REALISMUL (noțiuni introductive)

În sens larg/general, realismul (lat. realis, fr. réalisme) denumește capacitatea artei de a
crea reprezentări ficționale pornind de la realitatea fenomenală (termen pus în circulație de G.
Courbet, corifeul școlii realiste în pictură: ,,Titlul de realist mi-a fost impus, tot așa cum cel de
romantic le-a fost impus artiștilor de la 1830. Esența realismului e negarea idealului și a tot ce
decurge de aici.”).
În sens retrâns/specializat, conceptul desemnează curentul artistic (literatură, pictură)
cristalizat în Franța, în sec. al XIX-lea, care se opune romantismului, reactualizând conceptul de
mimesis al Antichității grecești cu sensul de ,,redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a
epocii în care trăim”, de ,,reprezentare” obiectivă ,,justificată de rațiune” (revista ,,Le Réalisme”,
1856 – 1857, fondată de Jules Champfleury și Edmond Duranty, considerați teoreticienii realismului).
Honoré de Balzac afirma: ,,romancierul va trebui să zugrăvească societatea așa cum e ea, fără
să caute s-o idealizeze, într-un spirit de obiectivitatea cât de perfect posibil și indiferent față de
protestele publicului, înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine”.

Reprezentanți: Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Dickens, Thackeray, Tolstoi, Dostoievski,

Strindberg.

Trăsături ale realismului:

 năzuința de a oglindi veridic, obiectiv realitatea contemporană (obținerea ,,efectului de real”
este, însă, posibilă numai prin ,,decuparea” unor ,,felii de viață” semnificative, prin ordonarea
și esențializarea semnficațiilor pe coordonatele unei logici riguroase care, de fapt, lipsește
realității; nu întâmplător, Maupassant afirma: ,,Am ajuns la concluzia că Realiștii talentați ar
trebui să se numească mai degrabă Iluzioniști.”)
 crearea iluziei autenticității;
 documentarea riguroasă – vezi zugrăvirea mediilor sociale, dezvoltarea observației și a
reflecției morale, a analizei psihologice, a tehnicii detaliului relevant;
 narațiunea heterodiegetică (pers. a III-a narativă), imperfectul/perfectul simplu sau compus al
narării, naratorul omniscient în ipostază demiurgică, focalizare zero;
 unitatea de compoziție: progresia logică, adesea liniară și cronologică a acțiunii, compoziția
închisă, simetria și circularitatea;
 ambiția totalității, intenția de a surprinde atât particularul, cât și general-umanul, frumusețea
fragilă a existențelor modeste și urâtul cotidian, dramele mărunte și marile tragedii colective,
binele și răul;
 dezvoltarea artei portretului – personaje tipice, verosimile, din toate clasele sociale, create
prin observarea directă a vieții, surprinzând raportul dintre om și mediul său natural, social și
istoric;
 cultivarea stilului subru, adesea impersonal și anticalofil.

Realismul literar românesc:

- absența unui program estetic propriu-zis și a unei școli/grupări coerente de artiști;
- formule estetice diverse (realism de factură populară, realism obiectiv, realism psihologic, de
proiecție mitică/epopeică etc.) se manifestă sincron cu alte curente, începând din perioada
pașoptistă (C. Negruzzi, N. Filimon), continunând în perioada Marilor Clasici (Creangă,
Caragiale, Slavici) și atingând apogeul în perioada interbelică (Liviu Rebreanu, G. Călinescu);
- în epoca postbelică: ,,realismul socialist”, apoi, printr-o autentică recuperare, neorealismul
,,obsedantului deceniu” (Marin Preda).