Copiii supradotaţi şi imaginea lor şcolară

„Măreţia unei naţiuni se poate manifesta în mai multe feluri –

prin scopurile sale, prin curajul său, prin resposabilitatea sa morală,
prin valorile sale culturale şi ştiinţifice, prin conţinutul vieţii sale
de toate zilele. Dar în esenţă, izvorul măreţiei sale se află în om,
care constituie substanţa vie a naţiunii.”
John Gardner

Fenomenul supradotării a fascinat fiinţa umană din cele mai vechi timpuri, dar s-a
impus în ştiinţă, mai ales, din 1869 când, Fr. Galton consacră o carte celebră problematicii
omului de geniu.
Pe parcursul sec. XX tot mai mulţi cercetători se arată interesaţi să „exploreze” această
sursă inepuizabilă de bogăţie.
Şi, pentru că poporul român dispune din plin de asemenea „zăcăminte”de materie
cenuşie, considerăm că e momentul să ne ocupăm mai mult de scoaterea lor la lumină.
Dorim să începem o campanie de sensibilizare a părinţilor, profesorilor şi de ce nu a
forurilor superioare asupra importanţei descoperirii şi educării adecvate a copiilor supradotaţi.
În urma cercetărilor efectuate în domeniul respectiv s-au desprins concluzii, care au
permis identificarea componentelor specifice supradotării intelectuale. Pe baza acestora s-au
cristalizat o serie de teorii despre supradotare, teorii din care vom reda câteva:
1. Brandwein (1955) susţine o teorie a supradotării care ar implica simultan:
 factori ereditari;
 factori predispozanţi (perseverenţă, motivaţie);
 factori activatori (condiţii favorabile: culturale, şcolare, sociale, economice).
2. Drews (1963) clasifică supradotarea în 4 categorii:
 elevul cu succes şcolar deosebit: învaţă mult, are succes şcolar, pune munca şcolară
înaintea distracţiilor, este rar lider în clasă, nu este şi cel mai creativ sau original, este capabil
de un mare volum de muncă.
 liderul: este popular şi acceptat de colegi drept conducător, are rezultate dar nu
strălucite.
 intelectualul creativ: nu are rezultate şcolare strălucite dar nici slabe, la testele de
creativitate obţine scoruri foarte înalte, evidenţiază fluenţă, flexibilitate şi originalitate, pune
întrebări profesorilor, adesea provocatoare şi neaşteptate, are o foarte bună percepţie a
problemei.
  rebelul: individualist, creativ sau intelectual, nonconformist, la unele discipline este
strălucitor, iar la altele are rezultate extrem de scăzute, nu este lider în şcoală, dar poate să-şi
facă adepţi, uneori ajunge la delicvenţă, detestă profesorii şi este rejectat de aceştia, cu redusă
responsabilitate socială, este adesea foarte original.
3. Renzulli (1977) construieşte un model care conţine trei componente specifice
supradotării intelectuale:
 aptitudini generale (intelectuale) şi talente peste medie (generale: verbale, numerice,
spaţiale, şi speciale la anumite discipline de învăţământ, dans, muzică, sport).
 implicare automotivată în sarcină.
 creativitate manifestată prin: flexibilitate, fluiditate, originalitate, curiozitate,
sensibilitate la detalii etc.
4. Sternberg (1985) concepe o teorie a proceselor mintale responsabile de activitatea
intelectuală performantă care are trei niveluri:
 componenţial: metacomponente cognitivite, nevoie de realizare a sarcinii, utilizarea
cunoştinţelor acumulate în mod selectiv şi adecvat;
 experienţial: abilitatea de a lucra cu noul, abilitatea de a „procesa” informaţia;
 contextual: capacitatea de a se adapta sau modela la lumea reală şi problemele sale.
5. Gagné (1993) imaginează un model de supradotare care are următoarele
componente:
 aptitudinale: (intelectuale, creative, socio-afective, senzorio-motorii);
 domenii de expresii a talentului (academic, tehnic, artistic);
 „catalizatori” interpersonali (interese, motivaţie, perseverenţă, încredere în sine);
 „catalizatori” externi – de mediu (familie, şcoală, şansă, întâmplări).
Sintetizând componentele desprinse din modelele prezente mai sus ajungem la
concluzia că în studiul supradotării trebuie vizaţi următorii factori: factori ereditari, factori de
mediu, factori de personalitate, motivaţie, aptitudini (generale – inteligenţă – şi speciale),
creativitate.
Păstrând factorii enunţaţi anterior şi adăugând alţii, am încercat să schiţăm un model,
zicem noi, mai complex al supradotării intelectuale. Acesta cuprinde următoarele elemente:
 creativitate manifestată prin capacitatea de a realiza conexiuni noi între elementele
deja cunoscute;
 aptitudini generale (inteligenţă) şi speciale (în cazul nostru aptitudini şcolare);
 factori ereditari şi factori activatori (de mediu: familie, şcoală, societate, cultură);
  atenţie caracterizată printr-o bună concentrare pe sarcină, dar şi capacitatea de a
discrimina stimulii (informaţiile) relevanţi de cei irelevanţi, urmată de comutarea atenţiei pe
stimuli relevanţi (mobilitatea atenţiei);
 memorie: bună capacitate de memorare necesară constituirii fondului informaţional;
capacitate de memorare logică ceea ce presupune o procesare mai profundă a informaţiei
semantice despre stimul, informaţie stocată preferenţial în memoria de lungă durată;
 limbaj: dezvoltarea limbajului având consecinţe în sporirea performanţei intelectuale
(memorare, înţelegere, raţionament, rezolvare de probleme);
 gândirea: evidenţiată în capacitatea de rezolvare adecvată a problemelor, făcând apel
la raţionament sau la strategiile rezolutive;
 motivaţie intrisecă, cognitivă, epistemică a cărei formă iniţială este curiozitatea de a
dobândi noi informaţii; capacitate de motivare optimă;
 emoţie caracterizată prin echilibru emoţional;
 stres – capacitatea de a dezvolta mecanisme de coping.
Din cercetările celor care s-au preocupat de problema supradotării, putem creiona un
„portret robot” al copilului supradotat, punctând o serie de caracteristici ale acestora:
 începând cu primul an de viaţă, trebuie semnalată achiziţionarea mai timpurie a
mersului (7 luni faţă de 8-11 luni la ceilalţi copii);
 de asemenea aceşti puşti vorbesc mai devreme, iar voiciunea şi receptivitatea
socială sunt deosebit de avansate în primul an de viaţă;
 o altă caracteristică o constituie însuşirea rapidă a vocabularului, construirea
promtă a unor propoziţii relativ complexe, precizia vorbirii, interesul pentru cuvinte, dorinţa
de a face experienţe cu cuvintele, care la un an şi jumătate, 3 ani pare să caracterizeze o
viitoare inteligenţă;
 manifestă curiozitate, dorinţă de cunoaştere, examinând, manipulând obiecte,
desfăcându-le în scopul cercetării lor;
 la vârsta de 2 ani apare „aptitudinea de lucru” caracterizată prin ducerea la bun
sfârşit a activităţii;
 citesc şi numără până la 100 înainte de începerea şcolii şi nu numai atât, dar ei
pot învăţa acest lucru singuri, chiar în pofida voinţei părinţilor;
 copleşesc cu întrebările „de ce”;
 odată ajunşi la şcoală, ei înţeleg uşor ceea ce li se explică, iar fixarea materiei
nu solicită nici un efort deosebit;
  manifestă tendinţa de a-şi însuşi variate cunoştinţe devansând programa
şcolară; în timpul lecţiei pun numeroase întrebări, la subiect, care de multe ori pot agasa
profesorul, datorită fragmentării operaţiei de predare;
 vocabularul acestor copii este bogat; ei îşi aleg cu grijă cuvintele surprinzând
de multe ori prin limbaj elevat, iar frazele sunt cursive; au o dezvoltare deosebită a limbajului
ca fluenţă, utilizarea corectă a noţiunilor, sinonomelor, comparaţiilor;
 gândirea logică se formează mai devreme sunt capabili de abstractizări; încep
de timpuriu să definească în mod independent noţiunile; fac asociaţii cu uşurinţă;
 au o bună planificare şi strategie cognitivă;
 au o mare capacitate de generalizare, o evaluare corectă şi înţelegere facilă a
conceptelor;
 au o memorie bună; memorează rapid şi profund;
 atenţia este de lungă durată şi prezintă un nivel ridicat de concentrare;
 autocontrol motivaţional bun;
 nu sunt emoţionaţi şi agitaţi înaintea examenelor şi concursurilor;
 putem enumera şi o serie de calităţi care indică creativitatea cum ar fi:
răspunsurile la lecţii se remarcă prin originalitate, oferind soluţii neobişnuite, neconvenţionale
le probleme; dau dovadă de imaginaţie vie în conversaţia orală; de asemenea au o serie de
hobby-uri;
 în ceea ce priveşte constituţia fizică s-a constatat că aceşti copii sunt armonios
dezvoltaţi din punct de vedere fizic având chiar înălţime şi greutate superioare covârstnicilor
lor;
 în ceea ce priveşte echilibrul emoţional trebuie precizat că el e stabil, copiii
supradotaţi manifestă toleranţă la frustrare.
Considerăm însă, că acesta este un punct asupra căruia trebuie să ne oprim puţin.
Există autori (Prat, 1979) care evidenţiază că supradotaţii aparţin unei populaţii cu potenţiale
riscuri, atunci când măsurile educative sunt defectuoase.
De asemenea se atrage atenţia (Ajuriaguerra, 1984) că supradotaţii care depăşesc 170
unităţi ale QI-ului pot pune probleme educative deosebite părinţilor şi părinţilor şi pot
prezenta serioase tulburări de comportament, uneori chiar tulburări psihice.
O altă problemă menită a fi discutată o constituie integrarea socială a supradotaţilor.
Unii autori (Bandura, 1978) consideră că aceştia nu prezintă niciun fel de probleme din acest
punct de vedere, ei căutând societatea, dar în acelaşi timp precizează că aceşti copii caută
prieteni care le corespund din punct de vedere intelectual.
 Alţi autori (T. Bogdan şi I. Nica, 1970) precizează că aceşti copii au tendinţa de a se
izola pentru că ei nu găsesc un limbaj comun pentru comunicare cu covârstnicii lor.
Terrassier, 1981 vorbeşte despre „sindromul disincroniei interne” adică decalaj între
nivelul intelectual şi dificultăţile deprinderii scrisului, adică între planul intelectual şi cel
psihomotor. De fapt ce se întâmplă, care este cauza reală a inadaptării? Locul supradotatului
nu este bine definit. Din punct de vedere intelectual preocupările sale nu corespund cu cele ale
covârstnicilor astfel încât, supradotatul nefiind „unul de-al lor”, au tendinţa să-l izoleze.
Atunci el se îndreaptă spre cei de aceaşi vârstă mintală. Dar se ştie că la vârsta pubertăţii şi
adolescenţei, eşti acceptat foarte greu sau nu eşti acceptat în grupul celor care au vârsta
cronologică mai mare decât tine, chiar şi numai cu an. Prin urmare supradotaţii nu-şi găsesc
un grup de prieteni nici printre cei de aceeaşi vârstă cronologică, nici printre cei de aceeaşi
vărstă mintală.
O categorie aparte o pot constitui supradotaţii cu insucces şcolar. Cauzele insuccesului
nu sunt de natură intelectuală ci trebuie căutate în trăsăturile lor de personalitate, imagine de
sine, motivaţie, cauze familiale, relaţii cu profesorii.