UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA

CLINICA JURIDICA

MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL

LECTOR UNIV DR GABRIEL ADRIAN NASUI

2020

1
 CURS 1
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

1.1. Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

Procesul civil constituie un mijloc de apărare atât pentru reclamantul al cărui drept se
consolidează prin admiterea, în mod definitiv, a cererii sale, cât şi pentru pârâtul căruia i se oferă
posibilitatea să se opună pretenţiilor adversarului, iar dacă dovedeşte lipsa de temeinicie a
acestora, prin respingerea cererii reclamantului îşi va consolida el situaţia juridică premergătoare
conflictului.
Procedura civilă conţine regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea silită,
regulile ce guvernează organizarea judecătorească şi competenţa instanţelor judecătoreşti şi arată
condiţiile în care o persoană poate obţine recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor
sale legitime. Procesul trebuie pornit de acea persoană care pretinde că i s a încălcat sau nesocotit
dreptul subiectiv civil ori care nu îşi poate realiza interesul decât pe calea justiţiei . Această
persoană poartă denumirea de reclamant, iar cel împotriva căruia acţionează pentru valorificarea
dreptului său se numeşte pârât. Reclamantul formulează cerere de chemare în judecată prin care
urmăreşte valorificarea drepturilor sau intereselor sale, iar pârâtul răspunde la pretenţiile
reclamantului formulând întâmpinare. Atunci când şi pârâtul are pretenţii proprii faţă de
reclamant, formulează cerere reconvenţională.
Trebuie precizat că, în cazuri anume prevăzute de lege, procesul civil poate fi pornit şi de
alte persoane sau organe decât cel ce se pretinde titularul dreptului ori al interesului încălcat.
Astfel, potrivit art. 37 C. pr. civ., în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot
introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi,
care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea dreptu¬rilor ori intereselor
legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes
de grup ori general. De asemenea, potrivit art. 92 C. pr. civ., procurorul poate porni acţiunea
civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
persoanelor puse sub interdicţie sau ale celor dispărute, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.

2
 Putem defini procesul civil ca fiind activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi sau
organele care participă la înfăptuirea justiţiei, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi
intereselor civile deduse judecăţii şi a executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevăzute de lege .
Procesul civil parcurge două faze: judecata (cognitio) şi executarea silită (executio).
Prima fază este declanşată prin formularea cererii de chemare în judecată şi se finalizează la
rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate. Faza executării silite presupune punerea în executare
a titlurilor executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile. Această
fază este declanşată de cererea de executare silită formulată de către creditor şi este epuizată
după încasarea creanţei şi închiderea procedurii execuţionale.
Faza judecăţii, la rândul său, cuprinde mai multe etape: etapa scrisă, în care părţile îşi fac
cunoscute reciproc pretenţiile şi apărările, precum şi probele ce se doresc a fi admi¬nistrate –
prin intermediul cererii de chemare în judecată, al întâmpinării şi al cererii recon¬venţionale şi,
respectiv, prin răspunsul la întâmpinare. Urmează apoi etapa cercetării procesului, care, până la
data de 1 ianuarie 2017, se va desfăşura în şedinţă publică. Ulterior acestei date, această etapă se
va desfăşura în camera de consiliu. După aceea se trece la etapa dezbaterilor în fond a procesului,
care se derulează (de regulă) în şedinţa de judecată. După închiderea dezbaterilor urmează etapa
deliberării şi a pronunţării hotărârii. Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în primă
instanţă. Partea nemulţumită de hotărârea pronunţată poate declara apel împotriva hotărârii, cale
ordinară de atac care pro¬voacă o nouă judecată în fond. Prin soluţionarea apelului, hotărârea
primei instanţe devine executorie şi (de regulă) definitivă. Numai în cazurile expres prevăzute de
lege hotărârile primei instanţe pot fi atacate doar cu recurs, iar cele ale instanţei de apel şi cu
recurs.

1.2. Principiile fundamentale ale procesului civil

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce guvernează întregul proces civil,

atât sub aspectul organizării judiciare, cât şi sub aspectul judecăţii şi al executării silite.

a) Principiul liberului acces la justiţie este reglementat de art. 5 C. pr. civ., cu

denu¬mirea marginală – Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor.

3
 Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa
instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că
legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată
nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar, în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe
care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
Accesul liber la justiţie este consacrat şi de art. 21 alin. (1) din Constituţie, care
stabi¬leşte că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi
a intereselor sale legitime. Potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţie, nicio lege nu poate îngrădi
acest drept. În ceea ce priveşte însă limitele ori modalitatea de exercitarea a dreptului de acces la
justiţie, fiecare stat are obligaţia de a asigura accesul liber la justiţie, fie prin asigurarea asistenţei
juridice, fie prin realizarea unei proceduri de scutire ori de reducere a cuantumului taxelor de
timbru.
Accesul liber la justiţie nu poate fi considerat ca fiind îngrădit prin stabilirea unor taxe judiciare
de timbru , fiind normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de
instanţele judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Accesul la justiţie nu
poate fi considerat îngrădit nici prin condiţionarea sesizării instanţei de îndeplinirea unei
proceduri prealabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizată în cauza Iosif şi alţii c. României, a
constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie ca urmare a respingerii unei contestaţii la
executare pentru neplata cauţiunii (Hotărârea din 20 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr.
561/2008). Prin urmare, dreptul de acces la instanţă este restrâns în aşa măsură încât afectează
însăşi substanţa sa. Această restrângere are în vedere că, deşi statul dispune de o marjă de
apreciere, limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile CEDO
decât dacă prin aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Cum prin Convenţie se protejează
drepturi efective şi concrete, şi nu teoretice şi iluzorii, stabilirea unui cuantum exagerat al taxelor
judiciare în raport de veniturile părţii restrânge în aşa măsură dreptul de acces la un tribunal încât
afectează însăşi substanţa sa. Curtea a reţinut, în cauza Weissman şi alţii c. României (Hotărârea

4
din 24 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 588 din 27 august 2007), că dreptul la un tribunal nu
este absolut şi că el poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăşi natura sa, impune o
reglementare din partea statului
Prin urmare, se impune stabilirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită, precum şi a
unui sistem de acordare a ajutorului public judiciar, în sensul reducerii ori scutirii de la plata
taxelor judiciare. În cauza Airey c. Irlandei (Hotărârea din 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, pp.
14 15, par. 26), Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se
completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât, pentru respectarea acestei
exigenţe, nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în niciun fel accesul la o
instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice.
Dreptul la o instanţă presupune dreptul persoanei de a sesiza instanţa respectivă şi de a
obţine pronunţarea unei soluţii în urma examinării pretenţiilor sale. De asemenea, dreptul la o
instanţă implică şi dreptul de a obţine executarea hotărârii .

b) Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil – art. 6 C.

pr. civ.
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi
previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa
este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a
judecăţii. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.
Noţiunea de proces echitabil presupune respectarea unor garanţii, cum ar fi aplicarea şi
respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare ori a principiului egalităţii.
De asemenea, mai constituie garanţii ale procesului echitabil egalitatea armelor (tratarea egală a
părţilor pe toată durata procedurii), administrarea probelor, motivarea hotărârilor, publicitatea
şedinţelor de judecată, precum şi examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial,
stabilit prin lege. Sintagma termen optim şi previzibil (rezonabil, potrivit jurisprudenţei CEDO)
are în vedere împrejurarea că durata termenului rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte,
luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului,
comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea
rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

5
 Pentru ca soluţionarea cauzei să se realizeze într un termen optim şi previzibil, instanţa
are obligaţia de a estima durata necesară pentru cercetarea procesului ţinând cont de
împre¬jurările cauzei. De asemenea, judecătorul poate lua măsuri pentru asigurarea celerităţii
prin stabilirea unor termene scurte, prin verificarea procedurilor de citare şi de comunicare
dispuse. De asemenea, va putea dispune înştiinţarea părţilor prin orice mijloc de comu¬nicare
care asigură transmiterea textului şi confirmă primirea actului.

c) Principiul legalităţii – art. 7 C. pr. civ.

Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, aşa cum prevăd inclusiv
normele constituţionale [art. 124 alin. (1) din Constituţie]. Acest principiu al legali¬tăţii nu poate
pleca decât de la premisa că judecătorul este independent (în raport de celelalte autorităţi ale
statului ori în raport de orice particular). Art. 4 alin. (1) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte că numai un judecător
independent poate constitui garanţia respectării legii. Judecătorul are îndatorirea de a asigura
respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obliga¬ţiilor părţilor
din proces.
Instanţele de judecată sunt prevăzute prin lege, fiind interzisă constituirea de instanţe
excepţionale. Competenţa şi procedura de judecată sunt, de asemenea, stabilite prin lege.
Constituirea şi compunerea completului de judecată se face potrivit legii, iar căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate de judecător sunt prevăzute de lege.
În materia executării silite, principiul prevăzut de art. 7 este reluat de art. 625 alin. (1) C.
pr. civ., care dispune că executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor
părţilor şi ale altor persoane interesate.
A rosti dreptul este mult mai mult decât a aplica automat legea. Judecătorul, aplicând
legea, trebuie să o interpreteze, să determine semnificaţia regulii care duce la tranşarea
liti¬giului. Norma trebuie examinată în raport de întinderea temporală, spaţială ori personală de
aplicare. Judecătorul intervine între autorul normei şi destinatarul acesteia. Puterea
judecă¬torului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi
o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le a stabilit, deoarece legiuitorul, fiind în
imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice, lasă judecătorului iniţiativa rostirii
dreptului . Judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între

6
exigenţele şi limitările literale şi scopul urmărit de legiuitor prin edictarea normei. Asaltat de
dosare ori abuzat de excesul de reglementare, de necorelările ori paralelismele legislative,
judecătorul trebuie să aplice legea.

d) Principiul contradictorialităţii – art. 14 C. pr. civ.

Judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul
contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil. Contradictorialitatea presupune că
judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanţa, cât şi pe cel care se apără.
Fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau
apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. De
asemenea, fiecărei părţi trebuie să i se ofere posibilitatea de a şi exprima punctul de vedere
asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanţă din oficiu în scopul aflării adevărului
şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Pentru ca părţile să poată, în mod real (nu numai
formal), să pună concluzii asupra aspectelor invo¬cate de instanţă din oficiu, aceasta trebuie să
argumenteze problemele puse în dezbatere.
În temeiul acestui principiu, părţile au dreptul de a face cereri, de a propune şi administra
probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept care interesează în
rezolvarea pricinii. Instanţa este obligată să dea cuvântul părţilor asupra oricărei cereri şi să şi
întemeieze hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor contradictorii.
Potrivit art. 14 C. pr. civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau
înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul
instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările,
precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi
poată organiza apărarea.
Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor
în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la
împrejurări de fapt relevante în cauză. Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune
de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de
către instanţă din oficiu.

7
 Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile
şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive
de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil,
dezbaterii contradictorii.
Trebuie amintit însă că există situaţii, cu caracter de excepţie, justificate de urgenţa ori
eficacitatea măsurilor solicitate, când legea permite în mod provizoriu înlăturarea princi¬piului
contradictorialităţii. Este vorba de procedura asigurării de dovezi ori de luarea unor măsuri pe
calea ordonanţei preşedinţiale ori de soluţionarea unor cereri necon¬tencioase. În aceste cazuri
însă, prin folosirea căii de atac, principiul contradictorialităţii este restabilit.

e) Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei – art. 8 C. pr. civ.

În procesul civil, părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal
şi fără discriminări. Desigur că acest principiu exista şi anterior consacrării sale exprese de art. 8
C. pr. civ., care este o aplicaţie în dreptul privat a principiului constitu¬ţional reglementat de art.
16 alin. (1), potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări. De asemenea, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi.
Egalitatea părţilor în faţa justiţiei presupune că judecarea cauzelor se realizează de
aceleaşi instanţe judecătoreşti ori organe jurisdicţionale pentru toate persoanele şi că aceste
instanţe aplică aceleaşi reguli procedurale. Existenţa unor organe specializate ori a unor
proceduri speciale nu exclude egalitatea părţilor. Egalitatea presupune nediscriminare în situaţii
similare.
Principiul egalităţii armelor reflectă, de fapt, vocaţia fiecărei părţi la aceleaşi drepturi în
cursul procedurii judiciare, drepturi conferite de o anumită poziţie procesuală.
De asemenea, în materia probelor, părţile trebuie să dispună de o egalitate de
posi¬bi¬lităţi juridice privind admisibilitatea ori administrarea probelor prevăzute de lege.
Principiul egalităţii armelor cunoaşte mai multe aplicaţii în plan procedural. Astfel, actele de
proce¬dură se comunică părţilor. Cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului
împreună cu înscrisurile depuse. Apoi întâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu
prevede altfel [art. 206 alin. (1) C. pr. civ.].
f) Principiul disponibilităţii – art. 9 C. pr. civ.

8
 Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de
lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes
public. Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în
judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu
aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exerci¬tarea căilor de
atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice
alt mod permis de lege.
Principiul disponibilităţii constă în posibilitatea părţilor de a dispune de obiectul
procesului – dreptul material – şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept – dreptul
procesual. În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi:
dreptul persoanei interesate de a porni sau nu acţiunea civilă;
Ca regulă, instanţa civilă nu se sesizează din oficiu, ci procesul civil trebuie să fie
declanşat, printr o cerere de chemare în judecată, de partea care pretinde că cel pe care l a chemat
în judecată i a încălcat sau îi contestă un drept. În procesul civil român, dispo¬nibilitatea nu este
absolută, întrucât, pentru ocrotirea unor persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare
procesuală activă şi altor persoane sau organe, în afara titularului dreptului. Astfel, Ministerul
Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
La rândul său, şi instanţa civilă poate să acţioneze din oficiu, cu consecinţa limitării
principiului disponibilităţii. Astfel, instanţa de divorţ va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului,
care dintre părinţi va exercita autoritatea părintească, precum şi contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, chiar dacă nu a
fost sesizată cu o asemenea cerere;
dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării;
Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura
judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la persoanele care stau în
proces sunt fixate de către reclamant. De asemenea, instanţa este ţinută şi de cauza cererii de
chemare în judecată.

9
 În ceea ce priveşte obiectul, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse
judecăţii. Ca atare, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixate de reclamant, în sensul că
nu poate să acorde mai mult decât s a solicitat, chiar dacă din probe rezultă că reclamantul are
dreptul la mai mult, altceva decât s a cerut sau mai puţin decât s a cerut.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a procesului, în respectarea principiului
disponibilităţii, instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, dacă părţile se
împotrivesc. Numai părţile pot lărgi sfera subiectivă a procesului, prin formularea unei cereri de
chemare în judecată a altor persoane, a unei cereri de chemare în garanţie sau a unei cereri de
arătare a titularului dreptului. De asemenea, terţii pot solicita să participe la judecată, sub forma
cererii de intervenţie voluntară.
Există, potrivit art. 22 alin. (3) teza I C. pr. civ., o limitare a principiului disponibilităţii
sub acest aspect, întrucât judecătorul poate din oficiu să dispună introducerea în cauză a altor
persoane, în condiţiile legii. Potrivit art. 78 alin. (2) C. pr. civ., când raportul juridic o impune în
cadrul procedurii contencioase, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesi¬tatea introducerii
în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introdu¬cerea în cauză a terţului,
iar instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge
cererea, fără a se pronunţa pe fond.
Referitor la cauza cererii de chemare în judecată, dacă reclamantul şi a fundamentat
pretenţiile în mod greşit prin raportarea stării de fapt la un text de lege inaplicabil, instanţa nu
poate da altă calificare juridică cererii aplicând textul de lege corespunzător. Astfel, dacă
reclamantul şi a întemeiat în mod greşit pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală, hotă¬rârea
nu poate fi pronunţată în temeiul răspunderii civile contractuale. Sau dacă se solicită nulitatea
unui contract pentru dol, instanţa nu va putea declara nulitatea pentru un alt motiv (de exemplu –
lipsa formei autentice cerută ad validitatem) neinvocat de reclamant .
Nu constituie însă o încălcare a principiului disponibilităţii împrejurarea că instanţa dă
calificarea corectă cererii de chemare în judecată sau recalificarea căii de atac, pentru că în acest
fel nu schimbă obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată sau a căii de atac. A califica
înseamnă a da denumirea legală unei cereri fundamentate corect în raport de starea de fapt, dar
ale cărei texte de lege au fost greşit indicate . Este însă necesară multă precauţie din partea
judecătorului cu prilejul calificării corecte a cererii tocmai pentru a nu se ajunge la schimbarea

10
cauzei cererii de chemare în judecată. Calificarea presupune clarificarea cauzei iniţiale, şi
nicidecum modificarea acesteia;
dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a
stinge litigiul printr o tranzacţie;
Aceste drepturi există şi atunci când procesul a fost pornit de o altă persoană decât
titularul dreptului, pentru că, şi în acest caz, titularul va fi introdus în proces.
Procesul fiind o chestiune de ordin privat, se impune a da prevalenţă interesului privat al
părţii. Or, dacă partea nu mai înţelege să îşi susţină propriul demers, instanţa va trebui să acorde
prioritate voinţei părţii. Există însă, cu caracter de excepţie, cazuri în care principiul
disponibilităţii este atenuat şi partea nu poate dispune cu privire la judecată ori la dreptul
subiectiv dedus judecăţii. Potrivit art. 437 alin. (1) C. civ., în acţiunile privitoare la filiaţie nu se
poate renunţa la drept;
dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor legale de atac;
Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea ei prin
inter¬mediul căilor legale de atac. Însă aceeaşi parte poate să şi achieseze la hotărâre, fie în mod
expres, declarând că renunţă la calea de atac, fie tacit, prin executarea de bunăvoie a hotă¬rârii.
Desigur că, dacă o parte a exercitat o cale de atac, în aplicarea principiului disponi¬bilităţii,
poate să şi renunţe la judecata acelei căi de atac.
Tot ca expresie a principiului disponibilităţii, partea poate fie să critice hotărârea în
întregime, cu privire la soluţia dată tuturor capetelor de cerere, fie să limiteze critica la anumite
aspecte. Se poate vorbi în acest caz de una dintre limitele devoluţiunii apelului (tantum
devolutum quantum apellatum), ceea ce înseamnă că instanţa de apel nu va cerceta legalitatea şi
temeinicia hotărârii atacate decât în limitele criticii formulate de apelant;
dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti.
Dacă debitorul nu şi execută de bunăvoie obligaţia înscrisă în titlul executor, creditorul
are dreptul să ceară executarea silită a hotărârii. În aceeaşi măsură, expresie a principiului
disponibilităţii, partea poate să şi renunţe la punerea în executare a hotărârii.

g) Principiul privind obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului – art. 10 C. pr.

civ.

11
 Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi
terme¬nele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contri¬buie
la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau
din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.
Este cert că atitudinea părţilor poate influenţa modul de derulare a procesului civil. Actele
de procedură trebuie îndeplinite în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de
judecător.
Sancţiunile prevăzute în cazul încălcării art. 10 C. pr. civ. pot fi amenda judiciară (spre
exemplu, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de prezentare a mijlocului de probă), precum şi
acordarea unor despăgubiri pentru amânarea procesului în condiţiile art. 189 C. pr. civ.

CURS 2
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

h) Principiul privind obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului – art. 11 C. pr. civ.

Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care,
fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute
sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune interese.
Atunci când un înscris necesar soluţionării cauzei se află în posesia unui terţ, acesta va
putea fi citat ca martor, punându i se în vedere să prezinte înscrisul în instanţă [art. 297 alin. (11)
C. pr. civ.]. Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei persoane juridice, repre¬zentanţii acesteia
vor fi citaţi ca martori, iar dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii
publice, se vor lua măsuri pentru aducerea lui.
De asemenea, în faza executării silite, potrivit art. 660 C. pr. civ., cel care datorează sume
de bani debitorului urmărit ori deţine bunuri ale acestuia ce sunt supuse urmăririi are datoria să
comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării.

i) Principiul bunei credinţe – art. 12 C. pr. civ.

12
 Pentru ca drepturile procesuale să nu fie exercitate în mod abuziv, acestea trebuie
exercitate cu bună credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără
a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Există abuz de drept şi în cazul neîndeplinirii cu
bună credinţă a obligaţiilor procesuale.
Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru preju¬diciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi
judiciare. De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună credinţă obligaţiile procesuale
răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi
la plata unei amenzi judiciare.
Nu numai apărarea pârâtului poate fi abuzivă. Drepturile procesuale pot fi exercitate
abuziv şi de către reclamant ori de către intervenienţi. Simpla respingere a unei cereri de chemare
în judecată nu constituie abuz de drept. Doar acţiunea pornită cu rea credinţă sau dintr o eroare
ori cu intenţia de a induce în eroare instanţa poate constitui abuz de drept .

j) Principiul dreptului de apărare – art. 13 C. pr. civ.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională. Potrivit art. 24 din
Constituţie, dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În doctrină se arată că dreptul la apărare are două accepţiuni: una materială şi alta
formală. În sens material, mai larg, el cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii
procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitate părţilor să şi apere interesele
legitime: dreptul de a face cereri, de a lua cunoştinţă de actele de la dosar, de a propune probe, de
a i recuza pe judecători şi pe procurori, de a participa la dezbateri, de a pune concluzii, de a
exercita căile de atac .
În sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţii de a şi angaja un
apărător. Dreptul la apărare este asigurat prin:
- modul cum sunt organizate şi funcţionează instanţele judecătoreşti;
- existenţa unor dispoziţii procedurale;
- asistarea de către un avocat.
Potrivit art. 13 C. pr. civ., dreptul la apărare este garantat. Părţile au dreptul, în tot cursul
procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi

13
concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier
juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al
doilea inclusiv, este licenţiată în drept.
Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului.
Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi
prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege. Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când
acestea sunt reprezentate.
O componentă a dreptului la apărare o constituie şi împrejurarea că părţii nu i se poate
agrava situaţia în propria sa cale de atac, dacă prin lege nu se prevede altfel. Potrivit art. 432 C.
pr. civ., constituie o excepţie de la acest principiu invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat
de către părţi ori de către instanţă din oficiu, caz în care – urmare a admiterii excepţiei – i se
poate crea părţii în propria sa cale de atac o situaţie mai rea decât în hotărârea atacată.
De asemenea, potrivit art. 481 C. pr. civ., apelantului nu i se poate crea în propria sa cale
de atac o situaţie mai rea decât cea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte
expres. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul soluţionării recursului ori în cazul rejudecării
procesului, după casarea hotărârii de către instanţa de recurs.
Garantarea dreptului la apărare rezultă şi din alte dispoziţii incidente pe întreaga durată a
litigiului. Astfel, instanţa nu poate hotărî decât după citarea părţilor [art. 14 alin. (1) C. pr. civ.].
Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util pretenţiile [art. 14 alin. (2) C. pr. civ.].
Părţile pot propune probe fie prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, fie pe parcursul
procesului. Amânarea procesului pentru lipsă de apărare poate fi acordată pentru motive
temeinice, neimputabile părţii ori reprezentantului acesteia [art. 222 alin. (1) C. pr. civ.]. În cazul
respingerii cererii de amânare, se va amâna pronun¬ţarea pentru depunerea de concluzii scrise.
Potrivit art. 13 alin. (2) teza a II a C. pr. civ., în recurs, cererile şi concluziile nu pot fi
formulate decât prin avocat sau consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea ori
mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea, sunt licenţiaţi în drept. În cazul
recursului, sancţiunea neformulării acestuia prin avocat sau consilier este nulitatea, potrivit art.
83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) C. pr. civ.
Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775 din 24
octombrie 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă

14
cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II a, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3), cu referire
la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat,
sunt neconstituţionale. Curtea reţine că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru
exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept
fundamental într o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu
convertirea acestui drept într o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel
cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de
Constituţie valenţe care, practic, contravin carac-terului său de garanţie a dreptului la un proces
echitabil.
De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 23 iunie 2015 au fost
declarate neconstituţionale şi prevederile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin.
(2) teza a II a, art. 84 alin. (2), precum şi în art. 486 alin. (3), cu referire la menţiunile care decurg
din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin
avocat sau consilier juridic.

k) Principiul oralităţii – art. 15 C. pr. civ.

Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile
solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
Oralitatea şi nemijlocirea sunt principii complementare care permit un dialog direct
(nemijlocit) între judecător şi parte. Principiul oralităţii presupune posibilitatea părţilor de a şi
susţine oral, în faţa instanţei de judecată, pretenţiile, apărările ori de a discuta legalitatea actelor
de procedură, probatoriul pe care îşi bazează susţinerile ori de a putea să dea explicaţii instanţei
cu privire la toate împrejurările de drept ori de fapt ale cauzei. Oralitatea augmentează apărările
formulate în scris.
Oralitatea dezbaterilor nu se circumscrie doar susţinerilor concluziilor pe fond în etapa
dezbaterilor. Şi etapa cercetării procesului este supusă exigenţei oralităţii.

l) Principiul nemijlocirii – art. 16 C. pr. civ.

Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în
care legea stabileşte altfel. Acest principiu presupune obligaţia instanţei de a cerceta direct şi
nemediat (adică în mod nemijlocit) toate elementele care interesează dezlegarea pricinii. Actele,

15
probele şi susţinerile făcute de către părţi sunt supuse aprecierii părţii adverse în faţa
judecătorului. Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune
altfel.
Excepţii de la acest principiu:
- când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin
comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în
acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad [art. 261 alin. (2) C. pr. civ.];
- când există urgenţă în administrarea unei probe – să se constate mărturia unei persoane,
părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile ori să dobândească
recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept (art. 359 C. pr. civ.);
- dovezile administrate de o instanţă necompetentă rămân câştigate judecăţii, iar instanţa
competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 137 C. pr. civ.);
- situaţia este aceeaşi în cazul în care se perimă o cerere şi ulterior este formulată o nouă
cerere de chemare în judecată. În noul proces, părţile se pot folosi de dovezile administrate
în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de
trebuinţă refacerea lor [art. 422 alin. (2) C. pr. civ.];
- instanţa care soluţionează cererea de strămutare poate decide, în caz de admitere, ca actele
îndeplinite de instanţă înainte de strămutare să fie păstrate. Se păstrează, aşadar, şi probele
administrate înainte de strămutare, instanţa sesizată în aceste condiţii nemaidis¬punând
refacerea lor [art. 145 alin. (2) C. pr. civ.];
- administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici (art. 366 388 C. pr. civ.).

m) Principiul publicităţii – art. 17 C. pr. civ.

Potrivit art. 127 din Constituţie, şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile
prevăzute de lege. Acest principiu este reluat şi de Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, în cuprinsul art. 12 . Acest principiu presupune că procesul civil, cu excepţia
deli¬berării, se desfăşoară în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei persoane străine de litigiu care
doreşte să asiste la dezbateri. De la acest principiu există şi excepţii, permise chiar de textul
consti¬tuţional. Astfel, instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă
dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz, părţile
vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele.

16
 Faptul că în anumite cazuri judecata se face în camera de consiliu, nu înseamnă că şedinţa
este secretă. Legiuitorul a îngăduit să se înlăture publicitatea în acest caz nu pentru că dezbaterea
publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi, ci din necesitatea de a se asigura
soluţionarea rapidă a incidentului procedural sau a cererii respective.
Şedinţa secretă va fi dispusă de instanţă în şedinţă publică. Indiferent dacă judecata are
loc în şedinţă publică sau în camera de consiliu, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică, sub
sancţiunea nulităţii.
Publicitatea este un element esenţial al procesului echitabil pentru că protejează părţile de
arbitrariul judecăţii secrete. Publicitatea este atât o garanţie acordată părţilor, cât şi un privilegiu
al terţilor de a putea participa la soluţionarea unui litigiu străin de persoana lor. Publicitatea este
asigurară în primul rând prin stabilitatea locului judecăţii, adică a locului unde instanţele îşi
desfăşoară activitatea, prin periodicitatea previzibilă a şedinţelor de judecată ori prin afişarea
listei proceselor ce se vor judeca în fiecare şedinţă de judecată. De asemenea, accesul publicului
în sala de judecată şi pronunţarea hotărârii în şedinţă publică ori posibilitatea de a accesa
conţinutul hotărârilor de pe site urile instanţelor sunt garanţii ale publicităţii.
Actualul Cod de procedură civilă aduce o limitare principiului publicităţii prin
reglementarea cercetării procesului în camera de consiliu. Această excepţie vizează etapa
cercetării procesului în faţa primei instanţe de judecată, şi nu etapa dezbaterilor în fond. Atunci
când însă părţile sunt de acord, şi dezbaterea fondului se poate realiza în camera de consiliu.
Faptul că judecata se realizează în camera de consiliu nu echivalează cu judecata în şedinţă
secretă. Ceea ce rămâne întotdeauna secretă este deliberarea. În camera de consiliu pot avea
acces persoanele prevăzute de art. 213 alin. (3) C. pr. civ.
Regula dezbaterilor asupra fondului este că această etapă procesuală se desfăşoară în
şedinţă publică, cu două excepţii. Prima, amintită deja, când părţile convin în acest fel, potrivit
art. 244 alin. (3) C. pr. civ., şi a doua determinată de pericolul afectării moralităţii ori a ordinii
publice, a intereselor minorilor ori a vieţii private a părţilor ori a intereselor justiţiei, când,
potrivit art. 213 alin. (2) C. pr. civ., instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate dispune
desfăşurarea procesului fără participarea publicului.

n) Principiul desfăşurării procesului în limba română – art. 18 C. pr. civ.

17
 Procesul civil se desfăşoară în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba materna în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile
legii. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel. Cererile şi actele procedurale se întocmesc
numai în limba română.
Principiul desfăşurării procesului în limba română este de sorginte constituţională, fiind
înscris în art. 128 din Constituţie, textul constituţional fiind preluat şi de art. 14 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară .

o) Principiul repartizării aleatorii şi al continuităţii completului de judecată – art. 19

C. pr. civ.
Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât
pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Art. 19 reglementează expres principiul continuităţii
completului de judecată ca garanţie a derulării procesului echitabil. Continui¬tatea completului
de judecată însă are sens numai atunci când completul de judecată a fost ales în mod aleatoriu,
astfel că suspiciunea oricărei ingerinţe de natură administrativă este înlăturată. Potrivit art. 11 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu
respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi conti¬nuităţii, cu excepţia situaţiilor în
care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective. De asemenea, potrivit art. 53
din aceeaşi lege, repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în
condiţiile prevăzute de lege.
În vederea asigurării continuităţii completului de judecată, compunerea fiecărui complet
se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei la începutul anului, iar schim¬barea membrilor
completului este posibilă numai în mod excepţional şi în baza unor criterii obiective, prin
stabilirea unor liste de permanenţă. Potrivit art. 19 lit. h) din Hotărârea nr. 1375 din 17 decembrie
2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti , colegiul de conducere al instanţei stabileşte compunerea
completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste
complete, la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii acestora. Acelaşi colegiu, potrivit

18
art. 19 lit. j) din Hotărârea CSM nr. 1375/2015, aprobă, în mod excepţional, schimbarea
membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în cazurile în care, din motive
obiective, se impune aceasta.
Potrivit art. 94 din Hotărârea CSM nr. 1375/2015, actele de sesizare a instanţei, depuse
personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de
lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS. Dacă, din motive
obiective, actele de sesizare a instanţei nu au primit număr în aplicaţia ECRIS, acestea vor fi
prelucrate cu prioritate a doua zi, cu aprobarea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate
de acesta, încheindu se în acest sens un proces verbal şi menţionând ca dată certă data depunerii
actului de sesizare la registratură.
În vederea repartizării pe complete şi a stabilirii primului termen de judecată, dosarele
nou formate vor fi transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Persoana
desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, primind dosarul, verifică în sistemul ECRIS dacă
există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva
aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect, întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul
verificării şi îl ataşează la dosarul nou format.
Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS. În cazul
în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea
cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic. Pentru aplicarea criteriului aleatoriu în
sistem informatic sau ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii la instanţă şi se
repartizează în aceeaşi ordine de către persoana sau persoanele desemnate anual de preşedintele
instanţei, cu avizul colegiului de conducere.
Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an
şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându se seama de materiile în care se
judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, res¬pectiv
fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schim¬barea
judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.
Pot reprezenta motive obiective care să justifice modificarea numărului de complete de judecată
creşterea accelerată sau reducerea semnificativă a numărului de dosare alocate acelor complete,
iar în ceea ce priveşte modificarea structurii completului reprezintă motive obiective promovarea

19
unor judecători sau pensionarea acestora sau împre¬jurarea că un judecător se află în concediu
medical ori pentru creşterea copilului.
Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în
condiţiile prezentului regulament vor fi evidenţiate în programele informatice de repar¬tizare
aleatorie. În situaţia în care programele informatice nu permit asemenea evidenţe, se va ţine un
registru special pentru evidenţierea acestor modificări, sub semnătura persoanei sau a
persoanelor desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Încheierile şi procesele-verbale
întocmite în procedura repartizării aleatorii a cauzelor sau în situaţiile de modificare a
compunerii completului de judecată se depun la dosarul cauzei, iar copii de pe acestea, certificate
de persoana desemnată cu repartizarea aleatorie sau, după caz, de grefierul de şedinţă, se
păstrează în mape separate. La dosarul cauzei se depun şi copii de pe hotărârile colegiului de
conducere prin care este modificată compunerea completului de judecată, certificate de grefierul
de şedinţă.
Potrivit art. 107 Hotărârea CSM nr. 1375/2015, dacă, ulterior înregistrării unei cereri, se
constată că la instanţă s a depus cel puţin o cerere formulată de aceleaşi părţi, chiar împreună cu
altele, având unul dintre obiectele iniţiale, toate cererile vor fi repartizate primului complet
învestit, dacă cererile nu au fost soluţionate încă. Prevederile se aplică şi dacă primul complet
învestit a luat act de renunţarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca
nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 194 - 197 C. pr. civ. ori
cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a fost respinsă în condiţiile art. 67 din Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi atunci când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă în condiţiile
art. 1.017 alin. (2) C. pr. civ.
Cererile accesorii referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet.
Cererile privind măsurile asigurătorii se repartizează aleatoriu, dacă nu este pe rol o judecată
asupra fondului.

p) Principiul încercării de împăcare a părţilor – art. 21 C. pr. civ.

Judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit
legii speciale. În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându le
îndrumările necesare, potrivit legii.

20
 Începând cu 1 august 2013, era obligatorie parcurgerea procedurii de informare privind
medierea anterior sesizării instanţei sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă. Astfel,
potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator , dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt
obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul,
după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această
cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în
condiţiile prevăzute de lege.
Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr un
certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi
refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei ori nu se prezintă la
data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces verbal, care se depune la dosarul
instanţei. Potrivit art. 2 alin. (12), instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca
inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a parti¬cipa la şedinţa de
informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după
declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile
prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a) f) din Legea nr. 192/2006.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014 , dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi
alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea au fost declarate neconstituţionale.
Dacă litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o
hotărâre care să consfinţească învoiala lor, în condiţiile art. 438 441 C. pr. civ. referitoare la
tranzacţie. Dacă notarul public autentifică acordul de mediere, actul respectiv are putere de titlu
executoriu, potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 192/2006.

r) Principiul rolului activ al judecătorului – art. 22 C. pr. civ.

Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,

21
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se
împotrivesc.
Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau
la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr o
tranzacţie.
Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii,
chiar dacă părţile le au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în
discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în
care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au
stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile,
dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s a cerut, fără însă a depăşi limitele
învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ori de câte ori legea îi rezervă
judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei,
judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii
şi de buna credinţă.
Sintetizând dispoziţiile art. 22 C. pr. civ. şi făcând o incursiune spre alte norme ce
consacră rolul activ al judecătorului, putem reţine următoarele atribuţii ale judecătorului:
- stăruie pentru soluţionarea pe cale amiabilă a procesului;
- dă părţilor sfaturi de împăcare ori îi convinge să apeleze la mediere;
- califică temeiul de drept al cererii de chemare în judecată (cu punerea în prealabil în
discuţie a calificării); în acest sens, poate pune în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de
drept ori poate cere explicaţii părţilor;
- conduce dezbaterile şi stabileşte termenele de judecată; judecătorul stabileşte primul termen
de judecată şi termenele ulterioare;
- ia măsuri pentru buna desfăşurare a procesului (solicită prezentarea de înscrisuri, dispune
conexarea, disjungerea ori suspendarea cererii ori a unor capete de cerere ale acesteia); în
acest sens, poate dispune, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, citarea

22
 pârâtului la interogatoriu, dacă reclamantul a propus prin cererea de chemare în judecată
această cerere în probaţiune;
- dispune introducerea în cauză a altor persoane, potrivit art. 78 C. pr. civ.;
- invocă din oficiu încălcări ale unor norme imperative;
- ordonă din oficiu administrarea de probe; prin urmare, judecătorul nu va putea respinge
acţiunea ca nedovedită.
Rămâne însă în sarcina judecătorului sarcina partajării acestui principiu cu principiul
imparţialităţii. Judecătorul trebuie să fie activ, dar să rămână imparţial. El nu trebuie să se
substituie avocatului părţii şi să „asaneze” lipsurile cererii reclamantului în dauna pârâtului ori să
facă apărări în locul pârâtului. Urmărind să nu se producă nicio greşeală, el trebuie să rămână
deasupra părţilor şi să nu pară avocatul acestora.

s) Principiul respectului cuvenit justiţiei – art. 23 C. pr. civ.

Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţă de
instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată. Preşedintele veghează ca
ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură prevăzută
de lege.
Grefierul va fi prezent în sala de şedinţă cu jumătate de oră înainte de începerea şedinţei de
judecată, pentru a pune la dispoziţie dosarele spre consultare; acesta se îngri¬jeşte, totodată, de
ataşarea la dosare a ultimelor acte de procedură sau a corespondenţei sosite la registratură.
După începerea şedinţei de judecată, procurorul, părţile, reprezentanţii sau avocaţii
acestora pot studia dosarele numai cu încuviinţarea preşedintelui de complet, după o prealabilă
verificare a identităţii şi calităţii.
Accesul publicului în sala de şedinţă poate fi limitat numai în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege. Fotografierea şi înregistrarea audiovideo în sala de şedinţă se fac numai cu
aprobarea preşedintelui completului. Cererile se adresează în prealabil biroului de informare şi
relaţii publice din cadrul instanţei, cu indicarea cauzei pentru care se solicită fotografierea sau
înregistrarea. Pentru desfăşurarea normală a procedurilor, instanţa poate acorda permisiunea doar
unui număr limitat de solicitanţi, în ordinea formulării cererilor.

23
 Este interzisă difuzarea fotografiilor, a înregistrărilor sau a imaginilor captate fără acordul
preşedintelui completului de judecată. În cazul încălcării acestei interdicţii, va fi sesizat Consiliul
Naţional al Audiovizualului.
Şedinţa de judecată poate fi suspendată pentru motive justificate. Durata suspendării va fi
anunţată şi afişată pe uşa sălii de şedinţă, prin grija grefierului.
Potrivit art. 216 C. pr. civ., preşedintele completului conduce şedinţa de judecată. El
deschide, suspendă şi ridică şedinţa. Preşedintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi
pârâtului, precum şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia lor procesuală.
Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afară de cazul când a pornit
acţiunea. Altor persoane sau organe care participă la proces li se va da cuvântul în limita
drepturilor pe care le au în proces. În cazul în care este necesar, preşedintele poate da cuvântul
părţilor şi celorlalţi participanţi, în aceeaşi ordine, de mai multe ori. Preşedintele poate să
limiteze în timp intervenţia fiecărei părţi. În acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte
de a i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziţie.
Potrivit art. 217 C. pr. civ., preşedintele completului de judecată asigură poliţia şedinţei
de judecată. În acest sens, preşedintele completului de judecată poate lua măsuri pentru păstrarea
ordinii şi a bunei cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţei de judecată. Dacă nu mai este loc în
sala de şedinţă, preşedintele le poate cere celor care ar veni mai târziu sau care depăşesc numărul
locurilor existente să părăsească sala. Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă,
cu excepţia cazului în care le poartă în exercitarea serviciului pe care îl îndeplineşte în faţa
instanţei. Persoanele care iau parte la şedinţă sunt obligate să aibă o purtare şi o ţinută
cuviincioase.
Cei care se adresează instanţei în şedinţă publică trebuie să stea în picioare, însă preşedintele
poate încuviinţa, atunci când apreciază că este necesar, excepţii de la această îndatorire.
Preşedintele atrage atenţia părţii sau oricărei alte persoane care tulbură şedinţa ori nesocoteşte
măsurile luate să respecte ordinea şi buna cuviinţă, iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei.
Pot fi, de asemenea, îndepărtaţi din sală minorii, precum şi persoa¬nele care s ar înfăţişa într o
ţinută necuviincioasă. Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părţi a fost îndepărtată
din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esenţiale efectuate în
lipsa ei. Aceste dispoziţii nu se aplica în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un
apărător care a rămas în sală.

24
Când cel care tulbură liniştea şedinţei este însuşi apărătorul părţii, preşedintele îl va chema la
ordine şi, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putinţă, procesul
se va amâna, aplicându se amenda judiciară, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute
în sarcina sa, prin încheiere executorie.
Potrivit art. 218 C. pr. civ., dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o infracţiune, preşedintele
o constată şi îl identifică pe făptuitor. Procesul verbal întocmit se trimite procurorului. Instanţa
poate, în condiţiile legii penale, să dispună şi reţinerea făptuitorului.

CURS 3
ACŢIUNEA CIVILĂ

3.1. Procesul civil

Procesul civil ar putea fi definit ca fiind activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,
organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instan¬ţele
judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi
intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
Dreptul subiectiv al unei persoane este definit ca fiind prerogativa recunoscută de legea
civilă subiectului activ în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi ale moralei, să aibă
o anumită conduită sau să pretindă o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv şi să ceară

25
concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie . Dacă dreptul subiectiv al unei persoane
este încălcat, mijlocul practic prin care acesta este restabilit îl reprezintă acţiunea civilă prin
declanşarea procesului civil.
În acest context, putem defini acţiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale
prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil ori a unor
situaţii juridice ocrotite de lege . Alături de definirea doctrinară, în prezent art. 29 C. pr. civ.
conferă o definire legală acţiunii civile. Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale
prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei
alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărărilor părţilor în proces.
Rezultă, aşadar, că acţiunea civilă nu se confundă cu dreptul subiectiv. Legătura dintre
ele se realizează prin intermediul dreptului la acţiune, ce constituie un element al dreptului
subiectiv, prin care titularul poate beneficia de concursul forţei publice în scopul valorificării
dreptului subiectiv.
Acţiunea nu se confundă nici cu cererea de chemare în judecată, deşi în mod cotidian cele
două noţiuni sunt folosite cu acelaşi sens. Dreptul la acţiune nu se reduce doar la dreptul de a
sesiza instanţa cu cererea de chemare în judecată. El cuprinde şi dreptul de a solicita probe,
dreptul de a obţine condamnarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac ori dreptul de a
obţine executarea silită.

3.2. Fazele şi etapele procesului civil

Din definiţia dată procesului civil rezultă că acesta parcurge în mod obişnuit, dar nu
obligatoriu, două faze: judecata şi executarea silită.
Faza judecăţii cuprinde judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac.
Ca regulă, judecata, indiferent că este în primă instanţă sau în căile de atac, parcurge
următoarele etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
Codul de procedură civilă delimitează faza judecăţii în etapa cercetării procesului şi etapa
dezbaterii procesului în fond.
În ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, etapa scrisă este declanşată prin cererea de
chemare în judecată. La rândul său, pârâtul poate să răspundă pretenţiilor reclamantului printr o

26
întâmpinare sau, dacă are pretenţii proprii în legătură cu cererea de chemare în judecată, poate să
depună o cerere reconvenţională.
Sfera subiectivă iniţială poate fi extinsă prin intrarea în proces şi a altor persoane, din
proprie iniţiativă ori din iniţiativa părţilor, ele dobândind calitatea de părţi. Şi actele de procedură
prin care terţii sunt atraşi în proces îmbracă forma scrisă, acestea fiind cererea de intervenţie
voluntară (principală şi accesorie) şi cererea de intervenţie forţată (chemarea în judecată a altor
persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului).
Pe de altă parte, întrucât există obligaţia comunicării către fiecare parte a cererilor făcute
de adversar, rezultă că în etapa scrisă are loc o înştiinţare reciprocă a părţilor în legătură cu
pretenţiile şi apărările lor, precum şi în legătură cu probele pe care înţeleg să le administreze.
Etapa următoare, a dezbaterilor, debutează la prima zi de înfăţişare. Este etapa în care
părţile îşi susţin pretenţiile şi apărările, administrează probe, pun concluzii fie cu privire la
excepţii procesuale, fie pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
După închiderea dezbaterilor urmează etapa deliberării judecătorilor şi pronunţării
hotărârii. Deliberarea are loc în secret, iar la ea participă numai judecătorii care au făcut parte din
complet, nu şi grefierul sau procurorul care a pus concluzii. Totuşi, în litigiile având ca obiect
conflicte de muncă, asistenţii judiciari participă la deliberări, dar cu vot consultativ.
Partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe o poate ataca cu apel, declanşând astfel o
nouă etapă a fazei judecăţii: etapa apelului. Având în vedere particularităţile acestei căi de atac,
etapa scrisă din cadrul apelului se rezumă numai la cererea de apel, întâm¬pinarea pe care o
poate face intimatul şi la cererea de aderare la apel, într una din cele două forme: apelul incident
şi apelul provocat.
Există şi o etapă a căilor extraordinare de atac. Recursul este principala cale
extraordinară.
Faza executării silite intervine atunci când hotărârea sau un alt titlu executoriu poate fi pus în
executare, iar debitorul nu şi execută obligaţia de bunăvoie. Există două modalităţi de executare
silită: executarea silită directă, atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în natură a
prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului înscrise în titlul execu¬toriu, deci tinde să
obţină executarea întocmai a obiectului obligaţiei, şi executarea silită indirectă, atunci când
creditorul unei sume de bani urmăreşte să şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin
valorificarea bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care acesta le are de primit de la

27
terţe persoane ori, în cazul persoanelor juridice, titulare de conturi bancare, prin virarea sumei
din contul debitorului în contul creditorului.
Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze. Astfel, va lipsi faza
judecăţii atunci când creditorul pune în executare un alt titlu decât o hotărâre judecătorească (un
act autentificat de notarul public, conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale, o cambie, un cec sau un bilet la ordin). De asemenea, poate să lipsească faza
executării silite atunci când debitorul îşi execută de bunăvoie obligaţia înscrisă în titlul
executoriu sau atunci când hotărârea nu este susceptibilă de executare silită (de exemplu,
hotărârea pronunţată într o acţiune în constatare).
Pe de altă parte, este posibil ca faza judecăţii să nu parcurgă toate etapele: nu are loc
dezbaterea atunci când reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul pretins, lasă cererea în
nelucrare, înainte de etapa dezbaterilor, astfel încât aceasta se perimă; poate să lipsească etapa
deliberării atunci când părţile sting litigiul printr o tranzacţie; poate să lipsească etapa căilor de
atac, dacă hotărârea de primă instanţă nu este atacată prin intermediul căilor de atac, ordinare sau
extraordinare.

3.3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile

3.3.1. Reglementare

Potrivit art. 32 C. pr. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul
acesteia:
a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenţie;
d) justifică un interes.
Potrivit art. 40 C. pr. civ., cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală
sunt nule sau, după caz, anulabile.
Potrivit art. 36 C. pr. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi
subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau
inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

28
 Potrivit art. 37 C. pr. civ., în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot
introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi,
care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor
legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes
de grup ori general.
Potrivit art. 38 C. pr. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca
urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.
Potrivit art. 33 C. pr. civ., interesul de a acţiona trebuie sa fie determinat, legitim,
personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate
formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv sau pentru a preîntâmpina
producerea unei pagube iminente şi care nu s ar putea repara.
Potrivit art. 34 C. pr. civ., cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului
contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen. Se poate, de asemenea,
cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii
periodice. Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca o dacă ar aştepta împli¬nirea termenului.
Potrivit art. 35 C. pr. civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe
orice altă cale prevăzută de lege.

3.3.2. Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) reprezintă reflectarea pe plan

procesual a capacităţii civile din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte a capacităţii
juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a şi exercita drepturile civile şi de a
avea şi a şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice. În măsura în care în dreptul
civil există capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, în aceeaşi măsură, în dreptul
procesual civil există capacitate procesuală de folosinţă şi capacitate procesuală de exerciţiu.
Potrivit art. 56 alin. (1) C. pr. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are
folosinţa drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte

29
entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii [art. 56 alin. (2) C. pr. civ.].
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de
procedură întocmite de cel ce nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută [art.
56 alin. (3) C. pr. civ.]. În faţa primei instanţe, lipsa capacităţii de folosinţă se invocă pe cale de
excepţie, în vreme ce în apel sau recurs lipsa capacităţii de folosinţă poate constitui motiv de apel
sau de recurs.
Capacitatea de exerciţiu (legitimatio ad causam) este aptitudinea persoanei de a şi
exercita drepturile şi de a şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. Capacitatea procesuală de
exerciţiu a fost definită ca fiind capacitatea unei persoane, care are folosinţa dreptului, de a
angaja şi conduce personal procesul, îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale,
pentru a valorifica în justiţie dreptul litigios . Cu alte cuvinte, ea este capacitatea de a sta în
judecată. Capacitatea de exerciţiu este consecinţa capacităţii de folosinţă, astfel încât cine nu are
capacitate de folosinţă nu o are nici pe cea de exerciţiu . Este însă posibil ca o persoană să aibă
capacitate de folosinţă, dar să nu aibă capacitate de exerciţiu.
Persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la vârsta de 18 ani. Minorul care se
căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (de la 16 ani). Pentru motive temeinice,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină
de exerciţiu, cu ascultarea părinţilor sau a tutorelui minorului, luându se, dacă este cazul, şi
avizul consiliului de familie.
Capacitatea de exerciţiu încetează prin deces, punere sub interdicţie, anularea căsătoriei
înainte ca minorul să fi împlinit vârsta de 18 ani. Persoana juridică dobândeşte capacitatea de
exerciţiu la data înfiinţării sale şi o pierde la momentul încetării printr unul dintre modurile de
încetare prevăzute de lege.
Dacă cel lipsit de capacitate nu are reprezentant legal şi există urgenţă în soluţionarea
procesului, la cererea părţii interesate, instanţa va numi un curator special, care să o reprezinte
până la numirea reprezentantului, în condiţiile art. 58 C. pr. civ. Instanţa va numi un curator
special şi în cazul în care există un conflict de interese între reprezentantul legal şi cel
reprezentat, precum şi atunci când o persoană juridică chemată să stea în judecată nu are
reprezentant. Aceleaşi dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor cu
capacitate restrânsă de exerciţiu.

30
 Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, ceea ce în plan procesual
înseamnă că pot fi citaţi şi pot sta personal în proces, asistaţi de părinţii lor ori de tutore – care
vor fi, de asemenea, citaţi şi vor semna toate actele alături de minor. Dacă minorul împlineşte 14
ani în cursul procesului, reprezentarea se transformă în asistare şi acesta va trebui citat personal.
Atât în cazul persoanei fizice, cât şi al persoanei juridice, actele de procedură înde¬plinite
de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Soluţia este aceeaşi pentru
actele săvârşite de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu a fost asistat de ocrotitorul
legal, atunci când asistarea este obligatorie. Prin urmare, sancţiunea este nulitatea relativă a
actelor de procedură săvârşite în aceste condiţii.
Spre deosebire de lipsa capacităţii de folosinţă, lipsa capacităţii de exerciţiu nu interzice
unei persoane să stea în justiţie. Incapabilul va acţiona prin intermediul altei persoane. Art. 57
alin. (2) C. pr. civ. stabileşte că partea care nu are exerciţiul drepturilor procesuale nu poate sta în
judecată decât reprezentată, asistată sau autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau statutele
care îi reglementează capacitatea sau modul de organizare.
Reprezentarea intervine în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
(minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc). Potrivit art. 80 alin. (2) C. pr. civ., persoa¬nele
fizice lipsite de capacitate de exerciţiu stau în judecată prin reprezentant legal. În cazul
minorului, reprezentanţii legali sunt părinţii, tutorele sau curatorul special, iar în cazul celui pus
sub interdicţie, tutorele sau curatorul special.
Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor minorului între 14 şi 18 ani. Acesta va
sta în judecată asistat de părinţi ori de tutore, care vor semna alături de minor.
Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate sau
ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte procedurale de dispo¬ziţie.
Autorizarea poate fi dată de către instanţă ori de către autoritatea administrativă compe¬tentă şi
trebuie să fie anterioară [prealabilă, potrivit art. 81 alin. (1) C. pr. civ.] încheierii actului.
Potrivit art. 40 C. pr. civ., cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală
sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calităţii procesuale sau a
interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau
împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

3.3.3. Calitatea procesuală

31
 Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este
titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă), precum şi între
pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Referitor la calitatea
procesuală activă, trebuie reţinut că uneori, din diverse raţiuni, legiuitorul recunoaşte legitimare
procesuală (numai activă, nu şi pasivă) şi altor persoane sau organe decât titularul dreptului.
De exemplu:
- Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege;
- asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au dreptul de a introduce acţiuni în justiţie pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor;
- organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului au calitate
procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi
aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.
Conform art. 36 C. pr. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi
subiectele raportului juridic dedus judecăţii.
Când discutăm despre calitatea procesuală, nu discutăm despre existenţa sau inexistenţa
dreptului reclamantului, respectiv despre existenţa sau inexistenţa obligaţiei pârâtului, aspecte ce
se vor stabili odată cu cercetarea procesului şi parcurgerea dezbaterilor în fond.

3.3.4. Formularea unei pretenţii (afirmarea unui drept)

Întrucât obiectul acţiunii îl constituie protecţia unui drept sau a unor interese pentru
realizarea cărora este obligatorie calea justiţiei, formularea pretenţiei, adică pretinderea dreptului
ori a interesului, este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. Pentru a putea fi exercitat, dreptul
(pretenţia) trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, ceea ce înseamnă că dreptul trebuie să nu intre în
conţinutul unui raport juridic ilegal;
- să fie exercitat potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună credinţă;

32
 - să fie actual, să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive, adică să fie un drept
corespunzător unei obligaţii exigibile.
Există un moment pentru a acţiona. Înainte ca acest moment să apară, este prea devreme,
după ce acest moment s a scurs, este deja prea târziu, astfel încât cererea prematură sau cererea
tardivă nu este admisibilă, pentru că dreptul de a acţiona nu s a născut ori s a stins.

3.3.5. Interesul

Prin interes înţelegem folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica
punerea în mişcare a procedurii judiciare . Interesul poate să fie material, patrimonial (atunci
când se urmăreşte restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun etc.) sau
moral, nepatrimonial (de exemplu: în cazul punerii sub interdicţie, măsura este de natură să l
apere atât pe cel pus sub interdicţie, cât şi pe terţii cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Această condiţie trebuie să existe nu numai la declanşarea procedurii judiciare, deci nu numai în
legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se
apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii (cereri,
excepţii, exercitarea căilor de atac, executare silită etc.).
În aplicarea acestei idei au fost considerate ca lipsite de interes:
- partea care a obţinut câştig de cauză nu are interes în exercitarea căii de atac;
- cererea prin care creditorul urmăreşte aducerea unor valori în patrimoniul debitorului care este
solvabil;
- promovarea unei contestaţii în anulare prin care se invocă nelegala citare a adversarului;
- excepţia prin care se invocă o nulitate care nu vatămă pe cel care o invocă;
Condiţiile interesului
Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale.
Interesul este legitim atunci când urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv
recunoscut de lege sau a unei situaţii juridice recunoscute de lege . Exercitarea unui drept
subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz
de drept care trebuie sancţionat.

33
 - să fie născut şi actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul
judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca şi un interes care a
trecut, a fost depăşit, nu poate fi luat în considerare.
Interesul este actual, în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune în momentul
respectiv, s ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Sunt însă situaţii în care dreptul nu este
actual şi totuşi interesul sesizării instanţei să fie actual.
De pildă, am văzut că, în cazul acţiunilor preventive, dreptul de a cere restituirea imobilului,
executarea obligaţiei periodice sau a unei alte obligaţii nu este actual şi totuşi interesul în
promovarea acţiunii este recunoscut chiar de legiuitor. De asemenea, cererea de asigurare a
dovezilor poate fi făcută chiar şi înainte de declanşarea procesului cu privire la fondul dreptului,
existând astfel interesul pentru formularea unei asemenea cereri.
- să fie personal şi direct, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să
aparţină celui care recurge la acţiune.

CURS 4
SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ

4.1. Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată este reglementată de art. 194 - 204 C. pr. civ. Deşi de
multe ori folosim cu acelaşi sens termenii cerere de chemare în judecată şi acţiune civilă, trebuie
remarcat că cererea de chemare în judecată este doar o formă de manifestare a acţiunii civile, un
act de procedură prin care reclamantul investeşte instanţa cu soluţionarea unei pretenţii.
Cererea de chemare în judecată va cuprinde, potrivit art. 194 C. pr. civ.:

34
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după
caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatri¬culare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale
reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s au atribuit aceste elemente de
identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art.
148 alin. (1) teza a II a, referitoare la adresa electronică sau alte coordonate care pot fi indicate în
acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, sunt
aplicabile.
Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Trebuie observat că exigenţele
referitoare la menţionarea atributelor de identificare sunt obligatorii doar pentru atributele de
identificare ale reclamantului, menţionarea atributelor de identificare ale pârâtului fiind
condiţionată de cunoaşterea lor prealabilă de către reclamant. Este obligaţia pârâtului să indice
prin actele de procedură ce le va depune (întâmpinare, cerere reconvenţională) propriile atribute
de identificare.
b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art.
148 alin. (1) teza a II a, referitoare la adresa electronică sau alte coordonate care pot fi indicate în
acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii. În
cazul mandatarului avocat, se va depune împuternicirea avocaţială potrivit Legii nr. 51 din 1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Mandatarul neavocat va depune procura
autentică, iar consilierul juridic delegaţia.
c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este
evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s a ajuns la determinarea acestei valori,
cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
Pentru imobile, se va indica valoarea impozabilă stabilită potrivit legislaţiei fiscale. Dacă
valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor

35
se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor
imobiliare. În celelalte cazuri, valoarea se va stabili potrivit art. 98 alin. (3) C. pr. civ. .
Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în
lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară,
numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz.
La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea
titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza
căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va
anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt.
Obiectul cererii de chemare în judecată, în cazul cererilor evaluabile în bani, determină
competenţa materială a instanţei şi cuantumul taxei de timbru ce trebuie achitată de reclamant.
d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
În situaţia în care reclamantul nu indică textul de lege incident ori atunci când textul nu
este corect indicat, instanţa va putea pune în discuţie temeiul de drept al cererii, fără însă a
modifica temeiul iniţial, în sensul schimbării temeiului urmărit de reclamant şi care reiese din
descrierea stării de fapt. Astfel, dacă reclamantul solicită anularea contractului, instanţa nu va
putea, prin punerea în discuţie, să modifice cererea reclamantului în sensul solicitării rezoluţiunii
contractului. Urmare a discuţiilor contradictorii, se poate clarifica care este motivul de nulitate
avut în vedere sau dacă există mai multe asemenea motive.
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art.
150, în sensul depunerii unui număr suficient de copii certificate de pe înscrisuri pentru a rămâne
un exemplar instanţei şi apoi pentru a putea fi comunicat câte un exemplar cu fiecare parte
litigantă. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia
prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o
persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu,
acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta
numele, prenumele şi adresa martorilor, ori alte elemente de identificare, potrivit art. 148 alin.
(1) teza a II a;
f) semnătura.

36
 Atunci când cererea este făcută prin mandatar, dacă acesta îşi probează calitatea, este
suficientă doar semnătura mandatarului. Atunci când mandatarul acţionează fără împuternicire
sau când o altă persoană o semnează în locul reclamantului, aceasta poate fi ratificată de către
reclamant. Dacă cererea este nesemnată, aceasta poate fi semnată în faţa judecătorului.
Potrivit art. 196 alin. (1) C. pr. civ., cererea de chemare în judecata care nu cuprinde
numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de
fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Anularea cererii se
va realiza potrivit procedurii regularizării prevăzută de art. 200 C. pr. civ. Cu toate acestea, lipsa
semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de
semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la
primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este
prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete
principale de cerere împotriva aceleiaşi persoane, în condiţiile art. 99 alin. (2) C. pr. civ. (adică
întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă
legătură).

4.1.1. Înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă,
curier, fax sau scanată şi transmisă prin poşta electronică ori prin înscris în formă electronică, se
înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare [art. 199 alin. (1) C. pr.
civ.]. Regula este că cererea de chemare în judecată se depune la registratură, unde, în aceeaşi zi,
după stabilirea obiectului cauzei, primeşte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, număr din
aplicaţia ECRIS şi dată certă. Dacă în aceeaşi zi se constată că au fost înregistrate acte identice
de învestire a instanţei, acestea vor primi un singur număr în aplicaţia ECRIS, formând un singur
dosar.
Dacă, din motive obiective, actele de sesizare a instanţei nu au primit număr în aplicaţia
ECRIS în ziua în care au fost depuse la registratură, acestea vor fi prelucrate cu prioritate a doua
zi, cu aprobarea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, încheindu se în acest

37
sens un proces verbal şi menţionând ca dată certă data depunerii actului de sesizare la
registratură.
După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul,
dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui
instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în
mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii [art. 199 alin. (2) C. pr. civ.].
În vederea repartizării pe complete şi a stabilirii primului termen de judecată, dosarele
nou formate vor fi transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Persoana
desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, primind dosarul, verifică în sistemul ECRIS dacă
există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva
aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect, întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul
verificării şi îl ataşează la dosarul nou format.
Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS. În cazul
în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea
cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic. Repartizarea aleatorie în sistem informatic
sau ciclic se realizează o singură data. Pentru aplicarea criteriului aleatoriu în sistem informatic
sau ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii la instanţă şi se repartizează în aceeaşi
ordine de către persoana sau persoanele desemnate anual de preşedintele instanţei, cu avizul
colegiului de conducere.
Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an
şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându se seama de materiile în care se
judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond,
apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schim¬barea judecătorilor
care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.
Dacă se constată că pe rolul instanţei există sau au existat cel puţin două cereri formulate
de aceeaşi parte, având acelaşi obiect principal şi aceeaşi cauză, toate cererile vor fi judecate de
către primul complet învestit, dacă cererile nu au fost soluţionate încă, precum şi dacă primul
complet învestit a luat act de renunţarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca
nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 194 197 C. pr. civ. (art.
107 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr.
1375 din 22 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii).

38
 4.2. Întâmpinarea

Potrivit art. 205 C. pr. civ., întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se
apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.
Întâmpinarea va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru
persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în
registrul persoanelor juridice şi contul bancar, dacă reclamantul nu le a menţionat în cererea de
chemare în judecată. De asemenea, pârâtul va indica adresa electronică sau alte coordonate
personale precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea. Dacă pârâtul locuieşte
în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul; în caz contrar, toate comunicările se vor face prin scrisoare
recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii recomandate ţinând cont de dovadă
de îndeplinire a procedurii.
b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea reclamantului;
c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii;
d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art. 194 lit. e) fiind
aplicabile în mod corespunzător;
e) semnătura.
Întâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu prevede altfel. La întâmpinare se
va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum şi un
rând de copii pentru instanţă. Se pune întrebarea: dacă întâmpinarea nu a fost depusă în termen,
mai subzistă obligaţia comunicării întâmpinării, ori decăderea pârâtului înlătură această
obligaţie? Cum decăderea nu operează de drept, ci trebuie constatată de către instanţă, până la
momentul constatării decăderii obligaţia de comunicare se menţine. Cum primul care are interes
să invoce decăderea este reclamantul, apreciem că se justifică în toate situaţiile comunicarea
întâmpinării, neexistând niciun fel de diferenţă de tratament din partea legiuitorului în acest caz .
Când pârâtul solicită proba cu interogatoriul, reclamantului va cere ca reclamantul să fie
citat personal la interogatoriu, iar dacă reclamantul trebuie să răspundă în scris la interogatoriu,

39
va ataşa interogatoriu la întâmpinare. Dacă se cere proba cu martori, pârâtul va depune adresa şi
numele martorilor.
Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde împreună, toţi sau numai o parte din ei,
printr o singură întâmpinare (art. 207 C. pr. civ.). Întâmpinarea este obligatorie, în afară de
cazurile în care legea prevede în mod expres altfel [art. 208 alin. (1) C. pr. civ.]. Prin urmare,
regula este aceea că depunerea întâmpinării este obligatorie, iar nedepunerea acesteia în termen
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara
celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel [art. 208 alin. (2) C. pr. civ.]. Sancţiunea
decăderii poate fi invocată de către reclamant, dar şi de către instanţă. Urmarea intervenirii
decăderii este nulitatea actului de procedură în ce priveşte funcţia sa procedurală. Actul de
procedură nul ar putea primi o altă calificare (cererea pârâtului ar putea fi calificată drept
concluzii scrise).
Uneori, nedepunerea întâmpinării poate avea şi semnificaţia recunoaşterii pretenţiilor
reclamantului. Astfel, în procedura emiterii ordonanţei de plată, nedepunerea întâmpinării în
termen de cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată poate fi considerată de către judecător,
potrivit art. 1.019 alin. (3) C. pr. civ., drept o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului.
Întâmpinarea este obligatorie în etapa judecăţii în primă instanţă, dar şi în apel (prin
raportare la art. 482 C. pr. civ., care arată că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă
instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice), recurs (prin
raportare la art. 494 C. pr. civ. care arată că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă
instanţă şi în apel se aplică şi în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice normelor privind
judecarea recursului), revizuire [potrivit art. 513 alin. (2) C. pr. civ.], contestaţie în anulare
[potrivit art. 508 alin. (2) C. pr. civ.] sau în acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale [potrivit art.
613 alin. (2) teza I C. pr. civ.].
Numai în cazurile anume prevăzute de lege nu este obligatorie depunerea întâmpinării.
Este cazul procedurii de asigurare a dovezilor [art. 360 alin. (3) C. pr. civ.], a ordonanţei
preşedinţiale [art. 999 alin. (1) C. pr. civ.] şi a procedurii de evacuare [art. 1.042 alin. (3) C. pr.
civ.]. În celelalte cazuri, chiar şi atunci când legea tace, întâmpinarea este obligatorie .
Decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe poate fi uneori salvată de conduita
judecătorului, care, stăruind în aflarea adevărului, poate dispune din oficiu administrarea unei
probe din a cărei administrare pârâtul era decăzut.

40
 4.3. Cererea reconvenţională

Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi
raport juridic sau strâns legate de aceasta , poate să formuleze cerere reconvenţională [art. 209
alin. (1) C. pr. civ.]. Nu este necesar ca pretenţiile pârâtului să decurgă din acelaşi raport juridic,
putând avea o cauză diferită, cu condiţia ca pretenţiile pârâtului să fie legate de raportul juridic
dedus judecăţii de reclamant (spre exemplu, atunci când faţă de o acţiune în evacuare sau în
revendicare se invocă o creanţă constând în îmbunătăţiri aduse imobilului ori un drept de
retenţie). Dacă pretenţiile pârâtului nu au legătură cu pretenţiile reclaman¬tului, cererea
reconvenţională devine cerere principală, urmând a fi trimisă la registratură în vederea
repartizării aleatorii. Nu se impune disjungerea cererii reconvenţionale atunci când aceasta nu are
legătură cu cererea principală, deoarece, prin disjungere, cererea incidentală (cererea
reconvenţională) este repartizată aceluiaşi complet de judecată învestit cu cererea principală
[potrivit art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,
aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din 22 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii]. Susţinem că disjungerea este incidentă în cazul cererilor ce au legătură şi care,
disjunse sau nu, se vor judeca de acelaşi complet, pe când o cerere (reconvenţională) fără
legătură cu cererea principală ar trebui repartizată aleatoriu.
În cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi alte persoane
decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi [art. 209 alin. (2) C. pr.
civ.]. Terţii vor fi chemaţi în judecată în calitate de pârâţi reconvenţionali alături de reclamantul
care devine pârât reconvenţional. Reclamantul nu poate formula cerere reconvenţională la
cererea reconvenţională a pârâtului iniţial [art. 209 alin. (7) C. pr. civ.]. Aceşti pârâţi
reconvenţional vor prelua poziţia procesuală a reclamantului şi nu vor putea formula la rândul lor
cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului. Se poate formula însă pe cale
separată o altă cerere de chemare în judecată. Concluzia rezultă din interpretarea art. 209 alin.
(5), care permite formularea doar a întâmpinării faţă de cererea reconvenţională a pârâtului. Deşi
faţă de cererea reconvenţională a pârâtului terţii pârâţii nu pot formula cerere reconvenţională,
faţă de cererea de chemare în judecată iniţială, formulată de către reclamant, aceşti pârâţi
reconvenţional pot formula cerere de chemare în garanţie a reclamantului ori chiar cerere

41
reconvenţională faţă de cererea de chemare în judecată iniţială. La rândul său, reclamantul ar
putea formula cerere de chemare în garanţie împotriva acestor terţi pârâţi. Spre exemplu, dacă
reclamantul cheamă în judecată pârâtul de la care revendică un bun cumpărat de la un terţ,
pârâtul va putea formula cerere recon-venţională în contradictoriu cu reclamantul şi cu terţul
vânzător pentru a solicita anularea contractului. La rândul său, reclamantul ar putea formula
cerere de chemare în garanţie împotriva terţului vânzător, întemeiată pe obligaţia de garanţie
contra evicţiunii, a terţului vânzător .
Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată [art. 209 alin. (3) C. pr. civ.]. Ea are un caracter facultativ, pârâtul putând
opta pentru valorificarea pe cale separată a pretenţiilor sale. O asemenea abordare ar putea
eventual pune problema unei conexări a cauzelor ori eventual a unei suspendări întemeiate pe
dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. Cu titlu de excepţie, cererea reconvenţională are
caracter obligatoriu în cazul procedurii divorţului, potrivit art. 917 alin. (4) C. pr. civ. Astfel, faţă
de cererea de divorţ a reclamantului, soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu
până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute
înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere
până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului [art. 917 alin. (1) C. pr.
civ.]. În cazul în care motivele divorţului s au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se afla în apel, cererea pârâtului va putea fi
făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului [art. 917 alin. (3) C. pr. civ.].
Neintroducerea cererii în termenele arătate atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere
divorţul pentru acele motive [art. 917 alin. (4) C. pr. civ.]. Dacă cererea reclamantului a fost
respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior.
Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau,
dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată [art. 209
alin. (4) C. pr. civ.]. Cererea reconvenţională se comunică reclamantului şi, după caz,
persoanelor împrocesuate ca şi pârâţi alături de reclamantul devenit pârât reconven¬ţional,
pentru a formula întâmpinare. Când reclamantul şi a modificat cererea de chemare în judecată,
cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa
pârâtului în acest scop.
CURS 5

42
 HOTARAREA JUDECATOREASCA

5.1. Denumirea şi clasificarea hotărârilor judecătoreşti

Hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu

privire la litigiul dintre părţi, act cu caracter jurisdicţional. Hotărârea reprezintă scopul urmărit
prin declanşarea procesului civil, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează conflictul dintre părţi .
Art. 424 C. pr. civ. clasifică hotărârile în sentinţe, decizii şi încheieri. Ca regulă,
hotărârile pronunţate în primă instanţă poartă denumirea de sentinţe, iar cele pronunţate în căile
de atac decizii. Încheierile sunt hotărârile pronunţate pe parcursul derulării judecăţii în primă
instanţă şi, respectiv, în căile de atac.
Hotărârile mai pot fi clasificate după posibilitatea atacării lor cu apel sau recurs în
hotărâri nedefinitive şi hotărâri definitive . Potrivit art. 634 alin. (1) C. pr. civ., sunt hotărâri
definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s a soluţionat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori
recursului sau, după caz, la data pronunţării.
Hotărârile nedefinitive sunt cele pronunţate în primă instanţă şi care sunt susceptibile de
apel.
După cum pot sau nu să fie puse în executare, hotărârile se clasifică în executorii şi
neexecutorii. Potrivit art. 633 C. pr. civ., sunt hotărâri executorii:
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în prima instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au
convenit să exercite direct recursul.
Hotărârile neexecutorii sunt cele pronunţate în cererile în constatarea dreptului, în
opoziţie cu hotărârile executorii, care sunt pronunţate în cererile în realizarea dreptului.

43
 După durata efectelor, hotărârile pot fi propriu zise, care dezleagă fondul şi au o acţiune
nelimitată în timp, şi provizorii, care au un caracter temporar şi prin care se iau măsuri
vremelnice, de regulă, până la judecata fondului.
În funcţie de conţinutul lor, hotărârile pot fi integrale, prin care instanţa se dezînves¬teşte
de la soluţionarea întregului dosar, sau parţiale, prin care sunt soluţionate o parte dintre
pretenţiile reclamantului, în situaţia recunoaşterii parţiale a pretenţiilor de către pârât.
Din punctul de vedere al condamnării, hotărârile pot fi cu o singură condamnare (prin
care partea este obligată la o prestaţie determinată, cum ar fi restituirea unui bun imobil ori plata
unor sume de bani) sau cu condamnare alternativă, care conţin atât o condamnare prin¬cipală,
cât şi o condamnare subsidiară, dacă nu este posibilă executarea condamnării principale (prin
care partea este obligată să predea un bun, iar dacă predarea nu este posibilă, să plătească
contravaloarea bunului).
Potrivit art. 424 alin. (1) C. pr. civ., „hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima
instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă”.
Instanţa se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza atunci când îşi declină competenţa sau când
constată renunţarea la judecată ori la însuşi dreptul pretins. Hotărârea prin care judecătoria
soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numeşte
sentinţă [art. 424 alin. (2) C. pr. civ.].
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în
interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei
instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea
cu reţinere în recurs se numeşte decizie [art. 424 alin. (3) C. pr. civ.]. Hotărârea prin care instanţa
se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau
decizie, în funcţie de denumirea hotărârii atacate [art. 424 alin. (4) C. pr. civ.]. Toate celelalte
hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel [art. 424 alin. (5) C. pr.
civ.].

5.2. Întocmirea hotărârii

44
 Potrivit art. 426 C. pr. civ., hotărârea se redactează de către judecătorul care a solu¬ţionat
procesul. Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele îl
va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În cazul în care unul dintre
judecători sau asistenţii judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia
separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus o şi semnătura
acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite,
va redacta separat opinia concurentă. Art. 426 alin. (2) C. pr. civ. reglementează expres noţiunea
de opinie concurentă, fiind în prezenţa unei opinii identice celei majoritare în ceea ce priveşte
soluţia pronunţată, argumentele fiind diferite. Opinia separată este diferită de opinia majoritară
prin însăşi soluţia pronunţată.
Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier. Dacă
vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, aceasta va fi semnată în locul său
de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într o astfel de situaţie,
hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier,
hotărârea se va semna de grefierul şef. În toate cazurile, se face menţiune pe hotărâre despre
cauza care a determinat împiedicarea. Art. 426 alin. (4) C. pr. civ. dă în atribuţia preşedintelui
completului semnarea hotărârii în cazul în care la momentul redactării unul dintre membrii
completului nu este prezent în instanţă. Trebuie distins între ipoteza în care judecătorul a
participat la dezbateri şi apoi la deliberări şi a semnat minuta, dar nu este prezent ulterior, la
momentul redactării hotărârii, când este incident art. 426 alin. (4) C. pr. civ., şi ipoteza în care,
după dezbateri, înainte ori în timpul deliberării, judecătorul cauzei nu este prezent în instanţă. În
acest caz, minuta nu poate fi semnată de preşedintele completului ori de preşedintele instanţei.
Lipsa judecătorului poate fi suplinită prin amânarea pronunţării, dacă lipsa este una temporară,
ori prin repunerea cauzei pe rol şi redeschiderea dezbaterilor, în cazul în care judecătorul nu mai
poate participa la deliberări. Poate fi ipoteza încetării calităţii de magistrat după închiderea
dezbaterilor, pe durata amânării pronunţării.
Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia
separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se
redactează şi se semnează în acelaşi termen. Hotărârea se va întocmi în două exemplare
originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare
la dosarul de hotărâri al instanţei.

45
 5.3. Comunicarea hotărârii

Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă.
Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.
Hotărârile definitive prin care s a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, după caz,
în alte registre publice se vor comunica din oficiu şi instituţiei sau autorităţii care ţine acele
registre [art. 427 alin. (2) C. pr. civ.].
Hotărârile definitive prin care s a dispus anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial se
comunică din oficiu de îndată notarului public instrumentator, direct ori prin intermediul camerei
notarilor publici în circumscripţia căreia funcţionează.
De asemenea, hotărârile prin care instanţa se pronunţă în legătură cu prevederi cuprinse
în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în alte acte juridice ale Uniunii Europene se
comunică, din oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, şi autorităţii sau instituţiei naţionale cu
atribuţii de reglementare în materie [art. 427 alin. (4) C. pr. civ.].

5.4. Conţinutul hotărârii

Hotărârea judecătorească cuprinde trei părţi: practicaua sau partea introductivă,

considerentele sau motivarea şi dispozitivul. Potrivit art. 425 C. pr. civ., hotărârea va cuprinde:
a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2) C. pr.
civ. (aferente cuprinsului încheierii de şedinţă). Când dezbaterile au fost consemnate într o
încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei,
numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată,
numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată,
precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor,
expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi
de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându se atât motivele pentru care s au admis, cât şi
cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Considerentele sau motivarea vor cuprinde, în
ordine, acţiunea formulată de reclamant, întâmpinarea formulată de pârât, poziţiile procesuale ale

46
celorlalţi participanţi, notele de şedinţă ori concluziile părţilor. Apoi urmează expunerea
raţionamentului instanţei pentru care a ajuns la soluţia din dispozitiv.
Motivarea presupune ca judecătorul să răspundă argumentelor părţilor şi să justifice de ce
a fost adoptată o anumită soluţie, de ce a fost respinsă o probă ori o cerere a părţii. Motivarea
trebuie să fie în primul rând clară şi completă în sensul soluţionării tuturor aspectelor de fapt şi
de drept ale litigiului. Simpla afirmare că din probele dosarului rezultă un anumit fapt, fără a
arăta în concret în ce constau aceste probe, reprezintă de fapt o nemotivare. Desigur că nu este
necesar un răspuns în mod special tuturor argumentelor invocate, fiind însă necesar să rezulte din
întregul hotărârii că s a răspuns în mod implicit tuturor acestor argumente.
Constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi, inerent, a calităţii actului de
justiţie realizarea unei motivări suficiente şi convingătoare. Lipsa motivării ori insuficienta
motivare au fost sancţionate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin hotărârea
pronunţată în cauza Albina c. României , Curtea a sancţionat lipsa motivării unei hotărâri
judecătoreşti în materie civilă, pronunţată în recurs de Curtea de Apel Galaţi. Simplul fapt că
instanţa a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în
baza cărora acestea s au întemeiat nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele
ridicate în recurs de către reclamant, cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare ale căror
hotărâri au fost rezumate de către Curtea de Apel Galaţi ajunseseră la concluzii radical diferite,
Curtea de Apel Galaţi fiind astfel la rândul său chemată să hotărască în ultimă instanţă şi să
pronunţe o hotărâre definitivă şi irevocabilă. S a subliniat că instanţa de recurs nu numai că a
omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că şi ar fi
însuşit motivele prezentate de către instanţele inferioare.
Insuficienta motivare a fost sancţionată în cauza Rache şi Ozon c. României (în ceea ce
priveşte condamnarea reclamanţilor la plata unor despăgubiri cu titlul de daune morale, fără
analiza tuturor condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale). Curtea a sancţionat faptul că
judecătorii români nu s au pronunţat asupra unui argument decisiv pentru soluţio¬narea cauzei
(neconstituţionalitatea unor decrete de expropriere din perioada comunistă) şi în afacerea Vlasia
Grigore Vasilescu c. României , reiterând faptul că obligaţia instanţelor de a proceda la analiza
efectivă a cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aştepte la un răspuns specific şi
explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii respective (par. 39). O soluţie
similară, pentru un litigiu soluţionat de Curtea de Apel Cluj, a fost pronunţată în cauza Emil

47
Burzo c. României . Nemotivarea hotărârii la nivelul Curţii Supreme de Justiţie a fost sancţionată
şi în cauza Gheorghe c. României . Mai recent, în afacerea Luka c. României , Curtea a constatat
violarea art. 6 par. 1 şi într o cauză în care instanţa naţională a ignorat un motiv de recurs fondat
pe neconstituţionalitatea compunerii completului, deşi Curtea Constituţională se pronunţase deja
în acest sens.
În materie penală, lipsa motivării soluţiei pronunţate de instanţa de recurs a fost
sancţionată de judecătorii europeni în cauza Boldea c. României ;
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul
persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul
cheltuielilor de judecată acordate.
Dacă hotărârea s a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi,
se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este
cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.
În partea finală a dispozitivului se va arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă
unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea ca s a pronunţat în şedinţă
publică sau într o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor
completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi
instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

5.5. Efectele hotărârii judecătoreşti

Hotărârea judecătorească produce următoarele efecte:

- dezînvesteşte instanţa de litigiul cu care a fost învestită;
- constituie înscris autentic;
- reprezintă titlu executoriu;
- produce efecte retroactive;
- are putere de lucru judecat.

Dezînvestirea instanţei

48
 După pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni
asupra părerii sale. Chiar dacă după pronunţare judecătorul sesizează că a greşit, nu îşi poate
corecta soluţia (ca raţionament juridic), aceasta urmând a fi realizată prin intermediul căilor de
atac. Singurele situaţii în care judecătorul poate interveni în cuprinsul hotărârii sunt reprezentate
de ipotezele îndreptării unor simple erori sau omisiuni materiale (nu a erorii de judecată, adică de
raţionament juridic), cea a completării dispozitivului ori a lămuririi acestuia, cazuri în care nu se
încalcă principiul dezînvestirii instanţei, întrucât în aceste cazuri fie instanţa nu s a dezînvestit în
totalitate de litigiul dedus judecăţii, fie erorile îndreptate nu au în vedere judecata, ci simple
neconcordanţe materiale (nume, vârstă, cifre etc.).
Momentul dezînvestirii minutei este data emiterii minutei, coroborat cu consemnarea
conţinutului minutei în registrul instanţei. În cazul amânării pronunţării, data dezînvestirii nu este
data la care au avut loc dezbaterile fondului, ci data la care judecătorul a soluţionat cauza.
Hotărârea leagă judecătorul, astfel că nu este permisă nicio revenire, hotărârea astfel modificată
fiind afectată de nulitate. Dispozitivul hotărârii trebuie să preia întocmai conţinutul minutei. În
mod uzual, se acceptă detalierea datelor de identificare a părţilor (domiciliu, sediu ş.a.) numai în
cuprinsul dispozitivului, nu şi în cadrul minutei, această împrejurare nefiind considerată ca o
modificare a conţinutului iniţial al minutei. Fiind actul de naştere a hotărârii, dezînvestirea are un
caracter originar, primordial în raport cu celelalte efecte, care nu reprezintă decât consecinţe ale
dezînvestirii.

Autoritatea de lucru judecat

Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau

statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare,
autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată – art. 430 alin. (1) C. pr. civ.
Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta
se sprijină, inclusiv cele prin care s a rezolvat o chestiune litigioasă [art. 430 alin. (2) C. pr. civ.].
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri semnifică faptul că o cerere nu poate fi
judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul
şi, prin urmare, nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre .

49
 Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi
cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într un alt
litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă (art. 431 C. pr. civ.). Prin urmare,
dacă au fost formulate două cereri identice (care au aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi
cauză), dintre care una soluţionată în mod definitiv, iar a doua aflată pe rolul instanţei, cu privire
la soluţionarea celei de a doua cereri se impune invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Conform art. 432 C. pr. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de
instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al
admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din
hotărârea atacată.
Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, dar şi considerentele pe care se sprijină,
inclusiv cele prin care se soluţionează o chestiune litigioasă. Vor beneficia de autoritate de lucru
judecat şi acele considerente (decisive) pe care se sprijină dispozitivul şi în lipsa cărora nu ar
putea fi posibilă înţelegerea dispozitivului. De asemenea, considerentele (decizorii) prin care s a
tranşat o chestiune litigioasă beneficiază de autoritate de lucru judecat, chiar dacă acea chestiune
nu apare în cuprinsul dispozitivului. Este situaţia respingerii unei cereri de chemare în judecată
ca lipsită de interes, iar în considerente, pe lângă motivarea principală pe excepţia lipsei de
interes, instanţa face şi o motivare subsidiară, arătând că cererea este şi nefondată. Or, în cazul
formulării unei noi cereri de chemare în judecată, aceste considerente (decizorii) ar putea fi
invocate ca autoritate de lucru judecat.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că se bucură de autoritate de lucru judecat numai
hotărârea care tranşează fondul litigiului ori o altă chestiune litigioasă (caz în care autoritatea se
circumscrie chestiunii tranşate). Rezultă, aşadar, că celelalte hotărâri, pronunţate în baza unor
excepţii ori incidente procedurale, nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat poate fi privită dintr o dublă perspectivă. Pe de o parte, cel
care a câştigat procesul se poate prevala de soluţie într un litigiu ulterior, invocând dreptul
recunoscut prin hotărârea judecătorească, iar, pe de altă parte, cel care a pierdut nu poate repune
în discuţie acelaşi drept într un alt litigiu.

Puterea executorie

50
 Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condiţiile prevăzute de lege (art. 433
C. pr. civ.). Potrivit art. 632 alin. (1) C. pr. civ., executarea silită se poate efectua numai în
temeiul unui titlu executoriu. Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile
definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
Potrivit art. 633 C. pr. civ., sunt hotărâri executorii:
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au
convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).
Potrivit art. 634 C. pr. civ., sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s a soluţionat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori
recursului sau, după caz, la data pronunţării.

Forţa probantă

Hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic (art. 434 C. pr. civ.).
Acest efect este unul permanent, substanţial extrinsec, pozitiv şi care se naşte la momentul
motivării hotărârii. Caracterul autentic al hotărârii este, pe de o parte, consecinţa procedurii
prevăzute de lege pentru elaborarea sa, precum şi a calităţii emitentului actului (completul de
judecată). Inclusiv hotărârea arbitrală se bucură de acest efect.

Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii

51
 Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii
acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face,
în condiţiile legii, dovada contrară (art. 435 C. pr. civ.).
Exercitarea dreptului la acţiune prin sesizarea instanţei de judecată are ca efect
întreruperea cursului prescripţiei extinctive [art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art.
2.537 pct. 2 C. civ.]. Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., prescripţia însă nu va fi întreruptă dacă
cel care a făcut cererea de chemare în judecată a renunţat la ea ori dacă cererea a fost respinsă,
anulată sau s a perimat. De asemenea, chiar şi în aceste ipoteze, prescripţia rămâne întreruptă
dacă în termen de 6 luni reclamantul introduce o cerere nouă, dar cu condiţia ca aceasta să fie
admisă.

Caracterul declarativ

Hotărârea judecătorească are rolul de a pune ordine în trecutul juridic al părţilor şi

intervine post factum, constatând ceea ce s a întâmplat anterior. De aceea, vorbim despre regula
caracterului declarativ (ex tunc) al hotărârii judecătoreşti. Există şi situaţii în care hotărârile au
caracter declarativ (ex nunc) – este cazul hotărârilor de divorţ ori de punere sub interdicţie.

52
 CURS 6
CAILE DE ATAC IN PROCESUL CIVIL

6.1. Dublul grad de jurisdicţie. Clasificarea căilor de atac. Diferenţieri.

Calea ordinara de atac este apelul, iar caile extraordinare de atac sunt recursul, contestatia
in anulare si revizuirea. Caile de atac pot fi exercitate numai de partile aflate in proces care
justifica un interes, in afara de cazul in care, potrivit legii, acest drept il au si alte organe sau
persoane.

6.2. Legalitatea caii de atac

Hotararea judecatoreasca este supusa numai cailor de atac prevazute de lege, in conditiile
si termenele stabilite de aceasta, indiferent de mentiunile din dispozitivul ei. Mentiunea inexacta
din cuprinsul hotararii cu privire la calea de atac deschisa contra acesteia nu are niciun efect
asupra dreptului de a exercita calea de atac prevazuta de lege. Indicarea în mod greșit de către
instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din
oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței.
Daca instanta respinge ca inadmisibila calea de atac neprevazuta de lege, exercitata de
partea interesata in considerarea mentiunii inexacte din cuprinsul hotararii cu privire la calea de
atac, hotararea pronuntata de instanta de control judiciar va fi comunicata, din oficiu, tuturor
partilor care au luat parte la judecata in care s-a pronuntat hotararea atacata. De la data
comunicarii incepe sa curga, daca este cazul, termenul pentru exercitarea caii de atac prevazute
de lege.

53
 6.3. Ordinea exercitarii cailor de atac

Caile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atat timp cat este deschisa calea de atac a
apelului. In cazul hotararilor susceptibile de apel, daca acesta nu a fost exercitat, recursul este
inadmisibil. Cu toate acestea, o hotarare susceptibila de apel si de recurs poate fi atacata,
inauntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanta care ar fi fost competenta sa judece
recursul impotriva hotararii date in apel, daca partile consimt expres, prin inscris autentic sau
prin declaratie verbala, data in fata instantei a carei hotarare se ataca si consemnata intr-un
procesverbal. In acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru incalcarea sau aplicarea
gresita a normelor de drept material. Caile extraordinare de atac pot fi exercitate si concomitent,
in conditiile legii. Recursul se judeca cu prioritate.

6.4. Unicitatea caii de atac

O cale de atac poate fi exercitata impotriva unei hotarari numai o singura data, daca legea
prevede acelasi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declararii acelei cai
de atac. Daca prin aceeasi hotarare au fost solutionate si cereri accesorii, hotararea este supusa in
intregul ei caii de atac prevazute de lege pentru cererea principala.
In cazul in care prin aceeasi hotarare au fost solutionate mai multe cereri principale sau
incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotararea in intregul ei
este supusa apelului. Hotararea data in apel este supusa recursului. Daca hotararea cu privire la o
cerere principala sau incidentala nu este supusa nici apelului si nici recursului, solutia cu privire
la celelalte cereri este supusa cailor de atac in conditiile legii.

6.5. Partea din hotarare care poate fi atacata

Calea de atac se indreapta impotriva solutiei cuprinse in dispozitivul hotararii. Cu toate

acestea, in cazul in care calea de atac vizeaza numai considerentele hotararii prin care s-au dat
dezlegari unor probleme de drept ce nu au legatura cu judecata acelui proces sau care sunt gresite
ori cuprind constatari de fapt ce prejudiciaza partea, instanta, admitand calea de atac, va inlatura

54
acele considerente si le va inlocui cu propriile considerente, mentinand solutia cuprinsa in
dispozitivul hotararii atacate.

6.6. Apelul principal

Hotararile pronuntate in prima instanta pot fi atacate cu apel, daca legea nu prevede in
mod expres altfel. Sunt supuse apelului si hotararile date in ultima instanta daca, potrivit legii,
instanta nu putea sa judece decat in prima instanta. Hotararile date in ultima instanta raman
neapelabile, chiar daca in hotarare s-a aratat ca au fost pronuntate in prima instanta. Impotriva
încheierilor premergatoare nu se poate face apel decat odata cu fondul, afara de cazul cand legea
dispune altfel. (art 466 cod pr civ)
Partea care a renuntat expres la apel cu privire la o hotarare nu mai are dreptul de a face
apel principal. Partea care a executat partial hotararea de prima instanta, desi aceasta nu era
susceptibila de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la
dispozitiile executate.

6.7. Termenul de apel

Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune

altfel. Termenul de apel curge de la comunicarea hotararii, chiar atunci cand aceasta a fost facuta
odata cu incheierea de incuviintare a executarii silite. Daca o parte face apel inainte de
comunicarea hotararii, aceasta se socoteste comunicata la data depunerii cererii de apel.
Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronuntarea hotararii, in afara de cazurile in
care procurorul a participat la judecarea cauzei, cand termenul de apel curge de la comunicarea
hotararii.
Termenul de apel suspenda executarea hotararii de prima instanta, cu exceptia cazurilor
anume prevazute de lege. In aceleasi conditii, executarea se suspenda daca apelul a fost exercitat
in termen.
Termenul de apel se intrerupe prin moartea partii care are interes sa faca apel. In acest
caz se face din nou o singura comunicare a hotararii, la cel din urma domiciliu al partii, pe
numele mostenirii, fara sa se arate numele si calitatea fiecarui mostenitor. Termenul de apel va

55
incepe sa curga din nou de la data comunicarii. Pentru mostenitorii incapabili, cei cu capacitate
restransa sau disparuti ori in caz de mostenire vacanta, termenul va curge din ziua in care se va
numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, dupa caz. Apelul nu constituie prin el
insusi un act de acceptare a mostenirii.
Termenul de apel se intrerupe si prin moartea mandatarului caruia i s-a facut
comunicarea. In acest caz se va face o noua comunicare partii, la domiciliul ei, iar termenul de
apel va incepe sa curga din nou de la aceasta data.

6.8. Recursul

Hotararile date in apel, cele date, potrivit legii, fara drept de apel, precum si alte hotarari
in cazurile expres prevazute de lege sunt supuse recursului. Nu sunt supuse recursului hotărârile
pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigația civilă și
activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce
decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date
de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse
numai apelului.
Recursul urmareste sa supuna instantei competente examinarea, in conditiile legii, a
conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Şi în cadrul procedurilor speciale dispoziţii exprese prevăd că hotărârile pronunţate în
materiile respective sunt supuse numai apelului. Aşa este cazul ordonanţei preşedinţiale [art.
1000 alin. (1) Cod Pr Civ], al hotărârii de partaj [art. 995 alin. (3)], al celei pronunţate asupra
contestaţiei la executare (art. 718), în cadrul procedurii privitoare la cererile de valoare redusă
[art. 1033 alin. (1)] ori asupra cererilor posesorii (art. 1004 alin. 3) şi cererii de evacuare [art.
1042 alin. (5)], al hotărârii de respingere a cererii în anulare împotriva ordonanţei de plată [art.
1024 alin. (8)], al încheierilor prin care se soluţionează cererile de măsuri asigurătorii (sechestru
asigurător - art. 954 alin. (3), poprire asigurătorie - art. 971, sechestru judiciar - art. 975 alin. (4),

56
al încheierii sau hotărârii date în procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în
temeiul uzucapiunii [art. 1052 alin. (8)].

6.9. Termenul de recurs

Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune

altfel. Dispozitiile art. 468 alin. (2)-(4), precum si cele ale art. 469 referitoare la apel se aplica in
mod corespunzator. Daca intimatul nu a invocat prin intampinare sau din dosar nu reiese ca
recursul a fost depus peste termen, el se va socoti in termen.

6.10. Motivarea recursului

Recursul se va motiva prin insasi cererea de recurs, in afara de cazurile prevazute la art.
470 alin. (5), aplicabile si in recurs. In cazurile in care Ministerul Public a participat in proces, se
va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
Casarea unor hotarari se pote cere numai pentru urmatoarele motive de nelegalitate
(art 488 cod pr civ):
1. cand instanta nu a fost alcatuita potrivit dispozitiilor legale;
2. daca hotararea a fost pronuntata de alt judecator decat cel care a luat parte la dezbaterea pe
fond a procesului sau de un alt complet de judecata decat cel stabilit aleatoriu pentru solutionarea
cauzei ori a carui compunere a fost schimbata, cu incalcarea legii;
3. cand hotararea a fost data cu incalcarea competentei de ordine publica a altei instante,
invocata in conditiile legii;
4. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;
5. cand, prin hotararea data, instanta a incalcat regulile de procedura a caror nerespectare
atrage sanctiunea nulitatii;
6. cand hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza sau cand cuprinde motive
contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei;
7. cand s-a incalcat autoritatea de lucru judecat;
8. cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.

57
 CURS NR 7
PROFESIILE LIBERALE

7.1. Noţiunea de profesie liberală

Noţiunea de profesie liberală pare a fi un loc comun. Zilnic auzim câte ceva despre
profesiile liberale. Fie că este vorba despre exerciţiul unor asemenea profesii ori de impozitarea
veniturilor obţinute ori de statutul persoanelor care le exercită. Termenul profesie liberală face
trimitere la termenul „artes liberales”, utilizat în antichitate pentru ocupații cum ar fi cea de
învățător, avocat, maestru constructor, arhitect, inginer sau medic. Exercitarea unei profesii
aparținând „artes liberales” era un privilegiu al burgheziei și al aristocrației.
Până la începutul secolului XIX, anumite profesii liberale au dat dovadă de legături
deosebit de strânse cu statul. Acest lucru i-a împiedicat pe practicanții lor să își desfășoare
activitatea în mod independent, ceea ce a făcut ca ei să nu se bucure de un respect deosebit din
partea societății. Sub influența liberalismului, în secolul XIX, s-a format o conștiință de sine a
profesiilor liberale și s-au constituit organizații reprezentative proprii, independente de stat.
Astfel, avocaţii s-au desprins de influenţa statului. În mod similar, și medicii cu o pregătire
academică au reușit să dobândească o relativă libertate faţă de reglementarea și controlul
profesiei lor de către stat. Sarcinile referitoare la acordarea dreptului de practică, organizarea şi
supravegherea profesiei au fost deseori preluate de organizaţiile profesionale.

58
 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române prin profesie sau profesiune se înţelege
ocupaţia sau îndeletnicirea cu caracter permanent pe care o exercită cineva în baza unei
calificări. Profesia cuprinde suma cunoştinţelor teoretice şi practice care definesc pregătirea
cuiva. Profesia poate fi exercitată pe cont propriu sau în cadrul unei întreprinderi sau instituţii.
Atunci când o persoană exercită profesia pe cont propriu suntem în prezenţa unei profesii
liberale. Chiar dacă se exercită pe cont propriu profesia liberală depinde de un organism
profesional şi este reglementată distinct printr-un act normativ.
Interesele profesiilor liberale sunt reprezentate de organizații profesionale, care iau forma
unui ordin profesional sau a unui colegiu professional. Acestea au rol consultativ, fiind, în parte,
implicate în elaborarea reglementării publice, și garantează protecția intereselor generale ale
cetățenilor, printr-o cooperare activă și continuă cu instituțiile.
Întâlnim în numeroase acte normative termenul de profesie liberală. Potrivit art. 2 din
Legea nr 200 din 2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate din România activitatea profesională reglementată reprezintă activitatea
pentru care accesul sau exercitarea în România este condiţionată, direct sau indirect, în
conformitate cu legislaţia română în vigoare, de deţinerea unui document care să ateste nivelul
de formare profesională. Sunt considerate activităţi profesionale reglementate activităţile
exercitate cu titlu profesional, dacă utilizarea unui astfel de titlu este rezervată doar titularilor
unor documente care atestă nivelul de formare profesională.
Sunt considerate, de asemenea, activităţi profesionale reglementate activităţile
desfăşurate de membrii unei organizaţii profesionale, dacă organizaţia respectivă:
a) are ca obiectiv fundamental promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat într-un anumit
domeniu profesional;
b) este recunoscută prin legea română în vederea realizării acestui obiectiv;
c) eliberează membrilor săi un document care atestă nivelul de formare profesională;
d) impune membrilor săi respectarea unor reguli de conduită profesională elaborate de aceasta;
e) conferă membrilor săi dreptul de a folosi un titlu profesional sau abrevierea acestuia şi de a
beneficia de un statut corespunzător nivelului de formare profesională.
Noţiune de “profesie liberală” o regăsim şi în Codul fiscal . Codul fiscal mai folosește și
sintagmele ”profesii independente” sau ”activitate independentă”. Noul cod fiscal renunță la
sintagma ”professii libere”, înlocuind-o cu cea de ”profesii liberale”, ceea ce este mult mai corect

59
sub aspect terminologic. Prin utilizarea atributului ”libere”, per a contrario, ar însemna că
celelalte profesii nu ar fi libere, ceea ce este împotriva logicii.
Articolul 7 din Codul fiscal definește profesiile liberale ca fiind ”acele ocupaţii exercitate
pe cont propriu de persoane fizice, potrivit actelor normative speciale care reglementează
organizarea şi exercitarea profesiei respective”. Prin urmare condițiile pentru calificarea unei
profesii liberale sunt:
- să fie exercitată pe cont propriu (adică excluzând un raport de muncă care presupune o
anumită dependenţă funcţională a persoanei angajate)
- să fie exercitată potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi
exercitarea profesiei respective
Vechiul Cod fiscal (în vigoare până la 31.12.2015) nu definea profesiile ”libere”, ci doar
enumera veniturile din profesii libere. Potrivit art. 46 al. 3 constituie venituri din profesii libere
veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar,
consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare,
arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.
Exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit,
pe cont propriu şi urmărind un scop lucrativ. Printre criteriile care definesc preponderent
existenţa unei activităţi independente sunt: libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului
de lucru şi a locului de desfăşurare a activităţii sau că riscul activităţii şi-l asumă întreprinzătorul
sau că activitatea se desfăşoară pentru mai mulţi clienţi. Activitatea se poate desfăşura nu numai
direct, ci şi cu personalul angajat de întreprinzător în condiţiile legii.
Potrivit art 67 al 2 din Codul fiscal constituie venituri din profesii liberale veniturile
obţinute din prestarea de servicii cu caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care
reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective.
Potrivit art 223 lit l din Codul fiscal sunt profesii independente cea de medic, avocat,
inginer, dentist, arhitect, auditor şi alte profesii similar. În accepțiunea legii fiscale, profesiile
liberale fac parte din categoria profesiilor independente, însă nu se confundă cu acestea.
Profesiile liberale se limitează numai la acelea reglementate prin legi speciale de organizare și
exercitare a profesiei respective. Profesiile independente sunt o categorie mai largă, care
cuprinde orice mod de exercitare a unei profesii în mod independent, indiferent dacă este sau nu
reglementată prin legi speciale, excluzând însă un contract de muncă sau altă relație de angajare.

60
 În accepțiunea Legii nr. 200/2004, o profesie reglementată poate fi exercitată atât
independent, cât și ca salariat, criteriul de distincție este reglementarea prin lege specială a
profesiei respective, ceea ce sub aspect fiscal nu are aceeași relevanță. Tocmai de aceea, legea
fiscală nu folosește noțiunea de profesie reglementată și nici nu face trimitere la această lege.
Deși Codul fiscal nu definește profesiile independente definește activitățile independente
la art. 7 punctul 3 din cadrul Capitolulului III ”Definiţii”. Astfel potrivit art 7 pct 3 reprezintă
activitate independentă orice activitate desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii
de venituri, care îndeplineşte cel puţin 4 dintre următoarele criterii:
1. persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a modului de desfăşurare a
activităţii, precum şi a programului de lucru;
2. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea pentru mai mulţi clienţi;
3. riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana fizică ce desfăşoară activitatea;
4. activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfăşoară;
5. activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacităţii intelectuale şi/sau a
prestaţiei fizice a acesteia, în funcţie de specificul activităţii;
6. persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare, reglementare
şi supraveghere a profesiei desfăşurate, potrivit actelor normative speciale care reglementează
organizarea şi exercitarea profesiei respective;
7. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea direct, cu personal angajat sau
prin colaborare cu terţe persoane în condiţiile legii;
Așadar, pentru ca o activitate să fie considerată independentă trebuie să îndeplinească 4
din cele 7 criterii enunțate mai sus.

61
 CURS NR 8
PROFESIILE LIBERALE

8.2. Modalităţi de prestare a unei activităţi

8.2.1. Raportul de dreptul muncii

Exercitarea unei activităţi se poate realiza din punct de vedere juridic în mai multe
modalităţi. Forma cea mai des întâlnită este de prestarea activităţii în baza unui contract
individual de muncă, în calitate de salariat. Raportul juridic de dreptul muncii are o natură
contractuală şi câteva caracteristici:
- Contractul individual de muncă este un act juridic biletaral guvernat de libertatea de
voinţă a părţilor contractante cu referire la încheierea contractului şi la condiţiile în care se va
încheia contractul
- Este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii reciproce în sarcina părţilor
contractante, comutativ deoarece prestaţiile părţilor sunt cunoscute la încheierea actului, oneros –
fiecare parte urmărind a-şi procura un folos, cu executare succesivă – încheindu-se pe durată
nederminată ori determinată şi intuitu personae – avându-se în vedere pregătirea, aptitudinile şi
calităţile salariatului.
- Deşi la perfectarea actului părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică, pe parcursul
executării contractului există o subordonare, o dependenţă funcţională, a angajatului faţă de

62
angajator. Subordonarea presupune o putere de comandă a angajatorului exprimată prin ordine
sau dispoziţii obligatorii pentru angajat, o putere normativă ce constă în stabilirea de norme
interne de organizare şi funcţionare a locului de muncă precum şi de o putere organizatorică
reflectată prin organizarea efectivă a procesului de muncă .
În acest caz sunt incidente normele de dreptul muncii cuprinse în Codul muncii ori în alte
legi speciale.

8.2.2. Raportul de serviciu al funcţionarului public

Funcţionarul public este persoana fizică învestită într-o funcţie publică prin actul de
voinţă unilaterală a unei autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. Drepturile
şi obligaţiile funcţionarului public sunt reglementate prin Legea nr 188 din 1999 privind Statutul
funcţionarului public iar în concret cele care intră în conţinutul raportului de serviciu sunt
evidenţiate în fişa postului.
Natura juridică a funcţiei publice nu este de ordin contractual, ci legal sau reglementar.
Funcţia de stat are statut legal şi reglementar deoarece actul de instituire al acesteia este
întotdeauna un act de autoritate, iar cel care exercită funcţia exercită autoritatea statală şi nu
drepturile decurgând dintr-o situaţie contractuală.
De regulă, activitatea funcţionarilor publici este guvernată de Legea nr. 188/1999 (republicată)
privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă dreptul comun în materie. Nu mai puţin
însă, potrivit art. 5 alin. 1 din această lege, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul anumitor servicii publice, precum structurile de
specialitate ale Parlamentului României, Administraţiei Prezidenţiale Consiliului Legislativ, din
serviciile diplomatice şi consulare, din autoritatea vamală, din poliţie şi alte structuri ale
Ministerului Afacerilor Interne ori din alte servicii publice stabilite prin lege.
Raportul de serviciu este un raport de drept public, adică de drept administrativ . Părţile
raportului de serviciu nu pot negocia conţinutul raportului de serviciu iar obiectul acestui raport
constă în realizarea atribuţiilor de putere public. Conţinutul raportului de serviciu îl constituie
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ce nu pot fi negociate şi care sunt prestabilite prin
lege şi concretizate în fişa postului. Dar, ceea ce particularizează în mod fundamental şi
incontestabil raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, faţă de raporturile de muncă ale

63
salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o
exercită în limitele funcţiei lor. Salariaţii, chiar încadraţi la o autoritate sau instituţie public nu
dispun de astfel de atribuţii de putere; ei pot fi priviţi, potrivit atribuţiilor lor, doar simpli prepuşi
ai angajatorului lor . Cu toate acestea, uneori, este greu de explicat de ce în rândul aceleiaşi
structuri a administraţiei publice, unele persoane au calitatea de funcţionar public, altele de
salariat, atribuţiile lor fiind identice sau asemănătoare.

8.2.3. Funcţiile de demnitate publică

Potrivit art. 1 din anexa nr. IX la Legea nr. 330/2009 funcţia de demnitate publică este
acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate direct sau
indirect sau prin numire, potrivit legii. Funcţiile asimilate cu cele de demnitate publică sunt
funcţii de conducere din instituţiile publice aflate în subordinea Guvernului, nominalizate de
către acesta.
Potrivit art 2 al 3 din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice , intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat
pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi
personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care
beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut
special.
Persoanele care ocupă funcţii de demnitate public sunt enumerate în anexa nr I, Capitolul
IV, din Legea nr 284/2010, anexă care cuprinde algoritmul de salarizare al acestor funcţii. Astfel
avem următoarea clasificare a funcţiilor de demnitate publică:
- Functii de demnitate publica alese (Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele
Camerei Deputaţilor,Vicepreşedinţii Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, Secretarii şi chestorii
Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, Preşedinţii comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor, Liderii grupurilor parlamentare ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, Vicepreşedinţii
comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, Secretarii comisiilor permanente ale
Senatului şi Camerei Deputaţilor, Senatori, deputaţi)
- Funcţii de de demnitate publica numite (în cadrul Guvernul României - prim-ministru,
viceprim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegate, secretar de stat membru al

64
guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat, în cadrul Curţii Constituţionale – preşedinte,
judecător, conducătorii ori membru unor instituţii ca şi Consiliul legislativ, Curtea de Conturi,
Consiliul Concurenţei, Avocatul Poporului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)
Functii de demnitate publica alese din cadrul organelor autoritatii publice locale (primar
general al capitalei, viceprimar al capitalei, preşedinte al consiliului judeţean, vicepreşedinte al
consiliului judeţean, primar, viceprimar)
-Funcţii asimilate cu functii de demnitate publica (conducători de instituţii publice din
subordinea Guvernului)
Funcţia de demnitate publică, menţionată de Constituţie în art. 16 al 3 nu presupune a fi
exercitată de către un funcţionar public, existând diferenţe semnificative între funcţionarul public
şi demnitarul public (preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, preşedintele
consiliului judeţean, consilierii consiliului judeţean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea
188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcţie de demnitatea publică
nu intră sub incidenţa dispoziţiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998, defineşte, în art. 3,
funcţia de demnitate publică ca fiind acea funcţie publică care se ocupă prin mandat direct, prin
alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.

8.2.4. Raportul de serviciu al magistraţilor

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor , denumiţi generic

magistraţi, la fel ca reglementarea anterioară (Legea nr. 92/1992), omite să precizeze natura
raportului juridic de muncă al acestora . Diferite alte acte normative îi enumeră fie drept o
categorie distinctă de personal, în raport cu alte atare categorii (salariaţi, funcţionari publici,
persoane care deţin demnităţi publice – demnitari, etc.), fie ca o categorie deosebită de persoane
care exercită o demnitate publică .
Legea nr. 284/2010, aduce, însă unele clarificări şi enumeră analitic şi exhaustiv toate
funcţiile de demnitate publică alese sau numite, existente în România, cu excluderea
magistraţilor din anexa nr I, cap. IV din lege.
Judecătorii şi procurorii nu pot fi consideraţi funcţionari publici din cel puţin două
motive:

65
- activitatea lor este cârmuită de un act normativ special – Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor şi nu de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;
- magistraţii înfăptuiesc prin activitatea lor puterea (autoritatea) judecătorească, iar nu puterea
(autoritatea) executivă, specifică funcţionarilor publici
Prin urmare judecătorii şi procurorii nu sunt nici demnitari, nici funcţionari publici, ei
constituie o categorie distinctă de personal investit cu exercitarea puterii judecătoreşti. Chiar şi
judecătorii şi procurorii care deţin funcţii de conducere (preşedinte, vicepreşedinte, procuror
general, prim-procuror etc.) îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport juridic de muncă,
comun tuturor magistraţilor.
Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii
justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor . Admiterea în magistratură şi formarea
profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin
Institutul Naţional al Magistraturii. Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de
auditori de justiţie. Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii
constă în pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau
procurori. Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După
primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul
posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror. Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt
numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută
prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire
a Institutului Naţional al Magistraturii. Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de
capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
Rezultă aşadar că magistraţii nu încheie un contract de muncă cu instanţele unde îşi
desfăşoară activitatea ci sunt numiţi în funcţie printr-un act de drept public (de autoritate). Nu se
identifică în raportul de serviciu al magistratului un angajator şi din această perspectivă
magistratul nu este un angajat.
Stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi
rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător şi procuror,
de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii şi urmăreşte

66
garantarea independenţei şi imparţialităţii acestora. Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi
procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu
funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

8.2.5. Activităţile independente

Munca independentă poate fi prestată, în temeiul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

44/2008 privind desfășurarea activităților economice de persoanele fizice autorizate , de către
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, de persoanele fizice autorizate,
întreprinzători persoane fizice titulari ai întreprinderii individuale, membrii familiilor care
constituie întreprinderile familiale, precum și de persoanele fizice care exercită profesii liberale.
Profesia liberală este o ocupație intelectuală, reglementată prin legislație specifică,
exercitată de o persoană pe cont propriu, fără a fi angajată undeva (liber-profesionist) care face
parte, în mod obligatoriu, dintr-un ordin professional, cum ar fi:
• Asociația Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România
• Asociația Națională a Evaluatorilor din România (ANEVAR)
• Camera Auditorilor Financiari din România
• Clubul Român de Presă
• Colegiul Farmaciștilor din România
• Colegiul Medicilor din România
• Colegiul Medicilor Veterinari din România
• Colegiul Psihologilor din România
• Colegiul Asistenților Sociali din România
• Consiliul de Mediere
• Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (CECCAR)
• Corpul Experților Tehnici din România (CETR)
• Ordinul Arhitecților din România
• Ordinul Geodezilor din România
• Uniunea Națională a Barourilor din România
• Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România
• Uniunea Națională a Notarilor Publici din România

67
• Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România
Sunt profesii liberale, cu reglementare de sine stătătoare, profesiile medicale (medic,
medic dentist, farmacist , medic veterinar , asistent medical, moaşă , tehnician dentar ) ori cele
conexe actului medical (logoped, optician, fizioterapeut, kinetoterapeut, technician, etc), cea de
avocat , notar , practician în insolvenţă , auditor financiar , consultant fiscal , expert contabil,
contabil autorizat , consilier în proprietate intelectuală , consultant de plasament de valori
imobiliare, arhitect , urbanist , psiholog , biolog, biochimist şi chimist , consultant în investiţii ,
asistent social ,mediator , executor judecătoresc , expert criminalist , detectiv particular ,
geodez , practician în medicină complementară .

CURS NR 9
PROFESIILE LIBERALE

9.1. Exercitarea profesiilor liberale

O profesie liberală se caracterizează prin: furnizarea unui serviciu ideatic de mare

valoare, cu un caracter profund intelectual, în baza unei formări profesionale de nivel înalt
(academic), existența unui interes general legat de prestarea serviciului respectiv, exercitarea
activității în mod independent din punct de vedere profesional și economic, furnizarea de servicii
cu titlu personal, pe propria răspundere și în mod independent din punct de vedere profesional,
existența unei relații de încredere între client și furnizor, accentul pus mai degrabă pe furnizarea
celor mai bune servicii posibile în beneficiul clientului și nu pe maximizarea profitului și
respectarea unor reglementări profesionale juridice și etice, stricte și clar definite.
Profesiile liberale sunt acele activităţi economice independente exercitate, individual sau
în asociere, de persoane fizice care posedă o pregătire specială în domeniul respectiv: avocaţi,
notari, executori judecătoreşti, auditori financiari, consilieri fiscali, experţi contabili şi contabili
autorizaţi, experţi judiciari şi extrajudiciari, arhitecţi, evaluatori, experţi cadastrali, ingineri,
medici, medici stomatologi, farmacişti, medici veterinari, psihologi etc. În general profesiile
liberale sunt în detaliu reglementate atât prin legislaţie adoptată de Parlament, Guvern sau

68
ministere de resort, cât şi prin norme adoptate de propriile organe reprezentative atunci când
acestea au atribuţii de reglementare.
Unele profesii se pot presta atât independent, cât și pe bază de contract individual de
muncă. Dar munca independentă poate fi prestată și de către alte persoane, în baza unor contracte
civile de prestări servicii sau cesiune de drepturi de autor. Dificultatea calificării acestor
contracte decurge din faptul că legislația civilă nu este corelată cu cea fiscală, iar criteriile fiscale
nu coincid cu cele juridice.
Printre contractele civile în baza cărora se prestează o muncă independentă se numără:
– contractul de comision
Codul civil defineşte contractul de comision ca fiind mandatul care are ca obiect achiziţionarea
sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele
comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite
comision.
– contractul de mandat
Este contractul în baza căruia o persoană numită mandatar se obligă să îndeplinească un act ori
să efectueze o activitate pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea, numită
mandant. Mandatul poate fi special, pentru un anumit act sau o anumită categorie de acte, ori
general, când se referă la toate actele folositoare mandantului. Dacă este conceput în termeni
generali, mandatul este valabil numai pentru actele de administrare.
– contractul de antrepriză
Antrepriza este contractul prin care o persoană, numită antreprenor se obligă ca, pe riscul său, să
execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru o
altă persoană numită beneficiar, în schimbul unui preţ. Din definiţia dată contractului de
antrepriză rezultă că obiectul raportului juridic îl formează obligaţia antreprenorului de a executa
o lucrare şi de a preda beneficiarului rezultatul activitătii sale. Caracteristic antreprizei este că
antreprenorul îşi păstrează independenţa economică şi operativă (în ceea ce priveşte organizarea
muncii şi a executării lucrării) şi realizează lucrarea pe riscul său. Lucrările de antrepriză pot
consta în confecţionarea unui lucru, elaborarea unui proiect de arhitectură, construcţia unui
imobil etc., dar şi în prestări de servicii, precum: reparaţii ale aparaturii de uz casnic, instalaţii
etc.

69
Prestarea unui serviciu, executarea unei anumite lucrari, materiale ori intelectuale, se pot realiza
de catre o persoana fizica neautorizata in baza art. 1851 din noul Cod civil, privind contractul de
antrepriza. Ceea ce in practica numim contracte de prestari servicii reprezinta, in fond, contracte
de antrepriza.
– contractul de cesiune de drepturi de autor
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este contractul prin care autorul
transmite drepturile sale patrimoniale, integral sau parţial, celeilalte părţi, denumite cesionar,
care se obligă în schimb să plătească autorului cedent preţul acestei cesiuni. Reglementarea
legală privind contractul de cesiune a drepturilor de autor o regăsim în Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
– scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere
scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
– operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
– compoziţiile muzicale cu sau fără text;
– operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
– operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
– operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
– operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie,
artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design,
precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
– operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele
de arhitectură;
– lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
Exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit, pe cont
propriu şi urmărind un scop lucrativ. Printre criteriile care definesc preponderent existenţa unei
activităţi independente sunt:

70
– libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului de lucru şi a locului de desfăşurare a
activităţii;
– riscul pe care şi-l asumă întreprinzătorul;
– activitatea se desfăşoară pentru mai mulţi clienţi;
– activitatea se poate desfăşura nu numai direct, ci şi cu personalul angajat de întreprinzător în
condiţiile legii.
Lipsa uneia dintre aceste caracteristici poate determina reîncadrarea activității de către organele
fiscale în activitate dependentă.

CURS NR 10
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT

10.1. REGLEMENTAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Profesiile liberale sunt acele profesii reglementate legal, care se exercită în baza unor
calificări profesionale relevante, certificate printr-un atestat eliberat de instituţie de învăţământ
legal înregistrată şi recunoscută de stat, prin care se oferă servicii intelectuale inclusiv
conceptuale. Membrii profesiilor liberale se constituie în corpuri profesionale distincte, care au la
bază un statut propriu, adoptat în temeiul legii şi în virtutea căruia au dreptul să practice şi să fie
răspunzători de actul profesional pe care îl îndeplinesc, activitatea lor fiind pusă în slujba
ocrotirii şi realizării atât a unui interes public cât şi a unui interes privat, în schimbul unei plăţi ce
poartă denumirea de onorariu .
Poate cea mai reprezentativă dintre toate profesiile liberale este cea de avocat. În prezent
profesia este reglementată de Legea nr 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea

71
profesiei de avocat, prin Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului
U.N.B.R. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat şi prin Codul deontologic
al avocaţilor din Uniunea Europeană.
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac
parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În exercitarea profesiei
avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic (art
2 al 1 din Legea nr 51/1995), aceste reglementări confirmând natura liberală a profesiei.
Potrivit art 3 din Legea nr 56/1995 activitatea avocatului se realizează prin:
a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic (pot fi acordate în scris sau verbal în domenii de
interes pentru client, precum: redactarea sau furnizarea opiniilor juridice şi informaţiilor cu
privire la problematica solicitată a fi analizată, elaborarea de opinii legale, elaborarea proiectelor
de acte juridice şi asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea, elaborarea proiectelor
de acte normative, participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale
unei persoane juridice, orice alte consultaţii în domeniul juridic);
b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire
penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor
judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane
juridice;
c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor
prezentate spre autentificare;
d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;
e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu
orice persoană română sau străină;
f) activităţi de mediere;
g) activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil;
h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului
şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale
sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

72
 Avocatul poate exercita profesia în una dintre următoarele forme: cabinet individual,
cabinet asociat, societate civilă profesională, societate profesională cu răspundere limitată. La
constituirea formelor de exercitare a profesiei, precum şi ulterior acestui moment, avocaţii au
dreptul să stabilească patrimoniul afectat exercitării profesiei, cu respectarea procedurii
reglementate de Consiliul U.N.B.R. cu privire la constituirea Registrului electronic al evidenţei
patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor. Înscrierea efectuată în registru are efecte de
opozabilitate faţă de terţi în condiţiile prevăzute de lege. Până la reglementarea acestei proceduri,
operarea diviziunii patrimoniale se face prin declaraţie înscrisă în statutul societăţii civile
profesionale, în actul de înfiinţare al cabinetului individual de avocat, în convenţia de asociere a
cabinetelor individuale de avocaţi, după caz, sau prin declaraţie separată, întocmită în formă
scrisă şi înregistrată la baroul din care face parte avocatul. Orice creditor al unui avocat a cărui
creanţă s-a născut în legătură cu profesia poate solicita baroului informaţii privind masa
patrimonială afectată exercitării profesiei avocatului conform declaraţiilor înregistrate la barou.

1.2. Natura obligaţiilor asumate de către avocat

Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice
profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi
client ori mandatarul acestuia. Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat
cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Potrivit art. 109 al 1 din Statut în
exercitarea profesiei sale avocatul este independent.
Conform art 121 din Statut contractul de asistenţă juridică este încheiat în formă scrisă,
cerută ad probationem. Acesta dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de
evidenţă al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost încheiat. Contractul de asistenţă
juridică poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare. Contractul de asistenţă juridică
poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă. În acest caz, data încheierii
contractului este data la care a intervenit acordul de voinţă între avocat şi client. Se prezumă că
avocatul a luat cunoştinţă de încheierea contractului la una dintre următoarele date:
a) data la care contractul a sosit prin fax sau e-mail (semnătură electronică) la sediul
profesional al avocatului; dacă transmisiunea prin fax are loc după ora 19,00, se prezumă că
avocatul a luat cunoştinţă în ziua lucrătoare următoare zilei transmisiunii;

73
 b) data primirii contractului semnat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Contractul de asistenţă juridică poate lua forma unei scrisori de angajament care să indice
raporturile juridice dintre avocat şi destinatarul scrisorii, inclusiv serviciile avocaţiale şi
onorariul, semnată de avocat şi transmisă clientului. În cazul în care clientul semnează scrisoarea
sub orice menţiune expresă de accept a conţinutului scrisorii, aceasta dobândeşte valoarea unui
contract de asistenţă juridică.
Contractul de asistenţă juridică se consideră a fi fost încheiat în mod tacit dacă clientul a
achitat onorariul menţionat în cuprinsul acestuia, achitarea acestui onorariu semnificând
acceptarea contractului de către client, caz în care data încheierii contractului este considerată a
fi data menţionată în cuprinsul contractului.
Contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat, în mod excepţional, şi în formă verbală.
În acest caz, contractul în formă scrisă va fi încheiat în cel mai scurt timp posibil.
În cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul
serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea
contractului în astfel de condiţii.
Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea,
amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre
următoarele elemente:
a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii
cerute de client;
b) natura, noutatea şi dificultatea cazului;
c) importanţa intereselor în cauză;
d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte
un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client
fără investigaţii suplimentare;
e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;
f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi
dificultatea cazului;
g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de
avocat;

74
 h) situaţia financiară a clientului;
i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze
pentru a asigura servicii legale performante.
Onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii
acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului.
Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata acestora să respecte
prevederile privind regimul legal al plăţilor.
Referitor la natura obligaţiilor asumate de avocat prin contractul de asistenţă juridică,
trebuie observate dispoziţiile art 110 din Statut, potrivit cărora avocatul trebuie să depună toată
diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului. Rezultă
aşadar că se reglementează expres că în sarcina avocatului se naşte o obligaţie de mijloace, adică
de diligenţă şi nicidecum o obligaţie de rezultat.
Această concluzie reiese şi din dispoziţiile art 129 din Statut referitoare la tipurile de
onorariu ce pot fi percepute de către avocat. Onorariile pot fi stabilite astfel:
a) onorarii orare (stabilite pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită
avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează);
b) onorarii fixe sau forfetare (forfetare);
c) onorarii de succes;
d) onorarii combinate
Potrivit art 129 al 4 din Statut onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului
indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale, adică se remunerează
diligenţa avocatului şi în lipsa rezultatului. Prin urmare reiese cu claritate că obligaţia avocatului
este una de mijloace, de diligenţă. Se pune întrebarea dacă cu caracter de excepţie avocatul îşi
poate asuma şi o obligaţie de rezultat atunci când se stabileşte exclusiv doar un onorariu de
succes.
Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de
către avocat a unui anumit rezultat. Din coroborarea art 129 al 6 şi art 130 din Statut rezultă că
nu este posibilă stabilirea exclusiv a unui onorariu de succes în considerarea rezultatului
procesului.
Însă trebuie remarcate dispoziţiile art 129 al 5 care prevăd se poate stabili un onorariu de
succes pe lângă onorariul fixat. Adică onorariu de succes poate însoţi un alt tip de onorariu

75
stabilit de părţi şi nu se poate doar onorariu de succes. Stabilirea onorariului avocaţial sub forma
unei combinaţii între un onorariu fix şi un onorariu de succes nu determină transformarea
obligaţiei avocatului în una de rezultat. Potrivit art 129 al 6 din Statut avocatul are dreptul ca în
completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu
complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes poate fi
convenit împreună cu onorariul orar sau fix. Prin urmare concluzia este că onorariu de succes are
un titlu complementar, pe lângă contravaloarea serviciilor prestate şi care se traduc în onorariu
orar sau forfetar.
Potrivit art 130 din Statut este interzis avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact
de quota litis. Pactul de quota litis este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de
soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor
avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o
sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă,
a unor aporturi din afacere (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise.
Prin urmare ipoteza stabilirii exclusiv a unui onorariu de succes – în considerarea
rezultatului judiciar al cauzei este prohibit deoarece reprezintă un pact de quota litis.

CURS NR 11
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT

11.1. Forme ale răspunderii profesiei de avocat

Caracterul obligaţiilor asumate de către avocat este reluat şi de art 133 din Statut. Astfel
potrivit textului de lege invocat, în cazul în care se angajează să asiste sau să reprezinte un client
într-o procedură legală, avocatul îşi asumă obligaţii de diligenţă. Avocatul trebuie să asiste şi să
reprezinte clientul cu competenţă profesională, prin folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, a
abilităţilor practice specifice şi prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau
reprezentarea concretă a clientului.
Asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea
temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului,
experienţei şi crezului său profesional. În situaţii şi împrejurări care prezintă caracter de urgenţă

76
pentru salvgardarea sau protejarea drepturilor şi intereselor clientului, avocatul poate asista şi
angaja clientul chiar şi în măsura în care în acel moment nu posedă o competenţă profesională
adecvată cu natura cauzei, dacă prin întârziere s-ar aduce atingere drepturilor şi intereselor
clientului. În astfel de situaţii avocatul se va limita doar la ceea ce în mod rezonabil este necesar
potrivit cu circumstanţele şi cu prevederile legale.
Competenţa profesională adecvată presupune analiza şi cercetarea atentă a împrejurărilor
de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice incidente în situaţia de fapt, pregătirea
adecvată şi adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în
raport cu evoluţia cauzei, a dosarului sau a lucrării în care avocatul este angajat.
Potrivit art 134 din Statut avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun
profesionist, în limitele legii.
Potrivit art 42 din Legea nr 51/1995 şi art 119 al 1 şi 231 al 1 din Statut avocatul este
obligat să se asigure de răspundere profesională. Prin răspundere profesională se înţelege
acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu
nerespectarea prevederilor Legii, ale prezentului statut şi a regulilor deontologice.

11.2. Exercitarea profesiei de avocat în afara U.N.B.R.

Prin Decizia ICCJ nr. 15/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat
de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281
din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către
persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările
ulterioare.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal, fapta unei
persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac
parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu
modificările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau
activităţi prevăzută de art. 348 din Codul penal

77
 Prin urmare exercitarea profesiei în afara structurilor reglementate de Legea nr 51/1995,
în așa numitele ”barouri paralele” este o faptă ilicită care sub aspect civil atrage răspunderea
civilă delictuală a autorului faptei iar sub aspect penal constituie și infracțiunea prevăzută de art
348 Cod penal.
Potrivit art 1 al 2 din Legea nr 51/1995 profesia de avocat se exercită numai de avocaţii
înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor
din România, denumită în continuare U.N.B.R. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara
U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.
Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.
Art. 26 din Legea nr. 51/1995 stipulează că exercitarea oricărei activităţi de asistenţă
juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică
ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
În ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei exercitării "fără drept" a profesiei de
avocat, aceasta presupune analiza modului în care sunt reglementate organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat în România.
Organizarea profesiei liberale de avocat s-a realizat pentru prima dată în România prin
Legea nr. 1.709 din 4 decembrie 1864 pentru corpul de advocaţi. Prin Legea din 12 martie 1907
pentru organizarea corpului de advocaţi , structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor au
dobândit personalitate juridică. Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de
persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu avea
calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31). Denumirea utilizată a continuat să fie
cea de "corpul advocaţilor", iar corpul avocaţilor din fiecare district (noţiunea privită în sens
restrâns) era persoană juridică (art. 35), nu şi corpul privit în sens larg (totalitatea avocaţilor din
România). Corpurile avocaţilor, care preexistau, au dobândit personalitate juridică, direct prin
dispoziţia legii.
Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi a
utilizat, ca sinonime, expresiile "corpul advocaţilor" (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi
"baroul". Potrivit legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de membrii corpului avocaţilor
(art. 1). Corpul avocaţilor sau baroul din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era
persoană juridică (art. 55). Potrivit acestei legi s-a înfiinţat la nivel naţional "Uniunea

78
Advocaţilor din România", persoană juridică, ca organ general al barourilor (corpurilor) de
avocaţi din România.
Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4.221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi
a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939 şi republicată în 30
martie 1939. Prin această lege, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima
dată, "persoane juridice de drept public" (art. 6).
Prin Decretul-lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor
interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară au fost dizolvate organele
alese de conducere ale acesteia, care au fost înlocuite cu organe numite, acestea devenind
organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care a continuat să existe, nefiind în
niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.
În anul 1940 a fost adoptată Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea
Corpului de avocaţi din România . Actul normativ prevedea existenţa Uniunii Barourilor din
România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5). Aceasta era persoană juridică de drept
public (art. 6). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, erau prevăzute alegeri pentru constituirea
organelor centrale ale corpului de avocaţi (art. 291) şi organe interimare la conducerea Uniunii
Barourilor din România (art. 292). A fost introdusă o nouă denumire a structurii centrale a
ordinului avocaţilor, şi anume Uniunea Barourilor avocaţilor din România, în loc de Uniunea
Avocaţilor din România. Uniunea Barourilor avocaţilor din România a continuat să fie compusă
din barouri (iar nu din avocaţi) şi să aibă personalitate juridică, legea prevăzând expres natura de
persoană juridică de drept public.
Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea
Colegiilor de Avocaţi din România , barourile, ca şi Uniunea Barourilor avocaţilor din România
au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate, prin efectul legii, colegii de avocaţi în fiecare
judeţ, respectiv Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, calificate ca fiind persoane juridice
de drept public, care au preluat de drept patrimoniile fostelor barouri, respectiv al Uniunii
Barourilor (a se vedea art. 1-3). Este evident astfel că asociaţiile denumite "colegii", respectiv
"Uniunea Colegiilor" sunt succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor
"barouri", respectiv a "Uniunii Barourilor" menţionate în legislaţia anterioară .
Prin Decretul nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat , Uniunea Colegiilor de
Avocaţi din România a fost desfiinţată, însă colegiile de avocaţi au continuat să existe, ca singura

79
formă de structurare - la nivel teritorial - a ordinului avocaţilor, cu personalitate juridică şi aflate
sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3).
Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română ,
a fost înfiinţat Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu
personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din
România (art. 19), conducerea generală a avocaturii fiind exercitată în continuare de Ministerul
Justiţiei (art. 25).
Prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi
exercitarea avocaturii în România , s-a revenit la denumirea anterioară a formei de organizare a
profesiei de avocat, respectiv "barou" în loc de "colegiu", şi s-a reînfiinţat Uniunea Avocaţilor
din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri, având (ca şi acestea din urmă)
personalitate juridică (art. 3 şi art. 12). Acest act normativ a fost urmat de Legea nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat , care a suferit de-a lungul timpului
numeroase modificări, prin care s-a urmărit clarificarea statutului profesiei de avocat şi a
condiţiilor în care se poate accede în profesie.
Din succesiunea în timp a actelor normative enumerate mai sus rezultă că formele de
organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora ("barouri",
"colegii"), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor
fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut
desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte
persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi.
Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional ("Uniunea
Avocaţilor din România", "Uniunea Barourilor din România", "Uniunea Colegiilor de Avocaţi
din România" "Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi", "Uniunea Naţională a Barourilor din
România"), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp, între 14 februarie 1950
(data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 39/1950) şi 21 iulie 1954 (data publicării în
Buletinul Oficial a Decretului nr. 281/1954), profesia de avocat a rămas fără o structură
organizatorică la nivel naţional.
Din această perspectivă, se poate spune că în România a existat o continuitate a
organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a
făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară.

80
 Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca, de altfel, a oricărei activităţi ce
reprezintă interes pentru societate este firească şi necesară în vederea stabilirii competenţei, a
modului şi mijloacelor în care se exercită profesia, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar
încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.
Legiuitorul a reglementat prin legi speciale toate activităţile care contribuie la realizarea
interesului public, organizându-le în asociaţii profesionale ce dobândesc personalitate juridică în
temeiul acestor legi.
În acest context, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează
forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această
profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un
singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România
(U.N.B.R.), ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România –
potrivit art. 1 al 2, art. 10 al 2 şi art. 60 al 1 din lege. Mai mult, prin Legea nr. 255/2004 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, s-a interzis în mod expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub
sancţiunea nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a acestora – prin
modificarea art. 1 al 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare.
Totodată, art. 82 al 1 şi 2 din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii)
statuează că la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate
în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare
activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de
drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte
potrivit legii penale. De asemenea, de la aceeaşi dată încetează de drept efectele oricărui act
normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi
de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.
Chestiunea referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format
obiectul analizei Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Constituţională a statuat că avocatura este un serviciu public care este
organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de
un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a

81
legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este
asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin
principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte
legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi
exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale
cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările
ulterioare. Totodată, s-a reţinut că: deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă,
exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli
prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive,
raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în
paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.
La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, având a se pronunţa
asupra asistenţei juridice acordate în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care
nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin
Legea nr. 255/2014, a reţinut că dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege
specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat și conţinând anumite cerinţe
imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara
cadrului instituţionalizat de acea lege, astfel încât asistenţa juridică acordată de către o asemenea
persoană echivalează cu lipsa de apărare a învinuitului sau inculpatului.
De asemenea, declarând inadmisibilă cererea ce i-a fost adresată de o asociaţie din
România, care a reclamat încălcarea libertăţii de asociere prevăzută de art. 11 din Convenţia
Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că printre obiectivele statutare ale
asociaţiei figura crearea de barouri, ceea ce contravenea prevederilor Legii nr. 51/1995 care
interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din
România", aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul art. 11 din Convenţie,
căci "ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care
urmăresc scopuri de interes general.
Prin urmare, apare ca fiind evident faptul că singura modalitate legală de exercitare a
profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările
ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.

82
 Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice
profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal şi sunt
succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar
dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice.
Simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare,
în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de
avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a
organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă
înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată
prin Legea nr. 255/2004.
Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerinţa exercitării "fără drept" a activităţilor
specifice profesiei de avocat, esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute
de art. 348 din Codul penal.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii se
comite cu intenţie directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea
lui prin săvârşirea faptei) sau indirectă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
Or, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare,
reglementează în mod explicit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a
profesa avocatura în România, iar prin modificările aduse odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
255/2004 a fost instituită în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în
afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu referire, de asemenea, explicită la
activităţile desfăşurate anterior intrării în vigoare a legii, a căror continuare după această dată
constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
Prin urmare, persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul
unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost
constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au
continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează
dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite
destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să-şi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă
posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal.

83
 Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate se află în strânsă legătură cu
latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării "fără drept" a activităţilor specifice
profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea
situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică
incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane
cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Alături de exercitarea profesiei în afara UNBR mai pot fi identificate situații în care în
sarcina avocatului se poate anagaja răspunderea civilă delictuală. Exemplificăm situațiile de
încălcare a concurenței loiale (art 179 raportat la art 175-178 din Statut) sau a publicității
profesionale (art 238 și următoarele din Statut).

11.3. Răspunderea contractuală a avocatului

De regulă, izvorul răspunderii civile în cazul membrilor profesiilor liberale, cum este și
cea de avocat îl constituie contractul care se încheie între client și prestatorul de servicii și
împrejurarea că în exercitarea serviciului de interes public încredințat, profesionistul liberal poate
produce daune clientului său .
Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice
profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi
client ori mandatarul acestuia. Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat
cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art 108 din Statut).
Natura obligației clientului este expres reglementată, prin art 110 din Statut, care
consacră o obligaţie de mijloace (de diligenţă) în sarcina avocatului. Potrivit textului anterior
menţionat, avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi
intereselor legitime ale clientului. Prin urmare avocatul nu îşi asumă o obligaţie de rezultat faţă
de clientul său. Avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist, în limitele
legii (art 134 alin 1 din Statut).
Avocatul este dator să îşi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conştiincios, corect
şi cu diligenţă. Probitatea, spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale
credibilităţii avocatului şi profesiei. Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul

84
încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie
obligaţii fundamentale ale avocatului.
Potrivit art 133 alin 4 din Statut asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă
profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine,
potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional. Competenţa profesională adecvată
presupune analiza şi cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale
problemelor juridice incidente în situaţia de fapt, pregătirea adecvată şi adaptarea permanentă a
strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în raport cu evoluţia cauzei, a dosarului sau
a lucrării în care avocatul este angajat.
Contractul de asistenţă juridică care se încheie între avocat şi client este o specie de mandat,
preluând toate caracteristicile contractului de mandate reglementat de codul civil.
Sintetizând, putem aprecia că răspunderea civilă a avocatului poate interveni în cazul
încălcării uneia din următoarele obligaţii:
- exercitarea oricărei activităţi specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu
are calitatea de avocat înscris într-un barou şi în tabloul avocaţilor sau, după caz, de către orice
persoană juridică, cu excepţia societăţii profesionale de avocaţi cu răspundere limitată
- acordarea de consultaţii şi cereri cu caracter juridic ori de asistenţă şi reprezentare
juridică (inclusiv activităţi fiduciare) în mod defectuos
- obligaţia de confidenţialitate şi de păstrare a secretului profesional privitor la orice aspect
al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege
- concurenţa profesională neloială
- obligaţia de loialitate faţă de clientul său, ale cărei interese nu le poate prejudicia,
avocatul fiind dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai
în limitele legii, ale statut şi ale codului deontologic, potrivit crezului său profesional
- neevitarea unui conflict de interese
- depăşirea puterilor conferite prin mandat de către client
- incălcarea obligaţiei de informare a clientului cu privire la împrejurările cauzei, situaţia
curentă, posibilele evoluţii viitoare şi eventualele rezultate, în mod rezonabil, corespunzător cu
împrejurările concrete ale cazului
Plecând de la prima premisă a activităţii profesionale a avocatului, şi anume aceea că
interesul clientului este resortul esenţial al profesiei de avocat, ar trebui să desluşim care sunt

85
limitele activităţii profesionale în relaţia avocatului cu clientul. Esenţializând activităţile cuprinse
de art. 3 din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, considerăm
că activitatea profesională se subsumează asistenţei şi reprezentării juridice. Ambele categorii de
activităţi cuprind două paliere temporale şi factuale: trecutul şi faptele aşa cum sunt săvârşite de
client până la data activităţii profesionale precum şi prezentul şi faptele aşa cum sunt realizate de
avocat şi client împreună . Altfel spus ce a făcut clientul până să ajungă la avocat şi apoi ce face
avocatul pentru client. În primul palier temporal şi factual, faptele sunt pe deplin împlinite, fiind
astfel în exclusivitate ale clientului, avocatul având doar rolul de terţ desăvârşit faţă de
respectivele fapte, în timp ce pe al doilea nivel temporal faptele se întâmplă contemporan
activităţii profesionale a avocatului, în sensul că acesta devine participant la crearea situaţiei de
fapt, împreună cu clientul.
Pentru primul moment, anume acela în care faptele sunt create de client într-un moment
anterior începerii relaţiei profesionale cu avocatul, acesta trage doar consecinţele juridice, aplică
legea, după ştiinţa, priceperea şi conştiinţa profesională pe care le are, fiind responsabil doar de
ilicitul eventual dedus de calificarea juridică a situaţiei de fapt create de client. Ilicitul, de orice
natură ar fi acesta, săvârşit în timpul naşterii faptelor, într-o astfel de situaţie nu este imputabil în
niciun fel avocatului. În schimb, problemele apar pentru situaţiile ce se nasc în timpul activităţii
profesionale a avocatului, unde atât dreptul cât şi faptele sunt petrecute cu ajutorul avocatului. Şi
întrucât în profesia de avocat nu există doar alb şi negru, adică cele două perspective temporale
nu sunt absolut separate, putând fi cu uşurinţă decelate, coexistând de cele mai multe ori în
cadrul unei singure relaţii profesionale, în felul acesta se ridică problema de învecinare a
avocatului cu sfera ilicitului săvârşit de clientul său urmare a relaţiei profesionale încheiate cu
avocatul .
Desluşirea limitei profesionale mai sus menţionate, în sensul de limită a licitului de
ilicitul profesional, este apanajul exclusiv al avocatului, în sensul că acesta din urmă trebuie cu
întâietate şi supra măsură să identifice atât drepturile şi interesele clientului său, cât şi caracterul
legitim al acestora. Îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă se face cu mijloacele profesionale
puse la îndemână de legea de organizare a profesiei, avocatul având dreptul în caz de dubiu să
refuze acceptarea mandatului. Dincolo de natura acestei obligaţii, anume obligaţie de diligenţă,
este dincolo de orice tăgadă că avocatul este obligat să se străduiască să identifice cele două
elemente în discuţie: existenţa dreptului clientului său, respectiv caracterul legitim al acestui

86
drept. Relaţia profesională a avocatului nu se poate construi dacă această diligenţă nu este
îndeplinită. Avocatul este primul judecător al interesului clientului său.
Preocuparea şi străduinţa cerute avocatului de către lege pentru desluşirea caracterului
legitim al intereselor clientului său sunt acelea ale unui profesionist al dreptului. Nivelul
cantitativ al punctului de referinţă este gradul de cunoaştere a legii de către juristul profesionist
ce activează în piaţa ideilor juridice. Criteriul bunului profesionist în materia juridică ridică
problema standardelor profesionale obiectiv recunoscute şi cuantificabile în materia aplicării şi
cunoaşterii legii. Cunoaşterea legii revine justiţiabilului, în timp ce avocatului îi revine obligaţia
de a cunoaşte legea la nivelul bunului profesionist ce acţionează în acest sector de activitate.
Privilegiul de a avea suveranitatea de apreciere a legitimităţii interesului clientului
impune şi o anumită diligenţă profesională şi apetenţă spre apărarea unui anumit punct de
vedere. Când legea vorbeşte despre mijloace juridice specifice, are în vedere atât aptitudinile
profesionale necesare unui jurist – cunoaşterea legii, creativitatea juridică, cât şi pe cele inerente
profesiei de avocat – stăruinţă, rezolvarea situaţiilor, cunoaşterea jurisprudenţei, interpretarea
legii în interesul clientului tău .
Putem afirma că răspunderea profesională a avocatului este una mixtă, contractuală în
raport cu clientul său și delictuală în raport cu terții. De asemenea plecând de la regula obligației
de mijloace a avocatului răspunderea sa rămâne esențialmente una subiectivă bazată pe culpă. În
situații particulare în care în sarcina avocatului a fost stabilită o obligație de rezultat răspunderea
se fundamentează obiectiv pe ideea garanției obiective a riscului de activitate .

CURS NR 12
STATUTUL PROFESIEI DE NOTAR PUBLIC

12.1 Reglementarea profesiei de notar public

Condiţiile privind exercitatea profesiei de notar public sunt prevăzute în Legea nr 36 din
1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi în Regulamentul de punere în aplicare a Legii
nr 36/1995 .
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice
civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în

87
conformitate cu legea. Activitatea notarială se realizează de notarii publici prin acte notariale şi
consultaţii juridice notariale, în condiţiile prezentei legi. Notarul public este învestit să
îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome.
Notarul este un specialist în domeniul juridic. Activitatea sa cea mai cunoscută constă în
redactarea şi autentificarea de acte dar, de asemenea, notarul este un consilier indispensabil în
toate evenimentele din viata unei persoane sau a unei familii, de la cumpărarea unei locuinţe
până la dezbaterea moştenirii. Rolul de consilier are scopul a-l ajuta pe clientul său să prevină
sau să evite litigiile ulterioare, care presupun costuri mult mai mari decât costurile serviciilor
notariale.
Spre deosebire de actele făcute sub semnătură privată, actele autentice au o forţă probantă
mai importantă conferind prin aceasta garanţii pe care alte acte nu le pot oferi. Actul autentic se
bucură de prezumţia de validitate, ceea ce dispensează pe cel care-l foloseşte de orice dovadă
suplimentară, revenind celui care-l contestă să facă proba contrarie, pe calea procedurii înscrierii
în fals.
Forţa probantă deosebită a actului autentificat de notarul public este dată de faptul că
acesta are obligaţia să verifice cerinţele de legalitate ale actului, respectiv capacitatea părţilor de
a încheia actul, consimţământul acestora pentru autentificare, dacă obiectul este determinat şi
dacă cauza este licită. În acest fel se evită autentificarea unor acte care ar putea fi anulate
ulterior, cu consecinţe grave pentru dobânditor. În cazul bunurilor imobile, notarul public va
verifica la Biroul de carte funciară dacă înstrăinătorul este proprietarul acestora şi dacă nu sunt
grevate de sarcini cum ar fi de exemplu o ipotecă, efectuând toate formalităţile privind
întabularea dreptului de proprietate.
Trebuie făcută distincţia între raporturile dintre notarul public şi clientul său care ar putea
fi asimilate unui mandat convenţional şi legal deopotrivă, adică unui contract în temeiul căruia
notarul perfectează acte şi realizează operaţiuni în interesul clientului său şi relaţia dintre notarul
public şi terţii posibil prejudiciaţi prin perfectarea actului notarial unde răspunderea este exclusiv
una delictuală, întemeiată pe culpa proprie. Din această a doua perspectivă notarul acţionează ca
o autoritate de interes public şi trebuie avute în vedere pe de o parte securitatea circuitului civil şi
încrederea în activitatea notarială ca şi activitate de interes public.
Articolul 1.258 din Codul civil reglementează o formă specială de răspundere a notarului
public care poate fi obligat la repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în

88
formă autentică. În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică
pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea
prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Articolul 1258 instituie o formă de răspundere specială pentru fapta proprie a notarului
public, căruia îi este imputată existenţa unei cauze de nulitate care să rezulte din însuşi conţinutul
contractului. Textul de lege are în vedere situaţia constatării nulităţii unui contract încheiat în
formă autentică şi presupune verificarea următoarelor condiţii:
– cauza de nulitate să rezulte din însuşi textul contractului. Astfel, nu se poate angaja
răspunderea notarului indiferent de cauza de nulitate, ci numai pentru o cauză de nulitate în
strânsă legătură cu activitatea notarială de autentificare a contractelor;
– să existe un prejudiciu, cel puţin pentru una dintre părţi. Articolul 1258 se referă la partea
prejudiciată, dar nu este exclus ca ambele părţi să fie prejudiciate ca urmare a constatării nulităţii
absolute a unui contract parţial sau total executat. De asemenea, existenţa unei părţi prejudiciate
nu presupune, în mod automat sau necesar, culpabilitatea celeilalte părţi, dar nici nu o exclude,
întrucat ceea ce este vizat prin intermediul prezentului articol este comportamentul notarului, si
nu al cocontractantului;
– legea nu precizează dacă autentificarea reprezintă o cerinţă ad validitatem pentru exigenţa
contractului sau numai o opţiune a părţilor contractante, astfel că se va aplica regula ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus.
Având în vedere principiile răspunderii civile delictuale (culpa, fapta ilicită, prejudiciul şi
legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), prin sintagma ”cauză de nulitate a cărei
existenţă rezultă din însuşi textul contractului” trebuie înţeleasă o nulitate care este imputabilă
notarului instrumentator, în sensul că acesta deşi a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că
prin încheierea contractului se încalcă norme care pot atrage nulitatea contractului, nu a refuzat
instrumentarea procedurii de autentificare. Este vorba, asadar, de cauze de nulitate evidente,
aparente, cum ar fi incheierea unui act de catre un minor fără încuviinţările legale sau de către o
persoană declarata incapabilă de a contracta (de exemplu, incapacităţi de a cumpara sau de a
vinde). Per a contrario, notarul nu poate fi făcut răspunzător dacă un contract este anulabil pentru
eroare, dol, violenţă sau leziune, căci îi este imposibil să cenzureze aceste cauze de nulitate dacă
nu le cunoaşte.

89
 Răspunderea specială reglementată de art. 1258 nu este răspundere solidară ori
subsidiară. Partea prejudiciată este în drept să opteze între a trage la răspundere pe cocontractant
sau pe notarul public. În condiţiile în care notarul public beneficiază de o asigurare de răspundere
civilă, partea interesată se va putea adresa cu o cerere de despagubire asiguratorului, în limitele
sumei asigurate, rezervandu-şi dreptul de a-l acţiona pe contractant pentru eventualele diferenţe
de prejudiciu neacoperit prin poliţa de asigurare.

CURS NR 13
STATUTUL PROFESIEI DE PRACTICIAN IN INSOLVENTA

13.1. Reglementarea profesiei de practician în insolvenţă

Potrivit art 1 din OUG nr 86/2006 procedurile de insolvenţă, procedurile de lichidare

voluntară, precum şi procedurile de prevenire a insolvenţei prevăzute de lege, inclusiv măsurile
de supraveghere financiară ori de administrare specială, sunt conduse de practicieni în
insolvenţă.

90
 Administratorul judiciar este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile
legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de instanţa de judecată, în
procedura insolvenţei, în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare (art 2 din
OUG nr 86/2006). Lichidatorul este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile
legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în
procedura generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege
sau pe cele stabilite de instanţa de judecată (art 3 din OUG nr 86/2006). Conciliatorul este
practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege
sau cele stabilite de instanţa de judecată, în cadrul procedurii de concordat preventive (art 31 din
OUG nr 86/2006). Mandatarul ad-hoc este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în
condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau cele stabilite de instanţa de
judecată, în cadrul mandatului ad-hoc (art 32 din OUG nr 86/2006).
Practicienii în insolvenţă compatibili îşi pot exercita profesia în cabinete individuale,
societăţi profesionale cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderi unipersonale cu răspundere
limitată (IPURL) sau pot avea calitatea de colaboratori ori angajaţi ai uneia dintre formele de
exercitare a profesiei. Un practician în insolvenţă compatibil îşi poate exercita activitatea într-o
singură formă de organizare a profesiei şi va putea avea calitatea de asociat într-o singură
societate profesională sau întreprindere profesională unipersonală, cu excepţia constituirii de
filiale ale societăţii profesionale cu răspundere limitată (SPRL), în care este partener.
Practicianul în insolvenţă îşi poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu
înştiinţarea UNPIR.
Potrivit art 23 poate dobândi calitatea de practician în insolvenţă persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) deţine diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept ori ştiinţe
economice şi are o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la data
obţinerii diplomei de studii superioare;
b) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute la art. 25 alin. 1
c) a promovat examenul de admitere în profesia de practician în insolvenţă, în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă şi de Statut.
Este nedemnă de a fi practician în insolvenţă persoana condamnată prin hotărâre
judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate contra patrimoniului, de

91
corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, şi Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare precum şi
persoana căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii de a exercita profesia de
practician în insolvenţă, prin hotărâre judecătorească definitivă (art 25 din OUG nr 86/2006).
Exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este incompatibilă cu activitatea
salarizată în cadrul altor profesii (cu excepţiile expres prevăzute de lege), cu ocupaţiile care
lezează demnitatea şi independenţa profesiei sau bunele moravuri şi cu exercitarea calităţii de
notar public sau executor judecătoresc.
Potrivit art 26 alin 2 exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este compatibilă cu:
a) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul superior juridic sau economic;
b) calitatea de avocat, expert contabil, evaluator, auditor financiar, arbitru, mediator ori expert
tehnic judiciar, care lucrează în interiorul profesiei.
Potrivit art 28 alin 4 practicianul în insolvenţă nu poate fi concomitent administrator
judiciar sau lichidator al unui debitor şi al creditorului acestuia. Interdicţia nu se aplică dacă la
data numirii practicianului într-o procedură creanţa care ar determina apariţia stării de
incompatibilitate are caracter nelitigios, fiind stabilită prin înscrisuri întocmite de cele două
societăţi sau prin hotărâre judecătorească definitivă, precum şi dacă în cele două societăţi
calitatea de administrator judiciar sau lichidator este îndeplinită de o SPRL, respectiv de o filială
a acesteia.
Practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii pentru activitatea desfăşurată, sub forma
unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora. Onorariul provizoriu pentru
perioada de observaţie este stabilit de judecătorul-sindic la deschiderea procedurii de insolvenţă.
Acesta va putea fi modificat de adunarea creditorilor. Atribuţiile legale ale practicianului în
insolvenţă, precum şi cele stabilite exclusiv în sarcina sa de judecătorul-sindic în procedurile de
insolvenţă nu pot fi exercitate prin reprezentare (art 41). Cabinetele individuale, IPURL sau
SPRL, indiferent de forma de organizare, pot fi reprezentate numai de persoane care au calitatea
de practician în insolvenţă compatibil. Practicianul în insolvenţă poate fi totuşi asistat de avocat
în exerciţiul acestor atribuţii şi poate da mandat de reprezentare, în condiţiile legii, pentru

92
încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale ce nu presupun exerciţiul atribuţiilor
exclusive ale practicianului în insolvenţă.
Potrivit art 42 alin 1 din OUG nr 86/2006 practicienii în insolvenţă răspund, în
desfăşurarea activităţii lor, disciplinar, administrativ, civil sau penal, după caz. Fiecare membru
al UNPIR este obligat ca, în termen de 30 de zile de la admiterea în UNPIR, să se asigure
profesional, prin subscrierea unei poliţie de asigurare valabile, care să acopere eventualele
prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa
activităţii practicianului în insolvenţă pe perioada exercitării calităţii sale.
Conform art 45 alin 1 lit d din Legea nr 85/2014 judecătorul-sindic desemnează motivat,
după verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după
caz, a administratorului judiciar provizoriu sau lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de
creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi
aparţine acestuia. În lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare
dintre creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în Tabloul Uniunii
Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, care şi-au depus ofertă la dosar. Dacă nu s-
a depus nicio ofertă, va desemna aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în
Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În cazul în care atât
debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar sau lichidator
judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului. Dacă creditorii solicită a fi desemnaţi
administratori judiciari sau lichidatori judiciari diferiţi, judecătorul-sindic va desemna motivat pe
unul dintre cei propuşi de aceştia. Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii până la
confirmarea acestuia în condiţiile legii. Totodată, judecătorul-sindic va fixa onorariul în
conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru
această perioadă.
Ulterior, în temeiul art 45 alin 1 lit e, judecătorul sindic confirmă, prin încheiere,
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de
creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor. Dacă nu există contestaţii asupra
legalităţii hotărârii adunării creditorilor sau a deciziei creditorului care deţine mai mult de 50%
din valoarea creanţelor, confirmarea se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen
de 5 zile de la sesizarea judecătorului-sindic. De asemenea, potrivit art 45 alin 1 lit f, judecătorul

93
sindic înlocuieşte, pentru motive temeinice, prin încheiere, administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar. Art 57 alin 4 stabileşte că în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic,
din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a
mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot, îl poate înlocui pe
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, pentru motive temeinice. Înlocuirea se judecă în
camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor.
Împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5 zile de la comunicare.
Sfera competenţelor practicianului în insolvenţă este tranşată de art 45 alin 2 din lege,
text potrivit căruia, atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al
activităţii administratorului judiciar şi al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de
natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului
judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a
ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar,
lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate
sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
Numirea unui practician în insolvenţă se face urmare a ofertei depuse de către acesta la
dosarul cauzei în condiţiile art 57 din Legea nr 85/2014. Practicienii în insolvenţă interesaţi vor
depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv, la
care vor anexa dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare
profesională. În ofertă, practicianul în insolvenţă interesat va putea arăta şi disponibilitatea de
timp şi de resurse umane, precum şi experienţa generală sau specifică necesare preluării
dosarului şi bunei administrări a cazului. În cazul în care debitorul, respectiv creditorii nu au
formulat propuneri şi nu sunt oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna provizoriu,
până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din Tabloul
Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din
valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar,
stabilindu-i şi onorariul (art 57 alin 2). Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar
sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situaţie
nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării creditorilor va

94
avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea ori desemnarea administratorului
judiciar sau a lichidatorului judiciar, cât şi stabilirea onorariului acestuia.
Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă,
fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator
judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme
administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească
onorariul (art 57 alin 3).
În orice moment al procedurii, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar, pentru motive bine justificate, judecătorul-sindic poate încuviinţa înlocuirea acestuia, în
urma analizei cererii. În acest caz, judecătorul-sindic va desemna un alt administrator judiciar
sau lichidator judiciar provizoriu.
Potrivit art 57 alin 9 din Legea nr 85/2014 înainte de desemnarea sa, administratorul
judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea
unei poliţe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea
atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa activităţii administratorului
judiciar pe perioada exercitării calităţii sale. Este interzis administratorului judiciar, sub
sancţiunea revocării din funcţie şi a reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în
mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare.
Practicianul în insolvenţă, în calitatea sa de organ care aplică procedura, nu va putea fi
sancţionat sau obligat la plata oricăror cheltuieli de judecată, amenzi, daune sau oricăror altor
sume, de către instanţa de judecată sau de altă autoritate, pentru fapte sau omisiuni imputabile
debitorului (art 57 alin 11).
Dacă adunarea creditorilor a infirmat administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, înainte
de a-i fi stabilit onorariul, pentru activitatea desfăşurată până la data infirmării onorariul va fi
stabilit de către judecătorul-sindic în conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Din suma
aprobată se va scădea onorariul aprobat cu titlu provizoriu prin hotărârea judecătorească privind
desemnarea, dacă a fost încasat (art 57 alin 12).
Potrivit art 57 alin 14 în cazul în care adunarea creditorilor confirmă administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar, dar nu aprobă oferta de onorariu a acestuia, administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar va putea accepta onorariul votat de către creditori sau va

95
reconvoca adunarea într-un termen de maximum 30 de zile pentru negocierea cu creditorii şi
discutarea onorariului. În cazul în care nici la această adunare oferta administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar nu va fi acceptată de către creditori, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar va putea declara că se retrage. În caz de renunţare, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar va convoca o nouă adunare în termen de maximum 30 de zile, în
vederea desemnării noului administrator judiciar/lichidator judiciar. Dacă în cadrul acestei
adunări nu se desemnează un alt administrator judiciar/lichidator judiciar, preşedintele
comitetului creditorilor sau, dacă nu a fost constituit, un creditor desemnat de adunarea
creditorilor va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui administrator judiciar/lichidator
judiciar provizoriu, în termen de maximum 5 zile de la data adunării. Judecătorul-sindic va numi
un administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu în termen de 5 zile de la sesizare, în
cameră de consiliu.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar, sunt conform art 58 alin 1:
a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea unui
raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport aprobării judecătorului-sindic,
într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea
administratorului judiciar;
b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau
elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa
premiselor angajării răspunderii acestora, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare a
activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi depunerea la dosarul cauzei,
într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la
desemnarea administratorului judiciar;
c) întocmirea actelor prevăzute la art. 67 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul
raportului prevăzut la lit. a);
e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

96
 f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu
respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la
condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;
h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului,
încheiate în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură;
j) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
l) încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii,
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
m) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideijusorilor, renunţarea la
garanţii reale, cu condiţia confirmării acestor operaţiuni de către judecătorul-sindic;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
o) inventarierea bunurilor debitorului;
p) dispunerea evaluării bunurilor debitorului, astfel încât aceasta să fie realizată până la data
stabilită pentru depunerea tabelului definitiv al creanţelor;
q) transmiterea spre publicare în BPI a unui anunţ cu privire la depunerea la dosar a raportului
de evaluare, în termen de două zile de la depunere.

97
 CURS NR 14
STATUTUL PROFESIEI DE PRACTICIAN IN INSOLVENTA

RASPUNDEREA PRACTICIANULUI IN INSOLVENTA

Potrivit art 59 din lege administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând
descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, justificarea cheltuielilor efectuate cu

98
administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea
debitorului, precum şi, dacă este cazul, stadiul efectuării inventarierii. În raport se va menţiona şi
onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii de calcul al acestuia.
Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în BPI. La fiecare 120 de zile,
judecătorul-sindic va analiza şi se va pronunţa asupra stadiului continuării procedurii, printr-o
rezoluţie, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri şi va
acorda un termen administrativ de control sau de judecată, după caz. În ipoteza în care există
cereri cu caracter contencios sau necontencios, precum şi în ipoteza în care judecătorul-sindic
consideră necesar, acesta va dispune citarea de urgenţă a persoanelor interesate şi a
administratorului judiciar, pentru soluţionarea cererilor sau pentru dispunerea măsurilor care se
impun.
În baza art 59 alin 5 debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului
persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face
contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar. Contestaţia trebuie să fie depusă
în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a extrasului. Judecătorul-sindic va soluţiona
contestaţia, în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea
contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea
contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate. Suspendarea se judecă în camera de
consiliu, de îndată, fără citarea părţilor.
Potrivit art 60 alin 2 din Legea nr 85/2014 judecătorul-sindic va sancţiona administratorul
judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu
rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte ori îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin aceeaşi faptă administratorul judiciar a cauzat un
prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să îl oblige pe
administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs (art 60 alin 3 din Legea nr 85/2014).
Rezultă că art 60 alin 3 din Legea nr 85/2014 reprezintă temeiul tragerii la răspundere a
practicianului în insolvenţă în legătură cu activitatea sa (cu fapte săvârşite în această calitate
indiferent de partea vătămată – debitor, creditor sau terţ neparticipant la procedură). Indicarea in
succesiune atât a sancţiunii amenzii judiciare (art 60 alin 2) cât şi a acţiunii în răspundere
patrimonială nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în răspundere de sancţionarea prealabilă a
practicianului. Astfel nesacţionarea administratorului judiciar cu privire la aceeaşi faptă nu

99
reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în angajarea răspunderii civile delictuale a
practicianului în insolvenţă. Dacă în ipoteza vătămării intereselor unui creditor ori a unei
persoane străine de procedură răspunderea va fi întotdeauna angajată pe tărâm delictual, se pune
întrebarea dacă în raport cu debitoarea al cărui reprezentant este practicianul în insolvenţă nu am
putea vorbi despre un temei mixt contractual (în temeiul mandatului acordat) şi respectiv legal.
Apreciem că în ipoteza cauzării unor eventuale prejudicii debitoarei temeiul răspunderii
practicianului în insolvenţă este identic cu cel al fostelor organe statutare în cazul angajării
răspunderii pentru acoperirea pasivului debitoarei (potrivit art 169 din Legea nr 85/2014).
Administratorul judiciar în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, va putea desemna
persoane de specialitate precum avocaţi, experţi contabili, evaluatori sau alţi specialişti. Numirea
şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul
în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite
de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, potrivit prevederilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare (art 61 din Legea nr 85/2014).
Potrivit art 62 alin 6 în cazul în care operaţiunile pentru care este necesară angajarea de
specialişti sunt operaţiuni impuse de lege, cum ar fi, dar nu limitat la acestea, arhivarea
documentelor, bilanţurile obligatorii de mediu, audit şi alte asemenea, dacă propunerile
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar sunt respinse de către comitetul creditorilor,
acesta va convoca din nou comitetul în termen de maximum 7 zile, în care membrii comitetului
vor propune şi vor desemna un specialist, aprobându-i şi onorariul. În cazul în care în cele două
şedinţe ale comitetului creditorilor nu s-a decis numirea unui specialist, practicianul în insolvenţă
va putea desemna specialistul cu oferta tehnică şi financiară cea mai bună, dintre cele depuse
pentru cele două comitete.
Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor
lichidatorului judiciar de către judecătorul-sindic. Poate fi desemnat lichidator judiciar şi
administratorul judiciar desemnat anterior. Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, în
cadrul prezentului capitol, sunt (potrivit art 64):
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport
cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au
dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor

100
angajării răspunderii acestora, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea
depăşi 40 de zile de la desemnarea lichidatorului judiciar, dacă un raport cu acest obiect nu
fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de preferinţă,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
e) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau
de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor,
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, potrivit prevederilor prezentei legi;
j) sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fideijusorilor, renunţarea la garanţii reale;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
Administratorul judiciar administrează procedura în perioada de observaţie şi în perioada
de reorganizare, adică atunci cand exercită supravegherea activităţii debitorului. Lichidatorul
judiciar conduce activităţile debitorului în vederea valorificării bunurilor, lichidării patrimoniului
şi radierii debitoarei din evidenţele comercianţilor. În faliment activitatea debitorului este
limitată exclusiv la demersurile necesare lichidării patrimoniului şi nu se are în vedere
continuarea activităţii.

101
 Iniţial profesia de administrator judiciar era privită doar ca o profesie auxiliară justiţiei.
Ca mandatar al judecătorului sindic pentru activităţile desfăşurate în afara tribunalului, întocmea
rapoartele de activitate prin prisma dispoziţiilor de procedură, iar analiza activităţii economico-
financiare a debitorului era o analiza ex-post. Prin rapoartele întocmite descria evoluţia activităţii
debitorului şi evalua efectele în patrimoniul acestuia. Pentru maximizarea averii debitorului,
pentru protectia drepturilor de creanţă ale creditorilor, formula acţiuni judiciare şi extrajudiciare.
Intervenţia în decizia de afaceri a debitorului era minimă deoarece administratorul judiciar nu
putea cunoaşte afacerea mai bine decât debitorul însuşi (nu putea fi specialist în producţia de
bunuri ori prestarea de servicii şi în comerţul cu mărfuri sau în construcţii, iar dacă debitorul vrea
să îşi salveze afacerea, poate fi consiliat în redresarea afacerii, dacă nu, sancţiunea este trecerea
la faliment.
Supravegherea a fost înţeleasă ca o vedere din afară, vedere de deasupra, ca
monitorizare, nefiind nicidecum sinonimă cu partajarea conducerii, cu participarea la adoptarea
deciziei de afaceri sau cu asumarea de riscuri, specifice oricărei activităţi antreprenoriale. Legea
nr. 85/2006 nu a definit nici noţiunea de “supraveghere”, nici “conducerea în parte” a activităţii
debitorului. În lipsa unei reglementări explicite, supravegherea s-a conturat în practică prin
totalitatea activităţilor sau măsurilor adoptate de administratorul judiciar în vederea atingerii a
două obiective esenţiale ale procedurii: maximizarea averii debitorului şi neagravarea pierderilor,
evitarea cresterii pasivului patrimonial . Potrivit Legii nr. 85/2014, supravegherea a fost definită
de art 5 pct 66.
Supravegherea exercitată de administratorul judiciar, în condiţiile în care nu s-a ridicat
dreptul de administrare al debitorului, constă în analiza permanentă a activităţii acestuia şi
avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patrimonial debitorul, cât şi a celor menite să
conducă la restructurarea sau reorganizarea acesteia. Avizarea se efectuează având la bază o
raportare întocmită de către administratorul special, care menţionează şi faptul că au fost
verificate şi că sunt îndeplinite condiţiile privind realitatea şi oportunitatea operaţiunilor juridice
supuse avizării.
Supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului se face prin avizul
prealabil acordat cel puţin cu privire la următoarele operaţiuni:
a) plăţile, atât prin contul bancar, cât şi prin casierie; aceasta se poate realiza fie prin avizarea
fiecărei plăţi, fie prin instrucţiuni generale cu privire la efectuarea plăţilor;

102
b) încheierea contractelor în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare;
c) operaţiunile juridice în litigiile în care este implicat debitorul, avizarea măsurilor propuse
privind recuperarea creanţelor;
d) operaţiunile care implică diminuarea patrimoniului, precum casări, reevaluări etc.;
e) tranzacţiile propuse de către debitor;
f) situaţiile financiare şi raportul de activitate ataşat acestora;
g) măsurile de restructurare sau modificările contractului colectiv de muncă;
h) mandatele pentru adunările şi comitetele creditorilor ale societăţilor aflate în insolvenţă la
care societatea debitoare deţine calitatea de creditor, precum şi în adunările generale ale
acţionarilor la societăţile la care debitorul deţine participaţii;
i) înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societăţii la care debitorul deţine participaţii
sau grevarea de sarcini ale acestora, este necesară, pe lângă avizul administratorului judiciar,
şiparcurgerea procedurii prevăzute de art. 87 alin. (2) şi (3);
Rolul administratorului special a rămas același, administrează activitatea debitorului, sub
supravegherea administratorului judiciar (art. 5, pct. 4, art. 56, lit. d). Partajarea decizională din
vechea lege a fost păstrată în sensul că gestionarea operaţiunilor curente se realizează de către
administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar, iar ceea ce depăşeste
limitele activităţilor curente permise în perioada de observaţie este supus aprobării comitetului
creditorilor (art. 87). De asemenea pe durata executarii planului de reorganizare, debitorul isi va
conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar si in conformitate cu planul
confirmat.
Avizul administratorului judiciar este un aviz de conformitate, iar nu consultativ, iar acest
lucru rezultă din dispozițiile art. 84, potrivit cu care sunt nule de drept operațiunile efectuate în
lipsa avizării de către administratorului judiciar, a aprobării de către comitetul creditorilor sau de
către judecatorul sindic, după caz. În cazul unui conflict între opinia administratorului special,
care consideră că operațiunea comercială propusă este necesară și benefică, și opinia
administratorului judiciar care apreciaza contrariul, refuzând avizul este necesară judecata de
oportunitate a creditorilor și nu o judecată de legalitate a judecătorului sindic. Legea nouă a
pastrat partajul între controlul de legalitate ce este în competența judecatorului sindic și controlul
de oportunitate, ce rămâne în competența comitetului creditorilor (art. 45 alin. 2). Aceasta
înseamnă că, în cazul unui conflict de opinii cu privire la oportunitatea unei operațiuni, decizia

103
urmează a fi luată de comitetul creditorilor, iar această decizie nu poate fi atacată pe calea
contestației decât pentru motive de nelegalitate.
In planul răspunderii civile a practicianului în insolvenţă trebuie avute în vedere
dispozitiile art. 60 alin. 2 si 3, potrivit cu care judecatorul-sindic va sancționa administratorul
judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu
rea-credință, nu își îndeplinește ori îndeplinește cu întârziere atribuțiile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin fapta sa (prevazută la art 60 alin. 2) administratorul
judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părți interesate, să
îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.
Este posibil ca administratorul special ori o altă persoană interesată să adreseze
judecatorului sindic o cerere în antrenarea răspunderii administratorului judiciar pe motiv că o
anumită măsură sau lipsa unei măsuri a produs debitoarei sau altei persoane un anumit
prejudiciu. Iar în domeniul afacerilor, prejudiciul înseamnă nu numai dauna efectiv suferită ci și
beneficiul nerealizat prin pierderea șansei de a realiza o afacere. Care vor fi precauțiile pe care
trebuie să și le ia administratorul judiciar, în cazul neacordării avizului solicitat de către
administratorul special?
Prima condiție pentru avizare este prevăzută în textul art. 5 pct. 66 potrivit cu care avizul
trebuie să se bazeze pe un raport al administratorului special în care acesta descrie operațiunile
propuse a le realiza și confirmă că acestea sunt necesare, oportune și benefice activității
debitoarei. Există cazuri în care Legea nr. 85/2014 stabilește în mod explicit conținutul obligației
de prudență și diligență. De exemplu, în situația contractelor în derulare, art. 123 alin. 2 prevede
că dacă solicită executarea contractului, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar se va
asigura că debitorul dispune de fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor sau
prestațiilor furnizate de cocontractant. O problema reală în aprecierea posibilităților debitorului
de a-și onora propriile obligații, în viitor, se pune în cadrul contractelor pe termen mediu cum
sunt contractele de leasing, contractele cadru multianuale de furnizare de mărfuri sau produse
specifice, contractele de subantrepriză, alte asemenea contracte de antrepriză de lucrări sau de
servicii. De asemenea, în cazul bunurilor aflate in transit, art. 124 prevede că dacă
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar cere ca bunul să fie livrat, el va trebui să ia
măsuri să se plătească din averea debitorului întregul preţ datorat în baza contractului. Acestea
sunt doar o parte dintre situațiile în care administratorul judiciar, în exercițiul atribuției de

104
supraveghere, este obligat să își dea sau nu avizul, situații special reglementate, în toate celelalte
cazuri urmând a se aplica normele de drept comun referitoare la răspundere, cu observarea
condițiilor și a excluderilor prevăzute de legea special (art 182 din Legea nr 85/2014).
Sediul răspunderii speciale a practicianului în insolvență se află în dispozițiile art. 182 din
Legea nr. 85/2014. Potrivit art 182 alin 1 administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar poate
fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență. Există
rea-credință atunci când administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar încalcă normele de
drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă
neglijență atunci când administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar nu îndeplinește sau
îndeplinește defectuos o obligație legală și prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.
Alături de această formă special de răspundere, întemeiată pe culpa gravă (reaua credință
și grava neglijență reprezentând forme agravante de culpă), art 182 alin 2 reglementează și o
răspundere similar celei de drept comun, adică pentru orice fel de culpă, oricât de ușoară ar fi
aceasta. Astfel, în afara dispozițiilor alineatului precedent (împrejurare care conduce în mod
explicit la ideea de cumul a celor două forme de răspundere), administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă pentru actele efectuate în cursul procedurii,
potrivit normelor de drept comun.
Potrivit art 182 alin 3 administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar care acționează cu
bună-credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi
tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite
în cadrul procedurii. Acest text confirmă caracterul special al răspunderii practicianului în
insolvență, care răspunde pentru culpa sa gravă (rea credință și gravă neglijență) și în cazul art
182 alin 2, tocmai pentru că atunci când acționează cu bună credință este exonerat de
răspundere .
In conformitate cu art. 1349 Cod Civil referitor la răspunderea delictuală orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să
nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral. Iar potrivit art. 16 Cod Civil există două modalități ale
vinovăției intenția și culpa. Se consideră că o faptă delictuală a fost săvârșită cu intenție atunci
când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei,

105
fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. Se consideră a fi în
culpă cel care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (imprudența), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă (neglijența).
Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese. Criteriile după
care se apreciază vinovația sunt prudența și diligența pe care un bun proprietar le-ar manifesta în
administrarea bunurilor sale, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. Modelul de
referinta este cel al omului prudent si diligent. Potrivit art. 1480 alin. 2 Cod Civil în cazul unor
obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura
activității exercitate, adică in concreto nu in abstracto.
Trebuie însă observat că alături de textele codului civil nu pot fi ignorate dispozițiile
Legii nr 31/1990 care consacră regula judecatii de afaceri. Potrivit art. 144 ind. 1, alin. 2 din
Legea nr. 31/1990, administratorul nu încalcă obligația de prudență și diligență dacă în
momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptățit să considere că
acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate.

106