Eseu nr.

1 Filosofia Limbajului

I. Introducere

Utilizarea lor în fiecare moment și prezența lor ubicuă în limbajul universal ar putea
lăsa falsa impresie că în cunoașterea numelor proprii nu există loc de controversă. Însă,
divergențele între teoriile lui Gottlob Frege și John Stuart Mill relative conceptului de nume
propriu sunt îndestulătoare pentru a demonstra contrariul. Prin prezentul eseu voi analiza
comparativ cele două concepții și voi demonstra de ce consider că perspectiva lui Gottlob
Frege este cea mai dezirabilă în analiza numelor proprii. În demonstrarea acestei idei mă voi
folosi de numele propriu Aristotel drept exemplu.

II. Argument

Meritul deosebit al lui Frege constă în descoperirea importanței diferențelor de sens

ale numelor proprii care referă la același obiect, pe când Mill nu vorbește despre acest lucru,
având o perspectivă mai simplistă a numelor proprii. Pentru Mill este relevant doar ce denotă
un nume propriu și nimic altceva. Acesta nu consideră relevantă nici etimologia unui nume
propriu, nici diferențele de sens dintre acesta și un alt nume propriu care denotă același
obiect. Chiar dacă această diferență de perspectivă ar putea părea redundantă la prima vedere,
voi încerca să demonstrez că lucrurile nu stau astfel.

În primul rând, perspectiva lui Mill nu admite faptul că dacă, raportând nume proprii
diferite ale aceluiași se remarcă nuanțe epistemice. Anume, să luăm spre exemplu numele
propriu Aristotel, prin raporturile ,,a=a” și ,,a=b” despre care vorbește Frege 1. Pentru Mill,
propozițiile ,, Aristotel este Aristotel” și ,, Aristotel este Stagirite 2” ar părea că au aceeași
valoare de adevăr deoarece denotă același obiect. Pentru Mill singura diferențiere dintre

1
Frege, Gottlob. „Sense and Reference”. The Philosophical Review, Vol. 57, Issue 3.

Durham, North Carolina, U.S.A.: Duke University Press, 1948. pp. 119
2
Poreclă sau pseudonim al lui Aristotel, datorat faptului că a fost născut în Stagira
aceste nume ar fi că acestea au scopuri diferite pentru care sunt folosite, ,, unul, doar pentru
a-l distinge (pe Aristotel) de alte persoane despre care se vorbește; celălalt pentru a indica un
fapt relativ acestuia...”3. Dar chiar și cu această distincție în minte, pentru Mill, cele două
propoziții au, esențialmente, aceeași valoare de adevăr. Această perspectivă confiscă,
bineînțeles, conștiinței înțelegerea procesului de descoperire care se regăsește în diferența
dintre cele două propoziții. Anume că pentru cineva căruia nu îi este cunoscut raportul de
identitate între ,,Aristotel” și ,, Stagirite”, adică nu cunoaște faptul că referă la același obiect,
propoziția ,, Aristotel este învățătorul lui Alexandru cel Mare” va fi purtătoare de o
însemnătate mai mare decât în cazul propoziției ,, Aristotel este Aristotel”, deoarece, pentru
necunoscător se produce în urma primei propoziții o descoperire, iar a doua rămâne doar la
statutul de tautologie.

III. Contraargument

Un contraargument venit din direcția lui Mill ar putea fi că în definitiv, numele proprii
își pierd semnificația și nu rămân a fi decât niște semne care au ca scop denotarea, astfel
diferența între ,, Aristotel este Stagirite” și ,, Aristotel este Aristotel” este, dacă se poate vorbi
de o diferență, este irelevantă deoarece aceste nume își pierd oricum semnificația, sau
semnificația își pierde valoarea. Pentru a demonstra această idee, Mill se folosește de
exemplul orașului Dartmouth4, dar argumentul se poate plia, bineînțeles, și pe exemplul
utilizat până acum.

Mill ar presupune nu are importanță cum am ajuns să folosim fie numele de

,,Aristotel” sau ,, Stagirite”, nu are nicio importanță cum au apărut numele acestea și cum s-a
ajuns într-un final să refere la aceeași persoană. Pentru Mill, numele proprii nu au decât
valoarea unor semne folosite pentru a distinge un obiect de celelalte, iar dacă două (sau mai
multe) fac trimitere la același obiect, acestea ar trebui să poată fi substituite între ele fără ca
sensul propoziției să sufere.

Conform lui Mill, numele propriu este independent de etimologia sa și de

împrejurimile care au cauzat apariția acestuia. Anume că dacă s-ar fi aflat că de fapt Aristotel
nu s-a născut în Stagira, porecla de Stagirite ar fi rămas în continuare în uz.
3
Mill, John Stuart. “A System of Logic, Ratiocinative and Inductive”. London: Longmans, Green Reader and
Dyer, 1868, pp. 42
4
Mill, John Stuart. “A System of Logic, Ratiocinative and Inductive”. London: Longmans, Green Reader and
Dyer, 1868, pp. 39
 IV. Răspuns la contraargument și concluzii

Ideea că viziunea lui Mill confiscă propoziției ,, Aristotel este Stagirite” meritul că ar
îmbogăți cunoașterea rămâne, totuși, validă. Chiar dacă admitem că un nume propriu este
totalmente independent de înțelesul său etimologic, afirmând raportul de identitate a două
semne ce denotă același obiect, are și în condițiile acestea valoare epistemică. Pentru cineva
care îi socotea pe Aristotel și Stagirite ca fiind două persoane diferite, prin propoziția ,,
Aristotel este Stagirite” scapă astfel de o convingere greșită.

De asemenea, indiferent cât de relevantă ar fi pierderea sensului inițial al unui nume

propriu, acest proces nu se întâmplă suficient de rapid, sau suficient de des încât să ia prin
surprindere autoritățile epistemice. Exemplul lui Mill ia în calcul cazul posibil în care dacă
râul Dart si-ar schimba direcția debitului, orașul Dartmouth își păstrează numele, chiar dacă
acesta și-a pierdut semnificația inițială, la fel este și cazul și cu exemplul numelui Stagirite.
Însă fenomenele de genul acesta sunt foarte puțin probabile și, dacă se întâmplă, sunt
suficient de rare încât să nu prezinte vreo relevanță pentru problema sensurilor numelor
proprii în general.

În concluzie, deși Mill are o viziune merituoasă și pertinentă cu privire la numele

proprii, perspectiva lui Frege apare în acest context ca o completare, ca o consolidare a ceea
ce a teoretizat Mill, deci putem spune că cele două viziuni nu se exclud, cel puțin nu în
totalitate, una pe cealaltă.
Bibliografie

 Frege, Gottlob. „Sense and Reference”. The Philosophical Review, Vol. 57, Issue 3.
 Durham, North Carolina, U.S.A.: Duke University Press, 1948. pp. 203-230
 Mill, John Stuart. “A System of Logic, Ratiocinative and Inductive”. London: Longmans, Green
Reader and Dyer, 1868. pp. 39-45