Moara cu noroc, Ioan Slavici

Marii clasici reprezinta o etichetă postumă, referitoare la valorea consacrată a operei -şi nu la
curentul literar numit clasicism, dată unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici
şi Mihai Eminescu . Pe toţi patru îi uneşte apartenenţa la aceeaşi grupare, Junimea, şi la spiritul impus de
aceasta. Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civilizatia Romaniei, Titu Maiorescu va
justifica prin scrisul si mai ales prin cel al celor patru scriitori clasici, durabilitatea acestei epoci, atat in
ceea ce priveste literatura cat si existenta unei limbi nationale consolidate si moderne. Dezvoltandu-se
toate genurile literare, istoria literaturii romane va retine ca definitiva aceasta perioada, ea simbolizand
sincronizarea cu Europa in ceea ce sustinea Titu Maiorescu: “… sa fim nationali cu fata spre
universalitate” pentru “o ridicare a fondului autohton la inaltimea formelor imprumutate, pentru ca a da
inapoi este cu neputinta”.
Intr-un context literar divers prin tematica si limbaj, opera lui Ioan Slavici reprezintă un moment
notabil in spaţial literar romanesc. Imaginaţia creatoare,sensibilitatea artistica, puterea de sinteza si
originalitatea constituie doar câteva constante ale operei sale.
Viziunea asupra lumii a autorului este reflectata in texte precum:”Popa Tanda”, „Budulea taichii”
sau „Moara cu noroc”,fiind rezultatul simbiozei complexe dintre concepţia sa artistica si sistemul
axiologic. Astfel, se remarca la nivelul întregii sale creaţii teme si motive recurente: familia, existenta
umana, iubirea sau dezradacinarea.
Element paratextual, titlul „Moara cu noroc” este reprezentata sub forma unei structuri
nominale, care indica prin sugestie discursul epic si prefigurează mesajul acestuia. Veritabil macrosemn
lingvistic, titlul are conotaţii ironice şi tragice, putând fi interpretat per contrarium: fosta moară,
devenită cârciumă, - Moara cu noroc - reprezintă un topos în care personajele vor sfârşi tragic. In plus,
lexemul moara reprezinta o metafora pentru macinarea sufletelor.
Specie a epicii culte, Moara cu noroc de Ioan Slavici (vol. Novele din popor, 1881) este o
nuvelă, cu 17 capitole, având un fir narativ central, de-a lungul căruia este urmărită evoluţia
personajelor. Uzând de tehnica analizei psihologice, este prezentat conflictul interior al
protagonistului, care trăieşte o dramă generată de propriile contradicţii: dorinţa de a câştiga bani, în
mod necinstit, şi totodată de a-şi păstra integritatea. Ca şi în alte nuvele, accentul se pune pe evoluţia
actanţilor şi mai puţin pe actul povestirii Trecerea de la o secvenţă epică la alta se realizează prin
tehnica înlănţuirii cauzale şi temporale, fapt ce subliniază caracterul realist al scrierii.
Tema o reprezintă consecinţele nefaste ale înavuţirii pe căi nelegale şi imorale, aspect ce
conferă nuvelei un caracter moralizator. Reperele temporale şi spaţiale conferă veridicitate naraţiunii
obiective, timpul evenimentelor fiind marcat de sărbătoarea Învierii şi a Sfântului Gheorghe. Acţiunea
se desfăşoară într-un spaţiu şi un timp precizat: este vorba despre ţinuturile din zona Aradului, lângă
Şiria şi Ineu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se înregistrează primele manifestări ale
relaţiilor de tip capitalist, prin exprimarea interesului crescând pentru bani.
Acţiunea se desfăşoară conform momentelor subiectului, un rol important având
conflictul exterior dintre Ghiţă (protagonist) şi Lică (antagonist). În expoziţiune, descrierea drumului
care duce la cârciuma are rolul de a fixa reperele spaţiale, de a contura cadrul şi atmosfera: De la Ineu ,
drumul o ia printre păduri şi peste ţarini..
Intriga se declanşează odată cu venirea lui Lică Sămădăul la cârciumă, cel care va exercita o
influenţă negativă asupra lui Ghiţă şi a familiei lui. Apariţia acestui personaj perturbă liniştea familiei.
Mai întâi îi cere informaţii cârciumarului în legătură cu porcarii şi cu turmele de porci care trec pe
acolo, iar acesta îi răspunde precaut şi încearcă să-şi impună autoritatea, însă îşi dă seama că
Sămădăul este un individ periculos. Din acest moment, Ghiţă îşi înţelege inferioritatea, acumulează
frustrări, ştiind că trebuie să-şi protejeze familia: devine interiorizat faţă de Ana, irascibil, agresiv, fiind
nemulţumit de presiunea exercitată de porcar asupra sa, însă nu poate renunţa la gândul câştigului.
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte procesul alienării/înstrăinării cârciumarului faţă de soţie şi faţă de
copii. Cizmar sărac,dar cu o viaţă liniştită,om cinstit şi harnic, Ghiţă ia în arendă o cârciumă, aşezată la
răscruce de drumuri, înconjurată de locuri pustii. Astfel, devine complicele lui Lică la jefuirea
arendaşului şi la uciderea unei femei şi a copilului.Este reţinut de poliţie, dar este eliberat pe
chezăşie.Va dori să se alieze cu jandarmul Pintea , pentru a-l demasca pe Sămădău, însă nu este
sincer, şi îi oferă dovezi doar după ce îşi opreşte jumătate din banii aduşi de Lică. Punctul culminant
coincide cu scena în care cârciumarul o determină pe soţie să se apropie de Lică. Îi lasă singuri, iar el
merge să-l denunţe jandarmului pe acesta.. Dezumanizat,Ghiţă o ucide din gelozie pe Ana, iar el devine
victima lui Răuţ, complicelelui Lică. Deznodământul este tragic, cârciuma se năruie într-un incendiu
provocat de oamenii lui Lică, iar acesta moare, lovindu-se, în mod voit, de un buştean.. Se salvează
doar bătrâna şi copiii, simboluri ale înţelepciunii şi ale inocenţei..
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin reluarea descrierii drumului, ca simbol al vieţii,
ce îşi continuă cursul şi după cele întâmplate la Moara cu noroc: Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.
Ghiţă este un personaj complex, rotund , care involuează de la la condiţia omului obişnuit, la
cea a unui individ dezumanizat, sub influenţa Sămădăului. Cu ajutorul monologului interior, sunt
dezvăluite gândurile bărbatului, al cărui punct vulnerabil îl constituie tocmai dragostea şi grija faţă de
cei dragi. Acesta afirmă, încercând să se justifice (autocaracterrizare): Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare. Caracterizarea
indirectă rezultă din gesturile, mimica, limbajul sau relaţiile cu alte personaje. Om harnic, cumsecade,
blând şi echilibrat, acesta doreşte să strângă bani pentru a-şi angaja zece calfe ca să repare cizmele
oamenilor. Deşi intuieşte caracterul malefic al intrusului, care îi cere bani şi informaţii despre turmele de
porci şi despre porcarii care tre la Moara cu noroc, acesta cedează, aşa cum rezultă din monologul
interior: ...se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică. Temător şi prudent, Ghiţă .
încearcă să se apere împotriva lui Lică: merge la Arad, îşi cumpăra două arme, îşi ia doi câini, angajează
o slugă , pe ungurul Marţi.
Naraţiunea este de formula traditionala, heterodiegetica, perspectiva este auctoriala,
ceea ce presupune o viziune „din darat”, focalizare externa si un punct de vedere obiectiv. Astfel,
naratorul est extradiegetic lucru sustinut de prezenta mărcilor lexico-gramaticale la persoana III: „el”,
„lui”, „vazuse”.
Nuvela „Moara cu noroc”, productie literara semnata de Ioan Slavici, impune o viziune veridica
asupra temei familiei prin prezentarea verosimila a evenimentelor. Pe acest fundal se conturează
conflicte atat interioare, cat si exterioare care determina destinul protagonistului. Trăsătura
fundamental a nuvelei este aceea ca dezvolta teme moralizatoare, Ghita fiind un personaj complex,
rotund si realist care se caracterizează prin oscilatia dintre moralitate si imoralitate. Principala instanta
narativa este cea auctoriala, iar pauzele descriptive au un rod de a plasa acţiunea intru-un spaţiu
construit pe modelul celui real si de a fixa.
Alexandru Lăpusneanul, Costache Negruzzi

Perioada paşoptistă (1830-1860) reprezinta o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în

preajma Revoluţiei de la 1848. Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa
curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare:
iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient sunt asimilate simultan. Paşoptismul
este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente
exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru
impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate
domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.
Specie epica in proza ce prezinta in chip verosimil si obiectiv imaginea esentializata a unei lumi si
a unor destine, nuvela are un singur plan narativ si este focalizata asupra unui personaj caracterizat prin
complexitate. Desi nu se pune accent asupra actiunii, aceasta este dinamizata de conflicte puternice.
Intr-un context literar divers prin tematica si limbaj, opera lui Costache Negruzzi reprezintă un
moment semnificativ in spaţial literar romanesc. Imaginaţia creatoare,sensibilitatea artistica, puterea de
sinteza si originalitatea constituie doar câteva constante ale operei sale.
Viziunea asupra lumii a autorului este reflectata in texte precum: Negru pe alb, Aleaxandru
Lapușneanul, fiind rezultatul simbiozei complexe dintre concepţia sa artistica si sistemul axiologic.
Astfel, se remarca la nivelul întregii sale creaţii teme si motive recurente istoria, tiranul, familia sau
existența umană.
Element paratextual, titlul Alexandru Lapușneanul este reprezentata sub forma unui substantiv
propriu care indica prin simbol discursul epic si prefigurează mesajul acestuia. Veritabil macrosemn
lingvistic, titlul anticipează tema istoriei, protagonistul fiind un personaj cu atestare istorica, asa cum
reiese și din cronica semnată de Grigore Ureche- Letopisețul Țării Moldovei..
Nuvela are ca principiu tema lupta pentru putere in epoca medievala, fiind prezentata artistic o
perioada sangeroasa din istoria Moldovei, fixate temporal pe la mijlocul secolului al XVI-lea, sub puterea
unui domnitor tiran. Domnia lui Alexandru Lapusneanul evidentiaza lupta pentru impunerea autoritatii si
consecintele detinerii puterii de catre un domnitor crud.
Din punct de vedere compoziţional, nuvela este organizat(a) in patru parți ce respecta principiul
cronologic, tehnica narativa dominanta este aceea a inlantuirii. In acest context, compoziţia este
caracterizata prin echilibru, epic logic si continuitate, având planuri clar delimitate.
Subiectul respecta trăsăturile specifice textelor realiste: năzuinţa de a reda veridic realitatea, crearea
iluziei autenticităţii, dezvoltarea artei portretului si cultivarea unui stil sobru. Nuvela surprinde adoua
domnie a lui Al.Lapusneanul. Fiecare parte poartă câte un moto semnificativ, care le rezumă şi care
constituie replici rostite de anumite personaje:  „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..."- răspunsul dat de
Lăpuşneanu soliei de boieri care îi ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea;  
„Ai să dai samă, Doamnă.!" - avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei
Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său;  „Capul lui Motoc vrem..." - cererea
vindicativă a norodului care găseşte în Motoc un vinovat pentru toate nemulţumirile;   „De mă voi scula,
pre mulţi am să popesc şi eu..." ameninţarea rostită de Lăpuşneanu care, bolnav, fusese călugărit
potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească.
Naraţiunea este de formula clasica, heterodiegetica, perspectiva este auctoriala, ceea
ce presupune o viziune ”din darat”, focalizare externa si un punct de vedere obiectiv. Astfel, naratorul
este extradiegetic lucru sustinut de prezenta mărcilor lexico-gramaticale la persoana III- lui, era.
Protagonistul nuvelei,Al.Lap, este centrul de iradierea semnificaţiilor si purtătorul
mesajului, fiind surprins in mai multe ipostaze- de sot, de domnitor, de tiran. De aceea, Al. Lapusneanu
este un personaj verosimil, credibil, care concentrează întreaga problematica a nuvelei. La nivelul
discursului epic, se observa faptul ca domina caracterizarea indirecta, din vorbe, fapte, gesturi,
vestimentaţie si atitudini. Astfel, inteligența, arta disimularii, caracterul vindicativ si cel malefic se
dovedesc a fi principalele atribute ale actantului. Erou romantic, protagonistul, este alcătuit din
puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări deosebite. Autorul
îşi urmăreşte personajul, de-a lungul celor patru parti, din momentul intrării în ţară şi până în clipa
morţii. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanul.
Principala sa trasatura este cruzimea. Gesturile si mimica personajului sunt inregistrate prin notatii
scurte la fel ca indicatile scenice ale unui regizor :”Spun ca in minutul acela el era foarte galben la fata si
ca racla sfantului ar fi tresarit “. Folosind substantivele se precizeaza ipostazele personajului
“rotund”,”tiranu,”bolnavul” epitetele de caracterizare in inversiune :”nenorocitul domn” ,”aceasta
desantata cuvantare “. Caracterizarea realizata de de alta personaje este succinta : “crud este si cumplit
este omul acesta “(mitropolitul Teofan),” sangele cel pangarit ca un tiran ca tine ” (Spancioc).Prin
autocaracterizare se evidentiaza evidentiaza trasaturi morale: “n-as fi un natarau de frunte cand m-as
crede in tine ?”  O prima scena semnificativa pentru a ilustra cruzimea personajului este aceea cand
Motoc este linsat de multime. Dupa ce sunt ucisi boierii, putinii slujitori care scapa cu viata dau de veste
in sat de cele intamplate, asa ca o multime de oameni vin la portile curtii domnesti. Intrebati ce vor
acestia raspund ca vor capul lui Motoc. Lapusneanul profita de ocazie si il da pe Motoc multimii, scapand
astfel de un alt boier tradator, fara ca sabia sa se manjeasca cu sangele lui, cum ii promisese. O alta
scena semnificativa o reprezinta aceea in care Lapusneanul ii prezinta leacul de frica Ruxandei. Dupa ce
sunt ucisi cei 47 de boieri, capetele lor sunt asezate intr-o piramida, in functie de rang. Cand termina,
Lapusneanul o cheama pe Ruxanda sa-i dea leacul de frica, insa aceasta lesina, spre dezamagirea
domnitorului.

Nuvela ALEXANDRU LAPUSNEANUL, productie literara semnata de Costache Negruzzi, impune o

viziune veridica asupra istoriei prin prezentarea verosimila a evenimentelor. Pe acest fundal se
conturează conflicte mai ales exterioare care determina destinul protagonistului ,caracteristica a nuvelei
istorice. Trăsătura fundamental a textului este aceea ca dezvolta teme de inspirate nationala, A.L..fiind
un personaj complex, rotund, realist si cu atestare istorica, care se caracterizează prin:cruzime, arta
disimularii si inteligenta Principala instanta narativa este cea auctoriala, iar pauzele descriptive au un rod
de a plasa acţiunea intru-un spaţiu construit pe modelul celui real, de a fixa portrete sau de a sonda
psihologii.
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Marii clasici reprezinta o etichetă postumă, referitoare la valorea consacrată a operei -şi nu la
curentul literar numit clasicism, dată unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici
şi Mihai Eminescu . Pe toţi patru îi uneşte apartenenţa la aceeaşi grupare, Junimea, şi la spiritul impus de
aceasta. Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civilizatia Romaniei, Titu Maiorescu va
justifica prin scrisul si mai ales prin cel al celor patru scriitori clasici, durabilitatea acestei epoci, atat in
ceea ce priveste literatura cat si existenta unei limbi nationale consolidate si moderne. Dezvoltandu-se
toate genurile literare, istoria literaturii romane va retine ca definitiva aceasta perioada, ea simbolizand
sincronizarea cu Europa in ceea ce sustinea Titu Maiorescu: “… sa fim nationali cu fata spre
universalitate” pentru “o ridicare a fondului autohton la inaltimea formelor imprumutate, pentru ca a da
inapoi este cu neputinta”.
Basmul cult este specia narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice înfăţişând drumul maturizării
eroului. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele
secundare se raportează la protagonist şi au diferite funcţii ca în basmul popular, dar
individualizate prin atribute exterioare şi limbaj. În basmul cult stilul este elaborat, se îmbină
naraţiunea cu descrierea şi dialogul: „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii
epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în
povestirea faptelor dialogul personajelor.” (Tudor Vianu, Studii de literatura română).
Intr-un context literar divers prin tematica si limbaj, opera lui Ion Creangă reprezintă un moment
notabil in spaţial literar romanesc. Imaginaţia creatoare,sensibilitatea artistica, puterea de sinteza si
originalitatea constituie doar câteva constante ale operei sale.
Viziunea asupra lumii a autorului este reflectata in texte precum ”Amintiri din copilărie”, ”Dănilă
Prepeleac” sau ”Povestea lui Harap-Alb”,fiind rezultatul simbiozei complexe dintre concepţia sa artistica
si sistemul axiologic. Astfel, se remarca la nivelul întregii sale creaţii teme si motive recurente: familia,
călătoria, lupta dintre bine și rău, inițierea, iubirea sau dezradacinarea.
Element paratextual, titlul „Povestea lui Harap-Alb” este reprezentata sub forma unei structuri
nominale, care indica prin sugestie discursul epic si prefigurează mesajul acestuia. Veritabil macrosemn
lingvistic, titlul conține numele eroului eponim evidenţiază statutul neobiş nuit, de slugă. Oximoronul
generat de simbolurile cromatice sugerează evoluţia spirituală de la ipostaza de neiniţiat, la cea de print.
Totodată, lexemul ”poveste” sugerează destinul protagonistului .
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar motivele narative:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului,
pedeapsa, căsătoria.
Acţiunea se desfăşoară linear, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, nedeterminate,  caracterizate prin atemporalitate şi
aspaţialitate: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai
avea un frate mai mare, care era împărat într-o ţară, mai depărtată…Ţara în care împărăţea
fratele  cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”.
 Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează
dificultatea aventurii eroului de a ajunge de la un capăt la celălalt al lumii- de la imaturitate la
maturitate.
În basm, se identifică formule specifice: cea iniţială -„ Amu cică era odată într-o ţară un
craiu care avea trei feciori.”şi ce  finală- „…şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă;
cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se
uită şi rabdă.”. Formulele mediane -„ Şi merg ei o zi, merg două şi merg patruzeci şi nouă”, „şi
mai merge el cât mai merge”,  realizează trecerea de la o secvenţa narativă la alta şi întreţin
suspansul.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni: o situaţie
iniţială de echilibru, un eveniment care dereglează echilibrul, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor,
trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Cele trei ipostaze ale mezinului corespund în plan compoziţional, unor părţi narative,
etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – fiul
craiului, mezinul (naivul), parcurgerea drumului – Harap – Alb (novicele, cel supus iniţierii),
răsplata – împăratul (iniţiatul).
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci serii de probe. Răul nu este întruchipat de făpturi
himerice, ci de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, în două ipostaze: Spânul şi omul roş.
„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care, neavând fete, are nevoie de un moştenitor la
tron (motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină
parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului( motivul superiorităţii
mezinului). Destoinicia fiilor e probată mai întâi de tată, care impune o condiţie iniţială
obligatorie celui care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a
vieţii. Astfel, tânărul va repeta iniţierea tatălui. Calul, descoperit cu tava de jăratic după trei
încercări, va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi
poate zbura.
Coborârea în fântână reprezintă spaţiul naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui
marchează  începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână,
ca un naiv fecior de crai pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spânului. Răutatea Spânului îl va
pune în situaţii dificile, trebuind să demonstreze calităţi morale. Jurământul din fântână include
şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii).
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din
Grădina ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sf Duminici care-l sfătuieşte cum să procedeze. A treia
probă este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare care au puteri supranaturale. Drumul spre
împăratul Roş începe cu trecerea altui pod. Astfel, dând peste un alai de furnici, cruţă viaţa
acestora, alegând să treacă înot o apă mare. Drept răsplată , crăiasa furnicilor îi dă o aripă.
Aceeaşi răsplată primeşte de la  crăiasa albinelor. Cel care va deveni cândva împărat dovedeşte
pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune la o serie de probe, trecute datorită puterilor
supranaturale ale ajutoarelor: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă, ospăţul pantagruelic – cu
ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă, alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă
la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre – cu ajutorul lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.
Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită”, impune o nouă probă: calul lui Harap-
Alb şi turturica ei să aducă „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de unde se bat
munţii în capete”. Proba e trecută de cal şi fata îl însoţeşte la curtea împăratului Verde. Pe drum,
eroul se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata
identitate. Fata îl demască pe Spân care-l acuză pe Harap-Alb că a dezvăluit secretul şi îi taie
capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea s-a încheiat. Calul este acela care
distruge întruchiparea răului: „ zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de
acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în
infern, a morţii iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Eroul reintră în posesia paloşului şi se căsătoreşte cu fata de împărat, primind şi împărăţia drept
recompensă. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul
constă în refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului.
Personajele – oameni dar şi fiinţe himerice cu trăsături omeneşti – sunt purtătoare ale
unor simboluri: binele şi răul. Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale,
dar dobândeşte, prin trecerea probelor, o serie de calităţi psiho-morale, necesare unui împărat:
mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul. Sensul didactic al
basmului e exprimat de Sf Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce-i necazul”.
Numele personajului reflectă condiţia sa duală: rob, slugă(Harap), de origine nobilă(Alb),
iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare între naivitate şi învierea
spirituală.
Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău
necesar”: „ Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte”.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează. Cu excepţia eroului care parcurge
un drum iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii reductibile la o trăsătură
dominantă. Portretele celor cinci tovarăşi ai eroului ascund defecte umane. Împăratul Roş şi
Spânul sunt răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă.
Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral şi
regional conferă originalitate limbajului şi diferă de stilul naratorului popular: „Creangă restituie
povestirea funcţiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui
auditor”.
Naraţiunea este de formula traditionala, heterodiegetica, perspectiva este auctoriala, ceea ce
presupune o viziune „din darat”, focalizare externa si un punct de vedere obiectiv. Astfel, naratorul est
extradiegetic lucru sustinut de prezenta mărcilor lexico-gramaticale la persoana III: „el”, „lui”, „vazuse”.

Plăcerea zicerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a  umorului –

exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea alaltăieri”, diminutive cu valoare
augumentativă: „băuturică, buzişoare”, expresii: „dă-i cu cinstea să peară ruşinea”, caracterizări
pitoreşti – portretul lui Ochilă, Gerilă.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei despre
lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul
limbajului. Ca orice basm însă, ”Povestea lui Hrap-Alb” pune în evidenţă idealul de dreptate,
cinste şi adevăr.