Sunteți pe pagina 1din 54

Lista subiectelor de examen – disciplina Drept penal.

Partea generală I

1. Elementele raportului juridic penal de conformare;

Elementele raportului penal de conformare, ca in cazul oricărui alt tip de raport juridic, sunt:
subiectele, obiectul şi conţinutul. In cadrul raportului penal de conformare, elementele au un anumit
specific, determinat de particularităţile relaţiilor sociale reglementate.
Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi destinatarii normelor penale, ca subiecte
pasive. Destinatari sunt persoanele – fizice sau juridice – cărora le incumbă obligaţia de
conformare.
Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita subiectelor, respectiv acţiunile
sau inacţiunile la care sunt indreptăţite ori de care ele sunt ţinute. In cazul normelor penale
onerative, destinatarii trebuie să indeplinească o activitate (să denunţe, să sesizeze etc.), iar in cazul
celor prohibitive destinatarii trebuie să aibă o conduită de inacţiune (să nu violeze, să nu ucidă, să
nu fure etc.).
Conţinutul raportului penal de conformare il reprezintă drepturile şi obligaţiile subiectelor acestuia,
şi anume dreptul statului de a impune o anumită conduită destinatarilor şi obligaţia corelativă a
acestora de a o respecta. Statul are dreptul suveran de a interzice comportamentele pe care le
apreciază ca fiind periculoase pentru valorile sociale, iar destinatarii normelor penale au obligaţia
conformării.

2. Elementele raportului juridic penal de conflict;

Elementele raportului penal de conflict sunt, de asemenea trei, respectiv: subiectele, obiectul şi
conţinutul.
Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi infractorul, ca subiect pasiv. Sunt infractori
numai acei destinatari ai normelor penale care nesocotesc obligaţia de conformare, adică cei care
săvarşesc infracţiuni.
Obiectul raportului penal de conflict il constituie aplicarea şi executarea sancţiunilor de drept penal.
Aplicarea sancţiunilor de drept penal este atributul satului, exercitat prin puterea judecătorească.
Prin intermediul obiectului raportului penal de conflict se realizează funcţia sancţionatoare şi cea
preventiveducativă.
Conţinutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare şi impunere a
sancţiunii de drept penal şi obligaţia corelativă a infractorului de a o executa. Cu toate că, prin
incălcarea normei de incriminare raportul penal de conformare se transformă dialectic intr-un raport
de conflict, simultan cu incălcarea ia naştere un alt raport penal de conformare. Prin urmare,
comiterea unei infracţiuni de către subiectul pasiv al raportului de conformare nu stinge obligaţia
acestuia de a se conforma in continuare preceptelor normelor de incriminare Nesocotirea multiplă a
obligaţiei de conformare de către destinatar generează mai multe raporturi penale de conflict,
imprejurare care va produce efecte juriice pe planul tratamentului penal, determinand existenţa unei
pluralităţi de infracţiuni.

3. Legalitatea incriminării;

Legalitatea incriminării presupune preexistenţa unei norme care să prevadă fapta ca infracţiune –
elementul legal. O faptă antisocială nu poate fi considerată infracţiune şi nici temei al răspunderii
penale, decât dacă o normă de incriminare o descrie, interzice şi sancţionează. Normele de
incriminare reflectă politica penală a statului, conţin exigenţele societăţii faţă de conduita
destinatarilor normei şi permit trasarea deosebirilor între ele.
Legalitatea incriminării îşi are originea în adagiul latin nullum crimen sine lege praevia, care
înseamnă că o faptă nu este infracţiune decât dacă legea(actul normativ) o prevedea ca atare la
momentul când a fost comisă. O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea
elementelor faptei, considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc
– membru al familiei dreptului romano-germanic – nu acceptă, ca regulă, alte izvoare formale
(cutuma, precedentul). Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze
comportamentul său la normele juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita.
Legalitatea incriminării înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni
(nulum crimen sine lege certa).
Conform Codului penal, numai legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi nicio
persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data
când a fost săvârşită.

4. Legalitatea sancțiunilor de drept penal;

Legea penală trebuie să determine clar şi precis nu numai faptele ce constituie infracţiuni, ci şi
sancţiunile aplicabile acestora. În domeniul sancţiunilor de drept penal intră pedepsele, măsurile
educative şi măsurile de siguranţă. Conform art. 7 pct. 1 teza a II-a din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”.
Potrivit Codului penal, legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua
faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se
poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea
penală la data când fapta a fost săvârşită. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara
limitelor generale ale acesteia. Cu excepţia cazului când ar fi mai favorabile infractorului, în toate
cazurile sancţiunile penale aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii infracţiunii.
Instanţele nu pot aplica sancţiunile prevăzute de legea nouă şi nici sancţiuni neprevăzute de
legea activă, cu singura excepţie a legii penale mai favorabile.

5. Noțiunea de lege penală;

Legea este atribuită statului, mai exact puterii legislative a statului, deoarece aceasta este organul
care reprezintă voinţa colectivă. Înţelesul propriu al noţiunii de “lege” este acela de act normativ
purtând această denumire, adoptat de Parlamentul României cu respectarea procedurii prevăzută de
Constituţie.
Potrivit art. 73 din Constituţie, legile sunt de trei feluri: constituţionale, organice şi ordinare. Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Legile organice sunt cele care reglementează
domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3) din Constituţie şi alte domenii pentru care, în legea
fundamentală, se prevede adoptarea de legi organice. Legile ordinare reglementează toate
domeniile, cu excepţia domeniilor rezervate legilor constituţionale şi celor organice.

Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de
urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Constituţia. Constituţia ţării reglementează anumite aspecte esenţiale ale dreptului, în general, care
se răsfrâng asupra tuturor ramurilor dreptului. Legea fundamentală prevede şi unele norme juridice
cu implicaţii în dreptul penal, dintre care unele cu valoare de principiu. Normele constituţionale
cuprind dispoziţii referitoare la principiul legalităţii (art. 23 alin. 12 şi 13), principiul egalităţii în
faţa legii (art. 16), principiul neretroactivităţii legilor (art. 15), principiul umanismului dreptului
penal (art. 23 alin. 3), principiul garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art.
49) s.a. Constituţia statuează că infracţiunea, pedepsele, regimul executării acestora, amnistia şi
graţierea colectivă pot fi reglementate numai prin lege organică etc.
b) Codul penal. Cel mai amplu izvor al dreptului penal este Codul penal, care reuneşte majoritatea
normelor penale generale şi de incriminare. Codul penal are două părţi: Partea generală şi Partea
specială.
c) Legile penale complinitoare. Legile penale complinitoare sunt acele legi penale care dezvoltă sau
completează anumite norme penale din Partea generală a Codului penal. Legile penale
complinitoare nu sunt şi nu trebuie să fie o constantă a legislaţiei penale, deoarece normele din
cuprinsul lor sunt norme juridice generale, care ar fi indicat să se găsească în Partea generală a
Codului penal. Dreptul penal român cuprinde mai multe legii penale complinitoare, un exemplu
fiind Legea nr. 302/2004.
d) Legile penale speciale. Legile penale speciale sunt acele legi penale care cuprind norme penale
de incriminare a unor fapte din alte domenii ale relaţiilor sociale decât cele reglementate în Partea
specială a Codului penal. Spre exemplu, Legea nr. 241 privind prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale.
e) Legile nepenale cu norme penale56. Legile nepenale cu norme penale sunt legi care
reglementează domenii extrapenale dar, pe lângă normele specifice materiei reglementate, cuprind
şi una sau mai multe norme penale (de regulă de incriminare). Sunt asemenea legii, de pildă: Legea
nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială,
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 85/2006

6. Metoda interpretării raționale sau logice;

Metoda interpretării logice (raţionale) constă în relevarea voinţei legiuitorului prin utilizarea
argumentelor sau raţionamentelor logice. Folosirea acestei metode are loc numai dacă interpretarea
literală este nesatisfăcătoare. Această metodă presupune cunoaşterea finalităţii legii penale, adică a
realităţilor sociale care au determinat adoptarea sa (ratio legis – raţiunea legii) şi a principiilor de
politică penală conţinute în legea penală (mens legis – ideiilor fundamentale).
Raţionamentele logice cele mai folosite în cadrul operaţiunii de dezvăluire a voinţei legiuitorului
sunt:
1) Raţionamentul a fortiori. Potrivit acestui raţionament, dacă legea interzice mai puţin, ea interzice
implicit şi mai mult (a minori ad majus) sau dacă legea permite mai mult, ea îngăduie implicit şi
mai puţin (a majori ad minus).
2) Raţionamentul per a contrario. Conform acestui raţionament dacă norma de incriminare descrie şi
sancţionează anumite fapte numai în anumite condiţii, înseamnă că ea exclude de la incidenţă
celelalte situaţii faptice. Sau, dacă norma generală reglementează numai anumite situaţii, înseamnă
că celelalte sunt excluse.
3) Raţionamentul reductio ad absurdum. Acest raţionament are la bază ideea că numai interpretarea
propusă poate fi luată în considerare deoarece toate celelalte sunt nelegale şi absurde.
4) Raţionamentul a pari. Argumentul pe care se întemeiază acest raţionament este că la situaţii
identice se impune aceeaşi soluţie (ubi eadem ratio, ibi idem jus) sau că legea reglementează
cazurile mai frecvente (de eo quod plerumque accidit; de eo quod plerumque fit). Acest argument
de interpretare logică este nerecomandat, în dreptul penal, din cauza riscului
extinderii aplicării legii penale.

7. Elementele în raport de care se aplică legea penală;

Timp spatiu fapte si persoane

Legea penală se aplică în spaţiu pe un anume teritoriu care este supus unei anumite suveranităţi
statale. Teoriile care există în aplicarea legii penale în spaţiu sunt: teoria teritorialităţii absolute,
teoria personalităţii, teoria realităţii, teoria universalităţii precum şi sistemul mixt.
După teoria teritorialităţii absolute legea penală are efect exclusiv teritorial, în sensul că este
aplicabilă numai pe teritoriul statului emitent. Are avantaj că înlătură conflictele de legi în spaţiu
dar are şi dezavantaj deoarece infractorii care se găsesc sau se refugiază în străinătate scapă de a fi
traşi la răspundere penală. Potrivit teoriei personalităţii legea penală a unui stat urmăreşte
cetăţenii acestuia oriunde s-ar afla fiindu-le aplicabile şi atunci când comit infracţiuni şi în afara
teritoriului naţional. Niciun stat nu o admite fără rezerve pentru că dacă ar aplica-o în mod exclusiv,
statul nu ar putea pedepsi pe străinul care a comis o infracţiune pe teritoriul său şi care ar avea un
regim privilegiat în raport cu proprii cetăţeni. Are avantajul că exclude posibilitatea extrădării
naţionalilor.
În conformitate cu teoria realităţii legea naţională se aplică oricărei persoane, cetăţean sau străin
care au comis infracţiuni contra unui stat, indiferent de locul unde a făcut-o. Avantajul este că poate
fi pedepsit străinul care a săvârşit o infracţiune în străinătate chiar şi atunci când după legile de
acolo nu ar constitui infracţiune.Teoria universalităţii are în vedere că legea penală se aplică
oricărui infractor ce se găseşte pe teritoriul unui stat, indiferent de naţionalitatea lui şi de locul unde
a săvârşit infracţiunea. În sistemul mixt sau eclectic constatându-se avantajele şi dezavantajele
teoriilor menţionate, au fost îmbinate principiile cele mai convenabile ajungându-se la echilibrul
dorit. Un astfel de sistem s-a adoptat şi în penală din România.
Legea penală, ca şi alte categorii de legi, este activă o anumită perioadă de timp sau se aplică pe o
durată de timp, adică există un moment din care începe să se aplice, un moment până la care se
aplică, după cum e posibil ca o anumită valoare socială să fie apărată şi anumite relaţii sociale să fie
reglementate la un moment dat de mai multe legi penale. De asemenea, mai este posibil ca o lege
penală să fie activă peste limitele ei.
Toate aceste împrejurări au la bază o serie de principii care se completează reciproc şi care
formează un sistem de principii cunoscute sub denumirea generică de principiile aplicării legii
penale în timp. Aceste principii sunt:
– Principiul activităţii legii penale;
– Principiul neretroactivităţii legii penale;
– Principiul retroactivităţii legii penale;
– Principiul activităţii legii penale mai favorabile

8. Intrarea în vigoare a legii penale;

Pg 86 din manual
Intrarea în vigoare a legii penale, ca de altfel a oricărei alte legi, are loc, potrivit art.78 din
Constituţie, în forma modificată prin legea de revizuire, la 3 zile de la data publicării sau
la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Prin urmare, în urma modificării Constituţiei, o lege nu
mai poate intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial sau într-un termen mai scurt de 3
zile de la data acestei publicări. Nimic nu îl împiedică însă pe legiuitor să prevadă un termen mai
mare pentru intrarea în vigoare a legii, aşa cum se procedează de regulă în cazul legilor complexe,
care necesită un timp mai îndelungat pentru cunoaştere şi pregătire a aplicării.
Dispoziţia din art.78 din Constituţie nu este aplicabilă în cazul ordonanţelor de urgenţă care, potrivit
art.114 alin.4 din Constituţie intră în vigoare după depunerea lor spre dezbatere în procedură

9. Etapele existenței legii penale;

Adoptare promulgare,publicare in Monitorul oficial, intrare in vigoare, actiunea


Pg 87 din manual
10. Ieșirea din vigoare a legii penale;

Pg 88 din manual
Ieşirea din vigoare a legii are loc de regulă prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă sau tacită.
Suntem în prezenţa unei abrogări exprese atunci când legea nouă prevede în mod explicit că o
dispoziţie din legea veche se abrogă. Abrogarea expresă poate fi concretă, atunci când legiuitorul
identifică şi menţionează explicit textele ce urmează a fi abrogate, sau generică atunci când
legiuitorul de limitează la a utiliza o formulă de genul pe data intrării în vigoare a prezentei legi se
abrogă orice dispoziţii contrare. Această din urmă modalitate se apropie de abrogarea tacită.
Situaţiei de abrogare expresă trebuie să îi fie asimilată şi respingerea de către Parlament
a ordonanţei de urgenţă adoptată de Guvern.
Abrogarea tacită se realizează prin înlocuirea unei dispoziţii cu o altă prevedere legală,
care disciplinează exact aceeaşi materie, în acelaşi cadru şi cu aceeaşi substanţă ca şi legea
veche, astfel încât este de la sine înţeles că legea nouă înlătură implicit legea veche. La fel
ca şi în cazul abrogării exprese, si abrogarea tacită poate fi totală sau parţială.

11. Retroactivitatea legii penale dezincriminatoare;

Pg 95
Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 12 alin.1 C.pen., potrivit căruia
„legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea
nouă. In acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.
În urma dezincriminării fapta poate ieşi complet din sfera ilicitului juridic sau poate atrage
sancţiuni de altă natură, cel mai adesea contravenţională.
Credem că aprecierea intervenţiei unei dezincriminări trebuie făcută in abstracto. Astfel, se
poate vorbi de dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai
regăseşte sub nici o formă în legea nouă. Cu alte cuvinte, în acest caz aprecierea nu se mai
raportează la fapta concret săvârşită de inculpat ci la specia în care aceasta se încadrează. Aşa
fiind, simpla modificare a conţinutului constitutiv al infracţiunii având ca efect restrângerea
domeniului de incidenţă al textului de incriminare nu se poate analiza ca o dezincriminare, ci
doar ca o lege mai favorabilă.
Efectele adoptării legii de dezincriminare sunt reglementate de art.12 alin.1 fraza a II-a C.pen., în
conformitate cu care „executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Prin urmare, efectele vor
depinde de etapa procesuală în care intervine legea de dezincriminare. Astfel, dacă procesul penal
pentru fapta dezincriminată nu a început până la intrarea în vigoare a legii noi, el nu va mai începe.
Dacă procesul a început, el va lua sfârşit, fie prin scoaterea de sub urmărire penală în faza de
urmărire, fie prin achitare în faza de judecată. Dacă s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă de
condamnare, executarea pedepsei nu va mai începe sau, după caz, va înceta la data adoptării legii de
dezincriminare. În fine, dacă pedeapsa a fost deja executată, vor înceta orice consecinţe care ar
decurge din această condamnare.
Trebuie însă precizat că dezincriminarea nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară a
condamnatului. Astfel, amenda plătită anterior intervenţiei dezincriminării nu se va restitui şi
nu se poate pune problema acordării unor reparaţii pentru perioada de detenţie executată anterior
dezincriminării. Tot astfel, pedeapsa degradării militare fiind executată la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, dezincriminarea nu are ca efect redobândirea gradului militar pierdut ca
urmare a condamnării.
12. Criterii de stabilire a legii penale mai favorabile;

Vom fi deci în prezenţa unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile atunci când legea
nouă modifică modul de sancţionare a faptei, domeniul de incidenţă al normei de incriminare,
condiţiile de tragere la răspundere, regimul executării sancţiunilor etc.
Doctrina a încercat sistematizarea situaţiilor în care se pune problema aplicării legii penale
mai favorabile şi regruparea acestora în mai multe categorii, în vederea formulării unor criterii
pentru alegerea legii aplicabile. Acestea ar fi:
a) modificarea condiţiilor de incriminare
Atunci când, spre exemplu, legea nouă adaugă condiţii suplimentare pentru existenţa infracţiunii,
restrângând în acest fel sfera de incidenţă a textului, ea va fi mai favorabilă în toate ipotezele în care
condiţiile nou introduse nu sunt întrunite, în acest caz neputând fi angajată răspunderea penală. Aşa
se întâmplă atunci când: o faptă devine sub legea nouă infracţiune de obicei, fiind introdusă cerinţa
repetabilităţii, iar infractorul nu a realizat această condiţie; legea nouă cere o calitate specială
subiectului activ, dar autorul nu a avut această calitate; legea nouă incriminează sau sancţionează
mai sever fapta doar atunci când este comisă împotriva unui anumit obiect material, condiţie
nerealizată în cazul infractorului.
b) modificarea condiţiilor de tragere la răspundere
În cazul în care una dintre legi prevede o condiţie suplimentară pentru tragerea la răspundere penală
a infractorului şi această condiţie nu este îndeplinită, legea respectivă va fi considerată ca fiind lege
mai favorabilă. Aşa de pildă, dacă potrivit uneia dintre legi fapta se urmăreşte la plângerea
prealabilă, iar potrivit altei legi se urmăreşte din oficiu, va fi mai favorabilă legea care cere condiţia
plângerii prealabile. Tot astfel, va fi mai favorabilă legea care: permite împăcarea părţilor; prevede
o cauză de nepedepsire sau de reducere a pedepsei; prevede un termen de prescripţie mai scurt sau
permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie (spre exemplu, nu prevede o anumită
cauză de întrerupere).
c) modificarea regimului sancţionator
Atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite determinarea legii penale mai
favorabile se va face având în vedere mai întâi pedeapsa principală. Dacă cele două legi prevăd
pedepse din specii diferite, se va avea în vedere ierarhizarea legală a pedepselor, conform
căreia amenda este mai favorabilă decât pedeapsa închisorii care este, la rândul ei mai
favorabilă decât detenţiunea pe viaţă.

13. Aplicarea legii penale temporare; pg 110 manual / ultraactivitate

Noţiunea de lege penală temporară, aşa cum este reglementată de Codul nostru penal, acoperă în
realitate două categorii de legi penale: legea penală temporară propriu-zisă şi legea penală
excepţională. Suntem în prezenţa unei legi temporare propriu-zise atunci când legea în cauză are
prevăzut explicit, din chiar momentul adoptării sale, momentul ieşirii din vigoare. Legea penală
excepţională este adoptată în împrejurări excepţionale (stare de asediu, stare de urgenţă, calamităţi
naturale etc.) iar durata aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât se menţine această stare. În
acest caz caracterul temporar rezultă şi din conţinutul expunerii de motive, unde se face referire la
împrejurarea care a determinat adoptarea legii în cauză. În cazul normelor cadru, termenul poate fi
prevăzut fie de norma penală incompletă, fie de norma care vine să o completeze.
Potrivit art.16 C.pen., legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se afla
în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că data ieşirii din vigoare a legii este dinainte cunoscută, iar
pe de altă parte, împrejurarea că, de regulă, aceste legi rămân în vigoare o perioadă scurtă de timp,
în absenţa posibilităţii de aplicare ultraactivă, dispoziţia legală în cauză nu ar mai apuca să fie
niciodată aplicată. Aceasta şi datorită faptului că în cele mai multe cazuri legea penală temporară
instituie un tratament sancţionator agravat sau incriminează noi fapte, astfel că legea care succede
legii temporare este mai favorabilă.

14. Principiul teritorialității legii penale; pg113

Principiu de bază în materia aplicării legii penale române în spaţiu, teritorialitatea este consacrată
explicit în art.3 C.pen. potrivit căruia „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României”. Pentru o corectă delimitare a sferei de incidenţă a acestui principiu trebuie să avem în
vedere pe de o parte înţelesul noţiunii de „teritoriu”, iar pe de altă parte locul comiterii infracţiunii.
Cu privire la primul aspect, menţionăm că, potrivit art.142 C.pen., prin termenul „teritoriu” din
expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian al acesteia.
Prin urmare, aşa cum s-a arătat în doctrină teritoriul cuprinde următoarele elemente:
a) suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului, aşa cum sunt ele
stabilite prin convenţii de frontieră încheiate cu statele vecine; apele interioare curgătoare sau
stătătoare precum şi apele maritime interioare.
b) marea teritorială care cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului sau apelor maritime interioare,
având lăţimea de 12 mile marine (22224 m) măsurată de la liniile de bază.
c) subsolul corespunzător solului terestru şi acvatic, inclusiv al mării teritoriale, până la limita la
care mijloacele tehnice existente permit să se ajungă; spaţiul aerian naţional, care reprezintă coloana
de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României.
Fac parte din teritoriul ţării sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare acreditate în România.
Prin urmare, un infractor refugiat în localul unei ambasade străine din România rămâne pe teritoriul
ţării noastre, iar şeful misiunii diplomatice îl poate remite direct autorităţilor române - fără a se
recurge la o procedură de extrădare – şi va fi judecat în baza principiului teritorialităţii.
Potrivit art.143 alin.1 C.pen. prin infracţiune comisă pe teritoriul ţării se înţelege şi orice infracţiune
comisă pe o navă sau aeronavă română.
Al doilea element necesar pentru delimitarea sferei infracţiunilor care intră sub incidenţa rincipiului
teritorialităţii este determinarea locului comiterii infracţiunii. Legislaţia noastră consacră astăzi
teoria ubicuităţii, potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc
un act de executare sau s-a produs un rezultat. Potrivit art. 143 alin.2 C.pen., infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă ori aeronavă
română s-a efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii. În baza acestui
principiu, instanţele române vor fi competente atât în cazul infracţiunilor începute pe teritoriul
României dar consumate sau epuizate în străinătate, cât şi în cazul infracţiunilor care au produs doar
rezultatul pe teritoriul ţării noastre.
Pentru aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii nu interesează nici cetăţenia
infractorului şi nici dispoziţiile legii penale din ţara de origine a acestuia. În ipoteza în care legea
penală română devine incidentă ca efect al regulii ubicuităţii sau ca efect al extensiei prevăzute în
cazul infracţiunilor comise la bordul navelor sau aeronavelor, aceasta poate veni în concurs cu o
lege penală străină, incidentă şi ea în baza teritorialităţii. Aşa de pildă, atunci când acţiunea a avut
loc într-o ţară iar rezultatul s-a produs în altă ţară, dacă ambele legislaţii consacră teoria ubicuităţii,
ambele legi vor fi aplicabile. În acest caz, legea penală poate fi aplicată indiferent de aplicarea legii
penale străine. Infractorul nu va fi pus însă în situaţia de a executa două pedepse pentru aceeaşi
faptă, ci, din pedeapsa aplicată de instanţele române, se va scădea pedeapsa executată în străinătate,
infractorul urmând să execute doar eventuala diferenţă.
15. Excepții de la principiul teritorialității legii penale. Enumerare; pg 115

Aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialitatii cunoaste anumite restrangeri, in sensul ca
acest principiu nu actioneaza cu privire la anumite categorii de infractiuni savarsite pe teritoriul
tarii, si anume:

a) Faptele prevazute de legea penala savarsite de persoanele care se bucura de imunitatea de


jurisdictie penala. Potrivit prevederilor art. 8 C. pen., legea penala romana nu se aplica infractiunilor
savarsite de reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in conformitate
cu conventiile internationale, nu sunt supuse jurisdictiei penale a statului roman, cum ar fi: sefii
statelor sau guvernelor straine, sefii unor delegatii civile sau militare straine etc.

Personalul tehnic si administrativ al ambasadei sau legatiei nu se bucura de imunitate de jurisdictie


penala.

Potrivit normelor de drept international, reprezentantii diplomatici au, insa, obligatia sa predea
autoritatilor noastre pe acei infractori care s-ar refugia in localurile acestor reprezentante. Totodata,
statul acreditar, desi nu poate urmari si judeca pe agentul diplomatic infractor, il poate declara pe
acesta persona non grata, ii poate cere sa paraseasca teritoriul sau si poate solicita statului acreditant
sa-l judece potrivit propriilor sale legi.

Imunitatea de jurisdictie penala, oferind un camp mai larg de actiune reprezentantilor diplomatici,
contribuie la mentinerea unor relatii amicale intre statele lumii.

b) Infractiunile savarsite la bordul unor nave straine aflate in trecere prin marea teritoriala ori pe
timpul cat se afla in portfuri, in apele maritime interioare si in marea teritoriala ale Romaniei.

Aceasta exceptie de la aplicarea legii penale romane, potrivit principiului teritorialitatii, isi gaseste
consacrarea juridica in Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
marii teritoriale si al zonei contigue a Romaniei.

Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) din acest act normativ, jurisdictia penala a Romaniei nu se va
exercita la bordul unei nave straine folosite in scopuri comerciale, care trece prin marea teritoriala,
cu privire la o infractiune savarsita la bordul acesteia, cu exceptia cazurilor cand:

- infractiunea a fost savarsita de un cetatean roman sau de o persoana fara cetatenie care are
domiciliul pe teritoriul Romaniei;

- infractiunea este indreptata impotriva intereselor Romaniei sau impotriva unui cetatean roman ori
a unei persoane rezidente pe teritoriul Romaniei;
c) Infracţiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul României
Armatele străine se pot afla pe teritoriul ţării în temeiul unor tratate internaţionale, bilaterale sau
multilaterale. Dacă personalul acestor armate, staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării,
săvârşeşte infracţiuni, ele nu cad, de regulă, sub jurisdicţia penală a statului român. Legea aplicabilă
în aceste cazuri este legea statului căruia aparţine personalul militar respectiv.
România şi-a dat acordul ca armate străine să se afle pe teritoriul său în cazul ultimului război din
Golful Persic, în cazul războiului din fosta Yugoslavie sau Irak etc. De asemenea, trupe străine s-au
aflat pe teritoriul statului nostru cu ocazia desfăşurării unor exerciţii militare din cadrul N.A.T.O.
d) Infracţiunile comise în localurile misiunilor diplomatice cu sediul pe teritoriul României
Potrivit normelor dreptului internaţional, sediile misiunilor diplomatice străine sunt inviolabile, ceea
ce înseamnă că dacă în aceste localuri se comit infracţiuni
Imunitatea presedintelui
Imunitatea parlamanetara, ministeriala, judiciara

16. Personalitatea legii penale; pg122


Regula cetateniei active
Conditia dublei incriminari

Potrivit art.4 C.pen. legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.
Aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii nu este posibilă decât în situaţia în
care persoana în cauză era cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în ţară la data comiterii
infracţiunii. Aşa fiind, se pune problema modului de sancţionare a persoanei care a dobândit
cetăţenia română ulterior comiterii infracţiunii în străinătate, în condiţiile în care această persoană
nu poate fi extrădată. Soluţia trebuie căutată în prevederile legii ce reglementează materia extrădării
(Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală), mai precis ale
art.25 alin.1, potrivit căruia „refuzul extrădării propriului cetăţean … obligă statul român ca, la
cererea statului solicitant, să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se
poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul”. Prin urmare, în astfel de cazuri
infractorul nu beneficiază de imunitate, dar judecarea sa nu se va face în baza dispoziţiei generale
din art.4 C.pen., ci în baza competenţei substitutive consacrată de legea extrădării. Art.25 alin.1
din Legea nr.302/2004 prevede că judecarea cetăţeanului român se va face „la cererea statului
solicitant”. În acest mod sunt eliminate soluţiei analizate anterior, dat fiind faptul că judecarea are
loc doar în contextul respingerii unei cereri de extrădare, cerere care presupune că fapta respectă
condiţia dublei incriminări, condiţie necerută de art.4 C.pen.
Dacă persoana a fost condamnată în străinătate pentru infracţiunea săvârşită şi a executat acolo
pedeapsa în tot sau în parte, pedeapsa executată se va deduce din pedeapsa aplicată de instanţele
române, potrivit art.89 C.pen. Făptuitorul poate fi judecat de instanţele române şi atunci când el nu
se află în ţară.

17. Realitatea legii penale; pg 123

Acest principiu determină incidenţa legii penale române nu în considerarea calităţii subiectului activ
al infracţiunii, ci în raport de subiectul pasiv. Pe această cale, statele înţeleg să se protejeze şi să-şi
protejeze naţionalii împotriva unor infracţiuni comise în străinătate şi îndreptate împotriva acestora.
În legislaţia noastră, acest principiu este consacrat în art.5 C.pen., potrivit căruia legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de
o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
Aplicarea legii penale române în baza acestui principiu se poate face dacă sunt îndeplinite simultan
următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în străinătate. În măsura în care fapta ar fi săvârşită în ţară ea ar intra
sub incidenţa principiului teritorialităţii, indiferent de cetăţenia infractorului şi a victimei.
b) să fie o infracţiune contra siguranţei statului român, o infracţiune contra vieţii sau prin care s-
a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.
Victima trebuie să aibă calitatea de cetăţean român atât în momentul comiterii infracţiunii cât şi la
data judecării infractorului.
c) fapta să fie comisă de un cetăţean străin sau de un apatrid care domiciliază în străinătate
Se pune problema modului în care se va proceda atunci când infractorul a devenit cetăţean român
ulterior comiterii faptei. Dat fiind că, în opinia noastră, principiul personalităţii legii penale nu mai
este aplicabil în cazul apatrizilor domiciliaţi în România, dacă o astfel de persoană săvârşeşte una
dintre infracţiunile prevăzute de art.5 C.pen., fapta va cădea sub incidenţa principiului realităţii
chiar dacă apatridul are domiciliul în ţară.
d) să existe autorizarea procurorului general
Având în vedere faptul că urmărirea şi judecarea acestor infracţiuni presupune în mod necesar o
cooperare cu autorităţile judiciare ale statului pe al cărui teritoriu a fost comisă infracţiunea precum
şi necesitatea aprecierii oportunităţii unui asemenea demers în contextul relaţiilor bilaterale,
acţiunea penală în cazul acestor fapte se poate pune în mişcare numai cu autorizarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Autorizarea poate fi emisă din oficiu
sau în urma demersurilor reprezentanţilor persoanei vătămate, dar în lipsa ei infractorul nu poate fi
tras la răspundere.
e) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi
referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze.
Potrivit art.7 C.pen., prevederile art.5 au caracter subsidiar faţă de prevederile convenţiilor
internaţionale. Aşa fiind, în măsura în care într-o convenţie se prevede că pentru acest gen de fapte
se acordă extrădarea la cererea statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea, legea penală
română se va aplica doar în absenţa unei cereri de extrădare sau în ipoteza în care cererea de
extrădare nu este admisibilă din alte motive. Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, legea penală
română se va aplica indiferent de prevederile legii penale străine – nefiind necesară condiţia dublei
incriminări - şi indiferent dacă infractorul se află sau nu pe teritoriul ţării. De asemenea, pentru
judecarea infractorului nu interesează dacă acesta a fost sau nu judecat în statul unde a săvârşit
infracţiunea sau în alt stat pentru aceeaşi faptă, dar, în măsura în care a executat pedeapsa pe
teritoriul celuilalt stat aceasta se va scădea din pedeapsa aplicată de instanţele române (art.89
C.pen.).

18. Universalitatea legii penale; pg 125


Art11 c.pen.

Potrivit art.6 C.pen., legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art.5,
săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde
a fost săvârşită iar făptuitorul se află în ţară.
Pentru ca legea penală română să devină aplicabilă în temeiul principiului universalităţii este
necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
b) făptuitorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe
teritoriul ţării; Am examinat anterior această condiţie în contextul principiului realităţii, toate cele
arătate acolo păstrându-şi valabilitatea şi în acest context.
c) infracţiunea să nu se numere printre cele care intră sub incidenţa art.5 C.pen. Dat fiind că
realitatea şi universalitatea legii penale române presupun aceleaşi condiţii referitoare la locul
comiterii faptei şi persoana făptuitorului, elementul principal de delimitare fiind domeniul
infracţiunilor la care se referă.
d) dubla incriminare. Condiţia presupune ca fapta să fie incriminată atât de legea penală
română cât şi de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost săvârşită. Nu este necesar ca
fapta să fie incriminată identic de cele două legi şi nici să fie sancţionată cu aceeaşi pedeapsă,
important fiind ca potrivit ambelor legi fapta să atragă răspunderea penală.
e) infractorul să se afle benevol pe teritoriul ţării. Această condiţie presupune că infractorul
trebuie să fi venit de bună voie pe teritoriul României sau, dacă a ajuns aici în alt mod, să fi avut
posibilitatea părăsirii teritoriului şi să fi ales să rămână. Legea penală română nu poate fi deci
aplicată dacă persoana a ajuns pe teritoriul nostru ca efect al unei proceduri de extrădare ori dacă
aeronava în care se afla a fost nevoită să aterizeze forţat pe teritoriul României.
f) să nu existe, potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului ori executarea pedepsei iar pedeapsa
să nu fi fost executată sau considerată ca executată. Aşa se întâmplă atunci când în statul unde fapta
s-a comis lipseşte sesizarea sau autorizarea necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,
când a intervenit prescripţia, graţierea, amnistia ori când pedeapsa a fost executată. În acest caz nu
se mai
justifică tragerea la răspundere a infractorului potrivit legii penale române în măsura în care acesta
nu poate fi urmărit sau judecat în statul unde a comis infracţiunea sau a fost deja sancţionat în acest
stat.
g) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi
referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze. La fel ca şi în cazul art.5 C.pen., şi
prevederile art.6 au caracter subsidiar faţă de prevederile convenţiilor internaţionale. Aşa fiind, în
măsura în care într-o convenţie se prevede că pentru acest gen de fapte se acordă extrădarea la
cererea statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea, legea penală română se va aplica doar
în absenţa unei cereri de extrădare sau în ipoteza în care cererea de extrădare nu este admisibilă din
alte motive.
Potrivit art.6 alin.2 C.pen., pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau
contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui.

19. Principiile extrădării; pg 130

Principiul preemptiunii dreptului international


Principiul specialităţii;
Doar primele 2 apar in carte

Principiul dublei incriminări;


Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune politică;
Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune de ordin fiscal şi militar;
Pedepse nepermise: pedeapsa cu moartea;
Pericolul de persecuţie politică (Art 3 paragraful 2 ConvEx);

20. Transferul condamnaților;

Pg136

21. Accepțiunile juridice ale noțiunii de infracțiune;

Noţiunea de infracţiune
Sens 1: fapta concretă săvârşită de o persoană care atrage aplicarea unei sancţiuni penale;
Premisele existenţei infracţiunii
Pentru existenţa infracţiunii sunt necesare 3 premise obligatorii:
a)o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau
omisiune;
b)săvârşirea unei fapte concrete de tipul celor avute în vedere de legiuitor;
c)trăsăturile faptei săvârşite în realitatea obiectivă să corespundă întocmai cu celeprevăzute
de lege.
Infracţiunea ca fenomen
Infracţiunea este un fenomen material, deoarece ea este rezultatul unei activităţi materiale,
conştiente a omului, prin care se încalcă anumite reguli de conduită ce se statornicesc între membrii
societăţii, producând anumite urmări în realitatea înconjurătoare.
Art. 15 alin (1) C.pen – „infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală”
FAPTA reprezintă substanţa materială a infracţiunii
FAPTA = o activitate, o manifestare susceptibilă, prin natura sau urmările sale, dea cădea
sub percepţia simţurilor noastre
Nu reprezintă o FAPTĂ (în sens penal) simplul gând sau alte procese psihice,
fărămanifestări exterioare, pentru că acestea nu sunt perceptibile simţurilor altora.

În sens penal, FAPTA = actul material de executare, ca activitate sau manifestare


externă, împreună cu urmarea sau rezultatul său, adică cu modificarea sau consecinţele
pe care le-a produs.
Infracţiunea reprezintă:
un fenomen uman pentru că este un act de conduită umană conştientă, expresie a
personalităţii făptuitorului.
un fenomen social deoarece este vătămătoare sau periculoasă pentru o valoare socială, ea
fiind condiţionată în apariţia ei de normele de conduită sociale.
un fenomen moral-politic pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă de
valorile sociale şi ordinea de drept.
un fenomen juridic pentru că ea reprezintă încălcarea unei obligaţii juridice deconformare.

22. Tipicitatea obiectivă;

Am văzut deja că, potrivit principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, o faptă concretă nu poate
atrage răspunderea penală decât în măsura în care este prevăzută ca infracţiune de către o normă
penală. Elaborând norma de incriminare, legiuitorul stabileşte un model abstract al faptei
sancţionabile, cu care urmează a fi ulterior comparate faptele concrete, pentru a stabili dacă acestea
pot fi sancţionate. Astfel, fapta concretă devine infracţiune numai în măsura în care ea se regăseşte
în conţinutul unei norme de incriminare, cu alte cuvinte, în măsura în care corespunde trăsăturilor
stabilite de legiuitor în modelul „tip” prevăzut de norma penală. Spre exemplu, incriminând furtul
(art.208 C.pen.), legiuitorul stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o faptă pentru a
fi calificată ca atare : să constea într-o acţiune de luare, să aibă ca obiect un bun mobil, respectivul
bun să se afle în posesia sau detenţia unei persoane, iar luarea să se realizeze în mod intenţionat, în
scopul însuşirii pe nedrept. În activitatea de aplicare a legii penale, organele judiciare vor trebui să
compare o anumită faptă săvârşită de o persoană cu fapta model descrisă în norma de incriminare,
pentru a vedea dacă întruneşte toate cerinţele impuse de legiuitor. Această corespondenţă între
trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut în norma de incriminare, este cunoscută
în doctrină sub denumirea de tipicitate.

Pe de altă parte, nu orice faptă tipică – deşi ea corespunde în mod necesar modelului abstract
prevăzut de norma de incriminare – reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. Spre exemplu, orice
ucidere intenţionată a unei persoane corespunde modelului prevăzut de art.174 C.pen care
incriminează omorul. Cu toate acestea, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni de omor, trebuie
ca fapta respectivă să nu fi fost permisă de lege. Într-adevăr, legea penală nu poate sancţiona o
faptă pe care o altă normă juridică – penală sau extrapenală – o autorizează. De aceea,
uciderea unei persoane în legitimă apărare, deşi satisface cerinţele impuse de modelul-tip din norma
de incriminare, nu va fi sancţionată întrucât este autorizată de prevederile art.44 C.pen. Aşa fiind,
pentru ca o faptă tipică să constituie infracţiune, trebuie în plus constatat că ea contravine
ordinii juridice. Aceasta este antijuridicitatea faptei, ca trăsătură generală a infracţiunii, ce
nu se identifică cu tipicitatea.
Deşi tipicitatea faptei poate constitui un indiciu cu privire la antijuridicitate, aceasta din
urmă trebuie constatată separat.
În fine, vinovăţia este cea de-a treia condiţie pe care fapta – tipică şi antijuridică – trebuie să o
îndeplinească pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni, condiţie care se regăseşte şi în definiţia legală
a infracţiunii prevăzută de art.17 C.pen.

23. Obiectul juridic generic și obiectul juridic specific – forme ale obiectului infracțiunii;

Obiectul juridic generic este specia de obiect al infracţiunii ce constă în valoarea socială care naşte
un fascicol de relaţii sociale şi reprezintă criteriul folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor
infracţiuni într-un grup. Altfel spus, obiectul juridic generic este valoarea socială ce formează
obiectul ocrotirii mai multor norme de incriminare. Este obiect juridic de grup, spre exemplu,
proprietatea, persoana fizică, demnitatea etc. Obiectul juridic specific (individual, special) este
categoria de obiect al infracţiunii care constă în valoarea socială particulară ocrotită de o
anumită normă de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic specific
se subsumează celui generic, deoarece corelaţia între cele două categorii este una specie-gen. Se
poate spune că orice infracţiune vatămă atât obiectul juridic special, cât şi pe cel generic. Este însă
de neacceptat afirmaţia că o infracţiune vatămă toate valorile sociale şi relaţiile sociale generate de
acestea.

24. Obiectul juridic și obiectul material – forme ale obiectului infracțiunii;

Prin obiect juridic al infracţiunii vom înţelege valoarea socială protejată de norma juridică
penală şi căreia i se aduce atingere prin comiterea infracţiunii. Astfel, valoarea socială ocrotită
ocupă un rol central în construcţia de către legiuitor a incriminării-tip din norma penală şi, prin
urmare, în cadrul teoriei infracţiunii.
În ce priveşte importanţa obiectului juridic al infracţiunii, aceasta a fost relevată din mai multe
puncte de vedere. Astfel, în literatura de specialitate se apreciază că obiectul infracţiunii
îndeplineşte mai multe funcţii:
a) constituie fundamentul construcţiei legale a infracţiunii. Aşa cum am arătat deja, orice normă de
incriminare se edifică în jurul unei valori sociale căreia legiuitorul înţelege să îi asocieze o protecţie
penală.
b) constituie un criteriu în stabilirea limitelor legale de pedeapsă. Trebuie însă precizat că mportanţa
valorii sociale lezate este doar unul dintre elementele care sunt avute în vedere cu ocazia
individualizării legale. Spre exemplu, toate faptele ce presupun uciderea unei persoane au acelaşi
obiect juridic, dar limitele legale ale pedepsei sunt diferenţiate în funcţie de alte criterii (elementul
subiectiv, împrejurările în care s-a comis fapta etc.).
c) reprezintă criteriul de ordonare a infracţiunilor în partea specială a Codului penal.
d) constituie un element important în interpretarea normei juridice. Pornind de la valoarea socială a
cărei protecţie se urmăreşte prin incriminarea unei anumite fapte, se poate ajunge la circumscrierea
corectă pe cale de interpretare a domeniului de aplicare a normei în cauză, limitându-l la acţiunile
care pot aduce atingere respectivei valori sociale.
e) reprezintă elementul pe baza căruia se determină subiectul pasiv al infracţiunii, ca fiind titularul
valorii sociale lezate.

Obiectul material reprezintă lucrul sau fiinţa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau
inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca
urmare a acestei acţiuni. Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul
furtului), în corpul unei persoane în viaţă (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul
profanării de morminte) etc.
Obiectul material este bunul împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau inacţiunea şi care
poate fi vătămat în integritatea sa ori pus în pericol prin această acţiune. De aceea, în doctrină s-a
afirmat că obiectul material se interpune între autor şi valoarea socială ocrotită, aceasta neputând fi
lezată sau pusă în pericol decât cu preţul lezării sau periclitării obiectului material. Obiectul
material al infracţiunii nu trebuie confundat nici cu produsul infracţiunii şi nici cu instrumentele sau
mijloacele de comitere a acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale, dacă se contraface un înscris, el nu constituie obiect material al infracţiunii, ci produsul
acesteia. În schimb, dacă falsificarea de realizează prin alterarea unui înscris, înscrisul preexistent
asupra căruia s-a intervenit constituie obiect material al infracţiunii.
Având în vedere faptul că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, acesta stă la
baza clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni formale. Infracţiunile materiale
sunt faptele caracterizate de existenţa unui obiect material, asupra căruia se îndreaptă acţiunea sau
inacţiunea. Sunt infracţiuni materiale: omorul, furtul, violul, abuzul de încredere, ultrajul comis prin
violenţă, tortura etc. Spre deosebire de infracţiunile materiale, infracţiunile formale nu presupun
existenţa unui obiect material, în cazul lor valoarea socială ocrotită nefiind strâns legată de un
anumit lucru. Suntem în prezenţa unei infracţiuni formale în cazul trădării, divulgării secretului
profesional, insultei, calomniei, ameninţării, nerespectării regimului armelor şi muniţiilor, evadării
în formă
simplă etc.

Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau specific - este valoarea socială ocrotită de normele de
incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul material al infracţiunii este entitatea
fizică împotriva căreia este orientat elementul material al infracţiunii

25. Condițiile generale ale subiectului activ persoană fizică;

Subiectul infracţiunii este persoana care comite acţiunea sau inacţiunea infracţională ori persoana
împotriva căreia se îndreaptă această acţiune sau inacţiune. De aceea, o primă distincţie care trebuie
făcută în această materie vizează delimitarea subiectului activ de subiectul pasiv.
Subiectul activ al infracţiunii este persoana care comite o faptă conformă faptei tip descrisă în
norma de incriminare.

În raport de subiectul activ, infracţiunile se clasifică în infracţiuni cu subiect activ general şi


infracţiuni cu subiect activ special.
Infracţiunile cu subiect activ general sunt cele care, potrivit normei de incriminare, pot fi comise de
orice persoană, fără ca acesteia să i se ceară o calitate specială. Sunt astfel de infracţiuni: furtul,
omorul, insulta, falsificarea de monede etc., ele putând fi săvârşite de orice persoană. Infracţiunile
cu subiect activ special sunt însă infracţiuni care nu pot fi comise decât de o persoană ce deţine
calitatea prevăzută în norma de incriminare. Spre exemplu, infracţiunea de dezertare nu poate fi
săvârşită decât de un militar, delapidarea nu poate fi comisă decât de o persoană ce are calitatea de
funcţionar care administrează sau gestionează bunuri, pruncuciderea poate fi comisă doar de către
mamă etc.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice subiect activ al infracţiunii sunt denumite
condiţii generale. Cerinţele referitoare la anumiţi subiecţi sunt numite condiţii speciale. Condiţiile
generale ale subiectului activ persoană fizică sunt: capacitatea juridică, responsabilitatea şi
libertatea de voinţă. Capacitatea juridică a făptuitorului (vârsta) presupune ca făptuitorul persoană
fizică să fi împlinit la data săvârşirii infracţiunii vârsta de 14 ani şi să aibă discernământ. Calitatea
de subiect activ al infracţiunii încetează la data decesului persoanei infractorului. Răspunderea
penală nu se transmite pe cale de succesiune. Responsabilitatea făptuitorului este starea psihofizică
a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia,
orientându-şi în mod voit energia s-a fizică în raport cu această conduită. Libertatea de voinţă şi
acţiune este aptitudinea omului de a lua liber decizia infracţională şi de săvârşire neconstrânsă a
faptei.
26. Condițiile generale ale subiectului activ persoană juridică. Enumerare;

Potrivit art. 191 C.pen., persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice, dacã fapta a fost săvârşitã cu forma de vinovăţie prevăzută de legea
penalã.
Capacitatea juridică a persoanei juridice. Conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute
de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost
îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică,
cât şi faţă de cel al treilea”.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii,
după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii, ori a autorizării
înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzute de lege. Răspunderea penală
a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce înseamnă că eventualul drept de regres al
persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului juridic penal de conflict. Dreptul de
regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea
infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. b) Legea penală să prevadă
răspunderea persoanei juridice. Nu toate persoanele juridice răspund penal. Persoana juridică, cu
excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspunde penal, în cazurile
prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele său în interesul persoanei juridice, de
către organele sau reprezentanţii acesteia. Răspunderea penală a persoanei juridice nu o exclude pe
cea a persoanei fizice care a săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea.

27. Vinovăția persoanei juridice;

Potrivit textului, răspunderea penală poate fi angajată doar în sarcina unei persoane juridice, adică a
unei entităţi căreia legea civilă îi recunoaşte această personalitate. În schimb, nu toate persoanele
juridice sunt responsabile din punct de vedere penal. Pe lângă Stat ca persoană juridică, legea mai
exceptează autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat. Spre deosebire de alte legislaţii, unde se are în vedere natura activităţii
în cadrul căreia s-a comis infracţiunea, legiuitorul român a ales drept criteriu pentru exceptare
aptitudinea persoanei juridice în cauză de realiza şi activităţi ce nu pot face obiectul domeniului
privat. Prin activitate care nu poate face obiectul domeniului privat urmează a se înţelege o
activitate care, potrivit legii, nu este susceptibilă de a fi exercitată de o persoană fizică sau de o
persoană juridică de drept privat.
Legea instituie o răspundere generală a persoanei juridice, în sensul că ea poate, în principiu, să
comită orice infracţiune, indiferent de natura acesteia. Instanţa urmează a stabili, în fiecare caz în
parte, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a angaja răspunderea entităţii colective.
Reglementarea nu limitează sfera persoanelor fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei
juridice, tocmai pentru a nu-i oferi acesteia din urmă posibilitatea de a eluda răspunderea penală
prin încredinţarea formală a unor atribuţii de decizie altor persoane decât cele expres prevăzute de
lege.
Sub aspect material, pot fi imputate persoanei juridice infracţiunile săvârşite: în realizarea
obiectului de activitate; în interesul persoanei juridice; în numele persoanei juridice. În plan
subiectiv, se impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, distinct de cel ce
caracterizează fapta unei anumite persoane fizice. Astfel, infracţiunea poate avea la bază fie o
decizie adoptată intenţionat de persoana juridică, fie o neglijenţă a acesteia, ce poate consta, spre
exemplu, într-o organizare internă deficitară, în măsuri de securitate insuficiente etc. În condiţiile în
care vinovăţia persoanei juridice se analizează separat de vinovăţia persoanei fizice care a comis
actul material, vinovăţia celor două persoane poate îmbrăca aceeaşi formă sau forme diferite (de
pildă, intenţie în cazul uneia şi culpă în cazul celeilalte).
Cât priveşte raportul între răspunderea persoanei juridice şi cea a persoanei fizice, legea instituie ca
regulă cumulul celor două răspunderi.
În plan sancţionator, legea a stabilit o singură pedeapsă principală – amenda – şi mai multe pedepse
complementare.

Amenda se determină în funcţie de pedeapsa închisorii prevăzută pentru fapta comisă. Astfel, când
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani
sau amenda, amenda aplicabilă persoanei juridice va fi cuprinsă între 5.000 şi 600.000 lei
(aproximativ 1400 - 170.000 Eur). Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana
fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, amenda va fi
cuprinsă între 10.000 şi 900.000 lei (aproximativ 2800 – 257.000 Eur.). Nu există posibilitatea
suspendării condiţionate a acestei pedepse în cazul persoanei juridice.
Pedepsele complementare sunt:
- dizolvarea, care se dispune atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul comiterii de
infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, precum şi atunci când
persoana juridică a refuzat să execute celelalte pedepse complementare, cu excepţia afişării sau
difuzării hotărârii de condamnare.

- suspendarea activităţii sau a unor dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care sa
săvârşit infracţiunea. Suspendarea întregii activităţi se poate dispune pe o perioadă de la 3 luni la un
an, iar suspendarea uneia sau mai multora dintre activităţile desfăşurate de persoana juridică pe o
durată de la 3 luni la 3 ani.
Dizolvarea şi suspendarea activităţii nu se aplică însă partidelor politice, sindicatelor, patronatelor,
organizaţiilor religioase şi celor aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii, şi nici
persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
- închiderea unor puncte de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, puncte în
care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Închiderea se
poate aplica pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani.
- interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor
de achiziţii publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la 3 ani.
- afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare
Legea reglementează şi instituţia recidivei în cazul persoanei juridice, prevăzând un tratament
agravat pentru infracţiunile comise în această stare. Sub aspect procedural, sunt aplicabile
dispoziţiile generale

28. Subiectul pasiv al infracțiunii;

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana titulară a valorii sociale care constituie obiectul juridic
al infracţiunii.
Subiectul pasiv nu trebuie confundat cu persoana prejudiciată, noţiune care desemnează orice
persoană care în urma comiterii unei infracţiuni a suferit un prejudiciu. De cele mai multe ori
calitatea de subiect pasiv şi cea de persoană prejudiciată se întrunesc în aceeaşi persoană, aşa cum
se întâmplă în cazul furtului. Alteori însă, cele două calităţi aparţin unor persoane diferite. În cazul
omorului, subiectul pasiv al infracţiunii este persoana ucisă, în vreme ce persoanele prejudiciate
sunt, spre exemplu, persoanele aflate în întreţinerea victimei. În funcţie de subiectul pasiv,
distingem infracţiuni cu subiect pasiv general şi infracţiuni cu subiect pasiv special. Sunt
infracţiuni cu subiect pasiv general acele infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate
aparţine oricărei persoane, astfel că oricine poate fi subiect pasiv. Spre exemplu, în cazul furtului,
omorului, ameninţării avem infracţiuni cu subiect pasiv general. Sunt infracţiuni cu subiect pasiv
special acele infracţiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate specială a subiectului
pasiv. Această calitate poate determina însăşi existenţa infracţiunii – în absenţa ei fapta fiind licită –
aşa cum se întâmplă în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor, sau poate fi cauză de
agravare a răspunderii penale, spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor comis asupra unei femei
gravide (art. 189 lit. g) N.C.p.).

29. Locul săvârșirii infracțiunii;

Infracţiunea, act de conduită umană, se desfăşoară întotdeauna într-un anumit spaţiu. Locul
comiterii infracţiunii, de regulă, nu prezintă importanţă, aceasta fiind pedepsită indiferent de
teritoriul în care fost realizată. Uneori, legiuitorul prevede în norma de incriminare condiţii
referitoare la locul comiterii infracţiunii. Condiţiile privind locul săvârşirii infracţiunii pot avea
rolul unei cerinţe esenţiale sau a unui element circumstanţial. Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă
acea zonă din spaţiu unde se desfăşoară activitatea infracţională. Este posibil ca infracţiunea să nu
se plaseze într-un singur loc, ci în mai multe locuri, situaţie care ridică problema de a stabili care
este locul săvârşirii infracţiunii. De pildă, acţiunea este realizată pe teritoriul unui anumit stat, iar
rezultatul se produce pe teritoriul altuia. Sau, este vorba de o infracţiune continuă care se desfăşoară
pe teritoriul mai multor state. Tot în funcţie de locul săvârşirii infracţiunii se determină şi
competenţa procesuală a organelor judiciare, care de regulă aparţine organelor teritoriale
locului comiterii infracţiunii.
Tot astfel, în ceea ce priveşte locul comiterii infracţiunii, acesta este element constitutiv în cazul
infracţiunii de calomnie (art.206 C.pen.) – fapta trebuind să fie comisă în public – şi respectiv
constituie element de agravare în cazul furtului săvârşit într-un loc public (art.209 alin.1 lit.e
C.pen.).

30. Timpul săvârșirii infracțiunii;


Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul de cronologic în care s-a desfăşurat activitatea
infracţională. Timpul comiterii unei infracţiuni coincide de regulă cu data când s-au epuizat
acţiunea sau inacţiunea. Dacă infracţiunea sa derulat într-o zonă temporală mai mare de o zi, ea va
fi considerată săvârşită în ziua când a luat sfârşit actul de conduită. În raport de această dată se vor
aplica toate normele dreptului penal, mai puţin cele care reglementează instituţia recidivei, revocării
liberării condiţionate, revocării măsurilor de individualizare a executării pedepselor şi măsurilor
educative, înlăturarea beneficiului graţierii, întreruperea termenului prescripţiei şi a celui de
reabilitare. Aceste instituţii sunt incidente în raport de data consumării infracţiunii.
Spre exemplu, timpul comiterii infracţiunii, este un element constitutiv în cazul infracţiunii de
defetism, prevăzută de art. 349 C.pen., fapta neputând fi comisă decât în timp de război. În cazul
infracţiunii de furt însă, dacă fapta se comite în timpul nopţii, vom fi în prezenţa unei forme
agravate (art.209 alin.1 lit.g C.pen.).

31. Situația premisă;

Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni, legiuitorul impune preexistenţa unor date ale
realităţii, pe care trebuie să se suprapună săvârşirea infracţiunii. Aceste date se referă la anumite
stări, situaţii, relaţii sau calităţi, în lipsa cărora este exclusă existenţa infracţiunii. Aşadar, situaţia
premisă sau preexistentă este realitatea pe care trebuie să se grefeze săvârşirea infracţiunii, în lipsa
căreia aceasta nu poate subzista. În cazul infracţiunilor ce presupun existenţa unei situaţii
preexistente analiza infracţiunii trebuie să înceapă cu verificarea acesteia, pentru că orice demers în
continuare este lipsit de interes, dacă situaţia premisă nu este realizată. De pildă, în cazul
infracţiunii de abuz de încredere este necesară preexistenţa unei relaţii juridice între subiecţii faptei.
La fel, în cazul infracţiunii de înşelăciune în varianta emiterii de cecuri fără acoperire este necesară
existenţa anterioară a unor raporturi juridice.

32. Elementul material – acțiunea sau inacțiunea interzisă;

Latura obiectivă a infracţiunii este aspectul exterior al acesteia, adică acea latură a actului de
conduită interzis, care se poate observa de către ceilalţi şi constă în acţiunea sau inacţiunea descrisă
şi interzisă de norma incriminatoare, rezultatul produs şi raportul cauzal dintre acestea. Aspectul
obiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii este alcătuit din mai multe elemente.
Elementele oricărui act de conduită obiectiv sunt: elementul material, urmarea imediată
(rezultatul) şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Latura
obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conţinutul constitutiv obiectiv sau
aspectul fizic. Necesitatea existenţei laturii obiective a infracţiunii rezultă şi din definiţia legală
generală a infracţiunii. Fiind o „faptă”, infracţiunea trebuie să se obiectivizeze, deoarece orice faptă
are o exteriorizare, adică este perceptibilă în lumea obiectivă, fizică.
a) Elementul material (acţiunea sau inacţiunea). Elementul material al laturii obiective a infracţiunii
este activitatea interzisă de norma de incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise). Una dintre
componentele aspectului obiectiv este acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma de incriminare.
Exteriorizarea manifestării de voinţă a agentului este momentul în care se transpune în practică
rezoluţia infracţională (mala cogitatio). Din perspectiva conţinutului său, conduita infracţională
exterioară se poate manifesta printr-un comportament activ (pozitiv) sau într-o activitate de
abstinenţă (negativă, de abţinere). În funcţie de stadiul evoluţiei manifestării exteriorizate, aceasta
poate să ajungă în faza pregătirii, executării sau epuizării. În norma de incriminare, pentru
prevederea elementului material, legiuitorul foloseşte două tehnici de reglementare. Acţiunea, în
sens restrâns, este o activitate prin care corpul unei persoane iese din pasivitate. Ieşirea din
pasivitate poate avea loc prin orice mijloace ce determină mişcarea corpului persoanei făptuitorului,
cum ar fi: schimbarea poziţiei anterioare a membrelor superioare sau inferioare, gesturi, cuvinte etc.
Lato sensu, prin acţiune se înţelege şi abstenţiunea (inacţiunea), adică omisiunea derulării unui
comportament prevăzut de lege. Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea) constă într-un comportament
pasiv pe care o persoană îl are deşi ea trebuia să iasă din starea de pasivitate în care se află.
Omisiunea poate constitui element material al unei infracţiuni numai dacă legea impune agentului
un anumit comportament activ, în sensul că acesta trebuie să efectueze o activitate, iar acesta
rămâne în inactivitate.
Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibă o anumită conduită se
numesc infracţiuni comisive, deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege, iar
infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să
îndeplinească o anumită activitate, sunt denumite infracţiuni omisive.
Infracţiunile comisive nu-şi pierd această particularitate chiar dacă încălcarea normei de incriminare
îmbracă forma inacţiunii pentru că, denumirea este dată de caracterul prohibitiv al normei penale de
incriminare. De exemplu, infracţiunea de omor rămâne o infracţiune comisivă chiar dacă moartea
victimei este rezultatul unei omisiuni a făptuitorului. La fel, în cazul infracţiunilor omisive,
dacă nesocotirea normei de incriminare are loc printr-o acţiune, acestea îşi păstrează specificul de
infracţiuni omisive, deoarece norma încălcată este una onerativă. Infracţiunile comisive săvârşite
prin inacţiune sunt numite infracţiuni comisive prin omisiune. În cazul acestor specii de infracţiuni
se poate discuta, sub imperiul actualului Cod penal, dacă nu aduc atingere principiului legalităţii
incriminări, deoarece admiterea faptului ca şi inacţiunea să facă parte din elementul material al unei
asemenea infracţiuni poate fi considerată o extindere a aplicării legii penale prin analogie.
Majoritatea autorilor consideră însă că nu este o formă de analogie.
Spre a elimina această carenţă a actualului Cod penal, legiuitorul a decis ca – prin noul Cod penal –
să facă vorbire expresă despre noţiunea de infracţiune comisivă prin omisiune. Conform art.17 din
noul Cod Penal, infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră
săvârşită şi prin omisiune, în două cazuri:
a) când există o obilgaţie legală sau contractuală de a acţiona. Spre exemplu, omorul este o
infracţiune comisivă, dar ea poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune (dorind să-şi ucidă copilul de
vârstă fragedă, mama refuză să-l alăpteze şi copilul moare);
b) când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială
protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Spre exemplu, o persoană lasă
liber un câine periculos într-un parc, iar acesta vatămă un copil.
Interesul distincţiei între infracţiunile comisive şi cele omisive priveşte în principal forma
vinovăţiei, regulile de determinare a acesteia fiind prezentate anterior (în cadrul secţiunii referitoare
la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii).
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele
cerinţe (esenţiale), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Cerinţele esenţiale ataşate elementului
material pot privi: comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace
etc. Cerinţele esenţiale sunt legate de factorii obiectivi, fără care actul de conduită exteriorizat nu
poate realiza conţinutul juridic al infracţiunii.
Sunt cazuri în care normele de incriminare pretind ca elementul material al faptei interzise să se
exteriorizeze într-o anumită formă, caz în care sunt excluse alte moduri de realizarea a acestuia.
Aceste infracţiuni sunt numite infracţiuni în formă închisă, iar cele care pot fi realizate în orice
formă sunt denumite infracţiuni în formă liberă

33. Urmarea imediată;


Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective a infracţiunii ce constă în consecinţa
(efectul, rezultatul), prevăzută (sau dedusă) de norma de incriminare, pe care acţiunea sau
inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta. Normele de
incriminare au ca finalitate preîntâmpinarea şi combaterea unor efecte negative ce ar putea surveni
asupra valorilor sociale şi relaţiilor sociale generate de acestea. Rezultatul nociv vizat a fi prevenit
sau contracarat de normele de incriminare se poate înfăţişa ca o schimbare fizică, materială, a
realităţii înconjurătoare sau ca o modificare de ordin spiritual, moral. Valoarea socială ocrotită
poate fi lezată efectiv, cum este în cazul infracţiunii de distrugere, sau poate fi numai periclitată,
cum este în cazul infracţiunii de ameninţare, funcţie de împrejurarea dacă valoarea socială vizată
are sau nu o existenţă materială. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente
sau ulterioare realizării infracţiunii, deoarece acestea nu intră în latura obiectivă a infracţiunii.
Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa infracţiunii, în
timp ce consecinţele ulterioare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental,
care pot fi prezente sau nu. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect doar
excluderea existenţei conţinutului agravat sau atenuat al infracţiunii. În cazul infracţiunilor pentru
care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă, deoarece altfel fapta nu va fi
infracţiune, sau va rămâne în stare de tentativă. Doctrina numeşte aceste infracţiuni, infracţiuni de
rezultat (numite şi infracţiuni materiale). În schimb, în cazul infracţiunilor pentru existenţa cărora
legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi infracţiune fără ca în
lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică. Literatura de specialitate denumeşte aceste
infracţiuni, infracţiuni de pericol (numite şi infracţiuni formale).

34. Legătura de cauzalitate. Noțiune;


Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este acea componentă a laturii
obiective ce constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între cele
două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres această componentă în cadrul
laturii obiective a conţinutului infracţiunii, existenţa sa este dedusă din normele incriminatoare care,
mai ales în cazul infracţiunilor ce produc vătămări fizice (infracţiunile materiale), o presupun
implicit. Relaţia cauzală (nexum cauzal) este acel raport între două fenomene în care unul
precede şi determină pe celălalt. Primul fenomen poartă denumirea de fenomen cauză, iar cel de-
al doilea este denumit fenomen-efect. Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de
interdependenţă şi nici cu raportul de condiţionare. Raportul de interdependenţă este acea specie de
legătură între două fenomene ce presupune că unul dintre ele este dependent de celălalt. Raportul de
condiţionare este acea relaţie între două fenomene, în cadrul căreia unul dintre fenomene ajută,
înlesneşte sau favorizează apariţia celuilalt fenomen.
Raportul de cauzalitate trebuie cercetat numai în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva
unor valori sociale ce au existenţă materială (infracţiunile materiale). În schimb, în cazul
infracţiunilor ce aduc atingere unor valori sociale neexprimate material (infracţiunile formale),
legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei (ex re).
Stabilirea raportului de cauzalitate, în majoritatea cazurilor, nu ridică dificultăţi, dar sunt unele speţe
care pun problema determinării existenţei acestuia datorită condiţiilor speciale în care sunt săvârşite
faptele în cauză.

35. Conștiința sau factorul intelectiv;

. Factorul intelectiv este acel factor al vinovăţiei ce constă în facultatea psihică a omului de a avea
sau putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus, factorul
intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Conştiinţa este factorul subiectiv în care se
regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia. În
forul conştiinţei are loc apariţia ideii săvârşirii infracţiunii, cântărirea motivelor săvârşirii
infracţiunii şi rezoluţia infracţională. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică a faptei. Conturarea
relevanţei juridice a factorului intelectiv începe cu apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea, continuă
cu etapa deliberării şi se finalizează în momentul luării deciziei de a comite infracţiunea. Apariţia
ideii de a săvârşi o infracţiune se poate datora celor mai diverse motive, putând fi o idee proprie sau
o idee însuşită de la altă persoană. În cadrul etapei deliberării, făptuitorul cântăreşte motivele
favorabile sau nefavorabile ideii de a săvârşi infracţiunea, iar ca urmare a apariţiei unui mobil
determinant, el ia rezoluţia infracţională.

36. Voința sau factorul volitiv;

Factorul volitiv este acel factor al vinovăţiei ce constă în posibilitatea orientării libere a energiei
fizice pentru realizarea scopului urmărit. Altfel spus, factorul volitiv însemnă capacitatea psiho-
fizică a făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Voinţa este
facultatea care propulsează activitatea fizică a făptuitorului. Dacă fapta persoanei reprezintă numai
o eliberare de energie fizică, fără legătură cu voinţa acesteia, ea nu-i va putea fi imputată decât din
punct de vedere fizic, caz în care dreptul nostru penal nu acceptă răspunderea penală. Pe de altă
parte, existenţa voinţei făptuitorului nu este decât una dintre cerinţele existenţei factorului volitiv,
pe lângă aceasta mai este necesar ca făptuitorul să-şi manifeste voinţa în mod liber. Libertatea
determinării voinţei presupune că făptuitorul a avut posibilitatea chibzuirii conduitei sale, iar
procesul volitiv s-a derulat în condiţii fireşti. Voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
Existenţa factorului volitiv, ca şi a celui intelectiv, fiind o stare normală, se prezumă relativ.
Făptuitorul va putea însă să probeze că, la momentul săvârşirii faptei, i-au lipsit cei doi factori ai
vinovăţiei, ori a lipsit numai unul dintre aceştia, indiferent care. Factorul intelectiv lipseşte dacă:
făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept, este iresponsabil, s-a aflat în stare de beţie,
a fost constrâns sau a comis fapta datorită existenţei unui caz fortuit. Factorul volitiv, lipseşte
de regulă, dacă făptuitorul a fost constrâns să comită fapta şi în toate cazurile când îi lipseşte
capacitatea de autodeterminare şi control a activităţii sale. Spre deosebire de factorul intelectiv, care
poate fi de intensităţi diferite, factorul volitiv este întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte
grade de intensitate, în acest sens putându-se afirma că, factorul volitiv ori există ori lipseşte.
37. Mobilul și scopul infracțiunii

Scopul, în structura incriminării tip, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază
cât şi ca element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul
infracţiunii de furt (art.208 alin.1) – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va
constitui furt – sau în cazul asocierii în vederea comiterii de infracţiuni, căci în absenţa scopului
ilicit, asocierea nu are relevanţă penală. Scopul apare în schimb ca un element de agravare în cazul
omorului comis pentru a înlesni sau ascunde o tâlhărie sau piraterie (art.176 lit.d C.pen.).
La rândul său, mobilul infracţiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor
să acţioneze – constituie un element al tipicităţii doar atunci când este prevăzut de norma de
incriminare. La fel ca şi scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a
infracţiunii sau ca o cauză de agravare. Mobilul constituie element al formei de bază a infracţiunii
în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art.247 C.pen) – când îngrădirea
exerciţiului unor drepturi se face pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie – şi reprezintă un
element de agravare în cazul omorului comis din interes material (art.175 lit.b C.pen.). În doctrina
noastră s-a apreciat că existenţa unui scop special în conţinutul normei de incriminare indică faptul
că acea infracţiune nu poate fi comisă decât cu intenţie directă. În doctrina străină s-a arătat că
existenţa scopului special nu este incompatibilă întotdeauna cu intenţia eventuală. Atunci când
caracterul eventual al intenţiei nu priveşte scopul, ci un alt element de care depinde existenţa faptei,
cele două elemente sunt compatibile. Spre exemplu, infractorul doreşte să ia un bun, dar nu ştie cu
certitudine dacă este al său sau nu. Dacă totuşi decide să îl sustragă, el îşi asumă riscul luării unui
bun al altuia, astfel că furtul va fi comis cu intenţie eventuală.

38. Intenția; pg 194

Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:


a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie
directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie
indirectă sau eventuală).

39. Culpa; pg 196

Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:


a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa
cu previziune sau cu prevedere);
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă).

40. Intenția depășită (praeterintenția);

Există intenţie depăşită când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată
se datorează culpei făptuitorului. Faptele prevăzute de legea penală devin infracţiuni numai atunci
când sunt comise cu forma de vinovăţie cerută de lege. Uneori, normele de incriminare arată în mod
expres care este forma de vinovăţie cu care trebuie comisă o faptă prevăzută de legea penală pentru
ca aceasta să devină infracţiune. Spre exemplu, art.219 C.pen. incriminează în mod expres
distrugerea din culpă.
De cele mai multe ori însă, pentru a asigura textelor claritate şi concizie în exprimare, legiuitorul nu
a indicat în mod expres forma de vinovăţie în cuprinsul normei de incriminare. Spre a suplini
această lipsă, în partea generală a Codului Penal sunt înscrise două reguli cu valoare de principiu
care servesc la identificarea formei de vinovăţie. Aceste reguli sunt concepute după cum conduita
interzisă prin norma penală este reprezentată de o acţiune sau de o inacţiune umană.
Astfel, conform art.19 alin.2 C.pen., fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie
infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. De aici rezultă două
consecinţe:
- faptele prevăzute de legea penală constând în acţiuni constituie infracţiuni întotdeauna când sunt
comise cu intenţie. În cazul acestui tip de fapte, dacă legea nu indică expres forma de vinovăţie,
aceasta va fi intenţia şi nu culpa. Spre exemplu, furtul este definit ca luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept
(art.208 C.pen.). Norma de incriminare nu indică forma de vinovăţie. Dar, întrucât actul de conduită
interzis (luarea bunului) este o acţiune, înseamnă că furtul se poate comite numai cu intenţie, nu şi
din culpă;
- dacă o faptă prevăzută de legea penală, constând într-o acţiune, este comisă din culpă, ea
constituie infracţiune numai dacă legea prevede în mod expres aceasta. Înseamnă că, dacă o faptă
prevăzută de legea penală, constând într-o acţiune, a fost comisă de autor din culpă, ea va constitui
infracţiune numai atunci când legea prevede în mod expres că acea faptă comisă din culpă este
infracţiune. Dacă legea nu prevede aceasta în mod expres, fapta din culpă nu este infracţiune. Spre
exemplu, şoferul unui autoturism circulă neatent şi, la trecerea pe lângă un grup de copii,
accidentează pe unul dintre aceştia, provocându-i moartea. Acţiunea s-a comis din culpă, dar ea
constituie infracţiune, pentru că art.178 alin.1 C.pen. prevede expres că uciderea din culpă a unei
persoane se pedepseşte. Invers: cu ocazia constatării unui accident de circulaţie, poliţistul ajuns la
faţa locului, din neatenţie, consemnează în mod greşit în procesul-verbal numele conducătorului
auto vinovat de producerea accidentului (în loc de Ionaşcu scrie Ionescu). În urma acestei neatenţii
rezultă un înscris oficial fals, care poate genera consecinţe juridice defavorabile unei persoane
nevinovate de accident (numitul Ionescu). Acţiunea s-a comis din culpă. Ea nu constituie însă
infracţiune întrucât norma de incriminare ce prevede această faptă (art.289 C.pen. – falsul
intelectual) nu face referire la culpă ca formă de vinovăţie.
Conform art.19 alin.3 C.pen., fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este
săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie. De aici rezultă două consecinţe:
- dacă autorul a săvârşit o inacţiune prevăzută de legea penală (nu a făcut ceva ce legea îl obliga să
facă) şi norma de incriminare nu prevede nimic referitor la forma de vinovăţie, acea inacţiune
constituie infracţiune indiferent dacă autorul a comis fapta intenţionat sau din culpă. Spre exemplu,
art.170 C.pen. (nedenunţarea) pedepseşte omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea unor
infracţiuni contra siguranţei statului. Dacă, luând cunoştinţă despre comiterea unei asemenea
infracţiuni, o persoană nu o denunţă de îndată, ea comite infracţiunea de nedenunţare indiferent
dacă inacţiunea sa a fost una intenţionată sau una din culpă;
- dacă autorul a săvârşit din culpă o inacţiune prevăzută de legea penală, dar legea penală prevede
expres că acea inacţiune constituie infracţiune numai dacă este intenţionată, atunci fapta comisă nu
constituie infracţiune. Spre exemplu, fapta funcţionarului public care, în execiţiul atribuţiilor sale de
serviciu, nu îndeplineşte un act şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei
persoane constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor numai atunci când
se comite „cu ştiinţă” (adică, cu intenţie). Dacă funcţionarul nu-şi îndeplineşte atribuţia de serviciu,
dar din culpă, fapta sa nu constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Precizăm că noul Cod penal simplifică regulile de determinare a formei de vinovăţie. Astfel,
conform noului Cod penal:
- fapta care constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune constituie infracţiune numai când este
săvârşită cu intenţie;
- fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede aceasta.
Spre exemplu, în aplicarea regulilor noului Cod penal, omisiunea de a denunţa comiterea unei
infracţiuni contra securităţii naţionale se poate săvârşi numai cu intenţie, iar nu şi din culpă, pentru
că norma de incriminare nu face referire la culpă (reamintim că, potrivit actualului Cod penal,
această faptă constituie infracţiune atât în cazul în care este comisă cu intenţie cât şi atunci când
este comisă din culpă).
Există unele incriminări în conţinutul cărora legiuitorul impune anumite cerinţe pe care elementul
subiectiv (vinovăţia) trebuie să le realizeze. Aceste condiţii pot privi fie o finalitate specială
urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivaţie a acestuia. Ştiinţa dreptului numeşte finalitatea
specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivaţiei speciale existentă în mintea făptuitorului i-
a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul şi mobilul sunt cerinţe ale normei de stabilire şi
sancţionare a infracţiunii, ele capătă calitatea de cerinţe esenţiale ale elementului subiectiv al
infracţiunii.

41. Relevanța delimitării în cauze justificative și cauze de neimputabilitate;

Cauzele justificative (bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte, numite şi cauze obiective de
neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei) exclud trăsătura
esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem. Cauzele de neimputabilitate (numite şi
cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi produc
efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). Această clasificare este
consacrată de noul Cod penal al României.

https://legalpapersblog.wordpress.com/2017/05/11/dictionar-juridic-definitia-termenului-in-rem-si-
in-personam/

42. Legitima apărare;

Potrivit art. 44 C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
general, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea
fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul. Pentru existenţa legitimei apărări trebuie îndeplinite două categorii de condiţii:
condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare.
Condiţiile atacului sunt:
- să fie material, direct, imediat şi injust;
- să fie îndreptat contra unei persoane, drepturilor unei persoane sau împotriva unui interes
general;
- să pună în pericol grav drepturile vizate sau interesul general.
Condiţiile ripostei sunt:
- să fie necesară;
- să fie orientată împotriva agresorului;
- să fie proporţională cu gravitatea pericolului;
- să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală.
În cazul în care apărarea nu este proporţională cu gravitatea pericolului suntem în prezenţa depăşirii
limitelor legitimei apărări, care se poate exterioriza fie sub forma excesului justificat, fie sub forma
excesului scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula
proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor
sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice. Codul penal
asimilează excesul justificat cu legitima apărare. Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea
proporţiei dintre apărare şi atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului, ci altor cauze.
De pildă, depăşirea condiţiei proporţionalităţii are drept cauză dorinţa de răzbunare a făptuitorului.
O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare este o cauză care exclude
ilicitul de orice natură – penal sau extrapenal. Această cauză, deşi nereglementată decât în materia
răspunderii penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului din materia dreptului penal, astfel
că, mutatis mutandis, condiţiile de incidenţă prevăzute de legea penală sunt aceleaşi şi în celelalte
ramuri ale dreptului. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor atunci
victima va suporta prejudiciul suferit proporţional cu gradul vinovăţiei sale. Excesul justificat de
apărare înlătură caracterul ilicit al faptei şi exclude răspunderea civilă. Însă, în cazul
excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi exclusă numai proporţional cu prejudiciul produs
până în momentul depăşirii echivalenţei agresiunii.
Legitima apărare este o cauză de inexistenţă a infracţiunii şi produce, de regulă, efecte in rem, ceea
ce înseamnă că dacă s-a probat existenţa legitimei apărări, consecinţele sale se vor extinde asupra
tuturor participanţilor la săvârşirea faptei, ci numai referitor la cei care s-au aflat în această stare.
Efectele legitimei apărări sunt generale, în sensul că determină inexistenţa oricărei forme de ilicit,
penal, civil, disciplinar, administrativ etc. Efectele generale ale legitimei apărări se produc numai în
cazul legitimei apărări pure şi simple, ceea ce înseamnă că, în cazul excesului justificat sau scuzabil,
cel care a efectuat activitatea de apărare poate fi răspunzător în sfera altor ramuri de drept.

43. Starea de necesitate;

Conform art. 45 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o
persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general.
Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era
înlăturat.
Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare
la starea de pericol şi condiţii privind activitatea de salvare.
Condiţiile referitoare la pericol sunt:
- să fie iminent;
- să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane ori un bun important sau
vreun interes general;
- să fie inevitabil.
În doctrină, pe lângă cele trei condiţii, se apreciază că mai trebuie îndeplinită una, respectiv ca
pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate.
Condiţiile privind activitatea de salvare sunt.
- să fie necesară;
- să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;
- să nu fie efectuată de către o persoană sau pentru a salva o persoană care aveau obligaţia să
înfrunte pericolul;
- să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală.
Constatarea existenţei stării de necesitate determină, de regulă, excluderea răspunderii penale şi a
oricărei alte forme de răspundere juridică a făptuitorului – penală, contravenţională, civilă,
disciplinară etc. În cazul în care fapta de salvare cauzează un prejudiciu în patrimoniul unui terţ,
persoana titulară a valorii sociale salvate va putea fi obligată să răspundă civilmente faţă de victimă,
în temeiul principiilor dreptului civil.
Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul această cauză intră în concurs
cu eroarea de fapt etc.

44. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații;

Conform noului Cod penal, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea
unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este aşa-numita autorizare a legii.
Raţiunea acestei cauze justificative rezidă în aceea că nu poate fi sancţionată o activitate pe care
legea o permite subiectului sau o activitate la care legea îl obligă pe subiect. Dacă legea conferă
individului un drept, ar fi o contradicţie in terminis ca, în acelaşi timp, să-l pedepsească pentru
exercitarea acelui drept în limitele legale. De asemenea, „când o activitate este impusă de lege, acea
activitate nu poate fi socotită ilicită, fiindcă ea nu este contrarie dreptului, ci conformă lui.
Spre exemplu, legea penală incriminează ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei fapte
păgubitoarea îndreptată împotriva sa, dacă este de natură să-i producă o stare de temere. Totuşi, va
fi justificată şi, deci, nu va constitui infracţiune, fapta creditorului de a-l ameninţa pe debitor cu
introducerea unei acţiuni în justiţie pentru recuperarea creanţei sale. O atare ameninţare, deşi este
de natură a crea debitorului o stare de temere (spre exemplu, că bunurile proprietatea sa vor fi
executate silit în baza hotărârii instanţei), nu constituie totuşi infracţiune, reprezentând exercitarea
unui drept pe care legea civilă îl recunoaşte creditorului pentru situaţia în care debitorul nu-şi
îndeplineşte de bună voie obligaţia. Tot astfel, legea penală incriminează actele de lovire cauzatoare
de suferinţe fizice; dar, cel care practică în mod autorizat box-ul îşi loveşte adversarul, în cadrul
unei întreceri sportive, în exercitarea unui drept, deci lovirea este justificată şi nu constituie
infracţiune.
De asemenea, legea penală incriminează lipsirea de libertate în mod ilegal. Totuşi, nu constituie
infracţiune, fiind justificată, fapta poliţistului de a priva libertate o persoană în privinţa căreia
instanţa competentă a emis mandat de arestare preventivă, aceasta reprezentând aducerea la
îndeplinire a unei obligaţii impusă de lege.Codul penal incriminează şi pătrunderea fără drept într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei
care le foloseşte (violarea de domiciliu), dar va fi justificată fapta poliţistului de a intra într-un
apartament în executarea unui mandat de percheziţie emis de judecător. Tot astfel, legea
sancţionează penal actul de violenţă care cauzează unei persoane o infirmitate (vătămarea
corporală); însă, nu constituie infracţiune, fiind justificată, fapta medicului de a amputa un braţ unui
pacient, care altfel ar fi murit datorită extinderii cangrenei către organele vitale ale corpului.
Medicul are obligaţia legală de a depune toate diligenţele necesare pentru salvarea vieţii pacientului,
deci fapta sa va fi justificată.
Spre a justifica comiterea faptei prevăzute de legea penală, atât exercitarea dreptului cât şi
îndeplinirea obligaţiei trebuie să se menţină în limitele legale. Prin urmare, raportându-ne la
exemplele de mai sus, nu va fi justificată – şi va constitui aşadar infracţiune – fapta boxerului de a-
şi ascunde în mănuşă un obiect metalic dur şi de a-şi lovi adversarul, cauzându-i astfel leziuni, sau
fapta poliţistului de a priva de libertate pe inculpat după expirarea perioadei arestării preventive,
dacă aceasta nu a fost prelungită de instanţa de judecată.
Conform noului Cod penal, este de asemenea justificată şi fapta prevăzută de legea penală constând
în îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă
aceasta nu este în mod vădit ilegală. Cu alte cuvinte, comanda autorităţii legitime.
Raţiunea acestei reglementări stă în faptul că, uneori, executarea legii necesită o comandă a
autorităţii, un ordin al superiorului către inferior. Există anumite domenii care presupun, prin esenţa
lor, subordonarea ierarhică (spre exemplu, activitatea forţelor armate, care se bazează pe disciplina
militară).
Executarea ordinului, dat în forma prevăzută de lege, are acelaşi efect ca şi îndeplinirea unei
obligaţii legale, adică exclude caracterul infracţional al faptei.
Spre exemplu, militarul care, la ordinul comandantului său, deschide focul asupra celor ce atacă
unitatea militară, ucigându-i, nu comite o infracţiune de omor. Fapta sa este justificată prin
îndeplinirea obligaţiei impusă de autoritatea competentă.
Justificarea faptei este însă supusă îndeplinirii a două condiţii cumulative:
a) ordinul să fie dat în forma prevăzută de lege, adică să emane de la autoritatea legal competentă a
ordona, să fie dat în forma prescrisă de lege şi să intre în atribuţiile făptuitorului;
b) ordinul să nu fie vădit ilegal.
Este de observat, în privinţa comenzii autorităţii legitime, că făptuitorul (cel care aduce ordinul la
îndeplinire) este absolvit de răspundere chiar dacă ordinul este contrar legii, cu excepţia cazului în
care este în mod vădit ilegal. Legea consacră sistemul controlului formal asupra ordinului,
combinându-l cu sistemul ilicitului vădit, în considerarea realităţii că, de cele mai multe ori,
subordonatul nu are nici timpul şi nici mijloacele de a verifica legalitatea sau ilegalitatea ordinului
primit. El execută ordinul în virtutea unei prezumţii de legalitate a acestuia.
Prin urmare, dacă ordinul este unul legal, chiar dacă executarea lui constituie o faptă prevăzută de
legea penală, această faptă nu devine infracţiune, fiind apăraţi de răspundere atât superiorul cât şi
subordonatul.
În schimb, când ordinul executat a fost unul ilegal, sunt posibile două soluţii:
- dacă ordinul a fost vădit ilegal, atât cel care l-a dat (superiorul) cât şi cel care l-a executat
(subordonatul) vor răspunde penal, fapta nefiind justificată. Spre exemplu, ordinul dat de
comandant militarilor din serviciul de gardă – sub motivaţia că este atacat obiectivul militar – de a
deschide focul asupra unor copii în vârstă de 5 ani care lovesc cu beţe din lemn în gardul unităţii;
- dacă ordinul este ilegal, dar ilegalitatea nu este evidentă, inferiorul va fi apărat de răspundere
penală; în acest caz, ordinul superiorului se combină cu eroarea de fapt. Superiorul însă va răspunde
penal.

45. Consimțământul persoanei vătămate;

Conform noului Cod penal, este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială
lezată sau pusă în pericol.
În planul dreptului penal, consimţământul victimei apare fie ca şi cauză justificativă, fie ca şi
împrejurare care exclude unul dintre elementele constitutive ale faptei. Cele două ipoteze nu trebuie
confundate. În prima situaţie (care ne interesează în analiza ce urmează), este înlăturată
antijudiciaritatea faptei prevăzute de legea penală; în cea de-a doua situaţie, este exclusă tipicitatea
faptei, în sensul că aceasta nu este prevăzută de legea penală. Spre exemplu, legea penală defineşte
furtul ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimţământul
acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept; dacă persoana care posedă bunul îşi exprimă acordul pentru
ca făptuitorul să-i ia acel bun, lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. În acest
caz, fapta nu este infracţiune pentru că nu este prevăzută de legea penală, deci nu este tipică, şi nu
pentru că ar fi justificată. În schimb, distrugerea unui bun al altuia, chiar dacă se face cu
consimţământul acestuia, este o faptă prevăzută de legea penală, dar justificată.
Spre a reprezenta o cauză justificativă şi, prin urmare, a exclude infracţiunea,
consimţământul victimei trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii:
a) trebuie să provină de la persoana vătămată;
b) trebuie să fie valabil exprimat;
Pentru a exprima un consimţământ valabil, persoana vătămată trebuie să înţeleagă semnificaţia pe
care o produce acordul său. Aceasta implică în primul rând existenţa discernământului, pentru că nu
se poate presupune că cel ce nu are puterea de a înţelege rezonanţa socială a propriilor fapte ar putea
să fie de acord cu fapta prin care altul i-ar leza un drept. Spre exemplu, nu poate exprima un
consimţământ valabil un minor de vârstă foarte fragedă sau un alienat mintal.
Existenţa sau lipsa discernământului, ca şi condiţie intrinsecă a consimţământului, se analizează de
la caz la caz. Prezumţia legală absolută că minorul sub 14 ani nu are discernământul faptelor sale nu
are relevanţă în această materie, pentru că ea priveşte numai faptele penale comise de minor, iar nu
şi cele comise contra minorului. Spre exemplu, un minor de 13 ani poate consimţi în mod valabil ca
părintele să-i distrugă jucăriile pe care le folosea în perioada preşcolară.
În al doilea rând, consimţământul nu este valabil exprimat atunci când este smuls prin dol sau
violenţă, fizică sau morală. Spre exemplu, în cazul în care autorul, invocând în mod nereal decesul
unui apropiat, convinge persoana vătămată să îi cedeze o sumă de bani spre a o folosi la
înmormântare, există acordul victimei, dar acesta este viciat, deci nu exclude infracţiunea de
înşelăciune. Tot astfel, dacă victima dă autorului o sumă de bani fiind ameninţată cu publicarea
unor fotografii compromităţoare, există consimţământ, dar obţinut prin constrângere morală, deci
viciat; fapta de şantaj nu este prin urmare justificată.
c) consimţământul să fie anterior faptei;
Consimţământul justifică fapta atunci când intervine anterior comiterii primului act de executare.
Acordul victimei nu justifică fapta dacă survine după comiterea acesteia. Nu trebuie confundat
consimţământul cu iertarea. Iertarea nu justifică infracţiunea.
Chiar dacă, pentru anumite infracţiuni, iertarea poate îmbracă forma refuzului de a introduce o
plângere prelabilă sau forma împăcării părţilor, ceea ce are ca efect imposibilitatea sancţionării
autorului, această situaţie nu exclude caracterul penal al faptei (deci fapta continuă a fi infracţiune),
ci doar răspunderea penală;
d) persoana vătămată să fie în drept a dispune de valoarea socială lezată sau pusă în pericol;
Individul poate dispune de acele drepturi care sunt reglementate în principal spre a-i asigura
confortul. Sunt asemenea drepturi cele patrimoniale, sănătatea, libertatea, demnitatea.
În schimb, sunt indisponibile valorile sociale care privesc colectivitatea în ansamblul ei (spre
exemplu: securitatea naţională, justiţia, încrederea publică în monedă, sănătatea publică, circulaţia
rutieră şi feroviară).
e) să nu fie vorba de o infracţiune contra vieţii. Uciderea unei persoane nu este justificată nici
chiar dacă victima pretinde sau este de acord să fie ucisă; legislaţia noastră penală nu admite
eutanasia. De altfel, noul Cod penal incriminează distinct fapta de ucidere la cererea victimei;
f) să nu fie vorba despre infracţiuni, altele decât cele contra vieţii, pentru care legea penală
exclude expres efectul justificativ al consimţământului. Spre exemplu, consimţământul dat de
victimele traficului de persoane sau ale traficului de minori nu constituie cauză justificativă.

Cauzele de neimputabilitate

46. Constrângerea fizică;

În conformitate cu art. 46 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Constrângerea
fizică (vis absoluta) este o cauză de excludere a vinovăţiei care constă în săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare exercitate asupra energiei fizice a
făptuitorului, căruia acesta nu i-a putut rezista. De pildă, un conducător auto produce un accident ce
are ca urmare moartea unei persoane datorită împrejurării că pasagerul din dreapta sa, înaintea unei
curbe, a ţinut volanul în poziţie dreaptă, fără ca primul să poată opune rezistenţă. Constrângerea
fizică este o cauză de excludere a vinovăţiei deoarece dintre cei doi factori ai elementului moral
(vinovăţiei), lipseşte factorul volitiv, dar spre deosebire de constrângerea morală (la care subiectul
are şi o altă posibilitate de a acţiona), în cazul constrângerii fizice subiectul nu are o altă posibilitate
fie ea şi foarte dăunătoare.
Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră (vis major), dar această denumire ar fi
aplicabilă numai când ea provine de la forţe naturale, iar nu de alt gen. Dacă presiunea
exercitată este evitată prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci sunt realizate
condiţiile stării de necesitate. Faptele cele mai frecvente, comise sub imperiul constrângerii, sunt
fapte de inacţiune. Sunt şi cazuri când constrângerea îmbracă forma acţiunii. De exemplu, o
persoană este împinsă, se dezechilibrează, şi vatămă corporal o altă persoană.
Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 fapta să fie comisă sub imperiul unei energii exterioare orientată asupra fizicului
făptuitorului; făptuitorul să nu poată rezista constrângerii;
 fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală. Stabilirea existenţei
ori inexistenţei constrângerii fizice se va face ţinându-se seama de persoana făptuitorului, de
intensitatea constrângerii, de mijloacele de rezistenţă ale făptuitorului şi de datele şi
împrejurările cauzei.

47. Constrângerea morală;

Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită
din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Constrângerea psihică este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva energiei psihice a
făptuitorul, căruia acesta nu-i poate rezista. De exemplu, un funcţionar public este ameninţat cu
incendierea case şi maltratarea copiilor dacă nu falsifică un înscris oficial. În cazul constrângerii
morale energia externă lucrează asupra psihicului agentului, determinând în mintea acestuia o stare
morală ce-l obligă să comită o faptă prevăzută de legea penală. În cazul incidenţei acestei cauze,
făptuitorul se află în imposibilitate de a se comporta altfel, fiind constrâns din punct de vedere
psihic (vis compulsiva).

Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală se caracterizează prin aceea că


energia exterioară are conţinutul unei ameninţări. Ameninţarea poate fi făcută prin gesturi, în scris
sau oral. Constrângerea psihică poate intra în conjuncţiune cu alte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei (eroarea şi starea de necesitate).
Când starea de necesitate intră în concurs cu ameninţarea, persoana constrânsă poate riposta
împotriva celui care îl constrânge prin opunerea unei rezistenţe eficace.
Pe de altă parte, persoana ameninţată poate subevalua (aprecia eronat) natura şi intensitatea forţei
exterioare, caz în care suntem în prezenţa constrângerii psihice, dacă sunt întrunite şi condiţiile de
existenţă ale erorii de fapt. În acest caz constrângerea morală intră în conjuncţiune cu eroarea de
fapt.
Dacă eroarea era evitabilă, subiectul va răspunde penal, cu excepţia cazului în care fapta este
incriminată numai dacă este săvârşită cu intenţie.
În situaţia în care presiunea psihică este exercitată prin activităţi de violenţă fizică, îndreptate contra
agentului sau o altă persoană.

48. Excesul neimputabil;

Excesul neimputabil este reglementat în două modalităţi: excesul neimputabil de legitimă apărare şi
excesul neimputabil de stare de necesitate. Ambele modalităţi au fost desprinse din conţinutul actual
al legitimei apărări şi, respectiv, al stării de necesitate.
Excesul neimputabil de legitimă apărare presupune că persoana aflată în legitimă apărare a depăşit,
din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Făptuitorul se dovedeşte excesiv în apărarea pe care o face contra atacului la care este supus, dar
infracţiunea este exclusă fiindcă acest exces se datorează stării de tulburare sau temere.
Excesul justificat de stare de necesitate presupune că făptuitorul, aflat în stare de necesitate, comite
fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele
ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Şi în acest caz este exclusă infracţiunea.

49. Minoritatea;

Conform art. 50 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un
minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării
că acesta nu a împlinit la data comiterii faptei prevăzute de legea penală, vârsta minimă cerută
de lege.
Capacitatea de reprezentare a comportamentului propriu poate fi afectată nu numai din cauza unor
alterări ale facultăţilor psihice, ci şi din cauza imaturităţii fireşti a celui care săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală. Dintre cele patru etape ale vieţii omului – copilăria, adolescenţa,
maturitatea şi bătrâneţea – numai ultimele trei pot pune problema răspunderii penale, deoarece din
sfera subiecţilor activi ai infracţiunii sunt excluse persoanele aflate în etapa copilăriei. Copilăria este
o incapacitate bio-psihofizică normală, firească. Pentru a fi cauză de excludere a caracterului penal
al faptei, minoritatea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani ori să fi avut între 14-16 ani şi să fi lucrat fără
discernământ;
 făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14-16 ani în momentul comiterii faptei;
 Fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea penală.
Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii nu
constituie infracţiune. În cazul minorilor sub 16 ani, răspunderea penală nu poate fi stabilită decât
dacă se constată că au săvârşit fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de
înlăturare a caracterului infracţional al faptei. Ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi
decât dacă şi aceştia se află în stare de minoritate.
Pe de altă parte, considerăm că minoritatea este o cauză de excludere a infracţiunii ce are un
caracter subsidiar faţă de celelalte cauze de acelaşi gen, dacă minoritatea se află în raport de
subordonare, din perspectiva efectelor juridice. De exemplu, dacă minorul a ripostat la un atac, în
condiţiile stării de legitimă apărare, se va da eficienţă acestei din urmă cauze. Însă, nu este exclusă
aplicarea a două dintre cauzele de excludere a infracţiunii în cazurile în care raportul dintre ele (din
punctul de vedere al efectelor) este unul de încrucişare (suprapunere parţială).
Minorul care nu răspunde penal, va răspunde însă civil ori de câte ori acesta a acţionat cu
discernământ. De asemenea, alături sau pentru minor vor răspunde civil părinţii acestuia, în
temeiul art. 1000 alin. (2) din Codul civil, raportat la art. 1003 din acelaşi cod.

Art 113 C penal

50. Iresponsabilitatea;

În temeiul art. 48 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: făptuitorului să-i lipsească
factorul intelectiv sau volitiv; lipsa celor doi factori să existe în timpul comiterii infracţiunii; starea
de iresponsabilitate să nu se datoreze beţiei, minorităţii sau erorii de fapt; fapta comisă în stare de
iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală.
În toate cazurile iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza concluziilor unui raport
medico-legal de expertiză psihiatrică. Diagnosticul medico-legal este necesar să includă atât
procesele psihice cognitive cât şi pe cele de natură volitivă. Concluziile acestui raport trebuie să se
refere la: boala psihică de care suferă făptuitorul, cadrul sindromatic psihic sau simptomele
evidente; tulburările psihice generate de boala subiectului, legătura cauzală dintre acestea şi
elementul material al faptei şi motivaţia psihopatologică; dacă subiectul supus expertizei a avut
discernământul păstrat, scăzut sau abolit; recomandări referitoare la măsurile de siguranţă.
Există iresponsabilitate în toate cazurile în care agentul a avut afectată capacitatea psiho-fizică în
sensul că acesta nu a avut fie prefigurarea comportamentului său, fie nu a putut să-şi controleze
conduita sa, din cauza unei tulburări psihice ce a determinat funcţionarea anormală a funcţiilor
cognitvvolitive ale făptuitorului. În procesul evaluării psihice a făptuitorului trebuie luate în
considerare atât elementele specifice factorilor vinovăţiei, cât şi activitatea afectivă a acestuia.
De asemenea, pentru existenţa iresponsabilităţii, nu este necesar ca voinţa şi conştiinţa să fie
abolite, suficient fiind ca acestea să afecteze capacitatea penală a făptuitorului. Mai mult, nu este
obligatoriu ca ambii factori a vinovăţiei să fie afectaţi, ci este suficientă alterarea unui dintre
aceştia.
Iresponsabilitatea este o cauză personală de nevinovăţie, care exclude întrunirea unuia dintre
elementele esenţiale ale infracţiunii, vinovăţia agentului.

51. Intoxicația;

Conform art. 49 c. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în
stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
Beţia accidentală completă este cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că el
se afla în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală în stare de beţie involuntară totală
produsă de alcool sau alte substanţe.
Sub denumirea de beţie, Codul penal acoperă o plajă foarte largă de forme de intoxicare
După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi totală sau parţială.
Beţia totală este de trei feluri:
 psihopatică (delirium tremens sau alcoolism cronic – adică alterare mintală),
 epileptiformă (intoxicarea alcoolică este persistentă dar latentă)
 şi completă (paralizia energiei musculare însoţită de stingerea totală a facultăţilor
psihice).
Delirium tremens este o stare de beţie care se manifestă în cazul etilicilor cronici inveteraţi, în
special la cei lipsiţi de aportul în substanţe alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. Dintre
aceste trei feluri de beţie totală, primele două feluri aparţin psihopatologiei şi ţin de incapacitatea
sau iresponsabilitatea penală, pentru că sunt specii de alienaţie mintală. Beţia completă (magna
ebrietas) este singura dintre formele beţiei, după criteriul intoxicaţiei, care intră în sfera cauzei de
înlăturare a vinovăţiei analizate. Beţia parţială sau incompletă (parva ebrietas) este acea specie de
beţie ce constă într-o stare de surescitare dublată de o slăbire a mecanismului psihic superior şi de
excitare a psihicului inferior. Precizăm că, în cazul beţiei complete letargice problema existenţei
vinovăţiei se pune numai în cazul infracţiunilor al căror element material se înfăţişează în forma
inacţiunii.
După rolul voinţei făptuitorului, beţia poate fi accidentală (fortuită involuntară) şi voluntară. Beţia
voluntară este premeditată (preordinată) şi simplă. Beţia voluntară mai poate fi ocazională şi
cronică.
În funcţie de substanţa care a cauzat starea de beţie avem beţie caldă (alcoolică) şi beţie rece
(cauzată de alte substanţe). Cele mai întâlnite aspecte ale etilismului sunt etilismul acut şi cel
cronic. Formele cronice ale alcoolismului sunt: etilismul cronic (ingestia cotidiană a de băuturi
alcoolice); dipsomania (necesitatea periodică de consum a băuturilor alcoolice); delirium tremens;
psihoza etilică (plurietiologie, dar nu este acceptată de toţi autorii). Formele etilismului acut sunt:
beţia acută voluntară (existentă în special în cazurile în care cantitatea ingerată depăşeşte 2o/oo);
intoxicaţia accidentală; beţia intenţionată; beţia patologică. În jurisprudenţa germană, alcoolemia de
2o/oo este considerată că afectează într-un mod considerabil aptitudinile psihice, alcoolemia de
peste 2,5o/oo este considerată ca fiind cu efect probabil de abolire a discernământului, iar dacă
depăşeşte 3o/oo discernământul este considerat abolit în totalitate.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu exclude caracterul
penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

52. Eroarea;

Potrivit art. 51 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în
momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care
făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. De asemenea, necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale din cauza unei împrejurări care nu putea fi evitată în nici un mod
înlătură caracterul penal al faptei. Dacă eroarea de drept penal putea fi evitată sunt aplicabile
prevederile.
Eroarea este cauza de inexistenţă a vinovăţiei ce constă în falsa reprezentare a făptuitorului, la
momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, a unor date ale realităţii de care depinde
caracterul penal al faptei. Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, având în
acelaşi timp consecinţe indirecte şi asupra factorului volitiv. Persoana aflată în eroare nu are
capacitatea psihică de reprezentare a conduitei sale, incapacitate datorată necunoaşterii sau
cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii sau împrejurări referitoare la elementele unei fapte prevăzute
de legea penală.
După obiectul asupra căruia poartă eroarea este de fapt (ignorantia facti, error juris) şi de drept
(ignorantia juris, error juris). Eroarea de fapt are ca obiect elemente sau date din lumea materială
(de exemplu se referă la calitatea unei persoane sau la particularităţile unui bun). Eroarea de drept –
numită şi de normă – are ca obiect o normă juridică (de exemplu se referă regulile desfăşurării unei
activităţi). În doctrină se face distincţie între eroarea de drept (al cărei obiect este o regulă juridică)
şi eroarea de normă (al cărei obiect priveşte orice regulă, juridică sau extrajuridică). Eroarea de
drept poate fi: de drept penal (când falsa reprezentare se referă la o normă penală) şi de drept
extrapenal (când falsa reprezentare se referă la o normă extrapenală). În această materie este
aplicabil adagiul: „nemo censetur legem ignorare”. Sigur că, în pofida acestei reguli, sunt mulţi
oameni care nu cunosc nici măcar legea domeniului lor de activitate. De fapt chiar juriştii nu
cunosc toate legile. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legilor este, în ciuda teoriei, un
fenomen ce cuprinde aproape toţii destinatarii legii, deoarece cunoaşterea tuturor legilor, de către
toată lumea, este o utopie.
Eroarea - de fapt şi de drept - poate fi principală sau secundară. Este principală eroarea care are
ca obiect fiinţa realităţii sau normei asupra cărora poartă, iar secundară eroarea care are ca obiect
numai un aspect al entităţii sau regulii asupra cărora există.
În funcţie de factorii care au determinat falsa reprezentare a realităţii eroarea este prin necunoaştere
sau prin amăgire. Necunoaşterea este o ignoranţă determinată, de regulă, de lipsa de cultură
referitoare la elementele faptei prevăzute de legea penală. Amăgirea este inducerea în eroare a
făptuitorului de către o altă persoană.
În raport de mijloacele sau posibilităţile de împiedicare, eroarea este invincibilă sau înlăturabilă.
Eroarea invincibilă este de neînlăturat, adică nu poate împiedicată în nici fel. Eroarea
înlăturabilă poate fi evitată dacă agentul este mai prudent sau mai diligent.
În funcţie de consecinţe eroarea poate fi: esenţială şi neesenţială, dintr-un punct de vedere şi,
principală sau secundară, dintr-un alt punct de vedere.
Eroarea este esenţială când exclude vinovăţia agentului. Eroarea este neesenţială când are
rolul unei circumstanţe atenuante, deoarece nu justifică, ci numai scuză comportamentul
făptuitorului.
Eroarea poate fi provocată (de o altă persoană) sau neprovocată (nu există acte de inducere în
eroare, din partea altei persoane). În cazul inducerii în eroare cel care a determinat eroarea
răspunde penal. Se mai poate distinge în eroare asupra identităţii persoanei vătămate (error in
persona) şi eroare aberativă (aberratio ictus, aberratio causae şi aberratio delicti)
Eroarea trebuie deosebită de cunoaşterea dubitativă sau de lipsa de pregătire. În cazul când
cunoaşterea este incertă, agentul care a săvârşit fapta prevăzută de norma de incriminare a avut
reprezentarea specifică intenţiei indirecte, iar în cazul lipsei de pregătire, de regulă, prefigurarea
realităţii este specifică culpei.

53. Cazul fortuit;

Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit este acea cauză de excludere a
vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ce produce un rezultat
datorită apariţiei unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit (casus)
este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane
să i se poată reţine vinovăţia (quidam est casus fortuitus qui previderi non potest). Cazul fortuit
începe unde încetează culpa şi sfârşeşte acolo unde începe forţa majoră. Cazul fortuit este singura
cauză ce exclude elementul moral al infracţiunii ale cărei efecte se produc in rem. Recunoaşterea
cazului fortuit drept cauză care exclude vinovăţia înseamnă repudierea concepţiei potrivit căreia cel
care desfăşoară o anumită activitate răspunde de toate consecinţele conduitei sale, fiind fals adagiul:
qui in re illicita versatur, tenetur etiam pro casu.
Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forţa majoră (constrângerea fizică lato sensu) deşi, mulţi
autori au susţinut că nu există nici o deosebire între cele două specii de cauze de neimputabilitate.
Între forţa majoră şi cazul fortuit există deosebire de esenţă, motiv pentru care cele două noţiuni pot
şi trebuie delimitate. Deosebirea între cazul fortuit şi constrângerea fizică reiese din faptul că, în
timp ce la constrângere agentul este silit să desfăşoare activitatea descrisă de legea penală, la cazul
fortuit făptuitorul efectuează activitatea de bună voie. Deci, persoana constrânsă fizic, deşi prevede
rezultatul ilicit, nu poate opune rezistenţă, câtă vreme cel care acţionează sub imperiul cazului
fortuit nu poate să prevadă apariţia rezultatului socialmente periculos deoarece peste activitatea
făptuitorului s-a suprapus o împrejurare imprevizibilă. Pentru existenţa cazului fortuit trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
 rezultatul faptei prevăzute de legea penală să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile
(întâmplătoare, accidentală; împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta a
cărei consecinţă (prejudiciu) a determinat-o; fapta care a produs rezultatul socialmente
periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea penală.
 Întrucât fortuitul este o împrejurare obiectivă, examinarea subiectivă nu este necesară
deoarece ea nu prezintă relevanţă penală. Această cercetare prezintă interes numai în cazul
faptelor săvârşite din culpă, dar care sunt incriminate numai dacă sunt săvârşite cu intenţie.
De exemplu, în cazul infracţiunii de calomnie, fapta săvârşită datorită unei imposibilităţi
subiective de a prevedea apariţia rezultatului specific acestei infracţiuni exclude vinovăţia
pretinsă pentru existenţa infracţiunii de calomnie.

54. Perioada internă și fazele externe adiacente;

Perioada internă are trei momente sau etape cu relevanţă penală, respectiv: etapa apariţiei ideii
comiterii infracţiunii, etapa deliberării şi etapa deciziei sau rezoluţiei infracţionale. Fiind o
specie de comportament uman, infracţiunea are o derulare spaţio-temporală. Procesul infracţional
începe odată cu încolţirea gândului de a săvârşi o infracţiune. Subsecventă momentului apariţiei
ideii de a săvârşi infracţiunea este etapa deliberării. În această etapă făptuitorul cântăreşte motivele
favorabile sau nefavorabile săvârşirii infracţiunii. Momentul cumpănirii motivelor pro şi contra
săvârşirii infracţiunii este unul de „luptă psihică”, care se soldează cu trecerea la ultima etapă a
perioadei interne a infracţiunii – rezoluţia infracţională. Hotărârea infracţională este etapa finală a
laturii subiective a infracţiunii şi constă în luarea deciziei de săvârşire a acesteia. Perioada internă
are, uneori, şi o exteriorizare fie prin aşa-numita „fază oratorie”, fie prin faptul că luarea
rezoluţiei delictuale s-a făcut în comun de către mai multe persoane. Într-adevăr, unii infractori aduc
la cunoştinţa altor persoane rezoluţia lor infracţională. Faza oratorie constă în comunicarea deciziei
infracţionale altor persoane. Această fază oratorie, adiacentă perioadei interne, nu este una
obligatorie cum sunt cele trei etape analizate anterior. În cazurile când la săvârşirea unei infracţiuni
participă mai multe persoane, momentul luării hotărârii infracţionale are şi o manifestare externă.
Precizăm însă că perioada internă are loc numai în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie. Dacă
totul se opreşte la perioada internă, procesele psihice ce au avut loc rămân în afara interesului
dreptului penal. Numai în cazul fazei oratorii şi în situaţia luării rezoluţiei infracţionale de către mai
multe persoane, perioada internă poate avea relevanţă juridică penală. Spre exemplu, dacă faza
publică îmbracă haina unei infracţiuni de sine stătătoare, cum este cazul infracţiunii de instigare
publică şi apologia infracţiunilor.
Deşi, din punct de vedere metodologic, analiza conţinutului infracţiunii se face prin divizarea
sa în cele două laturi – obiectivă şi subiectivă – acestea nu trebuie considerate ca entităţi izolate,
deoarece ele se condiţionează reciproc, neputând exista o infracţiune fără vreuna dintre ele. Chiar
dacă, latura morală poate fiinţa fără latura obiectivă, în lipsa acesteia din urmă prima rămâne fără
nici un efect pe planul dreptului penal.
Pe de altă parte, simpla existenţă obiectivă a unei fapte este nerelevantă penal dacă nu are
corespondenţă subiectivă, pentru că fapta ce constituie infracţiune nu este o simplă manifestare
exterioară, ci este o activitate conştientă şi voită. Conduita omului însă nu are relevanţă penală
decât dacă se exteriorizează prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale.

55. Perioada externă;

Aspectul extern al infracţiunii se numeşte perioada externă a infracţiunii (actus reus).


Perioada externă a infracţiunii poate fi divizată în trei faze, respectiv: faza pregătirii infracţiunii,
faza executării infracţiunii şi faza urmărilor infracţiunii.
Faza actelor preparatorii (actelor de pregătire sau premergătoare) constă în activitatea
făptuitorului de creare a condiţiilor săvârşirii infracţiunii prin pregătirea materială sau morală a
acesteia. Actele de pregătire a infracţiunii deşi marchează debutul drumului infracţional (iter
criminis), dar nu cuprinde activităţi de executare a elementului material al infracţiunii.
Faza executării infracţiunii este cea de a doua fază a drumului infracţiunii şi constă în
transpunerea în practică a deciziei săvârşirii infracţiunii prin realizarea laturii obiective sub aspectul
elementului material al acesteia. Această fază a infracţiunii poate ajunge în două stadii de evoluţie,
respectiv de realizare parţială (tentativă întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a
elementului material.
Faza urmărilor este aceea în care se produc efectele sau consecinţele acţiunii ori inacţiunii
făptuitorului. Această fază începe după executarea în întregime a elementului material şi se
finalizează în momentul producerii rezultatului infracţiunii.
Precizăm că nu toate infracţiunile permit cele trei faze de derulare a activităţii infracţionale. De
exemplu, faza actelor de pregătire nu este posibilă în cazul infracţiunilor de inacţiune, iar faza
urmărilor lipseşte în cazul tentativei. În funcţie de gradul evoluţiei perioadei externe, infracţiunea
poate îmbrăca patru forme: forma actelor de pregătire; forma tentativei; forma consumată şi
forma epuizată.

56. Actele preparatorii. Noțiune;

Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a infracţiunii şi constau în activităţile
desfăşurate de persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile prielnice
(favorabile) săvârşirii acesteia.
Actele preparatorii sunt o formă atipică sau imperfectă a infracţiunii, deoarece iter criminis (drumul
infracţional) nu este străbătut în întregime, ci numai în parte, respectiv până la limita inferioară a
actelor de executare.
Pentru desemnarea activităţilor de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii infracţiunii în teorie şi
practică se mai folosesc expresiile „acte de pregătire” sau „acte premergătoare săvârşirii
infracţiunii”. Activitatea prealabilă săvârşirii infracţiunii se compune din acte de procurare de
mijloace sau instrumente, de adaptare a acestora, de culegere de date despre locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii etc. Menirea activităţii de pregătire a infracţiunii este de a facilita
săvârşirea infracţiunii prin crearea condiţiilor ca aceasta să aibă loc cu succes.
Activitatea de pregătire, deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor, nu este întâlnită la orice
infracţiune.

57. Condițiile actelor preparatorii;

Deşi instituţia actelor preparatorii nu este reglementată, totuşi, din analiza instituţiei tentativei şi a
altor instituţii de drept penal, se pot desprinde şi trasa condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
un anumit act pentru a fi act de pregătire a infracţiunii.
Condiţiile actelor preparatorii sunt:
 actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârşirii infracţiunii;
 actul să aibă caracter univoc;
 actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al
infracţiunii; actul să fie realizat cu intenţie directă;
 actul preparator să fie efectuat de către cel care va săvârşi infracţiunea.

58. Felurile actelor preparatorii;

După criteriul naturii lor actele preparatorii pot fi:


 acte preparatorii materiale şi
 acte preparatorii morale

Actele preparatorii materiale constau în activităţi fizice de procurare, adaptare sau producere a
mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi în luarea unor măsuri de
îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. De exemplu, adaptarea
unei chei, procurarea unei substanţe letale , producerea unui instrument tăietor etc.
Actele preparatorii morale constau în activităţi de culegere de date sau informaţii despre locul,
timpul sau obiectul infracţiunii, despre subiectul pasiv al infracţiunii sau împrejurările săvârşirii
infracţiunii, precum şi luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea
folosului infracţiunii. De pildă, culegerea unor informaţii despre orarul schimbării pazei de la locul
unde urmează să se comită infracţiunea, culegerea unor date despre starea materială a victimei etc.

59. Tratamentul penal al actelor preparatorii;

În funcţie de criteriul tratamentului penal actele preparatorii sunt: acte preparatorii neincriminate
şi acte preparatorii incriminate. Atât legislaţiile cât şi autorii au poziţii diferite faţă de tratamentul
penal al actelor preparatorii. Unii autori susţin teza incriminării actelor preparatorii, invocând
următoarele argumente: actele de pregătire creează condiţii favorabile producerii rezultatului
periculos; multe dintre actele de pregătire au caracter univoc; activitatea periculoasă ar fi curmată
din faşă; prin neincriminarea actelor preparatorii ar fi încurajaţi infractorii înrăiţi care, ştiind că
aceste acte nu sunt sancţionate, îşi pot pregăti cu răbdare şi perseverenţă comiterea infracţiunii etc.
Majoritatea autorilor şi legislaţiilor nu acceptă, de principiu, teza incriminării actelor preparatorii. În
combaterea punctului de vedere ce susţine incriminarea – nelimitată sau limitată – a actelor
preparatorii se invocă următoarele argumente:
 de cele mai multe ori actele preparatorii sunt echivoce; actele de pregătire a infracţiunii nu
prezintă o periculozitate sporită;
 în multe cazuri făptuitorul care a efectuat acte de pregătire renunţă la săvârşirea infracţiunii
etc.
 Cel mai important argument, care poate fi invocat împotriva neincriminării de principiu a
actelor de pregătire, este acela că incriminarea actelor de pregătire ar fi o „stimulare” la
comiterea infracţiunii, atâta timp cât activitatea de pregătire este oricum sancţionată.
Codul penal român nu incriminează actele preparatorii decât în mod excepţional, când vădesc o
periculozitate socială sporită. Aceste cazuri sunt următoarele:
a) Incriminarea actelor de complicitate anterioară. Dacă alături de autor (sau coautori) au mai
participat şi alte persoane care au înlesnit săvârşirea infracţiunii, activitatea acestora îmbracă forma
complicităţii anterioare şi se sancţionează;
b) Incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa. În cazul unor infracţiuni deosebit de
periculoase, legiuitorul incriminează actele de pregătire prin asimilare cu tentativa. De exemplu, în
cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, se sancţionează şi producerea sau procurarea
mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de masuri in vederea comiterii faptei de lipsire de
libertate în mod ilegal;
c) Incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a
propus să o comită sau ca infracţiuni de sine stătătoare. A treia modalitate de incriminare utilizată
de legiuitor este cea de incriminare prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a
propus să o comită sau ca infracţiuni autonome.

60. Infracțiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii;

Actele preparatorii nu sunt posibile în cazul următoarelor infracţiuni:


a) Cazul infracţiunilor al căror element material îmbracă forma inacţiunii. În cazul
infracţiunilor de inacţiune actele preparatorii nu sunt posibile deoarece pregătirea comiterii
infracţiunii presupune activităţi care îmbracă forma acţiunii.
De exemplu, nu sunt posibile actele de pregătire în cazul infracţiunii de nedenunţare sau omisiunii
încunoştinţării organelor judiciare etc.;
b) Cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie. În cazul
acestor infracţiuni nu sunt posibile activităţi de pregătire deoarece efectuarea unor acte de creare a
condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni exclude indiferenţa sau neglijenţa faţă de rezultatul
infracţiunii. Dacă făptuitorul nu prevede sau nu urmăreşte un anumit scop nu există o activitate de
pregătire a infracţiunii;
c) Cazul infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate de pregătire. În cazul
infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate preparatorie nu sunt posibile actele de
pregătire.

61. Tentativa. Noțiune;

Tentativa este acea formă a infracţiunii, după fazele desfăşurării acesteia în timp, care constă
în punerea în executare a hotărârii (intenţiei) de a săvârşi infracţiunea, executare care este
întreruptă sau nu-şi produce efectul.
Tentativa face parte din faza executării infracţiunii, deoarece ea presupune realizarea în întregime
sau în mod parţial a elementului material al infracţiunii. Alături de actele de pregătire, tentativa
este cea de a doua formă imperfectă a infracţiunii, dar care se află într-un stadiu superior al evoluţiei
comiterii infracţiunii. Tentativa este singura dintre formele infracţiunii, în funcţie de criteriul
fazelor de derulare, care este reglementată în Partea generală a Codului penal. Fiind o faptă realizată
parţial, tentativa are un tratament penal diferit faţă de cel al infracţiunii consumate.
Precizăm că exprimări de genul „tentativă nereuşită”, „tentativă eşuată” etc., folosite în limbajul
curent sunt pleonastice în contextul instituţiei analizate, motiv pentru care nu pot fi acceptate în
dreptul penal.

62. Condițiile tentativei;

Din definiţia tentativei reiese că pentru existenţa acestei forme a infracţiunii trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) Existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Tentativa presupune ca făptuitorul să fi prevăzut
rezultatul activităţii sale şi să-l fi urmărit;
b) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Condiţia punerii în executare a
intenţiei de a comite infracţiunea presupune efectuarea unei activităţi de realizare a elementului
material al infracţiunii. Sunt activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii numai
acelea care sunt orientate, direct sau indirect, spre obiectul infracţiunii şi care sunt univoce în
privinţa finalităţii agentului. Dacă orientarea acţiunii nu este clară spre obiectul infracţiunii,
activitatea în cauză este fie un act de pregătire, fie o activitate de altă natură, dar nu una de
executare a intenţiei infracţionale;
c) Întreruperea executării elementului material ori neproducerea rezultatului. Fiind o formă
intermediară de infracţiune, tentativa presupune ca, după punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, din motive ce exced voinţei făptuitorului, executarea să fie curmată sau, deşi
dusă până la capăt, rezultatul să nu survină. Deci, cauzele întreruperii executării sau
neproducerii efectului să fie independente de voinţa făptuitorului. În cazul în care făptuitorul
întrerupe de bună voie rezultatul ori împiedică apariţia lui, el va beneficia de incidenţa desistării sau
împiedicării rezultatului – cauză de nepedepsire;
d) Incriminarea tentativei. Fără a intra aici în detalii, arătăm că una dintre condiţiile de existenţă a
tentativei este şi ca aceasta să fie prevăzută de legea penală, adică să fie incriminată. În caz contrar,
deşi există o punere în executare a comiterii infracţiunii (tentativă, în sens curent), întreruptă sau
lipsită de efect, aceasta nu are relevanţă penală, deci nu există tentativă în sens penal, adică
sancţionată.

63. Tentativa întreruptă și neîntreruptă;

În funcţie gradul de realizare a elementului material, tentativa poate fi întreruptă (imperfectă,


neterminată) sau perfectă (fără efect, fără rezultat, terminată). În funcţie de caracterul cauzelor
ce determină neconsumarea infracţiunii tentativa este: tentativă proprie, tentativă relativ improprie
şi tentativă absolut improprie.
a) Tentativa întreruptă. Tentativa întreruptă este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea
în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă înainte de efectuarea
în întregime a elementului material. De exemplu, o persoană smulge arma din mâna celui care
începuse să apese pe trăgaci pentru a ucide victima, intervenţie care a oprit continuarea acţiunii de
tragere asupra victimei.
Cauzele care opresc continuarea executării elementului material al infracţiunii pot fi dintre
cele mai diverse, dar trebuie să excludă voinţa făptuitorului. Cauzele ce opresc continuarea
realizării elementului material al infracţiunii pot fi grupate în: cauze de natură umană, când
întreruperea executării se datorează activităţii unei persoane fizice; cauze privind reacţia animalelor;
cauze naturale. De pildă: declanşarea unui sistem de alarmă, rezistenţa unor obiecte, apariţia
paznicului, o alunecare de teren, apariţia unui câine etc.
b) Tentativa fără efect (perfectă). Tentativa fără efect este acea modalitate a tentativei ce constă în
executarea în întregime a elementului material al infracţiunii, însă nu se produce rezultatul. Ca şi în
cazul tentativei întrerupte, şi în cazul tentativei perfecte consumarea infracţiunii nu are loc din
cauze independente de voinţa făptuitorului. De pildă, după administrarea unei cantităţi de otravă
victimei, aceasta foloseşte un antidot şi se salvează.
c) Tentativa proprie. Tentativa proprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, folosindu-se instrumente sau mijloace idonee, dar
infracţiunea nu se consumă datorită apariţiei unei cauze independente de voinţa făptuitorului.
Aşadar, în cazul tentativei proprii, cu toate că există condiţiile executării şi producerii rezultatului,
acesta nu survine totuşi.
Neconsumarea infracţiunii, în cazul tentativei proprii, se datorează unor cauze independente de
instrumentele sau mijloacele utilizate ori de voinţa făptuitorului. De exemplu, făptuitorul execută
foc asupra victimei dar aceasta reuşeşte in extremis să evite împuşcarea, deoarece sesizase intenţia
agentului.

64. Tentativa incriminată/idonee/proprie

Tentativa proprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, folosindu-se instrumente sau mijloace idonee, dar infracţiunea nu se consumă
datorită apariţiei unei cauze independente de voinţa făptuitorului. Aşadar, în cazul tentativei proprii,
cu toate că există condiţiile executării şi producerii rezultatului, acesta nu survine totuşi.

Tentativa relativ improprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu-şi produce rezultatul din cauza defectuozităţii
sau insuficienţei mijloacelor folosite ori din cauza lipsei obiectului de la locul de unde credea
făptuitorul că se află. În cazul tentativei relativ improprii, neconsumarea infracţiunii este relativă,
iar nu sigură, pentru că desăvârşirea infracţiunii putea avea loc.
Defectuozitatea mijloacelor înseamnă o imperfecţiune materială sau morală a mijloacelor utilizate
de infractor la săvârşirea infracţiunii, care altminteri ar fi fost apte să conducă la consumarea
infracţiunii. Insuficienţa mijloacelor înseamnă că acestea nu sunt îndeajuns pentru realizarea
elementului material sau pentru producerea rezultatului infracţiunii, deşi prin natura lor sunt idonee
să determine consumarea infracţiunii proiectate.

65. Tentativa absurdă/improprie/neidonee

Tentativa absolut improprie există în cazul în care imposibilitatea consumării infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Am folosit denumirea de tentativă absolut
improprie pentru faptul că este o utilizată în literatura de specialitate, însă expresia nu este
riguroasă, deoarece tentativă există, dar nu este incriminată. Pentru a evita folosirea unei expresii
inadecvate, s-ar putea utiliza expresia „acte de executare nerelevante penal”. Expresia legală „nu
există tentativă” este neadecvată. Formularea legală nu acoperă întreaga gamă de cazuri care ar fi
trebuit incluse în noţiunea de tentativă absolut improprie, de aceea credem că imposibilitatea
consumării se datorează: insuficienţei absolute a mijloacelor folosite; defectuozităţii absolute a
mijloacelor utilizate; inexistenţei absolute a obiectului infracţiunii; modalităţii absurde de
concepere a executării infracţiunii.
Relativ la modalităţile tentativei, precizăm că – exceptând tentativa absolut improprie – ele nu mai
sunt prevăzute în noul Cod penal. Legiuitorul a considerat că menţinerea lor este inutilă câtă vreme,
sub aspect practic, sunt irelevante motivele pentru care nu se produce rezultatul, dacă aceste motive
nu ţin de voinţa făptuitorului. Această opţiune a noului Cod penal nu semnifică, desigur, că
tentativă întreruptă sau cea perfectă, tentativa proprie sau cea relativ improprie nu s-ar mai
sancţiona, ci denotă doar o simplificare a cadrului normativ în materie.
66. Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă;

a) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului material:


1. Infracţiunile omisive nu permit existenţa tentativei deoarece nerealizarea obligaţiei legale
echivalează cu întrunirea laturii obiective a infracţiunii respective. De exemplu, omisiunea sesizării
organelor judiciare;
2. Infracţiunile instantanee, fiind infracţiuni care nu au o desfăşurare în timp, nu permit tentativa.
În doctrină s-a discutat dacă infracţiunile continue şi de obicei pot fi săvârşite şi în forma atipică a
tentativei. Dacă se stabileşte voinţa agentului de a continua activitatea pornită sau de a repeta actul
se realizează întregul conţinut al tentativei.
b) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului subiectiv. Tentativa nu
este posibilă, din cauza particularităţilor elementului subiectiv, la următoarele categorii de
infracţiuni: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite cu
intenţie indirectă. În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile comise cu
intenţie indirectă, opinia majoritară este în sensul că la aceste infracţiuni tentativa este posibilă.
c) Alte cazuri. Alte infracţiuni nu permit existenţa tentativei din cauza specificului acestora
sau voinţei legiuitorului. Sunt asemenea infracţiuni:
infracţiunile ale căror acte preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni autonome (de pildă,
infracţiunea de luare de mită); infracţiunile a căror fază de executare este asimilată cu fapta
consumată (de exemplu infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi); infracţiunile de rezultat
potenţial.

67. Tratamentul penal al tentativei;

Legiuitorul român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei, adică incriminarea tentativei
doar la infracţiunile foarte periculoase social.

68. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului;

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire constând în


renunţarea de bunăvoie la continuarea executării elementului material sau în zădărnicirea
producerii rezultatului infracţiunii după terminarea executării. Nu se pedepseşte făptuitorul
care s-a desistat ori a împiedicat, din proprie iniţiativă, mai înainte de descoperirea faptei,
producerea rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune. La cele două ipoteze mai
sus arătate, în care făptuitorul nu se pedepseşte, noul Cod penal adaugă o a treia: cea în care, mai
înainte de descoperirea faptei, făptuitorul încunoştiinţează autorităţile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată. Reţine atenţia că, în această ipoteză, pentru
nepedepsirea autorului nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat. Legea pretinde doar ca,
urmare a anunţării autorităţilor de către autor, împiedicarea consumării faptei să fie posibilă sub
aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este posibilă, dar în concret ea nu s-a
realizat (spre exemplu, din neglijenţă, organul de urmărire penală acţionează tardiv), autorul nu se
va pedepsi întrucât el a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă.

69. Infracțiunea consumată;


Prin infracţiune consumată se înţelege acea formă a infracţiunii care realizează conţinutul tipic al
infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia.
Deşi nu este reglementată, ca instituţie autonomă, indirect, toate instituţiile Părţii generale a Codului
penal vizează infracţiunea consumată, care este etalonul infracţiunilor.
Infracţiunea este consumată dacă peste latura subiectivă a conţinutului constitutiv se pliază perfect
latura obiectivă, cu elementele sale – elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate
între elementul material şi urmarea imediată.
În cazul oricărei infracţiuni este foarte important să se determine momentul când aceasta s-a
consumat. Momentul consumării infracţiunii diferă la infracţiunile de rezultat faţă de infracţiunile
de pericol. Infracţiunile de pericol (formale) au ca moment al consumării momentul când s-a
terminat executarea elementului material al infracţiunii, deoarece în această zonă temporală survine
şi starea de pericol social. De exemplu, infracţiunea de violare a domiciliului se consumă în
momentul când s-a terminat acţiunea de pătrundere în domiciliul altuia. Dacă infracţiunea formală
este una de inacţiune, consumarea are loc în clipa când obligaţia de a ieşi din pasivitate a fost
încălcată. Infracţiunile de rezultat (materiale) se consumă în momentul producerii urmării fizice
specifice infracţiunii respective.
Consumarea infracţiunii nu se confundă cu data săvârşirii acesteia, deoarece, deşi în majoritatea
cazurilor cele două momente se suprapun, sunt şi cazuri în care acestea nu coincid. De pildă, în
cazul infracţiunilor de rezultat, când acesta survine ulterior realizării elementului material al
laturii obiective (diferenţa temporală fiind de cel puţin o zi), data săvârşirii infracţiunii este
cea din momentul realizării în întregime a elementului material, pe când momentul
consumării se extinde şi fapta se epuizează abia la data apariţiei rezultatului.

70. Infracțiunea epuizată;

Infracţiunea epuizată – sau fapt epuizat – este acea formă atipică a infracţiunii care, după
momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui proces firesc,
produce urmări noi. Infracţiunea fapt epuizat este o specie de infracţiune care depăşeşte momentul
consumării infracţiunii, desfăşurându-se în timp, în continuare, până la un alt moment, numit
momentul epuizării.
Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare este cel când orice urmare a infracţiunii,
survenită după momentul consumării, a încetat să mai apară. Altfel spus, epuizarea infracţiunii
are loc la data la care au încetat consecinţele imediate ale infracţiunii.
Au moment al epuizării toate infracţiunile care au o desfăşurare în timp peste momentul consumării.
Infracţiunile continue se consumă în momentul în care s-a realizat în totalitate latura obiectivă a
infracţiunii respective şi se epuizează în clipa în care a luat sfârşit executarea, adică a încetat
acţiunea sau inacţiunea specifică.
Infracţiunile progresive se consumă în momentul producerii rezultatului iniţial şi se epuizează în
momentul în care se produce ultima urmare imediată.
Infracţiunile de obicei se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat suficiente acte ca să
realizeze elementul material al infracţiunii şi se epuizează când făptuitorul încetează activitatea
specifică.
Infracţiunile continuate se consumă la data când s-au comis cel puţin două fapte care fiecare în
parte realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni şi se epuizează în momentul în care s-a realizat latura
obiectivă a ultimei fapte de aceeaşi specie.
Momentul epuizării infracţiunii este foarte important pentru că, uneori, în funcţie de acest moment
se apreciază şi efectele juridice, considerându-se că infracţiunea fapt epuizat a fost săvârşită la data
când s-a produs ultimul rezultat.

71. Forma tip a infracțiunii;

Forma tip a infracţiunii este configuraţia de bază a unei infracţiuni în raport de care legiuitorul
construieşte variante agravate, atenuate sau calificate ale acesteia. Forma tipică a infracţiunii
mai este denumită formă de bază sau simplă. Pentru incriminarea faptelor periculoase din punct
de vedere social, legiuitorul descrie elementele acestora în normele de incriminare, în forma
conţinutului tipic al infracţiunii.
Orice normă de incriminare cuprinde cel puţin o formă a infracţiunii şi, eventual, una sau mai multe
variante, care incriminează fapta respectivă cu luarea în considerare a gradului de pericol social mai
ridicat sau mai scăzut, al faptei ori făptuitorului.
Forma tip a infracţiunii se află înscrisă în primul alineat al articolului de lege, ea fiind modelul în
funcţie de care vor fi incriminate variaţiunile acesteia. Forma de bază a infracţiunii reflectă un grad
de pericol social mediu.

72. Variantele infracțiunii;

Variantele infracţiunii sunt aspecte accidentale ale acesteia, construite prin derivaţie de la forma
tipică a infracţiunii. Variantele infracţiunii, de regulă, sunt mai periculoase socialmente comparativ
cu forma de bază a acesteia, caz în care poartă denumirea de variante agravante. În situaţia în care
varianta infracţiunii este mai puţin periculoasă decât forma de bază ea se numeşte variantă
atenuantă. În cazul în care legiuitorul stabileşte şi sancţionează varianta agravată într-un
articol separat, varianta infracţiunii se numeşte variantă calificată.
Construcţia variantelor derivate ale infracţiunii se realizează prin adăugarea la conţinutul variantei
de bază a unor condiţii referitoare la obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul sau timpul
săvârşirii infracţiunii, situaţia premisă etc.. În funcţie de împrejurarea, dacă este agravantă sau
atenuantă, legiuitorul sporeşte, scade sau schimbă natura sancţiunii penale aplicabile respectivei
variante a infracţiunii.

73. Modalitățile infracțiunii;

Modalităţile infracţiunii sunt felurile în care poate fi realizat elementul material al


infracţiunii. Fiecare variantă sau formă ale infracţiunii poate fi săvârşită în una sau mai multe
modalităţi. Modalităţile infracţiunii sunt: normative şi de fapt. Modalităţile normative ale sunt
formele de realizare a infracţiunii, prevăzute de lege. Modalităţile normative ale infracţiunii pot fi
plurale sau unice, în funcţie de diversele specii de infracţiuni prevăzute de lege. Realizarea mai
multor modalităţi ale elementului material nu atrage o pluralitate de infracţiuni şi nici de sancţiuni
penale. Modalităţile faptice ale infracţiunii sunt acelea în care se prezintă obiectiv fapta ce
constituie infracţiune.

74. Infracțiunea simplă; (de ex daca actele sunt succesive fi foarte apropiate ca timp)

Infracţiunea simplă este forma unităţii naturale de infracţiune al cărei conţinut se realizează prin
efectuarea unei singure acţiuni (inacţiuni) momentane ce produce un singur rezultat, în baza
unei decizii infracţionale unice. De pildă, este infracţiune simplă uciderea unei persoane prin
lovirea cu toporul. Infracţiunea simplă instantanee nu trebuie confundată cu infracţiunea continuă.
La prima vedere s-ar părea că durata în timp este criteriul care delimitează infracţiunea simplă
instantanee de infracţiunea continuă. Totuşi, nu durata în timp este particularitatea care diferenţiază
cele două specii de unitate naturală de infracţiune, deoarece ambele forme presupun un consum
temporal. În cazul infracţiunii momentane, derularea elementului material al acesteia încetează în
momentul în care a survenit rezultatul, în timp ce în cazul infracţiunilor continue, elementul
material se prelungeşte şi după apariţia rezultatului. La infracţiunea continuă, nu doar elementul
material se prelungeşte în timp, ci şi procesul de producere a rezultatului.
În cazul infracţiunii simple momentane, elementul material se manifestă printr-o acţiune sau
inacţiune unică, chiar dacă în cuprinsul acestora intră mai multe acte fizice, a căror pluralitate reiese
din condiţiile în care s-a comis infracţiunea. De fiecare dată actele materiale multiple, ce realizează
conţinutul unei singure acţiuni sau inacţiuni, au o desfăşurare cvasisimultană. Infracţiunea simplă
instantanee realizată prin mai multe acte este numită în doctrină (impropriu) unitate naturală
colectivă.

75. Infracțiunea continuă;

Infracţiunea continuă este forma unităţii naturale de infracţiune ce se realizează prin


prelungirea în timp a elementului material (acţiunii sau inacţiunii) şi a procesului de producere
a rezultatului până la un moment viitor consumării când activitatea infracţională încetează din cauza
unei energii contrare. Este infracţiune continuă, spre exemplu, conducerea unui autovehicul fără
permis corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul.
Caracterul de infracţiune continuă al unei infracţiuni rezultă din modalitatea de exprimare a normei
de incriminare. În cazul infracţiunilor continue, elementul material constă într-o activitate de
durată. Infracţiunea continuă este una dintre formele unităţii infracţionale care cunoaşte o evoluţie
temporală, datorată extensiei în timp a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii. Spre deosebire de infracţiunea simplă instantanee, infracţiunea continuă nu se
autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea infracţională se prelungeşte în timp
după acest moment până la o altă dată, denumită epuizarea infracţiunii. Momentul consumativ al
infracţiunii continue are loc la data la care este realizată latura obiectivă a faptei, dar epuizarea
acesteia va avea loc la o altă dată, respectiv când dinamica infracţională s-a sfârşit. În cazul
infracţiunii continue procesul infracţional se opreşte în momentul când acţiunea sau inacţiunea ce
constituie elementul material au încetat şi ultima evoluţie a rezultatului s-a finalizat. Actele
materiale care prelungesc elementul material al infracţiunii continue sunt activităţi de executare ale
acesteia, care nu pot avea independenţă juridică. Prelungirea în timp a dinamicii infracţiunii
continue este o trăsătură generală abstractă, deoarece sunt situaţii când deşi elementul material al
infracţiunii continue este susceptibil de continuitate temporală, acesta se poate totuşi realiza în chip
instantaneu.
În funcţie de criteriul posibilităţii existenţei unei întreruperi a elementului material, care să nu le
afecteze caracterul continuu, infracţiunile continue se împart în infracţiuni continue permanente şi
infracţiuni continue succesive.
Infracţiunile continue permanente sunt acelea al căror element material se prelungeşte neîntrerupt
până la încetarea lui, astfel încât orice reluare a activităţii infracţionale realizează conţinutul altei
infracţiuni continue.
Infracţiunile continue succesive sunt cele ale căror element material permite anumite
discontinuităţi determinate de specificul acţiunii sau inacţiunii infracţiunii. Infracţiunile continue
permanente au o derulare neîntreruptă a elementului material, în timp ce infracţiunile continue
succesive pot avea şi unele întreruperi fireşti ale elementului material al infracţiunii. Astfel spus, în
cazul infracţiunilor continue permanente orice întrerupere epuizează infracţiunea, în timp ce în
ipoteza infracţiunilor continue succesive întreruperile normale ale elementului material nu au efect
de autonomizare a activităţii infracţionale. De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate este o
infracţiune continuă permanentă, în timp ce infracţiunea de port ilegal de uniformă este o
infracţiune continuă succesivă.

76. Infracțiunea deviată;

Infracţiunea deviată, numită şi infracţiune aberantă, este forma unităţii naturale de infracţiune ce se
realizează în cazurile în care rezultatul unei activităţi ilicite este determinat de un alt lanţ cauzal
decât cel prefigurat de făptuitor ori când rezultatul este diferit faţă de cel urmărit de agent.
În doctrina românească, de regulă, sunt recunoscute două specii ale infracţiunii deviate,
respectiv când făptuitorul confundă victima vizată cu o altă persoană (error in persona) şi
ipoteza în care agentul determină lezarea unei alte valori sociale sau altei persoane decât cele
contra cărora a fost orientată activitatea ilicită (aberratio ictus).
În doctrina străină, în special italiană, sunt identificate şi alte două specii de infracţiune, anume
aberratio causae şi aberratio delicti. Aberratio causae se realizează în cazul în care agentul
urmăreşte un anumit rezultat, dar în realitatea înconjurătoare de produce altul care nu s-a aflat în
reprezentarea sa. Aberratio delicti este specia de infracţiune aberantă al cărei conţinut este întrunit
în cazul în care în realitate se produce un alt rezultat decât cel urmărit de către acesta.
a) Error in persona. În cazul acestei variante a infracţiunii deviate făptuitorul are reprezentarea că
vatămă sau periclitează atributele unei anumite persoane, dar din eroare (falsa reprezentare a
realităţii) se aduce atingere altei persoane.
De exemplu, X este rivalul lui Y, pe care urmăreşte să-l omoare, într-o noapte acasă la acesta, dar
întrucât Y a fost nevoit să plece intempestiv în străinătate, X îl omoară pe Z amantul soţiei lui Y,
care se afla la locuinţa lui Y în momentul acţiunii de ucidere.
b) Aberratio ictus. Această modalitate a infracţiunii aberante există când datorită defectuozităţii
executării elementului material al laturii obiective a infracţiunii, făptuitorul lezează altă persoană
sau obiect decât cele vizate. De pildă, făptuitorul vrea să distrugă casa lui X prin folosirea unui
coktail molotov care voia să-l arunce prin geam, dar din cauza greşeli în aruncare materialul
exploziv a ajuns în altă casă, vecină cu cea a lui X.

c) Aberratio causae. Pentru existenţa infracţiunii deviate în această variantă este necesar ca
rezultatul urmărit de făptuitor să se producă din altă cauză decât cea prefigurată de agent. De
exemplu, agentul vrea să ucidă o persoană prin utilizarea unei arme de foc, pe care o descarcă
asupra victimei, pe care nu o nimereşte, dar aceasta decedează totuşi datorită faptului că s-a speriat
de arma îndreptată asupra sa.
d) Aberratio delicti. În cazul acestei specii de infracţiune deviată făptuitorul urmăreşte producerea
unui anumit rezultat, specific unei infracţiuni, dar se produce alt rezultat, corespunzător altei
infracţiuni decât cea al cărei rezultat l-a urmărit agentul. Spre exemplu, agentul urmăreşte să-l
omoare pe rivalul său, dar ucide câinele acestuia care a intervenit în momentul în care făptuitorul
încerca să descarce arma asupra persoanei vizate.

77. Infracțiunea continuată; (mai multe actiuni/inactiuni in vederea aceeasi rezolutii


infractionale)
Totul depinde de lungimea intervalului de timp (intervale de ore sunt considerate prea mici si se
poate considera infractiunea ca fiind simpla; daca daca este in interval de 3 luni de 10 ori , atunci
ea devine continuata , pt ca faptuitorul a perseverat)

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni. De exemplu, o persoană sustrage bunuri dintr-un depozit, în trei nopţi
succesive, în baza aceleiaşi decizii delictuoase. Infracţiunea continuată este o specie de unitate
infracţională creată de legiuitor, din raţiuni de tehnică legislativă, politică penală şi omogenităţii
actelor ce alcătuiesc structura acesteia. Din definiţia legală a infracţiunii continuate rezultă
condiţiile de existenţă ale acesteia, respectiv:
a) unitatea de subiect activ;
b) pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni;
c) existenţa unor intervale temporale între acţiuni sau inacţiuni;
d) omogenitatea acţiunilor sau inacţiunilor; e) unitatea rezoluţiei infracţionale.

a) Unitatea subiectului activ. Acţiunile sau inacţiunile plurale ce intră în conţinutul infracţiunii
continuate trebuie comise de aceeaşi persoană. Subiectul în persoana căruia este îndeplinită condiţia
analizată poate săvârşi faptele singur sau împreună cu alte persoane. Pentru existenţa infracţiunii
continuate nu are importanţă felul participaţiei subiectului activ, aceasta putând să se concretizeze
în oricare dintre formele reglementate – autorat, coautorat, instigare sau complicitate.
b) Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunea continuată presupune realizarea a cel puţin două
acţiuni sau inacţiuni omogene. Accepţiunea termenilor acţiune sau inacţiune este cea comună,
respectiv de element material şi nu trebuie confundate cu alte noţiuni echivalente, cum ar fi acelea
de faptă, act, activitate etc. De fapt, pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie înţeleasă ca o
pluralitate de procese execuţionale, unificate de hotărârea infracţională care le înglobează pe toate.
c) Omogenitatea elementului material.
Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie să fie alcătuită de acţiuni sau inacţiuni omogene, adică
să realizeze fiecare în parte elementul material al aceleaşi infracţiuni (mai multe furturi, mai multe
loviri etc.).
d) Existenţa unor intervale de timp între acţiunile sau inacţiunile comise. Acţiunile sau inacţiunile
ce intră în structura infracţiunii continuate trebuie să aibă caracter discontinuu, adică să fie săvârşite
la diferite intervale de timp. În lipsa acestei condiţii activitatea infracţională va alcătui o unitate.
Intervalele temporale dintre acţiunile sau inacţiunile care constituie elementul material al
infracţiunii continuate trebuie să fie rezonabile, adică nici prea mici, dar nici prea mari, deoarece un
interval mic exclude pluralitatea, iar un interval prea mare exclude unitatea deciziei infracţionale.
e) Unitatea rezoluţiei infracţionale. Pe lângă condiţiile obiective examinate deja, mai trebuie
îndeplinită o condiţie subiectivă, respectiv unitatea de hotărâre infracţională, ceea ce înseamnă că
infracţiunile continuate nu pot fi săvârşite decât cu intenţie. Fiind o condiţie subiectivă, unitatea
deciziei infracţionale nu poate fi dovedită decât prin deducere din datele şi împrejurările obiective.
În doctrină şi practică această condiţie este dedusă din împrejurări precum: conexitatea cronologică
a acţiunilor-inacţiunilor; conexitatea topografică a acestora, apropierea temporală între acţiuni-
inacţiuni, identitatea obiectului infracţiunii, acelaşi modus operandi, unitatea de scop sau mobil etc.
În concepţia noului Cod penal, pe lângă cele cinci condiţii deja analizate, în structura infracţiunii
continuate mai intră şi o a şasea condiţie, anume ca toate acţiunile sau inacţiunile să fie îndreptate
împotriva aceluiaşi subiect pasiv.
Aceasta înseamnă, spre exemplu, că dacă autorul, aflat într-un mijloc de transport în comun, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale sustrage succesiv sume de bani din buzunarele mai multor călători,
conform noului Cod penal el comite un concurs de infracţiuni (subiecţii pasivi fiind diferiţi), pe
când în concepţia actualului Cod penal comite o infracţiune unică, continuată.
Codul penal prevede un regim sancţionator al infracţiunilor continuate pe care l-a împrumutat de la
concursul de infracţiuni. Cu ocazia aplicării sancţiunii pentru infracţiunea continuată, instanţele vor
aplica toate criteriile de individualizare a sancţiunilor penale. Unitatea
infracţiunii continuate impune consecinţa ca, în cazul în care infractorul este condamnat numai
pentru o parte din acţiunile ce intră în componenţa unei infracţiuni continuate, să se pună problema
tratamentului penal al actelor materiale descoperite ulterior condamnării. Soluţia legală care se
impune este aceea că sancţiunile aplicate pentru o parte din actele materiale trebuie recalculate
ţinând seama de întreaga activitate infracţională unică. Astfel, în cazul în care o persoană este
trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate, dar o parte dintre actele materiale
au făcut obiectul unei alte judecăţi, hotărârea dată iniţial va fi desfiinţată şi se va reaprecia
ansamblul constitutiv al infracţiunii continuate. Se impune recalcularea pedepsei în ipoteza
infracţiunii continuate care a format obiectul a două judecăţi. În urma recalculării pedepsei
pedeapsa nouă aplicată nu va putea să fie mai blândă decât pedeapsa aplicată pentru o parte din
actele materiale.
Rezolvarea propusă mai sus va fi incidentă şi în cazul în care o parte din actele materiale ce intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate a format obiectul mai multor hotărâri judecătoreşti de
condamnare. Noul Cod penal adoptă, în ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunii continuate, un
sistem diferit faţă de actualul Cod penal. Dacă, în prezent, tratamentul penal al infracţiunii
continuate este preluat de la concursul de infracţiuni, în schimb noul Cod penal introduce un sistem
de sine stătător, arătând că infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul
pedepsei închisorii şi cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Majorarea maximului special
este facultativă, iar nu obligatorie, pentru instanţă.
78. Infracțiunea complexă; (mai multe infractiuni intr-una)

Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de
legea penală.
În teorie, formele infracţiunii complexe sunt concepute şi numite diferit de către autorii de
specialitate. De regulă, sunt considerate forme ale infracţiunii complexe: infracţiunea complexă
variantă-tip sau propriu-zisă şi infracţiunea complexă variantă-agravată a unei infracţiuni simple.
Criteriul folosit este cel al rolului pe care îl îndeplineşte în conţinutul infracţiunii complexe
infracţiunea absorbită.
a) Infracţiunea complexă variantă-tip. Infracţiunea complexă tipică este acea formă a infracţiunii
complexe realizată prin includerea, ca element constitutiv, în conţinutul acesteia, a uneia sau mai
multor infracţiuni Spre exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie legiuitorul a reunit în conţinutul
unei infracţiuni – tâlhăria - conţinutul altor infracţiuni, respectiv al infracţiunii de furt, infracţiunii
de ameninţare, infracţiunii de lovire sau alte violenţe etc. În funcţie de numărul infracţiunilor care
intră în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta are două modalităţi: infracţiunea complexă plurală
şi infracţiunea complexă calificată.
Infracţiunea complexă plurală este modalitatea infracţiunii complexe variantă-tip care reuneşte în
conţinutul său două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, infracţiunea de piraterie. Infracţiunea
complexă calificată este modalitatea infracţiunii complexe care absoarbe în conţinutul său o singură
infracţiune. De pildă, infracţiunea de ultraj.
b) Infracţiunea complexă variantă-agravată. Infracţiunea complexă variantă agravantă este forma
infracţiunii complexe în conţinutul căreia intră, ca element circumstanţial agravant, o infracţiune
simplă. În conţinutul acestei forme de infracţiune complexă intră o infracţiune care în configuraţia
ei tipică este o infracţiune simplă. Spre exemplu, variantele agravate ale infracţiunii de raport
sexual cu o minoră. Infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe variantă-agravantă are
rolul unui simplu element circumstanţial agravant. Infracţiunea complexă variantă-agravantă este
susceptibilă de două modalităţi, şi anume: infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni simple
şi infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice.
Infracţiunea complexă variantă-agravantă a unei infracţiuni simple este modalitatea infracţiunii
complexe care se realizează prin ataşarea la conţinutul alcătuită din mai multe acte materiale de
acelaşi fel. De exemplu, pentru unei infracţiuni simple a unei cerinţe esenţiale. De exemplu,
variantele agravante ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiunea complexă
variantă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice este modalitatea infracţiunii complexe care
există prin ataşarea la o infracţiune complexă variantă-tip a unei alte infracţiuni. De pildă, variantele
agravante ale infracţiunii de tâlhărie sau ale infracţiunii de ultraj.
B. Tratamentul penal al infracţiunii complexe. Deşi, în anumite forme, infracţiunea complexă
înglobează în conţinutul său mai multe infracţiuni, ea nu este o cauză de agravare sau modificare a
sancţiunilor penale. Nici nu este necesară o agravare a sancţiunilor deoarece infracţiunile complexe
cuprind sancţiuni dozate în raport de gradul de pericol social ce reiese din activitatea infracţională
de ansamblu. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie este sancţionată astfel încât tratamentul penal să
reflecte gravitatea infracţiunilor înglobate (furt, ameninţare, lovire etc.). Pe de ală parte, având în
vedere caracterul unitar al infracţiunii complexe, legiuitorul prevede obligativitatea recalculării
pedepsei, dacă făptuitorul unei infracţiuni complexe este judecat ulterior pentru alte acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În asemenea cazuri, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai
uşoară decât cea pronunţară

79. Infracțiunea de obicei;


Infracţiunea de obicei este specia de unitate legală infracţională a cărei existenţă este condiţionată
de repetarea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, repetare în lipsa căreia fapta
rămâne fără relevanţă penală. În doctrină nu există o concepţie unitară referitoare la infracţiunile de
obicei. Astfel, într-o opinie, se consideră că infracţiunile de obicei sunt doar o specie de infracţiuni
colective. Infracţiunea colectivă este definită ca o unitate infracţională ce constă într-o pluralitate de
acte materiale similare care, deşi atunci când sunt considerate separat nu au caracter penal, în
ansamblu cad sub incidenţa legii penale, fie datorită săvârşirii lor în mod obişnuit sau ca
indeletnicire, fie datorită simplei lor repetări, după caz. În această concepţie, infracţiunea de obicei
este o specie de infracţiune colectivă, alături de infracţiunea de simplă repetare. Opinia majoritară
este în sensul că infracţiunea de obicei acoperă toată sfera infracţiunii numite colective. Într-adevăr,
nu vedem raţiuni a se deosebi între infracţiuni de obicei şi infracţiuni de simplă repetare, deoarece,
pe de o parte, nu există nici o deosebire de regim juridic între cele două specii iar, pe de altă
parte, termenul obicei nu are accepţiunea de îndeletnicire sau ocupaţie a făptuitorului, ci
tocmai sensul de repetare a activităţii infracţionale. Apoi, termenul colectiv este utilizat cu o
semnificaţie nepotrivită, fată de accepţiunea sa comună, deoarece vizează un grup de oameni.
În cazul infracţiunii de obicei, elementul material constă într-o acţiune existenţa infracţiunii de
prostituţie legiuitorul impune repetarea actului material de întreţinere de relaţii sexuale contra cost.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de obicei, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
 să fie compus din mai multe acte materiale similare;
 actele materiale să fie săvârşite în mod repetat;
 actele materiale să nu aibă relevanţă penală.
În legătură cu cerinţa pluralităţii de acte materiale, în doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema care
este numărul actelor materiale ce realizează conţinutul infracţiunii de obicei. Răspunsul este că
pentru a exista condiţia pluralităţii actelor materiale, acestea ar trebui să fie în număr de trei,
cel puţin.

80. Infracțiunea progresivă;

Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune, care există în cazul în care
elementul material produce un rezultat mai grav decât cel urmărit de făptuitor. De exemplu, în cazul
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

81. Concursul real de infracțiuni; (daca rezolutia infractionala este schimbata)

În lucrările de specialitate, concursul de infracţiuni este definit, de regulă, în aceeaşi manieră, prin
referirea la elementele sale esenţiale, care fac posibilă diferenţierea sa de alte entităţi juridice
asemănătoare, în special de celelalte forme ale pluralităţii de infracţiuni.
În Codul penal, concursul de infracţiuni este definit prin cele două forme: concursul real şi
concursul formal.
Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din
ele, inclusiv când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei
infracţiuni.

82. Concursul formal de infracțiuni;


Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din
cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai
multor infracţiuni.

83. Tratamentul penal al concursului de infracțiuni;

A. Sancţionarea în cazul persoanei fizice. În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana


fizică, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică
pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori
cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un
spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la
maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la
jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii,
la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit
dispoziţiei de la lit. c).
Prin aplicarea regulilor de mai sus nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru
infracţiunile concurente.
Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complimentară, aceasta se
aplică alături de pedeapsa închisorii. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură
diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
închisorii. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Măsurile de siguranţă de natură deosebită, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.
Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică
regulile prezentate anterior, inclusiv în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă. Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile
concurente.
Regulile de mai sus se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni
(mai sus arătat), aplicabil sub imperiul actualului Cod penal, poartă denumirea de cumul juridic cu
spor facultativ. În legislaţiile diverselor state sunt cunoscute şi alte sisteme de sancţionare pentru
concursul de infracţiuni, anume: sistemul cumulului aritmetic (pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente se cumulează, executânduse toate) şi sistemul absorbţiei (pedeapsa cea mai
grea stabilită pentru una dintre infracţiunile concurente este singura care se execută, condiderându-
se că le absoarbe automat şi pe celelalte, mai uşoare).
B. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Noul Cod penal renunţă, în ceea ce priveşte
concursul de infracţiuni, la sistemul mai sus prezentat. Potrivit noii reglementări, pluralitatea de
infracţiuni sub forma concursului se sancţionează după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea
ori cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În această situaţie, se aplică sistemul absorbţiei, întrucât se aplică numai pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, care le absoarbe pe celelalte;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest caz, este incident
sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu, în sensul că la pedeapsa cu închisoarea cea mai
grea se adaugă o treime din totalul pedepselor mai uşoare;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă
un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Şi în acest caz se aplică sistemul
cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii. În această ipoteză se aplică sistemul
cumulului aritmetic;
e) când s-au stabilit mai multe pedespe cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplica
pedeapsa închisorii conform lit.b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit.c).
În acest caz se aplică sistemul cumulului aritmetic între pedeapsa rezultantă a închisorii şi pedeapsa
rezultantă a amenzii, după ce ambele pedepse rezultante au fost stabilite după sistemul cumulului
juridic cu spor fix şi obligatoriu.
Noul Cod penal prevede şi posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul concursului
de infracţiuni, chiar dacă pentru faptele concurente nu s-au stabilit decât pedepse cu închisoarea. O
atare dispoziţie nu are corespondent în actualul Cod penal. Astfel, pentru sancţionarea concursului
de infracţiuni, instanţa are facultatea de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dăcă sunt
întrunite cumulativ trei condiţii, anume:
a) să se fi stabilit, pentru infracţiunile concurente, numai pedepse cu închisoarea. Dacă s-ar fi
stabilit şi o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, aceasta s-ar aplica în mod obligatoriu, iar nu
facultativ, pentru întreg concursul; pe de altă parte, ipoteza în care s-a stabilit şi o pedeapsă cu
amenda nu este prevăzută de lege;
b) prin adăugare la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, dintre cele stabilite, a sporului fix şi
obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedespe, să se depăşească cu 10 ani sau mai mult
maximul general al pedepsei închisorii (30 de ani);
c) pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente, pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea
de 20 de ani sau mai mare.
C. Sancţionarea în cazul persoanei juridice. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea
mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător,
se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. Aceste reguli se aplică şi în cazul în
care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă,
precum şi atunci când după ce o hotărâre de a rămas definitivă, se constată că persoana juridică
suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste cazuri, partea din
amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente.
D. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Persoanei juridice ce comite un concurs de
infracţiuni i se aplică amenda (singura pedeapsă principală prevăzută pentru persoana juridică) după
sistemul prevăzut pentru persoana fizică, adică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu.
Pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau de aceeaşi natură,
dar cu un conţinut diferit, se cumulează. Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre ele.

84. Recidiva. Noțiune;

Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care condamnatul la o
pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă, săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea
prevede o pedeapsă privativă de libertate, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia, în stare de evadare sau după executarea pedepsei102. Pentru stabilirea stării de
recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă
prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii
române.

85. Modalitățile recidivei – scurtă prezentare;

În funcție de variațiunile celor doi termeni ai recidivei, aceasta poate avea mai multe forme. Dintre
multiplele feluri ale recidivei, reținute de doctrină, Codul penal român actual a consacrat: recidiva
postcondamnatorie și cea postexecutorie (diferența între cele două constând în momentul
ăvârșirii noii infracțiuni, care, în cazul recidivei postexecutorii aceasta este săvârșită după
executarea pedepsei sau după considerarea ca fiind executată), recidiva generală (a cărei existență
nu este condiționată de natura infracțiunilor comise, putând fi de aceeași natură ori diferită și,
implicit, incluzând-o și pe cea specială), recidiva relativă (existența recidivei este condiționată de o
anumită gravitate a pedepsei pronunțate atât pentru infracțiunea anterioră, cât și pentru infracțiunea
comisă din nou sau de forma de vinovăție cu care se comit infracțiunile), recidiva
emporară (comiterea noii infracțiuni doar într-un anumit termen de la condamnarea sau executarea
pedepsei pronunțate pentru infracțiunea anterioară), recidiva
ațională sau teritorială (condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii este pronunțată de o instanță
română), recidiva internațională (pedeapsa este pronunțată de o instanță străină, cu condiția ca
hotărârea de condamnare să fi fost recunoscută în România potrivit legii), recidiva cu efect
unic (aplicarea aceluiași tratament penal atât pentru cel aflat la prima recidivă, cât și pentru
multirecidivist) și recidiva cu regim de sancționare diferențiat (regim de sancționare diferențiat
în funcție de felul recidivei).

86. Sancționarea recidivei postcondamnatorii;

În materia sancţionării recidivei postcondamnatorii trebuie semnalată o modificare importantă adusă


de noul Cod penal.
Potrivit vechii reglementări, în cazul recidivei postcondamnatorii, sistemul de sancţionare, prevăzut
de art. 39 alin.1–3 C.p., consta în cumulul juridic, dar sporul aplicabil, tot facultativ şi variabil, era
de până la 7 ani.
Potrivit noului Cod penal, sistemul sancţionator în această materie are la bază cumulul aritmetic.
Astfel, potrivit art. 43 N.C.p., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită
pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta.
Pentru a înţelege mai bine diferenţa între vechea şi noua reglementare, să presupunem că fiecare din
cei doi termeni ai unei recidive este alcătuit dintr-o singură infracţiune, iar infractorul comite cea
de-a doua infracţiune în timp ce execută prima pedeapsă.
În acest caz, potrivit Codului vechi, rezultanta se obţinea contopind pedeapsa pentru cea de-a doua
infracţiune cu restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua
infracţiuni şi scăzând din rezultanta contopirii ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii
celei de-a doua infracţiuni şi până la data contopirii. Potrivit noului Cod penal, pedeapsa pentru a
doua infracţiune se adaugă la restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-
a doua infracţiuni. Din această pedeapsă se scade ulterior ceea ce s-a executat din momentul
comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua infracţiune.
Exemplu: Inculpatul se află în executarea pedepsei P1, de 5 ani. După un an de la începerea
executării condamnatul comite o nouă infracţiune, pentru care, după 6 luni este condamnat la 3
ani închisoare. În acest caz, pedeapsa rezultantă se va obţine adăugând pedeapsa pentru noua
infracţiune (3 ani) la restul rămas neexecutat din prima pedeapsă (4 ani), din care se scade
perioada executată după comiterea celei de-a doua infracţiuni până la condamnarea pentru a doua
infracţiune (6 luni). Astfel, noua pedeapsă va fi: 3ani + 4ani - 6luni = 6 ani şi 6 luni.
Dacă cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni, potrivit vechiului
Cod penal, se aplicau mai întâi dispoziţiile referitoare la recidivă şi apoi cele referitoare la concurs.
Astfel, ♦ mai întâi se aplica recidiva: fiecare din cele două pedepse stabilite pentru cele două
infracţiuni concurente (P2, P3) după rămânerea definitivă a ho tărârii de condamnare pentru prima
infracţiune (P1) se va contopi, potrivit art. 39, pe rând cu restul neexecutat din prima pedeapsă.
♦ apoi se aplica tratamentul specific concursului: se contopeau potrivit art. 34 C.p. rezultantele
parţiale obţinute prin contopirea anterioară.
R = (P2 ⊗ P1) O (P3 ⊗ P1)
În această formulă am notat cu ⊗ contopirea potrivit art. 39 C.p. şi cu O contopirea potrivit art. 34
C.p.. Noul Cod penal schimbă ordinea de valorificare a celor două forme de pluralitate,
prevăzând în art. 43 alin.2: când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se
află în stare de recidivă,
pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat
din aceasta.

87. Sancționarea recidivei postexecutorii;

Potrivit noului Cod penal, recidiva mare postexecutorie există atunci când, după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă sau a unei pedepse cu
închisoarea mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin un an.
În acest caz nu se mai poate vorbi despre un cumul, ca în cazul recidivei postcondamnatorii,
deoarece pedeapsa de la primul termen a fost deja executată sau este considerată ca fiind
executată.
Şi de această dată tratamentul sancţionator prevăzut de noul Cod penal diferă de reglementarea
anterioară.
Astfel, potrivit art. 39 alin.4 C.p., se putea aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă
acesta era neîndestulător, în cazul închisorii se putea adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul
amenzii se putea adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special.
Potrivit art. 43 alin.5 N.C.p., dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca
executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Spre exemplu, dacă se comite în stare de recidivă postexecutorie o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, individualizarea se va face în intervalul 4 ani şi 6 luni
– 15 ani.

88. Recidiva în cazul persoanei juridice;

În cazul persoanei juridice nu există deosebiri între reglementarea condiţiilor de existenţă a


recidivei între vechiul şi noul Cod penal. Aceasta deoarece şi 402 din Codul penal din 1969
reglementa doar recidiva mare, nu şi recidiva mică în cazul persoanei juridice. De asemenea, în
cazul persoanei juridice, cum pedeapsa principală constă doar în amendă, nu există deosebiri
nici sub aspectul limitelor pedepselor care formează cei doi termeni.
Potrivit art. 146 alin.1 N.C.p., există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou
o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice condamnările
menţionate la art. 42 N.C.p. nu atrag starea de recidivă.
Singurul domeniu în care noul Cod penal aduce modificări în materie este sancţionarea recidivei în
cazul persoanei juridice.
Potrivit Codului penal din 1969, în caz de recidivă postcondamnatorie, amenda stabilită pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopeau,
potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, cu precizarea că sporul aplicabil putea fi de până
la jumătate din maximul special. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se
face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită
ulterior.
În caz de recidivă postexecutorie, se aplica pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă
acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim.
Potrivit art. 146 alin.2 şi 3 N.C.p., în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei
amenzii.
Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua
infracţiune, potrivit alin.2, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat
din aceasta.
În cazul recidivei postexecutorii regimul sancţionator este similar celui prevăzut pentru persoana
fizică, în sensul majorării cu 1/2 a limitelor speciale. În cazul amenzii, această majorare operează
numai cu privire la numărul zilelor-amendă.
Spre exemplu, dacă pentru infracţiunea comisă s-ar aplica o pedeapsă între 180 şi 300 zile-amendă,
în cazul recidivei individualizarea se va face între 270 şi 450 zile-amendă. În cazul recidivei
postcondamnatorii, tratamentul este mai sever decât în cazul persoanei fizice. Aceasta deoarece
pedeapsa pentru infracţiunea ce constituie al doilea termen nu se stabileşte între limitele prevăzute
pentru infracţiunea comisă, ci între limite majorate cu ½, la fel ca în cazul recidivei postexecutorii.
Ulterior, amenda astfel stabilită se adaugă la restul rămas neexecutat din prima amendă.
Este de precizat că în acest caz cumulul aritmetic nu se face între numărul de zile-amendă prevăzut
pentru cele două infracţiuni, ci între sumele stabilite prin aplicarea sistemului zilelor-amendă (ceea
ce presupune că înainte de adunare se va înmulţi numărul de zile-amendă stabilit pentru infracţiunea
de la termenul II cu suma corespunzătoare unei zile-amendă, iar suma astfel obţinută se adaugă la
suma neplătită din amenda stabilită pentru prima infracţiune).

Pluralitatea intermediară diferă de concursul de infracţiuni prin faptul că între cele două infracţiuni
a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia. Astfel, nu
vor fi îndeplinite condiţiile recidivei şi va fi pluralitate intermediară dacă:
a) prin condamnarea definitivă s-a aplicat pedeapsa închisorii de un sau mai mică ori amenda în
cazul primului termen;
b) legea prevede doar amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen;
c) una dintre cele două infracţiuni este săvârşită din culpă.

89. Descoperirea ulterioară a recidivei;

90. Pluralitatea intermediară;

Denumirea de pluralitate intermediară nu a fost consacrată de Codul penal din 1969, dar şi sub
imperiul acestuia ea era general acceptată în doctrină. Noul Cod penal a consacrat denumirea
acestei forme de pluralitate în art. 44. Potrivit acestui text, există pluralitate intermediară de
infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Definiţia nu diferă decât ca formulare faţă de reglementarea din art. 40 C.p. potrivit căruia această
formă a pluralităţii există atunci când înainte de executarea unei pedepse, în cursul executării
acesteia sau în stare de evadare, o persoană comite o nouă infracţiune, dar nu sunt îndeplinite
condiţiile recidivei.

91. Pluralitatea constituită de infractori;

Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de făptuitori realizată prin gruparea mai multor
persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală.
Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară structurarea grupului de
persoane ce intră în alcătuirea sa şi existenţa în cadrul acestuia a cel puţin trei persoane. Existenţa
grupului de persoane are, în cazul pluralităţii constituite, o perioadă de fiinţă şi acţionează în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, pentru a obţine direct sau
indirect un folos material sau moral. Nu constituie pluralitate constituită, grupul de infractori format
ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate
sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi.
Pluralitatea constituită de infractori poate fi: simplă şi sub forma criminalităţii organizate (grupul
infracţional organizat). Pluralitatea constituită simplă există în cazurile în care nu sunt îndeplinite
condiţiile de existenţă a unui grup infracţional organizat (crimă organizată). Grupul infracţional
organizat este formă a pluralităţii de infractori reprezentând un grup organizat, structurat, format din
trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format
ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate
sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

92. Pluralitatea naturală;

Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor
persoane la săvârşirea unei fapte, conlucrare pretinsă de natura faptei. Sunt anumite fapte care nu
pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane. În cazul în care o asemenea faptă
este infracţiune, pluralitatea de făptuitori realizează conţinutul unei pluralităţi naturale de infractori.
Infracţiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două sau mai multe persoane sunt
denumite în doctrină infracţiuni bilaterale. Pluralitatea naturală de infractori determină o pluralitate
de subiecţi activi ai infracţiunii săvârşite în această formă de pluralitate de făptuitori.

93. Pluralitatea ocazională;

Pluralitatea ocazională este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor
persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deşi aceasta nu a presupus o asemenea
conlucrare.
În cazul în care fapta la care şi-au adus contribuţia mai multe persoane realizează conţinutul unei
infracţiuni, pluralitatea de numeşte pluralitate ocazională de infractori. Această formă de pluralitate
de făptuitori mai poartă numele de participaţie penală, datorită faptului că fiecare dintre membrii
pluralităţii realizează o parte din conţinutul faptei prevăzute de legea penală.

94. Autorul;
Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii. În
cazul în care elementul material al unei infracţiuni este realizat de mai multe persoane, pluralitatea
de participanţi se numeşte coautorat, iar persoanele ce o alcătuiesc poartă denumirea de coautori.
Dintre toate modalităţile participaţiei penale, numai autoratul poate exista independent de celelalte
modalităţi (instigare şi complicitate). Pe de altă parte, autoratul este un tip de participaţie penală
necesară, deoarece nu poate exista o pluralitate ocazională fără ca o persoană să efectueze actele de
executare a faptei. Autorul este participantul care contribuie direct la săvârşirea faptei ce constituie
infracţiune, spre deosebire de ceilalţi participanţi care pot contribui şi în mod indirect.
În cazul infracţiunilor cu autor calificat (proprii), nu poate avea calitatea de autor decât persoana
care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. De pildă, pentru existenţa infracţiunii de fals
intelectual, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Dacă o persoană, care nu are calitatea
cerută de lege, realizează, alături de o altă persoană, acte de executare a infracţiunii, el va avea
calitatea de complice. În această ipoteză suntem în prezenţa unei degradări a tipului de contribuţie.

95. Coautorul; (persoana este indispensabila in realizarea infractiunii/ elem. material)

Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, în mod direct şi nemijlocit, de către cel puţin două persoane împreună, adică prin acte
de executare. Coautoratul este forma de participaţie penală ce presupune comiterea unei infracţiuni
de către doi sau mai mulţi autori.
Sunt anumite infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. Acestea sunt:
a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. De pildă, infracţiunea de
omisiune a sesizării organelor judiciare sau infracţiunea de nedenunţare;
b) Infracţiunile in persona propria. De pildă, infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Menţionăm faptul că în ceea ce priveşte infracţiunile din culpă şi cele praeterintenţionate părerile
sunt împărţite în doctrină. Infracţiunile care nu permit coautoratul, nu exclud însă celelalte
modalităţi de participaţie (complicitate sau instigare).

96. Instigatorul;

Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Instigatorul este persoana care are ideea comiterii unei fapte prevăzute
de legea penală, idee pe care o transmite altei persoane, care şi-o însuşeşte şi comite fapta la care a
fost instigată. De exemplu, în schimbul unei sume de bani o persoană determină altă persoană să
comită furtul unor bunuri de valoare.
Instigarea are semnificaţie pe planul dreptului penal numai dacă are ca obiect o faptă incriminată.
Instigarea nu poate fi concepută decât în prezenţa a cel puţin două persoane – instigatorul şi
instigatul. În doctrină, persoana care determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea
penală este denumită autor moral, deoarece se manifestă în principal sub aspect psihic, în sensul că
determină cauzalitatea psihică a unei fapte.
Calitatea de instigator o poate avea orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale al
subiectului activ al infracţiunii, în timp ce instigat poate fi chiar şi o persoană care nu îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale. Instigarea este posibilă la orice infracţiune.

97. Complicele;

Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei persoane care, cu intenţie,
ajută, înlesneşte sau promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite
din infracţiune sau că-l va favoriza pe autor. Contribuţia complicelui este una indirectă sau mediată,
motiv pentru care este considerată o specie de participaţie secundară, în raport de autor sau
instigator. Ca şi instigarea, complicitatea poate fiinţa la orice specie de infracţiune. În cazul în care
unul dintre făptuitorii ce execută fapta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de lege pentru existenţa
subiectului activ al infracţiunii, contribuţia sa este atribuită acestuia ca o activitate de complicitate.
În timp ce contribuţia instigatorului se situează anterior în timp, faţă de momentul executării laturii
obiective a infracţiuni, iar activitatea autorului nu poate concepută în afara actelor de executare,
participarea complicelui la săvârşirea infracţiunii se poate situa anterior, concomitent sau posterior
acestui moment.

98. Participația improprie;


Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în determinarea, înlesnirea sau
ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, atunci
când această persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie.
În doctrina străină, de regulă, nu este agreată această formă de participaţie penală. Critica principală
se referă la faptul că reglementează ceea ce constituie o excepţie (participarea la o faptă prevăzută
de legea penală), iar nu regula (contribuţia la o infracţiune). Critica formulată este confirmată, în
parte, şi de jurisprudenţă, care nu s-a confruntat decât rarisim cu speţe unde să se pună problema
aplicării instituţiei participaţiei improprii.
B. Condiţiile participaţiei penale improprii. Pentru existenţa participaţiei improprii sunt necesare
următoarele condiţii:
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Incidenţa instituţiei participaţiei improprii
presupune, înainte de toate, săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte incriminate. Fapta
descrisă de norma de incriminare trebuie să fie consumată sau în fază de tentativă pedepsibilă, altfel
contribuţia participantului rămâne nerelevantă juridic.
b) Conlucrarea participanţilor la faptă. Pentru existenţa participaţiei improprii este necesar ca
persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori să coopereze în mod activ la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
Conlucrarea participanţilor poate fi premeditată, spontană, directă, indirectă, manifestă, ocultă etc.
C. Modalităţi. În funcţie de atitudinea persoanei care contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală, participaţia improprie poate îmbrăca următoarele forme: intenţie în privinţa
instigatorului sau complicelui şi culpă din partea autorului; intenţie în privinţa instigatorului sau
complicelui şi lipsa vinovăţiei autorului; culpă în privinţa instigatorului sau complicelui şi intenţie
din partea autorului; lipsă de vinovăţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi culpă din partea
autorului.
Dintre aceste patru modalităţi, numai primele două pot avea relevanţă juridică penală deoarece, în
celelalte cazuri, lipseşte cooperarea subiectivă a participanţilor şi necesitatea aprecierii de ansamblu
a activităţii infracţionale.
În reglementarea noului Cod penal, instituţia participaţiei improprii este îmbunătăţită, prin
adăugarea la cele două modalităţi deja existente a unei a treia: săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de
către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană. În această modalitate suntem în prezenţa a doi
coautori, unul acţionând cu intenţie, iar celălalt din culpă sau fără vinovăţie.

99. Tratamentul penal al participației.

În concepţia dominantă se consideră că în cazul în care mai multe persoane şi-au adus aportul la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, suntem în prezenţa unei singure fapte, indiferent de
numărul participanţilor şi independent de modalităţile contribuţiei făptuitorilor. În cazul în care
fapta îndeplineşte condiţiile pentru a fi infracţiune, vom avea o singură infracţiune şi mai mulţi
infractori. Această teorie este cunoscută sub numele de teoria unităţii. În concepţia minoritară se
apreciază că există atâtea infracţiuni câte persoane au participat la comiterea acesteia. Această
opinie, cunoscută sub denumirea de teoria pluralistă („autonomia actelor de participaţie” sau
„participaţie delict distinct”), separă în mod artificial contribuţiile participanţilor care sunt
indisociabile, atât obiectiv, cât şi subiectiv.
Cât priveşte sistemele de sancţionare, doctrina nu îmbrăţişeaz ă aceeaşi concepţie, susţinându-se
două puncte de vedere. Într-o opinie, se susţine sistemul parificării pedepselor participanţilor,
dându-se o pondere mai mare aspectului subiectiv. În această concepţie, tratamentul penal al
participanţilor la fapta prevăzută de legea penală este similar, în sensul că acestora li se vor
aplica sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care şi-au adus contribuţia. Sistemul
parificării nu presupune, deci, sancţiuni identice, dar individualizarea lor se face în aceleaşi limite.
În altă opinie, dându-se prevalenţă aspectului obiectiv, se promovează sistemul diversificării
sancţiunilor aplicabile participanţilor. În această concepţie diferenţierea tratamentului penal are la
bază sancţiunea prevăzută de lege pentru autor.
Cele două sisteme de sancţionare au şi un punct comun, respectiv necesitatea diferenţierii
sancţiunilor aplicabile participanţilor. Codul penal român reglementează sistemul parificării
sancţiunilor aplicabile participanţilor la fapta prevăzută de legea penală.
a) Sancţionarea participaţiei penale proprii. 1. Aplicarea sancţiunilor în cazul coautoratului. În cazul
în care la săvârşirea unei infracţiuni şi-au adus contribuţia mai mulţi coautori aceştia vor fi
sancţionaţi cu aceleaşi sancţiuni, prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Chiar dacă în
multe cazuri, coautorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni, există şi situaţii în care, prin jocul
circumstanţelor, sancţiunile aplicate coautorilor să fie diferite. De exemplu, unul dintre coautori
este minor sau este recidivist. Prin urmare, cu ocazia personalizării sancţiunilor este posibil ca unii
dintre coautori să aibă un tratament sancţionator diferit de al celorlalţi.
2. Aplicarea sancţiunilor în cazul instigării. Ca şi în cazul coautorilor, instigatorii se sancţionează cu
sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care au participat. În urma individualizării
judiciare a sancţiunilor este posibil, însă, ca instigatorii să fie sancţionaţi diferit. Mai mult, este
posibil ca sancţiunea aplicată unui instigator să fie chiar mai severă decât cea aplicată autorului,
dacă aportul său este substanţial mai mare decât al autorului sau biografia lui penală
reclamă un tratament penal mai sever.
3. Aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii. La aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii, la fel
ca la celelalte forme de participaţie, se porneşte de la sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea la care au fost realizate actele de complicitate. Sigur că, în majoritatea cazurilor,
activitatea specifică complicelui este mai puţin gravă decât a celorlalţi participanţi, dar pot exista şi
situaţii în care aportul complicelui la săvârşirea infracţiunii să fie cel mai important în economia
săvârşirii infracţiunii. De exemplu, contribuţia complicelui constă în divulgarea unei informaţii
esenţiale despre sistemul de pază al locului de unde s-a comis un furt.
b) Aplicarea sancţiunilor în cazul participaţiei penale improprii. În ceea ce priveşte sancţionarea
participanţilor la o pluralitate ocazională improprie, legea face distincţie în funcţie atitudinea
subiectivă a membrilor pluralităţii de făptuitori. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală,
se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune.