Sunteți pe pagina 1din 126

Prefaţă

Prosperitatea economică va rezulta din experienţa managerială, combinată cu utilizarea unor tehnici
manageriale de armonizare şi nu de generare de conflicte.
În lumea reală a afacerilor este nevoie de arta păcii şi nu de arta războiului pentru că economia este baza
societaţii umane.
Când economia este stabila societatea se dezvoltă. Avem nevoie de analişti care să intuiască sensul
evoluţiei oricărui sistem economic prin combinarea materialului cu spiritualul. Omenirea trebuie să ştie că cele
mai bune mărfuri pe pământ sunt sinceritatea şi iubirea. Respectând aceste valori umane fundamentale vom putea
reproiecta managementul unei firme sau al unui întreg sistem economic….

2
Cuprins
Prefaţa

Tema nr. 1
Preţul – abordare sistemică
1.1. Preţul. Definiţie. Categorii.
1.2. Sistemul preţurilor în cadrul economiei de piaţă.
1.3. Formarea preţurilor. Concepte.
1.4. Concepte cheie.
1.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 2
Teoria ofertei şi a cererii în calculul economic al preţurilor.
2.1. Oferta. Curba ofertei. Funcţii, elasticitatea ofertei.
2.2. Cererea. Curba cererii. Funcţii, elasticitatea cererii.
2.3. Concepte cheie.
2.4. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 3
Stabilirea preţului în companii private. Metode bazate pe costuri.
3.1. Tipologia costurilor. Criterii.
3.2. Conceptul de cost istoric abosdare IAS 2; IAS 15.
3.3. Metode generale de stabilire a preţului bazate pe costuri.
3.4. Formarea preţurilor sub incidenţa TVA (19%) taxa pe valoare adăugată.
3.5. Formarea preţurilor în cadrul obietivelor strategice ale firmei.
3.6. Analiza cost-venit-profit. Pragul rentabilităţii şi optimul producătorului.
3.7. Concepte cheie.
3.8. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 4
Sistemul informaţional al preţurilor în România.
4.1. Conţinutul sistemului informaţional al preţurilor.
4.2. Conţinutul sistemului informaţional al tarifelor.
4.3. Calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor.
4.4. Noţiuni fundamentale despre preţul acţiunilor firmelor – indici bursieri.
4.5. Concepte cheie.
4.6. Teste de evaluare.
Bibliografie

3
Tema nr. 5
Decizia de preţ la nivel micro şi macroeconomic.
5.1. Decizia de preţ la nivel microeconomic.
5.2. Decizia de preţ la nivel macroeconomic.
5.3. Reglementări legale în materie de preţuri.
5.4. Protecţia socială a consumatorilor în contextul liberalizării preţurilor.
5.5. Concepte cheie.
5.6. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 6
Probleme ale conceptelor de protecţie socială a consumatorului.
6.1. Protecţia socială.
6.2. Noţiunea de consumator şi de protecţie a consumatorului.
6.3. Concepte cheie.
6.4. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 7
Influenţa riscurilor economice asupra preţurilor firmei.
7.1. Influenţa riscului de schimb valutar asupra preţurilor.
7.2. Riscul de preţ.
7.3. Influenţa riscului fluctuaţiei ratei dobânzii asupra preţului.
7.4. Concepte cheie.
7.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 8
Concurenţa economică. Practici anticoncurenţiale.
8.1. Concurenţa economică. Concepte.
8.2. Instituţii legale de protecţie a concurenţei economice.
8.3. Practici anticoncurenţiale.
8.4. Concepte cheie.
8.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Tema nr. 9
Preţurile externe
9.1. Preţurile externe. Categorii.
9.2. Preţurile externe în cadrul schimburilor internaţionale ale României.
9.3. Metode de stabilire a preţurilor exportate şi importate.
9.4. Concepte cheie.
4
9.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

5
Tema nr. 1
Preţul – abordare sistemică
1.1. Preţul. Definiţie. Categorii.
1.2. Sistemul preţurilor în cadrul economiei de piaţă.
1.3. Formarea preţurilor. Concepte.
1.4. Concepte cheie.
1.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Preţul – abordare sistemică


1.1. Preţul. Definiţie. Categorii.
Existenţa preţurilor este legată de procesul schimbului, piaţa fiind condiţia sine-qua-non a formării
preţurilor. Esenţiale pentru categoria economică de piaţă sunt: existenţa unor unităţi economice autonome,
independente unele faţă de altele; legăturile directe de vănzare-cumpărare între aceste unităţi; existenţa preţului
liber, indispensabil în procesul schimbului, în care se confruntă permanent cererea şi oferta; manifestarea liberă a
concurenţei economice loiale. Marii economişti ai lumii au acordat o atenţie deosebită costului în special
conţinutului economic al costului.
Adam Smith identifică costul cu preţul real al bunului. Acest preţ constă din suma integrală a rentei,
salariului sau profitului care trebuie plătită pentru ca acea marfă să poată ajunge pe piaţă.
David Ricardo preia ideea lui A.S. în dinamică considerând că preţul mărfii este reglementat de
creşterea sau descreşterea costului de producţie.
Karl Marx (şcolii ec-socialiste) afirmă că preţul de cost constă doar dintr-o parte a valorii mărfii. Preţul
de cost este acea parte a valorii care îl costă pe întreprinzător şi care se măsoară prin cheltuiala de capital constant
şi prin cea de capital variabil.
J.B.Lay (economist francez) a demonstrat că la baza costului se află cheltuielile ocazionate de
combinarea, substituirea şi folosirea factorilor de protecţie, costul fiind o recompensare a serviciilor factorilor
de producţie.
Alfred Marshall (teoria economică marginalistă) a abordat costul prin relaţia dintre oferta şi cererea
curentă de mărfuri, rolul principal în stabilirea alternativei de cost avându-l utilitatea atribuită de cumpărător.
Charles Gide susţine că preţul de cost reprezintă un consuni de factori, el constând din toate plăţile pe care le
fac întreprinzătorii pentru procurarea factorilor de producţie (renta, salariul, dobânda, asigurările contra
incendiilor, impozitele, taxele).
Paul Heyne consideră costul o valoare a şanselor sacrificate, concept prin care el leagă legea cererii
de principiile care guvernează oferta. „Oricine va recunoaşte că cererea reflectă evaluările oamenilor. Dar
mulţi cred că oferta este partea materială a ştiinţelor economice, guvernată de costuri de producţie care sunt
realităţi obiective, în contrast cu factorii subiectivi, ca evaluările şi preferinţele oamenilor. Această părere
este greşită. Oferta şi costurile sunt bazate de asemenea pe evaluări. Numai acţiunile au costuri, lucrurile
nu au costuri. Costul real al oricărei acţiuni este valoarea şansei alternative care trebuie sacrificată în scopul
întreprinderii acţiunii respective".
John M.Keynes face distincţie între costul factorial (contravaloarea serviciilor curente aduse
întreprinzătorului de către factorii de producţie) şi costul de întrebuinţare (plăţile către alţi

6
întreprinzători pentru achiziţiile făcute de la ei, împreună cu sacrificiul pe care-1 face folosind
echipamentul şi producând bunuri).
În prezent există, circulă şi se confruntă mai toate punctele de vedere formulate în diferitele
perioade istorice, respectiv în sistemele de gândire. Se pare că printre multiplele puncte de vedere existente, de
o mai largă audienţă se bucură conceptul ce urmează.
Costul de producţie constă din totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate
în exprimare bănească, de către o întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi
incorporale. Este vorba deci de evaluarea tuturor eforturilor implicate de procesul economic determinat.
Din această caracterizare succintă a costului se degajă cel puţin următoarele aspecte:
- costul reflectă unitatea dintre conţinutul consumului de factori şi expresia sa
bănească; fără o asemenea unitate nu poate fi vorba de cost;
- el este indicatorul care aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori,
prin acesta eforturile făcute pentru producerea şi desfacerea bunurilor devin măsurabile şi comparabile;
- costul include toate cheltuielile făcute de întreprindere pentru susţinerea
ofertei (atât pe cele de producţie, de fabricaţie, cât şi pe cele de desfacere);
- costul se regăseşte în preţul de vânzare al bunului, fiind o parte componentă a
acestuia; acea parte care exprimă atât recompensările factorilor consumaţi, cât şi şansele
sacrificate de ofertant.
- Analizele microeconomice se bazează şi pe luarea în consideraţie a diferenţelor dintre costul explicit,
costul implicit şi costul contabil.
Costul explicit constă din acele cheltuieli necesare făcute cu procurarea factorilor de producţie din
afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie.
Costul implicit - acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către terţi, ele fâcându-se
pe seama resurselor proprii ale unităţii în cauză (amortizarea, munca proprietarului şi întreprinzătorului,
dobânda cuvenită capitalului propriu).
Costul producţiei - ca evaluare - însumează atât costul explicit, cât şi pe cel implicit
Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea, aceasta din urmă făcând parte din costul
implicit.
În fundamentarea ofertei, se ţine seama de funcţiile costului
O primă funcţie a costului este cea de măsurare a cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi
a corelaţiilor ce pot apărea între eforturi - costuri şi efecte - bunuri produse. Prin această funcţie, costul
îşi manifestă caracterul de important indicator economic calitativ
Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului constă în aceea că noile tehnologii şi noile produse apar
ca efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi costuri este mai mare, cu atât
funcţia respectivă se manifestă mai pregnant.
Funcţia de producţie a costurilor se referă la faptul că acestea joacă un rol important în realizarea
concepţiei constructive şi tehnologice pe baza inovărilor şi invenţiilor.
Funcţia de personal presupune compararea costurilor cu pregătirea, perfecţionarea şi cu motivaţia în
muncă, pe de o parte, cu sporirea productivităţii muncii şi ridicarea calităţii bunurilor, pe de alta.
Funcţia comercială evidenţiază efectul benefic al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a bunurilor
şi asigurarea pieţelor de desfacere.

7
Funcţia financiar-contabilă arată costurile necesare asigurării fondurilor băneşti, în mărimea şi
structura corespunzătoare unei activităţi rentabile.
Funcţia de optimizare presupune asigurarea şi determinarea costului cel mai mic ce revine unui nivel
maxim al producţiei.
Funcţia de control şi reglare este cea prin care se evidenţiază modul de fundamentare a deciziilor
de politică economică prin care se dirijează consumul de resurse.
Fiind un indicator factorial, unul rezultativ şi de eficienţă, costul este un instrument extrem de util
în luarea deciziilor menite să asigure nivelul performant al producţiei. Cunoaşterea costului îi permite
întreprinzătorului să fundamenteze în aşa fel utilizarea factorilor de producţie, încât să obţină o rentabilitate mai
mare, în raport cu concurenţii săi.
Evidenţa costurilor, la nivelul exigenţelor contemporane şi analiza lor cu bune rezultate pentru agenţii
economici producători interesaţi, nu se poate face doar în general şi global. Sunt necesare
La nivel microeconomic, de întreprindere, grup de întreprinderi, de ramură, economia are, în condiţiile
de libertate (autonomie deplină) a producătorilor, atât caracteristici de piaţă, cât şi de plan, previziune. Fiecare
întreprindere îşi elaborează planul (programul) propriu, îşi fundamentează decizia preţurilor de vânzare, îşi
gestionează liber capitalul, ia decizii cu privire la utilizarea creditelor şi cu privire la schimburile interne şi
internaţionale.
Legătura cu statul este realizată prin impozite şi taxe. Întreprinderile publice au autonomie financiară.
Preţurile se stabilesc, de asemenea, în mod liber de către întreprinderi, în contextul libertăţii de acţiune. Pentru
regiile autonome, care reprezintă monopolul statului în economie, preţurile se stabilesc în cadrul politicii
Guvernului, cu avizul autorităţii privind concurenţa.

1.2. Sistemul preţurilor în cadrul economiei de piaţă.


Definirea mecanismului preţurilor vizează, în primul rând, sistemul de preţuri care funcţionează prin
intercondiţionare cu alte sisteme ale economiei naţionale şi, în al doilea rând, legităţile procesului de formare
a preţurilor, care acţionează continuu, ca forţe specifice, din interiorul ansamblului procesului producţiei
sociale asupra preţurilor.
Multitudinea fazelor procesului producţiei sociale, diversificarea ramurilor economiei naţionale,
legăturile dintre unităţile economice pe piaţa internă şi externă, procesul complex al formării valorii mărfurilor
delimitează existenţa preţurilor, ca mecanism autonom.
Abordarea sistemică a preţurilor permite identificarea conexiunilor şi interconexiunilor dintre
sistemul preţurilor şi celelalte componente ale macrosistemului economiei naţionale: procesul producerii
bunurilor materiale, consumul productiv şi neproductiv, exportul, importul, sistemul financiar, de credit, valutar
etc. Piaţa este integrată mecanismului preţurilor.
Intercondiţionarea sistemului de preţuri cu componentele de bază ale economiei naţionale poate fi
urmărită în multiplele faţete, dintre care două sunt redate în schemele din figurile
În sistemul de preţuri se transformă elementele eterogene, de costuri şi de venit net în dimensiuni
omogene, exprimate valoric, în preţuri şi tarife.
Funcţionarea mecanismului autonom al preţurilor se caracterizează, deci, prin următoarele aspecte:
- reflectarea reală, prin preţuri, a cheltuielilor de producere şi desfacere ale produselor şi serviciilor,
recunoscute în cadrul procesului de formare a preţurilor la piaţă;
- estimarea valorii mărfurilor, diferă în fiecare moment sau etapă, chiar dacă confruntarea acesteia
8
cu preţuri deja stabilite nu conduce imediat, ci într-o etapă următoare, la modificarea deciziilor de preţ;
- nivelul şi structura preţurilor bunurilor economice se fundamentează în mod necesar pe baza
proporţiilor reflectate la piaţă, ca segmente ale raportului dintre ofertă şi cerere;
- limitele deciziilor de fixare liberă a preţurilor sunt determinate de elementele subiective, dar şi de cele
obiective, car n-au putut fi identificate prin calculul estimativ al raportului ofertă-cerere; abaterile sunt sesizate
prin legăturile de conexiune inversă, care asigură autoreglarea continuă a sistemului de preţuri.

Raporturile cauzalitate preţ-activităţi economice


PREŢURILE —> MARILE COMPONENTE ALE

<— ACTIVITĂŢII
1) Preţurile resurselor 1) Consumul
ale materiilor prime de bază 2) Investiţiile
2) Preţurile de gros 3) Consumul de materii prime şi energie
3) Preţurile de consum 4) Masa monetară
4) Preţurile P.I.B. 5) Rata dobânzii
6) Utilizarea capacităţilor
7) Salariul real
8) P.I.B.
9) Stocurile de materii prime şi petrol

Figura 1.1
1.3. Formarea preţurilor. Concepte.
Piaţa reprezintă ansamblul mijloacelor şi operaţiunilor de comunicare şi de confruntare a vânzătorilor cu
cumpărătorii, prin care aceştia, fiecare dintre ei, se informează mutual de ceea ce pot produce pentru vânzare, de
ceea ce au nevoie să cumpere şi de preţul pe care urmează să-1 ceară sau să-1 propună în vederea încheierii
tranzacţiilor.
Piaţa este definită prin următoarele elemente:
1. obiectul comun al tranzacţiilor, adică bunul omogen şi substitutele sale;
2. volumul tranzacţilor;
3. preţul;
Dar, formarea preţului nu depinde numai de punctele de vedere ale vânzătorilor manifestate prin ofertă,
ci şi de cele ale cumpărătorilor manifestate prin cerere. în aceste condiţii, preţul se formează prin negociere şi
consens, tinzând către un preţ de echilibru al celor două mărimi complexe care se confruntă permanent pe piaţă:
oferta şi cererea figura 1.2

9
Figura 1.2

Preţul propus de producător pentru negociere cu cumpărătorii este format din costul unitar şi marja
beneficiului sau marja profitului.
Formarea preţului liber

Figura 1.3
p2: preţul maxim al producătorului
p1: preţul minim al producătorului
pn: preţul negociat cu producătorul

Cel de-al treilea factor important care contribuie la adaptarea ofertei în raport cu cererea este
concurenţa. Aceasta presupune mai mulţi producători sau mai mulţi cumpărători, ca agenţi economici, fiind
opusă economiei bazată pe monopol Dar, monopolul avantajează pe producător, deoarece fiind singurul vânzător
pe piaţă, el poate urca preţul asigurându-şi o marjă a profitului unitar foarte mare, în timp ce existenţa mai
multor producători concurenţi ai aceluiaş bun influenţează nemijlocit asupra preţului, în sensul scăderii lui. Preţul
nu mai poate fi fixat de un singur producător, ci toţi producătorii în ansamblul lor, dar în mod individual,
influenţează preţul, adaptându-se la nivelul de concurenţă al preţului pieţei. Pentru a atrage clienţii, fiecare
producător va fi tentat poate sa scadă preţul, până la nivelul posibil, care-i asigură supravieţuirea prin acoperirea
costurilor şi obţinerea profitului minim.
Economia de piaţă modernă se bazează pe conservarea principiului libertăţii de concurenţă între
cei care exercită aceeaşi activitate, urmăresc acelaşi scop sau un scop asemănător. Concurenţa este privită ca o
condiţie şi o garanţie a progresului. Dar, libertatea concurenţei îşi are limitele în practicile comerciale cinstite,
partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite
concurenţei caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care săvârşeşte acte de o asemenea calificare.
Apariţia tot mai frecventă a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta pentru putere
economică, pentru dominaţia pieţei, a făcut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale să facă

10
obiectul reglementărilor legale şi procedurilor de urmărire şi sancţionare, de reprimare a abuzurilor de
Ia regulile normalităţii concurenţei.
Mecanismul economiei de piaţă funcţionează pe baza legii cererii şi ofertei, având ca ax central, preţul,
care asigură autoreglarea echilibrului pieţei. Dar, pentru ca preţul să-şi poată îndeplini misiunea „supremă" de
regulator al pieţei, formarea lui trebuie să aibă loc în condiţiile mediului concurential normal.
Acesta este definit prin câteva coordonate:
1. existenţa mai multor producători şi, respectiv, cumpărători, condiţie care elimină posibilitatea
existenţei monopolului sau monopsonului şi a altor forme ale poziţiilor dominante pe piaţa unor bunuri sau
servicii;
2. existenţa diversificării sortimentale a unui bun omogen considerat, condiţie care dă
posibilitatea multiplelor opţiuni posibile din partea potenţialilor operatori economici din amonte sau din aval,
cu care producătorii sau distribuitorii presupuşi intră în raporturi economice pe piaţă;
3. întreprinderile să se comporte ca entităţi raţionale, fiind preocupate, fiecare la rândul său, de
alegerea celor mai bune variante în combinarea factorilor de producţie, în scopul atingerii obiectivului
fundamental;
4. decizia preţului să aparţină exclusiv agenţilor economici, neexistând imixtiuni din partea
Guvernului în fixarea preţurilor ca nivel nominal;
5. raţionamentele de fundamentare a deciziei să fie definite de cerinţele dezvoltării durabile a
întreprinderii, care implică obiective prezente şi viitoare ale întreprinderii interne şi externe în mediul
concurential (obiective tehnice şi tehnologice, de calitate a produselor şi competitivitate, de protejare a
mediului ş.a.);
Rezultă că intervenţia statului se adaugă jocului liber al concurenţei pentru a dirija nivelul
producţiei, al preţurilor şi pentru a ajuta la restabilirea echilibrului pieţei cu ajutorul preţului, al
impozitului indirect sau al subvenţiei.
Statul este interesat în dublă calitate de a interveni asupra preţurilor. În primul rând, ca reprezentant al
tuturor membrilor societăţii este investit ca autoritate publică şi poate lua măsuri de orientare a activităţilor
destinate schimbului la piaţă, pentru a asigura satisfacţie tuturor consumatorilor, în funcţie de veniturile lor. În al
doilea rând, pentru a putea finanţa diferitele obiective cu caracter economic sau social pentru care răspunde
nemijlocit, are nevoie de resurse. Atât resursele, cât şi cheltuielile publice sunt influenţate de preţuri

1.4. Concepte cheie


Costul de producţie constă din totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate
în exprimare bănească, de către o întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi
incorporale. Este vorba deci de evaluarea tuturor eforturilor implicate de procesul economic determinat.
Costul explicit constă din acele cheltuieli necesare făcute cu procurarea factorilor de producţie din
afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie.
Costul implicit - acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către terţi, ele fâcându-se
pe seama resurselor proprii ale unităţii în cauză (amortizarea, munca proprietarului şi întreprinzătorului,
dobânda cuvenită capitalului propriu).
Costul producţiei - ca evaluare - însumează atât costul explicit, cât şi pe cel implicit
Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea, aceasta din urmă făcând parte din costul
implicit.
11
Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului constă în aceea că noile tehnologii şi noile produse apar
ca efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi costuri este mai mare, cu atât
funcţia respectivă se manifestă mai pregnant.
Funcţia de producţie a costurilor se referă la faptul că acestea joacă un rol important în realizarea
concepţiei constructive şi tehnologice pe baza inovărilor şi invenţiilor.
Funcţia de personal presupune compararea costurilor cu pregătirea, perfecţionarea şi cu motivaţia în
muncă, pe de o parte, cu sporirea productivităţii muncii şi ridicarea calităţii bunurilor, pe de alta.
Funcţia comercială evidenţiază efectul benefic al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a bunurilor
şi asigurarea pieţelor de desfacere.
Funcţia financiar-contabilă arată costurile necesare asigurării fondurilor băneşti, în mărimea şi
structura corespunzătoare unei activităţi rentabile.
Funcţia de optimizare presupune asigurarea şi determinarea costului cel mai mic ce revine unui nivel
maxim al producţiei.
Funcţia de control şi reglare este cea prin care se evidenţiază modul de fundamentare a deciziilor
de politică economică prin care se dirijează consumul de resurse.

1.5. Teste de evaluare


1. Piaţa reprezintă:
a) un spaţiu economic unde acţionează agenţii economici.
b) expresia reală a modului de manifestare a raporturilor între cerere şi ofertă.
c) nici un răspuns corect.
Răspuns 1a; 1b.

2. Marcaţi ce aspecte determină preţul de echilibru al producătorului:


a) singurul preţ negociabil.
b) este preţul ce asigură echilibrul pieţei.
c) est preţul acceptat de cumpărător-vânzător într-o tranzacţie comercială.
Răspuns 1b.

3. Caracterizaţi elasticitatea cererii, a ofertei şi a pieţei:


a) modificarea volumului producţiei în funcţie de preţ, cerere sau ofertă.
b) reacţia de adaptare a volumului producţiei la schimbarea condiţiilor existente pe piaţă.
c) nici un răspuns corect.
Răspuns 3a.

4. Cum se procedează în cazul în care agenţii economici nu achită la timp impozitele şi taxele datorate
bugetului?

În cazul neachitării în termene legale a impozitelor, taxelor şi a altor vărsăminte obligatorii datorate,
potrivit legii bugetului de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale, organele fiscale ale Ministerului
Finanţelor şi ale altor organe cu atribuţii în acest sens, potrivit legii vor proceda la aplicarea măsurilor de executare
silită pentru încasarea acestora.

12
În vederea realizării creanţelor statului, prevăzute la alin. 1., pe calea executării silite, organele fiscale ale
Ministerului Finanţelor
Răspuns

5. Care sînt obligaţiile agenţilor economici care efectuează operaţii de import-export privind constituirea
fondului special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum şi a
celorlalte unităţi vamale?
Veniturile fondului special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea
frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale se constituie din perceperea unui comision de 0,5 % pentru prestarea
serviciilor vamale, aplicat asupra valorii în vamă a mărfurilor importate sau exportate.
Plătitorii comisionului pentru servicii vamale sînt agenţii economici şi celelalte persoane juridice care
efectuează operaţiuni de import-export. (Legea nr. 8/1994)

6. În cazul unei societăţi cu răspundere limitată vă rog să analizaţi cumpărătorii produselor dvs.
Cine sunt cumpărătorii produselor dvs. ? Care este piaţa dvs.? Daţi informaţii despre cumpărătorii
produselor dvs.:
Produsele relizate vor fi destinate, în primul rând, pieţei locale, reprezentată de localitatea Zărneşti şi de
localităţile învecinate.
Având în vedere faptul că în ultimul timp numeroase persoane se retrag în mediul rural, există o afluenţă
deosebită a foştilor locuitori ai acestor localităţi, care se întorc către locurile de origine. Astfel, apare o cerere
crescândă de semifabricate din lemn destinate construcţiei de case, dar şi de produse de stolerie şi tâmplărie. O
destinaţie potenţială a produselor noastre poate fi reprezentată de şcolile, grădiniţele, căminele
culturale din oraş sau din comunele limitrofe prin achiziţii de produse de stolerie, scaune, mese, dulapuri etc.
În plus, pentru clienţii care doresc prelucrarea lemnului propriu, poate fi oferit tipul de prelucrare
solicitat.

7. Unde este piaţa dumneavoastră ? Unde intenţionaţi să vindeţi produsele dvs. ?


Piaţa produselor şi serviciilor oferite este localizată în imediata vecinătate a locului de desfăşurare a
procesului de producţie. Ea este reprezentată de oraşul Zărneşti şi de comunele limitrofe, cu
posibilitatea extinderii şi la alte zone din judeţelul Braşov Ulterior, mai ales în ceea ce priveşte producţia
de mobilă piaţa va putea fi extinsă la nivel regional şi chiar naţional prin contracte încheiate cu firme de
distribuţie a produselor de acest gen.

Bibliografie
1. Preţurile şi teoria economică, Milton Friedman – Editura Teora 2004
2. Economie politică, Niţă Dobrotă – Editura Economică, Bucureşti 2002
3. Economie – Teste – Probleme – Rezolvări – Răspunsuri, Paul Tănase Ghiţă; Coşea Mircea, Dan
Niţescu, Constantin Popescu - Editura Economică, Bucureşti 1998
4. Preţurile şi Concurenţa, Tatiana Moşneanu - Editura Economică, Bucureşti 1999

13
Tema nr. 2
Teoria ofertei şi a cererii în calculul economic al preţurilor.
2.1. Oferta. Curba ofertei. Funcţii, elasticitatea ofertei.
2.2. Cererea. Curba cererii. Funcţii, elasticitatea cererii.
2.3. Concepte cheie.
2.4. Teste de evaluare.
Bibliografie

Teoria ofertei şi a cererii în calculul economic al preţurilor.

Formarea preţurilor este influenţată de o multitudine de factori clasificaţi în două grupe:


a) Grupa factorilor interni
b) Grupa factorilor externi

Figura 2.1.

a) Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care . sunt specifice
mecanismului pieţei concurenţiale. Unii dintre factorii interni ai formării preţului acţionează dinspre cererea
consumatorilor cum sunt: utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător; capacitatea de plată a populaţiei
consumatoare; nevoile consumatorilor şi structurile cererii, ambele formate pe baza unor comportamente
sociale, culturale etc.
Alţi factori interni ai formării preţului îşi exercită influenţa dinspre oferta producătorilor. Dintre
aceştia, cei mai importanţi sunt: nivelul costurilor unitare; abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a
obţine profit cât mai mare; structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile
consumatorilor; preţul bunurilor pe alte pieţe (perspectiva substituirii lor în producţie şi în consum).
14
Există factori interni ai formării preţului, care acţionează pe ansamblul pieţei: jocul liber,
presiunea celor două forţe ale pieţei; factorii monetari, cererea şi oferta de bani, ca element constitutiv al pieţei,
în general.
Se pune întrebarea: care dintre grupele de factori arătate are rolul principal în formarea preţului.
Răspunsul cel mai general şi, în acelaşi timp, plauzibil este acela că factorii arătaţi se întrepătrund unii cu alţii.
De pildă, raportul dintre cererea şi oferta de bunuri economice poate să însemne un anumit accent pe cerere, ceea
ce deplasează problema formării preţului spre consumatori şi spre utilităţile pe care ei le atribuie bunurilor. În
alte condiţii, raportul este favorabil ofertei, fapt ce apropie problema preţului de producător şi de costurile pe
care acesta le suportă pentru a aduce bunul pe piaţă.
Legea cererii şi ofertei exprimă practic doar un raport între două cantităţi - dintre cea oferită şi cea
cerută - la un preţ dat. Dar, într-un sens larg, se poate înţelege prin cerere faptul că lucrurile sunt mai mult
sau mai puţin dorite (adică utilitatea lor marginală) şi prin ofertă faptul că este mai mult sau mai puţin greu
de a le procura (costul de producţie). într-o asemenea viziune, legea cererii şi a ofertei este o teorie complexă a
valorii de schimb, a preţului. Aceasta în sensul că formarea preţului decurge din confruntarea între opţiuni
(gusturi) şi obstacole (costuri), între utilitatea marginală şi costul marginal.
Întrepătrunderea acţiunilor forţelor pieţei în procesul formării preţului a fost şi este remarcată şi de
adepţii curentului marginalist de gândire. Reputatul specialist Alfred Marshall remarca, de pildă, în lucrarea
sa fundamentală: „Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de producţie. Ea se menţine
în echilibru între aceste două forţe opuse precum cheia de boltă a unui turn. Nesfârşite au fost controvesele
asupra problemei de a se şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia se duce tot cam
în felul în care s-a dus pentru a se afla care din lamele unei foarfece - cea de jos sau cea de sus - taie coala de
hârtie. Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă „taie". Ori, tocmai cererea consumatorului
îndeplineşte rolul de lamă mobilă.
Oricât de importanţi ar fi factorii endogeni pieţei în procesul formării preţului, acesta se află şi sub
influenţa unor factori exogeni, din afara mecanismului intern pieţei.
b) Factorii externi ai formării preţului - factori exogeni pieţei, dar subordonaţi acesteia - se
reduc la:
• intervenţia indirectă guvernamentală atât în planul ofertei, cât şi al cererii, în
sensul suplimentării sau al reducerii lor, pentru ca mecanismul lor să funcţioneze nominal;
• măsurile specifice adoptate de stat pentru menţinerea unor echilibre social-economice (pe piaţa
muncii, protecţia unor producători agricoli), măsuri care s-au reflectat în nivelul şi dinamica preţului;
• comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă.

Cantitatea cumpărată variază invers proporţional cu preţul - ea creşte când preţul este mic şi scade când
preţul este mare, în cadrul resurselor băneşti disponibile pentru a plăti asemenea preţuri. Deci, cererea nu este o
cantitate fixă. Ea reprezintă relaţia dintre diferitele preţuri posibile ale produsului şi cantităţile care ar fi
cumpărate pentru fiecare preţ:
n
C = ∑ qi pi
i =1

în care:
C este cererea totală a bunurilor i exprimată valoric prin preţurile pi

15
Pe grafic, cererea este curba care leagă punctele definite de cantitatea cumpărată de către
consumatori şi preţul practicat de către producători,
conform graficului din figura 2.2.
Curba cererii

Figura 2.1

Similar, oferta este curba care leagă punctele definite de cantitatea oferită de către producător,
preţul plătit de cumpărători, conform graficului.
Oferta exprimă relaţia dintre diferitele preţuri posibile ale produsului şi cantităţile care ar fi vândute
pentru fiecare preţ:
n
O = ∑ qi pi
i =1

în care:
O = oferta totală a bunului i exprimată valoric la preţurile pr
Problemele legate de oferta de mărfuri privind, nivelul, structura şi eficienţa economică fac obiect al
calculului economic al producătorilor. Întreprinderea autonomă decide asupra combinaţiilor necesare ale
factorilor de producţie - capacitatea de producţie, resursele de materii prime, resursele umane, resursele
financiare - pentru a obţine un volum al producţiei pentru care s-a informat asupra cererii pe piaţă. Dacă
cererea poate absorbi producţia întreprinderii considerate, atunci producătorul se preocupă pentru determinarea
acelui nivel al producţiei pentru care va obţine profitul maxim, pragul rentabilităţii, elasticitatea ofertei în raport cu
preţul pentru cea mai burtă piaţă de desfacere. În acest context, în legătură cu oferta trebuie cunoscute următoarele
aspecte ale calculului economic al producătorului şi care vor fi studiate în ordinea menţionată:
- determinarea nivelului producţiei pentru care se poate obţine profitul maxim;
- funcţia ofertei şi forma de prezentare a curbei acesteia;
- pragul rentabilităţii;
- dimensionarea elasticităţii ofertei.
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul. Elasticitatea ofertei reprezintă amploarea reacţiei ofertei la
variaţiile eventuale ale preţului de vânzare. Altfel spus, elasticitatea ofertei măsoară variaţia relativă a cantităţilor
oferite, consecutivă la o variaţie relativă dată a preţului.
Se calculează astfel:

16
∆Q ∆P
e0 = /
Q P
sau
∆Q P
e0 = ⋅
∆P Q
sau
P ∆Q
e0 = ⋅
Q ∆P
in care:
e0 reprezintă elasticitatea ofertei;
Q, Q - oferta şi modificarea acesteia;
p, p - preţul şi modificarea acestuia.
Elasticitatea ofertei

Figura 2.2

Dacă preţul urcă de e0 ori, producţia oferită creşte de e0 ori şi invers. Elasticitatea ofertei este
totdeauna pozitivă: eo> 0.
Prin e0 se pot compara reacţiile diferitelor întreprinderi pe diferitele pieţe pentru diferite niveluri de
preţuri.
Presupunând că o întreprindere produce un volum de producţie reprezentat pe abcisă prin segmentul OB,
iar preţul exogen p = p.
Calculăm e0, adică elasticitatea ofertei pentru un punct de pe curba acesteia, în care p = p. Punctul M este
intersecţia curbei ofertei O cu dreapta preţului p.
dQ dp dQ p p 1 p dQ
e0M = / = ⋅ = ⋅ = ⋅
Q p Q dp Q dp Q dp
dQ
Tangenta în punctul M întretaie axa abscisei în punctul A (în cazul nostru A coincide cu originea axelor);
B este abscisa lui M.
Înlocuim relaţia de mai sus:

17
p MB dp MB
= ; =
Q OB dQ AB
Şi
dQ AB
=
dp BM
Rezultă:
p dQ MB AB AB
e0M = ⋅ =⋅ ⋅ =
Q dp OB BM OB
Elasticitatea ofertei într-un punct M de pe curba ofertei, determinat de nivelul preţului, este raportul
dintre segmentul de pe axa absciselor, delimitat din origine până la abscisa punctului M(OB).
M
În cazul nostru, cele două segmente sunt egale: AB = OB, deci e0 = 1.

Pe baza acestei relaţii se poate calcula elasticitatea ofertei în orice punct de pe curbă având mărimi
diferite:

, A, B ,
e0M = < 1 deoarece A’B’ < OB’
OB ,
,, A,, B ,,
e0M = > 1 deoarece A’’B’’ > OB’’
OB ,,
Se poate concluziona astfel:

e0M = 1 când tangenta la curba ofertei trece prin origine;


,
e0M < 1 când tangenta la curba ofertei taie axa absciselor la dreapta lui 0, făcând ca segmentul AB >
OB;
,,
e0M > 1 când tangenta la curba ofertei taie axa absciselor la stânga lui 0, făcând ca segmentul AB > OB.
Elasticitatea arc a ofertei este:
Q2 − Q1 p2 + p1
e0 = ⋅
p2 − p1 Q2 − Q
Q2 şi Q1 sunt două mărimi diferite ale ofertei în punctele care delimitează arcul din figura 2.2.
p2 şi p1 preţurile corespunzătoare.
Cumpărătorii într-o analiză a sensibilităţii ofertei se vor orienta spre oferta cu cea mai mică elasticitate,
fiind posibile mari şanse de profit.

2.2. Cererea. Curba cererii. Funcţii, elasticitatea cererii.


Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea exprimată valoric a mărfurilor de care au nevoie
consumatorii.
Cererea este dependentă de puterea financiară a cumpărătorului de a plăti preţul bunurilor şi serviciilor
achiziţionate.

18
Curba cererii

Figura 2.3.

S-a demonstrat astfel că, pentru un nivel dat de resurse R, cantitatea cerută din bunul x este o
funcţie descrescătoare a preţului bunului x. Când preţul px tinde către + °°, cererea scade, tinzând către zero,
curba se apropie de axa ordonatelor, având pe abscisă coordonata cantităţii de produse cumpărate foarte aproape
de 0; când preţul px tinde către 0, curba se depărtează de axa ordonatelor, tinzând către + °°, foarte aproape de axa
absciselor, conform graficului din figura 2.3.
În cazul demonstrat de noi, curba cererii este o ramură a unei hiperbole echilaterale având ca asimptote
axele de coordonate:
când p x → 0; x → ∞ ,

când p x → +∞; x → 0

Modificările în nivelul preţului generează modificări (deplasări) în situarea punctului M de pe curbă,


ale cărui coordonate sunt preţul p şi cantitatea cerută x, dacă R este constant. Dimpotrivă, modificările în
nivelul resurselor provoacă deplasarea în plan a curbei spre dreapta (C1) sau spre stânga (C"), în mod
consecutiv, la fiecare schimbare a acestora.
Funcţia cererii. Evident, funcţia cererii consumatorului j considerat pentru un bun i dat, x', este o
funcţie a mai multor variabile: preţul bunului respectiv; preţurile ansamblului bunurilor procurate (p1, p2, ...,p„);
resursele consumatorului (R); condiţiile de credit; publicitate ş.a.
Relaţia de exprimare a funcţiei dependente de aceşti factori este: x' > =f(p1, P2,..;Pn, R, credit,
publicitate).
De fapt, funcţia cererii reflectă relaţia dintre preţul bunului şi cantitatea cerută, adică cantitatea maximă
care poate fi cumpărată la preţul pieţei.
Pentru a construi această relaţie şi, deci, pentru a evidenţia caracteristicile importante ale funcţiei
cererii, elasticitatea acesteia, ca o primă condiţie se consideră ca fiind nevariabile preţurile altor bunuri p1,..., pn,

19
nivelul resurselor R, condiţiile de credit şi celelalte. Altfel spus, singurele variabile ale funcţiei sunt cantităţile
şi preţurile bunului sau ale bunurilor pentru care se dimensionează relaţia de dependenţă.
Deci:p1 ... pn = constant; R = constant; condiţiile de creditare (şi altele) = constant.
Elasticitatea cererii. Modificarea celor doi factori în funcţie de care se află cererea - resursele sau
veniturile consumatorilor şi preţurile bunurilor şi a serviciilor - provoacă reacţii în comportamentul agenţilor
cumpărători privind modificarea consumului şi adaptarea acestuia la noile condiţii de procurare a mărfurilor de
pe piaţă. Pentru unele produse, asemenea reacţii sunt atent urmărite şi dirijate de către consumatori, deoarece
cererea lor este cuantificată mai întâi cantitativ (bunuri şi servicii de consum zilnic), iar pentru altele, reacţiile
definesc un comportament mai larg şi mai lejer, individualizat mai mult sau mai puţin în legătură cu frecvenţa
şi importanţa bunurilor în consumul general al membrilor societăţii. Pe scurt, acestea sunt bunuri strict necesare
pentru care reacţiile de comportament sunt aceleaşi, nuanţate desigur de grija ca acea parte din venituri care este
necesară pentru plata lor să nu fie afectată de rămânerea în urmă a mişcării veniturilor faţă de mişcarea generală
a preţurilor.
Elasticitatea cererii măsoară variaţia cererii rezultată la variaţia venitului sau la variaţia
preţului unui bun considerat, sau la variaţia preţului unui alt bun. Se calculează prin indicatori distincţi:
a) elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul, notată ev;
b) elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul bunului, notată ep,
c) elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul altui bun, notată eprj
a) Elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul consumatorului (ev).
Principalele determinante ale elasticităţii cererii în funcţie de venit sunt:
- tipul de nevoie la care produsul considerat face faţă: de exemplu, partea de venit cheltuită la
cumpărăturile de produse alimentare scade când venitul creşte; această observaţie cunoscută sub numele
de „legea lui Engel" a fost uneori utilizată drept criteriu al bunăstării sau al gradului de dezvoltare a unei
economii;
- nivelul mediu al venitului ţării: de exemplu, un automobil este un produs de lux într-o ţară slab
dezvoltată şi un produs cvasiindispensabil într-o ţară dezvoltată;
- perioada de analiză considerată: deoarece structura Consumului indivizilor sau al familiilor se
adaptează la modificările venitului cu o întârziere mai mult sau mai puţin lungă.
Studiul elasticităţii cererii bunurilor în funcţie de venit permite corelarea veniturilor cu preţurile
bunurilor respective pentru a nu deteriora comportamentul firesc al bunurilor „normale", pentru care este mai
importantă cantitatea relativ constantă a consumului şi nu cheltuirea veniturilor, proporţional mai mari.
La aceleaşi concluzii, cu privire la comportamentul cererii produselor, se poate ajunge prin urmărirea,
în bugetele de familie, a variaţiei ponderii consumului de bunuri şi servicii în totalul veniturilor familiei.
Elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul (ep). Nivelul consumului unui bun este totodată
funcţie de preţul acelui bun, dar şi de preţul altor bunuri. Această dependenţă este cu atât mai evidentă cu cât este
vorba de bunuri substituibile şi bunuri complementare.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii unui bun determinată de variaţia
preţului bunului considerat sau de cea a preţului altui bun. Din acest punct de vedere, elasticitatea în funcţie
de preţ poate fi: elasticitatea directă (faţă de preţul aceluiaşi bun) şi elasticitatea încrucişată (faţă de preţul
altui bun).
Elasticitatea directă exprimă variaţia relativă a consumului bunului i

20
⎛ dCi ⎞ ⎛ dpi ⎞
⎜ ⎟ faţă de variaţia relativă a preţului aceluiaşi bun ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ Ci ⎠ ⎝ pi ⎠
dCi dpi pi dCi
epi = / sau /
Ci pi Ci dpi
Elasticitatea directă evaluează reacţia cererii faţă de o modificare a preţului produsului. Ca
urmare, o variaţie a preţului antrenează o variaţie a consumului aceluiaşi produs în sens opus, astfel:
o creştere a preţului => restrângerea consumului
(+ dpi) (- dCi)
o reducere a preţului => creşterea consumului
(- dpi) (+dCi)
Cei doi factori ai raportului de calculai elasticităţii au semn algebric diferit; ca urmare, raportul este
totdeauna negativ: epi < 0.
Bunurile se comportă diferit faţă de modificarea preţurilor, prin amplitudinea variabilă a reacţiei
cererii, pe categorii de bunuri:
1) bunuri cu cerere inelastică sau slab elastică, adică reacţia cererii este mai mică sau lipseşte în
raport cu variaţia relativă a preţului, care exercită o influenţă slabă asupra nivelului cererii (de exemplu: bunuri
alimentare care trebuie să se consume în cantităţi relativ constante, unele nu pot fi nici înlocuite cu altele):
dpi > 0; dCi < 0; => -1< epi < 0;
2) bunuri cu cerere elastică, al căror consum reacţionează la modificarea preţului în sensul
normal: creşterea preţului (+ dp) conduce la o reducere a cererii, o scădere a consumului (- dCi) şi ca
urmare raportul dintre cele două componente este negativ şi mai mic decât -1.
dpi > 0; dCi > 0; ==> epi < -l.
De exemplu, dacă ep = -1,5, creşterea preţului cu 1% antrenează o reducere a cererii cu 1,5%;
3) bunuri la care variaţia relativă a preţului şi variaţia relativă a cererii sunt proporţionale
şi de sens (algebric) contrar. Comportarea este uniformă, reacţia cererii este uniformă, iar elasticitatea este
unitar

dCi dpi
= ⇒ ep = −1
Ci pi
Elasticitatea încrucişată se calculează pentru bunurile substituibile sau in-terşanjabile şi pentru
bunurile asociabile sau complementare.
Elasticitatea încrucişată măsoară variaţia relativă a consumului bunului i considerat, consecutivă
Ia variaţia relativă a preţului bunului j (substituibil sau complementar).
Relaţia de calcul este:
dCi dpj
eij = /
Ci pj
Se disting cele două cazuri, astfel:
a) pentru bunurile substituibile, dacă dpj > 0, atunci dCi > 0, ceea ce înseamnă că dacă preţurile
bunurilor substituibile j cresc, creşte consumul bunurilor i, renunţându-se, cel puţin parţial, la consumul
bunurilor/ Deci, e> 0;
b) pentru bunurile complementare, care se asociază în consum, fiind dependente unele de altele, dacă

21
dpj > 0, atunci dCi > 0, ceea ce înseamnă că majorarea preţurilor bunurilor j determină o reducere a
consumului bunurilor i. Deci, e i j <0.
Elasticitatea cererii este folosită de către ofertanţi pentru studierea pieţei în vederea folosirii
strategiilor de preţ în raport cu cantităţile.

2.3 Concepte cheie


Curba ofertei

Curba cererii

2.4 Teste de evaluare


1. Se consideră 2 produse A şi B aflate în structura opţiunilor unui consumator.
In momentul t0 consumul (C) şi preţul (P) celor două produse sunt: CA0 = 200 $, CB0 = 900 $, PA0 = 2 $,
PB0 = 5 $ în momentul t, structura consumului are următoarele caracteristici: CAX = 75 $, CBX = 1 000 $, PAX = 5
$, PBX = 4 $ Să se determine elasticitatea în raport cu preţul şi să se comenteze rezultatul obţinut.
Rezolvare:
− 125 3
p
eCa = / = −0,41
200 2

22
100 − 1
p
eCa = / = −0,55
900 5
Pentru produsele A şi B cererea este inelastică.
2. Un producător cu o producţie anuală de 50 bucăţi dintr-un produs la preţul de 50 $/bucată doreşte
ca în anul următor să-şi orienteze vânzarea spre alte pieţe. Un birou specializat de marketing îi oferă informaţii
privind elasticitatea cererii pe trei pieţe, respectiv e, = -2; e2 = -1,02; <e3 = -0,03. Ştiind că ar dori să obţină un
preţ cu 10% mai mare ce piaţă va prefera?
Rezolvare:

⎛ ∆Ci ⎞ ⎛ Pi ⎞
eC = ⎜ ⎟×⎜ ⎟ ⇒ ∆Ci =
(
Ci × ∆Pi × eCP )
⎝ Ci ⎠ ⎝ ∆Pi ⎠ Pi
− (50 × 5 × 2)
Pentru piaţa 1: ∆C1 = = −10
50
− (50 × 5 ×1,02)
Pentru piaţa 2: ∆C2 = = −5,1
50
− (50 × 5 × 0,03)
Pentru piaţa 3: ∆C3 = = −0,15
50
Va fi preferată piaţa 3, deoarece la preţul sperat mai mare cu 10% va răspunde cu reducerea cea mai
mică a cererii.
Bibliografie
1.Preţurile şi teoria economică, Milton Friedman – Editura Teora 2004
2.Economie politică, Niţă Dobrotă – Editura Economică, Bucureşti 2002
3.Economie – Teste – Probleme – Rezolvări – Răspunsuri, Paul Tănase Ghiţă; Coşea Mircea, Dan
Niţescu, Constantin Popescu - Editura Economică, Bucureşti 1998
4.Preţurile şi Concurenţa, Tatiana Moşneanu - Editura Economică, Bucureşti 1999

23
Tema nr. 3
Stabilirea preţului în companii private. Metode bazate pe costuri.
3.1. Tipologia costurilor. Criterii.
3.2. Conceptul de cost istoric abordare conform IAS 2; IAS 15.
3.3. Metode generale de stabilire a preţului bazate pe costuri.
3.4. Formarea preţurilor sub incidenţa TVA (19%) Taxa pe Valoare Adăugată.
3.5. Formarea preţurilor în cadrul obietivelor strategice ale firmei.
3.6. Analiza cost-venit-profit. Pragul rentabilităţii şi optimul producătorului.
3.7. Concepte cheie.
3.8. Teste de evaluare.
Bibliografie

Stabilirea preţului în companii private. Metode bazate pe costuri.

3.1. Tipologia costurilor. Criterii.


Finalitatea costului poate fi determinată contabil, prin însumarea cheltuielilor angajate cu ajutorul
contabilităţii analitice pentru cunoaşterea nivelului costului efectiv al unui anumit produs şi economic, când
întreprinderea vrea să meargă mai departe cu investigaţiile sale. Ea doreşte, cu ajutorul calculelor previzionale ale
costurilor, să ia deciziile preţului. In acest caz, cadrul contabil este prea îngust. Trebuie acţionat asupra
cheltuielilor viitoare. Este necesar de a se practica calculele oportune şi decisive, să se remanieze şi adapteze
costurile calculate în contabilitate.
Obiectivul sau vectorul obiect (costurile obiective). Obiectul costului nu este nimic altceva decât
asieta calculului, pentru a folosi un termen fiscal, adică ansamblul elementelor având în vedere costul; aceste
elemente pot fi produsele, investiţiile, funcţiile ş.a. În calcul intervin costuri programate şi chiar neprogramate, ca
în cazul confecţionării unor noi produse, pentru care consumurile de materiale sau manoperă diferă de la cele
existente.
În termeni monetari, costul exprimă (măsoară) însumarea resurselor utilizate pentru obiectul său.
Din punct de vedere al timpului, costurile se stabilesc pe perioade scurte sau lungi (Figura 3.1)

Figura 3.1

24
Tipuri de costuri prezentate tematic
Criterii de grupare Delimitări
1) Obiectul costului - Cost pe funcţii economice (producţie,
distribuţie, transporturi, stocare ş.a.)
- Cost pe centre de exploatare
(magazin, uzină, secţie, atelier)
- Cost pe activitate
- Cost pe responsabilitate (director
general, director comercial, şef secţie etc.)
2) Perioada de analiză - cost pe termen scurt
- grad de adaptare la structurile de - cost pe termen lung
producţie - cost constant sau cost real sau cost istoric
- grad de adaptare la previziuni şi (actual)
- grad de adaptare la inflaţie - cost prestabilit sau cost previzional
(standard cost, bugetar cost) calculat anterior faptelor
costul de înlocuire (pentru cumpărarea
unui bun identic)

25
3.2. Conceptul de cost istoric abordare conform IAS 2; IAS 15.
În metodica stabilirii preţurilor adoptate la Standarde Internaţionale de Contabilitate şi la Directiva a IV-
a a Uniunii Europene, art. 32, 33 se aplică Principiul Costurilor istorice.
Nu putini sunt cei care, din comoditate, vorbesc despre principiul costurilor istorice care acoperă şi
semnificaţia nominalismului monetar. În fapt, costurile istorice reprezintă o modalitate de aplicare a principiului
nominalismului monetar.
Cunoscut şi sub apelativul de „principiul costului de origine", principiul costurilor istorice constă în
a conserva, la nivelul structurilor bilanţiere, valorile de intrare care sunt valori istorice. Aceste valori sunt corectate,
dacă este cazul, cu suma amortizărilor sau provizioanelor pentru depreciere. Bazat pe ipoteza (principiul)
unităţii monetare stabile, principiul costurilor istorice constă în respectarea valorii nominale a monedei fără a
se ţine cont de variaţiile puterii sale de cumpărare. Deşi nu este prevăzut explicit în regulament, acest principiu
acţionează şi în contabilitatea românească.
Determinarea bazei de măsurare, utilizată pentru constatarea diferitelor elemente patrimoniale în,
documentele de sinteză, a reprezentat una dintre problemele cele mai dificile ale contabilităţii. În practica şi în
teoria contabilă au fost acreditate mai multe baze de măsurare: costul de înlocuire, valoarea netă de realizare,
valoarea economică şi costul istoric (diminuat cu amortizările sau provizioanele, dacă este cazul) Întrebarea
care se pune este care dintre aceste baze ar trebui să fie utilizată de contabil? Producătorii şi utilizatorii de
documente de sinteză au apreciat că mai util ar fi costul istoric" Acest cost prezintă un mare avantaj faţă de toate
celelalte baze, avantaj dat de "fiabilitatea sa. Pentru a ilustra marele avantaj al utilizării costului istoric ar trebui
să analizăm dificultăţile ridicate de oricare altă bază. Să luăm, de exemplu, valoarea netă de realizare. Ea
reprezintă diferenţa între încasările viitoare din vânzarea unui bun (dacă acesta ar fi supus operaţiei de
vânzare) şi cheltuielile presupuse de vânzare. Altfel spus, această valoare ar fi dată de suma netă primită la
vânzarea unui activ.
Desigur că determinarea costului istoric nu este lipsită de dificultăţi. Din experienţa acestor ani de
reformă contabilă, s-au putut constata greutăţile întâmpinate în calcularea unui cost de achiziţie, cu atât mai
mult, a unui cost de producţie.
Dacă acceptăm că un cost este efortul consimţit pentru obţinerea unui venit şi dacă ne plasăm în optica
independenţei exerciţiilor, achiziţionarea unui activ fix este o tranzacţie care are consecinţe asupra mai multor
exerciţii. Altfel spus, va fi vorba despre un efort consimţit asupra mai multor exerciţii. Urmărind aceeaşi optică a
independenţei exerciţiilor, fiecărui exerciţiu îi vor fi „acordate" veniturile aferente; aceste venituri trebuie să
absoarbă partea din „eforturile consimţite", pentru a realiza un rezultat. Or, măsura acestor eforturi este, de obicei,
costul, şi nu valoarea de piaţă.
Este uşor de înţeles că pentru utilizatorii externi ai informaţiei financiare, costul oferă calităţi de
necontestat, precum cele de fiabilitate, prudenţă, continuitate. verificabilitate şi precizie.
Doctrinele şi practicile contabile occidentale afirmă că, în contextul contabilităţii convenţionale, anumite
active pot fi evaluate altfel decât la nivelul costului istoric.
Astfel:
- din motive de prudenţă, stocurile şi plasamentele pot fi evaluate la valoarea de piaţă, dacă aceasta este
inferioară costului istoric;
- este permis ca, în anumite situaţii imobilizările să fie evaluate la valoarea actuală de înlocuire sau de
reînnoire.

26
De altfel, luând spre exemplificare categoria de imobilizări, putem să ne întrebăm care este valoarea unui
utilaj aparţinând unei întreprinderi? Deşi pot fi date mai multe răspunsuri, acestea pot fi concentrate în jurul a
două optici.
• optica de tip “cost” consumurile de fonduri necesare pentru a realiza intrarea utiiajului în patrimoniu;
• optica de tip „câştig": ceea ce utilizarea sau vânzarea bunului ar aduce întreprinderii care îl deţine.
În Franţa, Codul de comerţ şi Planul contabil general consideră costurile istorice ca fiind criteriul
primordial de evaluare Cum principalul crez al politicii statale germane este stabilitatea monedei, vocaţia pentru
respectarea cu stricteţe a “principiului costurilor istorice" este a doua natură a contabilităţii germane. Se deduce că
atât Franţa cât, mai ales, Germania se îndepărtează de la dispoziţiile Directivei a IV-a care lasă deschise porţile
utilizării şi altor baze de evaluare. Astfel articolul 32 al directivei enunţă: „Evaluarea posturilor, care figurează în
conturile anuale, se face pe baza dispoziţiilor... bazate pe principiul costului de achiziţie.
Plecând de la cele două optici (optica de tip “cost" şi optica de tip câştig” evocate anterior, pot fi
diferenţiate în funcţie de momentul reţinut pentru determinarea valorii bunului (trecutul, prezentul sau viitorul),
următoarele baze de evaluare:
• Costul istoric de intrare (valoarea de origine).atunci când se iau în calcul
plăţile efectuate în trecut, pentru intrarea bunului în patrimoniu.
• Costul de înlocuire (sau de reproducţie) care exprimă consumurile de fonduri pe care ar trebui să le
facem astăzi pentru a cumpăra sau a obţine un bun identic sau echivalent. Specialiştii occidentali consideră că
acest concept are toate avantajele, deoarece el poate fi considerat „valoare" pentru bilanţ şi „cost" pentru contul de
profit şi pierdere. Această bază de măsură ar putea să fie utilizată, de exemplu, atunci când stocurile sunt evaluate
la cea mai mică valoare, între costul istoric şi costul de înlocuire.
• Valoarea netă de realizare: complementar definiţiei prezentate anterior, putem accepta că această
valoare este preţul (câştigul) pe care l-am putea obţine din cesiunea unui activ dacă el ar fi vândut astăzi. Această
bază de măsură poate să servească, de exemplu, pentru evaluarea plasamentelor temporare şi a plasamentelor în
portofoliu. Pentru estimarea valorii nete de realizare, poate fi utilizată valoarea de piaţă, atunci când există o piaţă
pentru activul considerat. •Valoarea economică (valoarea actualizată; valoarea de uzaj): redăm, în continuare,
trei definiţii care converg către aceeaşi esenţă:
„Economiile sau câştigurile nete pe care le-am realiza prin deţinerea bunului, între ziua calculului valorii
şi data la care acesta ar părăsi patrimoniul, prin cesiune sau scoatere din funcţiune" (valoare de uzaj).
„Valoarea prezentă netă a unui activ, obţinută prin însumarea beneficiilor pe care presupunem că ie vom
realiza ca urmare a utilizării sale" (valoare economică) în mod evident, pentru însumare, aceste beneficii, obţinute
în perioada viitoare, vor fi ajustate prin raportare la momentul prezent.
„Valoarea actualizată a intrărilor viitoare de fonduri pe care le va genera, probabil, un activ sau care vor
fi cerute, probabil, de achitarea unui pasiv" (valoare actualizată).
În practicile apusene, această bază poate fi utilizată, de exemplu, pentru estimarea costului
obligaţiilor care decurg din regimurile de pensionare. În ţara noastră, unde, în ultimii ani, costurile istorice au
fost puternic contestate, s-ar fi impus alegerea şi utilizarea uneia dintre cele trei metode de contabilitate de
inflaţie întâlnite în doctrina şi practica mondială:
•Contabilitatea în costuri istorice indexate: se realizează prin aplicarea unui indice general,
corespunzător evoluţiei puterii de cumpărare a monedei (leului). Deşi mai uşor de aplicat atunci când evoluţia
specifică a preţurilor diferitelor categorii de bunuri se abate mult de la linia generală, corectarea, pe baza evoluţiei
de creştere.
27
• Metoda combinată (mixtă): teoretic, pare a fi ceajnai satisfăcătoare, cu condiţia identificării, în
„rezultate", a trei elemente distincte:
- rezultatul obţinut din tranzacţiile reale;
- rezultatul generat de inflaţie;
- rezultatul latent, ca diferenţă între valorile actuale şi valorile istorice ale
bunurilor deţinute.
Deşi ţările Europei occidentale au traversat un deceniu de inflaţie (deceniul 1970-1980), multe dintre ele
au evitat recursul la contabilitatea indexată (sau la altă metodă), apelând. în continuare, la utilizarea costurilor
istorice, cu atât mai mult cu cât o astfel de metodă vine în întâmpinarea principiului prudenţei (principiu foarte
solicitat în practicile occidentale). În Franţa, cu excepţia unor operaţii de reevaluare sau a altor practici de natură
fiscală, care vizau atenuarea efectelor negative ale inflaţiei asupra fidelităţii conturilor şi în special, a rezultatului,
principiul costurilor istorice a fost principiul legal pentru contabilitatea financiară. Dar, întreprinderile
franceze pot ţine, în mod facultativ, o contabilitate de inflaţie, eventual în cadrul contabilităţii de gestiune, atunci
când mediul economic ar impune-o.
În pofida mediului economic hiperinflaţionist care a caracterizat ţara noastră. începând cu 1991,
organismul contabil normalizator şi puterea publică au preferat aplicarea unor corectări, pe baze fiscale, care s-au
dovedit a fi paliative.
În lumea anglo-saxonă şi, în special. în cea nord-americaoă, cel mai bun concept pentru determinarea
valorii unui bun (sau resurse), care practic face unanimitate, incluzând aici profesia contabilă şi investitorii, este
cel de valoare actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare. El este evident superior conceptelor de valori trecute
(costurile istorice), de preţuri curente de intrare (costul de înlocuire costul de reînnoire etc.) şi de preţuri curente de ieşire
(valoarea netă de realizare, valoarea de piaţă, valoarea de lichidare etc).
Modelul contabil tradiţional este bazat pe conceptul de cost istoric, care se îndepărtează cel mai multde
conceptul de valori actualizate. Costul istoric este „preferat" de acest model din motive de obiectivitate.
Conceptul cel mai apropiat de noţiunea de valoare actualizată este cel bazat pe preţurile curente de ieşire.
În concluzie, costul istoric este consecinţa evaluarii diferitelor active şi pasive la data intrării în
patrimonoi. Acestea sunt evaluate după cum urmează:
- bunurile intrate cu titlu oneros (contra plată), la costul de achiziţie;
- bunurile produse de întreprindere, la costul de producţie;
- bunurile intrate cu titlu gratuit, la valoarea de utilitate;
- creanţele şi datoriile, la valoarea lor nominală (stipulată în contract, comandă, factură sau în alt
document).
Costul de achiziţie al unui bun se obţine din adiţionarea următoarelor elemente:
• preţul de cumpărare convenit între vânzător şi cumpărător, adică valoarea exprimata în moneda
naţională sau într-o altă monedă părţilor, la data operaţiei;
• taxele fiscale nerecuperabile (dacă este cazul);
• cheltuielile accesorii, implicate în mod direct sau indirect de achiziţionare, până la prima punere în
stare de utilizare a bunului sau până la intrarea lui în depozit (de exemplu: cheltuieli de transport.comisioane şi
onorarii etc).
Structura costului de achiziţie este diferită de la ţară la ţară, în funcţie de modul de tratare a reducerilor
financiare. etc

28
3.3. Metode generale de stabilire a preţului bazate pe costuri.
Politicile, strategiile şi tacticile preţurilor sunt trei tipuri de decizii constituind adesea cele trei arme ale
managerului întreprinderii.
- Politicile preţurilor. Cunoaşterea simultană a faptelor în mediul general (politic, economic, socio-
cultural) şi în mediul imediat - piaţa - permite fiecărei întreprinderi să-şi stabilească poziţia în raport cu tot acest
univers şi îi dictează o conduită de urmat în materie de preţuri. Această conduită se traduce prin integrarea
datelor exogene şi endogene cuprinse în seturile de mai jos:
Date endogene Date exogene
- costul complet - comportamentul consumatorului
- costul parţial - concurenţa
- elaţia cost-volum de activitate-profit - reglementările juridice
- economiile în scară - conjunctura
- experienţa
Fig 3.1

Diferitele politici ale preţului sunt rezultatul combinării variabilelor realizate între elementele sau
subelementele celor două ansambluri de mai sus.
Astfel, de-a lungul timpului, politicile „preţului intrinsec" aşezate asupra costurilor sunt însoţite de
politicile „preţului extrinsec", bazate pe luarea în considerare a datelor exogene.
Politica preţului este prin excelenţă linia de acţiune situată la cel mai înalt nivel al ierarhiei deciziilor
economice şi concretizează previziunea pe termen lung. Ea dă un sens tuturor deciziilor preţului cu caracter
mai mult sau mai puţin secundar, care vor putea decurge din aceasta. Este vorba de exemplu de o politică a
preţului pentru toate produsele noi sau în faza de expansiune, în vederea obţinerii celor mai importante marje.
Este vorba, de asemenea, de o politică de prudenţă, de limitare a concurenţei în timpul mai multor ani, în scopul
de a se crea o intrare şi de a se instala în mod progresiv pe piaţă.
- Strategiile şi tacticile de preţuri intervin pentru a se ţine cont de evoluţia mediului economic şi pentru
a permite ca firma să crească, deci să se adapteze foarte rapid şi eficient la toate schimbările care intervin.
Se definesc, deci, următoarele categorii de preţuri:
1) preţurile cu ridicata ale produselor industriale, la care acestea circulăîntre agenţii economici,
indiferent de forma de proprietate a acestora; nivelul preţurilor se stabileşte prin negociere şi conţine, de regulă,
pe lângă contravaloarea cheltuielilor de producţie, justificate economic, un profit stimulativ.
2) preţurile de contractare şi preţurile de achiziţie la care se cumpără produsele agricole la fondul de
consum de la producătorii agricoli, indiferent de forma de proprietate a acestora, menite să asigure acoperirea
cheltuielilor de producţie şi un profit stimulativ;
3) preţurile de vânzare ale produselor agricole ce se livrează agenţilor economici de la fondul de
consum, determinate pe baza preţurilor de cumpărare, precum şi a comisionului organizaţiilor achizitoare;
4) preţurile mărfurilor din import stabilite ca atare sau formate pe baza preţurilor externe în valută,
exprimate la cursul de schimb valutar în vigoare, la care se adaugă, după caz, taxele vamale, accizele, taxa pe
valoarea adăugată, comisionul cuvenit societăţii de export-import sau marja importatorului;
5) preţurile produselor destinate exportului, care se stabilesc incluzând toate cheltuielile efectuate
pentru producerea, pregătirea, transportul până la graniţă sau la bordul vasului de încărcare, comisionul societăţii
de import-export; preţul intern de producţie este un preţ negociabil; preţul real stabilit prin contract, este un preţ
29
al pieţei mondiale şi se exprimă în valută;
6) preţurile de deviz folosite pentru determinarea preţurilor lucrărilor de construcţii-montaj şi a celor
pentru reparaţiile în construcţii în cadrul obiectivelor de investiţii;
7) preţurile eu amănuntul stabilite şi aplicate la desfacerea produselor şi executarea lucrărilor de
construcţii către populaţie, precum şi pentru livrările prin reţeaua comerţului cu amănuntul către agenţii
economici, indiferent de forma de proprietate; nivelul acestor preţuri cuprinde: preţul cu ridicata negociat;
adaosul comercial, destinat acoperirii cheltuielilor obiectiv necesare pentru desfacerea mărfurilor şi asigurării
unui profit stimulativ pentru agenţii economici cu activitate comercială; taxa pe valoarea adăugată. Dacă
produsele circulă mai întâi prin intermediul comerţului de gros, se stabilesc pornind de la preţuri de gros, după
regula caracteristică includerii adaosului comercial şi a taxei pe valoarea adăugată;
8) tarifele pentru serviciile prestate agenţilor economici şi populaţiei, stabilite după regulile generale ale
formării preţurilor.
În ansamblul lor, preţurile şi tarifele care funcţionează în cadrul acestor categorii pot fi:
- preţurile libere, formate prin negociere şi stabilite prin contractele încheiate între agenţii economici
sau afişate pentru mărfurile expuse pentru vânzare sau pentru care se face publicitate în scopul vânzării. Acestea
reprezintă majoritatea preţurilor;

Preţul de ofertă se stabileşte în modul următor:


Astfel:
pp0 = C, + i
sau
pp0 = C, + C, x r%
unde:

r% = + i/Ci x 100

în care:
Ppo - Preţul de ofertă fundamentat şi propus de către producător (fără impozit indirect);
Ci şi i - costul pe produs şi profitul stabilit pe produs în preţul unitar de ofertă al producătorului i;
r% - rata procentuală a rentabilităţii prestabilită în raport cu costul şi preţul de ofertă.
Pot exista situaţii (ramuri, produse, concepte de dimensionare a profitului) în care profitul şi rata lui să
se raporteze nu la costul total, ci la părţi (elemente) ale acestuia: salarii, valoarea adăugată.
- Costul, ca element de corelare a preţurilor. In această ipostază, costul serveşte la analiza, prin
comparare, a costului unui produs (de regulă nou) cu costul unui produs reprezentativ (sau chiar a mai multor
produse) ales ca etalon, din economia internă sau mondială. în acest fel, costul individual va putea să se apropie de
costul concurenţial intern sau extern.
Gestionarul de cneltuîeli foloseşte anumite costuri pentru fixarea preţului de vânzare: costurile
complete, costurile parţiale, costurile reale, costurile previzionale, combinând uneori mai multe finalităţi, ca în
schema 3.2.
Schema 3.2

Principalele tehnici ale fixării preţului se rezumă la două:


1. Metoda costului „plus" (full cost princing)

30
2. Metoda calcului contribuţiei (contribuţiei marginale)
Preţul = costul parţial (în general + contribuşia sau aportul previzional)
Costurile parţiale cele mai utilizate sunt: costul direct; costul variabil; costul marginal; costul
diferenţial.
3. Metoda fixării tradiţionale a preţului pornind de la costul complet
P = costul complet + marjă
a) Metoda fixării directe a preţului pornind de la costul complet.
Cel mai simplu calcul se efectuează:
Preţul = costul complet + procentaj la costul complet sau
Preţul = costul complet + coeficientul multiplicator
b) Metoda fixării preţului pornind de la costul complet şi rata randamentului
capitalului. Fixarea preţului se realizează în funcţie de un obiectiv stabilit: nivelul randamentului
capitalului (rate of return princing). Acesta este un rafinament al metodei costului complet şi presupune
două etape de lucru:
- în primul rând, managerul fixează, ca obiectiv, rata randamentului capitalului utilizat (rate of
return on capital)
- în al doilea rând el converteşte această rată într-un procentaj “mark up” pe care îl aplică costului
complet previzional pentru a obţine preţul de vânzare corespunzător.
Rata randamentului a fost introdusă pentru ralierea ratei „mark up" la o măsură cunoscută a profitului.
În alţi termeni, obiectivul ratei randamentului capitalului a putut fi atins datorită procedeului: cost complet +
marja". Ocolirea a fost efectuată pentru calculul ratei marjei.
4.Tehnicile fixării preţului pornind de la costul parţial sau abordarea prin contribuţie. Metoda se
rezumă esenţialmente la calculul costului parţial şi al unui preţ pertinent permiţând a degaja, prin diferenţă şi în
formă provizională, marja sau contribuţia dorită.
-cazul unui singur produs:
cifra de afaceri (valoarea producţiei vândute)
costul parţial + contribuţia sau aportul global

-cazul multiproducţiei: metodă de calcul bazată, de exemplu, pe un cost parţial egal cu costul variabil
se aplică pentru fiecare fel de produs în parte.
Ipotezele:
- Raţionamentul pe perioadă scurtă, cu variaţia nivelului de activitate dată
de variaţiile cererii.
- Obiectivul fixării preţului în funcţie de volumul de activitate. Formula de
calcul:

costul de producţie marja beneficiară


unitar, parţial, unitară previzio-
previzional nală sau standard

in care:
p reprezintă preţul de vânzare;
Sd— costul previzional unitar al manoperei directe (costul standard unitar al muncii);
31
M- costul previzional unitar direct al materiilor prime (costul standard unitar direct material); . AC -
alte cheltuieli unitare directe previzionale;
CT— cost global previzional unitar direct (cost total unitar direct) plus marja beneficiară netă
globală previzională pentru toată perioada de calcul (cost total indirect alocat plătit asupra perioadei
incluzând venitul net standard);
Q - nivelul normal de activitate, fiind producţia normală pentru perioada avută în vedere (capacitatea
normală pentru preţul perioadei);
r - rata activităţii reale proporţionale cu capacitatea utilizată.

3.4. Formarea preţurilor sub incidenţa Taxei pe Valoare Adăugată.


A. Formarea preţurilor cu ridicata ale producătorilor respectiv importatorilor.
Preţurile cu ridicata sunt preţurile de vânzare de către întreprinderile producătoare de materii prime,
materiale, combustibili, energie, utilaje, instalaţii, piese de schimb, produse agroalimentare, bunuri de consum
industriale, plătite de către agenţii economici cumpărători. Sunt preţuri folosite la desfacerea produselor
respective altor unităţi în scopul prelucrării, al utilizării sau revân-zării lor.
Preţurile cu ridicata sunt preţuri practicate în tranzacţiile comerciale dintre agenţii economici.
Fiind preţuri libere, ele sunt negociabile.
Nivelul şi structura preţurilor cu ridicata se formează în contextul reglementărilor legale, astfel:
a) la materiile prime de bază, combustibili, energie şi principalele resurse naturale,
preţurile se stabilesc la nivelul preţurilor mondiale. Nivelul lor se adaptează în funcţie de tendinţa de durată a
evoluţiei preţurilor externe, de modificările intervenite în structura cererii şi ofertei, a cursului de schimb valutar,
de rezultatul negocierilor cu agenţii economici.
PR=PM, în care:
PR = preţul cu ridicata; PM= preţul mondial.
b) La materiile prime, piesele de schimb, ansamble, subansamble, maşini, utilaje, instalaţii
complexe destinate producţiei şi investiţiilor provenite din import, preţurile se formează prin
transformarea în lei a preţu lui extern franco frontiera română pe baza cursului valutar în vigoare,
adăugându-se cheltuielile de transport şi asigurare pe parcurs extern, comisionul vamal, taxele
vamale, comisionul cuvenit societăţii de export-import, taxa pe valoarea adăugată se calculează la
facturare:
PR facturat = f(PEFFR + CTA + CID) CSV + TV + CV + MI] + TVA,

PEFFR = preţul extern franco frontiera română;


CTA = cheltuieli de transport şi asigurare externă;
CID = cheltuieli de încărcare-descărcare;
CSV = cursul de schimb valutar lei/$;
TV = taxa vamală de import;
CV = comision vamal;
MI = marja societăţii comerciale de import-export;
TVA = taxa pe valoare adăugată.
Aceste preţuri se facturează cu TVA, cu excepţia celor prevăzute a fi scutit^

32
c) pentru toate categoriile de produse, lucrări şi servicii pentru care furni-zortraatorează statului TVA,
preţurile de facturare se formează prin includerea, alături de preţul care revine producătorilor, a impozitului
respectiv, adică:
PR facturat = PP + TVA.
La produsele nominalizate în lista anexă a legii privind accizele în formarea preţurilor şi în baza de
determinare a TVA sunt cuprinse şi accizele:
PR facturat = PP + Ace + TVA

B. Formarea preţurilor de comercializare


Preţurile de comercializare sunt: preţuri de gros şi preţuri de detaliu sau cu amănuntul.
Preţurile de gros se aplică la desfacerea produselor în cantităţi mari, de către societăţile comerciale
specializate pentru desfacerea mărfurilor en gros. Unităţile comerciale cu ridicata cumpără de la producătorul
intern sau din import bunurile plătite la preţul cu ridicata, inclusiv TVA, şi vând en gros mărfurile respective la
un preţ de comercializare (PG), în care se include adaosul comercial sau comisionul dimensionat astfel încât să-şi
asigure acoperirea cheltuielilor de circulaţie, să obţină un profit, la care se calculează TVA:
PG facturat = PRfără TVA + ACG + TVA in care:
PG = preţul de comercializare de gros; PR = preţul cu ridicata,
fără TVA; ACG = adaos comercial al angrosistului; TVA = TVA colectat.
La fel se formează şi preţurile cu amănuntul, după cum unităţile comerciale cu amănuntul se
aprovizionează cu mărfuri direct de la producător sau de la unităţi comerciale en gros:
PA = PGfără TVA + ACA + TVA colectat sau, direct:
PA = PRfără TVA + ACA + TVA colectat
Actualul sistem de preţuri se prezintă din punct de vedere structural, aşa cum rezultă din schemele din
figurile 3.3 şi 3.4.
Fiecare element structural are locul bine definit în preţ, în vecinătatea unui alt element sau mai multor
elemente structurale, în funcţie de care se formează.
Astfel, profitul întreprinzătorului se determină în raport cu costul şi se aşează lângă cost, imediat
după acesta, pentru că împreună formează preţul ce revine producătorului ca preţ de vânzare sau cifra de afaceri
pe produs. Taxa pe valoarea adăugată este aşezată imediat după aceasta, deoarece se stabileşte în funcţie de ea,
iar cuprinderea sa în preţ încheie un proces foarte important în formarea preţurilor, acela al preţurilor cu ridicata
facturate.
Adaosul comercial apare ca element distinct în preţul de comercializare, modul de determinare fiind
prin adăugarea la preţurile cu ridicata. Adaosul comercial se implică totalmente în procesul de liberalizare.
Regimul taxei pe valoarea adăugată se stabileşte de către guvern şi se pune în aplicare prin aparatul
Ministerului Finanţelor, căruia îi revine sarcina să controleze îndeplinirea obligaţiilor de calcul şi de plată la
bugetul statului de către toate persoanele cu calitatea de subiect (plătitor) al impozitului.
Conform reglementărilor, datorează TVA şi, deci, o vor include în preţurile (tarifele) de vânzare
(facturare) agenţii economici care execută următoarele operaţiuni principale:
a) livrări de bunuri mobile şi prestări de servicii efectuate în cadrul exer
citării profesionale autorizate (toate operaţiunile asimilate acestora);
b) transferul proprietăţilor bunurilor imobiliare între agenţii economici, pre
cum şi între aceştia şi instituţii sau persoane fizice;
33
c) importul de bunuri şi servicii.
Nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operaţiunile similare punctului a), dar
efectuate de asociaţiile fără scop lucrativ pentru activităţi cu caracter social-filantropic, organizaţiile cu caracter
religios, politic sau civic; organizaţiile sindicale pentru activităţile legate de apărarea intereselor materiale şi
morale ale membrilor lor; instituţiile publice. Dacă asemenea persoane juridice desfăşoară activităţi, direct sau
prin unităţi subordonate, pentru obţinerea de profit, acestea vor fi supuse taxei pe valoarea adăugată.
Sunt scutite de taxe pe valoarea adăugată: livrările de bunuri şi prestările de servicii care rezultă din
activitatea specifică autorizată, efectuată în ţară, a unităţilor sanitare şi de asistenţă socială, a unităţilor de
ştiinţă şi învăţământ, a persoanelor fizice care prestează muncă la domiciliu şi obţin venituri asimilate salariilor,
a liberprofesioniştilor autorizaţi care îşi desfăşoară activitatea individual, a gospodăriilor agricole individuale şi
asociate, a organizaţiilor de nevăzători şi a persoanelor handicapate,a instituţiilor bancare.
Structura preţului unui bun de consum de producţie internă,
în drumul parcurs de la producător la populaţie

Fig 3.3

Structura preţului unui bun de consum din import,


în drumul parcurs de la importator, angrosist la populaţie

Fig 3.3

Accizele sunt cuprinse în preţurile cu care se livrează produsele de către producătorii interni sau
importatorii la categoriile de produse nominalizate în lista anexată la legea instituitoare a acestor impozite indirecte.

34
Accizele sunt cuprinse în preţuri; obligaţia de plată la buget se calculează prin aplicarea cotei procentuale la
preţurile cu care se produc sau se importă produsele.
În procesul formării preţurilor sub incidenţa TVA se delimitează două categorii de preţuri: preţuri fără TVA
şi preţuri cu TVA. Preţurile fără TVA sunt preţuri care evaluează cifra de afaceri a înteprinderilor. Ele se negociază.
Mărimea TVA calculată în funcţie de preţul de vânzare cumulează de fiecare dată, toate TVA plătite de
agenţii economici din amonte, fiecare reprezentând un stadiu în drumul parcurs de la primul producător până la
comerciantul detalist, către consumatorul final.

3.5. Formarea preţurilor în cadrul obietivelor strategice ale firmei.


Relativa stabilitate a preţurilor pe termen scurt face neobservată această regulă. Cauzele principale
sunt:
-Imperfecta cunoaştere a datelor referitoare la cererea şi chiar la costul său, ori imposibilitatea
determinării cu precizie a încasării marginale şi a costu lui său marginal.
Practica curentă a fixării preţurilor se bazează pe costul de producţie pe perioade scurte, la care se
adaugă o marjă de profit considerată normală. Asemenea practică este cunoscută sub numele de „Cost-Plus-
Pricing" sau „Mark -up- Pricing". Se precizează că această practică, care nu se bazează pe analiza margi-nalistă,
nu este, în mod necesar, incompatibilă cu aceasta.
-Conducătorii marilor firme moderne nu sunt ei înşişi proprietarii, ci specialişti în materie. De aceea,
maximizarea profitului imediat nu mai apare ca unicul obiectiv al întreprinderii. Prestigiul şi securitatea
folosirii unor asemenea conducători, remunerarea lor sunt determinate de supravieţuirea pe termen lung a
întreprinderii, menţinerea poziţiei pe piaţă, creşterea cifrei reale de afaceri, minimizarea riscurilor.
Maximizarea profitului pe termen lung este subordonată acestor obiective, acţionând în interdependenţă cu ele.
1) Metoda „Mark-up-Pricing". Pornind de la obiectivele maximizării profitului pe perioadă lungă şi
de la principiul stabilirii preţului pe baza costurilor, preţul rezultă din aplicarea la costul mediu actual a unei
marje de profit, care să procure o remuneraţie rezonabilă cu capitalul investit şi să acopere riscurile
particulare ale producţiei considerate.
Caracteristica marjei rezonabile este aceea că ea nu trebuie să atragă noi concurenţi pe piaţă. Ea se
înscrie astfel într-o perspectivă de lungă durată, deoarece apariţia noilor întreprinderi şi crearea noilor capacităţi
de producţie constituie un fenomen de termen lung.
Modalităţile practice de a stabili marjele sunt diferite:
-O metodă clasică constă în definirea unui cost standard, estimându-se costul variabil mediu şi
calculându-se un cost fix unitar pentru un volum al producţiei, corespunzător unei rate a utilizării capacităţii de
producţie, considerată normală. Altfel spus, se evaluează costurile producţiei standard reprezentând 2/3 sau 3/4 din
capacitatea instalată, oricare ar fi volumul efectiv al producţiei.
Costul standard este un cost total mediu, denumit şi cost deplin (full cost), reprezentând preţul de
revenire pe o unitate de produs, la care se adaugă o marjă a profitului, ca marjă netă. Costul standard este
presupus constant în limitele capacităţii de producţie. Dacă se foloseşte o marjă de profit constantă sau rigidă, se
ajunge la un preţ fix.
-Aprofundând analiza, costul variabil mediu este prin ipoteză egal cu costul marginal. Notăm cu v
costul variabil mediu, cu CF, costul fix total, cu Xn, cantitatea produsă, standard aleasă în mod arbitrar, iar
raportul CF/Xn costul fix mediu, cu n, marja netă a profitului, evaluată în procente şi presupusă constantă.
Preţul de ofertă al bunului va fi:
35
⎛ CF ⎞ ⎛ CF ⎞
px = ⎜ v + ⎟ + m⎜ v + ⎟
⎝ Xn ⎠ ⎝ Xn ⎠

⎛ CF ⎞ CF
p x = 1 + m⎜ v + ⎟ + (1 + m )
⎝ Xn ⎠ Xn
C/Xn, fiind costul total mediu.
2) Metoda „Target rate of Return Pricing" se aplică de către întreprinderile care ocupă o poziţie
dominantă pe piaţă şi pot fi în măsură de a impune un preţ concurenţilor lor, calculând marja lor în funcţie de
randamentul dorit al capitalurilor utilizate.
Notăm cu π profitul întreprinderii şi cu K capitalul utilizat, inclusiv fondurile împrumutate sub toate
formele. Raportul π/K defineşte rata profitului sau a randamentului capitalului, notată cu r = π/K.
Dacă r este rata randamentului dorit, cunoscut fiind capitalul K, se determină profitul total atins în cursul
unei perioade: π = r . K.
Raportând acest profit total la costul total se obţine rata marjei profitului, care se va adăuga la costul
mediu pentru a se calcula preţul de vânzare:
m= π/C
Deoarece: π = R-C, obţinem:
R-C=px X-C = mC
c de unde: pxx = C(l + ni) şi px C/x (1 + m)
în care:
C/x este costul total mediu;
R = încasarea totală;
C = costul total.
Metoda este apreciată şi ca metodă a profiturilor administrate sau a preţurilor administrate.
Inconvenientele metodelor prezentate sunt: în primul rând, deoarece preţul determină cantitatea vândută
prin intermediul funcţiei cererii, întreprinderea nu este niciodată sigură că la preţul fixat, cantitatea efectiv
vândută (x) va corespunde cu cea care a stat la baza calculului costului mediu; în al doilea rând, în firmele care
produc mai multe produse, repartiţia costurilor fixe între diferitele produse este totdeauna mai mult sau mai puţin
arbitrară, astfel calculul unui cost mediu pe produs nu are prea mare semnificaţie. De aceea, este mai indicat de a
folosi drept cost de referinţă costul variabil mediu care nu conţine decât cheltuieli directe de producţie.
3) Metoda aplicării marjei asupra costului variabil sau „direct costing". Determinarea preţului de
vânzare se efectuează adăugând la acest cost o marjă asupra costului variabil, care este de fapt o marjă brută,
deoarece ea trebuie simultan să contribuie la acoperirea costurilor fixe ale intreprinderii şi să procure un profit.
Marja poate varia de la un produs la altul în funcţie de cheia de repartiţie a cheltuielilor fixe şi de strategia preţului
aplicată de întreprindere. Astfel, preţul bunului x este:
px = (1 + m)v
unde m reprezintă marja brută asupra costului variabil, exprimată în procente; dimensiunea mv este
contribuţia fiecărei unităţi de produs la cheltuieli fixe şi la profitul întreprinderii.
4) Metode de aplicare la costul variabil mediu constant, prin estimarea elasticităţii cererii.
Asemenea metode conduc la o soluţie a echilibrului comparabil cu cea a teoriei marginaliste, comportând
implicit şi estimarea elasticităţii cererii.

36
Pornim de la condiţia necesară a maximizării profitului, adică egalizarea încasării marginale cu costul
marginal R’ = C’ şi R' = px(1+1/e).
Pe partea orizontală a curbei costului variabil mediu, costul marginal este egal cu costul mediu: c' = v,
de unde:
⎛ 1⎞ ⎛ e + 1⎞
v = p x ⎜1 + ⎟ = p x ⎜ ⎟
⎝ e⎠ ⎝ e ⎠
În relaţia de determinare a preţului, pornind de la costul variabil mediu, la care se adaugă marja brută în
procente, px = v(1 + m), se înlocuieşte px cu valoarea sa din ecuaţia precedentă, obţinem:
⎛ e + 1⎞
v = v(1 + m )⎜ ⎟
⎝ e ⎠
de unde se extrage:
1 e +1
=
1+ m e
De unde e = -(1+m)/m
Dacă întreprinderea este în situaţia de monopol şi urmăreşte maximizarea profitului său, puterea sa de
monopol se măsoară prin inversul coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ.
Indicele Lerner este:
p−v 1
L= =−
p e
sau
m
L=
1+ m
5) Metoda maximizării vânzărilor sub constrângerea unui profit minim. Condiţia unei informări
perfecte asupra pieţei permite întreprinderii evaluarea elasticităţii cererii în funcţie de preţ. în acest fel, calculul
marjei devine optim, în conformitate cu teoria marginalistă
Maximizarea vânzărilor sub constrângerea unui profit minim poate constitui un compromis rezonabil între
interesele conducătorilor şi satisfacţia acţionarilor proprietari.
În principiu, metoda constă în maximizarea încasărilor totale: R= p . x, sub constrângerea ca profitul
curent: π = R - C să fie egal sau mai mare decât nivelul minim, satisfăcător al profitului.
Se formează funcţia:
L = p x + λ(p x - C- Po),
în care λ = multiplicatorul Lagrange.
Pentru ca această funcţie să se maximizeze, este necesar ca derivatele parţiale în raport cuXşi X să se
anuleze în acelaşi timp:
δL δp ⎛ dp ⎞
= p + x + λ⎜ p + x − c' ⎟ = 0
δx δx ⎝ dx ⎠
dL
= p ⋅ x − C −π0 = 0

Deoarece, P + xdp/dx nu este altceva decât încasarea marginală (R'), se extrage prima ecuaţie:
R'+ λ(R'- C) = 0
R' + λ R' = λ C

37
R'(1+1/λ) = C’
C’ este costul marginal care se identifică cu costul variabil mediu dacă el este sensibil constant pentru
toate volumele curente ale producţiei.
Multiplicatorul A fiind pozitiv, producţia optimă este atinsă pentru un cost marginal superior încasării
marginale; în acest caz, producţia şi vânzările sunt mari, deci preţul mai scăzut decât în ipoteza maximizării
profitului.
Pentru a se asigura, cel puţin periodic, caracterul satisfăcător al preţului şi al marjelor şi de a suporta
cheltuielile de prospectare a pieţei, este de ajuns ca, din pornire, să se fixeze un preţ mai ridicat şi apoi să se
reducă pentru a creşte volumul vânzărilor, până la nivelul la care constrângerea profitului este satisfăcută
(respectată). într-o asemenea procedură, nu este necesar să se estimeze curba cererii.

3.6. Analiza cost-venit-profit. Pragul rentabilităţii şi optimul producătorului.


1. Analiza neliniară a producţiei care maximizează profitul.
Făcându-se distincţie între eficacitatea tehnică şi rentabilitate, se poate spune că, de regulă, o
întreprindere nu poate fi rentabilă fără a se caracteriza prin eficacitate tehnică. Dar ea poate fi eficace fără
a fi rentabilă. Aceasta înseamnă că întreprinderea în cauză, deşi este bine înzestrată tehnic, se adaptează prost
la condiţiile pieţei. O asemenea apreciere se întemeiază pe faptul real că o întreprindere modernă oferă pieţei
valori, nu produse. Iar valorile respective reprezintă însumări de costuri şi cheltuieli pe care clienţii binevoiesc
sau nu binevoiesc să le plătească. Or, ei plătesc pentru ceea ce au nevoie şi corespunzător intensităţii aprecierii
pentru un bun sau altul.
Sinteza între calitatea gestiunii tehnice şi a celei comerciale, pe de o parte, şi opţiunile economice ale
întreprinderilor, pe de altă parte, este exprimată de eficienţa economico-socială. Desigur, în faţa oricărui
întreprinzător preocupat să obţină profituri ridicate şi sigure, se ridică normal anumite restricţii de natură socială.
Dar multiplicarea exagerată a acestora poate deveni nu numai jenantă, ci chiar obstrucţionistă.
Într-o economie de piaţă, maximizarea rentabilităţii este criteriul fundamental al deciziilor
întreprinderilor (firmelor) de angajare a cheltuielilor, de organizare a producţiei, de dimensionare a ei
(extindere, restrângere, menţinere). într-o economie concurenţială, însă, producătorul (singur) nu poate fixa nici
preţurile de achiziţie şi nici pe cele de desfacere a produselor sale. Dacă se ia în considerare şi faptul că există
o combinare optimă a factorilor de producţie (sub raport tehnic), atunci singura variabilă asupra căreia poate
acţiona întreprinzătorul este volumul producţiei, respectiv găsirea acelei cantităţi de produse care
maximizează încasările totale, concomitent cu minimizarea costurilor totale.
Firmele îşi propun, în funcţie de circumstanţe, mai multe obiective în acelaşi timp. Presupunem
aici că ele şi-au propus un singur obiectiv: maximizarea profitului. Deci, se va căuta şi acel volum fizic al
vânzărilor care vor maximiza profitul.
Profitul firmei (P) se calculează prin scăderea costului total ocazionat de producere sau
obţinere (CT) din venitul total încasat de aceasta (VT), adică P = VT - CT. Deoarece toate aceste mărimi
depind de volumul producţiei fizice, se poate scrie egalitatea:
P(X) = VT(X)-CT(X)
Cantitatea care maximizează profitul trebuie să satisfacă următoarea condiţie: la nivelul acelei cantităţi
(X*) prima derivată a funcţiei profitului în raport cu X trebuie să fie zero, adică

38
dπ dVT dCT
= − =0
dX dX dX

dVT
Întrucât = VM (creşterea venitului total determinată de suplimentarea producţiei cu o
dX
dCT
unitate, adică venit marginal), iar = CM (cost marginal), condiţia de maximizare a profitului devine:
dX
VM-CM = 0 sau VM = CM

Producţia maximizatoare a profitului este acel nivel al producţiei care asigură egalitatea venitului
marginal cu costul marginal.
În figura următoare sunt sugerate corelaţiile dintre costul total, venitul total şi profitul firmei

Analiza cost-venit-profit. Pragul de rentabilitate.


După natura activităţii şi poziţia sa în mediul economic, rezultatele firmei sunt influenţate de o serie de
evenimente economico-sociale; creşterea preţului energiei, creşterea salariilor, accentuarea concurenţei, inovaţia
tehnologică, etc.
Gradul de sensibilitate al rezultatului economic face din fiecare firmă o investiţie mai mult sau mai puţin
riscantă.
Riscul nu depinde numai de factorii generali^preţ de vânzare, cost, cifră de afacerijf ci şi de structura
costurilor, respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate.
O modalitate de măsurare a riscului o reprezintă Analiza cost-volum-profit, denumită şi analiza pragului de
rentabilitate.
Pragul de rentabilitate este denumit şi cifră de afaceri critică, sau punct mort operaţional, fiind
considerat punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul economic este nul.

39
După acest prag, activitatea firmei devine rentabilă, generând profit. Determinarea pragului de rentabilitate se
poate face în unităţi fizice sau valorice, pentru un singur produs, sau pentru întreaga activitate a firmei.
1. Pragul de rentabilitate în unităţi fizice este operaţional la unităţi nonproductive. Firmele care produc şi
comercializează o gamă variată de produse cu costuri şi preţuri diferite, calculul pragului de rentabilitate şi
valoarea lui informaţională sunt condiţionate de gradul de organizare a evidenţei cheltuielilor şi mai ales de
maniera de repartizare a celor fixe. Calculul pragului de rentabilitate în unităţi fizice este următorul:
CA = CT
q • p = Cv + CF
q • p = q • v + CF
CA: cifră de afaceri
CT: cheltuieli totale
CF: cheltuieli fixe
q: volumul fizic al producţiei
p: preţul de vânzare unitar
v: costul variabil unitar
Deci volumul fizic al producţiei pentru care rezultatul exploatării este nul, se calculează cu relaţia:
CF
q pr =
P −V
P - V: diferenţa ce reprezintă marja unitară a cheltuielilor variabile (mjv)
P - V = mjv
CF
q pr =
mjv
2. Pentru determinarea pragului de rentabilitate în unităţi valorice, la firmele monoproductive se
folosesc următoarele relaţii de bază (figurile 2 şi 3):
CA = CT
CA = CV + CF
CA = CA • Nv + CF
CF
CAPR =
1 − NV
NV: nivelul cheltuielilor variabile
Rmiv = 1 - Nv: rata marjei cheltuielilor variabile
Dacă se operează cu sistemul marjelor, cifra de afaceri critică se determină după formula:
ChF
CAPR =
Rmjv
Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse, pragul de rentabilitate se
stabileşte după relaţiile:
ChF ChF
CAPR = = n
1 − NV
1 − ∑ g i ⋅ nvi
i =1

40
ChF ChF
CAPR = = n
Rmjv
1 − ∑ g i ⋅ Rmjvi
i =1

unde:Nv: nivelul mediu al cheltuielilor variabile ale firmei


Rnjv: Rata medie a marjei cheltuielilor variabile;
Rmjvi: Rata marjei cheltuielilor variabile pe produs;
nvi: nivelul cheltuielilor variabile individuale

Fig 3.6 Determinarea pragului de rentabilitate


Fig 3.7 Determinarea volumului fizic al producţiei în pragului de rentabilitate (qpR)

Evaluarea riscului de exploatare economic se face cu ajutorul unui “indicator de poziţie” faţă de pragul
de rentabilitate (Alfa)
Acest indicator de poziţie se poate determina în
-mărimi absolute:

α = CA1 − CApr

41
-mărimi relative:

CA1 − CApr
α=
CApr
1. Indicatorul de poziţie în mărime absolută este cunoscut sub mărimea de "flexibilitate absolută".
Flexibilitatea absolută exprimă capacitatea firmei de a-şi varia producţia şi de a se adapta la cerinţele pieţei.
Cu cât acest indicator e mai mare, cu atât flexibilitatea firmei a fost mai ridicată, iar riscul economic este
mai redus.

42
Fig 3.8 Graficul flexibilităţii absolute a exploatării

∆ CA: variaţia cifrei de afaceri ca expresie a flexibilităţii


∆ t: timpul de răspuns al firmei
Graficul de flexibilitate este dependent de:

• potenţialul tehnic (de starea şi calitatea acestuia)


• de potenţialul uman şi de structura organizatorică a firmei.

2. Idicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei de afaceri,
faţă de pragul de rentabilitate (alfa)' se mai numeşte şi "coeficient de “volatilitate". El are aceeaşi valoare
informaţională ca şi indicatorul absolut.
Poziţia relativă faţă de pragul de rentabilitate se mai poate calcula şi cu relaţia:
CA
α' = ⋅100
CApr

Statistic, firmele în urma calculării indicatorului de poziţie în mărime relativă, se află în următoarele
situaţii:
* instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate
* relativ stabilă, când cifra de afaceri, este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare punctului mort;
* confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20 %.
Strucfura costurilor, mai precis raportul cheltuielilor variabile şi cele fixe, situează firma într-o poziţie mai
mult sau mai puţin sensibilă, în ceea ce priveşte variaţia cifrei de afaceri, fapt ce generează un risc de exploatare
mai mare sau mai mic.
Unii autori consideră că riscul de exploatare poate fi apreciat în funcţie de marja cheltuielilor variabile:
R E = C A - C A -N v - Ch F
CA: cifra de afaceri
RE: rezultatul (profitul) din exploatare
ChF: cheltuieli fixe
N v : nivelul cheltuielilor variabile
RE = CA (1 - NV) - ChF
RE = CA • Rmjv - ChF
Rmjv: rata marjei cheltuielilor variabile (%)
Variaţia rezultatului economic faţă de o anumită bază de referinţă va fi:
43
∆ RE = RE1 - RE0
∆ RE = (CA, • Rmjv1 - ChF1) - (CA0 • Rmjv0 - ChF0)
întrucât pentru un nivel dat de activitate
ChF1 = ChF0
rezultatul exploatării este dependent numai de marja cheltuielilor variabile.
∆ RE = CA1, • Rmjv1 – CA0 • Rmjv0
Simultan cu aceste analize se analizează:
* Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate şi relaţia cu pragul de
rentabilitate;
Sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de activitate se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate (e) calculat după relaţia:
∆RE
CA
R
e= E
∆CA
CA

unde: ∆ RE: reprezintă variaţia rezultatului exploatării


∆ CA: reprezintă variaţia cifrei de afaceri
Deci variabilitatea rezultatelor este dependentă totodată şi de structura costurilor care determină un
anumit prag de rentabilitate.
Între coeficientul de elasticitate şi pragul de rentabilitate adică nivelul de activitate pentru care rezultatul
exploatării este nul, se formează relaţia:

x − x0
x CA
e= =
C A − C APR C A − C APR
CA
CA CA
e= =
ChF Ch
CA − CA − F
1− NV R mjv
Xo: rezultatul exploatării în punctul mort (RE = 0)
Se constată că valoarea coeficientului de elasticitate este dependentă de poziţia nivelului de activitate
faţă de pragul de rentabilitate.
Cu cât firma se îndepărtează de pragul de rentabilitate, cu atât indicatorul de poziţie absolut şi relativ este
mai mare, cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul de exploatare e mai mic.
În apropierea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată, iar riscul de
exploatare sporit.
Rentabilitatea este aptitudinea de a genera un surplus plecând de la anumite mijloace. Acest surplus se poate
obţine prin:
1. Exploatarea comercială a pieţei sale:
Beneficiul net Marja
Cifra de afaceri Cifra de afaceri

44
2. Productivitatea sa:
Valoarea adă ugată Valoarea adă ugată
Efective Active utilizate
Procentajul de marjă/costuri directe
3. Gestionarea administrativă şi financiară
Gestionarea cheltuielilor fixe:
Gestionarea activelor:
Active
Cifra de afaceri
Levier financiar
Aprecierea acestui surplus se poate face la un nivel:
-Economic
1. Crearea de valoare adăugată
Valoarea adă ugată
Cifra de afaceri
2. Capacitatea de export (exportatoare)
Cifra de afaceri /export
Cifra de afaceri
- Financiar
1. Crearea de resurse noi: Distribuabile:
- Capacitatea de autofinanţare; Beneficiul net
Capitalul propriu
2. În raport cu mijloacele:
Autofinanţament Beneficiu net
Total pasiv Total pasiv
Riscul de funcţionare se va evalua plecând de la ideea că "este ceea ce este"; "Riscul de a fi nici mai
mult nici mai puţin bine".
Aptitudinea de a asigura continuitate în funcţionare:
• noţiunea de creştere
• aprecierea pragului de rentabilitate (P.R.)
P.R. = Cheltuieli fixe/Marja/Costuri variabile unitare
• rezultate / mijloace
Dar riscul de funcţionare poate fi compensat sau din contră - amplificat prin riscul financiar:
♦ riscul financiar
♦ rata de creştere maximum suportabilă pentru întreprindere

3.7. Concepte cheie.


A.1) Metoda „Mark-up-Pricing". Pornind de la obiectivele maximizării profitului pe perioadă lungă şi
de la principiul stabilirii preţului pe baza costurilor, preţul rezultă din aplicarea la costul mediu actual a unei
marje de profit, care să procure o remuneraţie rezonabilă cu capitalul investit şi să acopere riscurile
particulare ale producţiei considerate.

45
2) Metoda „Target rate of Return Pricing" se aplică de către întreprinderile care ocupă o poziţie
dominantă pe piaţă şi pot fi în măsură de a impune un preţ concurenţilor lor, calculând marja lor în funcţie de
randamentul dorit al capitalurilor utilizate.
3) Metoda aplicării marjei asupra costului variabil sau „direct costing". Determinarea preţului de
vânzare se efectuează adăugând la acest cost o marjă asupra costului variabil, care este de fapt o marjă brută,
deoarece ea trebuie simultan să contribuie la acoperirea costurilor fixe ale intreprinderii şi să procure un profit.
Marja poate varia de la un produs la altul în funcţie de cheia de repartiţie a cheltuielilor fixe şi de strategia
preţului aplicată de întreprindere.
4) Metode de aplicare la costul variabil mediu constant, prin estimarea elasticităţii cererii.
Asemenea metode conduc la o soluţie a echilibrului comparabil cu cea a teoriei marginaliste, comportând
implicit şi estimarea elasticităţii cererii.
5) Metoda maximizării vânzărilor sub constrângerea unui profit minim. Condiţia unei informări
perfecte asupra pieţei permite întreprinderii evaluarea elasticităţii cererii în funcţie de preţ. în acest fel, calculul
marjei devine optim, în conformitate cu teoria marginalistă
B. 1. Riscul economic cauzează incertitudine în operarea profitului, el este cauza de schimbări în
activitatea economică.
2. Pentru contracararea riscului de schimb valutar, se recurge la următoarele soluţii:
■ se efectuează tranzacţia în moneda naţională a exportatorului;
■ exportatorul va contracta un import în moneda clientului său sau într-o altă monedă, astfel încât
riscul de schimb valutar aferent angajamentului de plată exprimat într-o altă monedă decât cea naţională să
compenseze riscurile de schimb aferent creanţei sale;
■ exportatorul să vândă produsul său la un curs dinainte fixat;
■ pentru evitarea riscului de schimb valutar se recurge la Icauze valutare;
■ pentru riscul valutar există metode şi tehnici extracontractuale cum ar fi operaţiunile bursiere:
- acoperire prin contract forward;
- acoperire prin contract futures;
- acoperire prin contracte de opţiuni.
3.Pentru contracararea riscurilor creşterii costurilor de fabricaţie ale produsului care face obiectul exportului
ce apare ca urmare a fenomenelor inflaţioniste se solicită o asigurare.
Riscurile de preţ se pot contracara prin:
a. Introducerea unei marje asigurătorii în preţ, prin care preţul negociat şi prevăzut în contractul extern
include deja şi riscul de preţ;
b. Includerea în contractul extern a unor clauze de revizuire sau de ajustare a preţurilor.
4. Trebuie să se.analizeze riscul fluctuăriUateidobânzii, în special dacă dobânda pieţei
manifestă tendinţă de majorare.

3.8. Teste de evaluare.


1. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?
a) la risc economic mare, profit mare
b) la risc economic mic, profit mic
c) nici o activitate economică nu este lipsită de risc
d) cine nu riscă nu câştigă
46
1a.

2. Pragul minim de rentabilitate la nivelul unui agent economic se consideră a fi situaţia economică
financiară în care:
a) profitul este acceptabil
b) profitul este zero
c) profitul este mai mic decât media pe ramură.
1b.

3.Cum calculaţi preţul prin metoda costului plus (full cost pricing):
a) preţul = cost complet real + profit
b) preţul = cost complet previzional + profit
c) nici una din cele de mai sus
1a; b.

4.Preţul reprezintă:
a) efortul recunoscut al producătorului
b) efortul recunoscut la piaţă al producţiei
c) efortul socio economic şi financiar al producţiei
2c.

5.Care din afirmaţii e falsă pentru următoarea formulă: pp0 = ci + πi. unde:
a) pp0 este preţul istoric
b) ci este costul individual al producătorului
c) πi.este marja profitului individual al producătorului
3a.

6.Cum se calculează rata rentabilităţii pe produs r:


a) ci/πi 100%
b) πi/ci 100%
unde:
pp0 este preţul istoric
ci este costul individual al producătorului
πi.este marja profitului individual al producătorului
4b.

7.Costul de achiziţie al unui bun se obţine din achiziţionarea următoarelor elemente:


a) preţul de cumpărare
b) taxele fiscale
c) cheltuieli accesorii legate de achiziţie, cheltuieli de transport, instalare, montare, comisioane,
onorarii.

47
d) toate cele de mai sus.
5d.

8.Enumeraţi 3 practici privitoare la preţuri susceptibile de a influenţa concurenţa:


a) practica promoţională
b) preţuri discriminatorii
c) preţuri de apel
d) practica preţurilor impuse
6b, c, d.

9.Care sunt informaţiile asupra preţurilor şi condiţiile lor de vânzare:


a) modalitatea de plată
b) clauze penale
c) condiţii de calitate
7a, b, c.

10.Măsuri luate de Guvernul României pentru protecţia consumatorilor:


a) indexarea salariilor
b) analiza crizei politice
c) analiza crizei economice
8a.

11.Măsuri luate de Guvernul României în cadrul elaborării Programului de Protecţie a Consumatorului:


a) acordarea de compensaţii pentru creşterea preţurilor
b) menţinerea sub control a preţului E, transport de călători, servicii poştale şi telefonice, apă potabilă,
medicamente
c) nici unul din cele de mai sus
9a, b.

Bibliografie
1. Management financiar – Nastovici Luminiţa - Editura Orientul Latin 2005, Braşov
2. Isachsen, A.J., Hamilton, C., Să înţelegem economia de piaţă, Bucureşti, European Free Trade
Association, 1999
3. Costul istoric – J. Richard, C. Colette, IAS Paris 2002
4. Contabilitate financiară I...IV, Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu 2000

48
Tema nr. 4
Sistemul informaţional al preţurilor în România.
4.1. Conţinutul sistemului informaţional al preţurilor.
4.2. Conţinutul sistemului informaţional al tarifelor. Categorii.
4.3. Calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor.
4.4. Noţiuni fundamentale despre preţul acţiunilor firmelor – indici bursieri.
4.5. Concepte cheie.
4.6. Teste de evaluare.
Bibliografie

Sistemul informaţional al preţurilor în România.

4.1. Conţinutul sistemului informaţional al preţurilor.


Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor reprezintă un ansamblu de date (informaţii), de
indicatori, cu ajutorul cărora se prevede şi se urmăreşte evoluţia (mişcarea) preţurilor nominale, a preţurilor medii
ale grupelor de produse, a nivelului general al preţurilor, în cadrul iinor intervale de timp reprezentative.
Concepţia care stă la baza actualului sistem informaţional al preţurilor este realizarea unui instrument
complex, sensibil şi eficient care să permită urmărirea nivelului general al preţurilor şi efectele aplicării măsurilor
guvernului pentru restabilirea echilibrului economic, financiar şi social, în acest sens, prin sistemul informaţional
se urmăreşte asigurarea următoarelor cerinţe principale:
- cunoaşterea nivelului, structurii, evoluţiei preţurilor nominale en gros, de contractare şi de achiziţie, a
preţuriloren detail şi a tarifelor, precum şi a influenţelor provenite din modificarea lor;
- analiza nivelului şi dinamicii preţurilor medii la principalele grupe de produse şi subgrupe de produse;
- obţinerea şi asigurarea, la nivelul fiecărei verigi organizatorice (întreprindere, departament, minister,
organ de sinteză), a unui volum de informaţii privind nivelul, structura şi evoluţia preţurilor, necesare pentru
adoptarea deciziilor corespunzătoare şi pentru informarea sistematică a conducerii statului asupra mişcării
preţurilor în economie;
- realizarea unei serii de date privind dinamica şi structura preţurilor în vederea elaborării previziunilor
imediate şi prognozelor de preţuri, precum şi pentru recalcularea în preţuri comparabile a unor indicatori sintetici,
exprimaţi valoric, care arată nivelul de dezvoltare economico-socială a ţării;
- corelarea datelor şi indicatorilor privind structura şi evoluţia preţurilor cu datele şi indicatorii existenţi,
referitori la cost, profit, taxa pe valoarea adăugată, cuprinse în preţuri;
- asigurarea unor evidenţe unitare, de urmărire a evoluţiei preţurilor, astfel încât să răspundă
obiectivelor stabilite prin sistemul informaţional şi să permită prelucrarea automată a datelor.
La baza sistemului informaţional al preţurilor stă evidenţa statistică, cu instrumentul ei sintetic - dările de
seamă - şi cu metodele sale de caracterizare a dinamicii preţurilor. Un rol important în cadrul acestui sistem
informaţional au, de asemenea, cataloagele şi listele de preţuri, actele normative.
De subliniat ar fi contravenţiile la normele legale din domeniul preţurilor şi tarifelor.
Sunt contravenţii la normele legale privitoare la preţuri şi tarife următoarele fapte săvîrşite de persoane
fizice, care reprezintă instituţii publice, regii autonome şi societăţi comerciale, indiferent de forma de organizare şi
titularul dreptului de proprietate:
49
- refuzul agentului economic producător sau furnizor de a prezenta elementele necesare desfăşurării
normale a negocierii preţurilor cu ridicata şi a tarifelor pentru produsele ce se liberalizează şi serviciile ce se prestează
agenţilor economici şi instituţiilor publice
-beneficiare;
- refuzul agentului economic de a prezenta organelor de control, abilitate de lege, datele care au stat la baza
fundamentării preţurilor şi tarifelor supuse negocierii sau a celor practicate;
- neafişarea la loc vizibil în unităţile de desfacere a produselor, a cotelor de adaos comercial sau de
comision practicate;
- negocierea preţurilor şi tarifelor şi punerea lor în aplicare fără supravegherea autorităţilor publice centrale
sau, după caz, judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru produsele şi serviciile la care reglementările legale în
vigoare prevăd această condiţie;
- netrasmiterea către serviciile teritoriale de preţuri şi protecţie a concurenţei din subordinea Ministerului
Finanţelor a copiei după notificarea intenţiei de majorare a preţurilor şi tarifelor făcută beneficiarilor, în cazurile
prevăzute de normele în vigoare;
- înţelegerea prealabilă a reprezentanţilor agenţilor economici asupra nivelului de preţ sau tarif ce va fi
supus negocierii, în vederea împiedicării acţiunii conjugate a cererii şi ofertei în formarea preţului sau tarifului pentru
produse sau serviciul în cauză;
- refuzul agentului economic, furnizor sau prestator de a negocia preţurile cu ridicata şi tarifele pentru
produsele şi serviciile ce se livrează sau se prestează agenţilor economici sau instituţiilor publice beneficiare sau
practicarea de preţuri şi tarife pentru care nu se poate dovedi negocierea cu acestea;
- dimensionarea incorectă a preţurilor şi tarifelor sau prezentarea unor date eronate pentru a justifica
nivelul preţurilor şi tarifelor supuse negocierii sau renegocierii;
- practicarea de preţuri şi tarife mai mari decît cele negociate cu sau fără supravegherea autorităţilor
administraţiilor publice, după caz prin majorarea unilaterală a nivelului negociat pentru tranzacţiile încheiate;
- nerespectarea regulilor legale privind dimensionarea preţurilor cu ridicata ale bunurilor provenite din
import;
- luarea în calcul la dimensionarea preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile din ramurile
intermediare şi cefe finale a altor influenţe decît cele rezultate din reglementările aprobate de Guvern;
- majorarea preţului şi tarifului fără notificarea acestei intenţii către agenţii economici şi instituţiile
beneficiare;
- majorarea adaosului comercial sau a cotei de comision fără anunţarea intenţiei, serviciilor teritoriale de
preţuri şi protecţie a concurenţei din subordinea Ministerului Finanţelor;
- neactualizarea preţurilor de începere a licitaţiilor pentru valorificarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi
altor active pe baza creşterilor de preţuri rezultate din aplicarea tuturor hotărîrilor Guvernului de liberalizare a
preţurilor.
Sistemul informaţional al preţurilor cuprinde trei subsisteme principale:
- subsistemul informaţional al preţurilor (cu ridicata) ale produselor industriale;
- subsistemul informaţional al preţurilor de consum (preţuri cu amănuntul, tarifele pentru populaţie);
- subsistemul informaţional al preţurilor produselor agricole preluate la fondul de consum direct de la
producători.
A. Subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale
În cadrul acestui sistem se calculează şi se urmăresc următorii indicatori:
50
1) Indicii preţurilor cu ridicata, care caracterizează în mod complex evoluţia în timp a acestei categorii
de preţuri, pe următoarele structuri:
- pe verigi organizatorice: indici pe ansamblul industriei (de stat - naţională şi locală; pe forme de
proprietate), pe ministere şi departamente; pe unităţi economice (regii autonome şi societăţi comerciale); pe
principalele grupe de produse;
- pe destinaţii ale produselor: indici ai preţurilor produselor destinate fondului pieţei; indici ai preţurilor
produselor destinate exportului; indici ai preţurilor produselor pentru alte destinaţii.
2) Volumul valoric al modificărilor de preţuri, care se calculează pe aceleaşi structuri ca şi indicii de
preţ. Acest indicator pune în evidenţă influenţele, la producător (vânzător), rezultate din mişcarea preţurilor. De
fapt, el măsoară modificarea mărimii veniturilor obţinute din vânzarea producţiei, exprimate în preţuri
liberalizate.
3) Preţurile medii ale principalelor grupe de produse. La produsele care se fabrică într-o structură
sortimentală, formând grupe de produse care au o importanţă economică şi socială deosebită, pe lângă preţurile
nominale, ca preţuri unitare ale fiecărui sortiment în parte, se stabilesc şi se urmăresc preţuri medii, pentru fiecare
grupă de produse nominalizată în acest sens. Determinarea acestora serveşte la identificarea cauzelor creşterii
preţurilor, evidenţiind concret grupele, subgrupele de produse care înregistrează creşteri substanţiale. în acest fel
se pot analiza fenomenele pozitive sau negative prin prisma efectelor pe care le produce mişcarea preţurilor în
interiorul grupelor de produse.
B. Subsistemul informaţional în domeniul preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor serviciilor
destinate populaţiei
Acest subsistem cuprinde un ansamblu de indici, prin care se urmăreşte caracterizarea complexă a
evoluţiei preţurilor şi tarifelor de consum, pentru total şi pentru diferite categorii de populaţie.

4.2. Conţinutul sistemului informaţional al tarifelor. Categorii.


Tarifele pentru serviciile efectuate de către unităţile specilizate se stabilesc pe baza următoarelor
elemente:
- costurile, exclusiv valoarea materialelor supuse prelucrării şi a pieselor de schimb ce se montează şi se
decontează separat. în cazul în care beneficiarul aduce materialele auxiliare, contravaloarea acestora în tarif se
scade;
- profitul unităţii prestatoare;
- taxa pe valoare adăugată, pentru serviciile destinate populaţiei.
Materialele supuse prelucrării, precum şi piesele de schimb ce se montează
se decontează separat, la preţuri cu ridicata, după caz - pentru serviciile executate agenţilor economici, şi
la preţuri cu amănuntul, pentru cele executate populaţiei.
Formarea tarifelor se află sub influenţa aceloraşi legităţi ca şi preţurile: raportul cerere-ofertă;
concurenţa.
Diferenţierea sau elasticitatea tarifelor pentru acelaşi serviciu, servicii similare sau complementare se
bazează pe următoarele elemente:
- corelarea tarifelor serviciilor asemănătoare şi complementare;
- reflectarea în tarif a nivelului de execuţie, confort, complexitate a lucrărilor privind prestaţiile
serviciilor de lux, urgenţe sau la domiciliul clienţilor;
- corelarea'tarifelor serviciilor noi cu cele ale serviciilor existente;
51
- incidenţa impozitului indirect asupra nivelului tarifului.
Sistemul tarifelor din ţara noastră
Diversităţii prestatorilor de servicii îi corespunde o diversitate de tarife, stabilite şi aplicate în economia
naţională. Ele se pot grupa în funcţie de particularităţile activităţii, ale consumului de muncă şi de natura
serviciilor prestate. Astfel:
1) Tarifele pentru servicii personale tradiţionale cuprind tarifele serviciilor personale de igienă
corporală, de reparaţii, de uşurare a muncilor gospodăreşti, comenzi pentru tricotaje, confecţii, încălţăminte etc.
Criteriile importante pentru diferenţierea nivelului acestor tarife la servicii tradiţionale sunt: niveiul execuţiei,
frecvenţa prestaţiilor, condiţiile de execuţie solicitate de beneficiar (în regim de urgenţă sau la termen normal, la
domiciliu etc), modelul solicitat, tipodimensiunile respective; o pondere importantă revine salariilor, munca
manuală calificată fiind esenţială în efectuarea lor.
2) Tarifele pentru serviciile cu caracter de masă cuprind tarifele transportrilor şi telecomunicaţiilor,
ale activităţilor de gospodărie comunală şi locativă, ale activităţilor hoteliere etc. Aceste servicii, deşi au o natură
foarte diferită, se caracterizează printr-o muncă repetitivă, de mare productivitate şi care se bazează pe o dotare
tehnică corespunzătoare.
Specific funcţionării lor este ajustarea lunară sau trimestrială, efectuată de Oficiul Concurenţei pe baza
propunerilor prestatorilor: la serviciile interne de poştă şi telefonie pe baza ultimului indice de consum publicat
de Comisia Naţională pentru Statistică; la energia electrică, termică şi serviciile internaţionale de telefonie şi
poştă pe baza cursului de schimb al leului faţă de dolarul USA din ziua ajustării.
Un volum mare de prestaţii cu caracter de masă se realizează prin transportul de mărfuri şi călători,
feroviar, fluvial, maritim, aerian, auto interurban şi urban, cu tracţiune animală şi prin alte mijloace (pe conducte,
pe cablu telefonic etc). Pentru toate căile de transport, distanţa şi greutatea expediţiei sunt elemente de bază la
qalcularea tarifelor datorită influenţei lor asupra costurilor. Kilometrul sau tona-kilometru constituie unităţi de
măsură a prestaţiilor, la nivelul cărora se stabilesc tarifele.
În cazul transporturilor feroviare raportul invers proporţional dintre costuri şi distanţă este o
caracteristică importantă. De aceea, această formă de transport se recomandă, mai ales, pentru distanţe lungi, fiind
stabilită, de altfel, distanţa minimă de preluare a expediţiilor la anumite forme de transport. Tarifele pentru
transportul feroviar de călători sunt stabilite pe distanţe în funcţie de felul trenului şi clasa vagonului. Pentru
transporturile de mărfuri pe calea ferată tarifele sunt diferenţiate după distanţă şi greutate (tone-kilometru), după
felul mărfurilor şi expediţiilor, în funcţie de care s-au stabilit bareme tarifare, pe grupe de mărfuri. La tarifele
normale, stabilite pe baza criteriilor de mai sus, se calculează sporuri pentru condiţii speciale de transport,
impuse de natura mărfurilor, sau cerute de expeditor (pentru mărfurile voluminoase, cu gabarit depăşit sau foarte
lungi; pentru expediţii de mărfuri cu trenuri de coletărie sau chiar cu trenuri de persoane); de asemenea, pentru
activităţi complementare (recântăriri, verificarea tarei, magazinaj, însoţirea expediţiilor de mărfuri etc).
Transporturile auto se realizează pe distanţe mici şi mijlocii, deoarece pe asemenea distanţe se pot
obţine costuri optime. Tarifele pentru transporturile auto de călători sunt stabilite, în general, în funcţie de felul
mijlocului de transport şi de distanţă.
3) Tarifele pentru serviciile cu caracter de creaţie-inovaţie cuprind tarifele serviciilor de cercetare,
proiectare, management, programare, informatică, modelare, marketing, implementare de noi tehnologii,
elaborarea şi comercializarea de licenţe şi brevete, perfecţionarea pregătirii cadrelor etc, numite şi servicii de vârf,
care au rol de multiplicatori ai producţiei şi ai eficienţei economice. în costurile şi tarifele acestora o pondere
importantă o are consumul de muncă intelectuală de înaltă calificare, respectiv, salariile.
52
Activitatea în cadrul acestor servicii are caracter economic făcând obiectul contractelor încheiate între
unităţile specializate şi beneficiarii acestora. Tarifele se fundamentează după modelul devizelor.
4) Tarifele în turism şi alimentaţie publică se stabilesc, în general pe baza aceloraşi principii
prezentate în cazul preţurilor, cu deosebirea că trebuie să se ţină seama de particularităţile serviciilor respective.
în general se disting următoarele categorii de tarife:
- după natura serviciului prestat sau a lucrării executate: tarife pentru cazare la hoteluri, cabane, vile etc;
tarife pentru închirieri de veselă, tacâmuri, utilaje etc; tarife pentru transporturi etc; tarife pentru alte servicii
(servire la cameră, comisioane etc.) etc;
- după destinaţia serviciului: tarife pentru servicii prestate populaţiei; tarife pentru servicii prestate
întreprinderilor sau instituţiilor.
Pentru acelaşi serviciu sau executare de lucrare se pot stabili tarife diferite. Astfel, se stabilesc tarife
diferite la hoteluri, în funcţie de confort, categoria de hotel etc; la transporturi se stabilesc tarife diferite pe: clase,
capacitatea cilindrică şi tipul autovehiculului etc. (în cazul excursiilor şi croazierelor organizate de agenţiile
turistice, tarifele sunt stabilite pe clase şi grad de confort).
5) Tarifele pentru prestări efectuate în activitatea din agricultură sunt asemănătoare cu cele de masă
sau industriale, din punct de vedere al volumului şi al caracterului operaţiilor. Prestările din agricultură cuprind, în
general, lucrările executate de staţiunile pentru mecanizarea agriculturii şi serviciile din domeniul îmbunătăţirilor
funciare.
Tarifele pentru lucrările agricole mecanizate se stabilesc în unităţi băneşti, iar plata efectivă se face în
natură pentru cea mai mare parte a lucrării: pentru lucrările la toate culturile cerealiere, la cele de floarea-soarelui,
fasole şi cartofi de toamnă. Cantitatea de produse ce se predă pentru lucrările executate este în funcţie de valoarea
totală a acestor prestaţii şi de preţurile medii de contractare şi achiziţii ale produselor cultivate.
La dimensionarea tarifelor se ţine seama de nivelul costurilor prestaţiilor, de nivelul cheltuielilor
materiale şi de producţie ale producătorilor agricoli.
Tarifele se diferenţiază în funcţie de mai mulţi factori. De exemplu, Ia lucrările de arătură, tarifele se
diferenţiază după adâncimea brazdelor şi după clasificarea solurilor, în funcţie de gradul de rezistenţă (soluri
uşoare, mijlocii şi grele). De asemenea, tarifele se diferenţiază după modul de efectuare a prestaţiilor: pe faze
simple de lucru, sau pe mai multe faze succesive executate la aceleaşi culturi (discuit, erbicidare, fertilizare şi
grapare), situaţie în care prestaţiile se evaluează printr-un singur tarif.
Tarifele pe cantitate se calculează în funcţie de: greutatea tarifară a încărcăturii şi baremul tarifar în
care se încadrează încărcătura şi distanţa tarifară.
Tarifele pe autovehicule se folosesc când mijloacele auto se pun la dispoziţia expeditorului pentru:
transporturi în raza administrativă a localităţii; transporturi în campania agricolă de recoltare; transporturi de
achiziţii legume-fructe şi orice alte transporturi pe distanţe foarte mici. La calcularea tarifului se ţine seama de
felul autovehiculului, de capacitatea nominală a acestuia, de timpul de utilizare tarifabil şi de parcursul tarifabil.
Nivelul tarifelor se diferenţiază dacă la transport se folosesc şi remorci.
Tarifele pentru transporturi în condiţii şi cu mijloace speciale se practică pentru transporturile cu
autovehicule taxi, trailere, tractoare rutiere etc. -nivelul tarifului se diferenţiază în funcţie de felul mijloacelor
auto, parcursul efectuat şi timpul de staţionare. Şi în cazul transporturilor auto se aplică majorări, reduceri de
tarife, precum şi tarife pentru activităţi complementare.

53
Tarifele pentru transporturi navale interne se diferenţiază şi ele după operaţiunile ce se efectuează de
transbordare şi manipulare a mărfurilor în preţurile interne, de transport fluvial de mărfuri în trafic intern, de
pilotaj, cheiaj, manevră etc.
La fiecare categorie de operaţii tarifele se diferenţiază în funcţie de grupele de mărfuri, de distanţa şi de
termenul de încărcare-descărcare.
Tarifele pentru celelalte servicii cu caracter de masă (poştă şi telecomunicaţii, activităţi hoteliere etc),
cu unele excepţii, se încadrează în regimul general de stabilire şi aplicare a tarifelor, nivelul lor bazându-se, în
principal, pe costurile prestaţiei.
Tarifele serviciilor de gospodărie comunală şi locativă, şi anume tarifele pentru energie electrică şi
termică prezintă o serie de particularităţi.
Tarifele pentru energia electrică folosită în alte scopuri decât iluminat şi utilizări casnice au caracterul
unor preţuri cu ridicata. Aceste tarife au o diferenţiere mai accentuată (după natura consumului, ramura în care se
consumă, perioada din zi când se consumă - ore de vârf sau restul orelor etc). în unele cazuri sunt stabilite tarife de
tip „monom", adică un singur tarif pentru o singură unitate de măsură (lei/kWh). La unităţile mari consumatoare,
care au instalate echipamente de măsurare corespunzătoare, se practică tarife de tip „binom". Tarifele binome se
caracterizează prin existenţa a două tarife cu unităţi de măsură diferită şi constau într-un tarif fix pe putere
instalată (lei/kW) şi un tarif pentru energia electrică consumată (lei/kWh).
Tarifele binome sunt menite să stimuleze consumatorii în organizarea consumului de energie electrică,
astfel încât să poată folosi la maximum capacitatea utilajelor cu un consum de energie electrică cât mai redus.
Tarifele monome şi binome sunt diferenţiate pe nivel de tensiune (joasă, medie şi înaltă), iar pentru mari
consumatori sunt diferenţiate şi pe ore de consum (ore de vârf sau restul orelor) din timpul zilei.
Tarifele pentru energia termică prezintă şi ele unele particularităţi. În costurile energiei termice livrate
predomină combustibilii folosiţi, cheltuielile de distribuire a energiei termice şi cheltuielile cu energia electrică
necesară la realizarea acesteia.

4.3 Calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor.


În sistemul de indicatori ce caracterizează dezvoltarea economico-socială a ţării, indicii preţurilor cu
amănuntul şi al tarifelor pentru populaţie îndeplinesc funcţii complexe, dintre care cele mai importante sunt:
- reflectă în mod sintetic evoluţia preţurilor de consum şi a tarifelor plătite de populaţie;
- constituie un element esenţial în determinarea veniturilor reale ale populaţiei, indicele general având,
el însuşi, un loc specific în sistemul de indicatori ai nivelului de viaţă, al costului vieţii;
- serveşte ca deflator la recalcularea desfacerilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, în preţuri
comparabile sau constante;
- face obiectul comparării cu alte ţări în vederea lărgirii sistemului informaţional al preţurilor.
Indicii preţurilor cu amănuntul şi ai tarifelor cuprind:
1) Indicele general al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor, care se calculează la nivelul întregii ţări
pentru toate bunurile de consum şi serviciile, pentru întreaga populaţie, şi anume:
a) indicele preţurilor produselor ce se desfac prin unităţile comerţului de stat, unităţile cooperatiste şi
particulare (pe total şi pe feluri de produse - alimentare şi nealimentare);
b) indicele tarifelor serviciilor prestate către populaţie prin unităţi de stat, cooperatiste sau particulare;
c) indicele preţurilor locuinţelor proprietate personală: construcţii noi şi cumpărări din fondul statului;
d) indicele preţurilor produselor ce se desfac pe piaţa ţărănească;
54
e) indicele preţurilor locuinţelor şi altor construcţii care se vând de către populaţie;
f) indicele construcţiilor de locuinţe şi alte construcţii cumpărate de la unităţi specializate, particulare;
g) indicele preţurilor coşului zilnic de produse alimentare şi nealimentare;
h) indicele preţurilor şi tarifelor bunurilor de consum şi serviciilor cu frecvenţă mare în consumul populaţiei,
conform listelor nominalizate de guvern.
Indicii g) şi h) servesc la efectuarea calculului indexării salariilor şi acordării compensaţiilor diferitelor
categorii ale populaţiei.
Indicele general al preţurilor şi tarifelor din sectorul de stat, cooperatist sau particular exprimă
evoluţia preţurilor şi tarifelor la majoritatea mărfurilor şi serviciilor plătite de populaţie. El cuprinde toate
modificările nominale ale preţurilor cu amănuntul şi ale tarifelor, efectuate prin decizii ale organelor competente,
în cadrul mişcării libere a preţurilor şi tarifelor din cursul perioadei în care se efectuează calculele.
Indicele preţurilor şi tarifelor practicate liber de populaţie exprimă evoluţia preţurilor la produse şi
servicii vândute şi prestate de unităţi particulare direct către populaţie.
3) Indicii preţurilor calculaţi pe categorii ale populaţiei:
a) pentru cheltuielile băneşti efectuate pentru procurarea de produse şi servicii, de către personalul din
întreprinderi şi instituţii;
b) pentru cheltuielile băneşti efectuate pentru procurarea de produse şi servicii de către ţărani;
Una din problemele cheie ale metodologiei de construire a indicilor preţurilor o constituie tehnica de
ponderare.
În funcţie de ponderile folosite (cantităţile de produse din perioada de bază sau curentă), precum şi în
funcţie de expresia matematică a calculului indicilor de grup sau sintetici, până în prezent, sunt cunoscute şi
aplicate trei tipuri fundamentale de indici.
a) Indicele Laspeyres, care utilizează ca ponderi ale preţurilor cantităţile de produse vândute sau
consumate în perioada de bază (q0).
Esenţial în această concepţie este păstrarea bazei de comparaţie (cantitate) neschimbată. Laspeyres a
construit astfel un indice agregat sau mediu aritmetic, cu formula:

⎛ p1 ⎞
∑ ⎜⎜ p q ⋅ p ⎟⎟ 0 0

= ⎝
I p1 / 0 ⎠ ⋅100 0

∑p q 0 0

I =
∑ p q ⋅100 1 0

∑p q
p1 / 0
0 0

în care:
IP1/0 = indicele preţurilor în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază(0);
Σp1q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în preţurile anului curent;
Σp0q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în preţurile anului de bază;
p1/p0 = indicii individuali ai preţurilor nominale ale produselor cuprinse în calcul.

Fiind uşor de calculat, prin simplitatea şi constanţa bazei, acest tip de indice poate avea o aplicabilitate
largă. În realitate, procedeul de ponderare utilizat nu corespunde ritmului actual al modificării rapide a structurii
producţiei şi consumului. Aplicarea acestui tip de indice ar presupune ca o parte din ce în ce mai mare de produse
să rămână în afara calculelor, iar rezultatele obţinute prin evoluţia preţurilor nu ar fi reale, nu ar putea servi

55
scopului pentru care s-au efectuat, determinarea nivelului general al preţurilor. Pe de altă parte, tocmai menţinerea
neschimbată a ponderilor face ca acest indice să poată reflecta real nivelul general al preţurilor, creşterea acestora,
pentru produsele cu consumuri relativ constante, adică pentru acelea cu cerere neelastică, fără de care oamenii nu
pot trăi. Pentru determinarea evoluţiei preţurilor la asemenea bunuri de consum şi servicii trebuie să se folosească
acest tip de indice. Cu ajutorul lui se poate realiza indexarea veniturilor populaţiei.
În ţara noastră, începând din anul 1990, acest tip de indice este aplicat la determinarea evoluţiei
preţurilor şi tarifelor de consum al populaţiei.
b) Indicele Paasche care utilizează ca ponderi cantităţile de produse din anul curent (q1).
Fiind conceput a se determina cu ajutorul structurii noi a producţiei şi a consumului, el are o
aplicabilitate mai mare, fiind utilizat pe larg în ţara noastră. Formula de calcul este:

∑q p 1 1 sau I p1/ 0 = ∑q p
1 1
I p1/ 0 =
1
1
∑q p ⋅ i
1
∑q p
1 0

în care:
Σq1 p1 = valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată în preţurile anului curent;
Σq1 p0 =valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată în preţurile anului de bază;
ip = p1/p0 = modificarea preţurilor nominale ale produselor în perioada
curentă (1) faţă de cea de bază (0).
Principalul avantaj rezultă din folosirea ponderilor din perioada curentă, care-i asigură o structură de
consum la zi şi dă posibilitatea calculării economiilor totale efective sau a plăţilor totale suplimentare pe care le
realizează populaţia ca urmare a reducerii sau majorării preţurilor.
Atât indicele Laspeyres cât şi indicele Paasche au ca dezavantaj faptul că nu îndeplinesc condiţiile de
reversibilitate şi transferabilitate .
Dacă se raportează indicele veniturilor nominale la indicele de preţ Laspeyres se obţine indicele
veniturilor reale de tip Paasche. Acest raport reflectă modificarea relativă (creşterea sau descreşterea) a puterii de
cumpărare exprimată în cantităţile de produse şi servicii din perioada curentă la preţurile curente (ale anului în
care se efectuează calculul):
IVR1/0 = VN1/VN0: Σq0 p1/Σq0 p0 = Σq1 p1/Σq0 p0 : Σq0 p1/Σq0 p0 =
Q1 p1 Q0 p0 Q1 p1
= ⋅ = = I QP
Q0 p0 Q0 p1 Q0 p1
în care:
IVR 1/0 = indicele veniturilor reale în perioada 1 faţă de perioada 0;
VN1 = veniturile nominale ale perioadei 1 care se cheltuiesc integral pentru bunuri şi servicii, exprimând
cumpărăturile Qx la preţurile/?,;
VN0 = acelaşi indicator, pentru anul 0;
Q1p1/Qop1 = indicele volumului fizic de bunuri şi servicii, notat Iop, existent în formula Paasche;
Σq0 p1/Σq0 p0 = Q0p1/Qop0 = indicele de preţ Laspeyres, notat IpL
Prescurtat se poate scrie: IvN/IpL = IQp, ceea ce se interpretează astfel: dacă preţurile cantităţilor bunurilor şi
serviciilor consumate în perioada de bază cresc mai repede în perioada curentă decât cresc veniturile nominale, în
acelaşi interval de timp, puterea de cumpărare scade şi invers.

56
Raportul dintre indicele veniturilor nominale şi indicele preţurilor de tip Paasche reprezintă indicele
volumului fizic al consumurilor de tip Laspeyres:
IVR1/0 = Σq1 p1/Σq0 p0 : Σq1 p1/Σq1 p0 = Q1p1/Qop0: Q1p1/Q1p0 = Q1p0/Qop0 = IQL
Prescurtat se poate scrie: IvN/IpL = IQp, ceea ce se interpretează astfel: dacă preţurile bunurilor şi
serviciilor consumatorilor în perioada curentă cresc mai repede decât cresc veniturile nominale, în acelaşi interval
de timp, puterea de cumpărare scade şi invers.
c) Indicele Fischer reprezintă media geometrică a indicelui Laspeyres şi Paasche:

I p1 / 0 =
∑pq ⋅∑pq
1 0 1 1

∑p q ∑p q
0 0 0 1

Acesta a fost denumit indicele ideal al preţurilor, având largă utilizare pe plan mondial. Datorită
procesului de determinare, el este cel mai elastic instrument de comparaţie, deoarece media geometrică prezintă
mai multă stabilitate reflectând fidel evoluţia reală a fenomenului economic pe intervale mai mari. Totodată, acest
indice asigură condiţiile reversibilităţii şi ale transferabilităţii.
În ţara noastră acest tip de indice are o aplicabilitate restrânsă.
1) Indicii preţurilor cu ridicata reflectă evoluţia acestor preţuri, ca urmare a influenţei următorilor
factori: comportamentul liber al agenţilor economici; aplicarea prevederilor unor acte normative; modificarea
baremelor, normativelor, costogramelor etc, în situaţia în care preţurile nominale rezultă din
suma elementelor de formare; modificarea structurii de producţie (qx).
Indicii preţurilor din perioada curentă (1), faţă de perioada precedentă (0) se stabilesc ca raport între
valoarea producţiei marfă vândută şi încasată din perioada curentă, în preţurile acestei perioade,şi valoarea
aceleiaşi producţii corectată cu influenţele valorice rezultate din modificarea preţurilor (q1 p1± ∆p 1/0) sau
q1p1iP1/0 pe baza formulelor:

I p1 / 0 =
∑q p1 1
⋅100 =
∑q p 1 1
= 100
∑q p1 0 ∑ (q p 1 1 ± ∆p1 / 0 )

I p1 / 0 = ∑q p1 1
⋅100
⎛ 1⎞
∑ ⎜⎜ q1 p0 ⋅ i ⎟⎟
⎝ p ⎠

în care:
Ip 1/0 = indicele efectiv (calculat statistic) al preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;
Σq1 p1 = valoarea produselor vândute în perioada curentă, exprimată în preţuri ale perioadei curente;
Σq1 p0 = valoarea produselor vândute în perioada curentă, exprimată în preţuri ale perioadei de bază;
± ∆p 1/0 = influenţe valorice rezultate din modificările de preţuri: (+∆) se scade şi (-∆) se adună;
± ∆p 1/0 = Σ(q1 p1 - q1po) =Σq1 (p1 - p0);
p1 , p0 = preţurile unitare ale produselor în cele două perioade.
Utilizarea indicilor de preţ previzibili privind creşterea preţurilor în aplicarea măsurilor de liberalizare a
preţurilor în ţara noastră.
2) Volumul influenţelor valorice ale modificărilor preţurilor cu ridicata se stabileşte ca diferenţă
între valoarea produselor cu modificări de preţ exprimată în preţuri modificate (noi) şi valoarea aceloraşi produse

57
exprimată în urma modificării (vechi). Influenţele provin atât din modificaiiîo de preţui, cin anul curent, cât şi din
modificările de preţuri care au avut loc în cursul anului precedent.
Vp = Vp 1/1 + Vp 1/0
în care:
Vp1/1 = Σq1 p1m - Σq1 p1i şi Vp1/0 = Σq1 p0m - Σq1 p0i
în care:
Σq1 p1m = se obţine ca produs între cantităţile de produse cu preţurile unitare modificate, livrate şi
încasate după data modificării preţurilor;
Σq1 p1i = se obţine ca produs între aceeaşi cantitate de mărfuri şi preţurile unitare iniţiale (înainte de
modificare);
Σq1 p0m = exprimă valoarea cantităţilor de produse livrate în anul curent, în preţurile modificate în anul
precedent;
Σq1 p0i = exprimă valoarea cantităţilor de produse livrate din anul curent, în preţurile iniţiale în anul
precedent.
3) Preţurile medii şi indicii preţurilor medii. Preţurile medii se calculează pentru produsele
nominalizate, pentru care se urmăreşte statistic producţia fabricată atât în expresie naturală, cât şi în expresie
valorică, prin preţurile medii.
Formulele de calcul sunt:

p0 =
∑q p0 0
si p1 =
∑q p
1 1

∑q 0 ∑q 1

p1
I p01 / 0 = ⋅100
p0
Calculul se efectuează pentru fiecare grupă în parte şi se raportează conform periodicităţii indicilor.
În cadrul setului de indicatori generali de apreciere şi caracterizare a sistemelor economice naţionale,
indicele preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei are un loc bine precizat. Astfel, el este un indice utilizat atât în
aprecierea nivelului general de viaţă al indivizilor, integraţi în cadrul respectivelor economii, în diferite momente
de timp (aspect static), cât şi în unele calcule previzionale (aspect dinamic).
În acest context, este deosebit de important să se aprecieze că nivelul acestui indice şi previziunile asupra
evoluţiei sale se constituie ca principale argumente în negocierea salariilor, indexarea salariilor, indexarea
pensiilor, fixarea unor bareme de impozitare etc. Având în vedere impactul direct al acestui indicator asupra unor
elemente vitale ale indivizilor dintr-o economie, respectiv veniturile şi nivelurile lor de trai, factorul de conducere
şi decizie în materie de supraveghere, dirijare şi coordonare a preţurilor este direct interesat în corecta
determinare, interpretare şi utilizare a acestui instrument.
În cadrul unor economii naţionale caracterizate prin puternică şi accentuată diviziune socială a muncii,
pe fundalul dinamismului şi mobilităţii în toate domeniile de activitate, angrenarea în spaţiul productiv-social al
indivizilor presupune, pe de o parte, prestarea unei activităţi strict specializate, iar pe de altă parte, şi ca o
consecinţă a celei dintâi, cumpărarea cvasi-totalităţii bunurilor şi serviciilor de care au nevoie, prin
intermediul pieţei, la diferite niveluri de preţ.

58
Astfel, indivizii în cadrul unei economii moderne nu se pot sustrage impactului direct al preţurilor
bunurilor şi serviciilor de care au nevoie în existenţa de zi cu zi, nivelul şi mişcarea acestor preţuri determinând
mărimea şi structura consumului individual, nivelul de trai.
Indicele preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei, pentru a se constitui cu adevărat într-un
„instrument" operaţional, trebuie să îndeplinească cumulativ câteva condiţii: să fie, prin modalitatea de calcul,
imparţial faţă de cumpărător şi de vânzător; să reflecte cu fidelitate realitatea; să nu influenţeze fenomenul
cuantificat; corect calculat, să fie utilizabil în orice segment al domeniului cercetat şi în orice etapă; să nu
trezească suspiciuni privind rezultatele obţinute (cu atât mai mult cu cât este utilizat în procesul de indexare).
Deosebit de importantă este şi înţelegerea a ceea ce măsoară acest instrument. Trebuie arătat că acest
indice nu măsoară nici costul vieţii, nici variaţiile acestuia, nici mărimea bugetului pentru consumul populaţiei, ci
variaţia medie a preţurilor. Ca interpretare a rezultatelor, indicele nu măsoară un nivel al preţurilor din
perioadele considerate, ci variaţia acestui nivel între două perioade. Această variaţie nu este măsurată în valoare
absolută, ci în valoarea relativă. în general, compararea valorii absolute a preţurilor a două bunuri nu are sens.
Astfel, preţul nominal al unui bun este un determinant individual al acestuia, legat direct de valoarea sa
recunoscută pe piaţă în strânsă corelare cu: unitatea fizică a bunului, valoarea sa de întrebuinţare, destinaţia
bunului, importanţa şi locul în consumul populaţiei.
A. Domeniul de definiţie al indicelui preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei.
înţelegerea definiţiei indicelui preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei presupune luarea în
considerare a domeniului de definiţie şi a spaţiului de lucru pentru calculul acestui indicator.
Cunoaşterea consumului populaţiei presupune considerarea simultană a unor aspecte deosebit de
complexe: infinitatea bunurilor şi serviciilor din consumul populaţiei (cu mari diferenţieri sortimentale);
multitudinea locurilor şi modurilor de vânzare (cu diferenţiere pe categorii şi dispunere în spaţiu); variaţia în timp
a preţurilor bunurilor şi serviciilor, precum şi în cadrul punctelor de vânzare considerate etc.
În încercarea de a găsi calea a preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei, într-un spaţiu de calcul atât de
larg şi complex, o primă soluţie a părut a fi determinarea indicelui cheltuielilor globale pentru consum ale
populaţiei.
Analiza profundă a indicatorului a relevat însă că alături de variaţia preţului apar şi alţi factori ce
determină nemijlocit modificarea indicelui cheltuielilor globale. Astfel, valoarea sa, pe lângă variaţia preţurilor,
va reflecta simultan şi unele modificări cu notă cantitativă, cum ar fi: creşterea numerică a populaţiei, creşterea
cantităţii globale a consumului, modificarea consumului mediu pe consumator, modificarea structurală a
consumului în diferite perioade ca urmare a consumului tradiţional pe de o parte, sau a modificării veniturilor, pe
de altă parte (se are în vedere modificarea ponderii celor trei grupe de bunuri sensitive la venituri: bunuri
superioare, bunuri inferioare şi bunuri normale).
În acelaşi timp, indicele cheltuielilor globale, în contextul unui consum total neschimbat, nu poate scoate
în evidenţă unele aspecte deosebit de importante cum ar fi: schimbarea repartiţiei cantitative a consumului între
diferite categorii sociale sau deplasarea consumului de la un produs la altul.
În concluzie, indicele cheltuielilor globale pentru consum ale populaţiei (ICHC) este o combinaţie între
indicele de volum al consumului populaţiei (IV) şi indicele preţurilor bunurilor consumate (Ip):
ICHC = IV x Ip
Deci, variaţia relativă a mişcării preţurilor nu poate fi sintetic exprimată cu ajutorul indicelui cheltuielilor
globale ale consumului populaţiei decât în situaţia restrictivă şi ideală în care indicele volumului consumului
populaţiei este egal cu 1.
59
IP = ICHC / IV , IP = ICHG IV = l.
O altă cale a determinării variaţiei relative a preţurilor, larg recunoscută şi acceptată, o reprezintă
urmărirea concretă a variaţiei preţurilor şi tarifelor bunurilor şi serviciilor şi calculul indicelui preţului şi tarifelor
consumului populaţiei.
Determinarea indicelui presupune însă, în prealabil, formularea unor răspunsuri adecvate la un set de
întrebări complexe cum sunt:
1) Cum să se cunoască nivelul preţurilor şi tarifelor unei infinităţi de bunuri şi servicii aflate la un
moment dat pe piaţă?
2) La ce categorie de consumatori se referă calculul indicelui?
3) Ce bunuri şi servicii sunt avute în vedere în calcul?
4) Pe ce segment al pieţei şi în ce moment se fac observaţiile pentru culegerea datelor?
Claritatea, rigoarea, obiectivitatea răspunsului la aceste întrebări reprezintă de fapt condiţii hotărâtoare în
calculul unui indicator corect, ştiinţific, care să exprime realitatea şi să poată fi un instrument necontestat în
calcularea de previziuni, în mod concret, practica a formulat următoarele soluţii pentru întrebările de mai sus.
Imposibilitatea de a avea în observaţie directă totalitatea bunurilor şi serviciilor (precum şi a formelor lor
alternative) ce fac obiectul consumului populaţiei a determinat opţiunea pentru folosirea tehnicii sondajului.
Această tehnică presupune: selectarea pentru observaţie a unui eşantion reprezentativ de bunuri şi servicii
privind consumul populaţiei, mărimea eşantionului să asigure corectitudinea rezultatelor, determinarea unui
număr finit de observaţii care să exprime însă fidel tendinţa de mişcare reală a preţurilor.
Eşantionul delimitat pentru calculul indicelui se constituie ca o listă a bunurilor şi serviciilor ce ocupă în
consmul normal al indivizilor o pondere importantă şi care se remarcă printr-o cvasi-constanţă de-a lungul
perioadei considerate. El este deseori denumit „coşul consumului" pentru calculul indicelui preţurilor şi tarifelor.
în practică se procedează la o structurare a „coşului" pe trei mari grupe ce sintetatizează eşantionul de bunuri şi
servicii avute în vedere: grupa I - bunuri alimentare; grupa II - produse industriale; grupa III - servicii, iar
dimensionarea sa poate avea loc prin mai multe metode.
a) Metoda observaţiilor directe presupune ca într-o perioadă dată să se efectueze observaţii directe şi
riguroase privind natura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor efectiv cumpărate, ca primă grupă de informaţii şi
preţurile corespunzătoare ca a doua grupă de informaţii. Ceea ce este caracteristic este faptul că prima grupă de
informaţii se constituie ca un vector constant de volum, folosit în etapa următoare la observarea preţurilor.
Este o metodă empirică, greoaie, ce presupune un volum mare de muncă şi costuri mari. Are avantajul
obiectivitătii ce decurge dintr-un larg contact cu realitatea.
b) Metoda normativă porneşte de la definirea de către un grup de experţi sau reprezentanţi ai diferitelor
categorii sociale a unui consum considerat minim sau decent. în cadrul acestei metode sectorul constant de
volum este dimensionat subiectiv, normativ, spre deosebire de metoda observărilor directe în care dimensiunea
este dată obiectiv.
Metoda are unele dezavantaje evidente ce implică utilizarea sa cu prudenţă. Printre acestea cele mai
semnificative sunt următoarele: este dificil de determinat ce este acela „un consum decent", chiar dacă se acceptă
o listă de bunuri ce cuprinde „consumul minim", apar aproximări cu mari efecte asupra acurateţei rezultatului, nu
se detaliază sortimentul, consumul, nu se au în vedere unele bunuri nealimentare, nu se asigură reflectarea în timp
a dinamicii sortimentale, se fac calculele pentru o anumită categorie de populaţie (de exemplu, o familie de
muncitori de două persoane având în îngrijire doi copii etc).
c) Metoda „extrapolărilor obiective" îmbină elementele pozitive ale metodelor anterioare.
60
Fundamentarea selecţiei elementelor din coş se face pe baza observaţiei empirice extinse. Elementele cantitative
cu caracter constant se extrapolează în etapele următoare. în aceste etape ulterioare, observaţiile empirice
restrânse verifică menţinerea nemodificată a elementelor extrapolate sau apariţia unor eventuale variaţii ce Vor fi
luate ca bază ale unor corecţii şi actualizări.
Există cheltuieli efectuate de familie în practica curentă care nu sunt luate în calculul indicelui
general, nefiind considerate cheltuieli propriu-zise sau cheltuieli ce privesc consumul.
Astfel de cheltuieli sunt: cheltuielile de funcţionare a micilor întreprinderi familiale (care sunt făcute
ca agent economic şi nu în poziţie de consumator); investiţii ale familiilor, concretizate în achiziţionări de
imobile sau valori mobiliare de tipul acţiunilor sau obligaţiunilor; economiile familiilor; autoconsumul (produse
animale, vegetale, produse consumate în cadrul gospodăriilor proprii, mici reparaţii efectuate de înşişi membrii
familiei); impozitele directe, contribuţiile sociale, dobânzile la creditele pentru consum.
De asemenea, exclusă din calculul indicelui este gruparea de cheltuieli considerată a avea un grad de
incertitudine în evaluarea nivelului ei. Ea se referă la: cheltuieli cu sănătatea făcută de familie (nu pot fi
cunoscute ca nivel real în contextul vizitelor particulare la domiciliu sau al cabinetelor particulare); serviciile de
îngrijire şi supraveghere a copiilor mici la domiciliu (se evaluează pe bază de declaraţii ale persoanelor şi au
deci un grad mare de aproximare); cheltuielile notariale, pentru consultanţă financiară, juridică etc. (sunt
aleatorii de la caz la caz, atât ca mărime absolută, cât şi ca nivel de evaluare); alte cheltuieli aleatorii din viaţa
familiei (transportul cu trenul, avionul, maritim, servicii veterinare, servicii funerare etc).
În calculul indicelui sunt cuprinse doar bunurile în stare nouă; bunurile de ocazie (automobile, aparate
elecrocasnice, bunuri de folosinţă îndelungată) se consideră că antrenează o mişcare valorică intermenaje în sens
opus, ce, în ansamblu, nu va influenţa valoarea indicelui (cheltuielile unei familii cumpărătoare sunt egale cu
veniturile familiei vânzătoare).
4) Se apreciază că în calculul corect al indicelui preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei este
important de precizat modul de selecţie al punctelor de vânzare şi momentul de culegere a datelor privind
preţurile.
Criteriul reprezentaţivităţii şi obiectivitătii datelor a impus orientarea spre locuri de vânzare aparţinând
aglomerărilor urbane cele mai reprezentative (mărimea acestora diferă de la ţară la ţară), iar în cadrul acestora
cuprinderea tuturor formelor de comerţ practicat (mari magazine, magazine specializate, magazin tip „boutique").
Indicele preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei fiind un indicator ce se calculează lunar se bazează
pe o periodicitate şi regularitate în culegerea datelor privind nivelul preţului. Astfel, pentru cele mai multe bunuri
datele sunt culese uniform, de-a lungul lunii; pentru produsele sezoniere culegerea datelor se face la 15 zile, iar
pentru cele cu preţuri uşor variabile în timp (îmbrăcăminte, mobilier etc.) observaţiile se fac trimestrial.
Pentru unele tarife cu reprezentare uniformă în teritoriu şi timp (tarif electricitate, tarif transport urban
etc), culegerea datelor se face în momentul adoptării nivelului acestor tarife de către autorităţile publice.
Pentru a se asigura utilizarea populaţiei ca un instrument real operaţional, de necontestat, specialiştii ce
au în sarcină calculul acestui indice trebuie să fie în permanenţă preocupaţi de menţinerea reprezentativităţii lui.
Aceasta are în vedere nu numai stabilirea judicioasă a limitelor de selecţie precizate anterior, dar şi o permanentă
grijă pentru actualizarea, conform modificărilor din realitatea economică, a elementelor eşantionate.
„Duşmanii" reprezentativităţii pot fi nu numai factorii neprevăzuţi sau obiectivi (dinamica economiei,
progresul ştiinţific, modificări ale practicilor comercianţilor) care erodează progresiv reprezentativitatea
eşantionului presupunând actualizarea sa periodică ci, uneori, şi cei subiectivi care intervin deliberat asupra
nivelului preţurilor sau în selecţia bunurilor din coş.
61
De aceea în multe ţări, pentru menţinerea acurateţei şi realităţii rezultatului unele elemente ale calculului
indicelui sunt menţinute secrete. Astfel, lista elementelor din coşul de consum, a aglomerării şi punctelor de
culegere a datelor nu sunt date publicităţii.
Este de reţinut că secretul asupra elementelor de mai sus este strict respectat şi nu este impus numai în
raport cu publicul, ci şi în raport cu patronatul şi sindicatele, precum şi cu guvernul şi organele administrative cu
sarcini în aplicarea politicii de preţ.
A. Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consuni în formula Paasche
Se calculează pe ansamblul mărfurilor şi pe componente, prin raportarea valorii volumului desfacerilor
de mărfuri şi al prestărilor de servicii în perioada curentă, la valoarea aceluiaşi volum de mărfuri exprimat în
preţurile perioadei de bază faţă de care se urmăreşte evoluţia preţurilor:

I p1 / 0 =
∑q p 1 1
⋅ 100 =
∑q p 1 1
⋅ 100
∑q p 1 0 ∑ (q p − (± ∆p ))
1 1

I p1 / 0 =
∑q p 1 1
⋅100
i
∑q p 1 0 ⋅
i p1 / 0
sau

I p1 / 0 =
∑q p 1 1
⋅100 , pentru o grupă de produse
∑ (q1 p1 − (± ∆p ))

p1
I p1 / 0 = ⋅100 , pentru un singur produs, în care:
p0
Ip 1/0 = indicele general al preţurilor tuturor mărfurilor vândute populaţiei;
Σq1 p1 = volumul valoric al desfacerilor de mărfuri sau al prestărilor de servicii din perioada curentă, în
preţurile perioadei curente;
Σq1 p0 = Σq1 p1 ± (+∆p1/0) = volumul valoric al desfacerilor de mărfuri şi al prestărilor de servicii din
perioada curentă în preţurile perioadei de bază.
Indicii preţurilor şi tarifelor practicate de vânzarea mărfurilor către populaţie de către unităţi de stat,
cooperatiste şi private, se calculează pe baza purtătorilor de informaţii, la perioadele stabilite.
Indicii preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească, cuprinşi în calculul
indicelui general se determină pe baza informaţiilor obţinute din cercetarea selectivă a pieţei ţărăneşti şi din
cercetarea selectivă a bugetelor de familie. în acest scop se înregistrează de 4 ori pe lună preţurile practicate la
principalele produse alimentare de către producătorii particulari sau asociaţiile particulare şi, zilnic, cantităţile
vândute în incinta pieţelor.
Pe baza acestor informaţii, se calculează săptămânal, lunar, trimestrial, anual, preţurile medii şi indicii
individuali de preţ (ip) care se folosesc la calculul indicelui general al preţurilor pe piaţa ţărănească, conform
formulei indicelui Paasche armonic.

62
Indicii tarifelor serviciilor prestate de meseriaşi particulari se calculează tot pe baza cercetării
selective într-un număr important de oraşe. Informaţiile se culeg de două ori pe an şi reprezintă tarifele serviciilor
practicate la un număr de servicii frecvente, precum şi valoarea veniturilor impozabile ale meseriaşilor din oraşele
respective. Pe baza informaţiilor din cercetarea selectivă, se determină tarifele medii pentru fiecare înregistrare la
nivel de ţară, iar anual şi pe oraşe şi judeţe, folosindu-se formula:

t=
∑t v i i

∑v i

în care:

t = tariful mediu al unui serviciu;


t = tariful practicat într-o localitate, la o înregistrare; v = venitul impozabil.
Indicele individual de tarif se calculează ca raport între tariful mediu al serviciului din perioada curentă

( t 1 ) şi tariful mediu al aceluiaşi serviciu din perioada de bază( t 0 ):

t1
it1 / 0 = ⋅100
t0
iar pentru calculul indicelui total al tarifelor medii se stabilesc, în prealabil, indici pe grupe sau subgrupe
de servicii, astfel:

I t1 / 0 =
∑V t 1 1
⋅100
∑V t 1 0

Volumul valoric al influenţelor la populaţie, rezultă din modificările de preţuri şi tarife, se


determină ca diferenţa între cheltuielile populaţiei efectuate cu cumpărarea de mărfuri şi servicii în
preţurile perioadei curente (sau modificate) şi aceleaşi cheltuieli exprimate în preţurile perioadei de bază
(sau iniţiale). Se calculează:
±∆Cp = Σq1 p1 - Σq1 p0
în care:
±∆Cp = volumul valoric al influenţelor asupra cheltuielilor băneşti rezultate din aplicarea modificărilor de
preţuri şi tarife;
Σq1 p1 = cheltuielile efectuate de populaţie, în preţurile perioadei curente;
Σq1 p0 = cheltuielile efectuate de populaţie, în perioada curentă, exprimate în preţurile perioadei de bază.
Aceste influenţe se calculează pentru toate structurile pentru care se stabilesc indicii de preţ.
In economia de piaţă, urmărirea evoluţiei (mişcării) preţurilor libere se realizează tot pe seama
raportărilor statistice privind cantităţile livrate şi preţurile fixate pentru fiecare tranzacţie, valabile pe anumite
intervale de timp, în anul curent.
Aplicarea formulei lui Paasche, în care ponderile folosite sunt cantităţile din perioada curentă (#,),
indicele agregat se va calcula astfel:

q1i p1i + q1 j p1 j + ... + q1z p1z


I p1 / 0 = ⋅100
(q1i + q1 j + ... + q1z ) p 0
în care:
q1i, q1j, q1z = cantităţi vândute, pe intervale de timp în perioada curentă (1);
63
p1i , p1j ,p1z = preţurile corespunzătoare acestor cantităţi în perioada curentă;
p0 = preţul mediu al (grupei) produsului în perioada de bază, care se calculează pe baza formulei:

q0i p0i + q0 j p0 j + ... + q0 z p0 z


p0 =
(q 0i + q0 j + ... + q0 z )
în care:
q0i, q0j q0z = cantităţile vândute, pe intervalul de timp (i-z), perioada de bază (0);
p0i , p0j ,p0z = preţurile corespunzătoare acestor cantităţi pe intervale, în perioada de bază.
B. Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum ale populaţiei în formula Laspeyres
În cadrul acestui indice, se calculează indicele general prin agregarea următorilor indici componenţi:
indicele preţurilor mărfurilor alimentare, indicele preturilor mărfurilor nealimentare şi indicele tarifelor
serviciilor.
1) Indicele preţurilor de consuni pe grupe de produse alimentare: cereale şi produse de morărit şi
panificaţie; cartofi; legume şi conserve de legume; fructe, struguri, citrice; ulei şi grăsimi; carne, preparate din
carne; peşte şi conserve din peşte; lapte, preparate din lapte; ouă; miere de albine; zahăr şi produse zaharoase;
cacao şi cafea; băuturi nealcoolice; bere, vin, băuturi alcoolice; alte produse alimentare.
2) Indicele preţurilor de consum al populaţiei pe grupe de produse nealimentare: îmbrăcăminte;
încălţăminte (separat din piele naturală şi separat din înlocuitori, pe feluri ale acestora); produse de uz casnic (din
care, mobilă); articole chimice; produse culturale, sportive; articole de igienă, cosmetice, medicale; combustibili,
lubrifianţi; tutun, ţigări, chibrituri, accesorii; materiale de construcţii şi instalaţii.
3) Indicele tarifelor de consum la servicii, care se calculează pe următoarele grupe: confecţionat,
reparat, curăţat îmbrăcăminte, încălţăminte, mobilă; alte servicii cu caracter industrial; manoperă pentru
construcţii noi şi reparaţii; chirii pentru spaţiul locuibil şi spaţiu excedentar; energie electrică; gaze, încălzire
centrală; apă, canal, salubritate; cinema, teatre, muzee, meditaţii; reparaţii auto, electronice, lucrări foto; îngrijire
medicală, igienă şi cosmetică; transport urban, din care abonamente; alte feluri de transport (calea ferată, rutier,
aerian, fluvial); locuinţe şi alte construcţii; alimentaţie publică şi alte servicii (cazări hoteliere).
Formula de calcul aplicată este:
n
p1 p1
∑C
i =1
p
p0
∑q p p 0 0
∑q p
I p1 / 0 = ⋅100 = 0
⋅100 = 0 1
⋅100
∑C
n

p
∑q p 0 0 ∑q p
0 0

i =1

în care:
Cp = cheltuieli ale populaţiei efectuate în perioada de bază pentru procurarea bunurilor şi serviciilor;
p/p0 = indicii individuali ai preţurilor;
Ip1/0 = indicele preţurilor şi tarifelor de consum în formula Laspeyres.
În calculul indicelui general al preţurilor se folosesc următoarele nomenclatoare: 2.400 sortimente care
acoperă toate grupele de produse şi servicii; nomenclatorul localităţilor în care se efectuează înregistrarea (marile
municipii şi oraşe) în toate judeţele ţării; nomenclatorul punctelor de vânzare a mărfurilor şi al unităţilor
prestatoare de servicii în care s-a efectuat înregistrarea preţurilor şi tarifelor. Se înregistrează numai preţurile
mărfurilor efectiv vândute şi nu preţurile mărfurilor expuse.

4.4. Noţiuni fundamentale despre indicii; bursieri.

64
1. Caracteristici generale: Definiţia indicilor bursieri.
Indicii bursieri sunt produse sintetice ce exprimă evoluţia cursului valorilor mobiliare pe o anumită piaţă.
Ca şi indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor din economie, indicele bursier este preţul mediu al
tuturor titlurilor sau numai al celor mai reprezentative titluri ce cotează în bursă.
Rolul principal al unui indice bursier este de a reflecta evoluţia de ansamblu a pieţei la care se referă.
Chiar dacă un indice exhaustiv (al tuturor titlurilor care cotează în bursă) cuprinde ansamblu pieţei, este
preferabil totuşi un indice reprezentativ al celor mai tranzacţionate titluri. Acesta reflectă mai bine modificările
structurale ale pieţei, fluctuaţiile în activitatea economică şi procesul de capitalizare, eliminând în acelaşi timp
influenţele nereprezentative ale fluctuaţiilor exagerate şi temporare ale unor titluri 'rebele'.
2. Tipuri de indici.
Dată fiind diversitatea lor, indicii bursieri se clasifică după mai multe criterii şi anume :
După valoarea mobiliară în raport de care se construieşte indicele se deosebesc următoarele
categorii de indici:
indici bursieri pentru acţiuni;
- indici bursieri pentru obligaţiuni;
- indici bursieri pentru titlurile emise de fondurile mutuale şi alte instituţii de acest fel;
Cei mai răspândiţi indici sunt indicii pe acţiuni care se calculează în aproape toate tarile din lume unde
există o piaţă de capital. Între aceştia se număra: Dow Jones Industrial Average, Standart & Poor 500 şi Nasdaq
100 în SUA, indicii FT-SE în Marea Britanie, DAX în Germania, Nikkei şi Topix în Japonia, CAC-40 în Franţa,
BET, BET-C şi Rasdaq-C în Romanaia.
În funcţie de modul de calcul, indicii se împart în :
a)-Indici din prima generaţie care se calculează ca o simplă medie aritmetică a cursului acţiunilor
componente, ajustata ca un divizor care să exprime diversele modificări ce se petrec asupra acţiunilor
componente, cum ar fi fuziuni, divizări sau modificări importante de capital
b)-Indici din a doua generaţie a căror caracteristici principale sunt:
-cuprind un număr mai mare de firme ( 500 în cazul indicelui S&P 500, 2000 sau chiar 3000 în cazul
indicelui Frank Russel);
-acţiunile componente aparţin mai multor domenii de activitate ;
-metodologia lor de calcul presupune ponderea acţiunilor la cursul bursier sau capitalizarea bursiera. .În
această categorie intră următorii indici: Topix, S&P 500, DAX, CAC-40.
În funcţie de gradul de cuprindere, indicii bursieri se clasifică în :
a)- Indici generali ai pieţei care cuprin acţiuni aparţinând mai multor domenii de activitate căutând sa
exprime cât mai bine structura pieţei respective şi evoluţia economica în ansamblu ei. Exemple de indici generali:
Nasdaq-100, CAC-40, FT-SE Actuaries 100, DAX, BET.
b)- Indici sectoriali, aceştia reflecta evoluţia unui singur sector al economiei: industria automobilelor,
industria extractiva, industria alimentară, industria farmaceutică, transporturi, construcţii, tehnică de calcul şi
informatică, publicitate şi mass-media, asigurări, alte servicii financiare, utilităţi publice, etc.
În funcţie de intervalul la care sunt calculaţi, indicii se împart în :
a)- Indici calculaţi în timp real, aceştia sunt calculaţi la intervale cuprinse între 15 secunde şi un minut
(majoritatea indicilor existenţi la ora aceasta în lume);
b)- Indici calculaţi doar la sfârşitul zilei de trnazactie.
După aparenţă valorilor mobiliare care intră în calculul indicilor, la una sau mai multe pieţe se disting:
65
a)- Indici ce cuprind în portofoliu lor acţiuni cotate pe o singură piaţă bursieră, fie acţiunile unor
firme autohtone, fie ale unor firme străine cotate şi pe piaţa respectivă.
b)- Indici mondiali, care iau în calcul acţiuni ce cotează pe dicerse pieţe ale lumii şi care au criterii
suplimentare referitoare la ţările care intră în calcul, pe lângă criteriile stabilite pentru un titlu individual.
Cei mai cunoscuţi indici de acest tip sunt: Ft actuarial World Stock Index, MSCI (calculat de Morgan
Stanley), indicii Frank Russel, ca şi Dow Jones Euro STOXX, care este calculat pentru o piaţa europeana
cuprinzând tarile care au adoptat moneda euro.
În funcţie de tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi indicii, există:
a)- Indici specifici pieţei bursiere (cum este indicele BET);
b)- Indici ai pieţei extrabursiere (ca, de exemplu, indicele Rasdaq-C).
În raport de instituţia care calculează indicele se intalnesc :
a)- Indici oficiali, calculaţi de către organismele abilitate prin reglementările pieţei de capital respectiv,
cum este cazul indicelui BET;
b)- Indici calculaţi de instituţiile pieţei de capital în colaborare cu publicaţii financiare, cum ar fi: 'The
Wall Street Journal'-pentru indicele Dow Jones, 'Financianal Times'-pentru indicii FT-SE.
c)- Indicii calculaţi de diverse publicaţii economico-finaneiare.
d)- Indici calculaţi de către societatiile de valori mobiliare, firme de consultanţă şi alte instituţii
financiare, aceştia sunt de regulă indici neoficiali.
3. Construcţia indicilor.
Construcţia indiciilor se realizează pe baza unor cerinţe cum sunt:
a)-selectarea eşantionului de firme incluse în structura indicelui bursier, tinand seama de faptul ca acesta
trebuie sa exprime evoluţia pieţei în general. Criteriile de selectare a valorilor mobiliare ce compun indicele
bursier sunt: -grad de capitalizare ridicat;
-grad mare de dispersie, adică difuzia valorilor mobiliare în rândul deţinătorilor sa fie foarte mare;
-cotarea valorilor mobiliare sa se realizeze prin sistemul bursei informatizate
-structura valorilor mobiliare ce compun indicele sa urmeze repartiţia pe sectoare de activitate a titlurilor
inscrise în cota oficiala a bursei,
b)- atribuirea unei anumite importante prin :
-pondere egală pentru toate valorile mobiliare din structura indicelui;
-pondere cu capitalizare bursieră, ceea ce face ca o modificare cu un anumit procent a unei acţiuni cu o
pondere importantă în capitalizarea totală a pieţei să aibă o influenţă mai mare asupra indicelui decât o modificare
cu acelaşi procent a unei acţiuni mai puţin importante sub aspectul capitalizării.
c)- alegerea datei de referinţă pentru care indicele se egalează cu 100, 1000 sau, respectiv 10000 puncte,
în funcţie de reglementările pieţei. Indiclele eferent oricărei alte perioade exprimă o creştere sau o diminuare faţă
de perioada de bază.
O prima etapa în construcţia indicilor este etapa selecţiei valorilor mobiliare care intră în
componenta indicelui. Criterile folosite pentru alegerea acţiunilor care vor fi selectate diferă de la indice la
indice. Unul din criterile prezente la determinarea componentei multor indici este aceala conform căruia acţiunile
trebuie să fie cotate la prima categorie a pieţei bursiere respective
De obicei acest criteriu se aplică la calculul celor mai importanţi indici de pe piaţa respectivă, indici care
conţin acţiunile considerate 'blue chips' ale pieţei de capital în cauză.

66
în multe cazuri, ca de exemplu pentru Nikkei 225, retrogradarea unui titlu la categoria a doua a
busei duce la excluderea automată a acestuia din componenţa indicelui.
Astfel, sunt selectate acţiunile emise de firme puternice, stabile, cu o creştere susţinuta a activităţii
şi a căror indicatori economici le recomanda ca o buna investiţie.
Acţiunile intrate în componenta indicelui trebuie să reprezinte cât mai bine piaţa bursiera respectivă, în
cadrul indicilor generali ai pieţei, sau sectorul economic respectiv, în cadrul indicilor sectoriali.
Pentru determinarea acţiunilor componente ale indicilor se folosesc anumite criterii cum ar fii:
a) Lichiditatea definita ca volum al tranzacţiilor efectuate cu o anumitavaloare mobiliara, intr-o anumita
perioada de timp, urmarindu-se ca aceasta să fie cât mai mare.
Lichiditatea se poate determina şi ca procent al valorii tranzacţiilor desfăşurate cu acţiunea ce intra în
componenta indicelui în totalul tranzacţiilor realizate pe piaţa respectiva. în alte cazuri lichiditatea este privita ca
volum minim al tranzacţiilor zilnice pentru un anumit titlu, cum ar fi în cazul indicelui Nasdaq 100 care are drept
conmditie a includerii unui titlu în portofoliu sau un volum minim de 100000 de acţiuni tranzactionate zilnic.
b) Capitalizarea bursiera a acţiunii respective. Explicaţia acestui criteriu rezidă în faptul că prin
construcţia indicelui se urmăreşte o reflectare cât mai bună pieţei respective şi aceasta se poate realiza cel mai
bine dacă indicele include în componenta sa acţiuni a căror capitalizare bursieră însumată să reprezinte o pondere
cât mai mare din capitalizarea bursieră totală a pieţei. Anumiţi indici cum sunt Dow Jones, FT-SE 100, Nikkei sau
DAX-100 ajung să reprezinte, prin acţiunile prin care le includ, peste 90% din capitalizarea totala a pieţei
respective. în cazul indicelui BET cele zece acţiuni luate în calcul trebuie să reprezinte cel puţin 60% din
capitalizarea intregii pieţe bursiere.
c) esitatea ca acţiunile incluse în structura indicelui să fie emise de o companie autohtonă. În cazul
indicilor calculaţi pe piaţa londoneza, necesitatea ca toate acţiunile componente să fie ale unor firme autohtone
este determinată şi de introducerea recentă a unui indice care reflectă evoluţia companiilor multinaţionale,
respectiv al unuia care exprimă mişcarea acţiunilor emise de firme străine, dar care cotează şi la Londra. în cazul
unor indici care includ în structura atât acţiuni autohtone cât şi străine, se poate întâmpla ca pentru titlurile strine
să fie stabilite şi unele condiţii speciale, de multe ori diferite de cele impuse acţiunilor emise de companii ce îşi au
sediul în ţară respectivă, de exemplu indici cum ar fii FT-SE 100, indicii Nasdaq sau DAX.
d) Intervalul de timp care s-a scurs de la momentul listării acţiunilor pe piaţa respectiva. De
exemplu, indicele Nasdaq-100 stabileşte condiţia referitoare la vechimea listării acţiunilor în legătura cu
capitalizarea bursieră, astfel:
■ Acţiunile care se afla în primele 25% în cea ce priveşte capitalizarea bursiera trebuie sa fi fost cotate
de cel puţin un an;
■ Celalalte acţiuni trebuie sa fi fost cotate timp de cel puţin doi ani.
e) Tipul valorii imobiliare luate în calculul indicelui, aceasta diferă în funcţie de tipul indicelui,
astfel, pentru indicii pentru acţiuni titlurile luate în calcul trebuie sa fie acţiuni comune sau acţiuni preferenţiale
participative. De obicei, acţiunile preferenţiale neparticipative nu se iau în calcul indicilor bursieri.
f) Ponderea din totalul acţiunilor care trebuie să se afle pe piaţă adică să fie disponibile pentru
tranzacţionare.
g) Valoarearea minimă de tranzacţionare (curs bursier) a acţiunilor respective. în cazul indicilor
Frank Russel nu se accepta acţiuni cu o valoare mai mica de un dolar.

67
A doua etapă o constituie construcţia propriu- zisă a indicelui, în care sunt stabilite ponderile diferitelor
elemente în eşantionul ales. Atribuirea unor anumite ponderi indicilor bursieri este justificată de necesitatea de a
se evita situaţia în care evoluţia cursului unei anumite acţiuni ar avea o influentă prea mare asupra indicelui.
Indicii care nu sunt construiţi fără nici un fel de ponderi au dezavantajul că variaţia unei singure acţiuni,
care are preţ mare, poate influenţa în mod substanţial evoluţia indicelui, ceea ce duce la reflectarea inexacta şi
eronată a evoluţiei pieţei, încălcându-se în acest mod unul din principiile de bază ale construcţiei indicilor.
Spre exemplu indicii Dow Jones Industrial Average sau Nikkei 225 sunt calculaţi în acest mod cu
deosebirea ca termenul de la numitorul formulei de calcul nu este egal neapărat cu numărul acţiunilor
componente, ci este un divizor care se schimbă periodic ca urmare a unor modificări în structura titlurilor
componente, de tipul fuziunilor, spliatarilor valorii nominale ale acţiunilor, etc.
Pentru a evita fenomene de tipul celui prezentat mai sus, indicii sunt construiţi folosindu-se un sistem de
ponderi, astfel:
■ Ponderi egale atribuite fiecărei acţiuni. în acest caz dezavantajele influentei unei acţiuni sunt
eliminate în totalitate, deoarece fiecărei acţiuni i se atribuie o astfel de pondere incat modificarea fiecărei acţiuni
cu un anumit procent va imprima indicelui o modificare identica.
■ Ponderi proporţionale cu capitalizarea bursiera. în acest caz acţiunile sunt ponderate cu
capitalizarea bursiera, ceea ce va face ca o modificare cu un anumit procent a unei acţiuni cu pondere importanta
în capitalizarea totala a pieţei sa aibă o influenta mai mare asupra indicelui decât modificarea cu acelaşi procent a
unei acţiuni mai puţin importante sub aspectul capitalizării.
■ Neacordarea de ponderi, fiind cumulate doar preturile de piaţa ale titlurilor ce formează eşantionul.

Compoziţia indicelui Dow Jones


SOCIETATEA SECTORUL Beneficiul Pondere
net/actiune($) %
Allied Signal conglomerat 3,6 2,4
Alcoa aluminiu 9,28 4,4
American Expres servicii financiare 3,29 2,1
ATT telecomunicaţii 2,97 2,8
Bethlemhem Steel otel 3,45 1,3
Boeing aeronautica 5,45 4,2
Chevron automobile 4,80 4,5
Coca Cola băuturi 5,95 4,7
Du Pont chimie 11,44 2,6
Eastman Kodak fotografie 4,31 2,7
Exxon petrol şi gaz 3,97 3,3
General Electric conglomerat 4,89 4,4
General Motors automobile 5,88 2,9
Goodyear pneumatice 5,87 2,5
IBM informatica 9,97 6,8
International Paper hârtie 6,87 3,6
McDonald's alimentaţie publica 2,21 2,2
Merck farmacie 4,57 5,1
Navistar electronica 0,43 0,3
3M bunuri de consum 6,06 5,3
Phillip Morris tutun 3,62 2,6

68
Primerica servicii financiare 3,22 1,8
Procter and Gamble cosmetice 4,17 4,4
Sears Roebuck comerţ 4,90 2,7
Texaco petrol şi gaz 5,02 4,0
USX informatica 2,87 2,4
Union Carbide chimie 3,77 1,5
United Technologies aeronautica 5,74 3,5
Westinghouse electricitate 6,90 5,0
Woolworth comerţ 5,60 4,1

A treia etapa este stabilirea datei de referinţa, la care indicele se exprima printr-un număr de puncte
(100 sau 1000).
Stabilirea datei de referinţa reprezintă un moment co o semnificaţie deosebita pentru indicele
bursier respectiv, pentru data respectiva indicele primeşte valoarea de 100, 1000 sau 10000 de puncte, după
caz.
Deseori data de referinţa este data de la care incepe calculul indicelui, cum este cazul indicelui BET, a
cărui data de referinţa este 19 septembrie 1997, data în care indicelui i s-a atribuit valoarea de 1000 de puncte.
Data de referinţa este folosita în cadrul analizei evoluţiei indicilor, prin compararea valorii indicelui la o
anumita data cu cea de la data de referinţa. Indicele aferent oricărei alte perioade exprima intotdeauna o creştere
sau o scădere fata de data de referinţa. Orice valoare a indicelui, peste sau sub valoarea datei de referinţa, indica o
creştere, respective o scădere pe piaţa bursiera. Dezvoltarea tehnicilor de gestiune bursiera şi alte inovaţii
financiare din ultimele decenii, au condus la apariţia unei a doua generaţii de indici. Astăzi, toate bursele au
proprii indici, elaboraţi după diferite tehnici. Cei mai cunoscuţi sunt indicii Dow-Jones (bursa din New York),
Nikkey (bursa din Tokio) şi Financial Times (bursa din Londra).

4.5. Concepte cheie


Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor reprezintă un ansamblu de date
(informaţii), de indicatori, cu ajutorul cărora se prevede şi se urmăreşte evoluţia (mişcarea)
preţurilor nominale, a preţurilor medii ale grupelor de produse, a nivelului general al
preţurilor, în cadrul iinor intervale de timp reprezentative.
a) Indicele Laspeyres, care utilizează ca ponderi ale preţurilor cantităţile de produse vândute sau
consumate în perioada de bază (q0).
Esenţial în această concepţie este păstrarea bazei de comparaţie (cantitate) neschimbată. Laspeyres a
construit astfel un indice agregat sau mediu aritmetic, cu formula:

⎛ p1 ⎞
∑ ⎜⎜ p q ⋅ p ⎟⎟ 0 0

= ⎝
I p1 / 0 ⎠ ⋅100 0

∑ p q 0 0

I =
∑ p q ⋅100 1 0

∑p q
p1 / 0
0 0

în care:
IP1/0 = indicele preţurilor în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază(0);
69
Σp1q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în preţurile anului curent;
Σp0q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în preţurile anului de bază;
p1/p0 = indicii individuali ai preţurilor nominale ale produselor cuprinse în calcul.
b) Indicele Paasche care utilizează ca ponderi cantităţile de produse din anul curent (q1).
Fiind conceput a se determina cu ajutorul structurii noi a producţiei şi a consumului, el are o
aplicabilitate mai mare, fiind utilizat pe larg în ţara noastră. Formula de calcul este:

∑q p 1 1 sau I p1/ 0 = ∑q p
1 1
I p1/ 0 =
1
1
∑q p ⋅ i
1
∑q p
1 0

în care:
Σq1 p1 = valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată în preţurile anului curent;
Σq1 p0 =valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată în preţurile anului de bază;
ip = p1/p0 = modificarea preţurilor nominale ale produselor în perioada curentă (1) faţă de cea de bază
(0).
Indicii bursieri sunt produse sintetice ce exprimă evoluţia cursului valorilor mobiliare pe o anumită piaţă.
Ca şi indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor din economie, indicele bursier este preţul mediu al
tuturor titlurilor sau numai al celor mai reprezentative titluri ce cotează în bursă.
După valoarea mobiliară în raport de care se construieşte indicele se deosebesc următoarele
categorii de indici:
indici bursieri pentru acţiuni;
- indici bursieri pentru obligaţiuni;
- indici bursieri pentru titlurile emise de fondurile mutuale şi alte instituţii de acest fel;
- a)- Indici ce cuprind în portofoliu lor acţiuni cotate pe o singură piaţă bursieră, fie
acţiunile unor firme autohtone, fie ale unor firme străine cotate şi pe piaţa respectivă.
- b)- Indici mondiali, care iau în calcul acţiuni ce cotează pe dicerse pieţe ale lumii şi care
au criterii suplimentare referitoare la ţările care intră în calcul, pe lângă criteriile stabilite pentru un titlu
individual.
- Cei mai cunoscuţi indici de acest tip sunt: Ft actuarial World Stock Index, MSCI (calculat de
Morgan Stanley), indicii Frank Russel, ca şi Dow Jones Euro STOXX, care este calculat pentru o piaţa
europeana cuprinzând tarile care au adoptat moneda euro.

- Ponderi egale atribuite fiecărei acţiuni. în acest caz dezavantajele influentei unei acţiuni sunt
eliminate în totalitate, deoarece fiecărei acţiuni i se atribuie o astfel de pondere incat modificarea fiecărei acţiuni
cu un anumit procent va imprima indicelui o modificare identica.
- Ponderi proporţionale cu capitalizarea bursiera. în acest caz acţiunile sunt ponderate cu
capitalizarea bursiera, ceea ce va face ca o modificare cu un anumit procent a unei acţiuni cu pondere importanta
în capitalizarea totala a pieţei sa aibă o influenta mai mare asupra indicelui decât modificarea cu acelaşi procent a
unei acţiuni mai puţin importante sub aspectul capitalizării.
- Neacordarea de ponderi, fiind cumulate doar preturile de piaţa ale titlurilor ce formează eşantionul.

4.6. Teste de evaluare.

70
1. Definiţi costul de producţie :
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ __________ 1.50
2. Pentru a produce 200 m de ţesătură, un agent economie face următoarele cheltuieli : materie primă -
45 $, combustibil - 30 $, energie - 30 $, salarii directe - 245 $, cheltuieli cu desfacerea - 50 $, amortizare
- 30 $,
chirie - 40 $.• încălzirea unităţii - 30 $, iluminatul general - 28 $. Salariile personalului administrativ -
122 $. Calculaţi:
a. costurile fixe ale producţiei şi pe unitatea de produs
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 2,00
b. costurile variabile ale producţiei şi pe unitatea de produs
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 2,00
c. costurile totale şi pe unitatea de produs
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 2,00
3._____________________________________________________________ Explicaţi cum se exprimă
consumul factorului muncă :
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 1,50
Din oficiu : ___________________ 1,00
TOTAL': 10,00
Test 2
1. Definiţi substituirea factorilor de producţie :
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 1.50
2. Pentru a produce 1000 tone dintr-un anume produs, o ftnnă face într-un an următoarele cheltuieli: materii
prime - 300.000u.in., combustibil, energie, apă - 50.000,u.m., salarii - 80.000 u.m., din care 10% salarii fixe,
amortizare - 20.000 u.m., chirie, iluminat, încălzire - 30.000 u.m. în anul, următor firma triplează producţia,
costurile fixe rămânând aceleaşi iar costurile variabile crescând direct proporţional cu producţia obţinută.
Calculaţi :
a. costul total al producţiei şi pe unitate de produs în primul an
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ _______
71
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ ________________ 4,25
b. costul total al producţiei şi pe unitate de produs în anul următor
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ _________________ 2,50
3. Precizaţi ce exprimă randamentul extrcmal al unui factor de producţie :
_________ _________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________
_________ __________ _______ ______ __________ ________ _______ _________ _________
__________ _______ ______ __________ ________ ___ _________________ 20.75
Din oficiu : ..................... 1,00
TOTAL: 10,00

72
SUBIECT PUNCTAJ TOTAL DIN CARE
1. 1,50 1,50 -definiţia costuhii de producţie
2.a. 2,00 0,50 -CF =s amortizare + chirie + încălzire + iluminat
general + salarii personal administrativ
0,50 CF = 30+40+30+28+122 = 250$
0.50 CFM = CF/Q
0,50- CVM = 350$/200m 1.75 Ş / m.
2b. 2,00 0,50 CV = materie primă + combustibil + energie
+ salarii directe 0,50 CV ■= 45+30+30+245 = 350 $
Cm = CV/Q
0,50- CVM = 350$/200m 1.75 Ş / m.
2,c. 2,00 0,50 CT = cheltuieli deproducţie + cheltuieli de desfacere =
CF + CV + cheltuieli de desfacere
0,50 CT = 250+350+50 = 650 $
0,50 CTM =CT/Q
0,50 CTMt = 650$/200m = 3,25 $/m
3. 1,50 0,75 -fizic, prin timpul de muncă necesar pentru
obţinerea unui bun economic sau a întregii, producţii
0,75 -valoric, prin suma plătită de întreprinzător pentru factorul muncă
angajat.
TOTAL: 9,00 9,00

Bibliografie
1. Economie politică – Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti 2002
2. Economie – Teste – Probleme – Rezolvări – Răspunsuri, Editura Economică, Bucureşti 1998 –
Paul Tănase Ghiţă, Mircea Coşea, Ilie Gavrilă, Dan Niţescu, Constantin Popescu.
3. Preţurile şi teoria economică - Milton Friedman, Editura Teora 2004.
4. Harry Markovicz – Gestiunea portofoliului de acţiuni, Editura Teora Bucureşti 2005.

73
Tema nr. 5
Decizia de preţ la nivel micro şi macroeconomic.
5.1. Decizia de preţ la nivel microeconomic.
5.2. Decizia de preţ la nivel macroeconomic.
5.3. Reglementări legale în materie de preţuri.
5.4. Protecţia socială a consumatorilor în contextul liberalizării preţurilor.
5.5. Concepte cheie.
5.6. Teste de evaluare.
Bibliografie

Decizia de preţ la nivel micro şi macroeconomic.


5.1. Decizia de preţ la nivel microeconomic.
La nivelul oricărei companii elementele de cest istoric sunt determinate în posturile sau masele
patrimoniale.
POSTURI, RUBRICI COST ISTORIC VALORI LICHIDATIVE
SAU MASE
PATRIMONIALE
(BILANŢIERE)
- Alte imobilizări Costul de achiziţie. Valoarea actuală.
necorporale Provizion pentru depreciere, 0 prudenţă maximă este necesară atunci când
în caz de diminuare de valoare nu există promisiunea de vânzare, deoarece
Amortisment pentru valoarea acestor active depinde,adesea, de
depreciere, în funcţie de capacitatea întreprinderii de a se dezvolta şi de
durata de utilizare a realiza profituri, ceea ce nu corespunde deloc
acestei situaţii
- Imobilizări corporale Costul de achiziţie (eventual Valoarea actuală, determinată prin referinţă la
reevaluat) sau de producţie. o valoare de piaţă sau de expertiză sau
Amortisment pentru valoarea rezultată dintr-o promisiune de
depreciere, în funcţie de vânzare
durata de viaţă
- Titluri de participare Costul de achiziţie Valoarea de realizare care poate fi inferioară
(reevaluat,dacă este cazul)., valorii de utilitate
Provizion pentru a aduce
costul de achiziţie la valoarea
de utilitate, daca este cazul
- Stocuri şi producţie Costul de achiziţie sau de Valoarea de realizare adesea inferipară valorii
în curs producţie. nete contabile: 0 atenţie specială trebuie să fie
Provizion pentru a aduce acordată producţiei neterminate, a cărei
stocul la valoarea probabilă de valoare poate fi nulă, dacă nu există
realizare, dacă ea este posibilitatea vânzării în aceeaşi stare.
inferioară Pof.fi :necesare:provizioane complementare
pentru contractele de lungă durată
Alte valori realizabile Valoarea nominală. Provizion Pot fi necesare provizioane complementare.
(creanţe) în funcţie de riscurile de Conturile de regularizare sunt imediat virate la
încasare cheltuielile exerciţiului

- Titlurile de plasament Costul de achiziţie. Cursul bursier sau valoarea probabilă de


Provizion în situaţia în care negociere pentru titlurile necotate
cursul bursier sau de realizare
devine inferior costului de
achiziţie
74
- Datoriile Valoarea nominală. Pasivul va trebui să ţină cont de toate costurile
de exploatare, până la încetarea activităţii, şi
de toate datoriile cauzate de încetarea
activităţii.
O atenţie particulară trebuie acordată:
- sistării contractelor în curs, care antrenează
penalizări;
- pasivului fiscal: impozitele directe şi
indirecte rezuitate din lichidare, luarea în
consideraţie a pasivului, fiscal latent
(provizioane reglementate);
- subvenţiilor pentru investiţii de virat la
rezultate;
- indemnizaţiilor, în caz de desfacere a
contractului de muncă.

Preţul este el însuşi obiect al deciziei. Pe producătorii şi beneficiarii bunurilor îi preocupă mărimea
preţurilor cu care vor vinde şi, respectiv, cu care vor cumpăra mărfurile necesare. De aceea, este greşit să se
interpreteze preţul ca fiind un act final al producţiei, în sensul de însumare post-factum, pe baza înregistrărilor
contabile ale elementelor de costuri şi de venit net, pentru fiecare lot de mărfuri, în anumite condiţii, în care
funcţionează piaţa la un moment dat. Prin preţ, actul vânzării trebuie anticipat, prospectat. S-ar putea spune că,
toc-I mai pentru că piaţa este liberă, preţurile trebuie studiate şi previzionate, pentru ca, pe seama lor, să se
pună la adăpost profiturile, ca certitudine a obţinerii lor.
Preţul trebuie stabilit ferm, prin decizia proprie a agentului economic, după cum este necesar ca el
să facă obiect al contractelor încheiate între agenţii economici ai producţiei şi circulaţiei mărfurilor. El trebuie
estimat prin antecalcule, pentru a putea fi folosit ca mărime orientativă la deciziile economice privind
producţia. Producătorii autonomi trebuie să ştie aprioric dacă activitatea lor va fi, sau nu, rentabilă. Altfel,
investiţia de capital nu ar mai avea sens, sau întreprinderile se pot trezi în situaţia de a deveni falimentare.
Preţurile fac totodată, obiect al politicii statului, în interacţiune cu problemele generale ale
echilibrului economic şi financiar, cu orientarea economiei spre dezvoltare, progres şi bunăstare, în funcţie
de cerinţele pieţei, în condiţii de concurenţă.
Complexitatea fenomenelor pe care le exprimă, precum şi comparaţia pe care se bazează exprimarea
indirectă a valorii mărfurilor în preţuri, prin intermediul schimbului la piaţă, conferă preţurilor şi caliatatea de a fi
folosite ca pârghii de orientare a unor anumite direcţii în dezvoltarea economico-socială a ţării. Astfel,
putem menţiona câteva dintre acestea:
Preţurile servesc la reglarea şi restabilirea echilibrului economic al întreprinderii, al economiei în
ansamblul ei.

5.2. Decizia de preţ la nivel macroeconomic.


Extinderea politicii de preţuri de la nivel microeconomic la nivelul macroeconomic face posibilă
aplicarea de către guverne a unor măsuri de influenţare a mecanismelor de funcţionare a pieţei în
periodele de criză economică sau, ca regulă, pentru orientarea producţiei, a consumului, a exportului, a
importului, în special în periode de criză. Preţurile se folosesc în elaborarea unor programe cum ar fi cele
antiinflaţioniste, în care se îmbină măsuri aplicate prin politica de preţuri, cu cele ale politicii monetare şi
de credit.

75
Prin politica de preţuri, decizia preţurilor devine instrument al managementului, ca element
fundamental al conducerii. Ea se regăseşte şi ca parte integrantă a politicii social-economice şi financiare a
statului, punându-i acestuia la îndemână pârghii valorice complexe şi sensibile.
Organismele autorizate în luarea deciziilor economice şi financiare au la bază într-o anumită măsură, o
politică a preţurilor. Ele pot urmării o serie de obiective, ca:
- asigurarea exprimării nivelului real al preţului pentru fiecare produs sau serviciu în orice moment al
funcţionării pieţei, sub influenţa evoluţiei raportului dintre cerere şi ofertă la nivelul preţurilor libere, în cadrul
procesului de negociere;
-asigurarea, prin dirijarea preţurilor, a rentabilităţii produselor şi serviciilor şi reglarea acesteia în limitele
normale;
- orientarea diferenţierii preţurilor în funcţie de valoarea de întrebuinţare diferită a produselor noi faţă de
cele existente şi de nivelul calităţii acesteia; diversificarea şi modernizarea produselor şi serviciilor;
- introducerea, în situaţii strict necesare, a unor limite maxime sau minime de preţ, în funcţie de
obiectivele economice, financiare şi sociale urmărite prin politica statului;
Categoriile de produse: resurse de bază ale economiei cu disponibil limitat, pentru care trebuie dusă o
politică de protejare şi folosire raţională de către toţi agenţii economici; unele produse de importanţă strategică
pentru economia naţională şi nivelul de trai al populaţiei; produse şi servicii subvenţionate temporar de la bugetul
statului; ambalaje cu care se desfac produsele preambalate, precum şi preţurile de recuperare a lor de la populaţie.
Pentru asemenea situaţii preţurile se stabilesc sau se avizează de către guvern sau organele
împuternicite de către acesta, prin negociere cu agenţii economici.
De asemenea, atunci când se constată dezechilibre accentuate între cerere şi ofertă, care limitează
sau fac inexistentă libera concurenţă, produsele şi serviciile fiind deficitare, guvernul şi organele împuternicite
ale acestuia intervin prin următoarele măsurj,valabile pentru toate categoriile de agenţi, indiferent de forma de
proprietate: a) stabilirea directă de preţuri şi tarife fixe prin negociere cu agenţii economici la produsele şi
serviciile deficitare cu caracter temporar, fiind valabile numai până la sigurarea echilibrului necesar între cerere şi
ofertă; stabilirea de preţuri sau tarife cu limită maximă, care să prevină practicarea preţurilor de speculă sau de
monopol; stabilirea unor metodologii obligatorii de formare a preţurilor şi tarifelor, inclusiv limitarea unor
elemente de preţ, cum ar fi: regiile de fabricaţie, profitul, adaosul comercial sau comisionul pentru activitatea
comercială şi altele interzicerea, limitată în timp, a majorării preţurilor şi tarifelor peste nivelul în vigoare la o
anumită dată.
Guvernul poate stabili moratoriul preţurilor şi tarifelor, de regulă concomitent cu moratoriul salariilor.
Repartizarea competenţelor privind stabilirea preţurilor se face prin Lege sau Hotărâre a Guvernului. O
asemenea măsură s-a adoptat pe baza Hotărârii nr. 1109/1990 şi a prevederilor art. 48 din Legea 15/1990,
republicată 2004
Momentul fundamentării şi al fixării preţurilor prezintă un prilej de analiză previzională pe termen
scurt şi lung a posibilităţilor tehnice, materiale, umane şi financiare de obţinere a produselor, a creşterii eficienţei,
utilizării acestor resurse prin diversificarea şi înnoirea producţiei, atât la producători cât şi la beneficiari.
Formarea liberă a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă rezultată din comportamentul autonom al
agenţilor economici, ca producători şi cumpărători şi, fiecare dintre ei, în calitate de concurenţi, implică
multitudinea poziţiilor decizionale descentralizate, la nivelul agenţilor economici.

76
Producătorii, ca vânzători, propun cumpărătorilor un preţ de ofertă, influenţat de condiţiile concrete în
care s-a obţinut producţia, de locul (apreciat de producător) pe care-1 ocupă produsul în competiţia pieţei şi de
marja profitului (beneficiului) pe care urmează s-o obţină.
Cumpărătorii apreciază produsele şi serviciile oferite la anumite preţuri în funcţie de calităţile acestora,
de efectele tehnice, economice, sau de confortul pe care le obţine de la aceste bunuri şi propun preţuri de cerere,
pe baza evaluărilor făcute referitoare la performanţelor produselor şi competitivitatea lor, în funcţie de urgenţa
consumului şi solvabilitatea lor în raport cu satisfacerea acestor aspecte.
Asupra preţului propus de cele două categorii de agenţi influenţează, la piaţă, desigur, raportul dintre
cerere şi ofertă, concurenţa, incidenţa impozitelor indirecte.
Ceea ce este foarte important în materie de preţuri este că totdeauna decizia preţului unui bun are o
dublă semnificaţie: preţ de vânzare şi preţ de cumpărare, fiecare dintre ele reflectând poziţia agentului
economic, al partenerului, în tranzacţia comercială. Transformarea celor două faţete într-o dimensiune unică, prin
convergenţa tendinţelor contrare ale celor două laturi ale preţului, îi uneşte pe agenţii economici în interesele lor
reciproce, comune, având totodată valenţe de ordin general, social şi economic.
Guvernul, prin organe de specialitate, asigură coordonarea atât orientativă, cât şi direcţională, în
funcţie de importanţa resurselor şi produselor în economia naţională. Orientarea generală a liberalizării preţurilor
priveşte majoritatea mărfurilor, iar coordonarea prin directive concrete, prin reglementări privitoare la nivelul
preţurilor, priveşte mărfuri de interes economic şi social . major.
Pe lângă coordonarea şi dirijarea preţurilor libere, ca nivel, guvernul trebuie să controleze şi să
supravegheze loialitatea concurenţei, posibilitatea de restabilire a echilibrului pieţei, respectarea unei discipline
instituite a preţului şi a fiscalităţii, înlăturarea tendinţelor de evaziune fiscală. Statul urmăreşte şi realizează
frânarea procesului inflaţionist şi protecţia socială a cumpărătorilor, prin indexarea veniturilor în funcţie de
evoluţia preţurilor. De asemenea, statul asigură şi protecţia vamală a produselor.
Aşadar, în condiţiile formării libere a preţurilor, centralizarea deciziei preţului are o sferă restrânsă,
fiind bine definită, cuprinzând produse şi servicii destinate consumului strict necesar al populaţiei, sau care, prin
apartenenţa ramurii, se bucură de protecţia financiară din partea statului. Statul poate stabili fie prin preţuri fixe,
fie prin preţuri maxime sau minime, preţuri cu subvenţii sau cu impozite indirecte. De asemenea, statul poate
folosi impozitul direct (pe profit, pe depăşirea fondului de salarizare, pe capital ş.a.) pentru a orienta nu direct,
printr-un preţ rigid, ci indirect, prin componente ale acestuia, sau prin nivelul preţurilor libere, accesibilitatea
economiei sau a populaţiei, în funcţie de puterea economică şi financiară care poate susţine sau garanta nivelul
preţurilor solicitate de către agenţii economici sau populaţie.
În concluzie, competenţele în materie de preţuri se pot delimita la nivelul următoarelor verigi:
întreprinderi (regii autonome, societăţi comerciale ş.a.) burse de mărfuri, burse de valori, licitaţii, mici producători
sau cumpărători particulari, societăţi sau agenţii de comerţ exterior (import, export), departamente sau direcţii de
specialitate privind preţurile din cadrul Ministerului Finanţelor, organisme statistice sau jurisdicţionale, direcţii
sau departamente din unele ministere (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Comerţului), Guvernul,
Parlamentul. Ierarhia competenţelor în materie de preţuri se prezintă în schema 5.1.

77
Schema 5.1

5.3. Reglementări legale în materie de preţuri.


Dispoziţiile legale prevăd posibilitatea întreprinderilor de a-şi fixa preţurile în funcţie de condiţiile de
exploatare (producţie sau comercializare) şi interzicerea oricăror forme de repartizare (împărţire) a pieţelor, pentru
atragerea clienţilor unui confrate. Sunt interzise abuzurile de poziţie dominantă sau de situaţie de dependenţă a
unui partener, vânzările cu primă, revânzări în pierdere, vânzări condiţionate, condiţiile discriminatorii, refuzul de
a vinde. Sunt obligatorii afişajul şi comunicarea baremelor de preţ.

78
Legislaţia pune accent pe disciplina concurenţială prin proceduri şi sancţiuni. In acest sens
funcţionează un organism jurisdicţional, Consiliul concurenţei, care este însărcinat să se pronunţe asupra
aplicării regulilor concurenţei. Agenţii economici se pot adresa ei înşişi organelor judiciare, atunci când se
consideră lezaţi de nerespectarea regulilor de concurenţă.
Organul de specialitate privind preţurile este Direcţia generală a concurenţei, consumului şi
reprimării fraudelor din Ministerul Economiei, Finanţelor şi Bugetului, care are circa 4000 de salariaţi la nivel
central şi teritorial, având în componenţă şi 8 laboratoare de testare şi verificare a calităţii produselor la care se
stabilesc preţurile.
În cadrul acestei direcţii generale (departament) funcţionează şi Direcţia produselor şi pieţelor,
organizată în trei subdirecţii cu mai multe servicii ce au atribuţii în domeniul preţurilor.
Principalele atribuţii privind preţurile ale acestei direcţii generale sunt următoarele:
- efectuează controlul din partea statului asupra preţurilor şi tarifelor la produsele şi serviciile la
care concurenţa nu funcţionează suficient sau la care, din alte motive, nu se pot practica preţuri libere,
abrogând nivelul acestor preţuri. Asemenea produse şi servicii au preţuri dirijate, care deţin o pondere de
aproximativ 15-20% din totalul preţurilor din economie;
- elaborează studii şi previziuni privind indicii de preţuri anuali, care se actualizează în cursul anului
în raport de indicii efectivi pe subperioade;
- determină şi analizează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice,
indicii efectivi ai preţurilor pe diferite sectoare (populaţie, sector productiv, import, export);
- propune măsuri Guvernului pentru a pune ordine în sectoarele şi la produsele la care se constată în
cursul anului abateri mari faţă de indicele previzionat al preţurilor;
- asigură funcţionarea concurenţei loiale prin supravegherea modului în care se desfăşoară aceasta;
efectuează anchete în urma sesizărilor şi informaţiilor privind abaterea agenţilor economici de la concurenţa
loială, pe baza cărora tribunalul va lua măsurile legale de eliminare a antantelor, înţelegerilor şi va aplica
sancţiuni;
- arbitrează neînţelegerile între producători şi beneficiari în cadrul negocierilor privind preţurile şi
tarifele dirijate de stat;
- supraveghează respectarea aceluiaşi nivel de preţ (liber) către toţi beneficiarii care cumpără aceeaşi
cantitate şi în aceleaşi condiţii de la un anume producător;
- supraveghează afişarea preţurilor (libere şi dirijate) şi comunicarea către toţi beneficiarii a
baremelor de formare a preţurilor;
- colaborează cu celelalte ministere, cu patronatele şi sindicatele pe liniă negocierii indexării
salariilor (a celor garantate), precum şi aplicarea complexului de măsuri privind securitatea socială (în special
pentru stabilirea preţului la medicamente, servicii medicale care se rambursează prin sistemul securităţii sociale).
În România, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă s-a realizat pe baza unui cadru
legislativ adecvat, care să constituie principiile sau reglementările privitoare la disciplina agenţilor economici
implicaţi în mecanismul fixării preţurilor.
Libertatea preţurilor este o trăsătură a autonomiei depline a agentului economic în luarea deciziilor
economice şi financiare. În legea nr. 15/1990 referitoare la organizarea şi funcţionarea regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale se prevede că preţurile formează în mod liber de către agenţii economici, prin
negociere, urmărindu-se acoperirea costurilor şi reafizarea grafitului.

79
Odată cu instituirea libertăţii preţurilor trebuie să se asigure şi transparenţa pieţei, a preţurilor şi a
condiţiilor de vânzare. întreprinderile trebuie să respecte disciplina instituită în ceea ce priveşte formarea
preţurilor, concurenţei şi loialitatea ei.
Rolul important în trecerea la liberalizarea preţurilor 1-a avut Hotărârea Guvernului nr. 1109/1990, prin
care s-au definit şi categoriile de preţuri, iar în perioada care a urmat, în intervalul octombrie 1990 - aprilie 1996,
s-a desfăşurat o largă activitate legislativă, reglementând următoarele
- formarea preţurilor şi regimul acestora în economiei
- regimul fiscalităţii indirecte; - regimul subvenţiilor acordate prin preţ:
liberalizarea cursului oficial de schimb al leului în raport cu valutele liber convertibile şi modalităţilor de
luare în considerare a influenţelor generate asupra preţurilor;
- negocierea salariilor, stabilirea salariului minim pe economie şi a celor maxime;
- tariful vamal şi formarea preţurilor la frontieră, pentru produsele provenite din import şi cele destinate
exportului;
- negocierea şi renegocierea preţurilor în condiţii justificate din punct de vedere economic;
- protecţia consumatorului;
- indexarea salariilor şi a celorlalte venituri ale populaţiei în cadrul sistemului protecţiei sociale;
- obiectivele controlului privind formarea preţurilor libere, concurenţa loială şi sancţiunile pentru
abaterile de la disciplina concurenţială.
Formarea liberă a preţurilor înseamnă stabilirea lor, prin negociere, între agenţii economici ca parteneri
ai tranzacţiilor. In acest scop, producătorii stabilesc preţurile de ofertă pe baza factorilor endogeni (efortul
propriu, valoarea de întrebuinţare ş.a.) şi a celor exogeni, privind concurenţa pe piaţa bunului respectiv, tendinţele
nivelului preţurilor altor producători, influenţe de pe piaţa externă, politica statului în materie de preţuri, de
impozite etc. Cumpărătorii se întâlnesc cu producătorii, cunoscând dinainte preţurile de ofertă prin intermediul
cataloagelor sau al comunicării acestora prin alte mijloace, pentru a purta tratative, pentru a negocia şi încheia
contractul. Preţul devine mărime fixă, ca rezultat: al deciziei celor doi parteneri, reprezentând una din clauzele
contractuale. în funcţie de alte prevederi ale contractului se poate avea în vedere o elasticizare a preţului prin
bonificaţii sau majorări sau poate fi stipulată o anumită rată a inflaţiei, dacă intervalul de timp al valabilităţii
contractului este mare.
Pe baza informaţiilor privind mişcarea preţurilor, tarifelor, a salariilor, a cursului de schimb al leului, a
impozitelor, a ratei dobânzii, a regimului vamal, a contribuţiei pentru asigurări sociale şi altele, fiecare agent
economic îşi refundamentează preţul pornind de la recalcularea costului, a profitului, a impozitului pe cifra de
afaceri, sau a adaosului comercial, după caz. Rezultatul este, de fiecare dată, noua mărime a preţului de ofertă,
care urmează să se supună negocierii.
Pentru materiile prime de bază, energie electrică, energie termică şi unii_combustibili lichizi, produse în
ţară se au în vedere influenţele care decurg din liberalizarea cursului de schimb al leului, alinierea preţurilor la
nivelul rezultat din tendinţele de durată ale evoluţiei preţurilor pe piaţă şi ceilalţi factori enumeraţi mai sus\iîi
principiu, preţurile negociatenu pot fi mai mari decât cele mondiale. în funcţie de acestea se instituie limitele
maximale şi ajustarea lor în timp, în funcţie de evoluţia cursului de schimh.
Pentru produsele şi serviciile din ramurile intermediare şi finale, preţurile se stabilesc prin luarea în
considerare a noilor preţuri şi tarife la materiile prime şi energie şi a celorlalţi factori prezentaţi mai sus, sau a
altor factori, recalculaţi pe baza reglementărilor legale în vigoare.
Pentru produsele, subvenţionate, preţurile se stabilesc prin Hotărâri ale Guvernului,
80
Preţurile cu amănuntul (en detail) pentru bunurile destinate populaţiei se formează pe baza preţurilor cu
ridicata negociate şi a cotelor de adaos comercial sau comision utilizate de către unitatea de desfacere cu
amănuntul (schema 5.2).
Procesul negocierii preţuriior

Schema 5-2.

Indexarea are ca obiect apărarea contra riscurilor eroziunii monetare ale deţinătorilor sumelor de bani,
atunci când obligaţia de plată a acestor sume este diferită în timp (de exemplu vânzarea unui bun al cărui preş este
plătit conform contractului, în trei ani) sau executarea este succesivă (de exemplu: chirii, împrumuturi
rambursabile lunar sau anual etc).
Indexarea obligaţiei de plată a unei sume de bani asigură vărsarea nivelului sumei în funcţie de anumiţi
indici în raport cu variaţiile ce vor afecta în timp preţul anumitor produse sau servicii având în vedere structura
costurilor şi influenţa preţurilor factorilor de producţie.
Indexarea preţurilor se realizează prin înscrierea în contractul încheiat între partenerii tranzacţiilor
comerciale a clauzei de indexare, folosind fie un indice unic, fie indici ai modificării preţurilor principalilor
factori de producţie, Scopul-indexării este menţinerea echilibrului economic în condiţiile eroziunii monetare.
Clauzele de indexare pot fi de mai multe tipuri: clauza valoare-aur (dacă părţile se referă la valoarea
acestui metal; clauza valoare-devize (sau garanţia schimbului), dacă ele au ales ca indice cursul unei monede
străine pe piaţa schimburilor clauza scării mobile sau clauza indexării stricto-senso, dacă indicele ales este preţul
unei mărfi sau sau al unui serviciu (de exemplu Legislaţia din ţările cu economie de de piaţă limitează
considerabil voinţa părţilor în acest domeniu rămânând legale numai clauzele care prevăd indexările fondate pe
preţurile bunurilor şi serviciilor care au raport direct cu obiectul contractului.

5.4. Protecţia socială a consumatorilor în contextul liberalizării preţurilor


Necesitatea unei protecţii a consumatorului a apărut, în general, din cauza multiplicării practicilor
abuzive în domeniul concurenţei, a procedeelor moderne de „marketing", care nu totdeauna sunt loiale în
raporturile cu un concurent, sau echivalează chiar cu o presiune exercitată asupra consumatorului.
În ţările cu economie de piaţă problema protecţiei consumatorilor concentrează tot mai mult atenţia
autorităţilor publice, a legiuitorului, prin interesul tot mai larg pe care îl manifestă pentru instituirea unei
discipline concurenţiale care să includă probleme ale efectelor provocate consumatorilor, uneori acestea din urmă
fiind dominante în raport cu cele ale concurenţei economice loiale. Consumatorii pot fi lezaţi datorită actelor de
concurenţă neloială de natură comercială. Actele de concurenţă neloială pot fi sesizate atât de către profesionişti

81
dar şi de către consumatorii înşişi lezaţi, care pot cere încetarea acestora, atunci când sunt atinse interesele lor
esenţiale.
Principalele măsuri restrictive de protecţie a consumatorilor sunt: cele referitoare la preţuri şi cele
referitoare la formele d^jvânzare. Preţul este obiectul esenţial al competiţiei economice. Condiţiile de formare a
preţurilor au o Imponmtăţă decisivă pentru existenţa unei concurenţe loiale, întrucât ele determină atât autonomia
distribuitorulului raport cu furnizoru, cât şi concurenţa dintre distribuitorii din aceeaşi reţea.
Analiza practicilor privitoare la preţuri, susceptibile de a influenţa raporturile de concurenţă, se referă la
preţurile impuse, preţurile recomandate preţurile discriminatorii preţurile diferenţiate şi vânzările în pierdere şi cu
preţ redus.
Practicile preţurilor impuse cuprind acte şi fapte cu caracter legal prin care se urmăreşte. într-un anurnit
stadiu al procesului de distribuţie, fixarea, limitarea sau controlul preţurilor. Ele privesc raporturile între
producători şi vânzătorii en gros sau en detail, precum şi între ultimele două categorii. O variantă a preţurilor
impuse este aceea a preţurilor recomandate inditcative, de referinţă sau de dialog.
Preţurile discriminatorii sunt interzise, nefiind justificate de diferenţe corespunzătoare ale costului.
Preţurile diferenţiate sunt incriminate de cadrul legal, deoarece generează condiţii sau servicii şi mai ales
avantaje acordate după facturare.
Vânzările în pierdere şi ca preţ redus sunt forme promoţionale de vânzare şi sunt interzise atunci când au
ca scop eliminarea concurenţilor. Interzicerea acestora nu cuprinde produsele perisabile, vânzările motivate de
încetarea sau schimbarea activităţii economice; produsele demodate, depăşite tehnic, vânzările de produse al căror
preţ la producător a scăzut; produse al căror preţ este aliniat cu preţul concurenţial. Vânzările cu preţ redus pot fi
încadrate în condiţia vânzărilor în solişi a lichidărilor autorizate.
Vânzarea cu rabat este considerată un procedeu normal de concurenţă, dacă pierderea profitului este
compensată cu creşterea cantităţii vândute.
Preţurile de apel reprezintă un procedeu care constă într-o acţiune de promovare a vânzării pentru
anumite produse (de obicei notorii) pentru care distribuitorii adoptă un nivel atât de scăzut de profit şi dispun de
cantităţi atât de insuficiente, încât avantajele obţinute nu pot fi legate de această vânzare, ci de rezultatele pe care
ea le poate avea prin determinarea clienţilor, atraşi de publicitate de a cumpăra obiecte susceptibile de ale înlocui
pe cele dintâi.
Practicile referitoare la procedeele de vânzare urmăresc fie realizarea unor discriminări, fie captarea
abuzivă a clientelei fie influenţarea libertăţii de alegere a consumatorului. Ele sunt gupate în procedee selective,
procedee de captare, procedee de vânzări promoţionale şi procedee de vânzări excepţionale.
Procedeele de captare urmăresc atragerea clientelei, fie a revânzătorilor, fie a consumatorilor, unele fiind
chiar de natură să creeze, între furnizor şi revânzător, o legătură sistematică ce poate conduce la forme
dezintegrare verticală.
Din categoria vânzărilor promoţionale fac parte vânzările cu primă, însoţite de cadouri şi vânzările pe
credit. Ostilitatea reglementărilor faţă de această formă de vânzare se manifestă deoarece prima măreşte preţul
produsului principal, valoarea sa repercutându-se în mod necesar asupra cheltuielilor celui care oferă prima, ceea
ce face iluzorie gratuitatea; prima falsifică raportul preţ-calitate, care trebuie să fie motivul determinant al alegerii
consumatorului Caracterul ilicit al primei presupune ca o condiţie necesară, ca obiectul principal şi prima să fie
diferite.
Asigurarea protecţiei consumatorilor nu se poate rezuma numai la crearea cadrului legislativ privind
concurenţa loială, dar şi organizarea unui control administrativ din partea statului prin organisme specializate.
82
5.5. Concepte cheie.
Preţul este el însuşi obiect al deciziei. Pe producătorii şi beneficiarii bunurilor îi preocupă mărimea
preţurilor cu care vor vinde şi, respectiv, cu care vor cumpăra mărfurile necesare. De aceea, este greşit să se
interpreteze preţul ca fiind un act final al producţiei, în sensul de însumare post-factum, pe baza înregistrărilor
contabile ale elementelor de costuri şi de venit net, pentru fiecare lot de mărfuri, în anumite condiţii, în care
funcţionează piaţa la un moment dat. Prin preţ, actul vânzării trebuie anticipat, prospectat. S-ar putea spune că,
toc-I mai pentru că piaţa este liberă, preţurile trebuie studiate şi previzionate, pentru ca, pe seama lor, să se
pună la adăpost profiturile, ca certitudine a obţinerii lor.
Prin politica de preţuri, decizia preţurilor devine instrument al managementului, ca element
fundamental al conducerii. Ea se regăseşte şi ca parte integrantă a politicii social-economice şi financiare a
statului, punându-i acestuia la îndemână pârghii valorice complexe şi sensibile.
Formarea liberă a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă rezultată din comportamentul autonom al
agenţilor economici, ca producători şi cumpărători şi, fiecare dintre ei, în calitate de concurenţi, implică
multitudinea poziţiilor decizionale descentralizate, la nivelul agenţilor economici.
În concluzie, competenţele în materie de preţuri se pot delimita la nivelul următoarelor verigi:
întreprinderi (regii autonome, societăţi comerciale ş.a.) burse de mărfuri, burse de valori, licitaţii, mici producători
sau cumpărători particulari, societăţi sau agenţii de comerţ exterior (import, export), departamente sau direcţii de
specialitate privind preţurile din cadrul Ministerului Finanţelor, organisme statistice sau jurisdicţionale, direcţii
sau departamente din unele ministere (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Comerţului)

5.6. Teste de evaluare.


1. Unitatea economică producătoare constă:
a) entităţi tehnico-organizatorice, economice, sociale, juridice în care se produc bunuri materiale şi se
prestează servicii pe baze lucrative.
b) entităţi juridice.
c) entităţi comerciale.
1a.

2. Firma de afaceri reprezintă:


a) o organizaţie economică.
b) o organizaţie economică sub o singură conducere şi gestiune financiară.
c) o unitate comercială de întreprinderi cum ar fi cartelul, trustul, conglomeratul de firme.
2a, c.

3. Întreprinzătorului i se încredinţează:
a) responsabilitatea de a conduce.
b) responsabilitatea de a dispune de resursele umane, financiare ale companiei.
c) responsabilitatea de a distribui profitul companiei.
3b.

4. Ce factor influenţează actul decizional într-o societate comercială:


83
a) Consiliul de Administraţie.
b) Managerul.
c) Sindicatul.
4a, b.

5. Consiliul de Administraţie este format din:


a) acţionari
b) specialişti în marketing şi management
c) împuterniciţi şi băncile
5a, b, c.

6. Consiliul de Administraţie decide:


a) politica generală a companiei.
b) politica de dezvoltare economico-tehnologică în raport cu mediul ei ambiant.
c) restructurarea personalului.
6a, b.

7. Investiţia reprezintă:
a) plasarea unor resurse financiare.
b) plasarea, angajarea unor capitaluri băneşti.
c) plasarea, angajarea unor resurse financiare pe termen scurt, mediu sau lung în diverse activităţi
productive sau neproductive.
7c.

8. Ce nu este investiţie imobiliară:


a) investiţia în obligaţiuni guvernamentale.
b) investiţii de construcţii montaj.
c) investiţii tehnice.
8a.

9. Ce nu este investiţie tehnică:


a) investiţia în clădire.
b) investiţia la Bursa de mărfuri
c) investiţia în construcţii, montaje de maşini.
9b.

10. Clasificarea investiţiilor după natura surselor de finanţare:


a) investiţii cu capital autohton şi trăin.
b) investiţii din fondurile de investiţii ale firmelor.
c) investiţii de la Bugetul statului.
d) nici un răspuns corect.
10a, b, c.
84
11. Factori ce influenţează decizia de investiţii:
a) rata profitului net.
b) capitalul investit.
c) nici un răspuns corect.
11a, b.

Bibliografie
1. Chambre de Commerce et d Industrie de Paris, “Lexique de la Concurence” 2001 Paris
2. M. Gilleta – Les Prix. Politique. Strategies et Tactiques des Entreprises, Editura IAS Paris 2002.

85
Tema nr. 6
Probleme ale conceptelor de protecţie socială a consumatorului.
6.1. Protecţia socială.
Laturile pe care le îmbracă conceptul de protecţie socială par a fi exclusiv de natură teoretică. Ele au însă implicaţii
în conceptualizarea fenomenului analizat ca şi în privinţa identificării căilor de soluţionare a măsurilor de protecţie socială.
Conceptualizarea fenomenului de protecţie socială, trebuie să aibă în vedere necesitatea asigurării unui nivel de trai
corespunzător pentru toate categoriile de populaţie, şi respectiv obligativitatea participării tuturor celor responsabili
la constituirea resurselor necesare susţinerii măsurilor de protecţie socială.
Asigurarea unui nivel de trai corespunzător pentru toate categoriile de populaţie apare ca o problemă în
procesul de conceptualizare a fenomenului de protecţie socială. Aceasta deoarece libera funcţionare a pieţei nu ia în
considerare nimic din ceea ce nu se încadrează în jocul natural al forţelor cererii şi ofertei eliminând prin
competiţie tot ce este slab productiv ca şi pe cei afectaţi de elemente ce ţin de domeniul economicului, implicând
societatea în rezolvarea problemelor lor.
Un asemenea aspect devine important în societatea românească pe măsura trecerii la economia de piaţă
deoarece reorientările impuse în funcţionalitatea sferei productive, modificările apărute în domeniul comercial
precum şi liberalizarea preţurilor afectează profund nivelul de trai al unor tot mai largi categorii de populaţie.
Tensiunile apărute în plan social pot avea consecinţe serioase şi multiple asupra economicului şi dezvoltării de
ansamblu a societăţii.
Din acest punct de vedere, preocupările la nivel macro privind asigurarea unui nivel de trai decent pentru
toate categoriile de populaţie trebuie intensificate şi reorientate în contextul noului sistem de funcţionare a
mecanismelor economice şi sociale caracteristice economiei de piaţă. Reglarea permanentă a echilibrului între
trebuinţe şi posibilităţi este însoţită deseori de fenomene negative inevitabile care, prin efectele lor asupra puterii
de cumpărare şi în final asupra consumului au consecinţe grave în nivelul de trai.
De altfel soluţiile impuse de noile condiţii de funcţionare a economiei trebuie să se regăsească atât în
reducerea intensităţii fenomenelor negative cât şi în constituirea instrumentarului protector necesar a fi utilizat
pentru diminuarea efectelor negative amintite.
Anumite elemente-cheie ale fundamentelor teoretice ale abordării şi cuantificării nivelului de trai
corespunzător sunt furnizate de teoria micro-economică modernă3. Esenţa abordării în conceptul de "ordine
preferenţială" asupra bunurilor este reprezentată în general printr-o "funcţie de utilitate" a cărei valoare este
considerată a. fi o statistică suficientă pentru aprecierea bunăstării sau lipsei acesteia.
Diverselor raportări şi comparaţii cu nivelul de trai al populaţiei din ţări avansate din punct de vedere
economic li se adaugă ideea asimilării unor mecanisme frecvent utilizate pentru soluţionarea problemelor sociale
apărute. Acest fenomen multiargumentat din punct de vedere social se rezumă la susţinerea ideii prin preocupări
intensificate şi complexe ale organismelor internaţionale pentru elaborarea şi diseminarea cu titlu de recomandări
- cadru a unor abordări pragmatice cu rol de soluţii atât pentru problemele sociale generale cât şi pentru cele
legate de calitatea vieţii şi a nivelului de trai.
Definirea conceptului de politică socială este un izvor de dezbateri şi controverse în funcţie de etalonul
luat în considerare: unii o definesc doar prin diferenţele faţă de alte domenii; alţii o apreciază după obiective sau
în funcţie de complexul de funcţii prin care serveşte ordinea social-politică din societate.
Din multitudinea de definiţii interesantă şi mai completă pare cea dată de Titmuss în 1976 care are în
vedere “un întreg sistem de principii şi măsuri pe care întreaga societate le utilizează pentru alocarea şi

86
distribuirea resurselor economice, pentru a reglementa poziţia între indivizi şi grupuri, ordonând astfel relaţiile
de tip social"'.
Politica socială presupune un obiectiv unic, obţinerea veniturilor în condiţiile unei diferenţieri acute între
distribuirea publică şi cea privată. Studierea ei derivă din înţelegerea fenomenului social şi a consecinţelor sale ce
vizează propria arie de acţiune: sfera de acoperire; dacă sistemul de siguranţă socială cuprinde întreaga populaţie
sau anumite segmente considerate defavorizate; beneficiile de la serviciile publice.
Politica socială a tranziţiei se bazează pe două considerente:
• elaborarea obiectivelor de politică socială se face prin reguli adaptate la procesul tranziţiei care
permit o audienţă largă la nivelul participanţilor sociali;
• conceperea politicii sociale este astfel asigurată încât să lase un spaţiu larg pentru manifestarea
tuturor intereselor de natură socială.
Sub aspectul relaţiei temporale, politica socială iniţiază măsuri genera! valabile în orice etapă de
dezvoltare economică şi măsuri specifice tranziţiei.
Evitarea ''unei responsabilităţi a tuturor" în cadrul căreia obligaţiile nu se reflectă în sarcini concrete,
impune o structurare a respectivelor responsabilităţi şi, pe măsura schimbărilor survenite în rolul şi ponderea
fiecăruia dintre agenţii respectivi în masa rezultatelor economice finale, delimitarea strictă a responsabilităţii lor,
stabilirea direcţiilor de acţiune şi a măsurilor concrete ce urmează a fi întreprinse.
Într-un asemenea context, importantă apare necesitatea conturării rolului statului în stabilirea obiectivelor
politicii sale, în alegerea, direcţionarea şi utilizarea instrumentelor de politică socială, stabilirea valorilor care
formează obiectul supravegherii şi controlului realizării politicii sociale.
Implicarea pragmatică a tuturor participanţilor, de la agenţii economici obligaţi la diverse contribuţii, ia
agenţii sociali susţinători materiali şi supraveghetori ai modului în care statul asigură realizarea acestei politici,
trebuie să aibă în vedere şi aspectul procurării resurselor de realizare, abordat în contextul particularităţilor
sistemului economico-social al tranziţiei.
În această privinţă specialiştii susţin că volumul şi structura resurselor ce urmează a fi alocate politicii
sociale apar ca expresie a gradului de dezvoltare economică, a resurselor obţinute în economie. Aceste resurse, ca
volum şi structură, nu depind doar de rezultatele obţinute în sistemul economic ci şi de modalităţile prin care se
asigură fluxul circulatorii! în ambele sensuri, între sfera economică şi cea socială precum şi de capacitatea lor de
protejare reciprocă. La aceasta se adaugă şi modul în care, prin orientările politicii sociale de realizare a
obiectivelor propuse, se asigură utilizarea eficientă a resurselor alocate şi prevenirea apariţiei unor tensiuni de
natură socială, suplimentare.
Sistemul de repartiţie a veniturilor apare ca un corolar necesar şi organic integrat în gândirea unei
protecţii sociale efective, cu implicaţii atât în procesul de susţinere cât şi în ce! de realizare a protecţiei
respective.
S-a reglementat şi ajutorul social prin Legea 67/1995, iar în 1997 a fost adoptată Legea privind
asigurările sociale de sănătate.
Aceste reglementări au îmbunătăţit sistemul de prestaţii sociale (prin legiferarea în 1997 a alocaţiei
suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii, a acordării de burse şi ajutoare sociale pentru elevi şi studenţi).
«Procedurile privatizării şi dezvoltării mecanismelor de piaţă trebuie in continuare însoţite de un sistem
de protecţie adecvat a cărui coordonare să urmărească:
• reforma efectivă a sistemului de asigurări sociale şi pensii a cărui criză se adânceşte şi se manifestă
prin: accentuarea inechităţilor în sistemul de pensii; agravarea situaţiei financiare a sistemului de pensii;
87
dificultăţile ivite în stabilirea pensiilor;
• stabilirea şi implementarea reală, urgentă, a măsurilor de aplicare a Legii privind asigurările sociale
de sănătate şi modificarea Legii 145/1997;
• trecerea efectivă la aplicarea unor măsuri active de prevenire şi combatere a şomajului;
• identificarea modalităţilor de orientare a prestaţiilor de asistenţă socială doar către persoanele,
grupurile vulnerabile.
Experienţa ţărilor cu tradiţie, dar şi realităţile de azi ale României, arată că bazele juridice ale sistemelor
de protecţie sociala, precum şi mecanismele de înfăptuire a acestora sunt supuse adaptării permanente la un
context economic şi social iar acţiunile viitoare trebuie să vizeze:
♦ îmbunătăţirea cadrului lega! şi instituţional pentru reglementarea raporturilor de muncă, eliminarea
conflictelor de muncă, perfecţionarea dialogului social, diminuarea activităţii în economia subterană;
♦ organizarea sistemului public de pensii prin reproiectarea sistemului actual şi înfiinţarea Casei
Autonome de Pensii, precum şi crearea fondurilor capitalizate de pensii (obligatorii şi facultative) a căror
gestionare să fie realizată în regim concurenţial;
♦ instituirea unui sistem de asigurare a riscului profesional prin crearea unui Fond de Asigurare de Risc
şi Accidente;
♦ suportabilitatea economică (financiară); impozite directe şi indirecte, taxele trebuie să încurajeze
tendinţele de economisire şi de investiţii atât ale populaţiei cât şi ale agenţilor economici;
♦ participarea organizaţiilor societăţii civiie şi de cult la punerea în aplicare a măsurilor de asistenţă
socială şi la elaborarea unui proiect de lege privind activitatea voluntară în acest domeniu;
♦ posibilitatea unei administrări corecte şi operative, puţin costisitoare şi a unui control permanent şi
riguros. Realitatea arată ca în lipsa unor mijloace coercitive şi de control asupra constituirii şi utilizării resurselor
destinate protecţiei sociale şi a unor acţiuni descurajatoare se amplifică fenomenele de neplată a obligaţiilor, de
abuz din partea plătitorilor de contribuţii, beneficiarilor de prestaţii şi a organelor administrative.

6.2. Noţiunea de consumator şi de protecţie a consumatorului.


Dezechilibrul a existat întotdeauna şi el este pus în evidenţă prin diferite reglementări ce doreau o
protejare a consumatorului încă din perioada dreptului roman .
Dezvoltarea economiei de piaţă în secolul al XlX-lea şi în prezent a creat imaginea unui consumator
"rege"" al sistemului: libera concurenţă a întreprinderilor crea posibilitatea multiplicării produselor oferite,
creşterii calităţii lor şi chiar diminuării preţurilor.
Începând cu 1960 consumatorii încep cu adevărat să pună problema drepturilor lor ca o problemă socială,
a societăţii. Această perioadă corespunde de asemenea unei dezvoltări economice fără precedent, caracterizată
prin creşterea mărimii şi forţei întreprinderilor, a gradului de complexitate a produselor şi serviciilor, dezvoltării
activităţii de creditare, publicitate şi marketing, care va avea însă şi o consecinţă negativă: va adânci dezechilibrul
dintre partenerii economici: pe măsură ce agenţii economici îşi consolidează poziţia de forţă, consumatorii sunt
din ce în ce mai expuşi.
Pot exista şi cazuri în care raportul de forţe să fie invers: când un agent economic, de dimensiuni reduse
poate avea de-a face cu clienţi foarte exigenţi. Dar de cele mai muite ori cumpărătorii sunt cei care se află în
poziţia deficitară.
Beneficiind din punct de vedere material de dezvoltarea economică, ei tind să devină obiecte manipulate
de specialiştii de marketing", fiind totodată "regii şi sclavii societăţii de consum9 , Situaţia devine cu atât mai
88
gravă cu cât o mare parte dintre consumatori aparţin unor categorii defavorizate datorită sărăciei, ignoranţei,
vârstei.
Apare astfel necesitatea protejării consumatorului nu numai împotriva agenţilor economici necinstiţi care
există de când lumea, dar mai ales împotriva abuzurilor de putere economică, care sunt mult mai periculoase
pentru că fac parte din sistemul pe care-1 trăim, iar uneori opinia publică ia la cunoştinţă doar consecinţele lor,
ceea ce este foarte grav.
Pericolele societăţii de consum, denunţate pentru prima dată în SUA de filozoful Marcuse (Omul
unidimensional), de economişti ca Galbraith (Era opulenţei), sau Vance Packard au fost evidenţiate şi de
preşedintele Kennedy care, în 1962 constata vorbind despre consumatori "ei reprezintă în acelaşi timp grupul
economic cel mai important şi cel mat puţin ascultat". Prin mesajul să, Kennedy dorea stabilirea unui cadru şi a
unei legislaţii corespunzătoare menite să asigure exercitarea drepturilor tuturor consumatorilor: dreptul la
siguranţă, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a fi informat şi mai ales dreptul de a alege.
În anii 1970 - 1980 şi ţările din Europa Occidentală au început să conştientizeze pericolele ce pândeau
consumatorii de toate naţionalităţile, de toate categoriile, trezind entuziasmul viitoarei mişcări consumeriste.
Dincolo de militantism apărarea drepturilor consumatorilor face în prezent parte din însăşi peisajul juridic,
administrativ şi instituţional al tuturor ţărilor cu economie dezvoltată.
Consum, consumator reprezintă noţiuni şi concepte ce trebuie definite la intersecţia limbajului
economic cu cel juridic pentru a înţelege mai bine filosofia drepturilor consumatorilor şi politicile de protejare a
lor.
Plecând de la definiţia clasică a consumului ca ultim stadiu al procesului economic şi încercând din punct
de vedere juridic, o adaptare a noţiunii de consumator propusă de convenţiile internaţionale şi directivele
europene" la viaţa economică şi socială, vom constata că în realitate există situaţii în care diferenţa dintre agent
economic şi consumator se estompează. Vor exista din totdeauna persoane care să aparţină pe de o parte agenţilor
economici şi pe de altă parte de consumatori. Trebuie făcută o clarificare totuşi: dacă persoana în cauză este un
consumator, ea va profita de drepturile pe care le are în această ipostază; dacă nu va profita de drepturile de
consumator, el se va autoelimina din această categorie trecând în cea de agent economic.
Dificultăţi mai mari apar şi în alte două situaţii diferite:
1. în cazul în care o persoană îşi procură bunuri sau servicii într-un scop dublu (juridic şi fizic), de
exemplu: achiziţionarea unui carnet de cecuri din care va opera plăţi atât pentru firma sa cât şi pentru scopuri
personale;
2. în cazul în care o persoană îşi procură un bun sau serviciu pentru nevoile sale profesionale acţionând
astfel în afara competenţei sale profesionale; de exemplu achiziţionarea unui dicţionar personal pe care-1 va folosi
la redactarea corespondenţei comerciale în firma la care lucrează sau o patronează.
În condiţiile în care considerăm drept consumator un agent economic care acţionează în afara sferei lui
de competenţă, în mod obligatoriu trebuie asimilaţi drept agenţi fizici şi acei consumatori care acţionează în
cadrul sferei lor de competenţă.
O altă problemă constă în evidenţierea raporturilor dintre cei ce consumă şi cei ce economisesc. Primii îşi
folosesc disponibilităţile monetare pentru satisfacerea unor nevoi imediate; ceilalţi îşi conservă disponibilităţile
sau le plasează în vederea satisfacerii unor nevoi viitoare.
Când o persoană dispune de o sumă de bani, teoretic ea are două posibilităţi: să consume (achiziţionând
un produs sau un serviciu) sau să economisească şi respectiv să investească (achiziţionând de exemplu, acţiuni ia
Bursă). Din acest punct de vedere, economisirea apare ca opusă consumului. în realitate cele două categorii au
89
finalizat cu un efect pozitiv sau negativ, dar nu neapărat consumerist, este vorba în esenţă de produsele şi
serviciile oferite.
În altă ordine de idei. pentru a realiza o adevărată protecţie a consumatorilor, a unui drept al consumului
sau consumatorilor este nevoie de închegarea unui sistem de apărare şi protecţie pluridisciplinar, care să
reunească ramuri ale ştiinţei juridice (civil, comercial, administrativ, juridic, penal) la un loc cu fenomene
economice (concurenţă, distribuţie, mediu). Ele trebuie tratate, analizate şi explicate într-o manieră filosofică care
să permită evidenţierea mai multor axiome:
1. consumatorii aproape întotdeauna se află pe o poziţie deficitară în raport cu ofertanţii de bunuri şi
servicii;
2. legea trebuie să protejeze pe cel slab în faţa celui puternic;
3. toate reglementările de drept civil sunt neputincioase în faţa cazuisticii economice şi necesită o
asigurare suplimentară de protejare a consumatorilor.
În acelaşi timp, legea nu trebuie să creeze nici o clipă impresia că protejează consumatorul indiferent de
situaţie, creându-i o mentalitate de "asistat" adică de incapabil. O supra protecţie poate risca perpetuarea poziţiei
de victimă în care se găseşte uneori consumatorul. Pentru echilibrarea raporturilor între cei doi parteneri
economici este şi mai importantă modificarea comportamentelor consumatorilor decât multiplicarea
reglementărilor juridice. Se impune ca fiecare consumator să-şi ia în sarcină, în măsura posibilităţilor, propria sa
apărare. Apare astfel un nou aspect, cel al informării şi educării lor.
Dar evoluţia comportamentelor - presupunând că acest lucru poate deveni cu adevărat realitate - nu se va
realiza de la o zi la alta. Niciodată ea nu va pune la adăpost toţi consumatorii. Aceasta nu înseamnă negarea
utilităţii reglementărilor protectoare şi abandonarea susţinerii drepturilor de consum. Reglementările juridice şi
administrative trebuie să fie protectoare: nici prea numeroase, nici prea constrângătoare.
Din acest punct de vedere, pentru a găsi un echilibru cât mai corect şi firesc pe piaţă între exigenţele
consumatorului şi posibilităţile de răspuns din partea ofertanţilor, înlocuirea noţiunii de protecţie a
consumatorului, cu una mai globală de promovare a consumatorului şi drepturile sale, pare foarte convenabilă
întrucât, la dinamismul fără precedent al pieţei, concretizat în relaţiile dintre cerere şi ofertă, s-ar răspunde cu un
nou tip de consumator activ, conştient, combativ.
Consumatorul are practic nevoie de anumite "condimente" protecţioniste: un sistem reglementativ care să
asigure protecţie generală şi în domeniile periferice ale economicului şi socialului; organisme care să aplice aceste
reglementări în mod ferm. În acest fel, cea mai eficientă protecţie va fi cea individuală, prin cunoaşterea legilor şi
solicitarea respectării lor.
Cu alte cuvinte, protecţie înseamnă recunoaşterea că orice consumator, chiar bine informat, poate deveni
victima abuzurilor împotriva cărora e dator să lupte, iar legea înseamnă doar eliminarea abuzurilor
Preocupările de ordin tehnic privind protecţia consumatorilor sunt concentrate pe urmărirea sub toate
aspectele a unor produse, procedând la încercări comparative, analize, teste, observări şi monitorizării în consum.
Aceleaşi preocupări se răsfrâng şi asupra tehnologiilor şi procedurilor de obţinere a produselor, asupra practicilor
comerciale şi a tehnicilor publicitare, precum şi asupra întregii complexităţi a serviciilor comerciale, începând cu
informarea şi terminând cu garanţiile sau serviciile postvânzare. Concluziile sunt ulterior materializate în
monografii, comunicate, pliante puse la dispoziţia consumatorilor sau pot face obiectul unor noi proiecte de lege.

Modul de a acţiona ai asociaţiilor şi organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor

90
Figura 6.1

Posibilă componentă, dar de sine stătătoare, a politicilor privind protecţia socială, protecţia
consumatorului este şi trebuie considerată bine integrată celorlalte politici ale statului. In acest context ea trebuie
să promoveze, pentru dezvoltarea unei societăţi cu adevărat democratice, dispoziţii şi iniţiative menite să asigure
respectarea continuă a intereselor consumatorilor, printr-o selectare atentă a problemelor, detalierea lor şi
conturarea de obiective specifice fiecărei faze şi perioade de dezvoltare.
Atât la nivel guvernamental cât şi la nivel instituţional obiectivele legate de: îmbunătăţirea consumului
populaţiei, realizarea unei calităţi corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite, asigurarea unui sistem de
preţuri în deplină concordanţă cu veniturile populaţiei, organizarea unui sistem de informare util pentru
consumatori, menit să asigure transparenţa actelor de vânzare-cumpărare, apărarea împotriva politicilor agresive
de marketing promovate de agenţii economici reprezintă pilonii unei strategii, fundamentale, de durată, capabilă
prin ea însăşi să contribuie la armonizarea dezvoltării economic? şi socio-umane şi deplina integrare în
standardele internaţionale.
Armonizarea reglementăriior referitoare la protecţia consumatorilor din România cu cele ale Uniunii
Europene se încadrează în politica ţării noastre de aderare la structurile europene.
În România, după 3989 au apărut noi instituţii şi noi raporturi între consumator şi agentul economic, ale
căror drepturi au rezultat, în principal, din lupta societăţii civile de a se apăra prin mijloace juridice.
Relaţia consumator - agent economic capătă astfel dimensiuni complexe şi trăsături specifice. Prin
nesocotirea dreptului consumatorului se aduce atingere nu doar interesului personal al unui individ, ci unui grup
de persoane, de o anumită mărime.
Interesul personal apare astfel transferat în interes de grup. Din punct de vedere economic, consumatorul
şi ofertantul nu se vor afla niciodată pe poziţii de egalitate. Consumatorul, de obicei, este o persoană aparţinând
clasei de mijloc, fără mijloace materiale deosebite şi asistenţă juridică, în timp ce agentul economic dispune de
mijloace materiale şi o largă protecţie juridică.
Prin actele normative în domeniu, care conferă atribuţii organelor de stat şi asociaţiilor de profil, se
menţine un echilibru între putere şi societatea civilă. Organele de stat înfăptuiesc politica adecvată, exercitând
supravegherea şi sancţionarea faptelor ce periclitează sănătatea, securitatea şi viaţa consumatorilor, iar asociaţiile
de profil au rol în educarea, informarea, protejarea consumatorilor prin instanţele judecătoreşti.
Ideal ar fi ca principiul subsidiarităţii, ce a condus relaţia organizaţiilor de consumatori cu organele
administraţiei de stat abilitate în domeniu, să fie înlocuit cu un parteneriat, din care fiecare să poată câştiga.
Pe plan european, după semnarea Tratatului de la Mastricht apar semne de ezitare privind politica ce
trebuie urmată cu privire la consumatori. În acest context se pot contura trei posibile scenarii:

91
Primul: principiul subsidiarităţii paralizează iniţiativele la nivel european drept pentru care, protecţia
consumatorilor este esenţialmente considerată ca fiind de competenţă naţională, armonizarea prin directive este
abandonată, acţiunile comunitare limitându-se la recomandări sau avize.
Al doilea: politica consumatorilor să urmeze acelaşi drum ca şi ceî dinaintea semnării Tratatului de la
Maastricht. El constă în principal în directive care apropie legislaţiile naţionale astfel încât să se realizeze un nivel
maxim de protecţie. Directivele pot stabili o limită minimă, pentru protecţia consumatorilor, dând fiecărui stat
posibilitatea de a face cât mai mult la nivel naţional.
Al treilea: Se poate avea în vedere o adevărată unificare a drepturilo consumatorilor, politică care şi-ar
manifesta necesitatea prin creşterea numărul' contractelor transfrontaliere şi adâncirea dezechilibrelor dintre
agenţii economici

6.3. Concepte cheie.


Conceptualizarea fenomenului de protecţie socială, trebuie să aibă în vedere necesitatea asigurării unui nivel
de trai corespunzător pentru toate categoriile de populaţie, şi respectiv obligativitatea participării tuturor celor
responsabili la constituirea resurselor necesare susţinerii măsurilor de protecţie socială.
Consum, consumator reprezintă noţiuni şi concepte ce trebuie definite la intersecţia limbajului
economic cu cel juridic pentru a înţelege mai bine filosofia drepturilor consumatorilor şi politicile de protejare a
lor.
Plecând de la definiţia clasică a consumului ca ultim stadiu al procesului economic şi încercând din punct
de vedere juridic, o adaptare a noţiunii de consumator propusă de convenţiile internaţionale şi directivele
europene" la viaţa economică şi socială, vom constata că în realitate există situaţii în care diferenţa dintre agent
economic şi consumator se estompează. Vor exista din totdeauna persoane care să aparţină pe de o parte agenţilor
economici şi pe de altă parte de consumatori. Trebuie făcută o clarificare totuşi: dacă persoana în cauză este un
consumator, ea va profita de drepturile pe care le are în această ipostază; dacă nu va profita de drepturile de
consumator, el se va autoelimina din această categorie trecând în cea de agent economic.

6.4. Teste de evaluare.


1. Într-o investiţie imobiliară se respectă următoarea ecuaţie financiară:
a) rata profitului net > rata dobânzii bancare
b) datorii financiare > capacitatea de autofinanţare a investiţiei
c) nici un răspuns corect
1a.

2. Aprobarea documentaţiei de investiţii se face:


a) sub aspect tehnico-economice şi financiare în mediul intern al firmei.
b) în urma deciziei AGA şi CA.
c) nici un răspuns corect
2b.

3. Bugetul de investiţii include:


a) volumul total al resurselor financiare.
b) tipuri de resurse financiare cu destinaţii investiţionale pe perioade de timp de realizare.
92
c) veniturile şi cheltuielile firmei.
3a, b.

4. Resursele financiare de finanţare a investiţiilor sunt asigurate:


a) de stat.
b) de companii private.
c) parteneri străini, statul.
4a, b, c.

5. Factorul de actualizare este:


a) (1+a)n a : rata dobânzii bancare
n : ani
b)
c) a : rata dobânzii bancare
i : nr. de ani necesar pentru investiţie
5c.

6) Investiţiile mobiliare sunt:


a) investiţii financiare
b) clădire
c) tehnologie
6a.

7. Piaţa financiară este:


a) piaţă a resurselor umane
b) piaţă a capitalului pe termen scurt
c) piaţă a capitalului pe termen lung
7c.

8. Care sunt cerinţele majore ale funcţionării economiei:


a) finanţarea normelor de consum
b) organizarea producţiei
c) repartizarea produsului
d) toate cele de mai sus la care se adaugă creşterea aparatului productiv şi ajustarea în scurt timp a
consumului producţiei.
8d.

9. Deprecierea unui bun mobil afectează:


a) costul de producţie
b) costul plătit de cumpărător
c) nici un răspuns corect
9a.
93
10. Durata de viaţă utilă a unui bun mobil afectează:
a) regimul de lucru şi progresul tehnologic
b) preţul de vânzare
c) nici un răspuns corect
1a, b.

Bibliografie
Constantinescu, N.N. Învăţăminte ale tranziţiei economoice în România, Bucureşti, Ed
Economică, 1998
Constantinescu, N.N. Istoria economică a României, vol. I Bucureşti, Ed Economică, 1998
Constantinescu, N.N. Mersul reformei în România şi problema căilor de redresare economico-
sociale, Expunere la Conferinţa extraordinară a AGER, Economistul nr. 530/1995, pag. 3-5

94
Tema nr. 7
Influenţa riscurilor economice asupra preţurilor firmei.
7.1. Influenţa riscului de schimb valutar asupra preţurilor.
7.2. Riscul de preţ.
7.3. Influenţa riscului fluctuaţiei ratei dobânzii asupra preţului.
7.4. Concepte cheie.
7.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Influenţa riscurilor economice asupra preţurilor firmei.


7.1. Influenţa riscului de schimb valutar asupra preţurilor.
Riscul de schimb valutar apare atunci când moneda ţării exportatorului şi moneda ţării importatorului nu
sunt legate între ele printr-un raport de schimb fix.
Aceasta determină cursul la care se efectuează schimbul celor două monede să evolueze de la o perioadă la alta,
provocând după caz efecte pozitive sau negative pentru exportator Pentru a se proteja împotriva riscului de schimb
valutar, exportatorul cere plata la termen, ca şi banca creditoare care a acordat un împrumut importatorului poate să
recurgă la diverse soluţii:
• să efectueze tranzacţia în moneda sa naţională;
• să contracteze un import în moneda clientului său sau într-o altă monedă, astfel încât RISCUL DE
SCHIMB VALUTAR aferent angajamentului de plată exprimat într-o altă monedă decât cea naţională să
compenseze riscurile de schimb aferente creanţei sale. Ca să reuşească această soluţie trebuie să opereze cu sume
identice (de încasat din străinătate şi de plătit către străinătate), scadente la aceeaşi dată şi să prezinte acelaşi risc de
schimb valutar sau unul apropiat.
• exportatorul să vândă produsul său la un curs dinainte fixat. Exportatorul evită riscul înregistrării unei
influenţe negative din fluctuarea cursului valutar dar şi pe cel al realizării unei influente favorabile.
Riscul valutar apare când în efectuarea unui export cu plata la termen se utilizează două monede.
Exemplu: contractul se încheie în moneda ţării furnizorului (sau în moneda unei ţări terţe), iar plata
furniturii de către cumpărătorul extern se efectuează în moneda ţării sale.
Modificarea raportului dintre cele două monede, in intervalul de timp de la semnarea contractului şi până
la achitarea lui poate determina pierderi pentru furnizor şi câştig pentru cumpărător şi invers.
Pentru diminuarea riscurilor exportului pe credit, furnizorii fac investigaţii cu privire la:
* solvabilitatea clienţilor potenţiali înainte de semnarea contractului;
* utilizarea tehnicilor şi instrumentelor de lucru financiare şi juridice;
* protecţia prin asigurare (riscurile politice sunt neasigurabile; riscurile de plată pe care le prezintă
debitorii publici şi împotriva cărora nu se pot lua măsuri de constrângere pentru a-i determina să-şi respecte
obligaţiile contractuale).
Dacă asigurarea clasică nu poate prelua riscurile politice care ameninţă furnizorii (creditorii) naţionali,
intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz:
• prin departamente ale administraţiei de stat;
• prin instituţii publice;

95
• prin societăţi de asigurare cu statut de drept privat. Divizii în Ministerul Comerţului şi Industriei:
♦ Marea Britanie: Export Credit Guarantee Departament (E.C.G.D.);
♦ Japonia: Export Insurance Division (E.I.D.);
♦ S.U.A.: Export-lmport Bank of U.S. (EXIM Bank) - instituţie publică;
♦ România: Banca de Export-lmport a României (EXIMBANK).
♦ prin societăţi de asigurare cu statut de drept privat. Divizii in Ministerul Comerţului şi Industriei:
♦ Marea Britanie: Export Credit Guarantee Departament (E.C.G.D.);
♦ Japonia: Export Insurance Division (E.I.D.);
♦ S.U.A.: Export-lmport Bank of U.S. (EXIM Bank) - instituţie publică;
♦ România: Banca de Export-lmport a României (EXIMBANK).
În Germania, Olanda, Belgia, Elveţia, apare o colaborare între stat şi sectorul privat N.C.M. - Olanda:
- asigură riscurile comerciale pe termen scurt pe contul său propiu, fără vre-o garanţie din partea
statului;
- riscurile comerciale pe termene medii şi lungi sunt asigurate de către stat. O.N.D. - Belgia:
- în calitate de instituţie publică asigură toate riscurile politice şi toate riscurile comerciale emanând de
la ţări extraeuropene;
- asigură riscurile comerciale extraordinare generate de tranzacţiile cu ţările europene, În Germania:
asigurarea combinată a riscurilor politice şi comerciale este de competenta statului şi se realizează prin compania
Hermes care acţionează ca mandatar al său.
Riscul valutar exprimă efectele negative la variaţiilor cursului de schimb al monedelor, ceea ce poate avea
efecte negative asupra performanţelor economice ale firmelor.
Pentru evitarea lor se recurge la o clauză valutară care poate îmbrăca mai multe forme:
- clauza "coşului valutar" se referă la legarea monedei contractului de un "coş de valută" nu de un
singur etalon monetar.
Ea asigură un mai mare echilibru contractual datorită gradului ridicat de stabilitate a acestui etalon
(aceasta pentru că variaţiile cursului monedelor componente ale coşului se compensează).
Apar două forme, distincte dintr-un punct de vedere:
- clauza "coşului valutar simplu", când moneda contractului este legată de un coş valutar pentru
compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor care compun coşul;
- clauza "coşului valutar ponderat" - moneda contractului este legată de un coş de valute, ponderea
făcându-se în funcţie de importanţa valutelor respective pe piaţa de referinţă, de ponderea în pasivul balanţei de plăţi
şi încasări valutare a firmei sau în comerţul exterior cu ţara respectivă;
- clauza D.S.T. - drepturi sociale de tragere - în actul acestei clauze, valuta contractului este legată de
D.S.T. la cursul stabilit de F.M.I. în momentul semnării contractului. La data exigibilităţii plăţii, debitorul va achita
preţul ţinând seama de modificarea cursului valutei de plată în raport cu D.S.T. De regulă, în clauza contractuală
se precizează pragul de la care se procedează la recalcularea preţului.
- în ţările europene se recurge la clauza ECU. Astfel de clauze presupun de regulă, legarea monedei în
care trebuie făcută plata de un etalon monetar stabil. Astfel încât dacă în intervalul dintre momentul încheierii
contractului şi cel al executării apare o modificare "±" a cursului monedei de plată în raport cu etalonul ales, peste
o anumită limită, se procedează la reajustarea corespunzătoare a preţului pentru a se corecta dezechilibrul ce ar
rezulta pentru una din părţi, datorită variaţiei cursului.
96
- clauza de alegere a monedei de plată (sau clauza monedei multiple) prevede că exprimarea creanţei se face
în mai multe monede pe baza cursului în momentul încheierii contractului, iar la scadenţă partenerul are dreptul să
aleagă contractul.
- clauza de indexare pentru risc valutar are în vedere includerea nemijlocită în preţul ofertei a ratei de
depreciere, estimată să aibă loc până la data scadenţei.
Avantaj: evită negocierea clauzei valutare cu ocazia încheierii contractului.
Dezavantaj: constă în riscul unei creşteri prea mari a preţului ofertei, caz în care exportatorul devine
necompetitiv.
În această formulă de garantare împotriva riscului de depreciere valutară este necesar să se facă un calcul
corect a ratei de depreciere, ţinându-se cont de conjuctura generală a pieţei iar preţul să fie ajustat în aşa fel încât
riscul valutar să fie acoperit în proporţie cât mai mare şi să nu fie afectată competitivitatea exportului.
Pentru riscul valutar există metode şi tehnici extracontractuale de acoperire a acestui risc, prin operaţiuni
bursiere, cum sunt:
• Acoperirea prin contract forward.
Exemplu: Firma încheie un contract prin care cumpără dolari pentru momentul scadenţei contractului
(cel iniţial, nu cel forward) stabilind preţul de cumpărare al acestora în momentul încheierii contractului, în funcţie
de cursul forward al $.
În această situaţie cu cât $ spot este mai puternic faţă de cursul forward, cu atât valoarea contractului
forward (acoperirea pe care o face) este mai mare.
Asiguraţilor indemnizaţii în sume ce depăşeau primele de asigurare încasate, pentru soldul negativ al
operaţiilor financiare anuale apelând la fondurile de rezervă anterior constituite. Pentru a depăşi această situaţie
financiară critică, organismele guvernamentale de asigurare a creditelor au luat o serie de măsuri:
-Au încetat să primească în asigurare creditele ţărilor aflate în incapacitate de plată sau pe cale de a
ajunge într-o asemenea situaţie, s-au stabilit plafoane de angajamente pentru ţările care beneficiau de asigurare
nelimitată, s-au redus plafoanele anterioare pentru altele.
-Au redus procentul de indemnizare a pagubei majorând în mod corespunzător FRANŞIZA(F.B.).
-Au prelungit termenul la care plata indemnizaţiei de asigurare devine exigibilă, în speranţa că între timp
debitorul va găsi soluţii pentru achitarea creditului restant.
- Au majorat primele de asigurare percepute.
Au restrâns sfera de aplicare a asigurării.

7.2. Riscul de preţ.


La produsele cu ciclu lung de fabricaţie, acest risc este deosebit de pronunţat, şi poate face ca creşterea
costurilor să fie atât de alertă, încât să depăşească marja luată în antecalcul, iar tranzacţia să se soldeze cu pierdere.
> Dacă exportatorul, din motive de prudenţă, include în costuri o marjă mai mare, poate ajunge la un nivel
al preţului de ofertă care îl face necompetitiv.
> Dacă exportatorul solicită includerea în contractul comercial a unei clauze de revizuire a preţului,
această soluţie s-ar putea să nu convină importatorului.
Pentru protejarea intereselor sale, exportatorul solicită asigurătorului creditelor la export o asigurare
împotriva riscurilor comerciale.

97
Riscurile datorate creşterii costurilor de fabricaţie (risc de preţ) sunt determinate de o serie de factori cum
sunt:
►creşterea costurilor de producţie în perioada execuţiei livrării mărfurilor, şi încasării contravalorii, ceea
ce conduce la reducerea profitului în valută, scontat în momentul contractării, dacă nu este prevăzută creşterea
acestor costuri şi sunt adoptate măsurile asigurătorii;
►creşterea preţului materiei prime de bază incorporate în produsul exportat, ceea ce face posibilă
obţinerea aportului valutar scontat prin exportul direct a acesteia, fără a mai efectua şi a suporta cheltuielile de
prelucrare;
►erodarea puterii de cumpărare a monedei ce urmează a se încasa după un an, doi sau mai mulţi ani, ca preţ al
mărfurilor exportate anterior (în funcţie de termenul de plată, mai ales la maşini şi utilaje, care se vând de regulă, pe
credit).
Riscurile de preţ se pot analiza şi contracara prin una din metodele:
1. Introducerea unei marje asigurătorii în preţ, prin care preţul negociat şi prevăzut în contractul extern
include deja şi riscul de preţ.
Această metodă se utilizează când exportul se încasează la o dată mai îndepărtată. marja calcurându-se pe
baza unui factor de actualizare. Se urmăreşte a se asigura echivalenţa sumelor ce se vor încasa în viitor, cu
cheltuielile efecutate în prezent.
Astfel de situaţii se întâlnesc mai ales la echipamentele industriale (maşini, utilaje, instalaţii complexe,
etc), care se contractează pe credit, rambursările pe diferite termene, cu dobâzi care variază de la piaţă la piaţă şi
într-o formă diversificată.
Pentru ca preţurile să conducă la eficienţa tranzacţiei, se iau în calcul următorii factori care pot influenţa
preţul:
* coeficientul anual de eroziune al capitalului, care poate fi egal, sau mai mare cu rata inflaţiei;
* numărul de ani în intervalul cărora nu se încasează rata de rambursare a creditelor, perioadă în care
exportatorul suportă unele cheltuieli provocate de finanţarea producţiei;
* diferenţa de dobândă, dacă cea din contract este mai mică (ca urmare a unor acorduri
guvernamentale, de exemplu), faţă de cea practicată pe piaţa valutară caracteristică.
Dimensiunea riscului de preţ se poate determina ca diferenţa între preţul actualizat şi preţul negociat
iniţial, folosind una din formulele:
a) în cazul unei eroziuni anuale constante a capitalului:
n
⎛ d ⎞
R p = Pe − Pa = ⎜1 + ⎟ ⋅ Pa − Pa
⎝ 100 ⎠

⎡⎛ d ⎞
n

R p = Pa ⋅ ⎢⎜1 + ⎟ − 1⎥
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎥⎦

unde Pa: preţul la data negocierii, de ofertare în condiţii de plată imediată;


Pe preţul echivalent (actualizat), care are în vedere eroziunea capitalului;
Rp: riscul de preţ, valuat în unităţi monetare;
d : coeficientul anual de eroziune constant pentru anul" i ", se calculează:
di = dir + did
dir: coeficient de eroziune datorat ratei inflaţiei

98
did: coeficient de eroziune datorat diferenţei de dobândă între momentul înche-ierii contracului şi
momentul plăţii, n: numărul de ani
b) în cazul unei eroziuni neuniforme a capitalului în perioada analizată:
⎡ n ⎛ di ⎞
n

R p = Pa ⋅ ⎢∏ ⎜1 + ⎟ − 1⎥
⎢⎣ i =1 ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦

2. Includerea în contractul extern a unor clauze de revizuire sau de ajustare a preţurilor, se realizează prin
introducerea în contractele externe a unor formule de calcul cum ar fi:
2.1. Formula generală elaborată de Comisia Economică a ONU pentru Europa;
Se aplică în cadrul contractelor care au ca obiect exportul de instalaţii complexe. Ea se aplică în condiţiile
în care partenerii convin asupra structurii preţului în sensul că au determinat ponderea şi nivelul costurilor cu
materia primă, energie, combustibili, salarii, taxe şi alte cheltuieli.
Pe baza acestei formule, riscul de preţ evaluat în unităţi monetare se determină astfel:
⎡ 1 ⎛ M E C S T ⎞ ⎤
R p = P0 ⋅ ⎢ ⎜⎜ a + b 1 + c 1 + d 1 + e 1 + f 1 ⎟⎟ − 1⎥
⎣100 ⎝ M0 E0 C0 S0 T0 ⎠ ⎦

unde Rp: riscul de preţ evaluat în unităţi monetare


a,b,c,d,e,f: procentul admis in mod forfetar in structura costurilor, a elementelor primare, a căror sumă
este egală cu 100;
Pentru a contracara riscul de preţ, specialiştii în relaţii internaţionale folosesc cu prioritate "formula de
consolidare a preţurilor prin marfă ", în cazul relaţiilor comerciale de colaborare între două ţâri, în două faze:
a) livrarea de echipamente şi utilaje pe credit;
b) rambursarea creditului în produse;
Riscul generat de operaţiunile în devize este determninat de o serie de factori ce depind de :
• conjunctura internaţională
• conflictele regionale
• criza economică mondială;
Pentru eliminarea sau diminuarea lui se practică;
> încheierea unor acorduri bilaterale între ţări sau parteneri de afaceri;
> respectarea convenţiilor internaţionale
promovarea formulei de consolidare a preţurilor prin marfă.

7.3 Riscul fluctuării ratei dobânzii


Riscul fluctuării ratei dobânzii percepute la creditul furnizor ca şi la creditul-cumpărător.
Când se fixează rata dobânzii pe care importatorul o va plăti exportatorului pe perioada valabilităţii
creditului-furnizor sau băncii creditoare pe perioada valabilităţii creditului-cumpărător, furnizorul (respectiv
banca) trebuie să ţină cont de nivelul dobânzii la care acesta va putea să-şi procure banii necesari pentru
refinanţare.
Trebuie să se ţină seama dacă dobânda pieţii manifestă o tendinţă de majorare; ("L'assurance des risque
politiques et l'intervention de grands assurens prives internationaux dans ce domaine" Bulletin d'information de
l'Office National du Bruxelles, pg 14, Contract 18 - marş 1984).
În prezent, s-au conturat şi se confruntă două optici cu privire la dobândă: una -restrânsă, şi alta lărgită.

99
Dobânda în sens restrâns (sensul iniţial) constă din acel excedent ce revine proprietarului capitalului dat
cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată pentru cedarea dreptului de
folosinţă a numerarului pe un timp determinat.
Dobânda este deci venitul adus celui care dă cu împrumut (creditorul) încasat de la cel ce ia un împrumut
(debitorul) şi plătit de acesta din urmă pentru achiziţionarea utilităţii unei sume de bani pe o perioadă determinată.
Dobânda în sens larg este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
„Dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie - capitalul". Paul
Samuelson:
Cele două sensuri au doar semnificaţie istorică, adică ele exprimă aspecte specifice ale evoluţiei
creditului şi teoriei dobânzii. Astăzi doar conceptul de dobândă în sens larg este operaţional. Aceasta deoarece,
mai întâi, agentul economic nu face distincţie între capitalul propriu şi cel împrumutat când se pune problema
folosirii serviciilor acestora. în al doilea rând, plata pentru fiecare unitate de capital este egală dacă aduce acelaşi
serviciu. Sensul larg al dobânzii decurge din înţelegerea funcţiilor specifice ale întreprinzătorului modern,
comparativ cu cele ale proprietarului de capital bănesc (profit versus dobândă).
Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă, următoarele:
- dobânda pe piaţa monetară care se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturi contractate
între bănci , respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;
- dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru
bunurile de trezorerie;
Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă, următoarele:
- dobânda pe piaţa monetară care se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturi contractate
între bănci , respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;
- dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru
bunurile de trezorerie;
- dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare; ea constă din dobânda
bancară de bază la care se adaugă un agio, plusul respectiv fiind stabilit în funcţie de tipul de credit şi de situaţia
economică a debitorului;
- dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, numită şi taxă de scont
comercială; dobânda încasată/plătită pentru operaţiunile de rescontare -taxa de scont oficială (taxă de rescont);
- dobânzi corelate ca mărime pentru «remunerarea» diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi
mediu, dobânzi pentru depozitele la vedere şi la termen constituite la bănci, la casele de economii;
- dobânzi pe piaţa obligaţiunilor, tipice pentru plasamentele pe termen lung;
- dividendul sau alte forme de remunerare procentuală pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni.
În ţările cu economie de piaţă consolidată, s-a conturat o rată de bază a dobânzii, un nivel focalizator al
multiplelor niveluri ale acestei mărimi relative. Această rată poate fi considerată acea rată fixată de o bancă în
condiţii medii date, care apoi serveşte ca termen de referinţă pentru calcularea celorlalte rate în jurul celei de bază.
În S.U.A., rata de bază a dobânzii (« prime rate ») este rata aplicată de băncile comerciale la creditele
acordate de ele pe termen scurt clienţilor lor de prim rang. În Anglia şi în lume este binecunoscută rata LEBOR
(London Interbank Offerend Rate), rată practicată pe piaţa londoneză de către băncile de prim rang pentru
remunerarea depozitelor lor reciproce.
În raport de cererea şi oferta de credit, rata dobânzii se află atât în postura de variabilă independentă, cât
şi în rol de variabilă dependentă.
100
Oferta de capital (credit) este o funcţie crescătoare de rata dobânzii, aceasta din urmă fiind dată de acel
nivel care reprezintă remuneraţia sacrificiului împrumutătorului care schimbă o satisfacţie prezentă contra unei
satisfacţii viitoare.
Cererea de capital (credit) este o funcţie descrescătoare de rata dobânzii, căci aceasta este un cost
pentru solicitanţi. In cazul creditului de producţie, cererea se opreşte la nivelul productivităţii marginale a
capitalului care este şi ea descrescătoare. De partea cererii, rata dobânzii este preţul sporirii producţiei.
Ca variabilă dependentă, rata dobânzii este influenţată de foarte mulţi factori, unii dintre ei îşi pun
pecetea, mai ales, asupra comportamentului agentului economic deponent-creditor, alţii influenţează cu precădere
decizia creditorului bancher.
Orice schimbare în randamentul marginal al unuia dintre cele patru domenii generează ajustarea în
repartiţia resurselor băneşti.
Factorii de scădere a ratei dobânzii, pe termen lung:
- creşterea generală a economiilor (a ofertei de bunuri);
- scăderea relativă a productivităţii capitalului, inovaţiile fiind mai mult sau mai puţin generalizate;
- măsurile antiinflaţioniste adoptate şi promovate de guverne;
- sporirea gradului de autofinanţare a întreprinderilor.
Cei mai mulţi dintre aceşti factori se referă la dobânda în sens restrâns. Factori de creştere a ratei
dobânzii:
- sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;
- emigrarea capitalurilor flotante şi a banilor fierbinţi;
- marile descoperiri şi invenţii;
- apariţia de noi nevoi care sporesc înclinaţia spre investiţii;
- războaiele şi bulversările sociale.
Aceşti factori se combină în maniere diferite, în funcţie de starea generală a economiei şi de conjunctura
social-economică şi politică.
În cazul creditului monetar bancar, pe termen scurt, ratele dobânzii plătite de bănci deponenţilor
(împrumutătorului de fonduri) sunt fixate:
- parţial, de băncile însele;
- parţial, de Consiliul Naţional al Creditului.
Cele plătite de diverşii debitori băncilor depind de:
- costurile depozitelor băncii;
- rata de scont practicată de Banca Centrală;
- oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţa monetară.
Analiza acestor factori ai ratei dobânzii se va extinde şi aprofunda în capitolele consacrate pieţei
monetare şi pieţei capitalului, inflaţiei.

7.4. Concepte cheie.


Riscul valutar apare când în efectuarea unui export cu plata la termen se utilizează două monede.
- clauza "coşului valutar" se referă la legarea monedei contractului de un "coş de valută" nu de un
singur etalon monetar.
Ea asigură un mai mare echilibru contractual datorită gradului ridicat de stabilitate a acestui etalon
(aceasta pentru că variaţiile cursului monedelor componente ale coşului se compensează).
101
- clauza de alegere a monedei de plată (sau clauza monedei multiple) prevede că exprimarea creanţei se
face în mai multe monede pe baza cursului în momentul încheierii contractului, iar la scadenţă partenerul are dreptul să
aleagă contractul.
- clauza de indexare pentru risc valutar are în vedere includerea nemijlocită în preţul ofertei a ratei de
depreciere, estimată să aibă loc până la data scadenţei.
Riscurile datorate creşterii costurilor de fabricaţie (risc de preţ) sunt determinate de o serie de factori cum
sunt:
►creşterea costurilor de producţie în perioada execuţiei livrării mărfurilor, şi încasării contravalorii, ceea
ce conduce la reducerea profitului în valută, scontat în momentul contractării, dacă nu este prevăzută creşterea
acestor costuri şi sunt adoptate măsurile asigurătorii;
►creşterea preţului materiei prime de bază incorporate în produsul exportat, ceea ce face posibilă
obţinerea aportului valutar scontat prin exportul direct a acesteia, fără a mai efectua şi a suporta cheltuielile de
prelucrare;
►erodarea puterii de cumpărare a monedei ce urmează a se încasa după un an, doi sau mai mulţi ani, ca preţ al
mărfurilor exportate anterior (în funcţie de termenul de plată, mai ales la maşini şi utilaje, care se vând de regulă, pe
credit).
Riscul de preţ evaluat în unităţi monetare se determină astfel:
⎡ 1 ⎛ M E C S T ⎞ ⎤
R p = P0 ⋅ ⎢ ⎜⎜ a + b 1 + c 1 + d 1 + e 1 + f 1 ⎟⎟ − 1⎥
⎣100 ⎝ M0 E0 C0 S0 T0 ⎠ ⎦

unde Rp: riscul de preţ evaluat în unităţi monetare


a,b,c,d,e,f: procentul admis in mod forfetar in structura costurilor, a elementelor primare, a căror sumă
este egală cu 100;

7.5. Teste de evaluare.


1. Pentru a se proteja împotriva riscului valutar exportatorul va cere:
a) plata la termen
b) plata la termen la un curs valutar dinainte fixat
c) să se efectueze tranzacţia în moneda sa naţională
1a, b, c.

2. Protejarea preţului împotriva riscului valutar se face:


a) prin operaţiuni bursiere, contracte forward şi contracte futures
b) acoperirea pierderilor prin contracte de opţiuni
c) protejarea bunurilor prin emiterea unor plăţi de asigurare
2a, b, c.

Bibliografie
Management financiar – Nastovici Luminiţa, Editura Orientul Latin, Braşov 2005.

102
Tema nr. 8
Concurenţa economică. Practici anticoncurenţiale.
8.1. Concurenţa economică. Concepte.
8.2. Instituţii legale de protecţie a concurenţei economice.
8.3. Practici anticoncurenţiale.
8.4. Concepte cheie.
8.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Concurenţa economică. Practici anticoncurenţiale.


8.1. Concurenţa economică. Practici anticoncurenţiale.
„Statistica ONU publică cu regularitate date referitoare la rezultatele activităţii economice la nivelul
ţărilor... Pe baza acestora se pot face numeroase şi interesante comparaţii internaţionale, se pot aprecia şi
măsura marile decalaje relative şi absolute între ţări, se pot face consideraţii cu privire la intensitatea dezvoltării
lor. Dar, pentru ca toate acestea să se realizeze cu mai multă rigoare este necesar să se opereze o schimbare de
paradigmă în ceea ce priveşte calcularea şi măsurarea lor. Paradigma keynesiană, în care accentul cade pe
cerere, nu poate pune în evidenţă efectele lipsei de capital, de produse agricole, de materii prime minerale rare,
de energie. De aceea, se pare că paradigma introdusă de N.Georgescu-Roegen, care presupune legarea teoriei
economice de lumea fizică, este din ce în ce mai actuală, inclusiv pentru judecarea conceptului de PNB". (Bruce
French)

Figura 8.1
}
„C" = consumuri intermediare; * „S" = soldul dintre suma valorilor adăugate brute obţinute de agenţii
economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi cea obţinută de cei străini în ţara de referinţă.

Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi, bancheri, comercianţi,


prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, prin
calitatea mai bună a mărfurilor, în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari şi mai sigure.

103
Concurenţa este însă o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia unităţile economice, în calitatea lor
de vânzători, învaţă, printr-un proces continuu de „tatonări şi erori", să-şi îmbunătăţească situaţia.
Libertatea de alegere - care se realizează sub forma tendinţei fiecăruia de a primi pentru sine un venit
bănesc -, serveşte ca bază pentru concurenţă. De aceea, pentru economişti ea apare ca existenţă a unui număr mare
de cumpărători şi de vânzători, fiecare acţionând independent ca deţinători ai diferitelor produse şi resurse
concrete. Totodată, prin acest proces apare libertatea acestora de a participa sau de a se abţine de la actele de
schimb.
Adesea, concurenţa este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor îa viaţa
economică. Făcând posibil ca în societate să se producă numai ce şi cât este necesar, cerut şi dorit de consumatori,
la cele mai scăzute costuri posibile, concurenţa asigură profiturile scontate de firme şi satisfacerea în cât mai mare
măsură a nevoilor consumatorilor.
Mecanismul concurenţial exprimă legăturile numeroase între acţiunile subiective ale agenţilor economici
şi cadrul obiectiv al desfăşurării acestor acţiuni.
Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor participanţi la viaţa socială sunt transformate în
acţiuni necesare, conforme cu exigenţele şi raţionalitatea economiei de piaţă. Sub presiunea concurenţei, subiecţii
economici producători sunt obligaţi să reducă costurile, obiectiv pentru atingerea căruia ei introduc noi tehnologii,
perfecţionează organizarea şi conducerea întreprinderii, îmbunătăţesc calitatea produselor etc.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de
numeroşi factori şi de variate condiţii;
- numărul şi talia vânzătorilor, pe de o parte, a cumpărătorilor, pe de alta, în economia naţională, în
ramură, în zonă sau în localitate;
- gradul de diferenţiere a produsului;
- facilităţile sau limitările marilor producători de a intra în una sau alta dintre ramuri;
- gradul de transparenţă a pieţei;
- mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
- nivelul dezvoltării economice;
- conjunctura politică internă şi internaţională;
- cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori economici etc.
În ţările cu economie de piaţă consolidată s-au impus următoarele tipuri de pieţe concurenţiale: piaţă
cu concurenţă perfectă (pură); piaţă cu concurenţă monopolistică; piaţă cu concurenţă imperfectă; piaţă de
monopol, respectiv de monopson.
Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie cu tentă monopolistă) presupune
asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii (producătorii) sunt capabili să-şi vândă toată producţia, toate
mărfurile oferite la preţul pieţei, fără a-1 putea determina hotărâtor, iar cumpărătorii (consumatorii) pot să
cumpere tot ceea ce au nevoie şi cât doresc la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-1 influenţa după bunul lor
plac.
Unii specialişti consideră că piaţa cu concurenţă pură este cea care asigură funcţionarea cea mai bună a
economiei de piaţă, ea fiind corolarul suveranităţii consumatorului şi al echilibrului ideal. în realitate, o asemenea
piaţă concurenţială reprezintă îndeosebi un model teoretic de analiză.
La polul opus al acestei pieţe se află piaţa de monopol, caracterizată prin faptul că un singur producător
(vânzător), respectiv un singur consumator (cumpărător), impune condiţiile sale în raportul cu partenerii de piaţă.

104
Monopolul exprimă acea situaţie de piaţă când un singur producător ofertant îşi impune interesele pe o
anumită piaţă. Monopsonui, dimpotrivă, caracterizează acea situaţie de pistă, unde un singur consumator solicită
un bun anume, făcând ca multitudinea de produ ;ători ai acelui bun să accepte, să suporte condiţiile pe care el le
impune. Exemplul ce mai adesea invocat este cel al statului (guvernului) care este singurul achizitor al
armamentului strategic produs de numeroase firme.
O formă specială de piaţă concurenţială este monopolul bilateral, acesta exprimând situaţia de piaţă
unde un singur producător se întâlneşte (negociază şi se confruntă) cu un singur consumator.
O astfel de piaţă se întâlneşte adesea pe piaţa muncii, când un anume sindicat sau o federaţie sindicală
negociază şi se confruntă cu un singur patron, respectiv cu o uniune patronală.
O variantă a pieţei concurenţiale este concurenţa monopolistică. Această formă de piaţă păstrează toate
caracteristicile pieţei cu concurenţa perfectă cu excepţia celei privitoare la omogenitatea produsului, care este
înlocuită cu diferenţierea produsului.
într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-1 doresc (dintr-o
anumită categorie), iar vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de
produse.
Diferitele genuri de pieţe şi principalele lor caracteristici sunt surprinse în tabloul sinoptic de mai jos:

Figura 8.2. Tipuri de pieţe


Piaţa cu concurenţă imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă când agenţii economici, în calitatea lor
de vânzători sau de cumpărători, pot să influenţeze prin acţiuni unilaterale raportul dintre cererea şi oferta de
mărfuri şi nivelurile şi dinamicile preţurilor.
In cazul pieţei cu concurenţă imperfectă, una sau mai multe dintre premisele concurenţei pure sunt
încălcate, înlocuite cu alte relaţii şi stări.
Unele din condiţiile concurenţei imperfecte sunt următoarele:
• există fie puţini vânzători relativ puternici şi mulţi cumpărători mici şi dispersaţi (oligopolul);
• fie puţini cumpărători şi mulţi vânzători (oligopsonul);
• produsele sunt diferenţiate real sau doar imaginar, chiar şi prin falsificări;
• există condiţii pentru ca diferiţii agenţi economici să exercite un control efectiv asupra preţurilor;
• apariţia de noi dificultăţi în ceea ce priveşte intrarea noilor producători în ramuri şi sectoare;
• rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul privind calitatea produselor, frustrarea pe diferite căi a
consumatorilor etc.
Importanţa concurenţei economice pentru economiile statelor organizate pe sistemul de piaţă liberă,
opţiunea României pentru constituirea unui astfel de tip de economie fac ca reglementarea concurenţei economice
să constituie unul din pilonii edificiului economico-juridic din această perioadă.

105
Amintim reglementările principale în domeniu;
- Constituţia României, aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991. instituie prin art. 134 (2) lit. a
obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
- Legea nr. 15 din 18 august 1990, privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, cuprinde mart. 36-38 prevederi referitoare la concurenţă inspirate d i n Tratatul
de la Roma din 1956.. care a stat la baza constituirii Pieţei Comune;
- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei republicată 2002
- Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociaţie între
România, pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la
Bruxelles la 1 februarie 1993 conţine (art. 70) ample referiri la concurenţa economică şi la necesitatea armonizării
legislaţiei româneşti în domeniu, cu cea a Europei Occidentale;
- Legea nr. 21 d i n 10 aprilie 1996 (Legea concurenţei) plasează România între statele în care
reglementarea concurenţei economice corespunde standardelor actuale în materie, republicată 2002
- Hotărârea de Guvern nr. 228/1992 privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne în
competiţia neloială rezultată din importul sau la exportul de mărfuri în şi din România. republicată 2000.

8.2 Instituţiile competente în domeniul protecţiei concurenţei economice


Instituţiile abilitate în România să administreze şi să pună în aplicare prevederile care reglementează
protecţia concurenţei economice sunt Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.
Consiliul Concurenţei - creat prin legea concurenţei este definit ca autoritate administrativă autonomă;
faptul că dispune de puterea proprie de a sancţiona, şi că procedura de lucru este plenar contradictorie îl apropie
de un organ jurisdicţional.
Consiliul Concurenţei este compus din 10 membri, din care un preşedinte 3 vicepreşedinţi şi 6 consilieri
de concurenţă. Ei sunt numiţi pentru o durată de 5 am, mandatul putând fi reînnoit de cel mult două ori.
Numirea se face prin Decret al Preşedintelui României la propunerea comună a Comisiei Economice a
Senatului şi a Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor. Membrii
Consiliului Concurenţei sunt funcţionari publici şi sunt supuşi unor reguli de incompatibilitate specificate în lege.
În cadrul Consiliului Concurenţei funcţionează un secretariat general condus de un secretar general.
Pentru fiecare investigaţie a acestei instituţii se numeşte un raportor de către Preşedintele Consiliului Concurenţei.
Consiliul Concurenţei va dispune de asemenea de un aparat de lucru la nivel judeţean.
Această autoritate dispune de un buget propriu care este prevăzut distinct în bugetul de stat.
Activitatea şi deliberarea Consiliului Concurenţei are loc în plen şi în comisii.
Comisiile sunt formate din câte 2 consilieri de concurenţă. în componenţa stabilită pentru fiecare caz în
parte de către preşedintele consiliului şi sunt conduse de un vicepreşedinte al Consiliului,
Consiliul Concurenţei dispune de competenţă consultativă şi competenţă contencioasă.
Competenţa consultativă este dată de faptul că această autoritate trebuie să avizeze toate proiectele de
legi şi hotărâri ale guvernului care pot avea impact anticoncurenţiai.
Avizul Consiliului Concurenţei este necesar în domeniul preţurilor şi tarifelor în următoarele situaţii:
a) instituirea de către guvern a unor forme de control al preţurilor (pe o perioadă de cel mult 3 ani. care
poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cei mult 1 an) în sectoarele economice sau pe pieţele unde
concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii
106
de monopol;
b) dispunerea de către guvern a unor măsuri cu caracter temporar (pe o perioadă de 6 luni care poate fi
prelungită succesiv pe durate de câte cel mult 3 luni) pentru sectoare economice determinate şi în
împrejurări excepţionale (situaţii de criză, dezechilibru între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă
a pieţei).
Avizul Consiliului Concurenţei este obligatoriu şi atunci când organele administraţiei publice centrale şi
locale, alte instituţii abilitate prin lege, decid să restructureze prin fuziune sau dizolvare regiile autonome,
societăţile comerciale în care participarea statului este majoritară.
Competenţa contencioasă este legată de faptul că această autoritate ia deciziile prevăzute de lege în
cazul încălcării prevederilor legale privind:
- practicile anticoncurenţiale;
Legea concurenţei nu se aplică - şi deci competenţa Consiliului Concurenţei nu se exercită - pe
următoarele pieţe:
a) piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă;
b) piaţa monetară şi piaţa titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurenţă pe aceste pieţe face
obiectul unor măsuri speciale.
Consiliul Concurenţei are o veritabilă putere de decizie putând pronunţa sancţiuni, măsuri de suspendare
sau de interdicţie a practicilor anticoncurenţiale constatate precum şi injoncţiuni date agenţilor economici de a
reveni la situaţia anterioară.
Oficiul Concurenţei este organul de specialitate în domeniul concurenţei aflat în subordinea guvernului;
această instituţie continuă activitatea organelor cu atribuţii în domeniul preţurilor şi al concurenţei din cadrul
Ministerului Finanţelor, la nivel central şi local.
Conducerea acestei instituţii este asigurată de către Şeful Oficiului concurenţei; acesta are un adjunct.
Reţeaua teritorială este constituită din inspectorate de concurenţă judeţene şi ale municipiului Bucureşti conduse
de un director.
Oficiul Concurenţei are competenţă de reprezentare a guvernului, consultativă şi contencioasă.
Competenţa de reprezentare decurge din faptul că guvernul este reprezentat la deliberările în plen şi în
comisii ale Consiliului Concurenţei de către şeful Oficiului Concurenţei sau de către o persoană desemnată de
acesta. Persoana care reprezintă guvernul poate cere Consiliului Concurenţei o a doua deliberare atunci când
apreciază că decizia acestei instituţii ar putea afecta un interes public major.
Competenţa consultativă - avizul Oficiului Concurenţei este obligatoriu pentru toate proiectele de acte
normative ale guvernului care pot avea impact în domeniul concurenţei.
In domeniul preţurilor şi al tarifelor, Oficiul Concurenţei avizează preţurile şi tarifele practicate în cadrul
activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice supuse prin lege unui regim special.
Competenţa contencioasă - Oficiul Concurenţei are putere de decizie putând pronunţa sancţiunile
prevăzute de lege în cazul agenţilor economici care sunt autorii unor acte sau fapte care au ca obiect sau pot avea
ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
Autorii actelor sau faptelor incriminate de legea concurenţei pot fi:
- agenţii economici, şi anume agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici, persoane fizice sau
juridice, de cetăţenie, respectiv naţionalitate română;
- organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau
prin reglementările adoptate, împiedică sau denaturează concurenţa.
107
8.3 Practici anticoncurenţiale
Apariţia Legii Concurenţei, plasează România între statele în care reglementarea concurenţei economice
corespunde standardelor actuale în materie. Practicile anticoncurenţiale sunt constituite din:
a) înţelegeri între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici care au ca obiect sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei;
b) folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante.
Legiuitorul român s-a aliniat legislaţiilor occidentale care nu consideră ilicită existenţa acestor fenomene
economice în sine, ci doar atunci când au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei.
Articolul nr. 5 (1) al Legii nr. 21/1996 afirmă principiul interzicerii „înţelegerilor, oricăror decizii de
asociere sau practici concertate", pe care le vom denumi în continuare „înţelegeri", între agenţii economici sau
asociaţii de agenţi economici; sunt enumerate şapte tipuri cu titlu de exemplu, de comportamente
anticoncurenţiale.
Diversitatea practicilor anticoncurenţiale, denumite generic „înţelegeri" poate fi delimitată în înţelegeri
structurate juridic şi înţelegeri nestructurate juridic.
Înţelegerile structurate juridic sunt constituite din acorduri încheiate între agenţii economici sau
asociaţii de agenţi economici, indiferent că sunt exprese sau tacite şi oricare ar fi denumirea ce li se dă: acord,
înţelegere, pact, protocol, contract şi altele asemenea. Faptul că înţelegerea este pusă în aplicare printr-o structură
(entitate) creată în acest scop sau se utilizează o structură economică preexistentă este mai puţin important.
Înţelegerile nestructurate juridic includ practicile concertate care constau în comportamentul agenţilor
economici sau asociaţiilor de agenţi economici de a se adapta, mai mult sau mai puţin spontan, la o anumită linie
de acţiune. Aceasta din urmă devine o linie de conduită admisă uniform pe piaţa respectivă fără a fi nevoie de
existenţa unui acord, a unei înţelegeri în acest sens.

8.4. Concepte cheie.


Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi, bancheri, comercianţi,
prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, prin
calitatea mai bună a mărfurilor, în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari şi mai sigure.
Piaţa cu concurenţă imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă când agenţii economici, în calitatea lor
de vânzători sau de cumpărători, pot să influenţeze prin acţiuni unilaterale raportul dintre cererea şi oferta de
mărfuri şi nivelurile şi dinamicile preţurilor.
Consiliul Concurenţei - creat prin legea concurenţei este definit ca autoritate administrativă autonomă;
faptul că dispune de puterea proprie de a sancţiona, şi că procedura de lucru este plenar contradictorie îl apropie
de un organ jurisdicţional.
Înţelegerile structurate juridic sunt constituite din acorduri încheiate între agenţii economici sau
asociaţii de agenţi economici, indiferent că sunt exprese sau tacite şi oricare ar fi denumirea ce li se dă: acord,
înţelegere, pact, protocol, contract şi altele asemenea. Faptul că înţelegerea este pusă în aplicare printr-o structură
(entitate) creată în acest scop sau se utilizează o structură economică preexistentă este mai puţin important.
Înţelegerile nestructurate juridic includ practicile concertate care constau în comportamentul agenţilor
economici sau asociaţiilor de agenţi economici de a se adapta, mai mult sau mai puţin spontan, la o anumită linie

108
de acţiune. Aceasta din urmă devine o linie de conduită admisă uniform pe piaţa respectivă fără a fi nevoie de
existenţa unui acord, a unei înţelegeri în acest sens.

8.5. Teste de evaluare.


1. Intervenţia statului în domeniul contracarării puterii monopolurilor este:
a) ordonarea marilor întreprinderi de a se diviza în întreprinderi mai mici, independente.
b) menţinerea firmelor mari cu putere de monopol, exercitarea controlului financiar.
c) exercitarea auditului financiar în domeniul preţului şi menţinerea firmelor mari cu putere de monopol.
1a, b, c.

2. Istoricul reglementărilor anticoncurenţiale începe cu:


a) 1945 referitor la preţuri
b) 1977 introducerea controlului în concentrările economice.
c) reprimarea înţelegerilor ilicite şi a abuzului de poziţie dominantă.
2a, b, c.

Bibliografie

CA LA TEMA 9

109
Tema nr. 9
Preţurile externe
9.1. Preţurile externe. Categorii.
9.2. Preţurile externe în cadrul schimburilor internaţionale ale României.
9.3. Metode de stabilire a preţurilor exportate şi importate.
9.4. Concepte cheie.
9.5. Teste de evaluare.
Bibliografie

Preţurile externe
9.1. Preţurile externe. Categorii.
Corelaţia dintre valoarea internaţională şi cea naţională a mărfurilor are şi un alt aspect, acela al
influenţei exercitate de valoarea internaţională asupra celei naţionale prin import.
Importul de materii prime, semifabricate, subansamble sau maşini şi utilaje cu destinaţie productivă la
preţuri mai mici decât cele ale produselor similare obţinute în ţară poate determina reducerea valorii naţionale a
produselor obţinute cu acestea, deoarece intră direct sau indirect (prin amortizare) în componenţa valorii lor.
Diferenţa dintre valoarea internaţională şi valoarea naţională a mărfurilor determină modificări valorice
ale produsului naţional total sub forma unor economii sau pierderi, „scurgeri" valorice din şi spre sistemul
economic exterior.
Deşi la baza formării preţurilor mondiale stă valoarea internaţională, în fapt preţurile practicate în
schimburile economice internaţionale se abat de la această valoare sub acţiunea diferiţilor factori.
Astfel, abordând piaţa mondială ca o piaţă neomogenă, o caracteristică a ei este neuniformitatea
sistemului şi a nivelurilor de preţ practicate. Astfel, pe acest segment al sistemului economic internaţional se
întâlnesc producători şi consumatori ce aparţin unor sisteme economice, culturale, politice diferite ce vor avea
obiective, interese şi considerente economice diverse reflectate corespunzător în tipurile şi mărimea preţurilor pe
care le vor practica. Astfel, preţurile tranzacţionare se vor afla la o distanţă considerabilă de preţul care reflectă
condiţiile de producţie şi înzestrare tehnică ale produselor cu ponderea cea mai mare în totalul produselor de
acelaşi tip aduse la piaţă.
De aceea, în formarea preţului extern alături de considerarea raportului fundamenta! dintre cererea şi
oferta mondială pentru acel bun de o mare atenţie trebuie să se bucure şi alţi factori cu rol deosebit de important,
sunt: concurenţa pe piaţa internaţională, acţiunea monopolurilor, impactul inflaţiei, politica fiscală a diferitelor state
partenere, acordurile comerciale internaţionale.
Diversitatea metodelor de formare a preţurilor a condiţiilor de livrare şi de plata, modificarea
conjuncturii şi a raportului cerere-ofertă ce se înregistrează pe piaţa mondială a determinat în mod practic
utilizarea unei varietăţi de preţuri grupate în cinci categorii şi anume: cotaţiile de bursă, preţurile de licitaţie, preţul
de tranzacţie sau negociat, preţul de listăsau catalog şi pretul de acord.
a) Cotaţiile de bursă se stabilesc şi se utilizează la mărfurile fungibile, ce se caracterizează prin
omogenitate şi mică variaţie a parametrilor valorii de întrebuinţare: petrol, cereale, zahăr, bumbac, cafea, cacao,
metale neferoase ulei cauciuc natural.

110
Mecanismul de formare a acestor preţuri prin bursă constă în stabilirea punctului de echilibru valoric
dintre totalitatea ofertelor şi totalitatea cererilor prezentate de către vânzători şi cumpărători, direct sau prin
reprezentanţi, în orele de funcţionare a bursei.
Preţurile astfel stabilite se afişează de către persoane autorizate, respectiv agenţii de bursă.
Există o multitudine de preţuri şi de niveluri de preţ cu care se operează la bursă. Astfel, pot fi: preţuri de
ofertă şi preţuri de cumpărare; preţuri la livrările imediate şi preţuri la livrările la termen (oscilaţiile preţurilor de
cotaţie de bursă în funcţie şi până la termenul de livrare sunt folosite în scopuri speculative).
Cotaţiile pot fi efective şi nominale.
Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor ce se încheie în mod efectiv în"perioada considerată.
Nivelul acestora influenţează puternic şi preţul altor produse (similare, substituibile, complementare etc).
Cotaţiile nominale sunt stabilite pentru produsele care în mod obişnuit sunt cotate la bursa, dar pentru
care, în perioada considerată, din lipsă de cerere sau ofertă, nu se încheie tranzacţii.
Când pentru un produs nu se încheie tranzacţii la bursă o perioadă scurtă de timp (1-3 zile), se porneşte să
se coteze din nou de la ultima cotaţie efectivă înregistrată la închiderea bursei.
Dacă intervalul fără tranzacţii este mai mare, ca punct de plecare se consideră, de asemenea, ultimul
nivel al cotaţiei efective dar corectat în raport direct cu modificările de preţ înregistrate la produsele similare care
au fost cotate în perioada considerată.
b) Preţurile de licitaţie se stabilesc prin licitaţii organizate în cadrul unor organizaţii comerciale
autorizate său în centre comerciale tradiţionale.
Cel mai frecvent se stabilesc şi se aplică la vânzarea (exportul) unor mărfuri generale, cu grad mare de
perisabilitate, la care se formează stocuri mari în intervale scurte de timp (fructe, peşte proaspăt etc.) sau la
cumpărarea (importul) unor echipamente de investiţii (maşini, utilaje, instalaţii complexe) pentru efectuarea unor
lucrări de construcţii-montaj, obiecte de artă etc.
Preţurile de licitaţie, spre deosebire de cotaţiile de bursă, au o serie de avantaje: regulamentul de licitaţie
este stabilit de către organizatori, făcut cunoscut cumpărătorilor şi vânzătorilor prin publicitate; grăbesc
desfacerea mărfurilor perisabile sau cu stocuri mari; permit organizarea unor pieţe ad-hoc pentru contractarea prin
competiţie şi în mod avantajos a unor lucrări şi echipamente de investiţii importante pentru creşterea economică.
Preţurile de licitaţie se pot forma prin metoda preţului minim de strigare, stabilit de vânzător în acord
cu societatea de licitaţie care cunoaşte tendinţa pieţei sau prin metoda de scădere a preţului când preţul de
strigare este maxim, acesta fiind redus succesiv până când cumpărătorul îşi manifestă acceptul faţă de preţ.
Primul cumpărător care şi-a exprimat acceptul pentru preţul dorit de vânzător devine proprietarul mărfii.
c) Preţul de tranzacţie sau negociat se stabileşte prin tratative între parteneri, pentru fiecare partidă de
mărfuri ce face obiectul contractării.
Evaluările se fac pe baza documentaţiei tehnice privind produsul şi nivelul preţurilor practicate de
firmele concurente.
Un rol important în evaluare îl au parametrii tehnici, calitativi şi economici ai produsului, precum şi o
serie de factori indirecţi (nivelul cotaţiilor de bursă, condjfijle de livrare şi plată, volumul tranzacţionat, tradiţia în
afaceri etc).
d) Preţul de listă sau de catalog se stabileşte de către producători pe baza analizei cheltuielilor de
producţie şi în comparaţie cu preţurile firmelor concurente. Se înscriu în cataloage şi se comunică cumpărătorilor
potenţiali. Se aplică mărfurilor fabricate într-o largă gamă sortimentală şi tipodimensională, cu parametrii tehnico-
economici uşor măsurabili, ca: laminate, ţevi, motoare electrice, pompe, maşini agricole, autovehicule.
111
Elasticizarea nivelului preţurilor de vânzare se realizează prin diferenţierea sortimentală şi prin acordarea
de bonificaţii sau majorări în funcţie de fluctuaţiile pieţei.
O variantă a preţului de listă este preţul afişat, practicat sub forma preţului de monopol, stabilit pe poziţii
de forţă economică, de către organisme internaţionale ale producătorilor şi exportatorilor (exemplu, OPEC), fără
participarea cumpărătorilor.
e) Preţul de acord are la bază acorduri internaţionale încheiate pe produse între ţările exportatoare şi
ţările importatoare. Se aplică la mărfurile cu pondere mare în schimburile internaţionale.
Acordul comercial reglementează schimbul de mărfuri între statele semnatare şi constituie o formă
frecventă a înţelegerilor încheiate în comerţul internaţional. Poate avea în vedere limitări cantitative şi valorice ale
exporturilor şi importurilor de mărfuri cunoscute sub denumirea de contingente. Acestea pot fi obligatorii şi
neobligatorii.

9.2 Preţurile externe în cadrul schimburilor internaţionale ale României


Fundamentarea sistemului economic naţional pe cerinţele şi legităţile economiei de piaţă a determinat
apariţia unor modificări de esenţă în organizarea şi desfăşurarea activităţii de comerţ exterior.
Astfel, înlăturarea monopolului de stat asupra activităţii de comerţ exterior şi formarea liberă a preţurilor
a dus Sa apariţia unui mare număr de agenţi economici ca participanţi direcţi la schimburile economice
internaţionale: întreprinderi direct producătoare; societăţi comerciale specializate în activităţi de import-export,
comercianţi etc.
Astfel, aceştia stabilesc raporturi directe cu partenerii străini, concretizate în contracte economice de
comerţ exterior în cadrul cărora un loc important revine-elementului preţ,
Procesul complex de formare a preţului de export şi import al mărfurilor impune cunoaşterea
mecanismului de formare a preţurilor internaţionale, analiza factorilor ce influenţează nivelul acestora,
deoarece fiecare dintre părţile participante (cumpărător sau vânzător) trebuie să cunoască evoluţia viitoare a
preţurilor produselor pe care le comercializează.Aceasta înseamnă, de fapt, determinarea pentru fiecare etapă
considerată, în mod atent şi competent, a factorilor care influenţează şi determină nivelul şi variaţia preţurilor,
înseamnă informare şi documentare asupra preţurilor.
Sursele de informare şi documentare asupra preţurilor externe sunt:
- cotaţiile de bursa;
- preţurile adjudecate în cadrul licitaţiilor internaţionale;
- ofertele şi contraofertele concurenţei;
- contractele încheiate între firme;
- facturile privind produsele exportate şi importate;
- documentele şi operaţiunile bancare;
- preţurile folosite în cadrul acordurilor internaţionale de marfă;
- listele şi cataloagele de preţuri;
- preţurile de pe piaţa internă a diferitelor ţări;
- preţurile prezentate în diferite publicaţii, buletine, ziare, periodice, reviste;
- studiile elaborate de diferite instituţii sau organizaţii internaţionale;
- reglementările din diferite ţări în legătură cu stabilirea preţurilor;
- informaţiile transmise de agenţii economici, rapoartele delegaţiilor aflate în străinătate la târguri,
expoziţii pentru prospectarea şi contractarea unor mărfuri.
112
Preţurile din documentaţiile studiate se grupează pe produse şi pe intervale de timp. Dacă unele surse nu
sunt la zi, se efectuează actualizarea cu ajutorul indicilor de preţ din publicaţiile de specialitate.
Organizarea comerţului internaţional necesită dezvoltarea sistemelor corespunzătoare de formare a
preţurilor şi a politicilor de preţuri ca răspuns la factorii fundamentali ce acţionează în fiecare din economiile
naţionale participante la acest proces de schimb. Aceste sisteme trebuie însă să fie compatibile cu multitudinea
restricţiilor şi limitărilor ce acţionează în cadrul relaţiilor internaţionale. In procesul complex de stabilire a
preţurilor internaţionale, managerii sunt confruntaţi cu o multitudine de aspecte specifice privind: politicile
diferitelor guverne în domeniul impozitelor, legislaţia de dumping, preţurile prag practicate, reaşezările
guvernamentale ale nivelurilor de preţ. Alături de aceste aspecte, costurile mari de transport, comisioanele şi
adaosurile verigilor intermediare reprezintă alţi factori importanţi ce influenţează formarea preţurilor
internaţionale.
Dintre principalii factori care determină nivelul preţurilor externe avem în vedere:
- factorii de producţie - de fundamentare a ofertei (ce influenţează direct mărimea costului de producţie,
adică limita teoretică minimă a preţului), cum ar fi: nivelul rezervelor, al stocurilor producţiei mondiale;
- factorii de consum — de fundamentare a cererii, cum ar fi: nivelul consumului mondial, gradul de
concentrare a cererii, posibilitatea de substituibilitate a produselor, elasticitatea cererii pentru un produs
în funcţie de preţul său şi de nivelul veniturilor populaţiei etc;
- factorii exogeni raportului cerere-ofertă, în cazul activităţii concrete de comercializare externă au o
influenţă intensă asupra preţului extern. Pot fi aici avuţi în vedere factori de natură financiară (politica
fiscală a statului, clauze privind instrumente şi modalităţi de plată specifice), factori monetari (rata
dobânzii, politica de curs monetar), precum şi unii factori sociali (cerinţe de protecţie sanitară şi
ecologică, particularităţi ale politicii veniturilor etc).
De asemenea, alţi factori care influenţează nivelul preţurilor externe sunt:
- Creşterea costurilor datorate transportului, taxelor şi sistemului internaţional de distribuţie.
Costurile de transport, costurile portuare, costurile de asigurare, contribuie cu sume importante în cazul circulaţiei
internaţionale a produselor. Când preţul final ajunge prea ridicat, producătorul internaţional trebuie să determine
volumul şi natura costume - plimentare pentru a le introduce în formula de preţ sau pentru a selecta din
alternativele de transport. Dacă se folosesc canale de distribuţie lungi sau mai costisitoare, creşterile de preţ pot
depăşi cu uşurinţă jumătate din preţul de fabricaţie.
Un producător internaţional poate lupta împotriva acestei probleme identificând sursele de aprovizionare
mai ieftine sau considerând acele zone unde costurile de fabricaţie, de transport sau impozitele sunt mai scăzute.
Selectarea unor intermediari mai eficienţi în ţările vizate sau eliminarea completă a intermediarilor poate ajuta la
păstrarea unui nivel scăzut al preţurilor.
- Reglementările cu privire la politica de dumping. Dumpingul este practica comercială neloială a
subevaluării preţurilor pentru a afecta, distruge sau preveni stabilirea concurenţilor într-o anumită ţară. Aceasta
poate include, de exemplu, importarea la preţuri sub nivelul preţurilor interne sau sub nivelul preţurilor practicate
de alte ţări exportatoare. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ defineşte dumpingul ca diferenţa dintre nivelul
normal al preţurilor interne şi preţul extern pe care produsele îl au atunci când părăsesc ţara exportatoare.
Legislaţia de dumping este folosită uneori pentru a proteja întreprinderile locale de politicile neloiale de
preţ practicate de străini şi poate fi folosită pentru a limita competiţia străină în general. Este de presupus că
dumpingul afectează producătorii şi economia ţării importatoare dar, pe de altă parte, el stabileşte o sursă de

113
produse cu preţ scăzut. Dumpingul practicat de întreprinderile individuale este imprevizibil şi nu poate fi
considerat ca o bază sigură pentru planificarea economică chiar dacă nu duce la afectarea producătorilor interni.
Pentru ca guvernul să declare stabilirea unei politici de dumping, trebuie să apară simultan o politică de
discriminare în domeniul preţurilor şi afectarea producătorilor interni. Existenţa unuia din aceşti doi factori
separat este insuficientă pentru a putea spune că ne aflăm în faţa unui caz de dumping. Una din metodele folosite
pentru a evita încadrarea în politica de dumping este diferenţierea produselor proprii faţă de produsele
producătorilor interni, de exemplu, prin oferirea unor opţiuni diferite sau a unor accesorii. O altă cale este de a
utiliza ajustări competitive care nu afectează preţul, cum ar fi extinderea creditului pentru distribuitori.
- Modificări ale cursurilor monetare. Dacă valoarea monedei unei ţări scade în raport cu moneda unei
alte ţări, moneda primei ţări a fost devalorizată. Unele ţări trecând prin perioade lungi de deficit comercial încearcă
restabilirea echilibrului în balanţa de plăţi prin devalorizarea monedei naţionale.
Când preţurile pe piaţa internă a unei ţări care şi-a devalorizat moneda nu sunt afectate ca urmare a
devalorizării, preţurile tuturor produselor considerate din punctul de vedere al străinilor scad, ca rezultat al
devalorizării, creşterea costurilor datorate produselor importate duce la creşterea unei părţi a preţurilor în ţara în
care a avut loc devalorizarea astfel încât efectul devalorizării este redus. Orice ajustări de preţ ce urmează unei
devalorizări trebuie să ia în considerare această creştere de preţ. Când importurile sunt implicate într-o proporţie
ridicată în PNB, efectul devalorizării asupra preţurilor poate fi imediat.
Orice întreprindere ce are vânzări într-o ţară în care a avut loc o devalorizare trebuie să evalueze
elasticitatea cererii la preţ pentru produsele ei, ca şi poziţia ei pe piaţă. Vânzările vor creşte atunci când preţurile
scad dar, probabil, creşterea de vânzări va fi proporţional mai mică decât reducerea de preţ. Aceasta ar însemna că
veniturile din vânzări, după reducerea de preţ, vor fi mai mici decât anterior şi în acest caz cererea este
considerată relativ inelastică faţă de preţ.
Dacă apare o reducere a preţurilor şi cererea este elastică faţă de preţ, devalorizarea poate ajuta un
exportator să-şi crească profiturile imediat, crescând adaosurile practicate, reducând preţurile pe pieţele externe
(sperând la o creştere a profiturilor ca urmare a creşterii vânzărilor), sau prin creşterea eforturilor în domeniul
design-ului, distribuţiei şi publicităţii.
Revalorizarea se referă la creşterea valorii unei monede în raport cu alta. Efectul pe care îl are asupra
unui producător din ţara în care s-a făcut reevaluarea este de a scădea preţurile de import şi de a creşte preţurile de
export. Producătorul trebuie să decidă dacă să treacă creşterile de preţ pe seama consumatorilor, sau să absoarbă
creşterile de preţ reducând costurile în ţara sa sau să menţină cheltuielile, acceptând un profit mai scăzut.

9.3 Metode de stabilirea preţurilor produselor exportate şi importate


1. Preţurile produselor exportate
În cadrul strategiei de aplicare a mecanismelor pieţei în economie, formarea liberă a preţurilor se extinde
şi asupra preţurilor la export.
Astfel, preţul extern la produsele de export este un preţ negociat cu partenerii externi, avându-se drept
funcţie obiectiv obţinerea unei eficiente economice cât mai mari. în practica internaţională se folosesc mai multe
metode:
A) Metoda adăugării la cost este deseori utilizată de exportator pentru a stabili preţurile. Formula
acestei metode pentru piaţa internaţională include:
- costurile de fabricaţie;
- costurile administrative:
114
- costurile de cercetare-dezvoltare;
- costurile suplimentare;
- costurile de expediere;
- taxele vamale;
- adaosurile unităţilor de producţie:
- marja de profit.
Când toţi aceşti factori sunt însumaţi, se obţine un preţ final care este deseori mult în afara condiţiilor
competitive de export pe pieţele lumii.
Metoda adăugării la cost prezintă câteva inconveniente, dintre care, în primul rând, ignoră cererea şi
concurenţa din cadrul pieţelor vizate. De asemenea, este deseori bazată pe evaluări denaturate ale costurilor.
Suplimentar apare cercul vicios: preţurile sunt bazate pe costuri, acestea sunt bazate pe volumul vânzărilor, iar
acesta din urmă se bazează pe costuri.
Metoda adăugării la costuri este justificată numai dacă costul informaţiei asupra cererii şi costurile
administrative ale aplicării unei politici de preţ bazate pe cerere depăşesc profitul obţinut prin această abordare. O
alternativă este considerată politica de preţuri ca un element al strategiei în măsură să contribuie la atingerea altor
obiective majore, cum ar fi obţinerea unei ponderi sporite pe piaţă, creşterea rezultatelor pe termen scurt sau lung
ale investiţiilor sau prevenirea intrării concurenţei pe piaţa respectivă prin fixarea unor preţuri scăzute, joase.
B) Metoda bazată pe preţuri competitive. Costurile sunt fără îndoială importante, dar strategiile
eficiente de stabilire a preţurilor de export trebuie să ia în considerare competiţia preţurilor. Preţuri competitive
pot fi determinate numai prin examinarea nivelului preţurilor pentru produse similare pe pieţele considerate. Dacă
aceste niveluri de preţ au fost stabilite, preţul de bază poate fi determinat considerând următoarele etape:
- estimarea cantităţilor cumpărate la diferite preţuri;
- estimarea costurilor marginale şi totale pentru a atinge volumele de vânzare preconizate;
- selectarea preţului care aduce contribuţia cea mai mare la profit.
Preţul de bază poate fi determinat după evaluarea întregului context al pieţei. Lungimea canalelor de
distribuţie şi caracteristicile acestora vor afecta preţurile finale şi costurile de producţie apărute din necesităţile de
adaptare ia piaţa vizată vor afecta costul de bază.
Găsirea nivelului de preţ potrivit poate fi extrem de dificilă în practică. Estimarea cererii trebuie să ţină
cont de atractivitatea produsului, iar măsurarea acestei atractivităţi poate necesita teste experimentale de piaţă.
Acestea pot fi costisitoare, iar rezultatul este supus erorii. Pe unele pieţe internaţionale potenţialul pieţei este prea
mic pentru a justifica cele mai simple cercetări de marketing, astfel încât, estimarea cererii trebuie bazată pe
opiniile organizaţiilor internaţionale şi a specialiştilor în comerţ.
C) Metoda bazată pe extrapolarea vânzărilor pe pieţele similare. Uneori cererea poate fi estimată prin
extrapolarea vânzărilor de pe pieţele considerate similare pieţei vizate.
Cele mai multe organizaţii au estimări asupra costurilor totale de producţie. Cu toate acestea, de obicei,
costurile marginale nu sunt disponibile. Pentru a le obţine este necesară analiza operaţiilor de producţie în vederea
identificării costurilor fixe şi a celor variabile. Când producţia poate fi crescută fără creşterea costurilor fixe,
costurile variabile sunt singurele costuri adiţionale.
Selectarea celui mai profitabil preţ depinde de perioada de timp pentru care s-a făcut estimarea. Dincolo
de efectele pe termen scurt, deciziile de preţ, trebuie să fie bazate pe toate costurile ce pot apărea pe perioada
asupra căreia s-a făcut previziunea. Deciziile de preţ trebuie să ia în considerare, de asemenea, reacţiile potenţiale

115
ale concurenţei şi guvernului. Deoarece toate aceste variabile sunt complexe, multe organizaţii urmăresc obiective
secundare mai degrabă decât obiectivul ideal al maximizării profitului.
D) Metoda determinării preţului extern pe baza preţului pe unitatea de materie primă realizat de
concurenţă. Relaţia de cuantificare este:
Pex = Pcc±Pccx x cota/100,
în care: Pex = preţul produsului exportat; Pcc = preţul practicat de concurenţă; cota/100 = expresia
diferenţierii complexităţii produsului exportat faţă de produsul concurenţei.
Această metodă se foloseşte pentru produse apropiate din punct de vedere al parametrilor tehnici şi
economici, pentru maşini, utilaje, construcţii metalice, piese de schimb, roţi dinţate etc.
E) Metoda determinării preţului extern pe baza preţului de concurenţă şi a parametrilor tehnici
calitativi. Etapele de aplicare a metodei sunt:
- se înscriu într-un tabel comparativ parametrii principali şi preţul practicat de concurenţă actualizat;
- se raportează fiecare parametru al produsului concurenţei la parametrii produsului pentru export şi se
obţin coeficienţii tehnici de corectare a preţului;
- cu ajutorul coeficienţilor se determină preţul produsului destinat exportului în raport cu preţurile
practicate de concurenţă.
Dacă există mai multe firme concurente se calculează un preţ mediu de export, prin aducerea preţurilor
concurenţei la nivelul coeficientului de corectare.
Coeficientul de corectare (K) al preţurilor firmelor concurente se calculează ca medie aritmetică a
raporturilor dintre dimensiunile parametrilor:

Parametrul produsului firmelor concurente Parametrul i al produsului exportat


Parametru produsului firmelor concurente j
∑ Parametrul i al produsului e. xportat
Kj =
n
în care:
n reprezintă numărul de parametri:

Pex =
∑ Pccj ⋅ Kj
m
Pex = preţul mediu de export;
Pccj = preţul firmei concurente;
Kj = coeficientul de corectare a preţului de concurenţă;
m = numărul de firme concurente.
F) Determinarea preţului pe baza nivelului cererii externe. Modificarea preţurilor în funcţie de cerere
nu mai depinde de costuri. În aplicarea metodei se au în vedere oscilaţiile cererii, conform cărora preţul urcă sau
coboară. Se are în vedere totodată, fixarea preţului şi în funcţie de diversitatea clienţilor, calitatea produsului,
locul şi momentul vânzării.
Relaţia de calcul este:
c⋅x
r =α ,
v
în care:

116
r= rata modificării preţurilor;
c = cererea pe termen scurt:
x = oferta curentă;
v = vânzările;
a = coeficientul de dezechilibru între cerere, ofertă şi vânzări.
Concret, se are în vedere ca preţul să fie cel mai avantajos în raport de conjunctura pieţei mondiale din
momentul negocierii şi cu preţurile produselor comparabile ale concurenţei. în acelaşi timp, echivalentul în lei ia
cursul în vigoare al preţului în valută, franco-frontiera română, să asigure acoperirea preţului intern complet de
export, comisionul societăţii comerciale de export-import, după caz, alte cheltuieli de export.
Preţul intern al produselor de export cuprinde următoarea structură:
a) cheltuieli materiale, defalcate pe principalele subgrupe (CMAT): materii prime şi materiale, produse din
colaborare, materii recuperabile (se scad), combustibil şi energie, amortizare, reparaţii şi întreţinerea
utilajelor;
b) (S) cheltuieli cu salariile;
c) CAS plus contribuţia pentru ajutorul de şomaj (AŞ);
d) impozite, taxe şi alte cheltuieli prevăzute de lege (I);
e) profitul (71);
f) preţ intern (PI);
g) cheltuieli suplimentare de export (CSE), din care, evidenţiate separat, cele de transport şi cele cu
ambalajul pentru export (neînglobate în preţul intern).
PICE = (CMAT + S + CAS + I + π) + CSE = PI + CSE
Deoarece preţul intern complet de export se calculează franco-frontiera română (FOB), cheltuielile de
transport privind exportul se includ în preţul complet de export numai în limita celor făcute până la frontiera
română sau bordul vasului în portul românesc de încărcare, de la punctul de expediere (producător, vânzător) ca
punct de plecare.
Calculul preţului intern complet de export dă posibilitatea cuantificării cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea bunului respectiv.
Este de remarcat că, în prezent, costurile de producţie vor reflecta şi vor fi influenţate de evoluţia
preţurilor interne, formate prin negocierea între agenţii economici, în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa
naţională.
Preţul extern de export este inclus în contractul internaţional de vânzare a mărfii şi exprimă preţul în
valută obţinut pe piaţa mondială.
Cunoaşterea preţurilor internaţionale şi negocierea unor preţuri temeinic fundamentate la produsele
exportate este de o maximă importanţă în obţinerea unor raporturi avantajoase, echitabile, în cadrul schimburilor
de mărfuri şi servicii cu alte ţări.
Preţurile externe de export, efectiv stabilite în cadrul negocierilor, sunt influenţate de condiţiile de livrare
adoptate de părţi:
- franco-frontiera română, vânzătorul suportă transportul intern, pe teritoriul ţării, până la frontiera
română;
- FOB (pentru livrări mai mari) marfa devine proprietatea cumpărătorului după încărcarea mărfii la bordul
vasului, acesta suportând cheltuielile de transport pe parcurs extern şi asigurare;
- CIF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport şi asigurare;
117
- CAF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport extern, dar nu şi asigurarea mărfii.
Indiferent de condiţiile de livrare, calculele de eficienţă ale activităţii de export se fac având în vedere
preţul extern de export adus în condiţii FOB (franco-frontiera română). Din acest punct de vedere, din preţul de
contract încheiat în condiţiile CAF sau CIF se scad pe rând elementele adăugate: cheltuielile de asigurare şi/sau
cheltuielile cu transportul pe parcursul extern astfel:
PEFOB = PECAF - ChT
PEF0B - PECIF - (ChT + A),
unde:
PEFOB = preţul extern în valută, în condiţia de livrare FOB;
PECAF = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CAF;
PECIF = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CIF;
ChT = cheltuielile de transport pe parcurs extern, efectuate de partea română;
A = cheltuieli de asigurare pe parcurs extern, evaluate în devize ca şi preţul extern,
efectuate de partea română.
În consecinţă, preţul extern de export efectiv poate fi adus în condiţia franco-frontiera română pentru a
putea fi comparat cu preţul complet de export intern, deci pentru a asigura comparabilitatea în calculele de
eficienţă.
La exporturile pe termen lung, pentru a preîntâmpina pierderile datorate modificărilor de preţ (mai ales la
materiile prime, energie şi costul forţei de muncă încorporată în produs), practica comerţului internaţional a
consacrat două principale metode de combatere a acestui risc.
Prima metodă are în vedere includerea în preţul de ofertă şi în contractul extern a unei marje
asigurătorii. Această marjă asiguratorie urmăreşte realizarea în timp a echivalenţei dintre cheltuielile efectuate la
un moment dat şi cele
A doua metodă presupune includerea în contractul extern a unor clauze de revizuire sau ajustare a
preţurilor.
Formula generală elaborată de comisia economică ONU pentru Europa pentru contractele ce au ca
obiect exportul de instalaţii complexe este:

P0 ⎛ M S ⎞
P1 = ⋅ ⎜⎜ a + b 1 + c 1 ⎟⎟,
100 ⎝ M0 S0 ⎠
unde:
P, = preţul final efectiv ca preţ revizuit;
P0 = preţul instalaţiei complexe la data încheierii contractului;
a, b, c = ponderea părţii fixe a preţului produsului, a materiilor şi a salariilor în preţul
produsului;
M0, M1,= preţul materialelor în momentul contractării, respectiv al livrării;
S0S1 = preţul manoperei la data contractării şi respectiv a livrării.
Corectarea preţului cu un indice de erodare a preţului se aplică mai ales la costul materiei prime sau
la costul altui element încorporat în produs după modelul:
P0 p1
P1 = ⋅ ip; ip =
100 p0
unde:
118
P, = preţul corectat după aplicarea clauzei de actualizare;
P0 = preţul la momentul încheierii contractului;
p, = costul elementului încorporat în produs, utilizat la actualizare, în momentul încasării;
p0 = costul elementului încorporat în produs, utilizat la actualizare, în
momentul contractării.

Utilizarea ratei medii de creştere a preţului produsului:


P1 = P0(1+Ke)n,
unde:
P0 = preţul la contractare;
P, = preţul ajustat;
Ke = coeficientul de escaladare a preţului;
n = numărul de ani între contractare şi încasare.
Având în vedere influenţa acestor clauze asupra nivelului preţului de contract, în contextul luptei
concurenţiale, utilizarea lor presupune discernământ şi prudenţă în acord direct cu sensul previzibil al mişcării
preţurilor şi ritmul acestei mişcări, precum şi poziţia de pe care se judecă riscul.
Eficienţa exportului pentru furnizor se poate aprecia în final prin raportarea preţului intern complet de
export, în lei, la preţul extern în valută. Se dă o apreciere pozitivă când valoarea raportului este egală sau mai
mică decât cursul în vigoare al leului faţă de valuta respectivă.

De remarcat principalele evoluţii mondiale la resursele materiale în 30 iunie 2005.


I. ŢIŢEI
În săptămâna 13-19 decembrie 2004, preţurile ţiţeiului pe piaţa spot din Rotterdam au înregistrat un
recul important, după o perioadă de creştere susţinută şi, aparent, greu de motivat pentru majoritatea specialiştilor.
La New York, preţul barilului de ţiţei WTI a scăzut la cea 50 $, iar la Londra, preţul Brent-ului a coborât către 46
$/baril.
Cauzele scăderii accentuate a preţurilor au fost următoarele:
1) O creştere importantă şi, mai ales, neaşteptată a stocurilor de ţiţei ale SUA, fapt de natură să resuscite
speranţele referitoare la capacitatea de asigurare a necesarului de consum pentru sezonul de iarnă.
Departamentul american al Energiei (DOE) a raportat o creştere cu 4 milioane barili a stocurilor de ţiţei,
la 283,4 mii.barili, cifră net superioară aşteptărilor specialiştilor.
2) Soluţionarea conflictului în sectorul parapetrolier din Norvegia, unde greva, care durează de aproape 4
luni, a luat sfârşit în cursul săptămânii analizate.
3) O declaraţie a preşedintelui OPEC, din data de 15 decembrie prin care a fost reiterată ideea potrivit
căreia, în prezent, pe piaţa ţiţeiului nu există risc de subaprovizionare, oferta depăşind chiar nivelul
cererii. Acest fapt nu 1-a împiedicat însă, să solicite, din nou, SUA să participe la detensionarea situaţiei
de pe piaţa internaţionlă a ţiţeiului şi la diminuarea presiunii asupra ţiţeiului OPEC, prin utilizarea unei
părţi din rezerva strategică de ţiţei(SPR).
SUA au lăsat, deocamdată, fără răspuns sugestia OPEC. De menţionat faptul că, în pofida escaladării
accentuate a preţului ţiţeiului, în această ţară, procesul de creştere economică a continuat şi în lunile septembrie şi
octombrie dar, conform unui raport al Băncii Centrale a Americii (FED), bugetele consumatorilor casnici şi

119
industriali au început să resimtă "şocul" preţului ţiţeiului.întreprinderile cele mai afectate de această creştere a
costului materiilor prime de bază sunt cele din sectorul transporturilor, ale industriei şi construcţiilor.

II. PRODUSE PETROLIERE


Preţul benzinei pe pieţele spot din Europa a marcat o uşoară scădere pe care specialiştii o atribuie
raportului Departamentului Energiei din SUA, care a indicat o creştere a stocurilor pe piaţa americană, dar şi
tendinţei de restrângere a cererii în sezonul rece.
În timp ce piaţa benzinei în cargouri (transatlantice) din N-V Europei a fost calificată drept calmă, un
trafic comercial mai intens a fost consemnat dinspre pieţele spot din Mediterana către SUA. Piaţa nord-vest
europeană în cargouri a fost relativ echilibrată, fiind înregistrate achiziţii de benzină cu 10 ppm.sulf din partea
unor cumpărători din Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia.
Ecartul de cracare pentru benzină -indicator care exprimă diferenţa dintre preţul acesteia şi cel al
ţiţeiului Brent şi care indică oportunitatea şi profitabilitatea cracării în vederea obţinerii benzinei s-a situat, în ziua
de 15 decembrie a.c, la 6,68 $/baril, în creştere cu 1 $/baril faţă de zilele anterioare.
• În cazul naftei, creşterea navlului a început să afecteze deciziile privind tranzacţiile în cargouri
din Europa de N-V. Surse comerciale au menţionat faptul că ofertele actuale sunt insuficiente pentru a garanta
diferenţiala maximă uzuală de navlu de 1 $/t, pentru destinaţii în cadrul zonei ARA (Amsterdarn-Rotterdam-
Anvers). Un cumpărător a afirmat că, în ziua de 15 decembrie , navlul pe ruta Rotterdam-Anvers a crescut la circa
7-8 $/tonă.
Oferta de produs în regiune este ridicată, iar interesul pentru achiziţii se situează la cote minime.
• Motorina Diesel continuă să producă profituri mai bune pentru rafinorii europeni decât jet-kerosenul,
care aparţine aceleiaşi grupe a distilatelor medii, deşi oferta este în prezent excedentară.
• Pentru motorina combustibil, în Mediterana s-au înregistrat doi cumpărători şi trei vânzători. Vitol şi
Stasco au licitat iar A OT, BP şi Projector au făcut oferte de vânzare.
• Valorile iniţial ridicate ale păcurii cu 3,5% s-au atenuat în contextul unui volum redus al cererii şi al
declinului preţului ţiţeiului
• Preţul păcurii cu 1% sulf beneficiază, însă, de prime relativ importante de preţ, în raport cu păcura grea.
Acordurile de achiziţionare a gazului pentru anul gazeifer în curs (octombrie a.c.-septembrie 2005) par a
fi răspunzătoare pentru valorile ridicate ale preţului păcurii cu 1% sulf. In condiţiile în care preţul gazului
se situează la un nivel foarte ridicat, păcura s-a dovedit o alternativă mai avantajoasă, ca şi combustibil
de ardere.

III. PRODUSE AGROALIMENTARE


În intervalul 13-19 decembrie 2004 cotaţiile principalelor produse agroalimentare au avut o evoluţie
diferenţiată, înregistrând creşteri la grâu, cafea, cacao şi ulei şi scăderi la zahăr şi bumbac, restul produselor nu au
marcat modificări semnificative.
• Cotaţia medie pentru grâul american roşu moale de la Bursa din Chicago a marcat în intervalul analizat
o creştere de 1,39% la 116,81 dolari/tonă. Conform ultimelor estimări ale Departamentului American al
Agriculturii (USDA), producţia mondială de grâu însumează în sezonul 2004/2005 o cantitate de 615,8
milioane tone, cu 11,6% mai mult faţă de sezonul precedent. Consumul mndial creşte cu numai 3% la
605,3 milioane tone, astfel încât balanţa mondială înregistrează un excedent de 10,5 milioane tone,
primul după anul 2000. Creşterea producţiei mondiale de grâu se datorează în special recoltelor sporite
120
din UE-25, din ţările adiacente Mării Negre (Ucraina, Rusia, România), Indiei.
• La aceeaşi bursă, cotaţia medie a porumbului american galben a înregistrat o creştere nesemnificativă
(+0,39%) la 80,86 dolari/tonă. Potrivit estimărilor USDA, producţia mondială de porumb creşte în
sezonul 2004/2005 cu 10,5% la 683,7 milioane tone, iar consumul se majorează cu numai 5%, astfel
încât balanţa mondială devine excedentară, pentru prima dată după anul 2000. Statele Unite sunt cel mai
mare producător mondial de porumb şi în acest sezon va atinge un nivel record al producţiei de cea 295
milioane tone, depăşind cu cea 15% recolta din 2003/2004. De asemenea, consumul intern va creşte cu
5% deorece, aşa cum estimează analiştii de piaţă, preţurile scăzute ale porumbului ar încuraja producătorii
de furaje combinate să efectueze achiziţii masive de porumb din noua recoltă pentru a înlocui boabele de
soia net mai scumpe.
• Tot la Bursa din Chicago, cotaţia medie pentru soia americană galbenă a crescut cu 1,25% la 195, 99
dolari/tonă. După o recoltă slabă înregistrată în sezonul 2003/2004, producţia mondială de soia este
previzionată in sezonul 2004/2005 la un nivel record de 84,6 milioane tone, datorită creşterii suprafeţei
cultivate în principalele ţări producătoare cu 136 mii hectare. Vremea favorabilă din perioada
însămânţărilor a condus la un randament record de 2,82 tonă/hectar, cu 1,5% mai mare faţă de recordul
anterior înregistrat în sezonul 1994/1995 (2,78 tonă/hectar).
• Cotaţia medie a uleiului de soia brut a marcat o creştere de 5,08% la 475,62 dolari/tonă. Producţia
Argentinei de floarea soarelui în sezonul 2004/2005 este prognozată de USDA la 3,4 milioane tone, cu
0,2 milioane mai mare faţă de sezonul anterior.
• La Bursa de la Londra, cotaţiile zahărului au scăzut. Astfel, cotaţia medie a zahărului brut din
trestie s-a redus cu 1,81% la 237,16 dolari/tonă, iar cea a zahărului rafinat cu 1,17% la 245,70 dolari/tonă.
Producţia Indiei de zahăr este previzionată în sezonul 2004/2005 la 12,5 milioane tone, cu cea 1 milion mai
scăzută faţă de sezonul anterior. Diminuarea producţiei Indiei se datorează în principal secetei.
• La Bursa din New York, cotaţia medie a cafelei Arabica a înregistrat o creştere de 2,5% la 1681,97
dolari/tonă, iar la Bursa de la Londra cotaţia medie a cafelei Robusta a scăzut cu 1,67% la
565,20dolari/tonă.
• Cotaţia medie a boabelor de cacao de la Bursa de la Londra s-a majorat cu 2,06% depăşind 1500
dolari/tonă, la 1524 dolari/tonă. Pentru sezonul 2004/2005 analiştii prognozează o recoltă a Nigeriei de
cacao de 130 mii tone, cu 20 mii tone mai mică faţă de sezonul 2003/2004.
Ambele sorturi de bumbac au înregistrat în acest interval diminuări. La Bursa din Liverpool, cotaţia
medie a bumbacului Index "A" s-a redus cu 1,55% la 1144,40dolari/tonă, iar la Bursa din New York cotaţia
bumbacului american diverse sorturi a scăzut cu 1,35% la 1015,53 dolari/tonă.

IV. METALE NEFEROASE ŞI PREŢIOASE


În perioada 13-19 decembrie 2004, cotaţiile la majoritatea metalelor neferoase au
înregistrat noi scăderi, la Bursa din Londra, în special în prima jumătate a intervalului analizat -în
contextul menţinerii vânzărilor speculative la un nivel ridicat, stimulate de tensiunile internaţionale şi mai ales de
preţurile foarte ridicate ale ţiţeiului.
În ultima zi a săptămânii, însă, preţurile au crescut relativ accentuat la toate metalele, cauza principală
fiind decizia Băncii Centrale chineze de a creşte rata dobânzii - măsură care are ca efect reducerea cererii şi a
importului Chinei de metale.

121
Reducerea cererii de metale din partea Chinei va avea un impact important asupra pieţei metalelor,
deoarece China este principalul consumator mondial la multe materii prime (deţine circa 20% din consumul
mondial la majoritatea metalelor şi materiilor prime de bază).
• Cotaţia medie a cuprului în săptămâna analizată a scăzut uşor la 2887,80 dolari/tonă (-0,75%);
cotaţia minimă s-a înregistrat în ziua de 16.XII. (2835 dolari/tonă), iar cea maximă în ultima zi a perioadei,
17.XIL, şi a fost de 2951 dolari/tonă - creştere care s-a datorat măsurii de creştere a dobânzii de către Banca
Centrală a Chinei, dar şi scăderii dramatice a stocurilor la Bursa din Londra. In ziua de 17 decembrie, stocurile de
cupru au atins un nivel deosebit de scăzut, de 78.850 tone, comparativ cu peste 400.000 tone cât era în luna
ianuarie a.c.
Tendinţa preţurilor cuprului este de creştere în săptămâna care urmează.
• Cotaţia medie a aluminiului în perioada 1 3 - 1 9 decembrie s-a diminuat faţă de intervalul
precedent cu 1,6%, la 1787,30 dolari/tonă. Cotaţia minimă a fost de 1760 dolari/tonă şi a fost atinsă marţi 14.XIL,
iar nivelul maxim a fost realizat în ziua de 17.XI1. (1840 dolari/tonă) şi s-a datorat creşterii dobânzii de către
Banca Centrală chineză.
Analiştii consideră că decizia băncii chineze va influenţa într-o măsură foarte importantă producţia de
aluminiu a Chinei care se va diminua semnificativ - fapt ce va determina o creştere puternică a cererii din import,
cu influenţă asupra preţurilor internaţionale în sensul creşterii accentuate a acestora în viitor.
• Cotaţia medie săptămânală a nichelului s-a redus moderat, la 13246 $/tonă (-1,38%), după ce,
în perioada precedentă, scăderea a fost foarte mare, de 8%.
De menţionat că, încetinirea ritmului scăderii preţurilor nichelului, în săptămâna trecută, se datorează atât
factorilor menţionaţi mai sus cât şi reluării tendinţei de scădere a stocurilor la Bursa din Londra.
La celelalte metale neferoase, cotaţiile au înregistrat creşteri moderate (cositor) şi scăderi uşoare
(plumb, zinc) - în contextual factorilor menţionaţi mai sus.
• Zinc: cotaţia medie săptămânală s-a redus la 1014,10 $/tonă (-1,35%), nivelul cel mai ridicat, de 1022
$/tonă, fiind atins în zilele de 15 şi 17 decembrie.
• Plumb: cotaţia medie a scăzut nesemnificativ cu 0,30%, la 886,40 $/tonă. Nivelul maxim al cotaţiei a
fost atins în ultima zi a săptămânii, de 898,5 $/tonă (17.XII.).
• Cositor: cotaţia medie a crescut uşor, la 9055 $/tonă (+1,42%). Nivelul maxim a fost în ziua de 17.XII.
(9150 $/tonă) iar cel minim, de 8900 $/tonă (13.XII.).
Pe piaţa metalelor preţioase, preţurile pe piaţa londoneză au înregistrat din nou creşteri la aur şi argint -
cu menţiunea că, la aur, preţul a atins cel mai ridicat nivel din ultimii 16 ani în ziua de 13 decembrie (429,15
dolari/uncie fină), în contextul în care cursului dolarului se situează la o valoare extrem de scăzută mai ales faţă
de moneda unică europeană.
În cazul argintului, preţul mediu săptămânal a fost de 7,26 dolari/uncie fină (7,16 dolari/uncie fină în
perioada anterioară), iar, la platină, preţul mediu s-a diminuat uşor: 838,7 (-0,60%).
La paladiu, preţul nu a înregistrat modificări (214 dolari/uncie fină).

BURSE DE MĂRFURI ŞI PIEŢE CARACTERISTICE. COTAŢII ŞI PREŢURI ZILNICE LA


PRINCIPALELE MĂRFURI PE PIAŢA INTERNAŢIONALA
a) ŢIŢEI ŞI PRODUSE PETROLIERE
$/tonă

122
MARFA Condiţia Cotaţia zilnică
de livrare 15 decembrie 16 decembrie 17 decembrie
Minim Maxim Minim Maxim Minim Maxim
T1TEI BRENT ROT.disp. 382,15 382,38 378,03 378,33 365,19 365,50
TITE1 SUEZ BLEND ROT.disp. 295,80 296,16 292,25 292,69 280,37 280,81
TITE1 ES SIDER ROT.disp. 347,77 348,15 344,03 344,48 331,87 332,32
BENZINĂ 98/99 IT. FOB. Carg 465,00 466,00 441,50 442,50 441,75 442,75
NAFTĂ ROT. FOB. S 458,25 459,25 455,00 456,00 440,50 441,50
MOTORINĂ 53 - 57 ROT. FOB. S 475,00 476,00 465,25 465,75 444,50 445,50
MOTORINA 53-57 PIT. FOB. C 460,25 461,25 449,50 450,50 436,50 437,00
PĂCURA 1%S ROT.FOB. S 197,50 198,50 200,50 201,50 202,00 203,00
PĂCURA 1%S PIT. FOB. C 204,00 205,00 200,50 201,50 196,50 197,50
PĂCURA 1%S PNV. FOB. C 197,50 198,50 194,00 195,00 189,00 190,00
PĂCURA 3,5% S ROT. FOB. S 171,50 172,00 169,00 170,00 164,00 164,50
PĂCURA 3,5% S PIT. FOB. C 159,50 160,50 159,00 160,00 152,50 153,50
PĂCURA 3,5% S PNV. FOB. C 150,50 151,50 148,00 149,00 143,00 144,00
Note:
ROT.FOB.S = ROTTERDAM, FOB, ŞLEPURI
PNV. FOB.C = PORT NORD-VEST EUROPEAN, FOB, CARGOURI
PIT.FOB.C = PORT ITALIAN, FOB, CARGOURI
Cotaţiile sunt preluate de la Petrolexport S.A.

Marfa Piaţa, condiţia de livrare $ 15 dec. 16 dec. 17 dec.


b) CAUCIUC ŞI MATERII PRIME TEXTILE
CAUCIUC NATURAL RSS RGT* 4870,00 4865,00 4945,00
NR.1 Kuala Lumpur FOB $ 1281,58 1280,26 1275,00
BUMBAC INDEX "A" Liverpool port nord- $ 1151,01 1139,99
MIDDLING 1 3/32 europene
BUMBAC AMERICAN New York Termen $ 1032,60 999,09 991,81
DIVERSE SORTURI februarie
c) PRODUSE AGRO
GRÂU AMERICAN ROŞU Chicago, FOB termen $ 117,30 118,40 116,29
MOALE, NR. 2 februarie
SOIA AMERICANA Chicago, FOB $ 194,74 194,55 193,82
GALBENĂ NR.2 termen ianuarie
PORUMB AMERICAN Chicago, FOB termen $ 81,19 81,19 79,72
GALBEN NR.2 februarie
ZAHĂR BRUT DIN TRESTIE - Londra CIF LSTG 130,33 129,38 127,33 233,30
LDP disponibil $ 239,40 236,80
Marfa Piaţa, condiţia de livrare $ 15 dec. 16 dec. 17 dec.
ZAHĂR RAFINAT Londra FOB $ 247,90 244,00 242,50
Stivuit, porturi
europene, disponibil
CAFEA ARABICA diverse New York, FOB, La $ 1717,70 1713,29 1640,52
origini Contract "C" termen, Termen februarie
CAFEA ROBUSTA Londra CIF Termen $ 581,00 580,00 540,00
ianuarie
CACAO NR.7 Ghana - Nigeria Londra CIF Termen LSTG 835,00 844,00 833,00
februarie $ 1533,81 1544,69 1526,31
CACAO Nigeria Coasta de New York Franco-depozit $ 1470,00 1485,00 1469,00
Fildeş Termen februarie

123
ULEI DE SOIA, brut Chicago, FOB Termen $ 467,68 473,85 474,08
februarie
d) METALE NEFEROASE ŞI PREŢIOASE LONDRA -$/tonă -
Marfa Piaţa, condiţia de livrare $ 15 dec. 16 dec. 17 dec.
ALUMINIU PRIMAR 99,7% Depozit bursă, disponibil $ 1781,00 1790,00 1840,00
CUPRU GRAD A Depozit bursă, $ 2890,00 2835,00 2951,00
M1N. 99,95% disponibil
PLUMB MIN. 99,97% Depozit bursă, $ 891,00 875,50 898,50
disponibil
ZINC 99,95% Depozit bursă, $ 1022,00 1004,50 1021,00
disponibil
NICHEL Depozit bursă, $ 13500,00 13220,0 13475,00
disponibil
STANIU Depozit bursă, $ 9100,00 9025,00 9150,00
disponibil
AUR ($/uncie fină) Piaţa londoneză $ 428,25 424,20 425,55
ARGINT ($/uncie fină) Piaţa londoneză $ 7,32 7,06 7,16
PLATINĂ ($/uncie fină) Piaţa londoneză $ 844,00 821,50 835,00
PALADIU ($/uncie fină) Piaţa londoneză $ 215,00 212,00 213,00
Notă : Termenele de livrare se referă la cotaţiile din ultima coloană a tabelului

Modernizarea şi flexibilitatea mecanismului preţurilor în activitatea economică internaţională presupun şi


unele măsuri financiar-valutare pentru stimularea suplimentară a exporturilor.
Astfel, unele acumulări băneşti cuprinse în preţ sunt utilizate cu rol de pârghie economică pentru
stimularea şi eficientizarea activităţii de export-import a agenţilor economici.
În această direcţie, începând cu 1 ianuarie 1991 agenţii economici producători de mărfuri pentru export
pot solicita restituirea de la bugetul administraţiei centrale a impozitului indirect cuprins în preţul plătit pentru
aprovizionările cu materii prime, materiale, semifabricate şi produse ce vor fi cuprinse, sub forma consumurilor
intermediare, în produsele de export.
Această restituire se aprobă în condiţiile în care echivalentul preţului extern obţinut în lei, la cursul de
schimb în vigoare, nu acoperă preţul intern complet de export.
Cu acelaşi rol poate fi privită utilizarea restituirii taxelor vamale importatorilor pentru produsele
importate ce vor fi prelucrate şi apoi exportate, sau vor fi cuprinse ca subcomponente în produsele destinate
exportului (draw-back).
Odată cu trecerea la TVA, exportatorii au dreptul la restituirea TVA achitată pentru furnituri necesare
realizării operaţiunilor de export.

Preţurile produselor importate


Preţurile produselor importate sunt, de asemenea, preţuri libere presupunând o amplă activitate de
negociere şi de încadrare în restricţiile de eficienţă din partea agenţilor importatori.
În acest plan, pentru a obţine cel mai favorabil preţ extern de import, comparabil cu cele practicate curent
pe piaţa mondială se are în vedere fundamentarea acestuia, prin negocieri purtate pe baza a cel puţin trei oferte
sau organizarea şi participarea la licitaţii internaţionale.
Preţul cu ridicata la intern al mărfurilor din import se formează cu unele particularităţi, cum sunt:
- Pentru agenţii economici importatori de materii prime şi materiale, combustibili şi energie destinate
producţiei, precum şi de piese de schimb, ansambte şi subansamble, maşini, utilaje şi instalaţii complexe, preţurile

124
se formează pe baza preţurilor externe în valută, transformate în lei, la cursul în vigoare, la care se adaugă, după
caz taxele vamale, alte taxe, impozitul indirect şi comisionul cuvenit societăţii de import-export:
PR = VpcCS +TV + AT+C0 + I
Dacă pe parcurs extern se efectuează şi alte cheltuieli necuprinse în preţul extern, acestea se iau în
considerare prin transformarea în lei, conform aceleiaşi reguli.
- Bunurile de consum presupun folosirea la intern a unor preţuri cu amănuntul {PA), formate pe baza
valorii de tranzacţie (V) în valută, la care se adaugă taxele vamale (TV) şi alte taxe, comisionul societăţii de import-
export (Co), adaosul societăţilor comerciale pentru desfacerea cu amănuntul (adaosul comercial) (AC), impozitul
indirect (/):
PA = VixCS + TV +Co + AC + I
Notaţiile din formulă simbolizează:
PR - preţul cu ridicata;
PA - preţui cu amănuntul;
V- valoarea de tranzacţie;
CS - cursul de schimb valutar;
TV - taxa vamală;
Co - comisionul societăţii de import-export sau marja importatorului;
AC - adaosul comercial;
I - impozitul indirect.
Mecanismul de funcţionare al impozitului indirect pentru produsele importate prezintă unele aspecte
deosebite în aplicarea sa. Ca regulă generală, impozitul indirect pentru produsele de import utilizate în producţie se
calculează prin aplicarea cotei legale asupra valorii în vamă, iar pentru produsele din import revândute la intern,
asupra preţului de vânzare.
Pentru produsele importate şi revândute la intern prin mai mulţi agenţi intermediari, se datorează impozitul
indirect, atât de importator, cât şi de fiecare agent economic revânzător.
Fiecare stat examinează preţurile cu care se exportă mărfurile în funcţie de condiţiile concrete ale pieţei,
de marca produsului, de sprijinul pe care îl acordă pentru promovarea exportului. Un interes deosebit îl are
cunoşterea metodelor de stabilire a preţurilor de către diferite firme, precum şi măsurile prin care statele susţin
obţinerea de către exportatori a unor avantaje sporite, prin valorificarea produselor pe pieţele externe.
Principalele categorii de măsuri care se aplică de către stat exportatorilor săi sunt: avantajele fiscale;
avantajele valutare; primele de export; subvenţionarea târgurilor, expoziţiilor în străinătate, înfiinţarea de misiuni
diplomatice şi consulare, finanţarea călătoriilor delegaţiilor pentru deschiderea de noi pieţe etc.
Avantajele fiscale cele mai importante sunt: scutirea de la plata impozitului pe cifra de afaceri,
restituirea impozitelor aferente treptelor de prelucrare anterioare ale produsului exportat; generalizarea TVA cu
cota zero. Economiile obţinute din vânzarea la export pe seama acestor mărfuri sunt importante şi diferă de la o
ţară la alta, în funcţie de mărimea cotelor de impunere.
Avantajele valutare; primele de export; subvenţionarea târgurilor, expoziţiilor în străinătate, înfiinţarea
de misiuni diplomatice şi consulare, finanţarea călătoriilor delegaţiilor pentru deschiderea de noi pieţe etc.

9.4. Concepte cheie.


De aceea, în formarea preţului extern alături de considerarea raportului fundamenta! dintre cererea şi
oferta mondială pentru acel bun de o mare atenţie trebuie să se bucure şi alţi factori cu rol deosebit de important,
125
sunt: concurenţa pe piaţa internaţională, acţiunea monopolurilor, impactul inflaţiei, politica fiscală a diferitelor state
partenere, acordurile comerciale internaţionale.
a) Cotaţiile de bursă se stabilesc şi se utilizează la mărfurile fungibile, ce se caracterizează prin
omogenitate şi mică variaţie a parametrilor valorii de întrebuinţare: petrol, cereale, zahăr, bumbac, cafea, cacao,
metale neferoase ulei cauciuc natural.
Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor ce se încheie în mod efectiv în"perioada considerată.
Nivelul acestora influenţează puternic şi preţul altor produse (similare, substituibile, complementare etc).
Cotaţiile nominale sunt stabilite pentru produsele care în mod obişnuit sunt cotate la bursa, dar pentru
care, în perioada considerată, din lipsă de cerere sau ofertă, nu se încheie tranzacţii.
Când pentru un produs nu se încheie tranzacţii la bursă o perioadă scurtă de timp (1-3 zile), se porneşte să
se coteze din nou de la ultima cotaţie efectivă înregistrată la închiderea bursei.
Dacă intervalul fără tranzacţii este mai mare, ca punct de plecare se consideră, de asemenea, ultimul
nivel al cotaţiei efective dar corectat în raport direct cu modificările de preţ înregistrate la produsele similare care
au fost cotate în perioada considerată
Sursele de informare şi documentare asupra preţurilor externe sunt:
- cotaţiile de bursa;
- preţurile adjudecate în cadrul licitaţiilor internaţionale;
- ofertele şi contraofertele concurenţei;
- contractele încheiate între firme;
- facturile privind produsele exportate şi importate;
- documentele şi operaţiunile bancare;
- preţurile folosite în cadrul acordurilor internaţionale de marfă;
- listele şi cataloagele de preţuri;
- preţurile de pe piaţa internă a diferitelor ţări;
- preţurile prezentate în diferite publicaţii, buletine, ziare, periodice, reviste;
- studiile elaborate de diferite instituţii sau organizaţii internaţionale;
- reglementările din diferite ţări în legătură cu stabilirea preţurilor;
informaţiile transmise de agenţii economici, rapoartele delegaţiilor aflate în străinătate la târguri,
expoziţii pentru prospectarea şi contractarea unor mărfuri.

9.5. Teste de evaluare.


1. O firmă monopolistă, care încearcă să-şi maximizeze profiturile, a realizat o „poziţie de echilibru" în
cazul în care:
a) preţul trebuie să fie mai mic decât costul marginal;
b) preţul trebuie să fie egal cu costul marginal;
c) preţul trebuie să fie mai mare decât costul marginal;
d) preţul poate fi egal sau mai mic decât costul marginal, dar numai mare decât acesta;
e) nici una din cele de mai sus nu este, în mod necesar, corectă, întrucât echilibrul nu cere nici o relaţie
specială între preţ şi costul marginal.
1. Nici un răspuns corect

2. Preţul de echilibru al unui bun economic este:


126
a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) cel mai mic preţ de pe piaţă;
c) preţul la care cererea se egalizează cu oferta, la volumul cel mai mare de vânzări şi cumpărări dintr-un
anumit bun.
2. c

3. În care din situaţiile de mai jos preţul de echilibru poate să scadă?


a) când veniturile cresc;
b) când costurile de producţie scad;
c) când oferta scade şi cererea creşte.
3. b

4. Preţul de echilibru poate avea un rol deosebit în funcţionarea deciziilor dacă:


a) se fixează dinainte;
b) se formează liber pe piaţă;
c) se menţine constant.
4. b

Bibliografie
T. Moşteanu, D. Dumitrescu, C. Florice! - Preţuri şi tarife, curs, ASE, Bucureşti, 1991.
T. Moşteanu şi col. - Culegere 'de Lucrări Aplicative şi Studii de Caz la disciplina Preţuri şi Tarife,
ASE, Bucureşti, 1987.
T. Moşteanu, F. Alexandru, C. Floricel - Preţuri şi tarife, E.D.P. - R.A., Bucureşti, 1993.
T. Moşteanu, D. Dumitrescu, C. Floricel - Culegere de lucrări aplicative şi studii de caz la disciplina
„Preţuri şi tarife", E.D.P. -R.A., Bucureşti, 1994.
T. Moşteanu, F. Alexandru, D. Berceanu - Regimul preţurilor în România, Buletin economico-
legislativ nr. 4/1996. Tribuna Economică S.A., Bucureşti.
T. Moşteanu, D. Dumitrescu, C. Floricel, F. Alexandru - Preţuri şi concurenţă, E.D.P. - R.A.,
Bucureşti, 1997.
T. Moşteanu, D. Dumitrescu, C. Floricel, F. Alexandru - Culegere de lucrări
aplicative şi studii de caz la disciplina „Preţuri şi concurenţă", E.D.P. - R. A., Bucureşti, 1997.
T. Moşteanu, Th. Purcărea - Concurenţa, Ghidul afacerilor performante, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
T. Moşteanu, Th. Purcărea, F. Alexandru, M. Alexandru - „Concurenţe. Reglementări, Instituţii,
Proceduri", Buletinul Economic Legislativ, nr. 7/1997, Redacţia Tribuna Economică, Bucureşti.
T. Moşteanu, Th. Purcărea, F. Alexandru, M. Alexandru - „Protecţia mediului concurenţial.
Proceduri, Jurisprudenţă", Buletin Economic Legislativ, nr. 3/1998, Redacţia Tribuna Economică, Bucureşti.

127