Sunteți pe pagina 1din 92

MARIA LULESCU

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL


SUPERIOR DE NEPROFIL
MARIA LULESCU

EDUCAŢIA FIZICĂ
ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
DE NEPROFIL

Editura Sitech
Craiova, 2016
Corectura aparţine autorului.

© 2016 Editura Sitech Craiova


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reprodu-
cere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lu-
crare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contra-
facere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justifi-
cate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2016 Editura Sitech Craiova


All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this
book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any
form or by any means, electronic, photocopying, recording or otherwise,
without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu,


acreditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul
4, care include domeniile: științe juridice, sociologice, politice și
administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine
publică, științe economice și administrarea afacerilor, științe psihologice,
ale educației, educație fizică și sport.

Editura SITECH Craiova, România


Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; office@sitech.ro; sitech@rdsmail.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


LULESCU, MARIA
Educaţia fizică în învăţământul superior de neprofil / Maria Lulescu. -
Craiova : Sitech, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-5167-7

371.3:796:378

ISBN 978-606-11-5167-7
PREFAŢĂ

Prezenta lucrare a fost elaborată ţinând cont de


necesităţile de ordin didactic, prevăzute în fişa disciplinei
Educaţie Fizică, pentru studenţii anului I şi II, Universitatea
„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Cartea intenţionează să prezinte o sinteză, care


cuprinde aspecte legate de locul şi rolul educaţiei fizice în
învăţământul superior de neprofil, obiectivele educaţiei fizice,
influenţele asupra orgaismului studenţilor, atletismul în cadrul
lecţiei de educaţie fizică în învăţământul superior de neprofil,
precum şi conţinutul activităţii de educaţie fizică universitară.

Lucrarea cuprinde problematica de bază din domeniul


teoriei şi metodicii educaţiei fizice, necesară instruirii
studenţilor în cadrul lecţiilor practice.

Datorită stilului accesibil, lucrarea urmăreşte


optimizarea procesului de învăţământ în rândul studenţilor, în
vederea îmbunătăţirii condiţiei fizice şi a stării de sănătate a
acestora.

Lucrarea de faţă este destinată atât profesorilor de


specialitate, pentru aprofundarea teoretică şi practică a
predării educaţiei fizice şi sportului în învăţământul superior
de neprofil, cât şi studenţilor pentru perfecţionarea pregătirii
multilaterale, pentru însuşirea de cunoştinţe teoretice şi
practice necesare practicării exerciţiului fizic în mod
independent, în timpul liber.

Autoarea

5
Cuprins
Prefaţă ...................................................................................... 5

Capitolul 1. Noutăţi şi tendinţe ale educaţiei fizice universitare


pe plan internaţional .................................................................. 9

Capitolul 2. Probleme actuale ale educaţiei fizice în


învăţământul superior de neprofil din România ...................... 13
2.1. Elementele curriculum -ului universitar de educaţie
fizică .................................................................................... 14
2.2. Forme organizatorice de predare şi învăţare ................ 15

Capitolul 3. Particularităţile educaţiei fizice în învăţământul


superior de neprofil din România............................................ 18
3.1. Locul şi rolul educaţiei fizice în ansamblul disciplinelor
universitare .......................................................................... 18
3.2. Obiectivele educaţiei fizice în învăţământul superior de
neprofil ................................................................................ 22

Capitolul 4. Atletismul în lecţia de educaţie fizică universitară


................................................................................................. 27
4.1. Introducere în problematica atletismului ..................... 27
4.2. Probele atletice ............................................................. 29
4.3. Deprinderile motrice .................................................... 32
4.3.1. Deprinderile motrice de bază ................................... 34
4.3.2. Deprinderile motrice specifice atletismului .............. 36

Capitolul 5. Conţinutul activităţii de educaţie fizică în


învăţământul superior de neprofil ........................................... 38
5.1. Capacitatea de organizare ............................................ 38
5.2. Dezvoltarea fizică armonioasă (D.F.A.) ...................... 38
5.3. Calităţi motrice de bază................................................ 40
7
5.4. Deprinderile motrice .................................................... 43
5.4.1. Deprinderi motrice de bază - Şcoala atletismului cu
aplicaţii în lecţia de educaţie fizică universitară .................. 43
5.4.2. Deprinderi motrice specifice atletismului ................. 75

Capitolul 6. Evaluarea în învățământul superior de neprofil –


componentă a procesului didactic ........................................... 85

Bibliografie ............................................................................ 87

8
CAPITOLUL 1

NOUTĂŢI ŞI TENDINŢE ALE EDUCAŢIEI


FIZICE UNIVERSITARE PE PLAN
INTERNAŢIONAL

Educaţia fizică în învăţământul superior trebuie


explicată prin prisma spiritului epocii şi a persoanelor oficiale,
care au influenţat întregul proces de educaţie fizică la
începuturile sale. La început, în majoritatea universităţilor s-a
semnalat existenţa unei activităţi de esenţă sportivă, care s-a
datorat unor iniţiative particulare, de interes local şi cu caracter
facultativ1.
Instituţiile de învăţământ superior din lume acordă o
atenţie sporită bunăstării omului, eforturile lor fiind desfăşurate
în virtutea ideii de „bunăstare fizică”, definită cel mai bine prin
dobândirea şi încurajarea unor deprinderi sănătoase de viaţă.
Educaţia fizică s-a practicat prima dată în universităţile
engleze Oxford şi Cambridge (1810), la Universitatea din Bonn
(1817) s-a amenajat primul teren de gimnastică în aer liber, apoi
fenomenul s-a extins în Suedia, Finlanda (1830), în SUA (1860) etc.
După primul război mondial, o dată cu amploarea
activităţii sportive pe plan internaţional, s-a resimţit tot mai
mult intervenţia directă a statului în universităţile diverselor
ţări. Astfel, în multe universităţi educaţia fizică capătă un
caracter obligatoriu, ca rezultat al autonomiei universitare sau a
unei politici de stat.
`După al doilea război mondial, obligativitatea educaţiei
fizice a fost generalizată în numeroase ţări şi instituţii de

1 GALLAGHER, R.M. şi colab., Educaţie fizică. Bucureşti, Editura All


Educaţional, 2000
9
învăţământ superior, durata obligativităţii fiind cuprinsă între
1-4 ani. În majoritatea ţărilor, pe lângă activităţile obligatorii
încep să fie organizate şi o serie de activităţi facultative în
timpul liber, sub forma competiţiilor din cadrul asociaţiilor
sportive studenţeşti2.

Astfel, în Suedia se pune accent pe educaţia


universitară a sportivilor de elită, încercându-se sprijinirea lor
în vederea continuării activităţii de performanţă pe durata
studiilor universitare3.

În Marea Britanie, la nivelul învăţământului superior,


concepţia generală asupra sportului are la bază o serie de
principii, prin care se urmăreşte:
- să se asigure condiţiile ca tinerii să aibă posibilitatea
de a-şi însuşi deprinderi şi priceperi motrice de bază, prin
intermediul unui proces instructiv-educativ, cu valenţe motrice,
desfăşurat în instituţiile respective;
- asigurarea condiţiilor pentru ca fiecare student să
participe la activităţile sportive şi recreative la libera alegere;
- crearea condiţiilor pentru cei care au interesul şi
calităţile necesare să-şi îmbunătăţească performanţele în sport
şi să-şi valorifice potenţialul;
- să asigure studenţilor cu aptitudini deosebite
posibilitatea de a atinge cel mai înalt nivel al potenţialului lor
în sportul de performanţă4 .
În sistemul englez de organizare a activităţii sportive în
universităţi, partea cea mai pozitivă o constituie caracterul ei

2 MIHALACHE, D., FILIMON, U., Sportul în Suedia. În: Buletin


Informativ, Nr.459-461, Bucureşti, 1994
3 MIHALACHE, D., FILIMON, U., Sportul în Suedia. În: Buletin
Informativ, Nr.459-461, Bucureşti, 1994
4 MIHALACHE, D. şi colab., Sportul în Marea Britanie. În: Buletin
Informativ, Nr.459-461, Bucureşti, 1994
10
voluntar şi faptul că sportul este o parte indisolubil legată de
viaţa studenţească; în planul de studii îi este rezervat un loc de
cinste, ca făcând parte din programul zilnic al fiecărui student
şi profesor. Acest sistem are la bază şi o organizare diferită a
studiului în învăţământul superior5.
La Universitatea din Cambridge există numeroase
cluburi care se grupează în „General athletic club” şi care sunt
conduse de studenţi. Aici există o paletă variată de discipline
sportive precum: tenis, cricket, înot, polo, volei, baschet, judo,
hochei pe gheaţă, gimnastică, yachting etc6.

În Franţa, în universităţi a existat o preocupare mai


mare pentru instruirea intelectuală decât pentru desăvârşirea
corporală. Timpul, obiceiurile noi, necesităţile create de epoca
noastră au învins puţin câte puţin prejudecăţile şi au şters această
falsă demnitate unde se ascundea un conservatorism îngust7.
Studenţii participă la cursurile de educaţie fizică fie
pentru a se întreţine fizic, fie pentru a se iniţia într-un sport pe
care nu-l cunosc, fie pentru a-şi perfecţiona tehnica.

În S.U.A., Asociaţia Naţională a Sportului Universitar


(NCAA) este organizaţia care se ocupă de activitatea sportivă
desfăşurată în instituţiile de învăţământ superior din această
ţară. Este o asociaţie bazată pe voluntariat, cu peste 1000 de
instituţii, convenţii, organizaţii şi persoane individuale care se
preocupă de administraţia inter-universitară a sportului8.

5 KOSSL, J., Organizarea vieţii sportive la Universitatea din Cambridge.


În: Educaţia fizică şi sportul în învăţământul superior, Bucureşti,
C.N.E.F.S., 1970
6 MIHALACHE, D. şi colab., Sportul în Marea Britanie. În: Buletin
Informativ, Nr.459-461, Bucureşti, 1994
7 PAGES, J.G., Organizarea sportului în Franţa. În: Buletin Informativ,
Nr. 363, Bucureşti, 1986
8 FASSBENDER, A., Asociaţia Naţională a Sportului Universitar
(NCAA). În: Buletin Informativ, Nr. 481-482, Bucureşti, 1995
11
Unul din scopurile NCAA îl reprezintă iniţierea,
promovarea şi îmbunătăţirea programelor sportive inter-
universitare pentru studenţii care practică sportul, dezvoltarea
şi promovarea calităţilor cu valoare educativă, a condiţiei
fizice, a perfecţionării sportive şi a practicării sportului ca
formă de petrecere a timpului liber.
Sportul universitar este considerat o componentă a
activităţii educaţionale din colegiile şi universităţile americane.
Un alt aspect care trebuie evidenţiat îl reprezintă
accentul care se pune pe educaţia universitară a sportivilor de
elită, statele occidentale sprijinindu-i în vederea continuării
activităţii de performanţă pe durata studiilor universitare9.

9 HESS, B.B. şi colab., Sportul în S.U.A. În: Buletin Informativ, Nr.481-


482, Bucureşti, 1995
12
CAPITOLUL 2

PROBLEME ACTUALE ALE EDUCAŢIEI


FIZICE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
DE NEPROFIL DIN ROMÂNIA

În România trebuie pus accentul pe preocuparea


studentului de a-şi găsi, din proprie iniţiativă, timpul şi
motivaţia ca, prin practicarea exerciţiilor fizice să se elibereze
de stresul şi monotonia vieţii cotidiene, să înlăture
sedentarismul şi oboseala intelectuală.
Prof. univ. dr. I. Haţieganu sublinia că „educaţia fizică a
devenit o preocupare pentru toate universităţile şi aproape în
toate ţările europene, educaţia fizică universitară este în plină
evoluţie şi pusă, alături de educaţia ştiinţifică, în vederea
realizării educaţiei integrale. Necesităţile actuale ale vieţii
sociale au contribuit ca uşile universităţilor din aproape toate
ţările să se deschidă şi să facă posibilă introducerea educaţiei
fizice în universitate”10.
Pe baza participării studenţilor la competiţii cu caracter
tradiţional, national şi mai ales internaţional, sportul contribuie
la promovarea prestigiului şi poziţiei ţărilor în lume,
realizându-se contacte umane în cadrul diferitelor comunităţi
sociale şi chiar schimburi de experienţă între diferite instituţii
de învăţământ superior.
Trebuie precizat faptul că nivelul de conştiinţă şi
educaţie al tineretului din ţările occidentale, realizat şi
consolidat în timp şi susţinut de o dotare materială

10 BENGA, I., Inestimabila contribuţie a educaţiei fizice – ca ştiinţă a


perfecţionării umane – la dezvoltarea personalităţii studenţilor. În: Analele
Universităţii din Oradea, Educaţie Fizică şi Sport, TOM II, 1992
13
multifuncţională, asigură eficienţa în activitatea de educaţie
fizică, indiferent de regimul acestei discipline în planul de
învăţământ universitar. Şi România încearcă să se alinieze la
standardele internaţionale, prin măsurile succesive de
schimbare a specializărilor şi a curriculum-ului universitar
(plan de învăţământ, programe analitice, tratate si cursuri
universitare)11.

2.1. Elementele curriculum -ului universitar de


educaţie fizică

Bazele conceptului de curriculum în educaţie fizică şi


sport au fost puse de Robinson. Acesta a reuşit să înlocuiască
didactica teoretică predominantă până în 1967 cu un concept de
gândire curriculară. În acest sens s-a pus problema, în primul
rând, asupra conţinutului procesului de predare care trebuie să
se desfăşoare pe baze mai raţionale (o metodică mai clară) şi de
o manieră mai democratică, în sensul participării mai multor
specialişti competenţi în stabilirea programelor de instruire12.
În cadrul conţinutului activităţii de educaţie fizică sunt
prevăzute:
- Capacitatea de organizare;
- Dezvoltarea fizică armonioasă;
- Calităţile motrice de bază;
- Deprinderile şi priceperile motrice de bază, aplicativ-
utilitare şi specifice.

11 STOICA, A.M., Particularităţile predării educaţiei fizice în


învăţământul superior de neprofil. Editura Arvin Press, Bucureşti, 2004
12 COLIBABA, E.D. şi colab., Contribuţii la modernizarea predării
educaţiei fizice şi sportului în învăţământul superior. În: Ştiinţa Sportului,
Nr. 11, Bucureşti, 1998
14
În ceea ce priveşte concepţia despre predarea educaţiei
fizice în învăţământul superior, aceasta vizează următoarele
aspecte metodologice13:
- adaptarea conţinutului potrivit timpului didactic
afectat condiţiilor materiale, tradiţiilor instituţiilor de
învăţământ, interesului şi opţiunii studenţilor pentru anumite
exerciţii fizice;
- valorificarea nivelului de pregătire a studenţilor;
- focalizarea obiectivelor instrucţionale prin strategii
didactice optime;
- acţionarea sistematică (în fiecare lecţie) asupra stării
de sănătate, dezvoltării fizice generale şi calităţilor motrice;
- predarea ramurilor şi probelor sportive va fi în
permanenţă însoţită de practicarea globală a acestora;
- implementarea spiritului creator şi inventiv în
desfăşurarea lecţiilor, astfel încât acestea să devină părţi
atractive pentru studenţi.

2.2. Forme organizatorice de predare şi învăţare

În concordanţă cu resursele educaţionale (conţinutul


instruirii, capacitatea sau disponibilităţile fizice ale studenţilor,
condiţiile materiale, timp) de care dispunem pentru
desfăşurarea întregii activităţi sportive din învăţământul
superior, pot fi utilizate următoarele forme organizatorice de
desfăşurare a procesului de instruire14:

13 COLIBABA, E.D., Proiectarea didactică ştiinţifică şi implementarea ei


în activitatea sportivă de performanţă. În: Ştiinţa Sportului, Nr. 2,
Bucureşti, 1996
14 COLIBABA, E.D. şi colab., Contribuţii la modernizarea predării
educaţiei fizice şi sportului în învăţământul superior. În: Ştiinţa Sportului,
Nr. 11, Bucureşti, 1998
15
A. Lecţiile de educaţie fizică, cu următoarele forme:
a) Lecţia de educaţie fizică propriu – zisă (1-2 lecţii /
săptămână);
Aceste lecţii se desfăşoară pe grupe profesionale
demixtate sau pe grupe constituite pe ramuri de sport, din
cadrul unei facultăţi, profil sau serii.
b) Lecţia de educaţie fizică pe discipline sportive (1-2
lecţii / săptămână);
În această variantă, grupele se constituie, având la bază
opţiunea studenţilor (pe ramuri de sport), condiţiile de bază
materială, de cadre de specialitate, posibilităţile de alcătuire a
orarelor la nivelul facultăţii respective.
c) Lecţia de antrenament (pentru echipele
reprezentative) pe ramuri de sport cu 1-3 antrenamente /
săptămână;
Se organizează cu studenţii selecţionaţi pentru echipele
reprezentative ale instituţiei de învăţământ superior şi cuprind
antrenamente comune şi de individualizare.
Se organizează nu numai cu studenţii din anii I şi II, ci
şi cu cei din anii terminali, toţi necesitând un nivel superior de
motricitate şi de pregătire tehnico-tactică în ramura de sport
respectivă.
Antrenamentele se programează în zile şi la ore la care
să poată participa toţi studenţii secţiei respective, indiferent de
facultatea de la care provin.
d) Lecţia de gimnastică medicală (1-2 lecţii/
săptămână);
Cuprinde acei studenţi care, datorită unor afecţiuni,
deficienţe sau atitudini deficitare, dovedite medical au
recomandarea medicului autorizat pentru a desfăşura activităţi
fizice cu mijloace specifice, în scopul corectării sau ameliorării
acestora.
e) Lecţia de concurs, cu scop de pregătire a echipelor
reprezentative în condiţii de concurs;

16
f) Lecţia de deschidere şi de organizare a activităţii, cu
scop de informare şi orientare a studenţilor asupra importanţei
locului şi rolului educaţiei fizice şi sportului în învăţământul
superior, a efectelor pozitive ale exerciţiului fizic asupra
organismului uman, a sistemului de apreciere a studenţilor etc.

B. Concursurile şi competiţiile sportive – tipuri:


a) Competiţii şi concursuri rezervate tuturor studenţilor:
 amicale: la nivel de grupe, serii, ani, facultăţi,
institute;
 tradiţionale: pe profil profesional, jubiliar, între
facultăţile aceluiaşi institut, între facultăţile unor diferite
institute etc.;
 oficiale: Cupa Anilor I, campionatele universitare,
campionatele municipale studenţeşti, campionatele naţionale şi
internaţionale universitare.
b) Competiţii şi concursuri sportive de performanţă
oficiale prevăzute în calendarul competiţional intern al
Federaţiei Sportului Şcolar şi Universitar.

17
CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂŢILE EDUCAŢIEI FIZICE


ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
DE NEPROFIL DIN ROMÂNIA

3.1. Locul şi rolul educaţiei fizice în ansamblul


disciplinelor universitare

Educaţia fizică reprezintă o componentă importantă,


indispensabilă a educaţiei generale, care are ca scop principal
dezvoltarea calităţilor fizice, psihice, sociale şi culturale ale
individului într-o direcţie pozitivă.
Educaţia fizică reprezintă, deci, o parte importantă a
educaţiei generale, fiind un act de cultură şi un mijloc de
emancipare cu conţinut pedagogic. Ca proces instructiv -
educativ, educaţia fizică reprezintă un proces bilateral, în
cadrul căruia, sub conducerea cadrelor de specialitate, subiecţii
sunt supuşi sistematic unor influenţe în permanentă
concordanţă cu obiectivele educaţiei în general şi în special cu
cele ale perfecţionării dezvoltării fizice şi motrice.
Integrată într-o educaţie generală cu profund caracter
prospectiv, educaţia fizică concură, prin conţinutul său specific, la
realizarea idealului educaţional şi, în ultimă instanţă, a celui social,
de formare a unei personalităţi dezvoltate multilateral, a unei
personalităţi care să întruchipeze competent şi activ la rezolvarea
problemelor societăţii şi la modelarea propriei sale persoane.
De aceea, din sistemul disciplinelor cu care se
acţionează la vârsta la care procesele de creştere şi dezvoltare
sunt prezente, inclusiv în primii ani de studenţie nu poate să
lipsească activitatea de educaţie fizică.
Datorită valorilor sale, sportul este un catalizator al
18
virtuţilor umane, influenţând masele din punct de vedere moral,
cultural şi social.
Atitudinea tinerilor faţă de activitatea sportivă este, în
ultimă instanţă, o problemă de educaţie, de mentalitate şi de voinţă.
Societăţile dezvoltate au receptat necesitatea folosirii
sportului ca mijloc de echilibrare socială.
Pe linia acestor preocupări este firesc şi necesar ca
eforturile tuturor cadrelor de specialitate să continue în vederea
modernizării educaţiei fizice şi să ofere domeniului soluţii
practice şi idei novatoare. Pe toate treptele învăţământului,
obiectivul de bază al educaţiei fizice şi principala finalitate l-a
constituit cultivarea dragostei pentru mişcare, formarea
obişnuinţei de practicare sistematică a diferitelor exerciţii
fizice, a organizării şi petrecerii în mod util şi creativ a
timpului liber15.
Educaţia fizică constituie o activitate socială cu
contribuţii deosebite la integrarea social-profesională a
tineretului. În acest context, se evidenţiază funcţia formativă a
educaţiei fizice, care trebuie să contribuie la dezvoltarea
acestor însuşiri şi capacităţi care să-i permită individului să-şi
însuşească cât mai repede şi mai bine meseria aleasă, să o
practice cu randament sporit, să se poată angaja în diverse
activităţi sociale şi să poată acţiona în mod independent şi
creator asupra mediului şi asupra propriei sale persoane.
Similar celorlalte discipline, cursul de educaţie fizică
trebuie să-l informeze şi orienteze pe student, să-l înveţe să
folosească diferite structuri de exerciţii într-o anumită ordine,
succesiune metodologică şi dozare şi să-l stimuleze în
depunerea unui efort în lecţie şi în afara acesteia, care să-l ducă
la perfecţionarea sa16.

15 POPESCU, M., Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor.


Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995
16 BĂNĂŢAN, O., Pregătirea fizică a studenţilor. Bucureşti, Editura
Stadion, 1972
19
Factorii psihici în activităţile corporale cresc, pe măsură
ce procesul instructiv-educativ se desfăşoară mai organizat, mai
metodic, ştiinţific şi cu mai multă exigenţă faţă de eficienţa sa.
Totodată, având în vedere nivelul intelectual al
studenţilor, maturitatea lor, cadrul didactic trebuie să insiste în
lecţii asupra înţelegerii corecte şi aprofundate a obiectivelor
însuşite în procesul de practicare a exerciţiilor fizice.
Pentru că unul din obiectivele educaţiei fizice
universitare vizează formarea şi consolidarea unui sistem de
cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care să aibă o
valoare practică, aplicativă, cu posibilităţi de utilizare în
viitoarea profesie, conţinutul lecţiilor trebuie orientat în funcţie
de specificul facultăţilor, asigurându-se posibilitatea aplicării în
practică a cunoştinţelor şi exerciţiilor însuşite la lecţiile
practice17.
Literatura de specialitate confirmă locul şi rolul
exerciţiului fizic, ca factor important în acţiunea complexă
sanogenetică, la toate vârstele şi categoriile profesionale.
Lucrări de cercetare au evidenţiat legătura dintre nivelul
dezvoltării fizice, starea de sănătate şi potenţialul biomotric,
autorii considerând raportul dintre dezvoltarea motrică şi cea
antropometrică drept un criteriu de bază în aprecierea stării de
sănătate.
Rezultatele acestor cercetări constituie argumente
concrete, cu fundamentare ştiinţifică în susţinerea tezei că
exerciţiul fizic, în mediul universitar reprezintă o condiţie
indispensabilă pentru optimizarea stării de sănătate, pentru
obţinerea unor rezultate superioare în pregătirea profesională18.
Se impune deci, sporirea efortului pentru a crea
tineretului studios obişnuinţa de a practica sistematic şi
continuu exerciţiul fizic.

17 POPESCU, M., Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor.


Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995
18 STOICA, A.M., Teza de doctorat, Bucureşti, 2002
20
Tendinţele negative în dezvoltarea motrică, în special a
indicilor de rezistenţă fizică a organismului tinerilor, se
datorează alimentaţiei necorespunzătoare şi a sedentarismului
exagerat. Se apreciază că pentru a restabili echilibrul şi a
asigura o evoluţie optimă a organismului este necesară, în
primul rând, sporirea eficienţei lecţiei de educaţie fizică,
precum şi intensificarea eforturilor tuturor factorilor de
răspundere pentru a forma tinerilor cât mai de timpuriu
capacitatea şi obişnuinţa de a practica sistematic exerciţiile
fizice19.
Activitatea motrică va trebui să intre în viaţa
intelectualului de mâine. Prin funcţia sa formativă,
conştientizând şi intelectualizând actul motric, va putea
satisface nevoia de sănătate şi de vigoare, în vederea menţinerii
echilibrului psiho-fizic necesar unui ritm şi volum de muncă
ridicat. Ca fiinţă cerebrală, viitoarea intelectuală va fi
conştientă de relaţia benefică, funcţională, între cele două laturi
ale pregătirii sale: profesională şi sportivă20.
Introducerea educaţiei fizice ca disciplină opţională la
examenul de bacalaureat a fost, fără îndoială, un act progresist
în învăţământul românesc. Această decizie, ameninţată în
prezent ar trebui să se transforme într-o tradiţie. S-ar produce o
schimbare remarcabilă, poate fundamentală în mentalitatea
tinerilor despre importanţa educaţiei fizice, pe de o parte şi
interesul pentru prestaţia personală, pe de altă parte. Întreaga
societate are de câştigat pentru că un număr tot mai mare de
tineri sunt convertiţi la perfecţionarea deprinderilor motrice şi
ameliorarea capacităţii fizice generale.

19 MOŢ, D., Autoreglarea conduitei motrice la tinere supraponderale.


Timişoara, Editura Eurofit, 1998
20 GANCIU, M., Teza de doctorat, Bucureşti, 2002
21
3.2. Obiectivele educaţiei fizice în învăţământul
superior de neprofil

Ca proces instructiv-educativ cu caracter organizat,


educaţia fizică reprezintă un proces bilateral în cadrul căruia,
sub conducerea cadrelor de specialitate, subiecţii sunt supuşi
sistematic unor influenţe în permanentă concordanţă cu
obiectivele educaţiei, în general şi cu cele pentru fiecare etapă
privind perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor
motrice.
Pentru studenţi, exerciţiile fizice reprezintă o necesitate
care contribuie la întărirea sănătăţii, la îmbunătăţirea capacităţii
motrice şi la educarea unor calităţi morale ce conduc spre
idealul de echilibru „Mens sana in corpore sano”21.
Obiectivele generale ale educaţiei fizice urmăresc:
◦ Menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a
studenţilor, creşterea rezistenţei organismului la factorii de
mediu prin călire şi sporirea capacităţii de muncă fizică şi
intelectuală;
◦ Asigurarea dezvoltării fizice armonioase în sensul
perfecţionării indicilor somato-funcţionali şi a prevenirii
instalării atitudinilor fizice deficiente, prin formarea şi
menţinerea atitudinii corecte a corpului;
◦ Dezvoltarea capacităţii motrice generale, adică
educarea calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de
deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative, dar şi
specifice înotului;
◦ Cultivarea deprinderilor şi obişnuinţei studenţilor de
a practica independent, în timpul liber, înotul în scop corectiv,
recreativ, de fortificare sau compensator;

21 BIZIM, A. şi colab., Metodica educaţiei fizice în învăţământul superior.


Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994
22
◦ Dezvoltarea armonioasă a personalităţii, în funcţie de
solicitările tot mai intense ale societăţii moderne (intelectuale,
moral-volitive, estetice, civice şi tehnico-profesionale etc.);
favorizarea integrării sociale;
◦ Formarea şi consolidarea unui sistem de cunoştinţe
teoretice şi practice (igienice, fiziologice, metodice, tehnice,
organizatorice), în concordanţă cu sarcinile generale ale
învăţământului superior, de instruire multilaterală, integrat în
cerinţele societăţii contemporane.
Privind obiectivele educaţiei fizice universitare, acestea
trebuie reactualizate în privinţa unor aspecte referitoare la ritmul şi
stilul de viaţă contemporan, adăugând următoarele aspecte22:
* formarea unui stil de viaţă sănătos cu practicarea
mişcării în aer liber, revigorarea activităţilor turistice, a vieţii în
excursii şi tabere;
* alternativă la modalităţile nocive de petrecere a
timpului liber în diverse localuri, prin practicarea sporturilor
preferate;
* înlăturarea deprinderilor vicioase legate de droguri,
tutun, alcool, prin efectuarea unor exerciţii fizice plăcute, care
să contracareze interesul în privinţa acestor obiceiuri
dăunătoare;
* formarea unor grupuri de prieteni care să fie interesaţi
de aceste obiective, care menţin un stil de viaţă armonios şi
atragerea cât mai multor studenţi către acest mod de existenţă;
* formarea convingerii că exerciţiul fizic este cel mai
ieftin medicament şi implementarea acestui ideal viitorilor
studenţi, care să fie formaţi de mici în această direcţie;
* evaluarea activităţilor fizice prin posibilitatea
cunoaşterii propriului corp sub aspectul estetic, psihic şi
funcţional şi a posibilităţilor de modelare al acestuia.

22 BACHNER, L., Forme diferenţiate de conţinut şi organizare a educaţiei


fizice şi sportului la studenţi. Teza de doctorat, Bucureşti, 2002
23
Pentru că unul din obiectivele educaţiei fizice
universitare vizează formarea şi consolidarea unui sistem de
cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care să aibă o valoare
practică, aplicativă, cu posibilităţi de utilizare în viitoarea
profesie, conţinutul lecţiilor trebuie orientat în funcţie de
specificul facultăţilor, asigurându-se posibilitatea aplicării în
practică a cunoştinţelor şi exerciţiilor însuşite la lecţiile practice.

În procesul de instruire a studenţilor, dezvoltarea fizică


armonioasă (D.F.A.) presupune o prelucrare şi dezvoltare a
tuturor grupelor musculare, de întărire a articulaţiilor şi oaselor,
de dezvoltare a capacităţilor funcţionale (circulaţia, respiraţia,
sistemul nervos etc.).
Realizarea D.F.A. în procesul instructiv-educativ (şi
chiar în afara lui printr-o exersare individuală) este asigurată de
mijloacele specifice, de metodele şi mijloacele tradiţionale şi
moderne, cu condiţia să se lucreze continuu, cu convingere şi
înţelegere deplină din partea studenţilor.
Prin predarea exerciţiilor fizice în cadrul lecţiilor de
educaţie fizică şi sport cu studenţii, trebuie pus accent pe
dezvoltarea motricităţii generale, dată de:
a) deprinderi şi priceperi motrice: mersul, alergare,
săriturile, aruncările, echilibrul. Scopul lor este de ordin utilitar
şi de existenţă, baza motricităţii omului în viaţă şi activitate.
Exerciţiile fizice, metodele, mijloacele folosite în
procesul instructiv-educativ realizează, în timp, însuşirea lor
corectă, formarea, consolidarea şi dezvoltarea motricităţii
generale. Cu cât aceste deprinderi şi priceperi motrice vor fi
mai bine şi mai corect însuşite, formate şi dezvoltate, cu atât
vor deveni mai utile şi mai eficiente în întreaga lor viaţă şi
activitate.
b) calităţi motrice: viteza, forţa, rezistenţa,
îndemânarea, supleţea. Scopul lor este de ordin calitativ al
motricităţii, contribuind la ridicarea capacităţii funcţionale a

24
întregului organism la un nivel ridicat. Viteza este calitatea cea
mai puţin perfectibilă, dar poate fi îmbunătăţită, chiar
dezvoltată, prin perfecţionarea tehnicii de alergare, a mobilităţii
specifice, a ritmului de accelerare, a repetărilor multiple şi în
timp îndelungat.
Celelalte calităţi motrice pot fi dezvoltate la un nivel
mai mare, ajungându-se chiar la un procent de peste 70-80%
din capacitatea individului, cu condiţia să se aplice mijloacele
specifice, metodele şi tehnologiile moderne şi eficiente23.
Formele şi mijloacele folosite în cadrul lecţiilor vor
trebui să asigure deprinderi şi obişnuinţe de activitate
independentă.
Studentul trebuie să-şi însuşească complexe de exerciţii
în vederea autoperfecţionării continue pentru gimnastica
zilnică, activitate corectivă şi compensatoare, destindere,
recreere şi păstrarea capacităţii de muncă.
Nu trebuie să neglijăm nici formarea capacităţii de
organizator şi conducător al unor forme de practicare a
exerciţiilor fizice la nivel de grup.
Factorii psihici în activităţile corporale cresc, pe măsură
ce procesul instructiv-educativ se desfăşoară mai organizat, mai
metodic, ştiinţific şi cu mai multă exigenţă faţă de eficienţa sa.
Formarea deprinderilor şi priceperilor motrice,
dezvoltarea calităţilor motrice, însuşirea unui comportament
motor de înaltă valoare (tehnic, fizic, moral etc.), depind de
stimuli (exerciţiile fizice, elementele tehnico-tactice etc.) şi de
structura personalităţii în care aptitudinile psiho-motrice,
caracterul şi temperamentul deţin un rol important24.
Totodată, având în vedere nivelul intelectual al
studenţilor, maturitatea lor, cadrul didactic trebuie să insiste în

23 BAROGA, L., Educarea calităţilor fizice combinate. Bucureşti, Editura


Sport – Turism, 1984
24 GLASSFORD, D.R., Sportul şi valorile educative: mizele anului 2000.
În: Buletin Informativ, Nr. 477-480, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1995
25
lecţii asupra înţelegerii corecte şi aprofundate a obiectivelor
însuşite în procesul de practicare a exerciţiilor fizice.
Informarea teoretico-metodică a studenţilor în vederea
participării conştiente şi active trebuie să se refere la:
▫ rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice şi
necesitatea introducerii lor în programul zilnic;
▫ cunoştinţe suplimentare privind practicarea unor
activităţi sportive ca: turism, jogging, culturism, gimnastică
aerobică etc.;
▫ noţiuni generale legate de ramura de sport practicată
şi de igiena efortului fizic25.
Fiecare lecţie trebuie să aibă un element original, o
noutate care va spori interesul şi participarea activă a
studenţilor. Deci trebuie formată o motivaţie puternică şi
corectă privind necesitatea practicării exerciţiilor fizice după
anumite reguli pe care le ştie cel mai bine cadrul de
specialitate.

25 BIZIM, A. şi colab., Metodica educaţiei fizice în învăţământul superior.


Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994
26
CAPITOLUL 4

ATLETISMUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ


UNIVERSITARĂ

4.1. Introducere în problematica atletismului

Atletismul este definit ca - un sistem de exerciţii


realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale
şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi
obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor26.
Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului
care, prin numărul mare de exerciţii, diferite unele de altele,
vizează întrecerea, dar şi dezvoltarea armonioasă a
organismului. Este o activitate practică în care exerciţiile diferă
prin modul de execuţie dar şi prin influenţele pe care le
produce asupra omului, ca sistem hipercomplex, dinamic bio-
psiho-social27.
Atletismul este recunoscut ca unul din sporturile cele
mai complete, prin mijloacele sale specifice (mersul, alergarea,
săritura, aruncarea), exercitând influenţe multiple asupra
organismului începătorului, sportivului în formare, atletului de
mare performanţă, dar şi sportivilor aflaţi în stadiul de refacere
după anumite accidente.
Practicarea sistematică a exerciţiilor atletice asigură o
pregătire fizică generală atât prin deprinderile motrice pe care
le perfecţionează, cât şi prin capacităţile motrice pe care le
dezvoltă: viteza de reacţie, viteza de execuţie, viteza de
repetiţie, viteza de accelerare, viteza de deplasare, forţa în

26 Terminologia educaţiei fizice şi sportului, București, 1974


27 STOICA, M., MDS Atletice. Editura Discobolul, Bucureşti, 2013
27
regim de viteză (detenta), rezistenţa anaerobă alactacidă,
lactacidă şi în special cea aerobă28.
Majoritatea specialiştilor domeniului educaţiei fizice şi
sportului includ mersul, alergarea, săritura şi aruncarea printre
mijloacele de bază, cu efecte pozitive asupra organismului
uman. Aceste mijloace specifice atletismului le recomandăm
sub forma unor exerciţii fizice care să solicite multilateral
organismul, în raport cu posibilităţile individuale, mai ales în
direcţia angrenării şi dezvoltării marilor sisteme (circulator,
respirator şi neuromuscular), corelate cu o alimentaţie raţională
şi un regim echilibrat de viaţă29.
Având în vedere principala caracteristică a exerciţiilor
de atletism, naturaleţea, în sensul că alergarea, săritura şi
aruncarea sunt componentele de bază ale motricităţii omului
normal, învăţarea motrică în atletism reprezintă, în primul rând,
perfecţionarea acestor acte motrice care constituie baza
comportamentului motor specializat. O etapă superioară este
aceea în care se însuşesc şi se perfecţionează comportamentele
motrice specifice, reprezentate prin ceea ce numim, în mod
generic, tehnica exerciţiilor de atletism sau diversele variante
de procedee tehnice. Învăţarea tehnicii, proces pedagogico-
sportiv, constă în capacitatea subiectului de a însuşi acel
ansamblu de mişcări ale corpului, întrunite în forme şi structuri
determinate, cu precizie în timp şi spaţiu, care conferă fiecărei
probe atletice eficienţă maximă30.
În întâmpinarea opţiunilor exprimate de o mare parte
dintre studenţii care doresc să se iniţieze sau perfecţioneze în
practicarea unei ramuri de sport, în ultimul timp, majoritatea

28 STOICA, M., Atletism – Mijloc asociat al Kinetoterapiei. Editura Bren,


Bucureşti, 2005
29 STOICA, M., Atletism - Mijloc asociat al Kinetoterapiei. Editura Bren,
Bucureşti, 2005
30 ARDELEAN, T., Învăţarea motrică în atletism. Editura IEFS,
Bucureşti, 1977
28
instituţiilor de învăţământ superior organizează lecţii cu profil
predominant pe una din ramurile de sport, care se bucură de o
largă audienţă în rândul acestora. Astfel, în vederea organizării
acestui gen de lecţii, cu profil orientat predominant pe o ramură
de sport s-au conceput programe sintetice de pregătire pentru
principalele ramuri de sport solicitate de studenţi.
Ca obiective urmărite în pregătirea pe ramuri de sport,
menţionăm31:
 lărgirea şi perfecţionarea principalelor elemente
tehnico – tactice;
 însuşirea principalelor probleme organizatorice şi a
prevederilor regulamentare, specifice ramurii respective;
 asigurarea tonicităţii psihofizice, a bucuriei de
mişcare şi cultivarea deprinderilor de practicare independentă a
sportului preferat;
 depistarea şi selecţia subiecţilor dotaţi pentru
echipele reprezentative ale facultăţilor, cât şi pentru secţiile
cluburilor universitare.

4.2. Probele atletice

De-a lungul anilor, atletismul s-a diversificat în cadrul


celor trei categorii de exerciţii naturale (alergări, sărituri şi
aruncări), formându-se probele atletice specifice fiecărei
categorii.
Sistemul probelor de atletism are caracter variat ca
diversitate și unilateral ca specificitate. Probele sunt constituite
pe criterii de vârstă și sex, corelate cu disponibilitățile fizice și
psihice caracteristice acestora32.

31 BIZIM, A. şi colab., Metodica educaţiei fizice în învăţământul superior.


Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994
32 Mihăilescu, L., Mihăilescu, N., Atletism în sistemul educaţional. Editura
Universităţii din Piteşti, 2006
29
Probele atletice considerate a fi cele mai importante
sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea fac
parte din programul concursurilor de mare anvergură, precum:
Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale,
Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile
Olimpice.
Sunt programate şi concursuri în care nu sunt cuprinse
toate probele clasice: Campionate Şcolare, Campionate
Universitare, Campionate de Juniori şi mai ales Grand Prix-urile.

Categoriile probelor de atletism


a. Categoria alergărilor cuprinde:
 alergări de viteză, pe distanțe de 50m – 400m
inclusiv; ele se desfășoară pe plat, peste garduri, individual și
sub formă de ștafete;
 alergări de semifond, pe distanțe de 800m – 1500m
inclusiv; ele se desfășoară pe teren plat și pe teren variat sub
formă de cros la copii și juniori III;
 alergări de fond, pe distanțe de 3000m – 10.000m
inclusiv; ele se desfășoară pe teren plat, pe teren variat și peste
obstacole;
 alergări de mare fond, pe distanțe de peste 10.000m
până la 42,195km (distanța maratonului); ele se desfășoară pe
teren variat și/sau pe șosea.
b. Categoria săriturilor cuprinde:
 sărituri în plan orizontal: săritura în lungime cu
elan și triplusaltul;
 sărituri în plan vertical: săritura în înălțime și
săritura cu prăjina.
c. Categoria aruncărilor cuprinde:
 aruncări de tip împingere: aruncarea greutății;
 aruncări de tip azvârlire: aruncarea mingii de oină
și aruncarea suliței;

30
 aruncări de tip lansare: aruncarea discului și
aruncarea ciocanului.
d. Categoria probelor combinate cuprinde:
 pentatlonul – 5 probe: 2 probe de alergări, 2 probe
de sărituri și o probă de aruncare;
 heptatlonul – 7 probe: 3 probe de alergări, 3 probe
de sărituri și o probă de aruncare;
 octatlonul – 8 probe: 4 probe de alergări, 3 probe de
sărituri și o probă de aruncare;
 decatlonul – 10 probe: 4 probe de alergări, 3 probe
de sărituri și 3 probe de aruncări.

Tabelul nr. 1 – Sistemul probelor de atletism în competițiile


seniorilor

LOCUL
GRUPA DE
PROBA DE B F
PROBE
DESFĂŞURARE
• 100 m x x
Alergări de
• 200 m • Pista stadionului x x
viteză
• 400 m x x
Alergări de • 800 m x x
• Pista stadionului
semifond • 1500 m x x
Alergări de • 5000 m x x
• Pista stadionului
fond • 10.000 m x x
Alergări de • Maraton – 42.195
• Şosea x x
mare fond km.
Alergări de
• 3000 m obstacole • Pista stadionului x x
obstacole
• 100 mg - x
Alergări de
• 110 mg • Pista stadionului x -
garduri
• 400 mg x x
Alergări de • 4x100 m x x
• Pista stadionului
ştafetă • 4x400 m x x
• 20 km x x
Marş • Şosea
• 50 km x -
31
• Lungime x x
• Înălţime x x
Sărituri • Stadion
• Triplusalt x x
• Prăjina x x
• Greutate x x
• Disc x x
• Aruncări • Stadion
• Suliţă x x
• Ciocan x x
• Heptatlon –
100mg, 200m,
greutate, înălţime/ I - x
zi • Stadion
lungime, suliţă, 800
Probe
m, / II-a zi
combinate
• Decatlon – 100m,
(poliatloane)
lungime, greutate,
înălţime, 400 m/I zi; • Stadion
110 mg, disc, x -
prăjină, suliţă, 1500
m/ II-a zi

4.3. Deprinderile motrice

Deprinderile motrice se prezintă drept competențe


voluntare ale motricității individului, care se formează în
ontogeneză, ca rezultat al solicitărilor vieții cotidiene și
ocupaționale sau ca urmare a instruirii într-un proces
specializat. Odată formate, acestea se perfecționează
neuniform, în funcție de tipul și nivelul solicitărilor, prezentând
grade diferite de precizie, cursivitate, coordonare, viteză,
ușurință, plasticitate, automatizare, consum enegetic.
Caracteristicile deprinderilor motrice:
- sunt componente ale conduitei voluntare umane, ce se
formează în mod conștient;
- sunt rezultatul calității, al exersării mișcărilor;

32
- sunt structuri de mișcări coordonate, care constau în
integrarea sistematică a mișcării însușite anterior;
- pun în valoare capacitatea de diferențiere fină a
informației senzoriale-perceptive, rezultând o dirijare a
acțiunilor;
- prezintă o aferentație inversă, rapidă și eficientă;
- dovedesc o relativă stabilitate în condiții constante și
plasticitate în condiții variabile;
- sunt condiționate de aptitudinile motrice, motivație,
nivelul instruirii;
- unele elemente (sau chiar întreaga deprindere) se pot
automatiza complet, asigurând o eficiență deosebită a mișcării
și un control al scoarței cerebrale care permite reorientarea
atenției către alți factori implicați în acțiune;
- elementele componente ale deprinderilor sunt legate
logic, precis, într-un sistem unic și ireversibil;
- chiar dacă deprinderile pot fi automatizate complet,
există situații în care ele se manifestă original, adaptându-se la
modificarea condițiilor de execuție;
În funcţie de finalitate, de scopul în care sunt folosite,
deprinderile motrice se clasifică în33:
 generale - care la rândul lor se împart în:
- deprinderi motrice de bază (mersul, alergarea,
săritura, prinderea-aruncarea);
- utilitar-aplicative (târârea, căţărarea, escaladarea,
echilibrul, împingerea-tracţiunea, ridicarea şi transportul de
greutăţi);
 specifice unor probe şi ramuri de sport (elemente şi
procedee tehnice ale acestora).

33 CÂRSTEA, GH., Educaţia fizică – fundamente teoretice şi metodice.


Casa de Editură Petru Maior, Bucureşti, 1999
33
4.3.1. Deprinderile motrice de bază

Fiecare dintre deprinderile motrice de bază – mersul,


alergarea, săritura, aruncarea, prinderea – are un mecanism de
bază format din structuri motrice ce se corelează cu specificul
aparatului locomotor uman, corespunzătoare îndeplinirii multor
acţiuni de comportament motric, pe măsura solicitărilor
necesare în sistemul vieţii sociale. Diversitatea lor exprimă
aria mare de aplicativitate.
Deprinderile motrice de bază trebuie însuşite perfect,
simultan cu formarea priceperii de utilizare a lor în condiţii
diversificate. Iniţierea în practicarea ramurilor de sport, ca şi
capacitatea de a practica diferite sporturi, beneficiază/sunt
condiţionate în mare măsură de gradul de stăpânire a
deprinderilor motrice de bază. Mai mult decât atât, unele
deprinderi motrice de bază fac parte din structura diverselor
procedee tehnice ale unor ramuri de sport, iar altele fac parte
din fondul motric al acestora.
Școala atletismului reprezintă perioada iniţierii, pe
parcursul căreia începătorii îşi însuşesc cunoştinţe şi deprinderi
specifice atletismului (alergarea, săritura, aruncarea), ca bază a
învăţării corecte a tehnicii exerciţiilor sau probelor atletismului.
Această sarcină prioritară este dublată de cerinţa
obligatorie privind dezvoltarea principalelor calităţi motrice
(rezistenţa aerobă, forţa în regim de rezistenţă, forţa rapidă –
forţa explozivă, viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, viteza de
accelerare şi viteza de deplasare), necesare învăţării tehnicii
principalelor exerciţii sau probe de atletism34.

34 STOICA, M., MDS Atletice. Editura Discobolul, Bucureşti, 2013


34
Această perioadă este structurată în:
• şcoala alergării
• şcoala săriturii
• şcoala aruncării

Şcoala alergării
Are ca sarcini următoarele:
 formarea deprinderii de alergare corectă, cu diferite
sarcini;
 dezvoltarea capacităţii de efort a organismului, privind
adaptarea marilor funcţiuni la eforturi de alergare şi
dezvoltarea rezistenţei musculare care participă la efortul de
alergare;
 dezvoltarea capacităţilor motrice necesare învăţării şi
perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări respectiv a vitezei
de reacţie, de deplasare, a forţei şi rezistenţei de alergare.

Şcoala săriturii
Are ca sarcini următoarele:
 formarea deprinderii de desprindere unilaterală
(bătaie pe un picior);
 formarea deprinderii de bătaie eficientă – cu
derularea labei piciorului de la călcâi la vârf şi a umerilor, fie
în scopul de a transforma viteza orizontală „în sus” (pregătitor
pentru săritura în înălţime), fie pentru a parcurge în zbor o
distanţă cât mai lungă pe orizontală (pregătitor pentru săritura
în lungime);
 formarea deprinderii de aterizare amortizată;
 educarea îndemânării şi a echilibrului în zbor în
sărituri simple;
 formarea simţului elanului, pentru transformarea prin
intermediul bătăii a unei viteze orizontale din ce în ce mai
mari;
 dezvoltarea forţei şi detentei.
35
Şcoala aruncării
Are ca sarcini următoarele:
 formarea deprinderii de angajare a întregului corp în
aruncare, introducând în acţiune la început forţele mari
(puternice) ale corpului şi apoi restul forţelor în ordinea lor
descrescândă, succesiv şi fără întrerupere;
 formarea deprinderii de accelerare a mişcării,
respectiv de acţionare asupra obiectului, în timpul execuţiei (în
strânsă legătură cu punctul A) cu cât mai multe forţe,
introducându-se succesiv în acţiune, pe un drum cât mai lung şi
cu o intensitate crescută;
 formarea deprinderii cu sprijinul dublu pe sol în
timpul acţionării asupra obiectului de aruncat;
 formarea deprinderii de depăşire a obiectului în
aruncările lansate şi azvârlite;
 formarea deprinderii de aruncare tip împingere, tip
lansare şi tip azvârlire, pregătitor pentru însuşirea tehnicii
aruncărilor;
 dezvoltarea selectivă a forţei şi vitezei de execuţie.
Exerciţiile aferente şcolii aruncării se execută cu
obiecte uşurate, uşor de manevrat şi care nu produc accidente.
Astfel de obiecte sunt: mingii umplute (medicinale) de 1,5 Kg,
mingea de oină, mingea praştie (minge umplută, cu prelungire
şi mâner de apucat).
În aceste condiţii se pot folosi formaţii de lucru
eficiente, care asigură o densitate de lucru ridicată la colective
mai mari, respectiv două linii faţă în faţă, la distanţă potrivită
în funcţie de exerciţiul care se execută şi de vârsta
executanţilor, folosindu-se un obiect la doi parteneri.

4.3.2. Deprinderile motrice specifice atletismului

Atletismul reprezintă un mijloc specific important al


educației fizice școlare și universitare, în realizarea obiectivelor
36
acesteia prin ansamblul deprinderilor și priceperilor motrice
specifice, utilizate pentru formarea sferei de motricitate
generală și pentru educarea /dezvoltarea tuturor aptitudinilor
motrice.
La nivelul programei universitare, deprinderile sportive
sunt structurate pe următoarele grupede probe și elemente de
conținut:
Alergări:
 alergarea de rezistență;
 alergarea de viteză;
Sărituri:
 săritura în lungime cu 1 1/2 pași;
 săritura în înălțime cu pășire;
Aruncări:
 aruncarea mingii de oină;
 aruncarea greutății (procedeu clasic).

37
CAPITOLUL 5

CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE


FIZICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
DE NEPROFIL
5.1. Capacitatea de organizare35

a. Obiective instructiv-educative:
- formarea şi perfecţionarea capacităţii de a acţiona
organizat (individual şi în grup), de a înţelege, de a executa şi a
răspunde disciplinat la comenzi, în calitate de executant;
- însuşirea mijloacelor şi metodelor de conducere a unui
grup, de disciplinare a colectivului, de ridicare a stării
emoţionale, de captare a atenţiei, de conştientizare a obiectivelor
propuse etc.

b. Sisteme de acţionare:
- Exerciţii de front şi ordine din gimnastica de bază;
- Exerciţii şi jocuri de atenţie de scurtă durată;
- Cunoştinţe privind: baza materială, pregătirea sălii,
asigurarea partenerului de lucru, măsuri strict pentru
desfăşurarea activităţii sportive independente.

5.2. Dezvoltarea fizică armonioasă (D.F.A.)36

a. Obiective instructiv-educative:
- creşterea tonusului de postură, consolidarea reflexului

35 COLIBABA, E.D., Programa de educaţie fizică şi sport pentru


învăţământul superior. Bucureşti, 1992
36 COLIBABA, E.D., Programa de educaţie fizică şi sport pentru
învăţământul superior. Bucureşti, 1992
38
de atitudine corectă a corpului şi prevenirea instalării
atitudinilor deficitare globale şi segmentare ale corpului;
- ameliorarea continuă a următoarelor componente
morfo-funcţionale ale organismului: masa, tonicitatea şi
supleţea musculară, stabilitatea articulară, capacitatea
funcţională a organismului, capacitatea de relaxare generală şi
selectivă după eforturi de natură fizică şi psihică de intensitate
diferită;
- obţinerea şi menţinerea greutăţii corporale optime.

b. Sisteme de acţionare:
- Exerciţii pentru formarea şi păstrarea ţinutei corporale
corecte:
 exerciţii analitice pentru întărirea musculaturii de
susţinere a segmentelor corporale executate liber, cu obiecte
sau aparate ajutătoare, pe perechi etc.;
 exerciţii pentru ameliorarea supleţei musculare
(stretching);
 exerciţii de menţinere a ţinutei corporale corecte
însoţite de exerciţii de respiraţie, presopunctură etc.
Complexe de exerciţii pentru întărirea tonusului
muscular:
- mişcări libere foarte active (flexii, extensii, aplecări etc.);
- exerciţii de învingere a greutăţilor propriilor segmente
sau propriului corp (flotări, genuflexiuni, tracţiuni etc.);
- prelucrarea analitică a grupelor musculare.

- Exerciţii pentru creşterea mobilităţii, stabilităţii


articular-ligamentară şi a supleţei musculare a corpului,
executate analitic şi repetate, asociindu-le cu exerciţii de
respiraţie (extensii, flexii, abducţii, adducţii, anteversii,
retroversii, rotaţii, circumducţii etc.).
- Exerciţii pentru îmbunătăţirea capacităţii funcţionale
de efort aerob:

39
- cros sau alergări pe distanţe mari (crescânde);
- testul Cooper (12’);
- gimnastică aerobică 25’ – 40’ etc.

- Mijloace generale şi specifice pentru obţinerea


greutăţii corporale optime (aplicare individualizată):
- reglarea regimului alimentar (dietă);
- reducerea consumului de alcool, cafea, tutun etc.;
- complexe de exerciţii uşoare de gimnastică executate
zilnic.

5.3. Calităţi motrice de bază

a. Obiective instructiv – educative:


- dezvoltarea tuturor calităţilor motrice de bază,
acordând o pondere prioritară următoarelor aptitudini:
- rezistenţa sub diferite forme de manifestare:
- rezistenţa generală (prin solicitări uniforme de durată
medie şi mare, la care participă întreaga masă musculară);
- rezistenţa specială (prin solicitări care depăşesc durata
medie la care participă grupele musculare specializate în
efectuarea unor deprinderi motrice);
- rezistenţa locală ( prin solicitări de intensitate mică,
medie, mare, la care participă aproximativ 1/3 din musculatura
unui segment);
- creşterea indicilor de forţă analitică a tuturor grupelor
musculare şi a forţei corporale globale;
- dezvoltarea calităţilor motrice combinate şi mai ales a
rezistenţei în regim de viteză şi forţă; a vitezei în regim de forţă
şi a forţei în regim de viteză etc.

b. Sisteme de acţionare:
- Exerciţii pentru dezvoltarea formelor de manifestare a
vitezei:

40
 alergări pe distanţe scurte (10-50 m) cu viteză
maximă, cu start din diferite poziţii şi la diferite semnale;
 accelerări pe distanţe scurte de 40-100 m;
 exerciţii şi jocuri cu mingea (aruncări, prinderi etc);
 exerciţii sub formă de întrecere, jocuri de mişcare şi
de atenţie etc.

- Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării:


 exersarea deprinderilor şi a priceperilor motrice în
asociaţie cu mânuirea, aruncarea şi prinderea unor obiecte
ajutătoare (mingi, corzi etc), executate în unitatea de timp, cu
schimbarea poziţiilor de lucru, a direcţiei şi amplitudinii
mişcării etc;
 însuşirea unor deprinderi motrice specifice unor
ramuri de sport, executate în unitatea de timp şi în condiţii
mereu schimbătoare;
 parcurgerea unor trasee aplicative, jocuri de mişcare,
complexe cu schimbarea condiţiilor de execuţie etc.

- Exerciţii pentru dezvoltarea forţei:


 exerciţii pentru dezvoltarea analitică a marilor grupe
musculare, cu învingerea propriei greutăţi sau a diferitelor
segmente corporale (tracţiuni, flotări, genuflexiuni etc);
 exerciţii la aparate: scară fixă, bancă, bară etc.;
 exerciţii cu partener;
 dezvoltarea analitică a grupelor musculare, folosind
obiecte sau aparate ajutătoare de greutate mică (1-5 kg);
 exerciţii pentru dezvoltarea detentei (sărituri în
adâncime, sărituri în adâncime şi înălţime etc);
exerciţii pentru dezvoltarea forţei explozive localizate la
nivelul braţelor (aruncări cu mingea medicinală şi de oină, cu
suliţa etc.);
 dezvoltarea forţei prin exerciţii sub formă de circuit.

41
- Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei:
1. Fundamentarea capacităţii funcţionale aerobe:
- repetarea fără întrerupere a 5-6 exerciţii cunoscute, în
tempo uniform, cu durata globală de 5-12 minute;
- jocuri sportive practicate în aer liber, intensitate
medie, durata 15-120 minute;
- gimnastică aerobică, durata 25-40 minute.

2. Fundamentarea rezistenţei la efort de intensitate


medie submaximală:
- alergări pe distanţe lungi de 300-1000 m, cu
intensitate de 60-85%, durata 1-3 minute.

3. Fundamentarea rezistenţei la efort anaerob:


- alergări pe distanţe de 300-1000 m, cu intensitate de
85-100%.

4. Fundamentarea rezistenţei la efort anaerob-alactacid:


- alergări pe distanţe scurte de 10-80 m, durata 3-10
sec., cu 1-2 serii, 2-3 repetări, pauza de 10-15 sec. între
repetări.

5. Fundamentarea rezistenţei în regim de viteză şi în


regim de forţă:
- alergări pe distanţe scurte de 100-150m, cu viteză
maximă, 2-3 repetări, pauză de 2-3 minute între repetări, pauză
de 5-6 minute între serii.

6. Rezistenţa în regim de forţă:


 exerciţii dispuse “în circuit”, executate fără
întrerupere sau cu pauze scurte necesare trecerii de la un atelier
la altul, tempo uniform, durata 5-10 minute.

42
5.4. Deprinderile motrice

5.4.1. Deprinderi motrice de bază - Şcoala atletismului


cu aplicaţii în lecţia de educaţie fizică universitară
a. Obiective instructiv-educative:
- perfecţionarea continuă a deprinderilor motrice de
bază şi formarea priceperii de transpunere a lor în practica
vieţii sociale şi productive;
- perfecţionarea continuă a unor deprinderi motrice cu
caracter aplicativ-utilitar, care, prin transfer nespecific, să se
răsfrângă asupra exercitării profesiei.
b. Sisteme de acţionare:
1. Mersul
Mersul reprezintă deprinderea de bază pentru locomoția
habituală, în timpul activităților turistice şi/sau de loisir.
Mersul pe jos este incontestabil cea mai simplă, cea
mai naturală şi cea mai accesibilă formă de mişcare ce
contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate. Acest
aspect îl plasează pe primul loc în topul preferinţelor
persoanelor active, fiind cea mai simplă şi eficientă formă a
exerciţiului fizic.
Mersul are o serie de efecte:
 instaurează relaxarea generală;
 reglează ritmul respirator şi circulaţia sanguină;
 tonifică musculatura şi sistemul nervos.
Mersul pe jos într-un ritm moderat de 4-5 km pe oră, în
condiţiile unui mediu liniştit şi pe o suprafaţă netedă (pământ,
iarbă), antrenează cele mai importante funcţii ale organismului:
respiraţia, circulaţia şi metabolismul37.

37 STOICA, M., Atletism – Mijloc asociat al Kinetoterapiei. Editura Bren,


Bucureşti, 2005
43
Eficienţă maximă obţinem atunci când combinăm
variaţiile de deplasare prin mers, îmbinate cu exerciţii ample de
respiraţie cu scopul creşterii capacităţii aerobe a organismului.
Aceste exerciţii se pot executa zilnic cu un ritm de 4-5 km pe
oră, combinate cu exerciţii de gimnastică şi mobilitate. În
timpul mersului, consumul caloric pe oră poate ajunge la
aproximativ 80-100 kal.
Ca deprindere motrică, mersul este structurat din
mişcări ce se succed ciclic, conținând structuri motrice
perfecționate:
 picioarele se așează cu vârfurile orientate în afară față
de direcția de deplasare cu până la circa 30°;
 axa funcțională (rezultanta forțelor active în sprijinul
unilateral şi în impulsie), trebuie să fie aceeași cu axa
anatomică şi să aibă orientarea haluce-maleolă externă;
 celelalte segmente au o atitudine corectă:
- mișcare coordonată a brațelor cu picioarele (mână şi
piciorul opuse se mișcă simultan);
- păstrarea constantă a ritmului şi lungimii pașilor;
- modificarea lungimii pașilor în funcție de necesități.
Obiectivele instructiv-educative fixate pentru formarea
deprinderii de mers sunt următoarele:
 însușirea mecanismului de bază al deprinderii de
mers, a structurii cinematice raționalizate (pentru eficiență);
 însușirea principalelor variante ale deprinderilor de
mers (îndeosebi ale celor în care suprafața de sprijin se
modifică);
 formarea priceperii de utilizare a deprinderii de mers
în circumstanțe noi (privește suprafața de sprijin, tempoul de
deplasare, mărimea pașilor).

44
Exerciţii pentru formarea deprinderii de mers 38:
 mers cu trunchiul răsucit spre stânga sau spre dreapta,
cu mâinile pe şolduri sau pe umeri;
 mers cu paşi mici, ascuţiţi şi înalţi cu braţele ridicate
sus sau cu paşi mici şi târâţi, având greutatea corpului
repartizată egal pe ambele picioare;
 mers cu paşi mijlocii cu mâinile pe şolduri;
 mers cu paşi mari cu uşoare îndoiri ale genunchilor, cu
braţele întinse lateral;
 mers cu paşi adăugaţi prin apropierea piciorului din
spate de cel din faţă; se poate executa înainte, înapoi şi lateral;
 mers cu paşi încrucișați; piciorul din spate se
deplasează înaintea celui din faţă, încrucişându-se cu acesta;
 mers cu pas schimbat; la fiecare al treilea pas se
schimbă piciorul din faţă cu cel din spate;
 mers cu picioarele îndepărtate lateral;
 mers cu picioarele încrucişate;
 mers cu genunchii apropiaţi şi cu gambele depărtate;
mers în valgum;
 mers cu genunchii în afară; mâinile presează
genunchii în varum;
 mers pe vârful picioarelor cu ducerea brațelor înainte,
înapoi, lateral, sus sau în poziții intermediare: cu mâinile pe
șolduri, sub axial, pe umeri, la ceafă sau pe creștet;
 mers pe călcâie cu brațele întinse în lateral și/sau cu
mâinile pe șolduri;
 mers pe partea internă sau externă a tălpilor, cu brațele
în lateral sau cu mâinile pe creștet;

38 Stoica, M., Ivan, C., Metodica formării deprinderilor motrice de bază


– Atletism. Formare continuă. Educație Fizică în învățământul primar -
Fundamente practico-metodice. Editura Discobolul SRL, București, 2010
45
 mers pe vârful unui picior și pe călcâiul celuilalt sau
mers pe marginea internă a unui picior și pe cea externă a
celuilalt.
Mers cu modificarea tempoului de deplasare:
 mers în tempo normal;
 mers în tempo rapid pe anumite distanţe;
 mers în tempo accelerat pe anumite distanţe;
 mers prin alternarea continuă a tempoului de
deplasare, fie la semnal fie după parcurgerea unor distanţe
stabilite anterior, cu precizarea tempoului de mers.

Mers pe suprafeţe de sprijin diferite:


 mers pe teren plat: 30-40 m;
 mers pe teren variat: 30-40 m;
 mers pe teren înclinat ascendent şi descendent: 30-40 m;
 mers pe sub obstacole, printre obstacole, peste
obstacole.

Exerciţii pentru corectarea mersului relaxat:


 mers cu mâinile la ceafă şi ducerea coatelor înapoi cu
arcuire la fiecare pas;
 mers cadenţat cu accent pe câte un picior;
 mers cu mâinile pe umeri cu pas înalt ascuţit;
 mers pe vârfuri cu un baston ţinut între coate, la spate;
 mers accelerat cu paşi mari, cu o minge pe creştet
susţinută din lateral cu ambele mâini;
 mers cu pas cadenţat, cu accent pe fiecare pas, cu
mâinile ţinute pe partea laterală a coapsei, cu ridicarea amplă a
picioarelor înainte, la fiecare pas.

Exerciţii pentru corectarea mersului rigid:


 mers cu pas întins cu balansare mare a braţelor,
alternativ din înapoi-înainte în ritmul paşilor;

46
 mers fandat cu balansarea laterală a braţelor de 2-3 ori
la fiecare pas;
 mers cu pas schimbat, cu uşoare sărituri la terminarea
celor trei paşi;
 mers pe vârfuri cu braţele întinse sus, cu îndoirea
laterală a trunchiului la fiecare pas;
 mers cu corpul rigid 7-8 paşi, alternativ cu mersul cu
corpul relaxat, alţi 7-8 paşi;
 mers cu braţele întinse sus, relaxarea lor (cu cădere pe
lângă corp), concomitent sau alternativ la fiecare trei paşi;
 mers relaxat cu corpul îndoit înainte cu fruntea
sprijinită pe mâinile proprii.

Exerciţii pentru corectarea mersului legănat:


 mers pe vârfuri cu paşi mici ascuţiţi, cu genunchii
întinşi, cu ducerea braţelor înainte, înapoi sau lateral;
 mers cadenţat cu paşi mici, cu privirea oblic sus;
 mers cu o minge pe cap, susţinută din lateral, pe care
stă aşezat un obiect ce nu trebuie să cadă în timpul deplasării
(sau mers cu un caiet pe cap);
 mers înainte, înapoi sau lateral pe partea îngustă a
băncii de gimnastică cu trunchiul îndoit înainte sau lateral;
 mers pe vârfuri cu paşi mici și schimbarea direcţiei de
mers la fiecare 5-6 paşi.

Exerciţii pentru corectarea mersului târât:


 mers pe vârfuri, alternat cu mers pe toată talpa, cu
mâinile pe şolduri cu paşi mici şi repezi;
 mers pe loc şi cu deplasare, cu ducere
 a alternativă a genunchilor îndoiţi la piept;
 mers lent cu accent pe rularea corectă şi ritmică a
tălpii pe sol (călcâi- vârf);

47
 mers peste obstacole mici aşezate la distanţe de un pas
între ele;
 mers şi alergare cu trecerea unei corzi pe sub picioare;
 mers cu pas lung alternat cu pas scurt, urmat de mers
cu pas obişnuit.

Exerciţii de mers artistic:


 mers cu pas ușor pe vârfuri, cu ușoare arcuiri din
genunchi;
 mers cu pas ascuțit;
 mers cu pas înalt, ducând piciorul oscilant îndoit din
genunchi cât mai sus;
 mers cu pas lung, prin fandări succesive pe un picior şi
pe celălalt;
 mers cu pas ascuțit, cu oscilarea trunchiului pe
verticală, prin îndoirea şi întinderea genunchilor mai pronunțat
decât la pasul ușor;
 mers cu pas de polcă (pas schimbat cu săltare pe
piciorul de sprijin, după care se proiectează înainte piciorul
liber, întors în timpul schimbării);
 pas de galop - pas alăturat, executat pe vârfuri,
piciorul se apropie de celălalt printr-o mişcare scurtă, lovindu-l
uşor, genunchii şi vârfurile sunt întinse, aterizarea se face pe
piciorul din urmă;
 pas de vals - pas compus dintr-un pas mare şi doi paşi
mici, executaţi succesiv.
Se recomandă ca exerciţiile de mers artistic să fie
folosite în majoritatea lecţiilor, iar la clasele în care colectivul
este format numai din studente, ele nu trebuie să lipsească
vreodată.
Exerciţiile de mers artistic formează simţul ritmului, al
orientării în spaţiu, dar mai ales expresivitatea mişcărilor
corpului.

48
2. Alergarea

Alergarea este un mod de locomoţie al omului în care,


datorită întinderii energice când a unui picior, când a celuilalt,
corpul este proiectat în aer, revenind apoi pe sol pe piciorul
opus celui de pe care s-a desprins.
Alergările efectuate în scopul păstrării şi întăririi
sănătăţii au căpătat o mare răspândire, începând din anul 1968,
când au fost legate de vindecarea anumitor afecţiuni
cardiovasculare şi preîntâmpinarea stresurilor specifice omului
contemporan.
Combinarea unui program bazat pe exerciţii de mers şi
alergare cu menţinerea unei greutăţi corporale optime, o
alimentaţie echilibrată, controlul tensiunii arteriale, eliminarea
fumatului şi a consumului de cafea sunt acţiuni care au dus la
micşorarea cu 14% a numărului deceselor din cauza bolilor
cardiovasculare39.
În timpul alergării, cu o viteză de 10-12 km/oră,
consumul caloric ajunge la 300 kcal/h. Alergarea timp de 15-20
minute, de trei ori pe săptămână, cu o frecvenţă cardiacă de
120-140 bătăi/min. are eficienţă în direcţia păstrării şi întăririi
sănătăţii, solicitând sistemul cardiovascular în proporţie de
80% din capacitatea sa maximă. Ritmul de alergare diferă de la
individ la individ în funcţie de starea de sănătate şi în special
de condiţia fizică40.
Menţionăm că pentru practicarea exerciţiilor fizice sub
forma alergărilor (jogging) trebuie să se ţină seama de anumite
condiţii privind starea de sănătate. Pentru indivizii cu obezitate
excesivă, adică cei care au peste 20-25 kg faţă de greutatea
corporală optimă se recomandă o combinaţie între mers şi
alergare uşoară într-un ritm lent.

39 CORDUN, M., Kinetologie medicală. Editura Axa, Bucureşti, 1999


40 BAROGA, M., BAROGA, L., Condiţia fizică şi sportul. Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1989
49
Un program complet şi complex, cu eficienţă maximă
constă în combinarea exerciţiilor de mers, alergare, gimnastică
de bază, mobilitate, coordonare, stretching şi exerciţii cu
greutăţi.
Ca deprindere motrică de bază, se compune dintr-o
serie de structuri motrice cu caracter ciclic, executate de
membrele inferioare la care participă şi celelalte segmente.
Structura biomecanică se caracterizează printr-un
mecanism de bază în care distingem:
 faza pasului posterior (include impulsia şi deplasarea
înainte a piciorului spre încrucișarea cu piciorul aflat în
sprijin);
 încrucișarea membrelor inferioare (piciorul
pendulant îl depășește pe cel aflat în sprijin);
 faza pasului anterior (ține de la încrucișarea şi
avântarea înainte a piciorului oscilant) menit să parcurgă un
spațiu oarecare până la contactul cu solul (trebuie făcut cu
partea anterioară a plantei cu o ușoară amortizare a înaintării);
după aceasta, celălalt picior efectuează aceleași mișcări, în
aceeași ordine.
Brațele sunt pendulate înainte-înapoi, alternativ cu
piciorul opus. Spre deosebire de mers, piciorul aflat în contact cu
solul se așează cu vârful pe direcția deplasării (şi nu în afară).
Trunchiul păstrează o poziție de înclinare ușoară înainte
(dacă alergarea se face în linie dreaptă) sau în interior (la
alergarea în sens circular). Centrul de greutate a corpului își
modifică poziția față de cea standard: el se află mai jos în
momentul verticalei și mai sus în momentul de apogeu al fazei
pasului anterior.
Alergarea ca deprindere motrică de bază nu trebuie
confundată cu alergarea din probele atletice.
Un număr suficient de mare de treceri din mers
progresiv accelerat în alergare uşoară va duce la înţelegerea
elementului esenţial ce diferenţiază mersul de alergare: faza de

50
zbor. Alergarea uşoară se execută pe distanţe de 100 – 400 m,
în funcţie gradul de pregătire şi obiectivele urmărite.
Ulterior, în faza de perfecţionare a acestei deprinderi, se
introduc exerciţii de alergare în direcţii diferite, cu schimbarea
sensului la semnal (sau ocolirea unor repere), alergare zig-zag-
ată. Cele mai frecvente greşeli întâlnite în timpul alergării sunt:
- alergarea cu genunchii întinşi;
- pendularea prea amplă a gambelor înapoi şi prea
mică în plan anterior;
- contact cu solul prea pe vârf sau prea pe călcâi;
- alergarea ţopăită;
- alergarea târşâită;
- trunchiul nu este vertical (aplecarea exagerată înainte
sau înapoi);
- flexie sau extensie exagerată a coatelor.
Majoritatea greşelilor menționate sunt inerente la
această vârstă. Ele se corectează în timp, pe măsură ce creşte
forţa musculaturii abdominale şi a spatelui, a muşchilor
ridicători ai coapsei şi a celor care realizează impulsia. La
corectarea alergării vor participa şi exerciţiile de sărituri41.

Exerciții pentru formarea deprinderii de alergare42

Exerciții pentru formarea pasului de alergare:


- alergare pe o linie dreaptă, trasată în prealabil, sau pe
linie sinuoasă;
- alergare pe urme dinainte stabilite, la distanţe diferite;
- alergare cu picioarele depărtate;
- alergare cu încrucișarea picioarelor;
- alergare obişnuită, păstrând direcţia de deplasare;

41 Ardelean, T., Învăţarea motrică în atletism. Editura I.E.F.S., Bucureşti, 1977


42 Stoica, M., Ivan, C., Metodica formării deprinderilor motrice de bază
– Atletism. Formare continuă. Educație Fizică în învățământul primar -
Fundamente practico-metodice. Editura Discobolul SRL, București, 2010
51
- alergare cu ridicarea alternativă, accentuată a
genunchilor la piept. Se poate executa pe loc sau în deplasare.
Când se efectuează cu deplasare, sensul poate fi înainte,
înapoi sau lateral;
- alergare cu ducerea accentuată a gambelor înapoi şi a
călcâielor la şezută. Se poate executa pe loc sau cu deplasare,
înainte, înapoi sau lateral, având trunchiul uşor înainte;
- alergare cu ducerea alternativă a gambelor în afară şi a
genunchilor în interior;
- alergare cu ducerea alternativă a gambelor înăuntru şi
a genunchilor în afară. În acest fel de alergare, genunchii se
ridică mai mult decât în exerciţiul precedent;
- alergare numai pe vârfurile picioarelor cu genunchii
uşor îndoiţi;
- alergare numai pe călcâie cu genunchii întinşi sau
uşor îndoiţi;
- alergare cu păstrarea genunchilor întinşi cu trunchiul
pe verticală sau uşor dus înapoi; în acest exerciţiu pasul de
alergare este mic, iar membrele inferioare se ridică din
articulaţia şoldului la aproape 90°;
- alergare laterală cu pas adăugat sau încrucişat;
- alergare cu spatele înainte în tempouri diferite;
- alergare paralelă cu o linie trasată pe sol;
- alergare cu direcţia unui reper, păstrând direcţia spre
acesta;
- alergare normală în linie dreaptă şi în turnantă cu ritm
respirator impus (inspiraţie şi expiraţie sau inspiraţie şi două
expiraţii consecutive);
- alergare cu musculatura trenului superior relaxată,
alternativ cu alergare cu musculatura încordată;
- alergare în pantă;
- alergare pe teren variat;
- alergare pe nisip, pietriș etc;
- alergare pe un culoar sau cărare îngustă de 15-30 cm;

52
- alergare în saci. Executanții intră cu picioarele în sac
şi se încing peste sac la nivelul centurii (taliei);
- alergare înainte, înapoi, lateral, în turnantă, în cerc, în
zigzag, în opt cu încrucișare, în spirală;
- alergare cu schimbarea sensului de deplasare, la
diferite semnale.

Exerciţii de alergare cu modificarea modului de


deplasare:
 alergare cu ridicarea accentuată a genunchilor la piept;
 alergare cu ducerea accentuată a gambelor înapoi şi a
călcâielor la spate (la șezută);
 alergare cu ducerea accentuată a gambelor în afară şi a
genunchiilor în interior;
 alergare cu ducerea alternativă a gambelor în interior
şi a genunchilor în afară;
 alergare pe vârful picioarelor cu genunchii ușor
îndoiți;
 alergare pe călcâie, cu genunchii întinși sau ușor
îndoiți;
 alergare cu genunchii întinși, cu trunchiul pe verticală
sau ușor lăsat pe spate;
 alergare cu genunchii îndoiți, cu pași repezi, în care
tălpile picioarelor se deplasează razant cu solul;
 alergare cu executarea unor întoarceri de 90°, 1800,
360° la semnalul sonor.

Exerciţii de alergare în grup:


 alergare câte doi, executanţii ţinându-se de mână;
 alergare în grupuri de câte 3-4 sau mai mulţi, apucaţi
de mâini, de braţe sau de umeri;
 alergare în doi cu picioarele din interior legate unul de
celălalt; alergare în grup. Colectivul se împarte în 2 sau 4 grupe
egale. La semnal se aleargă în sens opus grupei pereche, cu
53
încrucişarea la mijlocul terenului. Câştigă grupa care s-a aşezat
mai repede pe poziţia de plecare a grupei adverse şi nici unul
dintre componenţii săi nu s-a atins de adversar;
 alergare în grup cu transportul unor obiecte.

Exerciţii de alergare cu plecare din diferite poziţii:


 alergare cu plecare din poziţie înaltă, medie, joasă;
 alergare cu start de jos sau din picioare;
 alergarea cu plecare din stând cu spatele pe direcţia de
deplasare;
 alergare cu start din picioare, cu plecare la diferite
semnale date de profesor.
Alergare coordonată cu/prin executarea de sarcini
supraadăugate:
 alergare cu braţele duse înainte, înapoi, lateral şi sus
sau cu mâinile pe şolduri, umeri, ceafă sau pe creştet;
 alergare cu trunchiul înclinat înainte, cu trunchiul
vertical, uşor dus înapoi extins, cu trunchiul îndoit lateral
stânga sau dreapta, cu trecerea unei corzi pe sub picioare;
 alergare cu executarea unor mişcări de trunchi sau
braţe în timpul deplasării. Se recomandă în special executarea
rotărilor braţelor.

Exerciţii pentru formarea deprinderii de alergare în


tempouri diferite:
 alergare în tempo 2/4, 3/4, 4/4 pe distanțe de 30-60 m
în formula metodică: 20 m 2/4+20 m 3/4+20 m 4/4;
 alergare în tempo succesiv descrescut pe distanțe de
40-60 m în formula: 40 m 4/4+10 m 3/4+10 m 2/4;
 alergare cu alternare de tempo în formula: 40 m
4/4+20 m 2/4+40 m 4/4;
 alergare cu viteză accelerată, întreruptă de obstacole
aflate pe direcția de alergare (care trebuie escaladate, ocolite
etc.);
54
 alergare peste obstacole, printre obstacole sau pe sub
obstacole (alergare prin fereastră, alergare cu trecerea peste o
frânghie înaltă de 60-80 cm, alergare cu trecere pe sub o funie
sau pe sub brațele colegilor, ținute la diferite înălțimi față de sol);
 alergare după o minge sau un cerc care se
rostogolește, încercându-se prinderea lui;
 alergare câte doi, trei, patru sau în grup mai mare, cu
întrecere pe distanțe variabile prin adițiune de puncte, cu sau
fără acordare de handicap;
 alergare cu start din picioare şi plecare la diferite
semnale. Inițial, profesorul anunță două, trei sau mai multe
feluri de semnale la auzul cărora subiecţii trebuie să pornească;
 profesorul poate da şi alte semnale neanunțate pentru a
verifica gradul de concentrare a atenției studenţilor. Ca
variantă, semnalele de plecare pot fi nominalizate pe individ
sau pe grup şi anunțate inițial. De asemenea profesorul poate
folosi şi alte semnale neanunțate.

Mijloace utilizate pentru perfecționarea deprinderii


de alergare:
- mers din ce în ce mai rapid, cu trecere în alergare
uşoară (creşterea frecvenţei paşilor este imprimată sonor de
către profesor);
- alternări de mers (în tempo diferit) cu alergare;
- alergare cu schimbarea repetată a tempoului;
- alergare în tempo moderat uniform;
- alergare pe teren variat;
- alergare laterală ~ alergare cu paşi adăugaţi ~
alergare cu paşi alăturaţi – variante:
o alternativ cu latura stângă şi cu latura dreaptă spre
direcţia de deplasare;
o cu mişcări diferite ale braţelor: rotări înainte –
înapoi, legănări laterale;

55
o cu mâinile fixate pe şolduri (sau pe umerii colegilor
din stânga/dreapta).
- alergare cu paşi încrucişaţi – variante:
o stângul prin faţa piciorului drept;
o dreptul prin faţa piciorului stâng;
o stângul prin spatele piciorului drept;
o dreptul prin spatele piciorului stâng;
o stângul alternativ prin faţa şi prin spatele piciorului
drept;
o dreptul alternativ prin faţa şi prin spatele piciorului
stâng;
- alergare cu paşi de galop (paşi adăugaţi, din alergare
cu faţa pe direcţia înaintării – alternativ stângul/dreptul);
- alergare cu spatele pe direcţia de înaintare; concurs
pe 10/30m;
- alergare cu picioarele întinse – înainte/înapoi;
- alergare şchiopătată;
- alergare accelerată;
- alergare peste obstacole joase;
- alergare în pantă;
- alergare la vale.
- alergare cu joc de glezne - variante:
o pe loc;
o cu deplasare;
o cu sprijin oblic la perete;
o cu împingerea din spate a unui partener care opune
rezistenţă;
o cu mişcare normală sau alternat cu poziţii diferite ale
braţelor;
o în tempouri diferite.
- alergare cu genunchii sus - variante:
o pe loc;
o cu deplasare uşoară;
o cu sprijin oblic la perete;

56
o cu partener care opune rezistenţă la înaintare;
o în tempou lent sau accelerat.
o alergare cu pendularea gambelor înainte
o se pendulează succesiv aceeaşi gambă
- alergare cu pendularea gambelor înapoi - variante:
o din alergare uşoară se pendulează alternativ fiecare
gambă;
o din alergare uşoară se pendulează rapid o singură
gambă la un anumit număr de paşi.

3. Săritura

Săritura este o altă deprindere motrică de bază ce constă


în desprinderea corpului de pe sol și efectuarea unui zbor, cu
traiectorii diferite. Deprinderea de a sări nu trebuie confundată
cu săriturile de tip sportiv proprii atletismului (în lungime,
înălţime, cu prăjina sau tripusalt), dar asimilarea corectă, poate
constitui o bază de plecare în însuşirea săriturilor din atletism,
gimnastică şi alte ramuri de sport.
Săriturile atletice pot fi definite drept comportamente
motrice specializate, al căror scop este realizarea prin interacţiunea
dintre forţele interne şi cele externe a unei traiectorii în aer a
C.G.G. al corpului cât mai înalte sau cât mai lungi.
Săriturile se folosesc ca mijloace compensatorii de către
toţi sportivii pentru dezvoltarea detentei prin mijloacele
specifice atletismului. Se pot folosi o serie de exerciţii simple,
atât la nivelul începătorilor, cât şi a persoanelor sănătoase, a
sportivilor de performanţă pentru aspectul formativ, utilitar-
aplicativ, dar şi pentru verificarea forţei explozive a detentei.
Ca deprindere motrică de bază, săritura include:
- elanul:
o de pe loc (elanul braţelor);
o elanul propriu-zis, format din deplasarea prin
alergare cu viteză accelerată;

57
- bătaia;
- zborul;
- aterizarea.
Deprinderea motrică săritura se prezintă sub mai multe
variante:
- săritură liberă de pe loc cu desprindere de pe ambele
picioare sau de pe un picior;
- săritură cu zbor ascensional-vertical;
- săritură de pe loc sau cu elan cu zbor ascensional
vertical cu aterizare pe obstacole de înălţime convenabilă;
- săritură de pe loc cu zbor ascensional-orizontal peste
zone sau peste obstacole;
- săritură cu elan cu desprindere de pe un picior sau de
pe amândouă cu zbor ascensional-vertical sau ascensional-
orizontal peste obstacole sau zone marcate de diferite înălţimi
sau lungimi;
- săritură în adâncime cu aterizare elastică;
- săritură multiplă cu desprindere succesivă de pe un
picior sau de pe ambele, cu zbor predominant ascensional-
orizontal;
- săritură cu coarda scurtă sau lungă.

Obiectivele instructiv-educative în ceea ce privește


formarea deprinderii de săritură în cadrul educaţiei fizice
universitare sunt:
 însuşirea mecanismului de bază al săriturii;
 însuşirea principalelor forme de săritură:
◦ sărituri libere de pe loc şi cu elan;
◦ cu desprindere de pe un picior;
◦ cu zbor vertical sau orizontal;
◦ săritură cu aterizare pe obstacole;
◦ săritură peste obstacole;
◦ săritură în adâncime;
58
 formarea priceperii de folosire a săriturii în condiţii
variate, în corelaţii cu alte deprinderi motrice.

Exerciţii pentru formarea deprinderii de săritură43


 exerciții de mers cu deplasare prin sărituri;
 deplasare prin sărituri, pe ambele picioare simultan,
succesiv 10-12 sărituri (picioarele trebuie menținute apropiate,
amortizarea șocului făcându-se pe vârfuri, iar împingerea tot cu
vârfurile);
 deplasare prin sărituri cu bătaie pe același picior şi cu
celălalt îndoit la piept (prins cu mâinile);
 deplasare prin pas săltat (se execută cu pendularea
piciorului liber);
 deplasare prin pas sărit. Se execută prin sărituri
succesive, de pe un picior pe celălalt;
 deplasare prin sărituri succesive cu genunchii îndoiți;
 sărituri de pe loc cu desprindere pe două picioare,
având în zbor:
 pozitia braţelor: sus/lateral/înapoi/jos;
 poziţia picioarelor: apropiate-întinse/îndoite, depărtate
în plan frontal/sagital;
 sărituri de pe loc cu desprindere pe un picior cu
aceleaşi poziţii variate ale braţelor şi picioarelor în zbor, sau
mişcări suplimentare: forfecări, bătăi din palme, etc.;
 sărituri din deplasare (alergare):
 desprindere pe un picior, aterizare pe două picioare;
 desprindere pe un picior, aterizare pe un picior:
piciorul de bătaie, piciorul de avântare;
 sărituri cu atingerea unui obiect suspendat: cu o mână,
cu ambele mâini;

43 Stoica, M., Ivan, C., Metodica formării deprinderilor motrice de bază


– Atletism. Formare continuă. Educație Fizică în învățământul primar -
Fundamente practico-metodice. Editura Discobolul SRL, București, 2010
59
 sărituri peste obstacole: linii trasate pe sol, bastoane
aşezate pe sol, garduri (mici, mari), ştachetă, bănci de
gimnastică (aşezate pe sol, înclinate, suprapuse, suspendate),
ladă de gimnastică, bârnă, obstacole naturale;
 sărituri cu aterizare pe obstacole înalte de 20-30-40-
50-60 cm;
 sărituri în lungime fără elan peste zone de 60-80-100-
120-160 cm marcate pe sol;
 sărituri în lungime cu elan;
 paşi săltaţi alternativ, paşi săriţi alternativ, combinaţii
de pas sărit şi pas săltat, plurisalturi, pas săltat succesiv pe un
picior;
 sărituri de pe loc peste obstacole înalte de 30-40-50-60
cm, aflate la 20-30-40-50-60 cm faţă de locul desprinderii;
 lanţ de sărituri din ghemuit în ghemuit. Se marchează
locul de desprindere pentru fiecare săritură sau se delimitează
lăţimea unui spaţiu care trebuie trecut dintr-un număr de
sărituri succesive;
 sărituri succesive de pe un picior pe celalalt,
alternativ. Se insistă pe faza pe zbor, accentuând apoi
lungimea paşilor. Se marchează lăţimea unui spaţiu ce trebuie
trecut dintr-un număr de paşi săriţi dinainte stabilit;
 idem cu desprindere pe acelaşi picior, cu accent pe
înălţimea zborului;
 variantele de exerciții de mai sus se pot executa pe
pantă: în urcare, în coborâre;
 sărituri cu elan, cu desprindere de pe un picior cu
trecere peste obstacole înalte de 40-60-80 cm prin ghemuire.
Elanul poate fi perpendicular sau oblic faţă de obstacolul peste
care se sare;
 sărituri cu elan, cu desprindere de pe un picior peste
zone late de 60-80-100-120-140-160-180 cm etc. Zborul va
avea o traiectorie ascensional-orizontală. Corpul poate lua în
timpul zborului poziţia de ghemuit sau fandat;
60
 sărituri cu elan peste o sfoară înaltă de 40-60 cm,
întoarcere cu faţa la direcţia de elan;
 sărituri cu elan cu zbor orizontal şi întoarcere cu faţa
la direcţia de elan;
 sărituri în adâncime de pe obstacole înalte de 50-60-
70-80-90-100-120 cm cu aterizare elastică pe sol sau pe saltele;
 sărituri la coarda scurtă de pe loc individual cu
desprindere de pe un picior şi de pe amândouă;
 sărituri la coarda scurtă cu deplasare pe ambele
picioare şi pe un picior;
 sărituri la coarda lungă, câte trei. Doi învârt coarda şi
al treilea sare, după care se schimbă rolurile;
 sărituri libere de pe loc pe verticală cu atingerea unor
obiecte suspendate;
 sărituri libere de pe loc cu întoarcere 360°;
 sărituri de pe loc cu executarea unei mişcări
supraadăugate cu braţele;
 sărituri în adâncime cu extensie de braţe și aterizare
elastică;
 sărituri libere cu depărtarea picioarelor în aer şi
apropierea lor.

Săritura în lungime fără elan este un exerciţiu util


pentru întărirea articulaţiilor şi a musculaturii membrelor
inferioare, a abdomenului şi a spatelui, ceea ce o recomandă
pentru folosirea frecventă în lecţia de educaţie fizică.

Săriturile peste obiecte cu desprindere unilaterală se


execută iniţial din alergare uşoară, apoi cu viteză crescută.
Înălţimea obstacolelor poate fi cuprinsă între 10-50 cm, iar
lăţimea (un şanţ marcat de două linii paralele) de 50-150 cm.

Pasul sărit se execută la groapa cu nisip, sub forma


desprinderii în pas sărit, după un elan de 3-7 paşi. Din cauza
61
durităţii sale, nu va fi folosit ca succesiuni de paşi săriţi sau în
volum mare.

Pasul săltat este un exerciţiu mai accesibil, care


prezintă însă o oarecare dificultate datorată coordonării slabe
(uneori) a impulsiei cu avântarea (piciorului liber şi mai ales a
braţului opus). De aceea, însuşirea lui se va realiza după
următoarea schemă:
 pas săltat alternativ din mers, fără accent pe lucrul
braţelor;
 pas săltat din uşoară alergare, fără accent pe lucrul
braţelor;
 succesiuni de paşi săltaţi fără să accentuăm mişcarea
braţelor;
 succesiuni de paşi săltaţi cu lucrul corect al braţelor;
 pas săltat cu atingerea unor obiecte (cu capul, mâna
opusă piciorului liber, genunchiul piciorului oscilant).
Exerciţiile învăţate se vor consolida foarte bine prin
folosirea lor în parcursuri aplicative, concepute astfel încât să
solicite deprinderea de a sări a subiecţilor.

Mijloace utilizate pentru perfecționarea deprinderii


de săritură:

 sărituri simple (ca mingea) executate pe loc –


variante:
- sărituri cu aterizare pe unul sau pe ambele picioare: cu
intensitate crescândă sau alternând intensitatea efortului;
- sărituri cu întoarcerea corpului spre stânga sau spre
dreapta cu 90°, 180°, 360° în timpul zborului, executate
uniform, sau alternând înălţimea săriturilor;
 sărituri cu aterizări diferite, executate în 4 timpi:
încrucişat, depărtat lateral;
 sărituri cu schimbarea picioarelor în plan sagital;
62
 balansarea piciorului liber numai înainte sau numai
înapoi;
 sărituri duble cu legănarea laterală a piciorului liber.
 sărituri pe ambele picioare, cu acţiuni diferite în
timpul zborului – variante:
- cu depărtarea laterală a picioarelor în timpul zborului
şi revenire;
- cu forfecarea alternativă a picioarelor în plan sagital
(cu genunchii întinşi sau îndoiţi);
- sărituri cu ridicarea picioarelor întinse, înainte - sus;
- sărituri cu ridicarea picioarelor întinse şi depărtate
înainte - sus;
- sărituri cu ridicarea genunchilor la piept;
- sărituri cu extensia corpului în aer;
- sărituri cu bătaia laterală a picioarelor în timpul
zborului.
- sărituri cu bătaie şi aterizare în poziţii diferite:
- sărituri din ghemuit în ghemuit – variante:
 cu întinderea corpului;
 cu extensia corpului;
 cu ridicarea genunchilor la piept;
 cu aruncarea gambelor înapoi;
 cu depărtarea laterală a picioarelor;
 cu forfecarea alternativă a picioarelor;
 cu ridicarea picioarelor înainte şi în sus;
 cu mişcări diferite ale braţelor: rotări, bătăi de palme.
 din ghemuit răsturnare pe spate, revenire în ghemuit şi
săritură înaltă cu aterizare în ghemuit;
 sărituri din poziţia „pe genunchi” uşoară săritură cu
aterizare în ghemuit, urmată de săritură înaltă şi revenire în
ghemuit;
 sărituri din poziţia fandat înainte -variante:

63
 cu sau fără schimbarea picioarelor, în serii de sărituri
legate;
 intercalând arcuiri uşoare în poziţia fandat.
 sărituri din poziţia fandat lateral – variante:
- cu împingeri succesive ale aceluiaşi picior (schimbând
rolul picioarelor după fiecare serie);
- cu împingeri alternative ale ambelor picioare,
trecând greutatea corpului de pe un picior pe celălalt.
 sărituri în adâncime, de pe obstacole de 20 ... 100 cm
– variante:
- extensia corpului înainte de aterizare;
- bătăi din palme;
- strângerea genunchilor la piept şi întinderea
picioarelor la aterizare;
- întoarceri ale corpului spre stânga şi/sau dreapta cu
90°, 180°, 360°;
- pasarea sau prinderea unor obiecte în timpul zborului;
- aterizare pe anumite repere.
 sărituri pe obstacole – variante:
- bătaie şi aterizare pe ambele picioare;
- bătaie şi aterizare pe acelaşi picior;
- bătaie pe un picior şi aterizare pe celălalt.
 pas săltat:
 alternativ (pe un picior şi pe celălalt);
 pe acelaşi picior, intercalând 2, 4 paşi de alergare;
 pe un picior şi pe celălalt, intercalând 3, 5 paşi de
alergare;
 individual şi/sau în perechi cu braţele prinse
deasupra umerilor sau încrucişat la spate;
 cu rotarea braţelor spre înainte sau spre înapoi.
 pas sărit:
- peste obstacole joase;
- cu elan intermediar de 1, 3, 5 paşi de alergare;
- cu elan intermediar de 2, 4 paşi de alergare;
64
- paşi săriţi în zig-zag, de o parte şi de alta a două linii
paralele.
- sărituri simple în lungime cu:
 ghemuirea corpului;
 întoarcere 90°, 180° spre piciorul de bătaie;
 atingerea unor obiecte suspendate: cu ambele braţe
avântate simultan înainte - sus, cu braţul opus piciorului
oscilant, cu genunchiul sau/şi cu piciorul oscilant.
 sărituri simple în înălţime.

4. Aruncarea şi prinderea

Aruncarea şi prinderea sunt două deprinderi motrice de


bază care trebuie abordate împreună, întrucât cea de-a doua nu
se poate realiza decât dacă exista cea dintâi. Prin aruncare se
înţelege proiectarea de către un individ a unui obiect (extrem
de divers) la distanţă sau la ţintă, printr-o acţiune motrică a
braţelor (dar la care participă şi celelalte segmente, membre
inferioare şi trunchi) care poate lua forma de împingere,
azvârlire sau lansare.
Prinderea (ca deprindere motrică de bază) constă din
reţinerea unor obiecte care se îndreaptă către subiect, pe o
traiectorie diversă, printr-o acţiune de amortizare. Ea poate fi
realizată cu o mână, cu amândouă sau simultan şi cu alte
segmente ale corpului care participă la acţiunea de amortizare.
Amortizarea este esenţială în realizarea deprinderii de prindere,
pentru a frâna deplasarea obiectului de prins, prevenind
ricoşarea sau accidentarea mâinilor44.
Tot în complexul deprinderilor de prindere şi aruncare
sunt incluse şi cele de apucare, ţinere şi manipulare.
Aruncarea ca deprindere motrică de bază nu trebuie
confundată cu aruncările din atletism (aruncarea greutăţii,

44 ARDELEAN, T., Învăţarea motrică în atletism. Editura IEFS,


Bucureşti, 1977
65
discului, suliţei şi a ciocanului) şi nici cu aruncările din jocurile
sportive. Aruncarea şi prinderea pot constitui premisa pentru
însuşirea tehnicii aruncărilor ca probe sportive. Aruncarea,
prinderea, apucarea, ţinerea şi manipularea au mare
aplicativitate în sociomotricitatea omului.
Principalul scop al aruncărilor este însuşirea
mecanismului de bază – împingerea, azvârlirea, lansarea.
Împingerea şi azvârlirea sunt însuşite mai repede de
băieţi decât de fete. În cazul exerciţiilor de împingere,
greutatea obiectelor nu trebuie să fie mai mică 1,5 kg sau mai
mare de 2 kg, pentru că aruncările cu obiecte mai uşoare se
transformă relativ uşor în azvâlire. Succesiunea învăţării
cuprinde:
- împingeri de pe loc, cu pieptul pe direcţia aruncării, cu
două mâini şi cu una;
- împingeri din mers, cu oprire în dublu sprijin;
- împingeri cu elan de 2 paşi adăugaţi.
Învăţarea mişcării de azvârlire trebuie să înceapă cu
aruncarea la distanţă şi nu la ţintă, pentru că grija de a nimeri
ţinta duce la deformarea mişcării de azvârlire45. Exerciţiile
învăţării sunt în succesiunea lor:
- aruncare la distanţă de pe loc;
- aruncare la distanţă din mers cu oprire în sprijin dublu;
- acelaşi exerciţiu din alergare;
- aruncare la ţintă de pe loc;
- aruncare la ţintă verticală de pe loc;
- aruncare la distanţă cu elan şi un pas încrucişat, cu
oprire în sprijin dublu;
- aruncare cu elan cu 3-4-5 paşi de aruncare.
În lecţiile cu teme de aruncări, este necesară luarea
unor măsuri de siguranţă suplimentare (pentru a împiedica

45 ARDELEAN, T., Învăţarea motrică în atletism. Editura IEFS,


Bucureşti, 1977
66
lovirile accidentale) şi folosirea unor formaţii de lucru
corespunzătoare.
Se vor folosi mingi mari, uşoare şi moi. Mingile mari
sunt mai uşor de prins şi de aruncat decât mingile mici, dar
folosirea lor poate conduce la fixarea unor tipare de prindere
primitive (se foloseşte prea mult corpul). Treptat, pentru a
dezvolta îndemânarea, se introduc mingi de dimensiuni mici.
Obiectele ce pot fi aruncate sunt:
- bulgări de zăpadă;
- conuri de brazi;
- pietre;
- greutăţi de forme şi dimensiuni diverse;
- mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi
- bastonul de gimnastică;
- cercul mic de cauciuc;
- cercul mijlociu portant (care pluteşte în zbor) şi alte
obiecte.
Aruncările se fac la distanţă sau la ţintă, sub formă de:
 azvârlire cu un braţ pe deasupra umărului, prin
ducerea spre înainte cu viteză accelerată a cotului - procedeu ce
implică o întindere prealabilă a musculaturii, îndeosebi a
braţului (muşchii flexori/extensori), trunchiului (muşchii
toracelui şi ai abdomenului);
 împingere cu o mână sau cu ambele, corpul fiind
orientat cu faţa sau cu o latură pe direcţia de aruncare - efortul
muşchilor se transmite obiectului dinapoi spre înainte;
 piruetă a întregului corp;
 lansare.
Prinderea se face cu o mână, cu amândouă sau între
mâini şi torace.

67
Exerciţii pentru formarea deprinderii de aruncare şi
prindere46

Exerciţii de aruncare la distanţă:


 formaţie de lucru: linie pe două rânduri, aruncări la
distanţă de pe loc sau cu elan, prin azvârlirea peste umăr a
mingii de oină, tenis, handbal sau de cauciuc. Se recomandă
exersarea alternativă;
 aruncare la distanţă de pe loc sau cu elan, prin
azvârlirea peste umăr la o înalţime dinainte stabilită a mingii de
oina (bulgări de zăpadă, conuri de brad etc.);
 aruncarea la distanţă a unei mingi de handbal etc.,
cu două mâini de deasupra capului;
 aruncarea mingii umplute la distanţă, prin
împingerea cu o mână de la umăr sau cu ambele de la piept
(greutatea mingii se alege în funcţie de particularităţile
participanţilor);
 aruncarea greutăţii prin împingere cu faţa sau cu o
latură pe direcţia de aruncare;
 aruncări consecutive prin azvârlire cu o mână peste
umăr a patru-cinci mingi de oină;
 aruncări consecutive prin împingere de la umăr a
patru-cinci mingi medicinale;
 aruncarea unei mingi de oină prin azvârlire peste
umăr din aşezat pe un genunchi, celălalt îndoit în faţă sau din
depărtat lateral;

46 Stoica, M., Ivan, C., Metodica formării deprinderilor motrice de bază


– Atletism. Formare continuă. Educație Fizică în învățământul primar -
Fundamente practico-metodice. Editura Discobolul SRL, București, 2010
68
Exerciţii de aruncare la ţintă:
 formaţie de lucru: linie pe două rânduri, aruncarea
unei mingi de oină, de la o distanţă de 10 - 12 m într-un pătrat
cu latura de 1- 1,5 m, exersare alternativă;
 aruncarea unei mingi de oină sau de handbal în panoul
de baschet, de la o distanţă de 8 - 12 m;
 formaţie de lucru: coloană câte unul, aruncarea unei
mingi medicinale prin împingerea de la umăr cu o mână sau de
la piept cu ambele mâini, printr-un cerc de gimnastică de 70-90
cm diametru, aşezat la început vertical pe sol, apoi orizontal la
diferite înălţimi, la distanţa de 5-6 m;
 aruncare de jos cu una sau cu ambele mâini a unei
mingi medicinale sau de baschet, într-un cerc cu diametrul de
60-70 cm, ţinut de doi parteneri, orizontal, la o înalţime care va
creşte progresiv, la fel ca şi distanţa de la care se aruncă;
 aruncare la coş cu mingea de baschet, împingând-o cu
ambele mâini de la piept sau prin tracțiune de jos, de la o
distanţă de 2-4 m;
 aruncarea unei mingi de oină de la o distanţă de 10-20
m într-un pătrat cu latura de 1,5 m, în faţa căruia sunt aşezate
7-8 măciuci (sau popice);
 aruncare de pe loc cu mingea de oină într-o minge
medicinală voluminoasă care se rostogolește pe sol. Distanța de
aruncare este de 6-12 m;
 aruncare de pe loc cu mingea de oină într-un cerc care
se rostogoleşte transversal pe direcţia de aruncare. Suprafața
cercului va fi acoperită cu hârtie, care se rupe în momentul
impactului. Distanța de aruncare este de 6-12 m;
 aruncări cu mingea de handbal într-un cerc așezat
orizontal pe dușumea, tras cu o sfoară la început transversal,
apoi longitudinal faţă de direcția de aruncare;
 aruncări succesive într-o țintă mobilă, minge sau cerc
care se rostogolește transversal sau longitudinal faţă de direcția
de aruncare. Se folosește mingea de oină.
69
Exerciții de aruncare şi prindere:
Exercițiile din această grupă se pot desfășura sub două
forme:
 exerciții de aruncare în sus şi prindere;
 exerciții de aruncare de la unul la altul;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncare în
sus cu o mână de la umăr a mingii de oină, tenis, sau a mingii
de cauciuc şi prinderea ei cu ambele mâini - exersare
alternativă;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncare în
sus cu o mână a unei mingi şi prinderea ei cu aceeași mână. Se
repetă cu cealaltă mână recomandându-se exersarea alternativă;
 formație de lucru: coloană câte 3, aruncarea unei
mingi de handbal într-un zid, de la distanțe variabile şi
prinderea ei la început cu ambele mâini, apoi cu o mână.
Prinderea ei se poate face direct după ricoșare din zid sau după
ce a atins o dată solul;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncarea
mingii de oină, handbal sau de cauciuc în sus, cu una sau cu
ambele mâini, după ce s-a efectuat o întoarcere de 360°, cu una
sau mai multe lovituri ale palmelor înapoi la spate sau înainte
sub un picior (care se ridică la 90°);
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncarea
mingii de oină, handbal sau de cauciuc, cu o mână prin lateral,
peste cap, în partea opusă şi prinderea ei cu cealaltă mână,
executare alternativă;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncare pe
sub picior (care se ridică la 90°) din afară înăuntru şi de jos în
sus, prindere cu mâna opusă;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, aruncarea
mingii de oină, handbal sau de cauciuc, oblic, înainte şi sus, la
o înălțime convenabilă, urmată de alergare în viteză maximă
pentru a o prinde înainte de a cădea pe sol, executare
alternativă;

70
 aruncarea mingii de cauciuc într-un zid vertical și
prinderea ei după ricoşare din zid, având corpul în poziţie
înaltă, medie şi joasă; în ultimele două poziţii se pune accentul
pe îndoirea membrelor inferioare din articulaţiile genunchilor
şi gleznelor;
 aruncarea mingii (eventual) medicinale în sus prin
împingere cu o mână sau cu ambele de la piept sau deasupra
capului și prinderea ei cu ambele mâini;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, față în față,
aruncarea mingii de handbal (oină) de la unul la altul cu mâna
stângă sau dreaptă, micșorând sau mărind permanent distanțele
dintre parteneri;
 acelaşi exerciţiu, introducând al treilea executant care
prin poziţia pe care o ocupă, urmăreşte să intercepteze mingea
sau să împiedice transmiterea ei;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, față în față,
aruncarea mingii de handbal de la unul la altul din formații
diferite (cerc, linie, șiruri, de pe loc şi din deplasare).
Aruncarea se efectuează:
- de la umăr pentru handbal;
- de la piept pentru baschet;
 formație de lucru: linie pe pe două rânduri, aruncarea
şi prinderea unui baston de gimnastică în poziţie orizontală,
verticală sau înclinată şi învârtirea lui în aer în jurul axei
longitudinale sau transversale; prinderea cu una sau cu ambele
mâini, executare alternativă, apucând bastonul în diferite
moduri;
 aruncarea în sus a unui baston, a unei mingi sau a unui
cerc şi prinderea cu aceeaşi mână, apoi se schimbă mâna de
aruncare;
 aruncarea de la unul la altul a unui baston cu
traiectorie orizontală şi cu învârtire în ax transversal sau
vertical;
 aruncarea de la unul la altul a unei măciuci cu

71
traiectorie verticală sau înclinată şi cu învârtire în ax
transversal;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, față în față,
stând cu o minge (eventual) medicinală strâns între glezne,
săritură pe verticală cu proiectarea picioarelor şi aruncarea
mingii înainte. Mingea va fi prinsă de un partener, care execută
apoi același exercițiu; exersarea va fi alternativă;
 formație de lucru: linie pe două rânduri, așezat cu o
minge (eventual) medicinală între glezne, rostogolire înapoi cu
aruncarea mingii în aceeași direcție;
 formație de lucru: linie pe trei rânduri, așezat depărtat
cu o minge în mâini, aruncarea ei înapoi, oblic-sus, întoarcere
rapidă de 180° şi prinderea înainte de a cădea pe sol;
 formație de lucru: câte trei la o saltea, culcat pe spate
cu o minge (eventual) medicinală în mâini, aruncarea acesteia
în sus, urmată de rostogolire laterală spre stânga sau spre
dreapta şi prinderea ei, înainte de a cădea pe sol; mingea va fi
aruncată în direcția în care se va efectua rostogolirea;
 stând pe genunchi sau şezând, aruncarea în sus a unei
mingi (de oină), lovirea palmelor alternativ înaintea şi înapoia
trunchiului de un număr cât mai mare de ori, până la
întoarcerea mingii.

Mijloace utilizate pentru perfecționarea deprinderii


de aruncare

Exerciţii cu caracter general:


 predarea mingii (eventual) medicinale cu ambele
mâini, prin răsucirea simultană spre stânga sau spre dreapta a
partenerilor aflaţi cu spatele unul la celălalt, la interval de un
braţ (genunchii rămân în permanenţă îndoiţi, iar mingea va fi
oferită prin lateral);

72
 acelaşi exerciţiu, dar mingea va fi oferită oblic spre
interior (ambii parteneri se vor întoarce spre stânga şi apoi spre
dreapta);
 aruncări cu ambele mâini înainte şi în sus, prin
îndreptarea trunchiului, din poziţia aplecat înainte, cu
picioarele depărtate;
 aruncări cu ambele mâini înainte şi în sus, din
ghemuit, prin extensia genunchilor;
 aruncări înainte şi în sus (prin întinderea genunchilor),
din poziţia aplecat înainte cu picioarele depărtate, genunchii
uşor îndoiţi, mingea ţinută cu ambele mâini la nivelul bazinului
(în zona lombară);
 aruncări cu ambele mâini peste cap înapoi, din stând
cu genunchii în flexie (prin extensia energică şi arcuirea
trunchiului spre înapoi, cu ridicarea bărbiei);
 aruncări cu ambele mâini peste cap înapoi, din
ghemuit, prin săritură;
 aruncări cu ambele mâini peste cap înapoi, din aşezat
pe genunchi;
 aruncări cu ambele mâini înapoi printre picioare, din
stând întins, prin aplecarea trunchiului înainte;

Exerciţii pentru învăţarea şi consolidarea aruncării


tip azvârlire:
 aruncări cu mingea de oină, cu mingi de handbal, beţe
de ştafetă;
 aruncări de pe loc (mingea medicinală ţinută deasupra
capului, iar coatele semiîndoite):
 din stând depărtat;
 din stând cu piciorul de blocaj înainte;
 din stând înainte cu latura opusă braţului aruncător;
 din aşezat;
 de pe ambii genunchi;

73
 de pe un un genunchi (corespunzător braţului
aruncător);
 din culcat dorsal.
 aruncări din deplasare cu 2-3 paşi de mers/alergare.

Exerciţii pentru învăţarea şi consolidarea aruncării


tip împingere:
 aruncări de pe loc (mingea ţinută cu două mâini la
piept, coatele îndoite oblic în jos):
 din ghemuit, prin săritură;
 din stând depărtat;
 din stând cu piciorul de blocaj înainte;
 din aşezat;
 de pe ambii genunchi;
 de pe un genunchi (corespunzător braţului aruncător);
 din culcat dorsal.
 aruncări din deplasare, cu 2-3 paşi de mers/alergare;
 aruncări de pe loc, cu o mână:
 din stând depărtat cu faţa pe direcţia de aruncare;
 din stând înainte cu latura opusă braţului aruncător.

Exerciţii pentru învăţarea şi consolidarea aruncării


tip lansare:
 aruncarea unei mingi de baschet care va fi luată de pe
o masă prin răsucirea trunchiului spre stânga/dreapta-înapoi;
 aruncări (lansări) de pe loc cu două mâini, din stând cu
faţa pe direcţia înainte, prin răsucirea trunchiului spre dreapta/
stânga şi îndoirea genunchilor;
 lansări cu două mâini, din stând lateral spre
direcţia de aruncare;
 lansări cu două mâini, din stând cu spatele la
direcţia de aruncare, peste umăr (stânga/dreapta), prin extensia
puternică a genunchilor;

74
 aruncări (lansări) cu o mână de pe loc cu bastoane de
lemn, mingi ușoare cu mâner (cureluşă), din următoarele
poziţii:
 stând cu faţa pe direcţia înainte, prin răsucirea
trunchiului spre dreapta şi/sau stânga;
 prin răsucirea trunchiului simultan cu executarea unui
pas înapoi;
 stând lateral spre direcţia de aruncare.

5.4.2. Deprinderi motrice specifice atletismului

Tehnologia realizării obiectivelor47

1. ALERGAREA DE REZISTENŢĂ

În succesiunea predării tehnicii probelor care implică


alergarea de rezistenţă, prioritară este însuşirea mecanismului
de bază, respectiv pasul lansat în tempo moderat, urmată de
învăţarea celorlalte faze:
• pasul lansat în tempo moderat, secondat de formarea
ritmului respiraţiei;
• startul de sus şi lansarea de la start;
• alergarea în pluton;
• percepţia spaţio-temporala – formarea tempoului.

a. Alergarea în tempo moderat – sisteme de acţionare:


- alergare uşoară pe distanţe de 100 – 200 – 300 m;
- alergări pe distanţa de 150 – 200 m luând contacte
diferite pe sol în faza de amortizare (pe pingea, pe partea
exterioară, pe toată talpa, pe toc);

47 BARBU, C., STOICA, M., Atletism. Metodica predării exerciţiilor de


atletism în lecţia de educaţie fizică. Editura Printech, Bucureşti, 2000
75
- alergări pe 80 – 100 m cu fixarea unei linii orizontale,
transversală pe direcţia alergării.

b. Ritmul respirator – sisteme de acţionare:


- exersarea pe loc, din mers a ritmurilor de respiraţie
prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie – 3 expiraţie; 4 paşi
inspiraţie – 4 expiraţie, treptat expiraţia va fi mai lungă; 3 paşi
inspiraţie – 5 paşi expiraţie şi 4 paşi inspiraţie – 6 paşi
expiraţie, precum şi alte variante.
- aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară, din
alergare în tempo moderat şi în tempo de cursă.

c. Startul de sus şi lansarea de la start – sisteme de


acţionare:
- din stând depărtat plecări în alergare prin
dezechilibrare;
- acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte ;
- aşezarea în poziţia startului de sus şi plecare liberă;
- starturi la comandă pe grupe mici (3 – 5 alergători), în
linie dreaptă, apoi în turnantă;

d. Alergarea în pluton – sisteme de acţionare:


- alergare în grup pe distanţe de 150-200 m;
- alergare în pluton „strâns” (4-6 alergători – pas în pas - );
- alergare în grup cu schimbarea alternativă a conducerii
plutonului, pe distanţe de 300-400 m, schimbările de conducere
se succed la intervale de 50-80 m.

e. Formarea tempo-ului – sistem de acţionare:


- alergarea unei distanţe de 100, 200, 400 m în timp
precizat şi dirijat de profesor (mai încet, mai tare, mai bine,
aşa, etc.);

76
- aprecieri de tempo făcute de alergător după
parcurgerea distanţelor de 100 – 200 – 400m.

2. ALERGAREA DE VITEZĂ

În procesul predării tehnicii alergării de viteză, ca


deprindere specifică atletismului, se urmăreşte corectitudinea şi
eficienţa mişcărilor concomitent cu dezvoltarea calităţilor
motrice necesare susţinerii alergării. Important este ca
predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa
însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării.
În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta
următoarea succesiune:
• însuşirea pasului alergător accelerat (alergarea
accelerată),
• însuşirea pasului alergător lansat de viteză (alergarea
lansată),
• însuşirea startului de jos şi a lansării de la start.

a. Alergarea accelerată – sisteme de acţionare:


 alergare cu creşterea treptată a vitezei pe distanţa de
30 m, segmentată în trei porţiuni de câte 10 m. Pe primii 10 m
se va aborda o viteză redusă, de angrenare, în preajma a 25%
din posibilităţi; pe următorii 10 m se măreşte viteza la 50% din
posibilităţi; în finalul ultimilor 10 m viteza de alergare este în
jur de 75% din posibilităţi;
 alergare cu creşterea treptată a vitezei, după aceeaşi
schemă pe distanţa de 60 m, segmentată în trei porţiuni de 20 m;
 alergare accelerată, fără marcaje, cu atingerea vitezei
maxime după un interval de 30 – 40 – 50 – 60 m;
 alergare accelerată în turnantă, vizând intrarea şi
ieşirea din turnantă.

77
b. Alergarea lansată de viteză – sisteme de acţionare:
 alergare accelerată cu atingerea vitezei propuse,
urmată de alergare liberă din inerţie în linie dreaptă;
 alergare accelerată cu atingerea vitezei propuse în
dreptul unui reper, urmată de menţinerea vitezei de deplasare
până la alt reper;
 alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime şi
menţinerea ei pe 10 m – 20 m – 30 m;
 alergare cu start lansat, cronometrată pe distanţe de
10, 20, 30, 40, 50 m;
 alergări cu start lansat în turnantă, vizând atât
intrarea, cât şi ieşirea din turnantă.

c. Startul de jos şi lansarea după start – sisteme de


acţionare:
 plecări rapide din poziţii iniţiale diferite: stând şi
stând depărtat prin dezechilibrare înainte, ghemuit, fandat,
aşezat, culcat facial, culcat dorsal, cu spatele la direcţia de
alergare;
 aşezare liberă în poziţia – pe locuri – fără blocuri de
plecare, trecere în poziţia – gata -, cu revenire şi reluare a
comenzilor efectuând în acelaşi timp corectările necesare;
acelaşi exerciţiu folosind blocurile de start;
 starturi la comandă şi lansări de la start, după 2-3
treceri de la poziţia – pe locuri –la cea de la – gata -;
 starturi şi lansare cu comandă;
 starturi cu pauze de timp diferite de la comanda –
gata - la pocnetul pistolului pe distanţe scurte de 5-10 m;
 starturi în turnantă, libere şi cu comandă;
 starturi sub formă de concurs.

78
3. SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ PAŞI

Însuşirea tehnicii săriturii în lungime se efectuează după


ce s-a asigurat o bună stăpânire a alegării de viteză, a
capacităţii de accelerare în alergare, o corectă execuţie a
exerciţiilor din şcoala săriturii (pasul săltat şi pasul sărit),
precum şi formarea deprinderii de bătaie unilaterală, în scopul
desprinderilor cu elan mic sau mediu peste diferite obstacole.
Abordarea metodică a săriturii în lungime cu 1 ½ paşi,
respectă următoarea succesiune:
 învăţarea aterizării
 învăţarea bătăii – desprinderii,
 învăţarea zborului,
 învăţarea alergării şi a ritmului pe elan.
a. Aterizarea – sisteme de acționare:
- lungime fără elan cu aterizare grupată, elastică prin
flexia progresivă în articulații.

b. Bătaia - sisteme de acţionare:


- cu elan de 3, apoi 5 paşi de alergare, desprinderi în pas
săltat, şi aterizare pe piciorul de bătaie;
- cu elan de 3, apoi 5 paşi, desprindere în pas sărit lung
şi aterizare pe piciorul de avântare.

c. Zborul - sisteme de acţionare:


- alergare 5-7 paşi, urmaţi de desprinderi în pas sărit
menţinut, cu aterizare în fandat;
- alergare 5-7 paşi, urmaţi de desprinderi în pas sărit
menţinut cu aterizare pe piciorul de avântare;
- alergare 5-7 paşi, urmaţi de desprinderi în pas sărit,
aterizare pe ambele picioare;

79
- acelaşi exerciţiu folosind o suprafaţă supraînălţată
pentru locul de bătaie (20-30 cm), în scopul prelungirii fazei de
zbor;
- acelaşi exerciţiu, peste o ştachetă sau un gard, de 30-
40 cm înălţime, la o distanţă de 60-80 cm faţă de locul de
bătaie.

d. Alergarea şi ritmul - sisteme de acţionare:


- sărituri cu elan format dintr-un număr precis de paşi;
- sărituri cu elan etalonat - număr de paşi şi loc de
bătaie exact;
- sărituri în lungime cu accent pe ritmul ultimilor doi
paşi;
- sărituri cu elan complet sub formă de concurs.

4. SĂRITURA ÎN ÎNĂLȚIME CU PĂȘIRE

Această săritură este cea mau naturală formă de trecere


peste ştachetă. Se însuşeşte destul de uşor şi reprezintă un
mijloc principal de formare a deprinderii de bătaie şi
desprindere pe o traiectorie cât mai apropiată de verticală.
Acest procedeu reprezintă o primă etapă în învăţarea
procedeelor mai complicate şi se recomandă a fi folosit în
lecţia de educaţie fizică, la studenții începători.
Elanul – se execută lateral, în linie dreaptă, sub un
unghi de 30 - 40° în raport cu ştacheta şi este compus din 3–5–
7–9 paşi de alergare accelerată.
Bătaia – se realizează pe piciorul exterior zonei de
aterizare, la o distanţă de 60–80cm faţă de proiecţia ştachetei
pe sol; înainte de a executa bătaia, pe ultimul pas al elanului,
piciorul de bătaie se trimite în faţă, iar trunchiul rămâne înapoi,
realizând în acest fel blocarea.

80
Atacul – zborul – se execută cu piciorul oscilant
aproape întins din articulaţia genunchiului şi o dată cu el se
avântă şi braţele.
După ce piciorul de atac ajunge deasupra ştachetei este
coborât dincolo de aceasta, moment în care începe şi ridicarea
piciorului de bătaie, care rămăsese atârnat. În acest mod se
efectuează o trecere succesivă a picioarelor peste ştachetă.
Într-un studiu mai avansat, în timpul trecerii piciorului
de bătaie peste ştachetă, se apleacă şi trunchiul în faţă,
răsucindu-se uşor spre piciorul de bătaie, în scopul trecerii mai
uşor a bazinului peste ştachetă.
Aterizarea – se face pe piciorul de atac.

Învăţarea globală a săriturii – sisteme de acţionare:


 din stând lateral faţă de ştachetă, efectuarea mişcării
de păşire peste ştacheta aşezată la o înălţime mică;
 săritura cu păşire executată cu elan liber, unghiul
elanului între 30-400, ştacheta ridicată la o înălţime medie;

 cu elan de 3 paşi, săritură cu păşire peste ştachetă


ridicată la o înălţime care să solicite o bătaie energică;
 cu elan de 5 paşi, săritură cu păşire cu atenţie pe
structura elanului şi mişcării active a piciorului de atac;
 cu elan de 3 apoi 5 paşi, sărituri sub formă de
concurs;
 sărituri cu păşire folosind elanuri succesive de 3-5-7
paşi, accentuând răsucirea şi aplecarea trunchiului spre piciorul
de bătaie;
 concurs - săritura în înălţime cu păşire, elan 7-9 paşi,
cu accent pe structura – ritmul ultimilor 3 paşi.

81
5. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ

Mişcarea de azvârlire, datorită naturaleţii şi


accesibilităţii actului motric, este considerată cel mai frecvent
procedeu de aruncare.
Aruncarea mingii de oină, probă din conţinutul ariei
curriculare la Educaţie Fizică şi Sport, presupune o acţiune de
tip azvârlire, unde forţele declanşează o tracţiune, pe direcţie
liniară dinapoi spre înainte.

Abordarea metodică a predării urmăreşte însuşirea:


 prizei
 aruncării de pe loc
 aruncării cu paşi specifici
 elanul preliminar

a. Aruncarea de pe loc – sisteme de acţionare:

 stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării,


azvârlirea mingii;
 stând depărtat, cu piciorul stâng înainte, azvârlirea
mingii;
 stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de
aruncare braţul drept înapoi întins, azvârlirea mingii;
 acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept.

b. Aruncarea cu paşi specifici – sisteme de acţionare:

 stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de


aruncare, azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul –
pas încrucişat – şi aşezarea piciorului pe sol;
 acelaşi exerciţiu, executând pasul încrucişat cu
desprindere de pe sol;
 din mers, aruncări de 4 paşi specifici;
82
 acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară.

c. Aruncarea cu elan preliminar – sisteme de


acţionare:

 aruncarea cu 4 paşi specifici, precedaţi de 3-5 paşi de


mers;
 acelaşi exerciţiu, executat din alergare uşoară;
 aruncări cu elan complet, respectând cele 2 semne de
control;
 aruncări sub formă de concurs.

6. ARUNCAREA GREUTĂȚII

În prezent există două procedee tehnice de aruncare a


greutăţii:
– săltare;
– piruetă.
Specific începătorului, cu aplicaţii în lecţia de educaţie
fizică universitară, este procedeul cu elan liniar, pe care îl vom
analiza în continuare.

Structura tehnicii acestei probe se desfăşoară în


următoarele faze:
 pregătirea
 elanul
 faza finală a aruncării – efortul final

Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii, trebuie să urmeze


după etapa iniţierii în şcoala aruncării, după însuşirea aruncării
tip împingere cu o mână şi două mâini şi respectă următoarea
succesiune metodică:

83
◦ învăţarea aruncării de pe loc;
◦ învăţarea aruncării cu elan.

a. Aruncarea de pe loc – sisteme de acţionare:

 stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării,


împingere cu două mâini de la piept;
 acelaşi exerciţiu, cu angrenarea picioarelor prin
flexia şi extensia acestora;
 stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării,
împingerea greutăţii cu o mână de la umăr;
 acelaşi exerciţiu, rotând în prealabil umerii spre
dreapta;
 stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de
aruncare, împingeri cu o mână de la umăr;
 acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept;
 stând depărtat cu trunchiul întors spre direcţia de
aruncare, împingeri cu o mână de la umăr;
 stând cu spatele pe direcţia de aruncare, împingeri cu
o mână de la umăr;
 aruncarea greutăţii fără elan, sub o formă de concurs.

b. Aruncarea cu elan – sisteme de acţionare:

 săltări razante, fără obiect, având spatele orientat


spre direcţia elanului efectuate în afara cercului;
 acelaşi exerciţiu simulând efortul final;
 săltări razante pe piciorul drept efectuate din cerc, cu
greutatea sprijinită pe gât;
 aruncări cu săltare liniară din cerc;
 aruncări cu elan sub formă de concurs.

84
CAPITOLUL 6

EVALUAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR


DE NEPROFIL – COMPONENTĂ A
PROCESULUI DIDACTIC

Cunoaşterea nivelului de pregătire fizică a studenţilor


trebuie să reprezinte una din sarcinile permanente ale organelor
care răspund de orientarea, organizarea şi desfăşurarea
procesului de educaţie fizică şi sport în învăţământul superior.
Aceasta este prima cale corectă prin care se pot obţine
informaţii cu caracter obiectiv referitoare la nivelul actual, la
dinamica nivelului de pregătire fizică a întregului tineret, la
tendinţele acestuia şi la măsurile ce se impun pentru a le putea
influenţa în mod pozitiv.
Evaluarea activităţii studenţilor la educaţie fizică nu se
bazează exclusiv pe criterii performative, nivelul rezultatelor
sportive fiind doar un coeficient al evaluării, un indicator sintetic
al randamentului activităţii comune a cadrului didactic şi al
studenţilor. Nota la educaţie fizică trebuie să reprezinte un
indicator de sinteză prin care să evaluăm echitabil, printr-un
sistem de măsurători şi apreciere bine determinat, întreaga
activitate depusă de studenţi în cadrul procesului didactic orientat
spre realizarea obiectivelor instructiv-educative stabilite. 48
Ca demers practic, evaluarea reprezintă o succesiune de
operații de măsurare, apreciere și decizie, într-o abordare
sistemică: măsurarea se realizează pentru a putea aprecia, iar
aprecierea stă la baza luării unei decizii adecvate. În educație
fizică și sport sunt utilizate toate formele de evaluare în sistem,

48 Popescu, M., Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor. Editura


Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995
85
prin strategii de evaluare specifice acestor activități. De cele
mai multe ori, evaluarea unei acțiuni motrice, a tehnicii
sportive, reprezintă o simbioză între evaluarea formativă și cea
normativă49.

Probele și normele de evaluare la disciplina ”Atletism”


au fost preluate din Sistemul unitar de verificare și apreciere a
studenților (SUVA), astfel:
1. Alergare de viteză pe 50 m.(sec.)
2. Alergarea de rezistență 12 min. (Testul Cooper) (m.)
3. Săritura în lungime de pe loc (m.)
4. Săritura în lungime cu 1 1/2 pași (m) – dacă
condițiile materiale permit
5. Aruncarea mingii de oină (m.)
6. Aruncarea greutății (m.) - dacă condițiile materiale
permit.

Aceste probe de de control sunt susţinute de către


studenţi sub formă de verificare, atât la începutul anului
universitar - după perioada de înscriere, cât şi la sfârşitul
semestrului I și la sfârşitul anului universitar, verificarea fiind
finalizată prin notă sau calificativ.

Verificarea cunoştinţelor teoretice se referă la :


- noţiuni teoretice generale, privind ramura de sport
practicată, noţiuni de regulament şi organizarea unor competiţii
sportive, refacerea şi igiena efortului fizic, primul ajutor în caz
de accidente;
- metodologia practicării exerciţiilor fizice în scop
preventiv, corectiv şi de dezvoltare;
- cunoştinţe suplimentare privind practicarea unor
activităţi sportive ca: turismul, joggingul, stretchingul etc.

49 Mihăilescu, L., Mihăilescu, N., Atletism în sistemul educaţional.


Editura Universităţii din Piteşti, 2006
86
BIBLIOGRAFIE
Ardelean, T., (1977), Învăţarea motrică în atletism.
Editura I.E.F.S., Bucureşti

Barbu, C., Stoica, M., (2000), Metodica predării


exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. Editura
Printech, Bucureşti

Baroga, M., Baroga L., (1989), Condiţia fizică şi


sportul. Editura Sport-Turism, Bucureşti

Baroga, L., (1984), Educarea calităţilor fizice


combinate. Editura Sport-Turism, Bucureşti

Benga, I., (1992), Inestimabila contribuţie a educaţiei


fizice – ca ştiinţă a perfecţionării umane – la dezvoltarea
personalităţii studenţilor. În: Analele Universităţii din Oradea,
Educaţie Fizică şi Sport, TOM II

Bizim, A. şi colab., (1994), Metodica educaţiei fizice în


învăţământul superior. Bucureşti, Editura Universităţii
Bucureşti

Bompa, O.T., (1990), Theory and Methodology of


Trening. Kendall Hunt Publishing Company, Ed. II

Bota, C., (2002), Fiziologie generală. Aplicaţii la


efortul fizic. Editura Medicală, Bucureşti

Cârstea, Gh., (1997), Educaţia fizică, teoria şi bazele


metodicii. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti

87
Cârstea, Gh., (1999), Educaţia fizică – fundamente
teoretice şi metodice. Casa de Editură Petru Maior, Bucureşti

Colibaba, E.D., (1992), Programa de educaţie fizică şi


sport pentru învăţământul superior. Bucureşti

Cordun, M., (1999), Kinetologie medicală. Editura Axa,


Bucureşti

Dicţionarul explicativ al limbii române, (1996). Editura


Univers Enciclopedic, Bucureşti

Dragnea, A., (1984), Măsurarea şi evaluarea în


educaţie fizică şi sport. Editura Sport-Turism, Bucureşti

Dragnea, A., (2000), Teoria educaţiei fizice şi sportului.


Editura Cartea Şcolii, Bucureşti

Fassbender, A., (1995), Asociaţia Naţională a Sportului


Universitar (NCAA). În: Buletin Informativ, Nr. 481-482,
Bucureşti

Farcaş, V., (1997), Evaluarea acţiunilor în educaţia


fizică şi sportul din învăţământul universitar. În: Ştiinţa
Sportului, Nr. 4, Bucureşti

Fox, E.L., Mathews, D.K, (1981), The pshysiological


Basis of Physical Education and Athletics”, Sanders

Glassford, D.R., (1995), Sportul şi valorile educative:


mizele anului 2000. În: Buletin Informativ, Nr. 477-480,
Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S.

88
Hess, B.B. şi colab., (1995), Sportul în S.U.A. În:
Buletin Informativ, Nr.481-482, Bucureşti

Homenkov, L.S., (1977), Atletism. (traducere). Editura


Sport-Turism, Bucureşti

Kossl, J., (1970), Organizarea vieţii sportive la


Universitatea din Cambridge. În: Educaţia fizică şi sportul în
învăţământul superior, Bucureşti, C.N.E.F.S.

Larcher, C., (1970), Sportul şi societatea americană. În:


Educaţia fizică şi sportul în învăţământul superior, Bucureşti,
C.N.E.F.S.

Manno, R., (1992), Les bases de l’entrainement sportif.


Editions Revue EPS, Paris

Mihalache, D., Filimon, U., (1994), Sportul în Suedia.


În: Buletin Informativ, Nr.459-461, Bucureşti

Mihalache, D. şi colab., (1994), Sportul în Marea


Britanie. În: Buletin Informativ, Nr.459-461, Bucureşti

Mihăilescu, L., Mihăilescu, N., (2006), Atletism în


sistemul educaţional. Editura Universităţii din Piteşti

Nădăşan, V., Azamfirei, L., (1999), Start Nou – un stil


de viaţă pentru mileniul trei”, Casa de Editură, Viaţa şi
Sănătate, Bucureşti

Neacşu, I., (1990), Instruire şi învăţare. Bucureşti,


Editura Didactică şi Pedagogică

89
Pages, J.G., (1986), Organizarea sportului în Franţa.
În: Buletin Informativ, Nr. 363, Bucureşti

Petrescu, T., (2005), Tehnica probelor atletice. Editura


Tehnoplast Company, Bucureşti

Platonov, N.V., (1991), L’entrainement sportif. Theorie


et methologie. Editions Revue EPS, Paris

Popescu, M., (1995), Educaţia fizică şi sportul în


pregătirea studenţilor. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti

Programa de educaţie fizică şi sport. (1999), Bucureşti

Sabău, I., Sabău E., (1999), Atletism. Curs pentru


studenţii anilor I şi II. Editura ANEFS, Bucureşti

Stănescu, I., Barbu, C., Stoica, M., (1993), Atletism –


metodica predării partea a II- a. Editura ANEFS, Bucureşti

Stoica, A.M., (2004), Particularităţile predării


educaţiei fizice în învăţământul superior de neprofil. Editura
Arvin Press, Bucureşti

Stoica, A.M., (2002), Eficienţa gimnasticii aerobice –


comparativ cu alte sporturi – în lecţiile de educaţie fizică, cu
studentele din Universitatea Bucureşti. Teză de doctorat,
Bucureşti

Stoica, M., (2000), Capacităţile motrice în atletism.


Editura Printech, Bucureşti

90
Stoica, M., (2005), Atletism. Mijloc asociat al
kinetoterapiei. Editura Bren, București

Stoica, M., (2013), MDS Atletice. Editura Discobolul,


Bucureşti

Stoica, M., Ivan, C., (2010), Metodica formării


deprinderilor motrice de bază – Atletism. Formare continuă.
Educație Fizică în învățământul primar - Fundamente
practico-metodice. Editura Discobolul SRL, București

Tatu, T. şi colab., (1983), Atletism. Editura Didactica şi


Pedagogică, Bucureşti

Terminologia educaţiei fizice şi sportului, București, 1974

Tudor, V., (1983), Capacităţile condiţionale,


coordinative şi intermediare – componente ale capacităţilor
motrice. Editura Coressi, Bucureşti

Weineck, J., (1983), Manuel d’entrainement sportif.


Editions Vigot, Paris

WEISS, U., (1994), Bazele ştiinţifice ale educaţiei


fizice. În: Manual de educaţie fizică şcolară, Bucureşti,
M.T.S.-C.C.P.S.

91

S-ar putea să vă placă și