VIORICA EDELSTEIN

Destinul
O poveste

Editura UNIVERSITAS
Petroșani, 2019
 Toate drepturile rezervate autorilor.
Toate drepturile rezervate. Tipărit în România. Nici o parte
din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o formă,
prin mijloace mecanice sau electronice, sau stocată într-o
bază de date fără acordul prealabil, în scris, al autorilor.

All rights reserved. Printed în Romania. No parts of this

publication may be reproduced or distributed in any form
or by any means, or stored in a data base or retrieval
system, without the prior permission of the authors.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

EDELSTEIN, VIORICA
Destinul - o poveste / Viorica Edelstein. - Petroşani :
Universitas, 2019
ISBN 978-973-741-655-1

821.135.1

Tiparul: Universitatea din Petroșani – Atelier Tipografie

Coperta: Ronny Edelstein Designatelier, Kőln, Germany
 VIORICA EDELSTEIN

Deschide această carte pentru a vedea ce am gândit...

și închide-o pentru a vedea ce gândești.
 1

O carte revelatoare, cu mesaj puternic

Deschizând cartea ”Destinul, o poveste”, scrisă de

Viorica Edelstein, mi-am spus că nu-mi mai poate oferi
prea multe exceptând, poate, povestea... La finalul lecturii,
am exclamat Uau!
Deși am ”înghițit” o serie de cărți de specialitate
despre soartă și destin, nu m-am declarat un om care a
înțeles prea multe în sensul că și ceea ce bănuiam a fi,
specialiștii mă afundau mai rău în termeni pretențioși și
teorii stufoase pentru care am fost convinsă că îmi trebuie
studii de specialitate pentru a le înțelege.
Cartea de față este de o simplitate și o acuratețe care
te fac să-ți dai cu palma peste frunte și să te cerți – cum de
nu m-am gândit la asta!?
Volumul cuprinde o filosofie de viață atât de bine
structurată încât ai impresia că ține de științe exacte.
Fiecare idee pare a fi o definiție clară care te ajută să
înțelegi perfect ce e cu soarta și destinul. Destinul fiind
acel plan de viață – fizic și spiritual - cu care te naști, iar
pentru a îndeplini acest plan, Creatorul te-a înzestrat cu tot
ce ai nevoie și acest tot se află în ADN-ul tău. Soarta
reprezintă căile de execuție ale planului, care se bazează
pe așa-zisul liber arbitru, dar în condiții date, precum o
5
 2

problemă de matematică. Provocator și inteligent plan al

Universului!
Talentul extraordinar al unei minți ordonate,
sintetice, cea a economistului, finanțistului de profesie,
Viorica Edelstein, face ca această scriere să transmită un
mesaj clar, aproape dur, dar ușor de asimilat prin felul cum
este structurată și completată această carte - cu un studiu
de caz revelator.
Cazul prezentat, o poveste de viață - redată ca o
conversație între autoare și personajul poveștii – te duce
acolo unde trebuie pentru a înțelege exact cum este cu
destinul și soarta, cu oamenii care ne traversează viața și
rolul lor precis, cu influența locurilor și a mediului în care
alegem să trăim, despre eșec și izbândă planificată, sau ca
roadă a alegerii noastre. Conversația este dusă uneori până
acolo unde, tu ca cititor, nu realizezi care este personajul,
care povestitorul, tocmai pentru a te face să asimilezi
esența!
Spuneam că această carte este revelatoare pe mai
multe paliere. În ce mă privește, după ce informațiile
lecturii mi s-au decantat, am avut revelația! Și eu sunt un
”analfabet funcțional”, așa cum au arătat testele
internaționale PISA despre majoritatea copiilor români –
deși citesc, nu înțeleg exact ce citesc și ce au de făcut cu
informația. Și cred că nu doar eu și copiii noștri! Este
posibil ca jumătate din planetă să fie așa, chiar dacă unii
au înghițit biblioteci întregi, viața lor este un eșec pentru
că nu știu să-și găsească vocația, harul care să-i facă
fericiți, victorioși folosind zestrea genetică cu care ne
naștem toți.
În acest sens, cartea de față face diferența! Ne ajută
să obținem rezultate remarcabile, cunoscând sau știind

6
 3

unde să găsim răspunsul citind-o, pentru că răspunde la

Cine? Ce? Cum? Unde? Pentru ce? De unde? De ce? etc.
Și ne mai învață ceva autoarea: firescul și armonia
deschide omului orizonturi nebănuite! Lecturând volumul
veți spune la fel – cum de nu m-am gândit?!

Ileana Fițulescu, jurnalist

7
 4

Citiți cartea pentru că merită!

Această carte este interesantă prin modalitatea pe care

autoarea a găsit-o pentru a demonstra prin propria-i
viziune asupra vieții că destinul și soarta nu sunt același
lucru, ci doar concepte confundabile.
Trebuie să recunosc că la început am avut îndoieli, dar
cum nu există un mâine, când un prieten te roagă ceva, am
citit cartea pe nerăsuflate.
O cunosc foarte bine pe Viorica și nu de puține ori mă
întrebam, oare de ce ea, de profesie economist, investește
ore, zile, ani, în a studia natura umană sub toate aspectele
ei? Citind cartea, am primit oarecum răspunsul la
întrebarea mea.
Apreciez foarte mult inspirația ei de a analiza
evenimente din viața Mariei pentru a confirma importanța
alegerilor pe care le facem în viață, pe lângă influența
destinului.
Așa cum spunea și cum a ales și titlul cărții, destinul
fiecăruia dintre noi este o poveste. Toți trecem prin situații
asemănătoare, dar cu rezolvări diferite. Nu m-am gândit
niciodată să disec expresia „soarta ne-o facem singuri”,
dar citind cele scrise am înțeles că este întocmai așa!
M-a atras asocierea vieții noastre cu o călătorie în
căutarea destinației. Destinația fiind motivul pentru care
8
 5

pornim în călătorie și pe care ea îl numește destin.

Experiențele neplăcute și emoțiile negative sunt
indicatoarele care ne arată că undeva am greșit drumul și
ne îndepărtăm de destinație.
Fiecare frază, fiecare cuvânt exprimă un adevăr.
Adaosul de informații, despre locul și momentul petrecerii
evenimentelor din viața Mariei, mărește interesul de a citi
cartea.
Dacă privilegiul unui prieten este să te mustre când e
cazul, un privilegiu mult mai mare este să-și exprime
aprecierea pentru ceea ce ești.
Citiți cartea pentru că merită!

Dr. Rodica Zisman

9
 6

De ce am scris această carte

Vă dau binețe tuturor dorindu-vă o zi bună!

Mă numesc Viorica...
Această carte nu se încadrează în nici o specie literară,
ea este pur și simplu Cartea mea.
Nici nu putea să fie altminteri pentru că nu am harul
scrisului și nici nu stăpânesc tehnica lui.
Ea s-ar putea bucura însă de o apreciere din punct de
vedere conceptual.
Prin ea am găsit modalitatea de a-mi materializa
dorința de a da și altora din ceea ce mi-a fost dăruit de
Creator.
Cartea este concepută în stil propriu, inspirată de
povestirile de viață ale celei mai bune prietene,
dintotdeauna și pentru totdeauna.
Numele ei este Maria și îi mulțumesc pentru
permisiunea de a vă reda evenimente din cursul vieții ei.
Povestirea evenimentelor din viața eroinei mele, Maria,
va urmări firul destinului ei și drumul parcurs spre
îndeplinirea lui, în ideea de a oferi cititorilor revelația
conștientizării factorilor care ne influențează destinul și
soarta.
Cunoașterea și conștientizarea fac parte din condițiile
care ne fac viața împlinită și fericită.
10
 7

Am credința că lectura acestor povestiri de viață,

unele dintre ele, se subînțelege, vă va lăsa impresia că vă
aparțin, că le-ați trăit și dumneavoastră cândva, sau poate
le veți trăi în viitor și vă veți aminti că le-ați citit undeva.
Intenția mea nu este de a produce o schimbare în gândirea
cititorilor prin filosofia mea de viață pe care o voi folosi la
analiza cauzelor care au determinat evenimentele din viața
Mariei.
Dorința mea este ca lecturarea acestei scrieri să
producă un ”miracol”, precum o ploaie ușoară care
produce, sau mai exact stimulează atât creșterea
buruienilor, cât și deschiderea florilor, funcție de sămânța
din care au apărut.
”Miracolul” se va produce dacă această carte va reuși
să vă aducă, dragi cititori, o rază de ”lumină” care să vă
permită a vedea și a înțelege mai limpede propria
dumneavoastră viață.
Este important să înțelegem ce este destinul și mai
ales care este destinul nostru pentru a nu ne opune
direcției lui, ci să-i urmăm firul pentru că numai astfel vom
avea satisfacții în viață, ne vom simți împliniți și fericiți.

Dar să revin la conținutul cărții. Evenimentele din

viața eroinei mele, relatate în carte, sunt acelea pe care le-
am considerat puncte de cotitură pe drumul vieții ei spre
îndeplinirea destinului sau mai exact, materializarea lui.
Pentru a înțelege mai bine gândirea și viziunea de
viață a Mariei am început să o descos punându-i tot felul
de întrebări, cu riscul de a-i răscoli și amintiri neplăcute.
Conform adevărului „în tot răul este și un bine”
răspunsurile ei au luat parcă forma unei destăinuiri, a unei
spovedanii, ușurându-și astfel sufletul.

11
 8

Ascultând-o, am înțeles o dată în plus că viața

fiecăruia dintre noi poate deveni oricând o poveste.
Aproape toți trecem în viață prin situații asemănătoare,
doar rezolvarea lor diferă în funcție de soluția pe care o
alegem. Această gamă de soluții nuanțează poveștile de
viață.
Cel mai important lucru pe care l-am înțeles însă este
că destinul și soarta nu sunt același lucru, după cum par a
fi. Ele sunt atât de împletite și dependente încât nu le prea
putem despărți și atunci preferăm să le luăm împreună,
confundându-le.
Avem nevoie de multă cunoaștere și conștientizare a
ceea ce suntem și cum suntem creați, pentru a putea
înțelege dacă în anumite momente ale vieții suntem pe
drumul destinului sau am deviat.
Vă mărturisesc că fiind nedespărțite și cunoscîndu-i
acțiunile și hotărârile pe care le-a luat de-a lungul
timpului, fără a o judeca, am încercat să înțeleg ce anume
a determint-o pe Maria să facă o alegere sau alta, sau să
acționeze într-un fel sau altul.
De judecat nici nu poate fi vorba. A judeca pe ceilalți
este o mare greșeală pe care, trebuie să recunoaștem, o
facem destul de des, din necunoaștere!
Fiecare dintre noi este unic, la fel ca ADN-ul celulelor
noastre, sau amprenta digitală.
Din acest motiv ne creăm realitatea noastră trecând
prin filtrul unicității noastre tot ceea ce percepem din
lumea înconjurătoare, cu cele cinci simțuri.
Această realitate o percepem ca absolută pentru că este
a noastră, face parte din noi. De aceea se spune că „Fiecare
își are dreptatea lui”, adică realitatea lui.

12
 9

De asemenea, se subînțelege că nu putem schimba pe

nimeni, fiecare este unic și definit.
A judeca pe ceilalți prin filtrul unicității noastre nu
poate duce decât la un rezultatul eronat.
Această eroare atrage după sine multe neplăceri și
probleme în viața noastră, atunci când se înfăptuiește.
S-ar părea că apare o contradicție între a judeca și a
analiza. Judecata presupune un verdict, pe când analiza
duce la înțelegere.
În povestirea evenimentelor din viața Mariei, cu
permisiunea ei bineînțeles, am intervenit cu o ușoară
analiză a factorilor care i-au influențat și determinat soarta
pe drumul destinului.
Broderia pe care am adăugat-o povestirilor din viața
ei, prin intervențiile mele, nu a fost întotdeauna acceptată
de la început, dar în cele din urmă a fost apreciată și
înțeleasă.
Am mizat pe faptul că nu suntem foarte diferite în
gândire și în modul de a percepe viața.
Vă doresc succes la lectură și puterea de a pătrunde,
dincolo de povestirile Mariei, pe poarta cunoașterii de
sine, pentru a vă descoperii și evolua!

13
 10

Filosofia mea de viață

Pentru a-mi fi înțelese intervențiile în analiza unor

evenimente din viața Mariei, mă simt datoare să vă
dezvălui viziunea mea asupra vieții.
Care dintre noi nu s-a întrebat, și nu o dată în viață:
Care este scopul vieții? Care sunt cauzele suferințelor care
apar în viața noastră? În ce scop am fost creați? Care este
scopul dezvoltării noastre spirituale?
În toate timpurile au încercat marii oameni de știință
și marile genii să descopere pentru ce trăiește omul, dar nu
au găsit răspunsul.
Această întrebare este tot mai pregnantă în fiecare
generație, pentru că suferințele nu dispar, iar lupta pentru
supraviețuire continuă și ea.
Atunci ne întrebăm: oare nu este posibil ca răspunsul
să nu fie în domeniul cunoașterii noastre, iar descifrarea
răspunsului poate nu este în domeniul științelor?
Nu este vorba numai despre întrebarea, în ce scop
există ”Creația”, ființele vii și oamenii, ci mai ales
întrebarea: pentru ce trăiesc eu?

14
 11

Dacă observăm Natura, constatăm că lumile vii

inferioare au rolul, printre altele, de a fi hrană pentru cele
superioare.
Vegetalele sunt hrană pentru lumea animală și pentru
oameni, apoi animalele sunt hrană pentru oameni și stop
cu logica! Noi ce rol avem?
Făcând parte din Natură, existența noastră este și ea
sub influența legilor ei.
Atunci este firesc să ne întrebăm, oare ce este acel
ceva, ce există în noi și care ar putea fi ”hrană”pentru ceva
sau pentru cineva?
Pentru a primi răspuns, se pare că trebuie să mai
evoluăm, să mai dezvoltăm ceva care este în noi, poate un
simț neactivat!
Înțelegem că noi nu putem percepe decât lumile
inferioare nouă, pentru că „numai de sus poți vedea ce este
jos”.
Logic ar fi să evoluăm, să ne dezvoltăm mai mult
decât suntem pentru a ajunge”acolo sus”, de unde să ne
putem percepe, pentru a ne înțelege pe noi și rolul pe care
îl avem aici, în lumea pe care o numim Omenire.
Se vorbește foarte mult despre dezvoltare în toate
domeniile și mai ales de ”dezvoltarea personală”, care de
cele mai multe ori nu este înțeleasă. Răspunsul ni-l dă
chiar natura.
Procesele de dezvoltare din natură și cele din corpul
omenesc ne uimesc cu ”contradicțiile” dintre ele.

15
 12

De exemplu, puiul de animal devine matur în câteva

săptămâni sau luni, pe când bebelușul are nevoie de un
lung proces de dezvoltare până când devine matur.
Numai la sfârșitul procesului lui de dezvoltare se vede
că el este ”coroana creației”.
Este extraordinară contradicția dintre procesul de
maturizare al ființelor vii și cel al omului și implicit durata
vieții pe pământ.
Eu aș afirma că durata de viață a ființelor vii, nu este
corect apreciată dacă ne referim numai la existența fizică
percepută de noi, măsurată în ani.
Atunci când plantele dispar fizic, pentru că au devenit
hrană, ele continuă să se manifeste în altă formă, ca
energie în noul corp, partea materială reîntorcându-se ca
reziduu de unde a venit, din pământ.
Se confirmă legea conservării materiei a lui Antoine
Laurent de Lavoisier, părintele chimiei moderne, care
spune că „În Natură nimic nu se pierde, nimic nu se
câștigă, totul se transformă”.
Lanțul transformărilor continuă la toate nivelele
existenței conform legii mișcării veșnice.
Atunci oare ce se întămplă cu noi?
Noi sesizăm lumea prin cele cinci simțuri ale noastre.
Ceea ce sesizăm prin văz, auz, gust, miros și tactil este
cuprins în interiorul nostru și ne prezintă tabloul lumii
noastre, din lumea reală înconjurătoare.
Dacă am fi avut alte simțuri, am fi perceput realitatea,
lumea în alt fel.

16
 13

Câinii, de exemplu, ”văd” lumea cu ajutorul

mirosului, albinele o ”văd” împărțită în miliarde de celule.
Fiecare viețuitoare trăiește în ”lumea” ei, limitată de
simțurile cu care a fost înzestrată și mai ales de limitele
acestora.
Omul având conștiință, în plus față de cele cinci
simțuri pe care le au și animalele, este cea mai
perfecționată dintre viețuitoarele pământului.
El este singurul dintre toate viețuitoarele care a fost
creat cu capacitatea de dezvoltare interioară, capabil să
descopere în sine și să-l dezvolte pe cel de al șaselea simț,
care să-i permită să vadă întreaga realitate.
Noi numim acest al șaselea simț intuiție.
Acesta este simțul care transformă cunoașterea în
simțire. Oricâte cunoaștințe am acumula dacă nu le
conștientizăm trăindu-le, simțindu-le, ele rămân teorii,
care vor fi date uitării.
Conștientizarea are loc numai în momentul în care
experimentăm cunoașterea. Experimentarea ei provocă o
trăire, o simțire, un sentiment care se va adăuga celorlalte,
îmbogățind sufletul și spiritul, hrănindu-le.
Aproape fără să ne dăm seama am aflat că și noi
oamenii ”furnizăm o hrană” pentru Univers, prin ceea ce
am adăugat spiritului nostru, care se va întoarce de unde a
venit, mai ”bogat” sau nu, funcție de ”hrana” pe care a
primit-o. Noi afirmăm, când cineva și-a încheiat viața pe
pământ, că ”s-a dus la cer”. Care parte din noi ”se duce la

17
 14

cer”? Simplu de înțeles că partea sufletească, spirituală,

care va continua să existe în alte planuri.
Revin la ”dezvoltarea personală”. Oricâte cursuri am
face, oricâte cărți am citi, dacă nu aplicăm cele învățate, în
viața nostră, nu se va produce în noi nici o dezvoltare
efectivă. Pentru a putea dezvolta ceva este necesar să
cunoaștem acel ceva. Este necesară cunoașterea Sinelui
pentru a-l putea dezvolta, să ne cunoaștem pe noi înșine nu
doar imaginea din oglindă. Cunoașterea de Sine și
dezvoltarea se fac treptat și cu efort continuu.
Atunci când omul descoperă în sine acest simț al
intuiției, el simte în jurul său o lume mai mare, vede sensul
vieții, cauzele suferințelor, scopul existenței și în plus va
putea să stăpânească și să distrugă cauzele suferințelor,
pentru a trăi împlinit și fericit.
Intuiția ne ajută să ne conștientizăm destinul și să-i
urmăm drumul.
Apărem în această lume, la fel ca toate celelalte
viețuitoare, cu un scop, cu un rost am spune noi, pe care îl
numim Destin.
Ne naștem pentru că primim un suflet, un suflu de
viață, care dă corpului nostru fizic energia vieții.
Sufletul trebuie alimentat permanent pentru a
menține viața și a o dezvolta.
Fiecare om este destinat în această formă de viață, să
fie dependent de două lumi - de lumea fizică, materială,
care ne este cunoscută și care este efectul acțiunii celei de

18
 15

a doua lumi, cea spirituală, care este cauza a tot ce se

petrece în lumea materială.
Este cunoscută afirmația că „Trăim într-o lume
duală”. Afirmația confirmă expresia „Cum e sus așa e și
jos”.
Corpul nostru fizic vine cu un ”proiect” de dezvoltare
înscris în ADN-ul pe care îl moștenim de la părinți. El ne
este dat și nu ales!
Sufletul nostru încărcat cu spirit, vine și el cu
”proiectul” lui. La fel ca și ADN-ul, care este unic pentru
fiecare, și ”proiectul” sufletului spiritualizat este unic.
Acest ”proiect” al sufletului este scopul pentru care ni
s-a dat viața, este Destinul nostru.
Este destinația la care dezvoltarea nostră spirituală
trebuie să ajungă.
În sufletul spiritualizat se află darul pe care trebuie să-
l descoperim și să-l folosim în atingerea scopului pentru
care am fost creați. Acel Har pe care fiecare dintre noi îl
are.
Spiritul, care a însoțit sufletul, se va ”hrăni” și
dezvolta cu trăirile noastre spirituale și se va întoarce în
cele din urmă de unde a venit, îmbogățit și va fi ”hrană
spirituală” pentru alte lumi, nepercepute de noi.
Răsplata pe care ne-o dă sufletul atunci când acționăm
împreună cu el la realizarea ”proiectului” său este
sentimentul de bucurie, de inspirație, de optimism, de
curaj.

19
 16

Nu de puține ori spunem cu entuziasm, la modul

inconștient, că „ne bucurăm din suflet” pentru o realizare,
sau afirmăm că un lucru s-a petrecut pe placul sufletului
nostru.
Finalizarea acestui ”proiect” destinat fiecăruia dintre
noi, ne va da sentimentul de împlinire, iar parcursul
presărat cu bucurii.
Când ne abatem de la coordonatele ”proiectului” și
este nevoie de corecturi, sufletul va fi nemulțumit, iar noi
vom suferi, spunând: „mă doare sufletul”!
Dacă vom conștientiza cauza, vom depune tot efortul
să corectăm eroarea, dacă nu vom conștientiza și vom
continua în greșeală, suferința va crește și ea.
Intuiția este capacitatea de care avem nevoie pentru a
simți ”proiectul” sufletului și a lucra la el.
Între cele două lumi în care trăim acționează puterea
atracției.
Noi, oamenii, precum și întreaga Natură pe care o
percepem, suntem o Creație care are însușirea de a primi
caracteristicile Creatorului său.
Indiferent cum numim această forță creatoare, ea
acționează permanent și are o singură caracteristică, aceea
de a influența, de a dărui continuu din caracteristicile sale,
până când Creația îi va semăna.
Așa se și spune că ”Suntem creați după chipul și
asemănarea Lui”, a Creatorului.

20
 17

Și ca orice creator, El își iubește Creația,

transmițându-i tot ce are mai bun în esența sa, pentru a o
perfecționa.
De aceea EL este simțit de Creație ca plăcere, ca
știință, ca liniște și ca împlinire. Într-un singur cuvânt, este
simțit ca plăcere în toate formele ei posibile.
Creatorul are ”dorința de a da” pentru a influența
Creația să evolueze conform ”proiectului” după care a
creat-o.
Creația are caracteristica opusă ”dorința de a primi”,
fiind înzestrată cu un Ego, care simte nevoia de a fi hrănit
continuu, pentru a fi împlinit.
Abaterile de la legile ”proiectului” nu se pedepsesc,
așa cum ne-a învățat religia, ci se corectează prin
învățătură. Lecția o simțim prin absența plăcerii, a liniștii,
a împlinirii, atunci când am acționat greșit.
Eșecul de azi poate fi succesul de mâine, dacă
conștientizăm cauza eșecului și o îndepărtăm.
Prin asociere cu acest înțeles al vieții, destinul nostru
ar putea fi ”proiectul” după care am fost creați, iar
realizarea acestui ”proiect” ar putea fi punctul sau
”destinația” la care trebuie să ajungem în această formă de
viață.
Conștiința cu care am fost dotați, ne dă senzația că am
putea să intervenim în a schimba câte ceva în acest
”proiect”.
Senzația aceasta, în înțelegerea mea, este acel ”liber
arbitru”, care ne-ar permite numai să alegem ”căile de

21
 18

execuție ale proiectului” pentru a-l duce la bun sfârșit, dar

nici într-un caz, să-l schimbăm!
Aceste ”căi de execuție” sunt alegerile pe care le
facem în viață și care ne creează Soarta.
Vă amintiți expresia „Soarta ne-o facem singuri”?
Cu cât căile vor fi mai drepte vom avea de făcut mai
puțin efort și vom ajunge la destinație cu plăcutul
sentiment de împlinire.
Soarta este ghidată de Egoul nostru, care se formează
și se ”hrănește” cu ceea ce ne oferă mediul înconjurător.
Fiecare ne naștem într-un loc de pe acestă planetă,
într-un anumit moment istoric și social, dar mai ales, într-
o anumită familie. Altfel spus, într-un cadru bine limitat,
în care acționează legi fixe și veșnice ale creației.
Ne punem întrebarea - unde este libera noastră
alegere, așa numitul liber arbitru, dacă suntem formați și
cizelați în niște limite, acelea ale mediului în care ne-am
născut și în care trăim?
Conform logicii noastre, nu putem alege decât ceva
din ceea ce este!
Cât timp capacitatea noastră fizică, emoțională și
cognitivă este înscrisă în ADN-ul nostru, moștenit de la
părinți și modelat de mediul înconjurător, liberul arbitru
sau libera noastră alegere este doar o imaginație a noastră,
o dorință, un fel de ”fata morgana”.
Dar ea nu este ca orice altă dorință, ci una bine
implantată în ”proiectul vieții” pentru a ne atrage spre
evoluție.

22
 19

Cum să fim bogați, dacă ne-am născut într-o familie

săracă, sau cum să arătăm altfel decât părinții din care ne-
am născut?
Suntem tentați să credem că, trebuie să ne acceptăm
soarta.
Apare totuși întrebarea - Cum putem să evoluăm dacă
nu putem să ne mișcăm?
Conștiința cu care am fost înzestrați numai noi,
oamenii, vine însă cu o soluție. „Schimbi locul schimbi
norocul”- spune o vorbă înțeleaptă.
Schimbarea sorții este alegerea altui drum pentru a
ajunge la aceiași destinație. Schimbarea drumului este ca
o tragere la sorți, noul drum poate fi mai direct, mai bun
din toate punctele de vedere, sau mai puțin bun decât cel
pe care l-am abandonat.
Adevărat, poți schimba la un moment dat soarta, dar
nu poți anula dependența de limitele mediului, chiar dacă
acesta este altul. Legea acționează pretutindeni.
Ne naștem cu o ”zestre” genetică, aș spune ancestrală,
modificată de la o generație la alta până la noi.
Noi nu prea putem percepe decât moștenirea genetică
de la părinții noștri și, poate, de la bunici.
Procesul de ”înzestrare” nu se oprește, el continuă
adăugând noi modificări, cele care se produc în cursul
vieții noastre și pe care le transmitem urmașilor.
Modificările genetice produse pe parcursul vieții sunt
de fapt adaptări pentru a supraviețui la influențele

23
 20

mediului în care creștem, în care ne formăm ca oameni și

personalitate.
Destinul, în concepția mea, este o destinație la care
trebuie să ajungem, pentru a ne desăvârși evoluția ca ființe
spirituale, întrupate în această formă de viață.
La modul general, Destinul omului este evoluția
spirituală. La modul individual, evoluția spirituală are loc
prin activarea aptitudinilor, a Harului cu care ne naștem.
Firul roșu al destinului, care ne conduce în tot ceea ce
facem în viață, este alcătuit din aptitudinile sau aptitudinea
cea mai proeminentă, impregnată în genele noastre, acel
Har sau spirit, primit de nu știm unde.
Afirmația noastră despre cineva că are ”spirit” de un
anumit fel, artistic sau de altă natură, confirmă că acel om
a fost înzestrat cu o aptitudine sau o abilitate de netăgăduit.
Dacă genele purtătoare a acestui Har nu vor fi
activate, așa cum au fost activate cele responsabile de
creșterea corpului fizic, de exemplu, atunci vom orbecăi
pe drumurile vieții, fără a simți frumusețea și satisfacția ei.
Vom fi nemulțumiți și nefericiți.
Prin analogie, este la fel cu un dar primit și nedesfăcut
care nu va aduce bucurie celui care l-a primit, iar cel care
l-a dăruit va rămâne trist, plecând de unde a venit...
Ce putem noi face? Să conștientizăm, să descoperim
în noi, prin cunoașterea de Sine, acest Har și să facem totul
pentru a-l satisface. Satisfacerea lui ne aduce împlinirea,
fericirea, bucuria de a trăi.

24
 21

La modul inconștient suntem trași ca de un fir nevăzut,

de acest Har, pentru că motorul vieții este satisfacția. După
ea alergăm toată viața, prin acțiunile noastre zilnice.
Avem dorințe, iar îndeplinirea lor ne aduce satisfacție
pentru un timp, apoi dispar și apar altele pentru a căror
împlinire acționăm și tot așa până la sfârșit.
Viața este un lanț de dorințe și acțiuni pentru
satisfacerea lor.
Insatisfacția este semn că dorința nu era în locul și
momentul potrivit, urmând să fie anulată sau amânată.
Ea va genera o lecție pe care dacă o învățăm, nu se va
mai repeta.
Noi și natura din care facem parte, avem însușirea de
a primi mereu ceva din afara noastră, iar aceasta ne dă
satisfacția momentului.
Suntem ca un vas care se vrea umplut tot timpul.
Simțim plăcerea pe care ne-o dă hrana, aerul, sexul,
averea, cunoașterea, aprecierea celorlalți ș.a.m.d.
Satisfacția primirii a acelui ”ceva”, pe care îl dorim și
pentru care am pregătit”vasul”, ne induce o stare de bine
pe care o numim fericire.
Satisfacția o simțim numai atunci când acționăm
pentru a o creea, conștient sau nu.
Ceea ce ne deosebește însă, dând diversitate și
farmec vieții, aș zice eu, este nuanța dorințelor noastre,
deși ele par a fi aceleași.

25
 22

Ne întrebăm - oare ce nuanțează dorințele comune ale

oamenilor, nuanțare care devine în cele din urmă firul roșu
al destinului?
Dacă acceptăm că destinul este creat de Harul cu care
ne naștem și că toate acțiunile și hotărârile din viața
noastră sunt conduse de el, atunci putem accepta și
credința că în Destin nu ne prea putem amesteca, pentru că
„Ce ne e scris, în frunte ne e pus.”
Eu aș spune: „Ce ne e scris, în gene ne e pus”!
Venim în această lume cu o moștenire genetică foarte
diversificată.
Ne naștem înzestrați cu cele cinci simțuri care sunt
intrările a tot ceea ce este necesar să primim din afară,
pentru a trăi în mediul numit Natură.
Aceste simțuri au însă limite diferite de la om, la om.
Limitele cu cât sunt mai mari cu atât accentuează
aptitudinile, abilitățile noastre.
Din acest motiv dorința noastră de a satisface un simț cu
limite mai mari, va fi mai puternică, dar și satisfacția
împlinirii mai mare.
Un exemplu ar putea fi muzicienii. Aceștia au un simț
auditiv cu limite largi, percep o gamă foarte largă de
sunete comparativ cu alți oameni.
Ei vor căuta să-l satisfacă prin sunete din aceeași
gamă, ceea ce nu este ușor, dar așa începe drumul
destinului lor.
Ei vor compune propria lor muzică pentru a-și
satisface simțul auditiv.

26
 23

Satisfacția lor este atât de puternică încât toată viața

vor acționa pentru a o crea și recrea.
Aceste compoziții vor contribui la dezvoltarea și
rafinarea auditivului și a altor oameni, aducându-le
bucurie și satisfacție. Noi toți ne bucurăm de compozițiile
lor de-a lungul a mai multe generații.
Câtă fericire se crează prin desăvârșirea destinului atât
în propriul suflet cât si în al celor din jur!
Putem spune că acesta este Destinul lor, acesta a fost
scopul Creatorului atunci când le-a dăruit Harul.
Harul trebuie descoperit, activat, dezvoltat și dăruit
pentru a intra în veșnicia spiritului creator.
Creatorul nostru ne-a înzestrat cu un liber arbitru, care
ne permite să alegem drumurile împlinirii destinului, a
evoluției. Condiția de bază este conștientizarea.
Metaforic vorbind, dacă din necunoaștere vom alege
drumul cel mai accidentat care urcă și coboară, nu ne va fi
ușor. Vom obosi și poate ne vom îmbolnăvi, într-un cuvânt
vom suferi din cauza alegerii făcute și vom ajunge la
destinație epuizați, nemulțumiți și neîmpliniți.
Este posibilă conștientizarea greșelii și să ne
redresăm. Dacă intuitiv vom alege un drum bun, asfaltat
pe care vom avea toate facilitățile necesare, vom întâlni și
alți oameni mulțumiți, ne vom bucura de călătorie și vom
ajunge la destinație în starea cea mai bună, cu sentimentul
împlinirii scopului pentru care am călătorit.

27
 24

Indicatorul drumului bine ales este satisfacția,

plăcerea pe care ne-o dă lucrul făcut, sau rezultatul
acțiunilor noastre.
Adevărat că noi alegem în viață, mulțumită liberului
arbitru cu care am fost înzestrați prin cunoaștere, dar noi
nu am fost scoși din Natură.
În momentul când am devenit conștienți, am rămas
aceeași parte din Natură, e drept cea mai evoulată, dar
supusă legilor ei, la fel ca toate celelalte viețuitoare.
Prin conștiință și conștientizare am reușit, de-a lungul
istoriei evoluției noastre, să descoperim parte din legile
Naturii care ne influențează existența și am învățat să le
folosim în favoarea noastră.
Aceste legi sunt invariabile și veșnice, am putea spune
că ele sunt soarta noastră.
Necunoașterea sau încălcarea lor, nu ne scutește de
probleme. Eu consider aceste legi ale naturii ca fiind
factorii determinanți care influențează alegerile pe care le
facem în viață și care ne creionează drumul destinului.
La modul general acești factori de influență sunt
moștenirea genetică, mediul în care ne-am născut, familia,
societatea, momentul istoric și geografic.
Acțiunea mediului în care trăim, ne brodează viața cu
evenimente.
Imaginea mea în această viață este aceea a unei păpuși
manevrată de o multitudine de fire acționate de forțele
nevăzute ale legilor Creației.

28
 25

Viața Mariei nu are nimic spectaculos, este la fel ca a

fiecăruia dintre noi, dar povestirea ei va confirma faptul că
noi urmăm firul destinului, în mod mai mult sau mai puțin
conștient, prin alegerile pe care le facem în diverse
momente ale vieții.
Poate vă veți regăsi în diferite situații ale vieții ei și,
cine știe, să primiți răspunsul alegerilor pe care le-ați luat
în viață, sau să le conștientizați pe cele care le veți lua în
viitor.

29
 26

Străbunica Ana

Maria s-a născut într-un sat dintr-o zonă deluroasă, mai

exact la capătul lui, într-o familie numeroasă.
Într-o căsuța cu două odăi trăiau bunicii, cu șase din
cei nouă copii, și străbunica ei, Ana, mama bunicii.
Unul din cei șase copii era mama Mariei.
Condițiile de viață erau mai mult decât modeste...,
modeste am spune noi prin comparație.
De apreciat este că viața de familie era bine organizată,
copiii erau educați în spirit și morală creștină.
Insist asupra locului de naștere și a familiei pentru a
începe povestirea de la rădăcini, sau mai corect, de la
ramurile care au început să crească în arborele genealogic
al familiei ei, cu aproape 150 de ani înainte.
Atunci, doi tineri care erau străbunicii Mariei din
partea mamei, s-au căsătorit și săraci fiind, s-au aciuit la
marginea satului, într-o căsuță rămasă moștenire.
O casă de pământ, cu lut pe jos și două odăi.
Astăzi am numi-o casă ecologică.
Nici terenul din jurul casei nu era prea mare și darnic,
fiind o coastă de deal, pe care nu se putea cultiva nimic

30
 27

altceva, decât câțiva știuleți de porumb și planta câțiva

meri și pruni.
Iluminatul în acea perioadă, cu mult înaintea primului
război mondial, se facea cu lampa de petrol.
Zona era aspră și neprietenoasă unei vieți tihnite.
Dacă mă gândesc la influența mediului asupra vieții
oamenilor, aș putea spune că înțeleg de ce oamenii din
acea zonă erau foarte aspri, duri cu animalele și chiar cu
propriii copii... Erau la fel ca viața pe care o duceau.
Aproape că nu sunt sigură dacă își sărutau copiii, cel
puțin în somn, așa cum spune înțelepciunea batrânilor că
ar fi bine.
Liviu Rebreanu a surprins foarte bine viața oamenilor
din această zonă, în romanul său, Ion.
Oamenii, în special bărbații mai tineri, ”migrau” în
sezonul de munci agricole în zonele cu grâne, de unde se
întorceau cu grâu pentru pâine, fiindcă de mămăligă erau
sătui.
Ce schimbare s-a produs în soarta acelor oameni care
au ales această variantă de viață?
Unii au divorțat, alții s-au strămutat cu familiile lor în
zonele acelea, sau și-au întemeiat acolo familii
schimbându-și modul de viață și obiceiurile.
Un singur obicei nu l-au pierdut, acela de a ospăta pe
oricine le trecea pragul cu un pahar de pălincă, pe care o
aduceau de acasă, făcută din prunele de pe coastă.

31
 28

Acest fenomen se petrecea după anii '50, dar el

confirmă că acțiunea mediului asupra alegerilor pe care le
fac oamenii, a fost și va fi veșnică.
Am impresia că m-am cam îndepărtat de căsuța din
poveste, cu lut pe jos și fericirea începutului de căsnicie a
celor doi străbunici ai Mariei.
A fost dorința Mariei să-și înceapă povestirile
amintind-o pe străbunica Ana, ea fiind cea mai îndepărtată
rudă pe care și-o amintește.
I-a fost dat să o cunoască și îi apreciază și astăzi
dârzenia de a înfrunta viața, precum și sănătatea
sufletească de care a dat dovadă în lunga sa viață de 92 de
ani.
La scurt timp după căsătorie, Ana a născut primul
copil, apoi al doilea, două fete, dar fericirea n-a durat prea
mult.
Viața părea să se scurgă normal în familia Anei, însă
destinul a intervenit punând-o la încercare grea.
Într-una din seri, soțul ei a trimis-o să împrumute un
brici de ras, de la un vecin. Așa era în vremea aceea, nu
fiecare avea un brici în casă, iar femeia deservea bărbatul
întors trudit de la muncă.
Asprimea vieții anula, sau reducea în mintea omului,
pericolul condițiilor de trai.
Prin bezna ca smoala, se pare că luna era ascunsă între
nori, cu un felinar în mână, care doar licărea, Ana a plecat
spre casa vecinilor.

32
 29

Casele erau distanțate una de alta, mai ales de casa lor,

care era la capătul satului.
Pe drumul pietruit și în liniștea întunericului, ea își
auzea ecoul pașilor.
Acest ecou i-a creat impresia că aude pași care o
urmăresc și a început să fugă.
Ajungând la ușa vecinilor, grăbită și înfricoșată, s-a
izbit, cu toată puterea, cu capul în ușă.
Ușa însă nu era deschisă, așa cum i s-a părut ei datorită
întunericului și a fricii provocate de urmărirea imaginară.
A căzut amețită din cauza loviturii foarte puternice pe care
a primit-o.
Această nefericită întâmplare avea să-i schimbe viața
în mod dramatic, la cei 26 de ani pe care îi avea.
Lovitura la cap a fost atât de puternică încât după
câteva zile și-a pierdut un ochi, iar cu celălalt, în scurt
timp, nu a mai văzut deloc.
În mod sigur, în zilele noastre ar fi putut fi salvat ochiul
rămas, dar totul s-a întâmplat atunci și acolo.
Întâmplarea este dovada că mediul familiar, istoric și
social, sau altfel spus, locul și momentul influențează viața
determinând soarta.
Ana și-a continuat viața, reușind să se adapteze la noile
condiții de nevăzătoare.
Aceasta se pare că a fost intervenția destinului ei, cam
brutală dar, se pare, necesară după cum vom înțelege din
povestire.

33
 30

Rămânând fără vedere, Ana și-a dezvoltat foarte mult

simțul pipăitului și al auzului.
Ajutându-se de ochii minții, a început să croiască și să
coase, ajungând să fie foarte solicitată de femeile din sat,
desigur pentru lucruri simple.
Un organ fizic, de cunoaștere a lumii materiale,
anihilat, a activat un altul spiritual de cunoaștere în altă
formă, a aceleeași lumi.
Destinul însă, nu a încetat să o încerce. Primul război
mondial i-a luat soțul pentru totdeauna, dar tot nu a fost
destul.
Fiica cea mai mică, dintre cele trei pe care le avea, pe
a treia o născuse nevăzătoare, era foarte legată de tatăl său.
S-a stins de tristețe văzând ca tatăl ei nu se mai întoarcea
din război.
Avea vreo nouă ani când se terminase războiul și
soldații care au supraviețuit, se întorceau acasă.
Casa fiind la drum, fetița stătea cât era ziulica de lungă,
în vârful gardului, uitându-se în lungul drumului, poate,
poate, îl va vedea pe tatăl ei venind.
Când zărea un om, care semăna de la distanță cu tatăl
ei, fugea bucuroasă și-i spunea mamei - vine tata, l-am
văzut! Apoi întorcându-se la poartă și văzând că nu este el,
începea să plângă.
Îi întreba pe cei care treceau pe drum dacă l-au văzut
pe tatăl ei venind, iar răspunsurile erau diferite, după
judecata fiecăruia.

34
 31

Unii îi spuneau că l-au văzut și este pe drum spre casă,

alții, fără să gândească prea mult, îi răspundeau că
nu va mai veni niciodată.
După fiecare răspuns și după zile întregi de așteptare
și plâns continuu, stările ei emoționale au îndoit-o ca pe un
fir care, în cele din urmă, s-a rupt.
S-a îmbolnăvit și s-a dus la ceruri suspinând la
propriu, până la ultima suflare, de dorul tatălui care nu s-
a mai întors niciodată, dar pe care probabil l-a întâlnit
acolo sus.
Rămânând văduvă, Ana a decis să dea una dintre fete
de ”suflet”, așa cum se spunea, atunci și acolo, la înfiere.
Această fată a ei a fost înfiată de către o familie
înstărită, soarta ei separându-se de cea a familiei ei
biologice.
Acest caz confirmă adevărul din expresia „Schimbi
locul, schimbi norocul”.
Ajungând în familia unui preot a cărui soție era
profesoară, ea a fost foarte bine îngrijită și educată, astfel
destinul ei se contura în altă direcție.
A devenit profesoară și s-a căsătorit cu un medic
recunoscut în zonă.
Nu se cunosc motivele pentru care ea a întrerupt orice
legătură cu mama ei Ana, pe care nu a mai vizitat-o
niciodată, sau mai exact nu a vrut să o mai vadă.
Presupun că așa a fost educată de părinții adoptivi care
se considerau din altă clasă socială.

35
 32

Ultima vizită a facut-o în momentul în care s-a pus

problema moștenirii, a palmei de pământ care i s-ar fi
cuvenit și pe care a dorit să o vadă cât este de mare și cum
arată.
A refuzat să intre în casă, să o vadă pe mama ei, o
țărancă oarbă. Cu greu a acceptat să se așeze pe un scaun
în curte, în timp ce soțul ei o aștepta la poartă.
Educația este o mască a sufletului, pe care mediul în
care trăim ne învață să ne-o punem, pentru a ”da bine”, în
jargonul zilei.
Ce durere o fi simțit biata Ana, nimeni nu știe! I-a fost
refuzată acea mângâiere pe păr cu care își recunoștea
copiii.
Nu are nici o importanță câtă educație avem, dacă nu
ne desprindem de partea cea mai de jos a evoluției, iubirea
de materie.
Iubirea de materie duce la dependență și la risipă de
energie vitală alergând după ea și, în cele din urmă, atracția
ei este așa de puternică încât ne bagă în sânul ei de pământ.
Anei nu i-a mai rămas decât fiica Rafila, cu care a trăit
în casă până la sfârșitul vieții.
După căsătoria lui Rafila, s-ar părea că viața i s-a mai
liniștit.
În casă a apărut un bărbat, ginerele pe care l-a apreciat
și iubit foarte mult, acesta fiind un om foarte cumsecade și
gospodar, după spusele ei și ale întregii familii.

36
 33

Au venit pe lume cei nouă nepoți, pe care i-a îngrijit și

ea cum a putut, ajungând să-și cunoască și câțiva
strănepoți printre care și pe Maria.
Să-i cunoască în felul ei, nevăzând, ea îi deosebea pe
toți după voce, iar imaginea fiecăruia și-o construia cu
ochii minții pipăindu-le fața și părul.
Ana, deși încercată de viață până peste puterile
suportabilului, am spune noi, cu bățul în mână și
neînsoțită, se ducea la biserică în fiecare duminică și zi de
sărbătoare.
Nici o clipă nu și-a pierdut credința și nu l-a învinuit
pe Creator de încercările prin care a trecut în viața ei.
Întărirea credinței se pare că a fost destinul ei, își
acceptase soarta, era liniștită cu inima plină de iubire
pentru ceea ce mai avea și mai ales pentru Dumnezeu.
Moștenirea gentică foarte bună a ajutat-o să reziste
încercărilor vieții, a ajuns la frumoasa vârstă de 92 de ani,
când destinul și-a zis: încă o încercare a credinței și gata.
Rafila ei s-a îmbolnăvit de necruțătoarea boală, la
numai 56 de ani.
Din ziua când ea a aflat, nu a mai încetat să se roage,
ca ultimă dorință, să o ia Dumnezeu înaintea fiicei sale.
Nu este de mirare că nu mai avea puteri pentru a trece
încă o dată peste încercarea care pare a fi cea mai grea din
viața unei mame.
Dumnezeu s-a milostivit de ea și i-a îndeplinit dorința.
Ana s-a stins cu două săptămâni înaintea fiicei sale
Rafila!

37
 34

A fost jelită de cei care au cunoscut-o și iubit-o ca pe

o sfântă, un om de omenie și de o dârzenie rară.
O lege a vieții este cea a credinței, nu a habotniciei.
Credința este speranță, este gândirea pozitivă, este
ingredientul necesar pentru a vedea partea bună a realității.
Niciodată nu se va împlini ceva în care nu credem, sau
care nu este o dorință din inimă, ci din creier.
Dorința este de fapt o rugăciune!
Rugăciunea se îndeplinește numai atunci când există
credință și atunci când este o dorință izvorâtă din inimă,
din simțire, altfel, rămân doar vorbe golite de energia
sufletului, singurul care are puterea să le transmită într-un
spațiu de unde am putea primi ajutorul.
Ana nu și-a pierdut niciodată credința care a ajutat-o
să-și urmeze destinul și să-și accepte soarta, încercând să
dea ce avea mai bun celor din jur. Ea a rămas o legendă a
satului prin dârzenia ei, prin morala ei și modul cum și-a
educat copiii și parte dintre nepoți.
Nepoții ei s-au mândrit toată viața cu moștenirea
sufletească și morală, lăsată de bunica lor.
Destinul ei îmi amintește de înțeleapta expresie „Nu
da, Doamne, omului cât poate el duce!”
Acest destin și-a pus amprenta pe viața urmașilor ei,
respectiv a Rafilei și a copiilor săi, care au crescut alături
de ea.
A învățat-o pe Rafila să aibă credință, spunându-i că
„aceasta este de fapt speranța care dă puterea de a continua
viața pe drumurile ei întortocheate și accidentate”.

38
 35

Bunica Rafila

Nici viața Rafilei nu a fost una senină și liniștită.

O mare parte din anii tinereții și i-a petrecut în
perioada celui de al Doilea război mondial și a crizei care
l-a precedat.
Dumnezeu a binecuvântat-o cu nouă copii sănătoși,
care au crescut în aceea căsuță, alături de bunica lor
nevăzătoare, Ana.
Nu am avut destulă imaginație pentru a înțelege cum
reușeau să încapă în cele două odăi toți membrii acestei
familii numeroase.
Intr-o zi însă am înțeles oarecum, văzând o astfel de
situație, când în două camere, trăia o familie cu zece copii
folosind paturi suprapuse și saltele pe podea.
Dimineața totul se strângea și se ordona pentru a
elibera spațiul din cameră pentru viața de zi.
Dar această imagine nu se potrivește întru totul locului
și timpului în care trăia familia Rafilei.
Dacă mă gândesc mai bine, aș putea găsi o asemănare
între paturile suprapuse și culcușul pentru copii, amenajat
pe cuptor.

39
 36

În casă, își amintește Maria, exista un cuptor

dreptunghiular destul de mare pentru a asigura încălzirea
casei, coacerea pâinii și a gătitului.
Deasupra cuptorului era loc călduț, numai bun pentru
a așterne culcuș pentru copiii cei mai mici.
Cum, necum, copiii au crescut sănătoși și în întelegere
frățească până la sfârșitul vieții lor.
Pe rând s-au căsătorit și au plecat din casa bătrânească.
Întelegerea și iubirea lor frățească i-a dus la hotărârea
să doneze parcela de pământ, care li se cuvenea fiecăruia
drept moștenire, unuia dintre frați, care a ales să rămână
după căsătorie în casa bătrânească.
Ceea ce astăzi se pare că nu se mai întâmplă des,
problema rezolvându-se în cel mai bun caz la Judecătorie
și în cel mai rău, în mormânt și pușcărie.
Rafila și copiii ei nu au fost nici ei scutiți de suferință
și lupta pentru existență.
Toată familia a fost nevoită să supraviețuiască
foametei dinaintea celui de al Doilea război mondial.
Zona în care trăiau, fiind deluroasă, nu se putea
cultiva, decât porumb, numit cucuruz, în limbajul locului.
Puține erau suprafețele cu înclinare care permiteau aratul
cu plugul tras de boi sau bivoli, pe care se puteau cultiva
cereale.
Trocul porumb-grâu funcționa foarte bine în anii cu
recoltă.
Era greu să trăiești fără pâinea cea de toate zilele.

40
 37

În anul în care, din cauza secetei, foametea a lovit greu

multe zone ale Romaniei, oamenii ajunseseră să mănânce
frunze de dud pentru a supraviețui, unii dintre ei se umflau
și mureau, mureau copii mici din cauza malnutriției.
Una dintre fiicele Rafilei, care va deveni mama Mariei,
pe nume Eva, era atunci o copilă de numai 8-9 ani.
Maria povestește că toată viața ei, mama Eva și-a
amintit și a povestit despre hotărârea părinților săi de a o
da de ”suflet” unei mătuși, o soră a tatălui, la rugămintea
acesteia.
Mătușa era înstărită, dar nu avea copii.
Acest ”dat de suflet”, după cum se spunea prin partea
locului, presupunea îngrijirea și întreținerea copilului cu
toate cele necesare, un fel de înfiere neoficializată.
Mama Eva spunea: „nu m-au luat de suflet, ci mi-au
luat sufletul”.
Spunea așa pentru că au transformat-o într-o slugă
tratată neomenește.
Era iarnă și o trimiteau pe biata copilă să stea de
dimineață până seara între capre și oi, pentru a le împiedica
să se bată.
Înghețau poalele pe ea, piciorușele goale erau și ele
înghețate, obielele de lână, abia de-i ajungeau până sub
genunchi.
Așa petrecea toată ziulica suferind de frig și de foame.
Seara când se întorcea acasă, într-un colț al odăii,
primea o bucată de mămăligă verde, din făină de mazăre,
aproape mucegăită, de cele mai multe ori, cu lapte acru

41
 38

gata stricat, scos dintr-o oală pe marginea căreia mișunau

viermișori.
Sufletul nemilos al acestei perechi culmina cu
sadismul de a mânca în același timp cina lor, compusă din
mămăligă galbenă ca aurul, aburind și împrăștiind miros
îmbietor, cu lapte acru de bivoliță, de cea mai bună
calitate.
Trauma acestui tratament a fost așa de puternică încât
și la vârsta de 87 de ani Eva își amintea și povestea, cu o
revoltă nestăpânită, cele trăite atunci.
Sfatul de a da uitării acele întâmplări și imagini, prin
încercarea de a înțeleage că așa au fost vremurile și
oamenii, nu dă roade decât pentru scurt timp.
Emoțiile trăite și păstrate în minte îngreunează
sufletul, iar el trebuie să fie cât mai ușor pentru a se putea
înălța la cer.
Suferința a luat sfârșit după ce unul din frații mai mari,
trimis de mamă, a venit să vadă cum se descurcă copila.
Văzând realitatea, dar mai ales impresionat de
plânsetele și rugămințile ei de a transmite mamei
promisiunea că „va mânca cât poate ea de puțin”, numai
să o ia înapoi acasă...
Rafila auzind toate astea, a venit în grabă să-și ia
copila de la cumnata cea binevoitoare.
A dat Dumnezeu și a trecut perioada foametei, au venit
ani cu recolte mai bune, dar din păcate și cu cel de-al
Doilea război mondial.

42
 39

Tot ce a reușit familia Rafilei să agonisească în ogradă

- găini, porci, porumb, a fost prădat într-o clipă, de către
soldații ruși care se retrăgeau de pe front.
Drumul care trecea prin fața casei era calea de
retragere a armatei ruse.
Este bine cunoscută barbaria de care au dat dovadă
soldații ruși - prădau, violau și la nevoie ucideau.
Fetele Rafilei pereceau toată ziua ascunse într-o
colibă aflată în pădurea din apropiere, pentru a se feri de
ochii soldaților. Se întorceau acasă doar odată cu lăsarea
nopții.
Din ogradă însă nu aveau cum să-i oprescă să nu le ia
tot ce le ieșea în cale, dacă se opuneau își riscau viața.
Mare necaz a fost când soldații le-au luat perechea de
boi, care era ajutorul lor cel mai de preț la muncile
pământului.
Întâmplarea a creat o poveste care, privită din afară,
pare într-un fel amuzantă.
Feciorul cel mare al Rafilei, Aurel, iubea foarte mult
acești boi și nu a vrut să se despartă de ei sub nici o formă.
A hotărât să meargă la câțiva pasi în spatele carului la
care soldații au înjugat boii.
După câțiva kilometri de mers, picioarele firave de
copil îi tremurau de oboseală și foame, aproape că se
prăbușea de slăbiciune.
Vorba bătrânilor, „Dumnezeu nu te părăsește la greu,
el doar îți încearcă puterile”, și am zice noi, nici într-un

43
 40

caz pe un copil cu o iubire așa de puternică pentru

animăluțele lui.
El știa că aparțin familiei lui și nu înțelegea cu ce drept
soldații i-au luat cu forța.
Dar, nu dă Dumnezeu și obosesc soldații de atâta mers
și ajungând într-un sat, hotărăsc să se oprească pentru a-și
trage sufletul.
Și ce credeți că-i inspiră Cel de sus? Să schimbe boii,
părându-li-se cam obosiți și că nu mai trag destul de bine.
Zis și făcut, din prima ogradă au capturat altă pereche
de boi, eliberându-i pe cei ai copilului.
Iată ce putere are iubirea! Nimic nu e întâmplător!
Aurel, sărăcuțul, a uitat de oboseală și de foame, era
în culmea fericirii pentru că și-a recuperat boii.
Primul episod al acestei întâmplări s-a încheiat, dar
urmarea nu este mai puțin emoționantă.
Fiind seară, copilul obosit și flămând nu putea să mai
facă un pas. Ce să facă? „Doamne ajută-mă” - se rugă el.
Intră în prima ogradă și bate la ușa casei cerând găzduire
peste noapte, povestind gazdei pățania.
În acele vremuri și în acele locuri nu erau hoteluri sau
pensiuni, motiv pentru care oamenii ofereau găzduire
drumeților în casele lor.
Acum urmează povestea răsplății, pe care fiecare o
primim pentru faptele noastre.
Gazda era o văduvă, care bucurându-se că nu va mai fi
singură, chiar și pentru scurt timp, i-a oferit imediat
găzduire.

44
 41

Dimineața i-a propus lui Aurel, iarnă fiind, găzduire și

hrană pentru el și boișorii lui până la primăvară, când ar
putea să se întoarcă acasă.
În schimb i se cerea ajutor în gospodărie, la hrănirea
și întreținerea animalelor, nu puține, cu care rămăsese
femeia, după plecarea în lumea celor drepți a bărbatului ei.
Binecuvântare pentru amândoi. Aurel acceptă imediat
și reușește, prin intermediul unor consăteni, să transmită
acasă, la părinți, vestea cea bună, pentru a-i scăpa de griji.
Trece iarna și o dată cu reînvierea naturii, parcă a
reînviat și speranța de viață.
Văduva se declară foarte mulțumită de ajutorul primit
în gospodărie de la Aurel și încearcă să-l convingă să
rămână în continuare să lucreze la ea.
Dorul de casă și de familie nu l-au lăsat pe Aurel să
accepte propunerea de a mai rămâne.
La plecare spre casă, cu boișorii lui, femeia îi
dăruiește o vițelușă frumoasă. Fericirea și mândria
copilului nu aveau margini! Încă o vită în gospodărie nu
era ceva lipsit de importanță.
Iată ce sfârșit frumos are întâmplarea care începuse
atât de rău.
Dumnezeu l-a răsplătit pe minunatul copil și pe părinții
care l-au învățat să fie harnic și cinstit, iubitor de oameni
și animale, cu încă o vită, pentru folosință și prăsilă, pe
lângă cei doi boi, mult iubiți și prețuiți.

45
 42

După faptă și răsplată, aș adăuga eu, doar pentru a

aminti de acțiunea legii cauză-efect, care acționează în
universul nostru.
Maria amintește de încă doi dintre feciorii Rafilei,
unchii ei, care ar fi influențat soarta mamei ei și implicit
pe a ei.
Zaharia este unul dintre ei. Acesta, ajungând la vârsta
de a se înrola în armată, a avut posibilitatea de a alege între
armata obișnuită, la arme, sau cea cu regim deschis, la
muncă pe șantier sau în exploatări miniere.
Acestea erau reglementările în perioada anilor '50.
Scopul era de a acoperi necesarul de forță de muncă.
Pentru aceste domenii era greu de recrutat muncitori,
din cauza muncii grele și a periculozității.
Fiind învățat de mic cu greul și munca, a preferat
libertatea, alegând armata la muncă.
A fost instruit repede de ortaci, să bea câte un păhăruț
după muncă, pentru recuperarea energiei consumate.
Și azi un pic, mâine un pic, tânăr fiind, nu a fost prea
greu ca la terminarea armatei, să ajungă alcoolic.
Băutura de cea mai proastă calitate, numită ”Rachiu
alb”, amestecată cu zahăr ars, care îi mai dădea puțină
culoare și aromă, l-a transformat foarte repede într-un
bolnav cronic.
Începuse să petreacă tot mai multe zile prin spital.
După multe încercări nereușite de a-și găsi jumătatea,
vine și ziua rânduită de soartă.

46
 43

S-a căsătorit cu o fată din zona natală. În scurt timp i

s-au născut două fete cărora le-a dat numele bunicii lui,
Ana și al mamei, Rafila.
Maria nu știe care au fost motivele pentru care s-a
reîntors cu familia în satul natal, unde a rămas până la
sfarșitul vieții.
Casa bătrânească și terenul i-au fost donate de toți
ceilalți opt frați moștenitori.
A continuat să bea, dar de data aceasta țuică curată de
prune, de poame (fructe), sau de porumb, făcută de el în
propria gospodărie.
Se spunea prin sat că „dacă s-ar fi tăiat, i-ar fi curs țuică
în loc de sânge”.
Conservat bine de țuica băută, a trait până la aproape
80 de ani.
La vârsta de 76 de ani, încă mai cosea iarba de pe
”coastă”, aceasta având o înclinare atât de mare, încât cu
greu putea fi urcată cu piciorul.
Dovadă că nu întotdeauna băutura scurtează viața, dar
calitatea ei, sigur!
Soția lui a murit cu mulți ani înaintea lui.
Rafila, fiica cea mică, s-a căsătorit și a plecat în
Belgia.
El a rămas cu fiica cea mare Ana, până ce din
nefericire moartea i-a despărțit.
După moartea lui, în inundațiile distrugătoare din 20
iunie 2006, când apele Țibleșului s-au revărsat, a dispărut
și Ana.

47
 44

Ea, împreună cu casa bătrânească, au fost luate de

apele tumultoase care au rupt câteva poduri de pe Valea
Țibleșului.
Luni de zile, sute de oameni au fost în imposibilitatea
de a junge la spital sau la muncă.
În doar câteva ore, totul a fost ras de pe suprafața de
pământ a fostei gospodării, încărcată de atâta istorie.
Acea zi a fost momentul închiderii cercului care
cuprinde istoria generațiilor de până atunci, care și-au
petrecut viețile în acel loc.
Vecinii povestesc că Ana, singura victimă a
inundațiilor din sat, văzând apele venind amenințător, s-ar
fi întors să-și recupereze portofelul din casă, moment în
care apa a năvălit și a luat-o cu tot ce era în jur, ea
rămânând agățată în crengile unui copac.
După ore bune a fost găsită și dusă la dispensar, unde
i-a fost administrată o injecție incompatibilă cu starea în
care se afla și a decedat în scurt timp.
Astăzi, pe terenul rămas fără urme ale fostelor vieți,
Rafila, fiica cea mică a lui Zaharie a rămas singura
moștenitoare a locului strămoșesc.
Plecată în Belgia de ani buni, la un moment dat, s-a
întors împreună cu soțul ei belgian și au construit o căsuță
frumoasă în locul celei batrânești, care dispăruse demult.
Se pare că se confirmă încă o dată adevărul că Natura
are un program periodic, de reînnoire și de revitalizare a
locurilor.

48
 45

Au mai rămas amintirile în mintea și inima puținilor

supraviețuitori ai familiei și ai locului unde s-au petrecut
evenimentele povestite de Maria și așternute de mine pe
hârtie, dar și multe altele care au fost duse în mormânt!

49
 46

Mama Eva și tata Ion

Povestea de viață a Evei, unul dintre cei nouă copii ai

Rafilei și mama Mariei, se petrece, în cea mai mare parte,
departe de satul ei natal.
Dar nimic nu este întâmplător!
După trecerea perioadei de criză economică și a celui
de al Doilea război mondial, Eva a devenit o tânără
frumușică cu ochi mari albaștri și părul negru, veselă și
mereu pusă pe glume.
Uitase de copilăria grea și încerca să se bucure de
viață.
În zona Năsăudului și în acea perioadă se organizau
șezători în casele unor gospodari.
Scopul acestor șezători nu era acela de a ședea, ci
acela de a ajuta gazda la diverse munci casnice, mai ales
la torsul lânii, țesut sau ”desfăcatul” porumbului de pe
știuleți.
Fetele torceau și cântau, feciorii ”desfăcau” porumbul
și când lucrul era terminat, erau ”omeniți” de gazdă cu
pălincă și plăcinte calde.

50
 47

Gazda le asigura și un fluieraș după care să joace până

când n-or mai putea, târziu în noapte.
Se jucau și diverse jocuri, pe care noi azi le numim de
societate, ocazie cu care tinerii își dădeau pedepse, cum ar
fi să se sărute, dar nu de față cu toată lumea, ci afară din
casă.
Fetele, dar mai ales feciorii veneau și din satele
învecinate, mai ales la șezătoarea din casa unde erau fete.
O formă de îmbinare a utilului cu plăcutul.
O astfel de șezătoare avea să-i pecetluiască viața Evei.
La șezătorile organizate de părinții ei începuse să vină
tot mai des un tânăr chipeș, bine creionat, frumos fecior,
care purta numele de Ion.
Ion era dintr-un sat vecin numit Hălmăsău.
Eva se îndragostește de el și ”sărutul de pedeapsă”, de
la una dintre șezători, s-a prelungit ceva mai mult și a lăsat
urme în pântecul ei.
La fel ca în toate situațiile de acest fel s-a pus
problema căsătoriei celor doi tineri.
Probleme de sentimente nu erau, dar fără o cât de mică
problemă se pare că nu se poate în astfel de cazuri!
Mama Evei îi găsește ceva ”bai” viitorului ginere și
nu prea este de acord cu căsătoria.
Părinții lui, care au venit să o ceară pe Eva de noră, s-
au întors acasă supărați și jigniți de atitudinea Rafilei.
Așa a fost să fie. Această amânare a căsătoriei va influența
soarta Evei și a copilului ce urma să se nască.

51
 48

Trec câteva luni și Ion este convocat la încorporare în

armată.
Vremurile erau cam tulburi. În anii '50 se instalase
comunismul, oamenii erau terorizați de noua politică.
Cei care se opuneau într-un fel sau altul erau arestați, sau
executați fără multe explicații, fiind declarați trădători și
dușmanii poporului.
Tatăl lui Ion își sfătuiește fiul să se ascundă pentru o
vreme pentru a nu fi luat la armată.
Zis și făcut. Ion se ascunde într-o colibă din pădurile
de pe deal, numită în limbajul locului ”căsoi”, unde se mai
afla un copil de 12-13 ani care păzea câteva oi.
Eva și mama lui Ion le duceau cu rândul mâncare, mai
ales după ce se însera pentru a nu fi văzute de cineva. Erau
aproape 7 km din sat până la ”căsoiul” din pădure.
Timpul trecea și sorocul Evei se apropia. Vizitele ei s-
au rărit și apoi au încetat.
Intr-una din zile, la ”căsoi” apare un tânăr străin, care
cere permisiunea de a se ascunde și el acolo pentru o
vreme, din aceleași motive, spunea el.
După 2-3 săptămâni, timp în care i-a descusut pe cei
doi, le spune acestora că vrea să coboare în sat pentru a
cumpăra țigări. Motivând că „el nefiind de prin partea
locului, nu-l cunoaște nimeni”.
Așa a făcut, dar nu s-a mai întors niciodată.
În schimb Ion și ciobănașul s-au trezit a doua zi
dimineața devreme cu soldați-securiști, bine înarmați, care
după ce i-au torturat, i-au executat.

52
 49

Se spune că i-au desfigurat tăindu-le urechile și nasul,

i-au obligat să-și sape singuri groapa, în care au fost
aruncați după ce au fost împușcați în cap.
Micul ciobănaș a fost executat fără milă fiind complice
al trădătorului și al dușmanului poporului, Ion Buglea.
Locul a fost îngrădit și păzit pentru ca nimeni din
familie să nu-i poată duce în sat pentru a-i înmormânta
creștinește, dar mai ales să nu se descopere modul în care
au fost executați.
Era dimineața zilei de 9 martie 1950.
În aceeași zi și la aceeași oră au fost uciși alți 6 bărbați
tineri, chiar în sat.
Aceștia au fost executați tot prin împușcare în cap, la
marginea satului Hălmăsău.
Locul execuției a devenit și pentru ei primul lor
mormânt.
Înhumarea a avut loc în aceeași zi, la puțin timp după
împușcare, fără sicriu, doi câte doi, în gropi alăturate și
puțin adânci. Părinții victimelor au fost forțați să le sape
gropile.
Câtă durere și cruzime!
În zilele de 24 și 25 aprilie 2007, Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului în România, în
colaborare cu Parchetul Militar, a întreprins în două
localități din județul Bistrița-Năsăud o acțiune de
deshumare a rămășițelor pământești a șase bărbați decedați
prin împușcare, la data de 9 martie 1950.

53
 50

Aceștia au fost înmormântați creștinește în același loc,

unde familiile le-au ridicat și un monument.
Crimele au fost săvârșite de către o trupă de soldați
aparținând Securității Statului din acea vreme, deplasată la
comandă în zona Năsăudului și în multe alte zone ale țării.
Se găsesc multe informații și filmări redate la
televiziune despre investigațiile crimelor comunismului
din acea perioadă, din diverse zone ale țării.
La câteva săptămâni după execuția lui Ion, Eva a adus
pe lume o fetiță care nu-și va cunoște niciodată tatăl, nici
cel puțin din fotografii.
Această fetiță se va numi Maria. Din nefericire, Eva a
rămas văduvă înainte de a deveni soție.
Povestea de viață a Evei va continua împreună cu cea
a Mariei.

54
 51

Eva și fiica sa Maria

La aproape o lună după moartea lui Ion, Eva a născut

o fetiță, pe Maria, ca o reînviere a lui, odată cu cea a
naturii.
Energia debordantă a Mariei confirmă adevărul din
asocierea anotimpului cu momentul nașterii, dar și
influența stărilor emoționale ale mamei asupra pruncului
pe care îl poartă în pântece.
Maria iubește jocul și dansul la fel ca mama ei, când
juca la șezătoare, unde a și conceput-o.
Ca un echilibru la bucuria jocului și a veseliei, i s-a
transmis și tristețea evenimentelor care, în modul cel mai
tragic, au despărțit-o pe mamă de iubitul ei, Ion.
Maria și-a conturat o imagine a tatălui ei doar din
povestirile mamei, pentru că nici cel puțin într-o fotografie
nu i-a fost dat să-l vadă.
Când Maria a ajuns la doi anișori, mama ei a hotărât
să plece din casa părintească și din sat.
Căuta un loc unde să poată munci pentru a se putea
întreține împreună cu fetița ei.
În casa părintească mai rămăseseră trei frați și o soră
care încă nu se așezaseră la casa lor.

55
 52

Toți încercau să o ajute la creșterea Mariei, dar băieții

făceau mai mult boacăne decât ajutau.
Maria a aflat de la mama ei câteva din întâmplările
care puteau fi o tragedie.
Într-o zi unul dintre unchii ei a bătut o vită din
gospodărie pentru că nu-l asculta. Aceasta, de frică, a
început să alerge, dar în calea ei era o fântână și lângă
fântână, Maria cea mică! Animalul avea de ales între a sări
în fântână, sau a călca fetița.
Simțul consevării și cel matern, fiind o văcuță, i-au
sugerat animalului soluția de mijloc, a atins-o pe fetiță cu
copita, pentru a se sprijini oarecum, și a reușit să sară peste
fântână.
Bineînțeles că Maria a fost trântită la pământ...
Bunicul a aplicat băiatului pedeapsa cuvenită, pentru
că nu avea voie să bată animalul.
Maria a fost dusă în oraș la spital, unde s-a constatat că
nu sunt fracturi și nici alte traume grave. Mai puțin urma
copitei, care i-a rămas pe spate mult timp.
În altă zi, un alt unchi a luat-o cu el la ”vale”, cum
spuneau ei Someșului Mic care curgea peste drum de casă,
să prindă pești. Să prindă, pentru că el scotea peștii din apă
cu mâna.
Ocupat fiind cu prinsul peștilor, nu a observat când
Maria a căzut cu fața în jos în apă.
Un trecător, care parcă a apărut de nicăieri pentru că
pe acolo rar trecea cineva, a strigat atenționându-l și în
ultima clipă a fost salvată de la înec.

56
 53

Îngerul ei păzitor a fost foarte vigilent salvând-o de

fiecare dată. Se pare că avea alte planuri cu ea!
Așa stând lucrurile, erau mulți de ajutor în casă, dar
fiecare avea preocupările lui.
Toate aceste întâmplări și mai ales vorbele jignitoare
spuse de sora cea mică, la supărare - „cine crezi că te mai
ia cu un copil” - au determinat-o pe Eva să-și ia lumea în
cap. Aș spune să-și schimbe soarta, schimbând locul.
S-a înțeles cu fratele Zaharia, care făcea armata la
muncă, după cum v-am povestit, să o ajute să găsească
ceva de lucru și să locuiască o vreme împreună.
Pasul făcut de ea confirmă zicala „schimbi locul
schimbi norocul”.
Totul începe să se schimbe, începând de la ”port” și
obiceiuri.
Eva schimbă poalele și ”zadia” pe fuste și rochii și
începe încet să se adapteze la obiceiurile locului unde va
trăi mulți ani din viața ei, dar mai ales unde se va forma ca
personalitate Maria.
Firul destinului a adus-o pe Maria, la acea vârstă
fragedă de numai doi anișori și ceva, în alt mediu socio-
geografic, care o va ajuta, modest ce-i drept, să se dezvolte
în condiții ceva mai bune decât mama ei.
Eva, ajutată de fratele ei, a început să lucreze, dar
cum munca se desfășura în schimburi, nu-i era prea ușor
să se descurce cu Maria, mai ales pe perioada schimbului
de noapte.

57
 54

Soluția pe care a găsit-o era aceea de a o pune pe copilă

între perne în mijlocul patului, să nu cadă.
Acolo ea se legăna înainte și înapoi până adormea și
cădea într-o parte sau alta.
Gestul de a se legăna i-a rămas Mariei până a început
școala, când rușinându-se de ceilalți copii a încetat să se
mai legene.
După un an, Eva este concediată la fel ca toate
celelalte femei, locul de muncă fiind considerat
necorespunzător femeilor.
Începe să lucreze cu ziua, ca ajutor în gospodărie, la
familii de intelectuali ai locului.
Chiar dacă ni se pare că nu este o evoluție, adevărul
este că Eva a început să învețe lucruri și moduri noi de
organizare a vieții, toate acestea în satul ei izolat nu avea
de unde și de la cine să le învețe.
Acolo viața se desfășura în dependență aproape totală
de mediul natural și mai puțin de cel social. Se impunea
ieșirea din acel mediu, cel puțin pentru generațiile noi.
Pentru aceasta era nevoie de curaj, optimism și dârzenie.
Relaționarea cu alți oameni duce la dezvoltare.
Noul mediu i-a oferit Mariei posibilitatea de a merge
la școală, spre deosebire de mama ei care a rămas aproape
analfabetă din cauza condițiilor geografice, care nu i-au
permis să ajungă la școală.
Eu simt o durere-revoltă când mă gândesc că în zilele
noastre există încă foarte mulți copii care nu au condiții să

58
 55

învețe, dar în același timp sunt impresionată de cei care

învață în orice condiții și doresc să-i pot ajuta.
Nu pot să continui povestirea fără a aminti din nou
importanța schimbării mediului de trai în viața noastră.
Din experiența oamenilor s-a dovedit că atunci când
ajungi într-un impas, merită să îndrăznești să-ți schimbi
mediul de viață. Această schimbare o facem aproape
inconștient, împinși de dorința de a ieși din disconfortul
mediului în care trăim și în care nu ne mai simțim bine.
Altfel spus dezvoltarea se produce prin mișcare.
Așa a procedat și Eva când și-a asumat răspunderea și
curajul de a lua viața în piept.
S-a eliberat de limitele mediului în care s-a născut și
a evoluat activându-și aptitudini cu care era înzestrată și
care erau neactivate, din lipsă de mediu prielnic.
O sămânță, oricât de bună ar fi ea, nu se va dezvolta
decât în mediul prielnic ei.
Eliberarea de vechile obiceiuri duce la
reîmprospătare și revigorare pe plan mental și fizic.
O schimbare de mediu este alegerea unui alt drum în
viață, care presupune începutul unui nou stil de viață.
Pentru Eva și Maria această mișcare a fost fără
îndoială începutul unei noi vieți.
Maria nu-și amintește cum s-a descurcat mama ei cu
existența din câștigul muncii cu ziua. Își amintește însă că
la începerea școlii a fost strigată din catalog pe alt nume
de familie decât cel pe care ea îl știa de la grădiniță.

59
 56

Se înțelege că nu a răspuns, susținând cu îndârjire că

numele ei nu era acela.
Acasă i s-a explicat că prietenul mamei care-i devenise
soț, este tatăl ei, fără alte explicații.
O hotărâre neexplicată, care mai târziu îi va provoca
Mariei multă durere.
Copiii nu trebuie mințiți. Chiar dacă ceea ce le
explicăm nu este pe înțelesul lor, ei vor înțelege la timpul
potrivit.
Acest tată adoptiv i-a purtat de grijă, la fel ca un tată
biologic. Și cum nimic nu este întâmplător, el a avut un rol
deosebit în a-i stimula dorința și ambiția de a învăța.
Creatorul Mariei, se pare că prin acest om și-a început
lucrarea care era Destinul hărăzit ei.
Eu am văzut în toată povestea de viață a Mariei, ca fir
al destinului, dorința de cunoaștere, o voință de a evolua
prin cunoaștere și conștientizare debordante!
Era necesară doar activarea acestui Har și crearea de
posibilități de a-l exersa pentru a se dezvolta.
Toate acestea s-au și petrecut în momente diferite și
sub diverse forme de-a lungul vieții ei.
Prima intervenție a Destinului a fost făcută prin mama
ei inspirând-o să părăsească satul natal.
În cursul vieții ei vor fi nenumărate intervenții ale
Creatorului pentru a o dirija pe drumul cunoașterii.
Ea nu a încetat să învețe niciodată, să se informeze
din toate domeniile, dar cu predilecție spre cunoașterea
naturii umane.

60
 57

Pentru a înțelege rolul pe care tatăl ei l-a avut în

stimularea dorinței ei de cunoaștere, am să vă povestesc
cum s-au petrecut lucrurile.
În acei ani nu erau acceptați la școală copiii înainte de
a împlini vârsta de șapte ani.
Tatăl a încercat să o înscrie pe Maria la școală în
toamna când ea avea șase ani și jumătate, dar nu a fost
acceptată.
Rămânând acasă, tatăl deși buchisea literele, a început
să o învețe pe Maria abecedarul, pe care îl cumpărase deja.
Interesul pentru invățătură era clar, Maria a învățat
abecedarul în timp scurt.
Gena ”har” a cunoașterii a fost activată.
Ea își amintește o fază hazlie când a învățat vocalele
A și U, care în abecedarul vremii erau prezentate separate
prin liniuță A-U pentru a fi rostite și apoi legate în
cuvântul AU.
Ea nu reușea sub nici o formă să le lege și dacă nu, și
nu, tatăl a atins-o puțin și ea a spus auu! În acel moment a
reușit să-l rostească pe A și U legat.
Întâmplarea hazlie a rămas în amintirea ei până astăzi.
Și cum nimic nu este întâmplător, în anul de așteptare
până la a putea fi înscrisă la școală, Maria a fost învățată
de tatăl ei să citească.
Cu toate că, aparent, pare a fi pierderea unui an, nu a
fost deloc așa, totul s-a armonizat potrivindu-i-se mănușă
primilor pași pe drumul destinului ei.

61
 58

Deși se spune că nu este recomandat să învățăm copiii

lucruri ce vor urma să le învețe la școală, pentru că nu vor
mai fi interesați, se vor plictisi la ore și vor deranja
cursurile, în cazul Mariei nu a fost așa.
Fiecare lucru are două aspecte, unul bun și unul rău,
funcție de cum este perceput.
La începerea școlii, Maria era deja cunoscătoare a
ceea ce ceilalți copii abia începeau să învețe.
Aceasta a plasat-o pe primul loc la terminarea clasei
întâi și cum se spune - „a pornit cu dreptul pe drumul
cunoașterii”. Ambițioasă din fire, a continuat să fie
premiantă.
În viața ei vor fi multe alte intervenții inexplicabile,
care o vor ajuta să-și continuie acest drum.
O trăsătură de caracter, care a ajutat-o foarte mult, este
aceea de a lua hotărâri, nu pentru a intra în competiție sau
din invidie, ci pentru că avea o credință a ei: „Dacă alții
pot, pot și eu!”
Ea spunea mereu că dacă noi, oamenii, suntem în
esență la fel, atunci și eu pot să realizez ceea ce alții au
realizat.
Această gândire i-a dat mult curaj, ambiție și impuls în
viață ajutând-o să evolueze.
Este foarte important să ne înfrângem orice teamă, ea
vine de obicei din necunoaștere.
La terminarea celor opt clase primare, se punea
problema continuării, sau nu, a învățăturii.

62
 59

Situația din familie, trai la limita existenței, doar tatăl

câștiga și foarte puțin, se mai născuse un frate și la toate
acestea adăugându-se modul simplist de gândire al
părinților, au condus la concluzia că Maria trebuie
măritată.
Pe Maria însă o trăgea firul spre învățătură, dorea mai
mult de la viață, voia să evolueze, să-și câștige
independența.
Amenință cu plecarea de acasă dacă nu este lăsată să
dea examen de admitere la liceu.
Plecarea de acasă pentru părinți era de neacceptat!
În ochii lumii din acea vreme era foarte rușinos ca o
fată să plece din casa părinților, adolescentă fiind.
Maria îmi spune: „sincer nu prea aveam unde să mă
duc, dar nu am găsit altă amenințare”.
Părinții nu au avut încotro și Maria a intrat a doua la
liceu.
În cursul anilor de liceu, fiind întrebată ce ar vrea să
devină ea a răspuns: „cercetător în agricultură”.
Habar nu avea ce este cercetarea, dar avea în ea
dorința de a cunoaște, de a primi răspuns la obsedanta
întrebare ”de ce?”
De ce tocmai în agricultură? Pentru că dorea să
descopere misterul creșterii legumelor pe care mama ei le
cultiva în mica ei grădină.
Așa se împletesc aptitudinile sau Harul cu care ne
naștem, cu mediul în care trăim.

63
 60

Continuând pe firul roșu al destinului, dorința de

cunoaștere, la terminarea liceului apare problema facultății
și a posibilităților financiare.
Maria ar fi dorit să studieze medicina din dorința de a
însănătoșii toți bolnavii. Firea ei altruistă, dusă de multe
ori la extremă, o va costa mult în viață.
Avansase de la dorința de a cunoște lumea vegetală, la
a cunoaște lumea umană.
A rămas un vis neîmplinit din lipsă de susținere
financiară.
Astăzi, ea afirmă că nu regretă nici o clipă neîmplinirea
visului de atunci, pentru că ar fi rămas, poate, limitată la
un domeniu al medicinei pe care și l-ar fi ales ca domeniu
de specializare.
Odată cu trecerea anilor, dorința ei de cunoaștere a
vieții a urcat de la om, la spiritul lui. Dar, să continui
povestirea...
Pentru a continua să învețe în condițiile date, a
participat la examenul de admitere la o facultate tehnică
din zonă pentru care nu era nici pregătită și nici nu o
atrăgea deloc.
Este ușor de înțeles că nu a reușit. Nu avea ce căuta
acolo, era o deviere de la drumul ei.
Ceva, sau cineva mai presus de noi, are grijă să ne
redreseze la drumul destinat nouă, chiar și prin suferință.
După afișarea rezultatelor s-a așezat pe o bancă de pe
aleea facultății întrebându-se ce va face în viitor?

64
 61

Răspunsul apare ca din senin! Trece pe lângă ea o fostă

colegă de liceu, care cu greu luase bacalaureatul și care îi
spune, fără menajament: „știi că nu ai intrat?” Maria a
simțit că pietricelele de pe alee îi zgârie picioarele.
Știa foarte bine că fosta ei colegă a fost admisă la
facultate ajutată de unchiul ei care era profesor universitar,
lucru care nu o îndreptățea să braveze în fața nimănui.
Dar cum nimic nu este întâmplător, Maria și-a revenit
din șoc șoptindu-și în barbă: „am să fac totul să învăț ce
vreau eu”.
Noi trăim însă într-o lume materială, care ne limitează
dorințele noastre și atunci, în mod conștient, este necesar
să ne încadrăm în aceste limite.
Concret, posibilitătile materiale au rămas aceleași, nu
erau bani pentru meditații, nici pentru subzistență în afara
casei.
A rămas dorința, dar și tenacitatea credinței în ea!
Maria a găsit soluția de compromis - va lucra și va
învăța în același timp.
Nici acest lucru nu era ușor de realizat, nu era ușor de
găsit loc de muncă, iar salariul - insuficient. Dar aceasta a
fost soluția și la recomandarea fostului diriginte începe să
lucreze ca profesor suplinitor la școala primară din
localitate.
Intr-o discuție cu o profesoară, care venise repartizată
din București, aceasta îi spune: „voi cei care ați absolvit
liceul aici, nu aveți ce căuta la admitere la facultate, în
București!”

65
 62

Maria cea ambițioasă, și-a spus în sinea ei: „asta crezi

tu!”...
Luându-și ”sacul” cu toată această încărcătură de
”bunăvoință și încurajări”, toamna se prezintă la admitere
în București. Se înțelege că nu la medicină, ci la Academia
de Studii Economice.
De ce ”se înțelege”? Pentru că în acea vreme locurile
erau limitate, concurența mare și se intra cu medii foarte
mari. Era perioada în care fiecare părinte își dorea fiul
inginer, profesor, doctor sau orice altceva, dar să absolve
o facultate.
Acele medii erau obținute după multe ore de meditații
pentru care erau necesari mulți bani.
Maria povestește cum a fost ajutată, de nu știe unde,
dar nu din lumea aceasta, să reușescă, semn că alegerea a
fost bună și o va ajuta în viață.
Am ales să vă povestesc în amănunt reușita ei, care
mie mi se pare cea mai grăitoare dovadă că noi, oamenii,
suntem dirijați de spiritul nostru creator pe drumul ce duce
spre destinația care ne-a fost hărăzită.
Avea de susținut două examene, la matematică și
economie politică. În seara care preceda examenul la
matematică, nu din întâmplare, în cămin fiind multe fete,
s-au adunat toate în camera de serviciu și încercau să
rezolve o problemă complexă.
Maria inspirată, dă și ea buzna acolo și în cele din
urmă cu o participare așa de mare, problema a fost
rezolvată.

66
 63

A doua zi, ce credeți, că se cere la examen? Rezolvarea

problemei cea complexă, care avea vreo cinci puncte.
În noaptea dinaintea examenului la economie, Maria
visează că i-a căzut subiectul ”Bugetul de stat”.
Surprinzător, era ultimul curs pe care nu-l
aprofundase. Dar, ascultătoare din fire, nu neglijează
mesajul din vis, și înainte de a intra la examen mai citește
o dată cursul și poate bănuiți că mesajul visului nu a fost
nici el întâmplător...”Bugetul de stat” a fost subiectul pe
care l-a tras la examen.
Locurile la facultate fiind limitate, admiterea se făcea
în ordinea mediilor obținute la examene.
Admiterile s-au epuizat la media pe care o obținuse
Maria și încă doi candidați.
Nu mi se pare că mai este vreo îndoială că „nimic nu
este întâmplător”. Maria trebuia să fie admisă la facultate!
Maria era foarte fericită, dar cu cine să împărtășească
această mare bucurie? Și cum stătea așa, singură, în fața
listei, în timp ce ceilalți se îmbrățișau cu cei din familie,
întoarce capul simțind că este privită și întâlnește privirile
unui fost coleg de liceu, care era deja student.
Acesta îi zâmbește, îi face un semn cu mâna de
apreciere a reușitei ei și pleacă.
Acest trimis al providenței a fost cireașa de pe tort, cel
puțin pentru o clipă a împărtășit și ea cu cineva bucuria
reușitei.

67
 64

De atunci nu l-a mai întâlnit niciodată, dar emoția

gestului lui a rămas în memoria ei. Iată cum printr-un
simplu gest putem continua să trăim în sufletul cuiva.
Ultima întâmplare din perioada studenției povestită de
Maria, din care se desprind câteva luări aminte, este legată
de primul examen. Este vorba de examenul oral la
disciplina ”Dreptul economic”. În drum spre facultate o
pisică neagră apare și îi taie calea, apoi după câțiva pași o
mașină, care ieșea dintr-o străduță, era cât pe ce să o
lovească.
Semne rele, ne-am repezi să spunem.
Ea însă nu a gândit deloc așa.
Fiind o ființă logică nu a crezut niciodată în superstiții,
așa că pisica neagră a fost trecută cu vederea fără a fi
învinovățită de a apărea cu intenții rele, iar incidentul cu
mașina l-a pus pe lipsa de vizibilitate a șoferului și parțial
pe lipsa ei de atenție, fiind cu gândul la examen.
Din povestirea acestei întâmplării eu am înțeles că
este foarte important cum gândim, cum percepem
lucrurile, ca fiind bune sau rele, ele existând pur și simplu.
La fel de important este să nu căutăm în
afară vinovații pentru ceea ce ni se întâmplă, ci să
conștientizăm unde am greșit și să tragem învățăminte.
Confirmarea adevărului din cele afirmate este
rezultatul obținut de Maria la examen. Fiind foarte
pregătită, răspunsul la subiectele primite a fost notat cu
nota 10 și felicitări din partea profesorului.

68
 65

Nu am povestit acest eveniment pentru a o lăuda pe

Maria, ci pentru a sublinia faptul că acest rezultat, la
primul ei examen, a fost încă un mesaj nescris de
încurajare și credința că va reuși, chiar dacă a fost
descurajată mereu de răuvoitori sau mai degrabă,
inconștienți. Descurajări cu efect pozitiv în cazul
ambițioasei Maria.
Am spune - a pășit cu dreptul pe drumul destinului.
Nu știu dacă cineva ar putea găsi o altă explicație
pentru cest ”ajutor”, fără autor palpabil, decât aceea că o
forță nevăzută a pus în mișcare un complex de conjuncturi
care au facilitat și determinat înfăptuirea acestei reușite,
care se va dovedi parte din ”proiectul” Destinului ei.
Parte, care a deschis calea spre evoluția și dezvoltarea ei
spirituală.
Înțelegem din povestirea acestor fapte că dorințele,
intențiile noastre, se materializează și cu alt ajutor decât
cel al materialului, că nu suntem singuri, sau mai exact nu
suntem numai materie!
Există o forță care ne atrage spre dezvoltare continuă,
spre evoluție, alta decât cea a mediului înconjurător care
parcă tinde să ne oprească din drum, prin atracția pe care
o proiectează asupra noastră.
Altfel spus, mediul inconjurător, Natura cu forța ei
magnetică, vrea să ne mențină la nivelul ei material.
Dar să revin la cursul povestirii.
Maria, cu mult ajutor divin, căci material - aproape
deloc, și cu multă voință și străduință de a-și îndeplini

69
 66

dorința de a ajunge independentă, să nu depindă de nimeni

și mai ales de nici un bărbat, a reușit să fie licențiată în
economie.
Realizarea pare banală, dar ea a fost tot ceea ce putea
să i se întâmple mai bun pentru viitoarea sa viață, după
cum singuri vă veți da seama din continuarea povestirii.
Tot ajutorul primit de ”nu știm unde” nu a fost
întâmplător, după cum nimic nu este întămplător, totul are
o cauză, chiar dacă mă repet.
Maria a rămas oarecum neîmplinită sufletește, ea
dorea să devină medic, psiholog, biolog orice numai să
poată studia viața și nu altceva.
Apare întrebarea - cât putem noi alege, sau mai exact,
din ce putem alege? Logic, numai din ceea ce este!
Iată limitarea liberului arbitru cu care noi oamenii am
fost înzestrați de Creator.
Maria, la fel ca majoritatea tinerilor din acea perioadă,
și-a găsit un loc de muncă cu sarcini, care aveau mai mult
sau mai puțin legătură cu domeniul de specialitate pentru
care s-a pregătit, dar ambițioasă fiind, s-a străduit să facă
față și să se adapteze cerințelor.
Acesta era momentul din viața majorității tinerilor
când li se tăiau aripile și elanul inițiativelor de ”a răsturna
lumea”.
Totul se executa, singurul efort care trebuia făcut era
să găsești soluții pentru a te încadra în cerințe și să pară
cât mai verosimile.

70
 67

În concluzie, un loc de muncă, un salariu, satisfacție

aproape zero, rutină și automatism.
Nu mai continui subiectul, pentru că Maria îmi spune
că tot ceea ce și-a dorit să obțină, în urma efortului de a
avea o licență, s-a împlinit în alt loc și în alte condiții.
Viața continuă.

71
 68

Nimeni nu apare
în viața noastră întâmplător

Maria mi-a mărturisit că viața ei sentimentală nu a fost

deosebită de cea a altor tinere ca ea.
Bănuitoare, am întrebat-o „cum adică, ca tine?”
M-a surprins și de data aceasta cu răspunsul ei.
Era convinsă că mediul ei familiar și în general mediul
în care a crescut și s-a format ca personalitate, au avut o
mare influență în modul de a vedea viața și implicit
comportamentul în relațiile care i-au fost date să le aibă.
Eram prea naivă, spune Maria, și lipsită de experiență,
îmi lipsea educația corespunzătoare din familie.
Dar, cum lecțiile trebuiau învățate, în mod firesc se
impunea să le primesc de la cineva!
Fiecare persoană, care mi-a fost dat să o cunosc, a
fost acel ”cineva”, care nu întâmplător a relaționat cu
mine, după cum s-ar părea, ci pentru a-mi transmite o
lecție rămasă neînvățată.
Dacă ți-aș povesti amănunte legate de prieteniile pe
care le-am avut, sigur te-aș plictisi.

72
 69

Știi de ce?- continuă Maria. Pentru că nu le-ai crede

verosimile, ele semănând cu toate poveștile de acest fel.
Mai interesant mi se pare să-ți vorbesc, spune ea,
despre importanța persoanelor care, nu din întâmplare, mi-
au ieșit în cale.
Chiar dacă prezența unei persoane în viața noastră ne
provoacă disconfort, nu trebuie să ne comportăm niciodată
urât, pentru că nu știm ce binecuvântare se ascunde în
spatele prezenței sale în viața noastră.
Așa numitul ”rău” este absolut necesar în evoluție.
Concluzia mea este că oamenii intră în viața noastră
pentru un ”motiv”, fie pentru o clipă, pentru o perioadă
mai scurtă sau mai lungă, sau pentru o viață.
Când cineva intră în viața noastră pentru un ”motiv”,
este pentru a îndeplini o nevoie exprimată, o dorință pe
care ne-am creat-o.
Intră pentru a ne asista în momentele dificile, a ne
îndruma și acorda sprijin fizic, emoțional sau spiritual.
Poate părea că sunt trimiși de providență, și chiar sunt!
Nu de puține ori auzim afirmația „Dumnezeu mi te-a scos
în cale!”
Aceștia sunt de regulă cei pe care nu-i uităm tot restul
vieții. Îți amintești de colegul care printr-un singur gest a
completat golul singurătății mele în acele momente de
bucurie a reușitei la facultate?
El a apărut pentru că am avut nevoie să fie acolo și a
dispărut o dată cu acea nevoie de moment, pe care mi-a
satisfăcut-o.

73
 70

Rol mic și scurt în viața mea, dar foarte important

pentru mine!
Dacă gândim mai profund, toată viața întâlnim astfel
de oameni, care apar numai pentru un moment, pentru o
clipă, în scopul de a ne satisface o nevoie sau o dorință.
Cei care rămân cu noi, pentru ”motivul” care am avut
nevoie să apară, fără vreo greșeală din partea noastră,
aceștia vor spune sau vor face ceva pentru a sfârși relația.
Câteodată ei dispar, câteodată doar se îndepărtează.
Ceea ce trebuie să realizăm este că nevoia noastră a
fost satisfăcută, dorința noastră îndeplinită, iar munca lor
terminată.
Acești oameni poate ne-au învățat ceva ce nu am mai
experimentat, sau ne-au dat o cantitate incredibilă de
bucurie, de fericire...
Acum, pentru a concretiza cele afirmate pot să-ți spun
că am avut norocul să întâlnesc și eu o persoană care a
apărut la momentul potrivit al vieții, pentru a-mi da
impulsul necesar evoluției mele, aș putea afirma fără
exagerare, în aproape toate domeniile.
Am să încerc să derulez filmul amintirilor.
Era într-o seară când în drum spre casă mă intersectez
cu un tânăr, ne privim din mers, dar eu simt un fel de
amețeală și întorc capul să-l văd mai bine.
Șocul emoțional pe care l-am avut, oarecum mi-a
transmis mesajul: acest băiat va avea o importanță în viața
mea!

74
 71

După mult timp îl revăd în autobuz, în drum spre

slujbă, dar necunoscându-ne, nu am schimbat o vorbă.
A mai trecut o vreme și tot într-o seară, când mă
întorceam de la slujbă, el mă abordează spunând că poate
ar fi bine să ne cunoaștem. Și din acea seară a început o
prietenie frumoasă.
De data aceasta, rolul acestei relații a fost foarte
important.
Cred că ți-am mai spus, subliniază Maria, că am ieșit
în lume cu o educație minimă, bazată în special pe
respectarea celor zece porunci și a bunului simț.
Acest baiat, care era cu câțiva ani mai mare ca mine și
deosebit de inteligent, a simțit potențialul meu nativ de a
evolua și pe lângă dragostea ce mi-o purta, sau poate
datorită ei, a investit multă răbdare și înțelegere, ajutându-
mă să mă ”cizelez”.
De dragul lui, am început o adevarată campanie de
culturalizare în multe domenii, pentru a deveni ”o fată de
salon”, așa cum se numea o tânără capabilă să întrețină o
discuție pe subiecte diferite.
Acest prieten mi-a oferit foarte multe oportunități de a
cunoaște diverse aspecte ale vieții, pe care nu le-am mai
întâlnit și trăit până atunci și care au rămas adevărate lecții
de viață.
În plus, trebuie să-ți mărturisesc că la vremea
respectivă am afirmat că „am cunoscut acea dragoste
despre care se vorbește în cărți și filme”. Iată cât de mult
poate oferi o relație.

75
 72

Ea a rămas pentru mine foarte importantă, de aceea o

apreciez și azi mulțumindu-i providenței pentru că mi-a
hărăzit-o. Trăirile frumoase rămân amintiri frumoase!
În momentul în care s-a epuizat ”motivul” pentru care
a apărut, drumurile noastre s-au despărțit pentru că
destinele noastre erau diferite.
Nu știu ce urme am lăsat eu în viața lui, dar mi-a
promis că dacă într-o zi va scrie o carte despre viața lui, eu
voi ocupa, în mod sigur, un capitol.
Nu știu să o fi făcut, dar iată că eu l-am amintit în
povestea vieții mele, fără să-i fi promis.
Relațiile de o viață ne învață însă lecții pentru o viață,
lucruri pe care trebuie să le construim pentru a avea o
fundație emoțională solidă.
Persoana hărăzită nu apare nici ea întâmplător, ea are
sarcina să ne ajute pentru a urma acel drum trasat de firul
roșu al destinului, în această viață.
Eu vă mulțumesc pentru că citind cele mărturisite de
mine, ați făcut parte din viața mea, pentru un ”motiv” și o
clipă, sau poate mai mult.
În contextul celor mărturisite de Maria, doresc să vă
fac și eu una, foarte importantă pentru mine și sigur și
pentru dumneavoastră!
”Motivul” pentru care ați fost alături de mine, lecturând
această carte, a fost nevoia mea de bunătatea și
compasiunea din sufletele dumneavoastră, pentru a-mi
împlini dorința pe care v-am mărturisit-o la începutul cărții

76
 73

ca fiind unul din scopurile pentru care am scris această

carte.
Compasiunea este unul dintre cele mai nobile
sentimente de care sunt capabili oamenii.
Mai profund gândind, dumneavoastră vă puteți
conștientiza propria nemurire prin ajutorul donației pe care
ați făcut-o unor copii în nevoie.
Ajutorul este într-adevăr material, dar el vine din
compasiune, iar aceasta vine din suflet, o părticică mică,
care se adaugă unui suflețel, care va crește și va duce cu el
pentru totdeauna și firimitura din sufletul dumneavoastră
și al meu.
Chiar și când nu vom mai fi aici!

77
 74

Relația pentru o viață

Era în iarna lui 1986, așa își amintește Maria, când

gerul și celelalte nevoi parcă se hotărâseră să-i
pedepsească pe români, sau poate să-i încerce făcându-i să
gândească și să găsească soluții de a se salva.
Viața, în orașul în care trăia Maria cu familia ei, "Oraș
erou”declarat prin decret de stat în '83, se desfășura în
condiții de selecție naturală.
În magazinele "Alimentara" nu se găsea nimic de
cumpărat, rafturile erau împodobite cu borcane cu pastă de
roșii, puse la distanță de 30-40 cm pentru a da impresia că
sunt mai multe, iar la raionul de carne se vindeau copite
de vită, pe care, până azi, ea nu a aflat cum se prepară.
Singura posibilitate de a cumpăra ceva de mâncare era
prin intermediul acelor bonuri, care limitau foarte riguros
cantitatea, care era recomandată de partid pentru
supraviețuirea fiecărei persoane, pe timp de o lună.
S-a mers până într-acolo cu grija încât, pentru ca
simțul gustativ să nu se altereze, s-a repartizat un pachet
de 200 g de margarină cu gust de unt, ce-i drept foarte
reușit, porția era pentru patru persoane pe lună.
Totul se desfășura după indicațiile partidului.
78
 75

Selecția naturală se făcea în câțiva ani, cine a rezistat

și a rămas în viață, mai mult sau mai puțin sănătos la minte
și la trup, poate trăiește și astăzi.
Era necesar să ai tot timpul alături un prieten foarte
bun, care se numea ”Norocel”, acesta fiind singura salvare.
Dacă, din nefericire, era necesar să ajungi de urgență
la spital și era zăpadă, ambulanța nu venea, fie din lipsă de
benzină, fie că nu putea ajunge în orice parte a orașului.
Dacă din fericire, aveai mașină și câțiva litri de benzină, și
poate era duminica în care numărul tău de înmatriculare
avea voie să circule (conform legii de atunci), însemna că
”Norocel” a fost cu tine!
Pe piața liberă, pentru a avea un produs trebuia să-l
cumperi, dar pe piața raționalizată de atunci totul se
procura, se făcea ” rost”.
Facerea de ”rost” era o adevarată aventură.
Pentru câțiva litri de benzină (cam 5 litri la o
cumpărare), era necesar să te așezi de cu seară la rând la
una dintre benzinării, de la care se răspândise zvonul că a
doua zi dimineață venea cisterna cu benzină.
Noaptea trecea când mai greu, când mai ușor, după
anotimp.
Dar, după cum se știe că „în fiecare rău este și un
bine”, partea bună a situației era aceea că oamenii se
cunoșteau între ei, își povesteau ofurile, iar câteodată se
nimerea ca noua cunoștință să fie chiar ” Norocel” și să te
ajute cândva la procurarea altor produse sau servicii.

79
 76

Să treci iarna, era o altă aventură care lăsa urme

resimțite poate mulți ani, sau poate pentru toată viața.
Pneumoniile încasate sau inflamațiile articulare pe
care gerul le genera după multe ore de așteptare sub cerul
liber, erau încercări la care trebuia să reziști.
Adevarata aventură de a procura câțiva litri de benzină
în plus era plecarea în delegație, în interes de serviciu, din
provincie, la capitală. Desigur cine putea!
Pentru eficientizarea deplasării, călătoria spre capitală
se făcea cu avionul, iar întoarcerea cu vagonul de dormit,
unde se putea transporta o canistră cu benzină. Aceasta
era bine camuflată într-un geamantan pentru a nu se simții
mirosul de benzină.
Se subînțelege că transportul de combustibil cu trenul
de călători era interzis, dar riscurile aventurii făceu parte
din mijloacele de supraviețuire.
În timp ce Maria îmi povestea toate acestea, am
observat că fața ei se destinde și un zâmbet ușor îi apare
în colțul gurii.
Nu am înțeles ce a determinat-o să treacă, atât de
neașteptat, de la starea de oarecare revoltă la o stare de
calm aș spune, chiar de ușoară plăcere.
Mi-am amintit de expresia „trăiește clipele frumoase
de azi, căci ele vor fi amintirile plăcute de mâine”- spune
ea.
Am continuat să o ascult cu interes pentru a afla care
au fost clipele frumoase, care au devenit amintirea plăcută
care i-a schimbat expresia feței și starea de spirit.

80
 77

Doresc să-ți spun - continuă ea, că o situație sau o stare

a lucrurilor poate avea efecte bune sau rele, după cum o
percepem.
Nu am înțeles ce putea fi bine în toată situația pe care
mi-a descris-o, dar am lăsat-o să continue.
Deși nu aveam ce pune pe masă, câteva perechi de
prieteni și colegi ne întâlneam periodic la câte unul dintre
noi acasă.
Fiecare aducea câte ceva din puținul pe care îl avea și
se pregătea o masă, dacă se putea numi așa, care continua
cu muzică, dans și chiar glume pe seama situației de criză.
Glumele se spuneau cu jumătate de gură, dar ele erau
balsam pentru sufletul românului.
Dacă mă gândesc mai bine și azi au același efect.
Îmi amintesc de o întâlnire de acest gen, care sincer îmi
provoacă un sentiment de melancolie.
Într-o seară, prin telefon, am întrebat o prietenă ce
program are. Nimic deosebit - mi-a răspuns. Atunci vă
invităm la noi.
Acțiunea a început, am făcut turul prietenilor,
telefonic se înțelege, și într-o oră toți eram împreună. Nu
aveam nimic de pus pe masă, decât pește merlucius cu
mămăligă și mujdei.
Un prieten, care avea rude la țară, a adus o sticlă de vin
și așa, mămăliga cu pește și vinul au devenit meniul serii,
seară care s-a prelungit până la trei dimineața.
Imi amintesc, spune Maria, cu o față luminată de
plăcerea sufletească pe care se pare că o retrăia în acele

81
 78

clipe, cât de fericiți eram, uitasem de toate grijile materiale

ale existenței.
Trăiam cu hrana sufletului pe care îl aveam în noi!
S-a lăsat o tăcere, și pentru a o scoate din ”visare” am
intervenit cu câteva cugetări de ale mele...
În momentele grele, oamenii instinctiv simt că uniți
vor avea mai multă putere de a trece peste ele, o
manifestare a instinctului de trib.
De fapt ceva îi lega pe oameni, aveau ceva comun,
suferința.
Exista o apropiere între oameni, prieteniile erau mai
adevărate fiind bazate pe simțiri, toți fiind acționați de o
dorință unică, aceea de a supraviețui.
Acum înțeleg mai bine legea echilibrului celor două
forțe care întrețin viața, ea acționa din plin, fără a fi
conștientizată.
Pentru echilibru, lipsa hranei, sau înpuținarea ei, a
dus la creșterea dorinței de hrană spirituală, de iubire și
apropiere.
Satisfacția pe care o dă hrana spirituală este net
superioară satisfacției pe care o dă hrana materială.
Se pare că natura noastră umană își spune cuvântul,
noi suntem ființe spirituale.
Încerc să schimb subiectul și o întreb: eu nu am înțeles
cum ai ajuns să trăiești în Israel?
Poveste lungă, răspunde ea, pe care trebuie să ai
răbdare să o asculți.

82
 79

Am să încerc să retrăiesc filmul acestei secvențe din

viața mea.
Intre timp, "filosoafă" fiind, așa cum îmi spun, puțin
ironic, cei apropiați, am încercat să-mi explic de ce
lucrurile s-au petrecut așa. Nu din considerente politice și
economice, ci din punct de vedere al comportamentului
uman.
De fapt, mă frământa afirmația ei - „atunci prieteniile
erau mai adevărate, oamenii mai apropiați”.
Presupun că atunci când oamenii au aceeași dorință
sau nevoie, ei acționează în aceeași direcție, aceea de a-și
satisface dorința sau nevoia.
Având aceeași țintă, ei pornesc pe același drum și
vrând nevrând se trezesc într-un grup legați de același
scop. Având sentimentul că puterea lor crește, pentru că
nu sunt singuri în starea respectivă, forța dorinței lor crește
și aceasta îi apropie mai mult.
În acestă situație, este limpede că sunt prieteni și sunt
uniți.
Nu același lucru se întâmplă atunci cand dorințele sau
nevoile sunt diferite și oamenii pornesc, în mod logic, pe
căi diferite pentru a și le satisfice.
Apare dezbinarea și antagonismul.
Situație care, înțeleg eu, este prezentă astăzi în
societatea ei de ”foști prieteni adevărați”.
Cu toate că ea susține că nu este întru-totul adevărat,
dovadă că ea păstrează încă prietenia cu mulți dintre ei și
îi este greu să schimbe în sufletul ei acel sentiment plăcut

83
 80

cu altul mai puțin plăcut. Adevărat pentru ea, dar din

păcate nu este un adevăr absolut. Acum să las cugetările
mele și să ascult continuarea povestirii.

84
 81

Călătorie în viitorul necunoscut

Totul a fost direcționat de providență, spune Maria,

prin pasul pe care m-a îndemnat să-l fac căsătorindu-mă
cu un evreu. Nimic nu e întâmplător!
Sunt nevoită să-ți mărturisesc ceva care s-ar putea să
nu-mi aducă multe laude și anume că în afară de Palestina,
țara unde plecau evreii din Romania și de Fâșia Gaza, locul
unde existau ciocniri între evrei și palestinieni, publicate
la rubrica ”Știri externe” de pe ultima pagină a ziarului
Scânteia, nu știam nimic despre Israel. Sincer, nu era
pentru mine un subiect de interes.
Ce știam însă despre evrei era că în familiile lor nu
erau agreate căsătoriile cu creștini sau de alte religii, în
familiile tradiționale era chiar interzis.
Atunci de ce nu ai luat în seamă acest lucru? - am
întrebat.
De ce? Din aceleași motive pentru care fiecare
generație desconsideră sfaturile celor mai bătrâni!
Slavă providenței, eu nu am avut probleme de acest
gen.

85
 82

Să nu uiți că eu m-am format într-o societate în care,

datorită ”primei doamne” a țării se propovăduia din greu
emanciparea femeii și a egalității în drepturi cu bărbații.
Îmi permiți să te întrerup o clipă? Am să fac o
divagație, să spun că nu avea nimeni interesul în acea
vreme să trezească matriarhatul, ci să dea curaj femeilor
să lucreze în afara casei.
Era nevoie de forță de muncă modest plătită pentru
munci care nu se potriveau cu natura bărbatului.
Să revenim însă la mine, care eram una dintre femeile
în emancipare și care consideram că alegerea partenerului
de viață numai în gândirea retrogradă este îngrădită de
culoare, neam, religie etc.etc. Eu am libertatea să aleg
după sentimentele mele și nu după alte criterii.
Gândirea se potrivește personalității mele, doar mă
cunoști!
Altfel privit lucrurile, dacă nu s-ar fi încălcat cel puțin
acest sfat, nu s-ar fi ajuns la globalizare și la pierderea
identității de neam.
Deși în cazul meu nu au fost probleme, subliniez că
este o greșeală să nu apreciezi înțelepciunea înaintașilor.
Dar în orice situație armonizarea vieții de cuplu
presupune renunțări și acceptări.
Acum dacă mă gândesc mai profund, nimic nu a fost
întâmplător, totul a fost rânduit, pentru a ajunge să trăiesc
experiența de viață pe care spiritul meu și-a programat-o.
Am să-ți povestesc câteva evenimente grăitoare care au
dus la aceasta.

86
 83

Soțul meu a fost pasionat de călătorii... și așa a rămas.

Am călătorit în toate colțurile lagărului socialist, atât
cât a fost posibil în acele vremuri ”ceaușiste”.
Căutând un loc care ar mai fi posibil de a fi văzut,
apare inspirația să vizităm Israelul.
Fără să stăm pe gânduri, în septembrie 1986 cerem și
primim viza pentru a vizita Israelul, unde soțul meu avea
rude.
Poate ți se pare curios dacă îți spun că am primit foarte
repede viza, dar așa a fost. Târziu, după un an, am aflat eu
explicația.
Statul român în ”epoca ceaușistă” încheiase un acord
cu Statul Israel privind repatrierea evreilor.
Ce însemna asta? În principiu, cei care dovedeau că
erau evrei primeau viza de plecare definitivă în Israel, fără
să-și piardă cetățenia română, dar averile imobiliare
treceau în proprietatea statului.
Se înțelege că acest acord nu s-a încheiat din
mărinimie pentru poporul evreu, ci pentru o anumită sumă
de dolari.
Pentru fiecare persoană care primea acceptul de
repatriere, suma creștea dacă cei în cauză aveau studii
superioare.
Eu eram bucuroasă că voi vizita Israelul, despre care
ți-am spus că nu știam aproape nimic.
Din vizita în Israel am să-ți povestesc pe scurt numai
întâmplări care m-au marcat. A fost ca o trecere în altă
lume!

87
 84

Era în septembrie, am nimerit perioada vânturilor

calde care vin din deșertul Sahara spre Israel.
Căldură mare, peste 40 de grade și vânticel încărcat cu
mult praf foarte fin.
Este un praf de pământ fertil, așa se explică
dezvoltarea agriculturii în sudul țării, zonă de deșert, unde
lipsa de apă este foarte mare.
Cred că ai înțeles că primul șoc a fost clima caldă și
umedă, greu de suportat pentru un european.
Am fost întâmpinați la aeroport de un văr al soțului,
pentru că altfel nu ajungeam nicăieri.
Spun asta pentru că nu aveam nici un ban. Dacă am fi
avut dolari, am fi fost arestați, pentru că în România acelor
vremuri era ilegal să ai valută.
Am omis să-ți spun că am primit viza în schimbul unei
declarații notariale trimisă la ambasada Israelului din
București, de către verișor, în care acesta se obliga să ne
asigure în perioada șederii în Israel, casă, masă și
asistență medicală în caz de nevoie.
La toate acestea s-a adăugat și o garanție bancară de
câteva mii de șekeli care se pierdea, în cazul în care nu
părăseam Israelul la data expirării vizei.
Numai neamuri în Romania acelor vremuri să nu fi
avut! Dar dacă mă gândesc bine, nici invers!
Și dacă tot m-am împotmolit cu povestirea, vreau să-ți
relatez modul de trecere a frontierei în acea perioadă.
Au trecut ani buni până când mi-a dispărut sentimentul
de teamă care ne-a fost indus în minte și suflet. Noi,

88
 85

românii, eram considerați suspecți și vinovați din capul

locului, buni de a fi acuzați, fără legătură cu realitatea.
Controlul vamal se făcea agresiv, se scoteau din valiză
toate lucrurile, în mod deosebit la întoarcerea în țară, fără
jenă. Dacă era ceva în valiză pe placul vameșei, în special,
acesta era pus, ca o fină aluzie, deoparte, cu toate că
trebuia să ai pregătit pentru vameși un pachețel. Acesta era
strecurat sub masă cu gestul cel mai firesc.
Groaznic de umilitor, chiar și pentru acele vremuri.
Bine că au trecut!
Uff! Nu mi-e ușor nici acum să alung acele emoții, care
se pare că au lăsat urme adânci în sufletul meu, cel puțin!
Iartă-mă te rog pentru divagație. Să revin la vizita în
Israel.
De la aeroportul din Tel Aviv am plecat spre Nazaret
unde locuia verișorul nostru.
Pe drum, care este de peste 100 km, ne-am oprit să
mâncăm ceva.
Intrăm într-un local și deodată, stând la masă, văd
intrând un grup de soldați înarmați. Inima începe să bată
cât poate ea de repede, de frică! Dar aceștia se așează
liniștiți la o masă punându-și armele pe jos, sub masă.
Doamne, mi-am zis, să fi îndrăznit un soldat de al
nostru să plece cu arma la el și să o lase din mână, punând-
o oriunde! Desigur am primit explicații că gestul este
foarte firesc și acceptat.
Încă ceva care m-a impresionat și nu ți-am spus, a fost
imaginea pe care o vezi din avion, înainte de aterizare -

89
 86

dacă este întuneric, mii de lumini aurii înșiruite ca într-o

bijuterie orientală uriașă, o frumusețe pe care rar o vezi!
Aventura vizitei începe abia când primind o mașină,
cam veche ce-i drept, care stătea nefolosită în curtea unui
prieten din copilărie al soțului, plecăm cu ea să vizităm
Israelul.
Pornim spre Eilat, stațiune la Marea Roșie, ca ținta cea
mai îndepărtată.
Știi, este o vorbă – “Omul are sau curajul prostiei sau
al necunoașterii”, deși este greu să le delimitezi. Pe undeva
pe aici am fost noi...
Din Nazaret am pornit cu harta în mână (atunci nu erau
GPS-uri), pentru că nu aveam nici alte informații despre
traseu. Am trecut prin niște sate arăbești. Numai noi
puteam face așa ceva! Într-unul din ele, un copil a aruncat
cu pietre după mașină. Noi n-am înțeles gestul, ne-am
gândit că poate obrăznicia sau primitivismul ar fi cauza.
Una din cele două cauze era adevărată, primitivismul
în cazul lor și curajul necunoașterii în cazul nostru.
Noi nu cunoșteam amănunte legate de conflictul cu
arabii localnici, care ce-i drept, după un an s-a manifestat
sub acea formă de terorism numită “Iintifada”.
Pentru noi, oamenii erau la fel și așa au și rămas.
Ura este cultivată în ambele părți, din păcate!
Nu parcurgem prea mulți kilometri și ne trezim pe
șosea cu un panou de atenționare, în engleză și ebraică,
“Zonă de foc”!

90
 87

Cum să interpretăm atenționarea? Și până să găsim

noi un răspuns, ne trezim că mergem paralel cu un drum
de unde se ridica un nor de praf.
Erau tancuri militare aflate în exercițiu de tragere, pe
terenul paralel cu șoseaua.
Nu știam unde am nimerit și ce trebuie să facem - să
ne oprim sau să continuăm, șoseaua nefiind închisă.
Am continuat pentru a ieși cât mai repede din zonă.
Eram ca în filmele comice, mașina fiind veche nu avea aer
condiționat, geamurile deschise asigurau ventilația, eu am
încercat să scot mâna pe fereastră, dar am retras-o repede.
Aerul era așa de fierbinte încât era greu de suportat,
Cola din sticlă aproape că fierbea, trebuia să o bem pentru
a nu ne deshidrata, dar noi eram fericiți că vizităm Israelul!
În încheierea aventurii cu acea mașină, când ne-am
întors în Nazaret, trecând prin Haifa, ne oprim să facem
câțiva pași prin zona portului.
Bucuroși că am găsit loc de parcare din belșug,
nevăzând nici o interdicție cunoscută nouă, parcăm mașina
și după câțiva pași îmi întorc privirea și șoc -mașina
dispăruse!
În locul unde am lăsat mașina, observăm o polițistă.
Mergem glonț la ea și cu mâini și picioare și cu franceza
mea, încercăm să-i spunem că ne-a dispărut mașina.
Nu știam numărul mașinii, dar ea a înțeles imediat că
este vorba de mașina pe care tocmai o ridicau.
Polițista ne arată la câțiva metri un indicator pe care
scria în ebraică ”Staționarea interzisă în zonă”, nu a ajutat-

91
 88

o prea mult, pentru că noi habar nu aveam ce însemnau

acele semne care se numesc litere ebraice.
Episodul se sfărșește aici!
Noi primim mașina și prietenul amenda!
Acestea sunt întâmplări amuzante, atunci când le
povestești, sau cel puțin așa devin ele după trecerea anilor,
când experiența de viață ne schimbă modul de a cunoaște
și percepe lucrurile și evenimentele.
Vizita a avut însă și aspecte mai puțin ”vesele”, cel puțin
pentru mine...
Nu știu dacă poți realiza sentimentul pe care-l poate
avea cineva care vine dintr-o țară unde se lupta cu
existența, făcând mereu "rost" de ceva de pus pe masă și
care intră într-un supermarket din belșug aprovizionat, la
fel cu cele de azi, care ni se pare firesc să fie așa.
Scopul era banal, să aleg un pui pentru a găti gazdelor
o tocăniță românească.
Să aleg?! Nu îndrăzneam nici să deschid galantarul!
Să aleg eu, care așteptam ore la rând să ”apuc” un kg de
aripi de pui grețoase și când ieșeam din înghesuială, mă
verificam dacă mai am fusta pe mine!
Sper să pot reda în cuvinte ce am simțit. M-am întrebat
- Doamne, oare noi, românii, suntem oameni, ce suntem,
sclavi, animale vorbitoare? Și te rog să mă crezi că atât de
puternică a fost indignarea că am avut o senzație de ușoară
amețeală.
Acum înțeleg că puterea sentimentului de frustrare
mi-a oprit respirația provocându-mi amețeala.

92
 89

A fost cel mai groaznic sentiment de înjosire, ca om,

pe care vreodată l-am simțit, dar cu toate acestea nu am
plâns, am simțit o îndârjire la fel ca în toate încercările
vieții mele.
Iartă-mă, am nevoie de câteva secunde să ies din
această stare care nu-mi face bine nici acum, când totul
este o amintire!
Cred că te înțeleg - i-am spus cu glas scăzut, parcă
pentru a nu tulbura starea emoțională creată de povestirea
ei.
După ce și-a mai liniștit respirația, care devenise
sacadată de emoție, încerc să-mi exprim părerea.
Știi ce cred eu, draga mea? Emoțiile, la fel ca și
gesturile, sunt echilibrări instinctive ale energiilor din
corpul nostru.
Acele emoții negative trăite erau de fapt foarte pozitive
pentru viitor, era”răul necesar” pentru a fi bine mai târziu.
Îți amintești expresia „tot răul spre bine”.
Este adevărat că atunci nu ai realizat, nu ai
conștientizat.
Iluminarea sau conștientizarea are loc numai atunci
cand avem capacitatea de a înțelege direcționarea pe care
ni-o dă acel "rău necesar”.
Și pentru a-mi întări ideea că suntem conduși în a
ajunge să ne îndeplinim destinul, te las să-ți continui
povestirea.
Mulțumesc. Revin la faptul că neștiind multe despre
Țara Sfântă, eu nu aveam habar că sunt români evrei care

93
 90

în acea perioadă continuau să se repatrieze, dacă se poate

spune așa.
Îți spun toate astea pentru că am fost întrebați de
cunoștințe și rude, care au plecat cu mulți ani înainte din
România, dacă nu ne gândim să facem același pas.
Pentru mine întrebarea a fost aproape de neînțeles, nici
în visurile mele de groază, nu m-am văzut trăind în altă
țară și nicidecum în Israel.
Eu sunt româncă get-beget ca toți ai mei, la care se
adaugă spiritul patriotic atât de bine inplantat de educația
primită, începând de la grădiniță.
Răspunsul nostru a fost categoric ”niciodată!” Uitasem
de adevărul care spune „niciodată să nu spui niciodată”.
Răspunsul a fost influențat în plus și de o impresie
falsă pe care ne-am făcut-o.
Călătorind cu autobuzul, am observat că majoritatea
femeilor erau ”supraîncărcate” cu bijuterii de aur, purtau
îmbrăcăminte largă, vorbeau foarte tare și aveau tenul
măsliniu, ceea ce mi-a amintit de etnia noastră majoritară.
Pentru a scurta povestea vizitei, în 4 octombrie ne-am
întors la casa gazdelor spunând: să mă ierte israelienii, dar
hai acasă, că avem și noi țiganii noștri.
A fost frumos, interesant ca experiență, dar atât!
Îți propun să bem o cafea, pentru a te energiza puțin,
înainte de a continua, - i-am sugerat Mariei, pentru a o
scoate puțin din vâltoarea amintirilor.
A acceptat. Înțeleg că povestirea ei va continua...

94
 91

După câteva clipe adaugă - știu că datele exacte dintr-

o povestire nu se prea rețin pentru că nu interesează, dar
eu te rog să reții data de 4 octombrie 1986 când ne-am
întors acasă din Israel!
Îți promit! - i-am răspuns. Sper că la momentul potrivit
voi și înțelege de ce este important să rețin această dată.

95
 92

Hotărârea

Viața noastră în regim de supraviețuire și-a reluat

cursul după întoarcerea acasă.
Mama săraca, continua să vină de la țară cu desagii
plini și cu găleata cu ouă, o dată pe lună sau la două luni.
Acesta era singurul nostru sprijin.
De povestit prietenilor despre vizită nu prea am
povestit, pentru a evita deschiderea vreunui dosar la
securitate pentru afirmația că undeva s-ar trăi mai bine
decât la noi.
Lucru nerecomandat dacă doreai să mai primești vreo
viză de ieșire din țară.
”Ciocul mic” era foarte indicat din toate punctele de
vedere, astfel în el nu intra nici prea mult, căci nu era de
unde și nici nu consuma energia aiurea, aceasta trebuia
păstrată pentru urale, când se impunea.
Dacă mă gândesc bine, noi românii nu prea am înțeles
cât de bune erau intențiile ”ceaușiste”!
Ni se spunea: „zahărul este ca un exploziv, grăsimile
dăunătoare, carnea otravă curată, gazele de eșapament
poluează”, dar noi nimic! Vrem și vrem, înțelegând partea
negativă a spuselor și anume că ”nu ni se dă”!

96
 93

A venit și iarna, care a rămas în istoria meteorologiei

de până atunci ca fiind una dintre cele mai geroase ierni,
temperatura scăzuse până la -27 grade Celsius.
Acum, într-adevăr trebuie să-ți pui imaginația la
încercare pentru a vedea cu ochii minții o imagine de
dramă, cu personaje tragi-comice.
In”Orașul erou”, încălzirea apartamentelor se făcea
prin centrale cu gaz.
Din cauza gerului presiunea gazului era atât de redusă
încât centralele nu funcționau. În apartamente,
temperatura scăzuse într-atât, încât aerul expirat se
transforma în aburi. Pe aragaz nu se putea încălzi nici
măcar un ceai, nici vorbă de gătit! Oamenii au găsit însă o
soluție - găteau noaptea când reducându-se consumul,
creștea puțin presiunea gazului.
În apartament se încălzea în modul cel mai natural
posibil, de la respirație, care încă mai era caldă.
Și cum românul nu-și pierde simțul umorului
niciodată, se glumea spunându-se „hai să ne îmbrăcăm
pentru culcare". Mai explicit, educați fiind îmbrăcam
pijamaua și nevoiți fiind îmbrăcam și un treining, ne
puneam și o căciuliță pe cap și apoi intram în patul
înghețat, acoperindu-ne cu cel puțin o pătură și o plapumă.
Tot din grijă pentru om ni s-au creat condiții pentru a
ne încălzii puțin degetele, la intrarea în scara blocului,
când ne întorceam acasă de la slujbă.
Îmi pare rău - exclam eu, dar asta chiar nu mai înțeleg!

97
 94

Am să-ți explic, spune Maria. Din cauză că se

întrerupea curentul electric pe timpul zilei, pentru a face
economie, era nevoie de chibrituri să luminăm scările,
pentru a nimeri ușa apartamentului. Căldura chibritului ne
încălzea degetele câteodată, chiar mai mult decât am fi
vrut!
Draga mea, trebuie să recunosc că pentru prima oară
în viața mea am simțit disperarea până în ultima celulă a
corpului meu.
Știi de ce subliniez această stare emoțională? Deoarece
acum conștientizez cât de reală este influența mediului
socio-economic în viața noastră și mai ales în deciziile pe
care le luam, așa cum și tu afirmi cu toată convingerea.
Hotărârile pe care le luăm pentru a ieși dintr-o situație
extremă ne influențează soarta, ne-o schimbă, dar nu ne
schimbă destinul.
Eu am crescut într-o familie săracă, am învățat să lupt
pentru fiecare realizare.
Am reușit să termin o facultate, să-mi asigur un trai
decent, sunt optimistă, pozitivă în gândire și cu toate
acestea am ajuns la disperare!
Tot ce ți-am povestit confirmă a mia oară că „nimic
nu este întâmplător”.
Tot și toate au contribuit la a lua o decizie de a ieși din
situație. Eu, româncă convinsă, am acceptat propunerea
soțului meu de a emigra în Israel.
S-a mai confirmat și adevărul ”niciodată să nu spui
niciodată”, deoarece nu poți ști ce-ți rezervă viața.

98
 95

Nu-ți poți imagina șocul pe care l-a creat hotărârea

mea în rândul familiei mele, a prietenilor și colegilor!
Situația era de așa natură încât, cu regretele inerente
despărțirii, toți ne-au înțeles și susținut până în ultima
clipă, despărțindu-ne după petreceri de rămas bun și
lacrimi.
Am luat hotărârea în februarie 1987, am primit viza în
câteva luni, am lichidat gospodăria și exact în 4 octombrie,
am aterizat la Tel Aviv, ca nou veniți, așa cum numesc
israelienii pe cei care se ”repatriază”.
Acum ințelegi de ce te-am rugat să reții data de 4
octombrie, data la care ne-am întors din vizită, cu un an în
urmă, hotărâți că noi nu ne vom întoarce niciodată acolo?!
Cine ar fi bănuit atunci, având în vedere impresiile cu
care m-am întors, că la aceeași dată în anul următor am să
revin în Israel ca emigrant?
Necunoscute sunt căile Domnului, dar planificate să
ducă spre desăvârșirea destinului!
Recunosc că am avut nevoie de multă autoîncurajare.
M-am autosugestionat că plec într-un concediu puțin mai
lung și am să mă întorc când se va termina.
Având în vedere că soțul meu a emigrat cu toată
familia, am încheiat o înțelegere. În cazul în care eu nu mă
voi putea adapta, sau nu voi fi tolerată fără probleme fiind
creștină, eu mă voi întoarce în România.
Mi-am lăsat o ferestră deschisă prin care lumina care
patrundea îmi dădea energia necesară răbdării.

99
 96

Adaptarea

Dacă tot am amintit de răbdare, primul cuvînt învățat

în ebraică, încă de la sosirea în aeroport, a fost ”savlanut”-
adică răbdare și ni s-a mai spus ceva: „în Israel poți să fii
mai frumos, dar mai deștept, nu!”.
Înțelesurile le-am perceput din plin de-a lungul anilor.
A fost necesară o pauză, pentru ca Maria să poată
continua.
Am simțit că are nevoie de putere pentru a retrăi
clipele care acum sunt amintiri, dar care, din cât înțeleg eu,
au lăsat urme în memoria sufletului ei. Fenomen de altfel
firesc.
Presupun că au fost stări emotive puternice, lupte
interioare și renunțări greu de descris, pentru a schimba
obișnuința unui mod de viață cu altul total necunoscut.
Nu lipsită de înțelepciune este expresia „obișnuința
este a doua natură".
Este necesară multă voință și motivație pentru a reuși,
altfel adaptarea nu se produce!
În cele din urmă s-a eliberat emoțional și povestea
vieții ei de emigrantă a început.

100
 97

Aș adăuga o specificație importantă, spune ea, pe care

la un moment dat din povestirea mea, o vei înțelege mai
bine.
Statutul de emigrant nu se potrivește întru-totul pentru
evrei, ei revin pe pământul strămoșesc al neamului lor, ei
se ”repatriază”, cuvântul de emigrant era pentru cei ca
mine.
Am conștientizat încă de la început, nu fără ajutor, că
nimeni nu m-a chemat aici!
Am înțeles că pentru a putea trăi în Israel, ca de altfel în
orice altă țară străină, va fi necesar să adopt stilul de viață
de aici, cu toate tradițiile și restul implicațiilor.
Primul impact l-am avut la sosirea în aeroportul de la
Tel Aviv, când am fost dirijați pe un culoar separat, cel al
”noilor veniți”.
Noi eram singurii români nou sosiți, a mai fost un grup
de ruși, care au fost așteptați de un reprezentant al
comunității lor, cu multă căldură și urări de bun venit.
Ai impresia că este un amănunt minor, dar el este
major prin ceea ce ascunde!
Din capul locului se poate înțelege că noi, românii, nu
suntem uniți decât la nevoie, în comparație cu rușii, de
exemplu.
Am înțeles asta în clipele acelea când, sincer îți spun,
nu eram sigură dacă am pământ sub picioare, sau nu.
Mai târziu viața mi-a dovedit-o din plin.

101
 98

Să nu exagerez, și pe noi ne-a așteptat un reprezentant

al comunității evreilor români, care ne-a luat la întrebări în
loc de urări de bun venit, după cum se cuvenea.
El era foarte bine pus la punct cu datele noastre, dar
probabil avea nevoie de confirmarea noastră, care să-i
întărească importanța.
Mai târziu am auzit, de la alți români, că biroul acestui
reprezentat putea fi găsit în Agenția Evreiască
după,"mirosul de porc".
Se purta sub orice critică cu oamenii în general și cu
românii în special, era bine îndoctrinat.
Din fericire nu am fost nevoiți să-l căutăm niciodată
pentru a-i cere sprijinul.
În acest moment, în timp ce-ți povestesc, realizez de
ce se spune că oamenii își scriu ”memoriile” atunci când
își povestesc viața.
Se folosește cuvântul "memorii " pentru că este vorba
într-adevăr de o reactivare a memoriei.
În memoria noastră se înregistrează momentele din
viață care ne-au sensibilizat, ne-au creat o emoție, în mod
conștient sau inconștient.
Acestea sunt de fapt evenimentele pe care le redăm în
povestiri, ni le reamintim și le considerăm ca fiind
importante, datorită impactului emoțional, pe care l-au
avut asupra noastră, la momentul producerii lor.
Acest lucru, îmi dau seama că-l fac și eu acum, când îți
povestesc crâmpeiul meu de viață.

102
 99

Te rog, povestește ce s-a întâmplat cu voi, după

primirea din aeroport - am îndemnat-o eu, nerăbdătoare.
Ai dreptate, să continui...
Am primit cetățenia israeliană pe loc și am fost
întrebați, unde vrem să ne stabilim pentru început.
Răspunsul imediat a fost - în Tel Aviv.
Nu eram informați că existau doar câteva Centre de
primire a noilor veniți și nici unul în Tel Aviv.
Ni s-a oferit Centrul cel mai apropiat de Tel Aviv, la
7-8 km, și pentru că nu am fost prea entuziasmați, același
domn simpatic care ne-a primit, ne-a amenințat, fără
explicații, că ne trimite în sud la 100 km, dacă nu acceptăm
propunerea lui. Dacă am fi refuzat, am fi făcut o mare
greșeală!
Orașul în care era ”Centrul de adaptare”, așa se numea,
era cel mai apropiat de Tel Aviv și în plus, era singurul
Centru de adaptare pentru nou veniții cu studii superioare,
cu cel mai bun confort.
Primul pas norocos, dirijat de providență, făcea parte
din ”proiectul” pe care urma să-l efectuăm.
Să nu înțelegi că doream Tel Aviv-ul din snobism, dar
știam că în centrul țării, șansele de a găsi un loc de muncă
sunt mult mai mari.
Am să-ți explic în câteva cuvinte ce era acel Centru de
adaptare. Într-un cartier al orașului, existau două sau trei
blocuri de locuit cu 4 etaje, care aparțineau Centrului.
Administrarea era asigurată de un director și un
administrator, ambii vorbitori de limbă română și rusă.

103
 100

Apartamentele aveau trei camere dotate modest, dar cu

strictul necesar, începând de la veselă și terminând cu
aparatura și mobilierul necesar pentru a locui.
În Centru erau și clasele pentru învățarea limbii
ebraice. Cursul de învățarea limbii dura 6 luni, perioadă în
care primeam o bursă, suficientă pentru a ne asigura
existența.
Noi românii știam să ne gospodărim, fiind deja rodați.
Din momentul în care am început învățarea limbii, pot
să spun că a început lupta cu adaptarea.
Când am primit primele cărți, îmi amintesc că am
deschis o carte și văzând acele ”hieroglife”, care sunt
literele ebraice, am amețit la propriu, norocul meu că eram
așezată.
Mi-am zis în sinea mea: Dumnezeule! În viața mea nu
am să fiu în stare să citesc aceste semne, care nu seamănă
cu nimic din ceea ce am învățat până acum.
Sentiment groaznic, la gândul că voi deveni o analfabetă
cu studii superioare!
În glumă, i-am propus Mariei, până își revine din
amețeală, să mai bem o cafea și apoi să continuie…
Auzisem spunându-se că „orice început e greu”, dar
acum pot confirma că este un adevăr de necontestat.
Doresc să-ți dezvălui câteva dintre constatările mele
legate de învățarea unei limbi străine.
Printre cei nou veniți, care învățam ebraica, noi românii
eram în minoritate - șapte-opt persoane.

104
 101

Cei mai mulți erau ruși, câțiva argentinieni, irakieni și

francezi, fiecare cu accentul lui.
Ceea ce am constatat eu a fost faptul că cei care nu prea
știau ce este gramatica în propria lor limbă, nu aveau nici
o problemă în a începe să vorbească - curajul
necunoașterii, pe când cei care au mai învățat limbi străine
și care au învățat gramatică nu scoteau o vorbă, de teama
eventualelor greșeli de acord gramatical.
Tu știi că eu, în general, nu am talent la limbi străine,
mă ajută mai mult intuiția. La asta s-a adăugat și teama de
a nu face greșeli și ca rezultat, trei luni de zile, nu am scos
un cuvânt!
Profesoara era deja convinsă că nu voi reuși prea bine
fără a cunoaște limba, dar lucrurile s-au schimbat și nu a
fost deloc așa.
O altă mică problemă, pe lângă cea a limbii, era și
religia. Am fost întrebată dacă nu vreau să-mi schimb
numele. Maria suna atât de românesc, dar nu am acceptat,
în special din considerente birocratice.
Din cauza numelui, care nu sună ”bine”, mulți ani am
fost interogată în aeroport când plecam din țară, dacă am
familie în Israel s.a.m.d., lucru care nu aș spune că nu mă
deranja, dar cunoscându-le gândirea, m-am obișnuit.
Nu m-a chemat nimeni aici, am venit de bunăvoie!
Am amintit acest aspect de viață pentru că el nu este
temporar și nici întâmplător.

105
 102

În actul de identitate se specifica dacă ești evreu, dacă

nu, atunci se specifica naționalitatea. Astăzi se specifică -
fără religie.
Nu toată lumea știe acest lucru, iar în actul de
identitate nu se cere, decât în cazuri speciale, ca de
exemplu la bancă.
Apropo, ironia sorții, în România erai numit evreu sau
jidan, iar în Israel român. Mă refer la cei care sunt evrei.
Încă înainte de terminarea celor șase luni de învățare a
limbii, am început sa căutăm loc de muncă.
Eu nu aveam nici o șansă înainte de a absolvi cursul de
terminologie profesională, în cazul meu cea economică.
Nu era obligatoriu, dar cu toate că mi s-a recunoscut
licența, fără terminologia specifică nu mă puteam
descurca. Să nu mai vorbesc că eu învățasem economie
socialistă.
Pe scurt, perioada căutării unui loc de muncă este cea
mai grea din viața de emigrant.
Multe promisiuni și cam atât. CV-urile noastre erau
alcătuite foarte românește, cuprinzând „am făcut și am
dres”, la care răspunsul era invariabil - „sunteți prea bun
pentru noi”. Sună bine, dar trist!
Aventura găsirii locurilor de muncă am să ți-o
povestesc cu amănunte pentru a-ți spulbera orice urmă de
îndoială că „omul plănuiește, iar Domnul hotărăște"!
Nu poți să te abați de la ceea ce trebuie să se întâmple,
chiar dacă alegi alte drumuri, în cele din urmă, ajungi tot
la punctul fixat de destin, la destinație cu alte cuvinte.

106
 103

Am să încep cu povestea găsirii locului de muncă

pentru soțul meu.
El a apelat la cunoștințe și foști prieteni din copilărie,
care au emigrat cu mulți ani înainte și în cele din urmă a
fost ajutat să primească o slujbă la 100 km de Tel Aviv.
Apropo, unde aveam șanse să fim repartizați la sosire, dacă
refuzam prima propunere, îți amintești?
În fiecare zi pleca la 5 dimineata și se întorcea seara
târziu, frânt de oboseală, după o zi de muncă și de cei 200
km călătorie cu autobuzul. A doua zi o lua de la început.
Eram însă mulțumiți pentru că aveam un venit!
Eu începusem cursul de terminologie profesională în
Tel Aviv, acesta dura nouă luni, motiv pentru care nu era
posibilă mutarea în orașul în care el începuse să lucreze.
Acesta se află în sudul țării unde nu prea erau locuri de
muncă, fiind o zonă mai puțin dezvoltată în acei ani.
Ascultă te rog! Întâmplarea-întâmplărilor, care nu a fost
întâmplătoare, dacă pot să spun așa.
Din Centrul de adaptare, după perioada de învățare a
limbii, noii veniți, erau ajutați să primească locuințe
sociale, pentru a se elibera spațiul pentru alți emigranți.
Directorul Centrului era de origine română și primul
interesat să eliberăm apartamentul, ne-a ajutat să primim o
locuință socială. Un apartament în orașul unde era și locul
de muncă al soțului.
Nu am fost prea încântați, la gândul că acolo în sud, eu nu
voi avea multe șanse de a găsi un loc de muncă, dar vorba

107
 104

românului - calul de dar nu se caută la dinți, iar altă

variantă nu aveam.
Am perfectat toate formalitățile, urmând să primim
cheia apartamentului. Îmi amintesc foarte bine, era într-o
zi de miercuri când am plătit chiria în avans pentru trei
luni, iar a doua zi, urma să ne mutăm.
Ce crezi că destinul ne-a lăsat? Nici vorbă!
Mișcarea nu făcea parte din ”proiectul” destinului
nostru.
Miercuri seara, soțul meu vine acasă distrus, fusese
concediat! Și aici funcționează principiul "ultimul venit,
primul plecat".
În noua situație, nu mai aveam ce căuta în acel oraș.
Am fost foarte necăjiți, poți să realizezi. Când să zicem
și noi Doamne ajută, totul s-a prăbușit!
Optimistă cum mă știi, am încercat să-mi consolez
soțul spunându-i că în tot răul este un bine și că poate totul
s-a întâmplat în cel de al doisprezecelea ceas, special ca să
rămânem în Tel Aviv, unde șansele de a găsi loc de muncă
sunt incomparabil mai mari.
Așa s-a și întâmplat. Norocul, ne-a zâmbit în felul lui,
pregătindu-ne viitorul, chiar dacă noi am văzut acest
zâmbet ca fiind cam strâmb.
În cele din urmă, cu răbdare, soțul meu a găsit un loc
de muncă foarte bun, unde, fiind apreciat, a avut o funcție
de răspundere importantă și de unde s-a și pensionat.
Acum am să-ți povestesc pe scurt, aventura găsirii
locului meu de muncă.

108
 105

Poate voi părea cinică, dar lanțul evenimentelor, pe

care am să ți le povestesc, au pregătit pentru mine locul
de muncă, care trebuia să fie numai al meu!
În ce domeniu crezi? Al sănătății! Îți amintești că
doream să fiu medic? Nu-ți face iluzii, tot economist am
rămas, dar am învățat foarte multe din domeniul sănătații.
Altfel spus, am muncit în mediul meu.
Într-o zi, după ieșirea de la birou, un bărbat, din
întâmplare tot român, a fost lovit mortal pe trecerea de
pietoni de un autobuz. Era economist, iar locul său de
muncă, prin natura lui, trebuia ocupat fără întârziere.
Directorul secției, era evreu din zona Moldovei și dorea să
primească pe postul rămas liber în urma nenorocirii, tot
un român și dacă se poate din zona lui de proveniență.
Observi? Spiritul de unitate trage spre răsărit.
A început căutarea. Șeful se îmbolnăvește și în timp ce
era tratat de o soră medicală, o întreabă pe aceasta, dacă
nu cunoaște pe cineva de meserie, interesat de postul
rămas liber, rugând-o să caute printre cunoștințe.
Eu am fost una dintre cunoștințe! Întrebată fiind dacă
m-ar interesa slujba, cred că înțelegi că singurul răspuns
pe care îl aveam era „sigur că sunt interesată!”.
Am fost invitată la interviu și mi s-a spus să aștept,
hotărârea îmi va fi comunicată.
Am așteptat o săptămână, două, o lună, când sunam și
întrebam care este răspunsul, secretara mă amâna de pe o
săptămână pe alta.

109
 106

N-ai să poți niciodată bănui care a fost motivul

amânării!
În tot acest timp de așteptare a mea, a fost acceptată o
economistă româncă, dar așa cum și-a dorit șeful,
moldoveancă!
Intenția era să nu se renunțe la mine până când nu se
termina perioada ei de probă.
Nimeni nu era angajat, decât după o perioadă de
probă, de trei luni sau mai mult, funcție de profesie și
complexitatea atribuțiunilor impuse de postul respectiv.
Eu nu știam nimic și nici nu înțelegeam de ce se
amână răspunsul pentru mine știind că postul, prin natura
sa, nu putea fi păstrat mult timp liber.
Dar când trebuie să se întâmple ceva... se întâmplă!
Doamna angajată a ascuns la interviu că este
însărcinată și având stări de rău, nu prea avea putere să
lucreze. Motiv pentru care, a fost respinsă înainte de a i se
termina perioada de probă, iar eu chemată să încep slujba
la locul atât de ”meticulos” pregătit de Destinul meu.
Acolo am rămas muncind foarte mult și greu,
răspunderea fiind mare, dar și avansând frumos, cu multe
satisfacții profesionale, până în ziua pensionării.
Ți-am povestit toate aceste întâmplări, numai pentru a-
ți exemplifica prin fapte că ceea ce destinul îți rezervă,
nimeni și nimic nu poate schimba, nici chiar noi înșine!
Orice încercare de a schimba drumul destinului nu
reușește, poți să mai faci mici ocolișuri, pe cont propriu,
dar tot la el ajungi!

110
 107

Aceste întâmplari confirmă și câteva adevăruri pe care

noi românii le-am auzit de la cei bătrâni și anume: „Răul
cuiva poate fi binele altcuiva", sau „Ce-i al tău, e pus
deoparte".
Acum îmi iau rămas bun, cu promisiunea că ne vom
întâlni peste câteva zile și dacă vei dori și vei mai avea
răbdare, am să continui povestea mea.

111
 108

Viața continuă

Numai după ce începe încadrarea în viața socio-

economică a locului, începi să simți că viața continuă,
adevărat că în alt mediu și în alte condiții - spune Maria cu
o voce puțin euforică.
Precum ți-am povestit, după așteptări și multă răbdare,
sfat pe care l-am primit încă de la sosirea în aeroport, a
sosit și ziua când am primit mult așteptatul telefon cu
vestea acceptării mele la slujbă.
Eram așa de fericită încât, sincer îți spun, pășeam de
parcă nu atingeam pământul, îmi recăpătasem sentimentul
aprecierii de sine. Mă simțeam importantă în ochii mei și
a familiei mele.
În epoca ”ceaușistă” când auzeam expresia "munca
înnobilează", făceam glume, spunând că societatea nu are
nevoie de nobili.
Acum însă înțeleg cât adevăr era în această expresie.
Fericirea pe care o simțeam era de fapt manifestarea
sufletească a echilibrului dintre acțiune și gândire, ceea ce
ne definește ca ființe umane.

112
 109

Mă rugasem la Dumnezeu să primesc un loc de muncă

cu salariu minim, doar să am de lucru.
Din rugămintea mea modestă, soarta a ales să-mi
ofere foarte multă muncă și după ce mi-a încercat
tenacitatea, a hotărât să mă și răsplătească din plin!
Inainte de a continua cu întâmplări de la locul de
muncă, am să fac o divagație care mi se pare importantă.
Înainte de a pleca din România, o colegă, care avea o
soră ”rămasă" în Germania, mi-a spus să nu-mi fac griji că
voi găsi sigur de lucru, pentru că tânără sunt, harnică sunt,
m-a întrebat și dacă știu să gătesc.
Nu am înțeles legătura dintre profesia mea, gospodărie
și locul de muncă. După ce am ajuns în Israel am înțeles
repede ce a vrut să-mi spună fosta colegă.
În general, din diverse motive, foarte puțini emigranți
au norocul să lucreze în domeniul lor de calificare, mă
refer în speță la cei cu studii superioare.
Impedimentul este în primul rând limba, apoi diferența
în practicarea profesiilor, care diferă de cea din România.
Aici un inginer nu are aceleași sarcini ca în Romania,
doctorii trebuie să dea examene pentru echivalarea licenței
și să facă specializarea aici, profesorii trebuie să învețe
Tanah (Vechiul Testament), să treacă examenele și apoi
pot preda.
Am cunoscut un profesor universitar rus, fizician,
autor de cărți și inovații, care nu a fost acceptat să predea
din cauza necunoașteri limbii la nivelul cerut, și nici

113
 110

recunoscut în domeniul său. A fost nevoit să accepte

muncă necalificată.
La un moment dat, am avut ajutor în casă o ingineră
electronistă, tot rusoaică, care nu a reușit să învețe limba
sub nici o formă și a rămas să-și câștige existența din
munci casnice.
La această situație a noilor veniți se adaugă și
exploatarea patronilor, care știu că noii veniți nu prea au
soluții și acceptă orice condiții.
Limba rămâne însă handicapul principal, mă refer în
special la cei care au emigrat după o anumită vârstă.
Îmi amintesc, nu cu plăcere, prima zi de lucru când mi
s-a pus pe birou o carte de peste 100 de pagini, în ebraică
se înțelege, pentru a o studia timp de o săptămână. Era
necesar să mă instruiesc cu stilul muncii pe care urma să o
efectuez.
Nu știu dacă poți să-ți imaginezi ce muncă a fost, să
traduc în românește și să și înțeleg folosindu-mă de unicul
dicționar român-ebraic și invers, din anul 1976.
Din câte știu singurul care există și azi și care este foarte
sărac și limitat, conceput de un profesor moldovean, motiv
pentru care multe din cuvintele românești erau
regionalisme din Moldova.
În cele din urmă m-am descurcat pentru că am studiat
terminologia profesională foarte bine.
Limba vorbită nu o stăpâneam încă foarte bine, drept
pentru care, neînțelegând întotdeauna ce mi se spunea
înghițeam multe.

114
 111

Îmi amintesc că era cineva care ne servea dimineața

cafea și ceai, care a râs o dată de ceva ce am spus, probabil
greșit. Ce jignită m-am simțit și cât am suferit!
Dar trebuie să spun că în general, există foarte mare
toleranță legat de cunoașterea limbii. Am trecut și de
această perioadă.
După ani, a urmat momentul când, ocazional, trebuia
să vorbesc în public. Am depășit și aceste emoții
groaznice, dar pot să spun că pentru totdeauna voi avea
complexul limbii.
Norocul meu a fost că în meseria mea era necesar să
gândesc mai mult, decât să vorbesc, iar limbajul profesiei
îl stăpâneam foarte bine, fără confuzii în terminologie.
Adevărul că nici nu-mi era permis, din moment ce
aveam toate condițiile de a participa la cursuri de
specializare, la conferințe de comunicare și actualizare a
schimbărilor și a noutăților legale din domeniu.
În toată această perioadă, trebuie să recunosc că nu au
fost puține momentele în care m-am rugat pentru sănătatea
foștilor mei profesori.
Dumnezeu să-i odihnească, și-au făcut datoria față de
generația mea, le mulțumesc și le binecuvântez memoria!
Noi, românii, răzbim în lume datorită seriozității cu
care a fost tratat învățământul. Desigur eu vorbesc de
învățământul din perioada în care eu eram elevă.
În plus, noi suntem un popor înzestrat cu multă intuiție
și imaginație, iar viața nu prea ușoară pe care am dus-o,

115
 112

ne-a călit, dar ne-a și făcut mai puțin pretențioși în anumite

situații, ceea ce nu este întotdeauna un lucru pozitiv.
Observi cum se confirmă încă o dată adevărul ”în tot
răul este un bine”?
Nu am fost educați să ne cerem drepturile și nici să ne
apreciem.
Din cele povestite până acum se poate subînțelege că
și eu am fost încadrată ca începător, cu salariul minim,
pentru muncă la maxim.
Ajunsesem să deschid dimineața ușa departamentului
și tot eu să o închid seara, când nici nu mai știam cum mă
cheamă de oboseală.
Lucram zi-lumină, orele suplimentare se plăteau în
totalitate și satisfăcător.
Altfel spus, primisem aprobare să mă exploatez cât
vreau, dar mai ales, cât pot!
Cu putință am avut niște probleme! Nu o dată am ajuns
la urgență din cauza stresului. Uitasem să mai zâmbesc,
posibil să fi fost o perioadă, într-o ușoară stare de depresie
neconștientizată.
Noi, românii, nu știam prea multe despre depresie,
fiind un "popor fericit" prin definiție!
Câțiva ani de zile am lucrat pentru un salar mai mic
decât funcționarul cel mai simplu din firmă.
Adevărat că „pentru a urca trebuie mai întâi să cobori”!
Dar din momentul în care a început să–mi fie
recunoscută și apreciată perseverența, aceasta mi-a fost
răsplătită cu respect și ”dărnicie”.

116
 113

Sunt sigură că mulți români se regăsesc în situațiile

prin care am trecut eu.
Nu mi-e deloc plăcut să-ți povestesc toate realizările și
satisfacțiile pe care le-am avut în evoluția mea
profesională, pentru a nu plictisi și pentru a nu fi percepută
povestirea un mijloc de auto-laudă.
Dar un lucru mi-e clar, toate evenimentele și situațiile,
câteodată foarte grele, în care viața m-a pus, au avut un
singur scop, să acumulez experiență, cunoaștere, care apoi
s-au transformat în putere.
Pentru toate acestea eu îi multumesc Creatorului în
fiecare seară înainte de a adormi!
Și tot în numele acestui dar, am ajutat tot timpul alți
noi veniți, români sau ruși, să primescă un loc de muncă
sau să-și rezolve alte probleme, pe care eu am fost nevoită
să le rezolv singură.
Pot spune cu mâna pe inimă că nimic nu este mai
adevărat decât afirmația „binele făcut se întoarce înzecit"
Și adaug pentru destindere, că nici nu am luat șpagă!
Dacă îmi permiți, aș adăuga ceva la cele spuse de tine
Maria, legat de afirmația ta că tu ți-ai fi rezolvat singură
problemele. La prima vedere și la modul simplist de a
vedea lucrurile, este adevărat.
Dar, la o gândire mai profundă, ai fost și tu ajutată prin
alte persoane care au apărut pe neașteptate în viața ta, sau
conjuncturi de împrejurări care păreau că s-ar fi creat,
special în favoarea ta.

117
 114

Adevărat! Dacă îți amintești, am afirmat faptul că sunt

recunoscătoare providenței pentru ajutor, fără de care nu
aș fi răzbit, recunoaște Maria.
Îmi amintesc că ți-am promis să-ți vorbesc și despre
relațiile cu românii mei și israelienii de toate națiile.
O problemă generală în Israel este cea a religiei fiind
singurul popor bazat pe religie și nu pe alte principii.
Politica democratică adoptată de stat nu îngrădește
nici o religie. Separarea datorită apartenenței religioase se
produce între oameni, funcție de educația lor.
Pe principiul că la Roma te comporți ca un roman, eu,
creștină fiind, am început să fac eforturi pentru a-mi
stăpâni mâna de a nu-mi face cruce, cum ne este obiceiul,
dar nici să simulez sărutul ”mezuzei”, un sul de hârtie care
cuprinde cele zece porunci, introdus într-un tub, unul mai
frumos decât altul, sau mai scump decât altul, și care se
lipește pe tocul ușii.
Înțelegând că noi toți credem că avem un singur
Creator, pe care îl numim Dumnezeu, fiecare în limba lui,
nu am înțeles de ce trebuie să declar cărei instituții
religioase aparțin.
Aceasta este convingerea mea, dar aici pentru evrei eu
sunt ”goia” adică de altă religie decât ei.
Adevărul este că nu am fost niciodată întrebată de
religie, nelăsând loc de îndoială că am venit în țară ca toți
evreii.
Am încercat să învăț semnificația sărbătorilor
evreiești, iar când eram întrebată ce gătesc pentru o

118
 115

anumită sărbătoare, răspunsul era invariabil „suntem

invitați la masă la soacra mea", care se întelege, că știa ce
meniu este potrivit sărbătorii respective.
Am fost atenționată de către un coleg român să nu-mi
aduc la birou sendwich cu salam și brânză pentru că nu era
kașer și ferească Dumnezeu să mănânc pâine în săptămâna
Pesahului.
Nu am priceput de ce, dar am respectat, nu m-a chemat
nimeni aici!
Mult mai târziu, după mulți ani, am înțeles că există o
stiință numită trofologie, sau știința nutriției, care se ocupă
de compatibilitatea alimentelor și care confirmă și explică
ceea ce se știe de mii de ani, și anume că nu se recomandă
lactate și carne la aceeși masă, pentru a nu se îngreuna
digestia.
Fiecare din cele două alimente având nevoie de altă
enzimă pancreatică pentru digerare, în stomac se
anihilează una pe cealaltă și digestia se îngreunează.
Eu am înțeles că nimeni nu m-a chemat aici, așa că
trebuie să respect tradițiile și cultura locului.
Un proverb mongol spune „Cine bea apă dintro țară
străină, trebuie să-i respecte obiceiurile”.
Atât de bine am reușit să rezolv acest aspect al vieții
de aici, încât colegii n-au bănuit nici o clipă că nu sunt de
religie evreică.
Simțeam o strângere de inimă când auzeam cuvântul,
”goi” folosit pentru oricine avea altă religie, pentru că era
rostit cu oarecare dispreț.

119
 116

La început, pentru mine cuvântul avea o conotație

negativă. Cum adică, eu nu sunt ca voi? Ce aveți voi și eu
nu am?
Apoi, înțelegâdu-le modul de gândire, mă amuzam în
sinea mea când mi se mai șoptea la ureche: „s-a mai născut
un goi”, atunci când vreo angajată arăboaică a născut.
Toate aceste atitudini față de creștini s-au diminuat
foarte mult, după invazia de după 1990 a evreilor ruși.
Aceștia fiind în majoritate familii mixte au contribuit
la schimbări majore în societatea israeliană.
Ei au venit, într-un singur an, peste un milion și
jumătate, și cu atitudinea lor de stăpâni au reușit în câțiva
ani să-și facă simțită influența, economică, culturală și
politică.
Limba rusă a devenit prezentă peste tot, la bănci și alte
instituții publice, sau magazine.
Au început să sărbătorească fără rezerve Crăciunul și
Anul Nou, au împânzit țara cu rețele de magazine cu
specific rusesc, ne kașere, se subînțelege.
În toate domeniile se găsesc numai ruși, pentru că ei
sunt foarte uniți, se ajută unul pe altul, un popor dârz și
bătăios, agresiv și cu simțul stăpânirii în gene.
Eu spun că sunt ruși, dar adevărul este că, cei mai
mulți, sunt din diverse țări ale fostei Uniuni Sovietice.
Din cauza sentimentului lor de stăpâni, mă refer acum
la ruși, aceștia nu sunt prea agreați.
Problema care a apărut, tot ca influență, dar negativă de
data aceasta, este consumul de alcool de către tinerii din

120
 117

licee și faptele pe care le săvârșesc, ca rezultat al acestui

consum.
În Israel, fiecare repatriat poartă stigma poporului din
care vine, noi românii suntem hoți, polonezii răi și severi,
rușii bețivi și agresivi, irakienii cuțitari etc. etc.
Nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc cu stigma noastră,
dar cu timpul am transformat-o în ironie.
Ca glumă se spune „românul dacă n-a luat, înseamnă
că a uitat”.
Poporul Israelului este cu adevărat deosebit, este
singurul popor întemeiat pe religie, celelalte criterii care
definesc un popor nu au nici o relevanță.
Pentru întărirea statului, au fost ajutați evreii din lume
să se repatrieze, prin toate formele și mijloacele posibile.
Răscumpărarea, în cazul nostru, a românilor, ajungându-
se până la un soi de răpire, în cazul etiopienilor.
Este de înțeles că acomodarea la un stil de viață, care nu
este al nimănui și totuși al tuturor, nu este ușor!
Norocul nostru este că primele valuri mari de repatriați
au fost europeni. Aceștia au adus cu ei gândirea și cultura
care stă la baza organizării politico-sociale.
Acest amestec de rase și civilizații a dus la fenomenul
de izolare și de grupare în comunități după etnie sau
asemănarea prin cultură și educație. Legea tribului mai
funcționează.
Este recunoscută superioritatea a tot ce este european.
La locul meu de munca, eu eram îmbrăcată din”revistă” cu

121
 118

educație aleasă și tezaur de cunoștințe, fiind dată de

exemplu încât începusem să mă simt stingherită.
Este important să menționez că nu am simțit niciodată
invidie, sau alt sentiment negativ din partea cuiva, decât
admirație. Sau așa am perceput eu, din fericire pentru
mine!
Evreii sunt familiști, ei respectată femeia, dar bărbatul
este capul, el merge cu un pas înaintea femeii, ea cu copiii
în urma lui. La nunți sau în locuri publice, femeile stau
separate de bărbați, dansează separat, există școli pentru
fete și școli pentru băieți.
Toate aceste reguli sunt respectate de către evreii
religioși extremiști, care nu sunt puțini. Având putere
numerică și financiară, au avut influență în guvernare.
Religioșii extremiști fiind îmbrăcați în negru, sunt
porecliți ciori sau pur și simplu negri. Majoritatea
populației are însă cultură europeană, iar statul este
democratic.
Vreau să-ți mai povestesc ceva, care mi-a rămas în
memorie din perioada adaptării.
La fel ca în SUA, și aici este obiceiul ca atunci când te
întâlnești, sau treci pe lângă cineva cunoscut, să pui
întrebarea - ce faci?
Am observat că ești întrebat și până să formulezi un
răspuns, cel care te-a întrebat era deja departe.
Uimire, indignare, nici nu mai știu ce am simțit!
Mult mai mai târziu am înțeles că de fapt întrebarea
este ca un ”tic verbal”, pentru că pe nimeni nu interesează

122
 119

ce faci cu adevărat, fiecare este preocupat de problemele

lui.
Pentru a-mi lămuri această impolitețe, din punctul
meu de vedere, am rugat pe cineva să-mi explice de ce ești
întrebat ce faci, dacă de fapt, nu interesează.
Am primit cel mai logic răspuns: cel care întreabă știe
că nu poate ajuta cu nimic, la un eventual răspuns!
Dacă ai probleme cu banii, știi că sunt banci, dacă ai
probleme cu sănătatea, știi că este doctor, dacă ai ceva pe
suflet, știi că este psiholog, rabin sau preot.
Și atunci nu-i păcat de timpul amândorura?
Din acel moment eu numai pun această întrebare,
decât în cazuri foarte rare când întâlnesc prieteni sau
cunoștințe apropiate.
În general, lipsesc din educație bunele maniere,
respectul și recunoștința, egoismul este stimulat și cultivat
din fragedă pruncie.
Oamenii se respectă și se apreciază între ei numai
pentru ceea ce pot oferi și mai puțin pentru ceea ce sunt.
În general nu se mai recunosc unii pe alții după ce se
despart, din orice motiv: pensionare, schimbare de loc de
muncă, sau din orice alt motiv pentru care nu mai prezinți
interes.
Interesul personal și de exploatare a situației, sau a
celor din jur este la extrem dezvoltat, el este imprimat în
gene, poate ca un mijloc de supraviețuire, dacă mă gândesc
la istoria acestui popor.

123
 120

Aceasta aș numi-o eu ”stigma” israelienilor băștinași,

cu care nu mă pot împăca sub nici o formă.
Atunci când îți exprimi o nemulțumire, pentru ceva
care te deranjează, ți se spune și pe bună dreptate, că ai o
problemă cu tine însuți.
Scoțând în evidență aceste caracteristici sociale, prin
prisma percepției și a înțelegerii mele, am intenționat doar
să întregesc oarecum imaginea locului în care trăiesc și
care mi-a determinat schimbări ale personalității.
Schimbări iminente de adaptare la mediu.
Până la următoarea întâlnire am să mai selectez câteva
dintre întâmplările inedite, pentru a ți le povesti. Poate
despre războiul din Golf, din inuarie 1991.
Până atunci, să trăim în pace !

124
 121

Războiul din Golf

În cele din urmă m-am hotărât să-ți povestesc câte ceva

din cele trăite în acele zile din ianuarie 1991, când Saddam
Hussein a atacat cu rachete Israelul.
Acțiunea este cunoscută sub numele de ”Războiul din
Golf".
Sincer, nu-mi face plăcere să-mi răscolesc acele trăiri
și de aceea am să dau povestirii, pe cât posibil, un iz
relaxant.
Era după-amiază, când prin dreptul geamului de la
camera unde stăteam și citeam văd trecând ceva uriaș care
arde și după câteva secunde aud un bum puternic!
Desigur că nu am înțeles ce s-a întâmplat, dar în
câteva secunde a început să sune alarma de război care
anunța atacul și s-a întrerupt transmisia tv.
Adevărul este că amenințarea lui Saddam Hussein a
fost luată în serios, s-au făcut toate pregătirile populației
pentru un eventual atac chimic, în conformitate cu
comunicarea transmisă de Irak.
Am fost instruiți cum să procedăm în caz de alarmă,
am primit măști de apărare în caz de atac chimic,

125
 122

adăposturile și spitalele au fost pregătite pentru intervenție

imediată, în caz de nevoie.
În câteva minute transmisia tv a fost preluată de
armată. Din aceea clipă, un reporter militar a preluat
transmisia și saptămâni, zi și noapte, ne-a întreținut
moralul.
Populația era îndrumată prin intermediul televiziunii
cum se procedează în momentul declanșării alarmei de
atac funcție de locul în care se afla fiecare. Permanent
populația era informată despre locul în care a căzut fiecare
rachetă și de urmări.
Amenințarea de atac a fost luată foarte în serios, dar
nu se știa momentul începerii lui și nu se știa că rachetele
vor avea o rază de acțiune suficientă pentru a atinge Tel
Aviv-ul, zic eu.
Nu intenționez să intru în amănunte legate de cauza
conflictului, dar voi descrie câteva reacții ale
subconștientului nostru în situații de urgență.
S-au observat câteva implicații psihologice pe care le
are un astfel de eveniment în comportarea oamenilor.
Fenomenul este foarte interesant, deoarece este
deosebire mare în perceperea unui eveniment privindu-l la
televizor și desfășurarea lui pe viu, în realitate.
Viața cu adevărat bate filmul!
Groaza ne stăpânea când auzeam alarma, puneam
mâinile la urechi și asteptam să auzim bumul.
După intensitatea lui apreciam cât de departe sau de
aproape de noi a căzut racheta. Devenisem într-atât de

126
 123

"experți" încât reușeam să apreciem dacă racheta a căzut

în Tel Aviv, sau în orașele satelit.
Măștile trebuiau purtate în permanență cu noi, în
mașină, la birou, la cumpărături, pentru a le pune pe figură
atunci când auzeam alarma, adăpostindu-ne în cel mai
apropiat adăpost public, special amenajat, sau lângă un
zid.
Acasă, la auzul alarmei, toți membrii familiei dădeau
năvală, cu măștile pe figură, în camera-adăpost, existentă
în apartamentele mai noi, sau în cea improvizată în
clădirile mai vechi.
Camera-adăpost improvizată, trebuia să aibă geamul
camuflat cu o folie de plastic, lipită cu bandă izolantă, iar
la pragul ușii trebuia pus un prosop umed.
”Camera-adăpost” era de regulă unul dintre
dormitoare. Imaginează-ți,dacă poți, cum era când de trei
ori pe noapte suna alarma și toți membrii familiei,
buimăciți de somn, năvăleau în acel dormitor ca niște bau-
bau, cu măștile pe față.Viteza de intrare în adăpost
depindea de vârstă și de cât era frica de mare.
În toată perioada de teroare provocată de atacul lui
Saddam stressul a ajuns la intensitate maximă.
Au murit oameni suferinzi de inimă, au murit oameni
loviți de racheta care a intrat în casă, au murit oameni în
mașini lovite de rachetă, slavă Domnului foarte puțini
raportat la numărul de rachete trase.
Au fost și întâmplări de autosalvare miraculoase.

127
 124

O familie din Tel Aviv a fost invitată la rude în Haifa

unde nu ajungeau rachetele. Au tot amânat plecarea, iar în
ziua în care s-au hotărât să plece, o rachetă a intrat în vila
lor distrugând-o.
Sau cazul bărbatului care la auzul alarmei, fiind în
trafic, a oprit, a ieșit din mașină, culcându-se alături,
conform instrucțiunilor și după câteva secunde mașina a
fost lovită în plin de rachetă, el fiind doar ușor rănit de
schije.
În alte cazuri nenorocirea nu i-a ocolit pe bieții
oameni!
Indiferent de ceea ce credem, un lucru este sigur. În
viață trebuie să ai noroc de un ”înger păzitor” vigilent.
Aș completa acest tablou dramatic al războiului din
Gof cu influența lui psihologică asupra comportamentului
uman, care nu a trecut neobservată.
Oamenii, în stare de stress, devin de nerecunoscut. Își
refulează starea prin agresivitate, în special verbală. Copiii
ajung să adreseze părinților cuvinte pe care niciodată în
condiții normale nu le-ar fi rostit.
Au apărut conflicte grave între soți, dar și reacții
pozitive de apropiere.
Văd că ai nedumeriri, spune Maria, și cred că te
înțeleg pentru că am uitat să subliniez faptul că oamenii s-
au comasat, pe cât posibil. Copiii și-au adus părinții să
locuiască cu ei. Prieteni sau necunoscuți, care locuiau în
zone mai puțin expuse atacului, cum era cea de nord, au
oferit găzduire fără ezitare.

128
 125

Acum am înțeles mai bine situația inedită prin care ai

trecut.
Aș adăuga o cugetare, dacă îmi permiți...
În condițiile în care omul este scos din rutina vieții lui,
din diverse motive, apare o stare de neliniște, de agitație,
care de fapt este teama de necunoscut. Apare necesitatea
de forțe noi, fizice și mentale pentru adaptarea la noua
situație, care este necunoscută.
Acest efort irită, deoarece determină ieșirea din zona
de confort. Energia negativă se acumulează și este
refulată, în mod obișnuit, asupra celor din jur.
Adevărat! - confirmă Maria, foarte mulți oameni s-au
îmbolnăvit, sistemul lor imunitar a fost afectat de stress și
părțile slabe au cedat.
Îmi amintesc o scenă, care acum mi se pare comică.
Era seară și cum nici eu nu am facut excepție, mi s-a
declanșat o criză de discopatie cu dureri groaznice.
Intrând la toaletă, am leșinat de durere. În acel
moment a sunat alarma, cei din casă speriați nu știau ce
să facă mai întâi, să cheme salvarea sau să se echipeze de
apărare.
În cele din urmă mi-am revenit, cred că de teamă, și
totul s-a terminat cu bine.
Pentru a încheia povestea războiului, cu zâmbetul pe
buze, cum se cuvine când totul se termină cu bine, doresc
să-ți spun că reacția la stress poate fi diferită. Pe unii
stressul i-a apropiat și unindu-și puterile au procreat.

129
 126

În 1991 toamna, a fost anul când s-au născut cei mai

mulți copii.
Băiețeii, cu mici excepții, au primit numele de Natan.
Natan era numele chipeșului crainic tv care a fost nelipsit
din casele noastre în săptămânile cât a durat războiul din
Golf.
Legat de numele ales pentru nou născuți, îmi amintesc
că în România a fost un fenomen asemănător, băiețeii care
s-au născut în anii '80, când femeile erau înnebunite după
serialul "Bulevardul Paulișta", mulți au primit numele de
Alexis, numele eroului din serial.
Iată cum dragostea feminină nu are margini, ea
debordează câteodată...
Maria, dacă îmi permiți aș trage o concluzie din tot
ce ai povestit despre cele întâmplate în perioada
respectivă.
Aceste câteva întâmplări povestite de tine confirmă
adevărul, care spune că „Un lucru sau un eveniment există
pur și simplu, el nu este nici bun nici rău, totul depinde de
cum este perceput”.
Percepția făcându-se prin simțurile noastre care sunt
unice, și efectele, care sunt stări emoționale create de
percepție, sunt diferite.
Așa înțeleg împletirea de atitudini pozitive și mai puțin
pozitive pe care le-ai observat, sau au fost observate, în
perioada războiului.
Eu am povestit întâmplările, fără a încerca să le
analizez prea mult - spune Maria.

130
 127

După războiul din Golf am mai trăit evenimente

neplăcute, ca atacuri teroriste groaznice, dar cât timp nu
am fost afectată direct, nu pot decât să-i mulțumesc
Creatorului.
Îmi trece prin minte încă un adevar - „Nimic nu se
câștigă fără să pierzi”. Israelienii spun „Nimic nu este
gratis”. În esență este vorba de legea compensației și a
echilibrului.
Ce vreau să spun este faptul că aici viața este foarte
bună, m-am realizat peste toate speranțele, chiar creștină
cum sunt, dar tulburările din zonă sunt și vor fi întotdeauna
cele care întunecă periodic viața.
Eu doresc tuturor pace sufletească, care după părerea
mea și nu numai, este singura care poate aduce pacea între
oameni.
Dacă îmi permiți! Nu mă pot abține să nu adaug
câteva din cugetările mele filosofice.
Cei care trăiesc în pace nu conștientizează cât
prețuiește aceasta, la fel cum se întâmplă cu orice lucru a
cărui valoare o conștientizăm și o apreciem după ce-l
pierdem.
Oamenii, din păcate, nu trăiesc în pace cu ei înșiși,
stare care se răsfrânge apoi și asupra celor din jur.
Urându-ne și încercând să ne distrugem unii pe alții,
este la fel ca atunci când o celulă dintr-un organ distruge
alte celule ale organului din care și ea face parte, deși viața
ei depinde de existența și buna funcționare a acestuia.

131
 128

Acest fenomen de dezechilibru, când se petrece la

nivel de celule, apare efectul cel mai puțin dorit numit
cancer, care apoi macină tot ce este în jur, la fel ca
războaiele.
Numai iubirea și bucuria sufletului aduce fericirea,
pacea și liniștea lui.
Îmi pare rău că nu am putut evita din povestirile mele
subiectul războiului, dar din păcate face parte din realitatea
existenței de aici.
Am simțit că dorește să încheie subiectul și n-am mai
intervenit în discuție.
Maria pare puțin bulversată și adaugă - sper ca în
povestirile care vor urma subiectele să fie mai relaxante.

132
 129

Sfârșitul carierei - un nou început

Viața este un lanț de evenimente, fiecare verigă se

deschide și se închide pentru a-i permite alteia să se
deschidă și procesul continuă până când lanțul atinge
lungimea programată.
Pensionarea este momentul închiderii inelului numit
”cariera profesională”. Acesta are pentru fiecare dintre noi
dimensiunea lui, forma lui, mai mult sau mai puțin
perfectă.
În acest moment realizez câte alte inele s-au deschis
și s-au închis pentru a face posibilă deschiderea celui mai
mare și important din lanțul vieții - cariera profesională!
Se pare că nu întâmplător se numește așa, prin
analogie cu o carieră adevărată.
Cariera este un loc unde după ce s-a descoperit un
zăcământ, se fac pregătiri, săpături pentru a ajunge la el și
apoi începe exploatarea.
În unele cariere se sapă mai adânc, pentru a ajunge la
zăcământul de cea mai bună calitate, în altele nu este
nevoie, exploatarea se face la suprafață.

133
 130

La fel și cariera noastră profesională este rezultatul

căutării, a exploatării și perfecționării aptitudinilor,
abilităților, a Harului cu care am fost înzestrați.
Harul este ”zăcământul” care trebuie descoperit, scos
la lumină, prelucrat și dat în folosință.
Regretul este că nu prea avem specialiști care să
descopere aceste ”zăcăminte” la momentul cel mai potrivit
pentru a fi valorificate.
Descoperirile se fac întâmplător, sau atunci când sunt
atât de vizibile, încât nu pot fi neobservate și mă refer la
talente.
Dar, cum fiecare om își are Harul său, firul vieții îl
va conduce permanent în direcția dezvoltării și
concretizării acestuia în cariera sa.
De ce? Deoarece viața noastră este formată dintr-un
lanț de dorințe și satisfacții.
Fără satisfacții viața n-ar avea sens și atunci acționăm
conștient sau nu, pentru a le obține.
Scopul tuturor acțiunilor noastre este satisfacția, acea
stare bună pe care o avem după ce unul sau mai multe
dintre simțurile noastre, care formează Egoul, sunt
”hrănite”, sunt satisfăcute.
Pentru aceasta avem nevoie de mijloace care se obțin
prin muncă, în înțelesul ei general.
Aptitudinea sau Harul este o dorință permanentă, cu
ea ne naștem, este o genă în ADN-ul nostru, a cărei
activare este necesară evoluției noastre ca oameni, este
motorul vieții care ne face fericiți și împliniți.

134
 131

În situația în care muncim fără plăcere, fără satisfacția

pe care ar trebui să ne-o dea fiecare acțiune a noastră, nu
este vorba de carieră.
Este vorba despre ceea ce trebuie să dăm societății
pentru a primi în schimb mijloacele necesare satisfacerii
nevoilor existenței, dar în nici un caz nu este vorba de
satisfacerea aptitudinilor sau Harului nostru, a sufletului
nostru spiritualizat.
De câte ori nu întâlnim oameni care sunt nemulțumiți
de ceea ce fac și care tot timpul sunt indispuși și depresivi,
deși nu le lipsește nimic, poate au chiar mai mult decât le
este necesar!
De asemenea întâlnim oameni, nu puțini, care sunt
fericiți și mulțumiți, deși prin munca lor nu câștigă averi.
Echilibrul este una dintre legile fundamentale ale
vieții, este idealul!
Este ideal ca munca, la fel ca fiecare activitate a
noastră, să aducă satisfacție emoțională, sufletească, pe
lângă cea pecuniară, altfel devine o corvoadă, iar noi niște
bio-roboți.
Toată perioada carierei sau a activității noastre facem
eforturi pentru a obține cele necesare pentru satisfacții
fizice și emoționale.
Să revin la momentul încheierii carierei profesionale
a Mariei, sau a perioadei ei de activitate, așa cum a fost
ea, deoarece după cum bine știm „Orice început are și un
sfârșit”.

135
 132

A sosit momentul să încetez cu filosofia mea, pentru

a-i permite Mariei să retrăiască momentul încheierii
carierei sale și, se înțelege, să ne-o și povestescă.
După un oftat prelung mi-a mărturisit că nu-i va fi
chiar plăcut să retrăiască stările de atunci, dar sigur îi va fi
mai ușor să le redea, având acum altă înțelegere a
momentului.
Primul sentiment de care îmi amintesc, spune Maria,
este cel al singurătății și parcă al pierderii valorii de sine.
Îmi lipseau colegii, eram dintr-o dată singură, fără
program stabilit, fără răspundere.
De fapt îmi recăpătasem libertatea, dar pe care nu o
percepeam încă, pentru că nu o cunoșteam, în adevăratul
sens al cuvântului. Libertatea este o stare de bine și iată
cum am perceput-o, ca pe ceva rău.
Sentimentele de atunci erau expresia disconfortului pe
care îl simțim atunci când se impune a schimba vechile
obișnuințe cu altele noi.
Altfel explicată starea aceea era teama de necunoscut.
Tot ce este nou este întotdeauna necunoscut, iar
necunoscutul ne produce teamă.
Pe fondul unei stări confuze am început să-mi pun tot
felul de întrebări.
Întrebările erau în ton cu starea mea sufletească. Mă
întrebam - oare ce am realizat în atâția ani de muncă?
Nu mă gândeam la realizări pentru mine, de care eram
mulțumită peste măsură, ci la ce era acel ceva, ce l-am

136
 133

făcut în folosul altora, ce am dat, ce am lăsat în urmă, în

schimbul a ceea ce am primit...
Cea mai grea întrebare a fost însă - ce fac de acum
înainte?
Viața mea a fost de așa natură că nu mi-a prea lăsat
loc de a-mi căuta un hobby.
La prima întrebare m-a ajutat o fostă colegă și prietenă
să-mi răspund amintindu-mi activitatea mea, care a lăsat
urme serioase în tehnologia de lucru a firmei și care s-a
răsfrânt asupra vieții beneficiarilor și va continua, în ciuda
faptului că am fost răsplătită cu dreptul la ”libertate”.
M-am mai liniștit. Dar totuși ce fac de mâine?!
Acum, în timp ce povestesc, realizez cât pesimism se
simte în întrebările pe care ni le punem în momentul
închiderii unui ciclu din viață, oricare ar fi el.
Pornim cu aripi la picioare, care cu trecerea timpului
se frâng în suișuri și coborâșuri.
Pot orice! ”Vreau să schimb lumea” de la pornire, se
transformă la sfârșit în ”Nu mai pot face nimic”. Totul s-a
terminat! Așa s-ar părea la prima vedere.
Eu însă afirm cu tărie că lucrurile stau puțin altfel.
Nu s-a terminat totul, ci doar ceva, o perioadă din
viață, pe care am numit-o ”ciclu”.
Și mai știm că „orice sfârșit este un nou început”, dar
în alte condiții.
Aceste noi condiții presupun o nouă gândire, o nouă
viziune asupra vieții. Noua viziune v-a fi dată de
experiența și de înțelepciunea acumulată.

137
 134

Ceea ce cu adevărat s-a terminat în momentul

încheierii carierei, am putea spune oarecum, este lupta și
efortul pentru acumulări materiale.
Pentru a păstra echilibrul vieții este necesară și
evoluția spirituală, noi fiind ființe spirituale.
Această latură a evoluției noastre, trebuie să
recunoaștem, o cam neglijăm din lipsă de timp, motivăm
noi!
Iată am primit în dar timpul necesar , componentă a
noilor condiții, a noului început.
Ne plângem acum întrebându-ne ce facem cu atâta
libertate?
Se spune că atunci când trimitem în neant un gând care
ne frământă, el se întoarce după un timp cu soluția pe care
o primim, fie prin inspirație, fie prin intermediul cuiva.
Când tocmai ajunsesem să nu mă mai bucur de nimic,
să nu-mi mai doresc nimic, probabil ajunsesem la
saturația de ”a avea”, mă urmărea continuu întrebarea Ce
sens are viața aceasta și multe altele de acest fel.
Și iată că apare o rază de lumină!
La o emisiune tv cotată ca fiind cea mai slabă din
România, se prezintă o carte care era în esență un ghid al
vârstelor de aur, cu informații extrase din stiințe sigure și
exacte precum medicină, psihologie, sociologie, genetică.
Este important să vă spun că recenzia cărții a fost
prezentată chiar de autor.
Clicul s-a produs și nu am renunțat, până când nu am
achiziționat cartea.

138
 135

Textul era foarte pozitiv, stimulativ la a-ți acționa

voința de cunoaștere și creație fără limită de vârstă.
Ideea care mi-a plăcut foarte mult este aceea că nu
trebuie să ne indentificăm cu grupa de vârstă stabilită de
societate din anumite interese, ci cu cea biologică pe care
o simțim și nu ne este atribuită din afară.
Societatea ne consideră bătrâni de la 40 de ani în sus,
când este vorba de a primi o slujbă, de exemplu, cu toate
că puterea noastră creativă ajutată de experiență, abia
atunci începe să se manifeste.
Biografia autorului cărții, care este de vârsta mea, este
foarte asemănătoare cu a mea din multe puncte de vedere.
Această carte mi-a reactivat interesul pentru cunoașterea
naturii umane, a vieții sub toate formele ei și mai ales
cunoașterea de sine. Interes pe care l-am avut
dintotdeauna, dar care a fost puțin materializat deoarece
altele au fost prioritățile vieții.
Prima etapă a vieții mi-am consumat-o pentru a-mi
asigura independența existențială, ceea ce s-a realizat din
plin.
Și iată că am ajuns în etapa când legea echilibrului,
prin acțiunea sa, a creat condițiile prielnice pentru
schimbarea direcției spiralei vieții spre evoluție spirituală,
spre starea de ”a fi”.
Timpul mi-a confirmat că acesta era ” hobby-ul” meu.
Cunoști povestea peștelui care auzind de ocean a
început să-l intereseze unde este?

139
 136

Această carte a deschis pentru mine o portiță pe care

am intrat și n-am mai ieșit, pentru că spațiul de cercetat
este infinit și sigur nu-l voi epuiza niciodată.
Dorința mea de cunoaștere am alimentat-o permanent
cu multe ore de lectură, participări la conferințe din
domeniile mele de interes. Eram în culmea fericirii când
nu trecea o zi fără să învăț sau să aflu ceva nou.
Pentru a-mi completa cunoștințele de biologie,
medicină, psihologie, sau mai exact pentru a le
fundamenta, am studiat patru ani, Genetica umană, iar
pentru a pătrunde în mediul spiritualului am urmărit ani de
zile cursurile de la Academia de Kabbalah din Tel Aviv,
care se transmit în direct pe un canal tv.
Sincer îți spun, erau zile când ieșeam de la cursurile
de genetică având o mulțime de noutăți despe om și viață,
simțeam o bucurie atât de puternică, încât o simțeam fizic,
parcă zburam de fericire.
Dovadă că eram pe drumul bun al Destinului meu.
Aș dori să adaug doar câteva cuvinte despre Kabbalah
despre care se crede că se ocupă de domeniul misticului
sau că este o religie.
Îmi amintesc că am întrebat o colegă ce este
kabbalah?
Ea mi-a făcut un semn cu degetul la buze, adică să nu
vorbim cu voce tare despre asta.
M-am cam speriat amintindu-mi de vremurile când
erau lucruri despre care nu era permis a se vorbi cu voce
tare. Am crezut că este vorba de misticism, de ceva necurat

140
 137

și periculos. Tot pe șoptite, mi-a spus că în cazul că sunt

interesată pot participa la cursuri. Desigur m-am
documentat și am aflat ce mă interesa.
Kabbalah este cea mai veche înțelepciune, o știință a
vieții codificată și care a fost ținută secretă pănă în anul
1995. Ținută în secret, cu înțelesul de a nu fi împărtășită
publicului larg considerându-se că acesta nu era încă
pregătit pentru a înțelege.
Toate geniile s-au inspirat din adevărurile acestei
învățături și s-au străduit să le pună în lumina cunoașterii.
Învățăturile kabbalah au fost scrise în limba aramaică,
limba maternă a lui Isus, literele fiind ebraice este
considerată a fi expresie a cultului evreiesc.
În paralel, m-am inițiat și în alte învățături filosofice
despre viață pentru a putea înțelege și mai bine, sau pe cât
posibil mai bine, viața și gândirea oamenilor.
După mai mult de zece ani de căutări, am ajuns la
concluzia că toate descoperirile științifice au la bază
cunoașterea omului de zeci de mii de ani, o parte păstrată
în scrieri pe care încercăm să le decodificăm, alta pierdută
și redescoperită.
Toate filosofiile despre viață au același sâmbure, doar
că acesta a încolțit în diverse forme, funcție de mediul
”însămânțării”.
Noi oamenii nu inventăm nimic, totul există, noi doar
descoperim.
Dacă tot vorbim de a descoperi și de dorința omului
de a căuta permanent satisfacții, am început să călătoresc

141
 138

în locurile cele mai îndepartate ale lumii, pentru a cunoaște

îndeaproape oameni și culturi.
Am cunoscut oameni care dimineața se trezeau,
coborau dintr-o cutie de placaj suspendată pe patru
picioare, se duceau la o cișmea unde își spălau dinții cu
periuța, după ce mestecau o anumită plantă, probabil mai
sănătoasă decât orice pastă de dinți, apoi își spălau corpul
acoperit cu o pânză și senini începeau ziua.
S-ar putea crede că ei nu știau că se poate trăi și altfel.
Nici nu poate fi vorba! Alături era un hotel elegant de cinci
stele, pe șosea circulau automobile și oameni bine
îmbrăcați.
Pe acești oameni i-am văzut citind ziarul pe marginea
drumului, unii aveau telefoane, deci nu erau primitivi, erau
numai săraci.
Dar, ei aveau o avere inestimabilă, viziunea asupra
vieții care le aducea fericirea și mulțumirea că există, că
”sunt” și nu că ”au”!
Misterul era că ei acceptau locul pe care îl aveau în
societate după patul în care s-au născut, am zice noi!
Spun”misterul” pentru că datorită acestei gândiri
ancestrale sentimentul de invidie era aproape inexistent,
sau altfel simțit, ca un imbold să evolueze, pentru a fi ca
celălat.
Ei erau senini, împăcați cu viața lor, ceea ce confirmă
că fericirea e în noi, în modul cum percepem viața. Să nu
credeți că nu munceau. Munceau și chiar foarte greu!

142
 139

Ce m-a uimit a fost scena în care copii îmbrăcați în

uniformă, cu ghiozdane în spate, se întorceau de la școală
la acea cutie care era casa lor, sau la culcușul de sub
poduri, unde îi așteptau părinții.
Aceasta dovedește că nu erau indiferenți la evoluția
socială așa cum s-ar părea.
Societatea acorda atenție și sprijin generațiilor de
copii pentru a-și schimba starea socială.
Acum dacă doriți puteți să faceți o comparație, din
care să și trageți concluzia adevărată - care popor este mai
evoluat, cel care are tehnologia la picioare, sau cel care are
înțelepciunea cunoașterii? Minunat ar fi un echilibru!
Am povestit toate aceste preocupări ale mele din
perioada de ”libertate”, așa cum îmi place mie să o numesc
pentru că așa o simt, numai din dorința de a împărtăși
experiența mea și a aduce în atenție câteva lucruri
folositoare, oricui ajunge în momentul încheierii carierei.
De fapt în același fel se petrec lucrurile în viață, ori de
câte ori încheiem un ciclu al ei și începem altul.
Nu întâmplător se spune că „Orice început este greu”
și avem nevoie de resursele mentale și emoționale pentru
a depăși momentul schimbării.
Dacă nu suntem ajutați să acceptăm și să depășim
acest moment din viața nostră, atunci să ne ajutăm singuri!
Să nu uităm că noi, oamenii, avem o conștiință care
poate fi dezvoltată și folosită pentru a ne crea fericirea.

143
 140

Mi s-ar părea inteligent și corect ca societatea să

integreze populația dezactivată în ”Resurse umane de
informație”, aș zice eu.
Este o logică în expresia „Dacă nu ai la casă un
batrân, să-l cumperi”.
Atunci, oare este înțelept să-l excluzi, să-l îndepărtezi
în loc să-l protejezi, dacă nu din respect, cel puțin pentru
a-i folosi experiența și cunoașterea?
Perioada experienței de viață nu se încheie în
momentul încheierii activității profesionale.
Apar aici cele două aspecte - grija pentru a da educație
copiilor și grija de a folosi această educație îmbogățită cu
experiența vieții trăite.
Apare în mintea mea o imagine minunată, a unei
societăți fericite.
Puterea de a o crea este numai în cei care acum își
activează dorința ca viitoarea societate să fie a oamenilor
fericiți.
Este o expresie foarte înțeleaptă - Apa curge, dar ea
nu intră în pahar dacă nu dorim.
Fiecare generație este creatoarea viitorului, pentru că
viitorul va fi chiar prezentul, iar ea și urmașii ei vor fi
beneficiarii direcți.
Este necesară dorința, apoi acțiunea pentru
îndeplinirea ei, iar efectul va fi satisfacția, bucuria și
fericirea de a trăi într-o lume mai bună.
Consider că ți-am povestit principalele evenimente
din viața mea de până acum, unele mai în amănunt, altele

144
 141

mai puțin, iar pentru a fi în ton cu filosofia ta de viață - îmi

spune Maria, aș mai adăuga ceva...
Înțelegând din viziunea ta asupra vieții cât de
importantă este influența mediului în care trăim, am
considerat că este necesar să întregesc imaginea pe care
cititorul și-o va face, adaugând povestirilor și câteva
informații despre locul, momentul și societatea unde
acestea s-au petrecut.
Nimic special în povestirile mele de viață în
comparație cu alte vieți și destine.
Pot să afirm că timpul petrecut pentru a-ți povesti
evenimente din viața mea este cuprins în timpul călătoriei
mele pe calea Destinului, deoarece mi-a adus multă
satisfacție sufletescă.

145
 142

Cuvânt de încheiere

Fiecare dintre noi facem în fiecare zi o mulțime de

alegeri care vor influența viața noastră.
Unele alegeri sunt mai ușor de făcut, altele mai greu,
dar oricum ar fi, ele ne vor influența în minutele, orele,
sau zilele următoare, în timp ce altele ne vor schimba
complet cursul vieții. Unele ne vor conduce direct spre
succes, iar altele spre eșec.
Ce trebuie să conștientizăm este că fiecare alegere,
importantă sau nu, ușoară sau dificilă, pe care o luăm
individual sau colectiv, ne modifică cursul vieții.
Calitatea alegerilor noastre va hotărî dacă ne vom
lupta cu frustările, sau vom trăi o viață extraordinară –
viața visurilor noastre.
Calitatea este funcție de dorințele care au precedat
alegerile. Dacă acestea au fost în concordanță cu sufletul
nostru, cu Harul pe care l-am primit, prin spiritul care ne-
a creat viața și care este de fapt scopul pentru care am fost
aleși să ne naștem, atunci vom fi fericiți, iubitori, împliniți.

146
 143

Iar dacă alegerea ne întristează, ne umple de ură, ne

nemulțumește, atunci mesajul pe care sufletul ni-l dă este
că alegerea noastră nu este de calitate pentru noi.
Sufletul este manometrul care ne indică prin
intensitatea plăcerii, pe care o simțim în urma satisfacerii
unei dorințe, dacă suntem pe calea cea bună a destinului,
sau nu.
”Goana” după plăceri sau satisfacții, oricum am numi
noi stările de plăcere, de bucurie sufletească, pe care ni le
dă împlinirea unei dorințe, este motorul vieții!
Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am
făcut ieri și pe cele de acum trei zile, trei luni sau trei ani.
Nu ajungem să avem datorii uriașe, din cauza unei
singure cheltuieli exagerate. Nici nu ne îngrășăm zece
kilograme pentru că am mâncat copios la o singură masă!
Nici relațiile noastre nu se încheie peste noapte, în urma
unei singure dispute!
Altfel am mai putea spune că obiceiul duce la
obișnuință iar obișnuința la destin, la ”destinația” la care
am ajuns în prezent.
Dacă vrem să înțelegem mai bine cum am creat
realitatea prezentă, nu trebuie decât să analizăm alegerile
pe care le-am făcut în trecut.
La fel, dacă vrem să vedem cum va fi viața noastră în
viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi.
Suntem singurii răspunzători de viața pe care o trăim,
dar și singurii care avem puterea de a ne schimba viața
schimbând alegerile.

147
 144

Cei mai mulți dintre noi continuăm să facem aceleași

alegeri din obișnuință, din confort, teamă sau lene și apoi
ne întrebăm de ce nu obținem alte rezultate.
Cum să obținem alte efecte, cât timp acționăm în
același fel!
Este important să ne asumăm responsabilitatea pentru
starea actuală a lucrurilor în loc să devenim specialiști în
a-i acuza pe alții, considerând că vina e a lor pentru că
viața noastră nu este așa cum ne-am fi dorit.
Viața noastră nu este un joc de noroc, la care avem
ghinion, și nici nu este altfel decât am dori, din cauza
părinților, a soțului, a șefului, sau a celor din jur.
Adevărul este că suntem atât de preocupați de
supraviețuire încât nici nu ne dăm seama că alegerile și
acțiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speranțelor
și a viselor.
Ne stăpânește rutina zilnică și preferăm să mergem pe
calea cea mai ușoară, cea mai cunoscută, sau care opune
cea mai mică rezistență, în ciuda faptului că ne conduce
spre un loc în care nu dorim de fapt să ajungem!
Am spune că funcționăm pe ”pilot automat”, sau cum
spunem noi, românii, ”e bine și așa”.
Când ne trezim și trecem la manșă, descoperim cu
uimire că deși au trecut ani de zile nu am ajuns acolo unde
ne doream.
Este necesar să fim conștienți atunci când facem
alegeri, altfel nu vom face altceva decât să repetăm tiparele
din trecut.

148
 145

Pentru a lua decizii de calitate, care să ne ducă pe

drumul destinului, este necesar să vedem limpede, să
conștientizăm ce variante posibile ne-ar îndeplini dorința
care ne trage ca un fir nevăzut.
Punându-ne întrebări în legătură cu variantele pe care
le considerăm posibile, putem vedea mai clar rezultatele
acțiunilor noastre.
Vom simți imediat dacă decizia pe care vrem să o
luăm este expresia dorinței Harului, care vine din sufletul
nostru, din speranțele și visurile noastre, sau dacă vine din
temeri și îndoieli.
Aceste întrebări ne oferă înțelepciunea necesară
pentru a transforma inconștientul în conștient.
Fiecare alegere poate avea unul din două efecte: sau
sporește energia noastră interioară dându-ne bucurie,
speranță , optimism, sau reduce această energie și simțim
că suntem triști, dezorientați, sau chiar disperați.
Această energie fiind de fapt, viața noastră.
Dacă vrem să strălucim în toată lumina noastră,
primită în dar de la Creator, sarcina noastră primordială
este aceea de a menține forța noastră vitală cât mai
puternică prin alegerile pe care le facem pentru a ne bucura
de viață, pentru a fi împliniți și mulțumiți atunci când vom
ajunge la Destinație!
Dragi cititori, vă doresc tuturor să aveți parte de tot
ce e mai bun pentru viața dumneavoastră!

149