MarileSistemeGeograficeNaturale Extras Ieleniz

IELENICZ, M., COMANESCU, L.
, 2003, Geografie fizica

1 generala: bazele geogafieie fizice, Ed. Universitara,
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
6. MARILE SISTEME NATURALE – GEOGRAFICE
6.1. Zonele şi regiunile naturale de pe uscat
6.1.1. Zona caldă
Se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la

paralela de 350).În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct.
6.1.1.1. Regiunea naturală ecuatorială
În ansamblul marilor complexe naturale ale Globului, regiunea ecuatorială, deşi nu prea
extinsă, are un loc distinct impus atât de poziţia centrală, de o parte şi de alta a Ecuatorului (în
medie până la 50 latitudine nordică şi sudică), cât şi de constanţa în timp a peisajelor sale. Se
adaugă influenţele pe care unele elemente ale componentelor naturale ale mediului din această
regiune le exercită asupra celor de la latitudini mai mari dacă nu chiar la nivelul întregului Glob.
Spre exemplu, rolul pădurii ecuatoriale în oxigenarea atmosferei terestre, locul ei concentrarea
şi conservarea unei mari rezerve de specii vegetale şi animale etc.
În cadrul acesteia se includ regiuni joase şi de altitudine medie (cam până la 1000 m) din
America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian), Africa (bazinul fluviului
Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului etc.), Asia de Sud-Est (Indonezia,
Filipine, Malayia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon) etc.).Ceea ce impresionează, la scara
macropeisajului regiunii, este pădurea ecuatorială. Dar aceasta nu constituie decât o exprimare
generală a interferenţei elementelor componentelor naturale în care un rol determinant revine
celor climatice.
- Climatul ecuatorial se caracterizează prin manifestarea aproape constantă a
elementelor sale pe parcursul anului lipsit de sezoane şi cu zile şi nopţi egale ca durată. Se
impun: insolaţia ridicată, evapotranspiraţia bogată în condiţiile unor temperaturi mari,
umiditatea şi precipitaţiile însemnate, se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”.
Radiaţia solară totală este de 150 –160 kcal/cm2/an, cu o distribuţie lunară relativ
uniformă .Temperaturile medii lunare oscilează între 250 şi 280 C, ceea ce face ca amplitudinile
termice să fie reduse; valorile maxime sunt la echinocţii, când Soarele se află la zenit. Dar, ele
nu depăşesc decât rar 350 C, întrucât aici se produce un consum mare de căldură prin evaporaţie.
Dacă amplitudinile termice anuale sunt de numai câteva grade, în schimb regimul termic diurn
evidenţiază diferenţe evidente (de la 200 noaptea, la 30-350 C ziua).Dimineţile sunt senine,
răcoroase şi cu umiditate mai redusă; la amiază, pe fondul creşterii temperaturii, se amplifică
nebulozitatea, au loc căderi de ploaie bogate, predominant sub formă de aversă. După apusul
Soarelui, temperaturile scad cu accent pe ultima parte a nopţii. Variaţiile termice diurne sunt
evidente în spaţiile deschise, pe când în pădure sunt mult mai reduse (1-30).Dacă pe terenurile
defrişate, oscilaţiile de temperatură se propagă până la o adâncime de 15 cm, sub pădure acestea
lipsesc. Deci, în spaţiul pădurii ecuatoriale se poate vorbi de o aproape omogenitate termică.
Anual cad între 1000 şi 3000 milimetri precipitaţii; au distribuţie lunară relativ uniformă.
Condiţiile locale impuse de prezenţa unor bariere montane în calea maselor de aer oceanice pot
1
IELENICZ, M., COMANESCU, L., 2003, Geografie fizica
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
genera cantităţi de apă ce depăşesc 3000 mm (în Arhipelagul Marschall şi în alte insule pacifice
ajunge la 4500 mm) sau în revers diminuarea lor. Cu toate că prin evapotranspiraţia foarte
intensă cea mai mare parte din precipitaţii reintră în atmosferă, în sol sunt suficiente rezerve de
apă care permit, între altele, dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante. În timpul anului există unele
diferenţe în cantitatea de precipitaţii căzută (maximum la echinocţii şi minimum în august şi
decembrie – ianuarie).Din cantităţile de apă căzute, pe solul de sub pădure, ajung doar 65 –
95%, în funcţie de densitatea acesteia şi de tipul de ploaie (cea mai mare cantitate provine de la
averse).Dar agresivitatea ploilor torenţiale este anulată de covorul vegetal dens.
- Condiţiile climatice (îndeosebi temperaturile şi umiditatea ridicate) fac ca
procesele pedogeneticei să fie deosebit de active şi continue. Ele se materializează în alterarea
intensă a substratului mineral până la eliberarea oxizilor, descompunerea materiei organice şi
formarea unor soluri cu grosime mare (feralsoluri), în care la suprafaţă predomină siliciu, iar
spre bază acumulările, în procent diferit, de oxizi de fier, aluminiu şi uneori de mangan (de aici
culoarea roşie, portocaliu, brună).Deşi pe aceste soluri se concentrează o cantitate însemnată de
materie organică, aici nu există litieră întrucât descompunerea ei este foarte rapidă; ca urmare,
humusul este însă redus ceea ce face ca arborii să-şi dezvolte un sistem radicular profund spre
baza păturii de alterare unde încă există substanţe necesare. Culturile practicate pe suprafeţele
de pe care pădurea a fost îndepărtată au producţii reduse şi limitate în timp. De aceea aici se
realizează frecvent o agricultură itinerantă.
Caracteristicile solului depind şi de roca mamă (acidă pe granite, gresii; bazică pe

bazalte, calcare etc.), dar şi de caracteristicile drenajului (slab la solurile mlăştinoase în zonele
de exces de umiditate).
Vegetaţia regiunii este dominată de o pădure bogată, cunoscută sub diferite denumiri
(selvas, hylaea, bosanes)).Acesteia îi sunt specifice: numărul mare de specii şi genuri cu ritm
rapid de creştere; distribuţia etajată a componentelor (arbori foarte înalţi ce ajung la 50 m, cu
dispoziţie discontinuă, sub care se află arbori cu înălţime de 25 – 30 m care au o dezvoltare
largă, arbori sub 10 m înălţime şi arbuşti, iar la bază un strat de muşchi, graminee, ciuperci, un
număr ridicat de liane, alge, muşchi, ferigi, orhidee etc. (I. Pop, 1979).
Unele diferenţe în caracteristicile solului şi mai ales în cantitatea de apă înmagazinată în
acesta produc modificări în alcătuirea şi fizionomia vegetaţiei. Pădurea ecuatorială tipică există
pe soluri bine drenate şi cu reacţie bazică. În locurile cu drenaj redus, ea capătă alte
caracteristici, în funcţie de durata intervalului cu exces de apă. În general, numărul de specii
scade, iar cele ce se dezvoltă şi-au creat anumite adaptări care să permită aerarea (rădăcini
aeriene).
La latitudini mai mari (50 – 100) se realizează trecerea de la pădurea tipic ecuatorială
(devine mai rară) la vegetaţia de savană. În lunile cu precipitaţii reduse, arborii îşi pot pierde
frunzele, ceea ce face ca la nivelul solului să crească amplitudinile termice şi aceştia să se
usuce.
Între arborii cu valoare economică deosebită sunt: în Brazilia – arborele de cauciuc
(Hevea braziliensis), arborele de cacao (Theobroma cacao), palmierul de fibre textile
(Astnocaryum vulgare), palmierul de vin (Maurita vinifera); în Africa – acaju (Khaya),
abanosul (Diospyros), palisandrul (Dalbergia), arboraşul de cafea (Coffea liberica, C. arabica),
palmierul de ulei (Elaeis guineensis), palmierul de rafie (Raphia gigantea); în Asia de SE –
abanosul (Diospyros ebenum), mango (Mangifera indica), arborele de scorţişoară
2
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
(Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnină (Strychnos nux-vomica), palmierul de zahăr

(Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi (Bambusa procera) etc.
Unele suprafeţe ale pădurii ecuatoriale (mai ales în Asia de Sud-Est) au fost defrişate,
locul lor fiind luat de culturile de orez, bananieri, manioc, arbori de cacao, chinină, cauciuc etc.
După mai mulţi ani de folosinţă se remarcă scăderea fertilităţii, ceea ce determină în unele
situaţii părăsirea lor. Ulterior, pe acestea se dezvoltă o vegetaţie naturală secundară în care
precumpănesc arbori umbrofili caracteristici pădurii ecuatoriale primare (I. Pop, 1979).
Condiţiile climatice sunt determinate şi pentru caracteristicile scurgerii apei râurilor. La
cele cu bazine reduse ca suprafaţă, micile diferenţe în cantitatea de precipitaţii care survin între
anumite luni, se resimt într-o scurgere pulsatorie. Spre deosebire de acestea, fluviile şi râurile cu
bazine extinse au permanent o scurgere bogată şi aproape fără diferenţe de la o lună la alta.
Modelarea reliefului reflectă condiţiile biochimice. Procesele biochimice sunt cele mai
importante, fiind susţinute de valorile ridicate ale temperaturii şi umidităţii (în pădure aproape
constant peste 90%).Procesul chimic principal este hidroliza prin care mineralele primare din
rocă sunt intens descompuse (la început sunt eliberate bazele ce dau hidroxizi care împreună cu
produsele descompunerii materiei organice vor imprima soluţiilor caracter alcalin; acest mediu
bazic va favoriza eliberarea şi eliminarea silicei şi apoi desfacerea completă a mineralului în
oxizi de aluminiu, fier care se vor acumula în baza depozitului unde vor forma un orizont roşu,
portocaliu, vineţiu).
Ca reflex al condiţiilor bioclimatice specifice, alterarea cunoaşte o amploare deosebită.
Ea atenuează, în mare măsură, atât dinamică de versant, cât şi de albie. Versanţii sunt acoperiţi
de o pătură de alterare groasă, la baza căreia există un orizont bogat în elemente argiloase. El
devine un pat pentru alunecări de proporţii, când înclinarea versanţilor este mare (30
grade).Există alunecări cu patul de glisare la baza depozitului de alterare sau la nivelul
diferitelor orizonturi ale acestuia. Pe versanţii cu înclinări mici precumpănesc spălarea în faţă,
transportul în soluţie (ajunge până la de peste 10 ori mai mare decât în regiunile temperate) şi
alunecări superficiale. Apa de ploaie care se scurge rapid pe trunchiurile arborilor ce au scoarţa
lucioasă, fără asperităţi, ajunge la baza lor unde se concentrează şi înlătură materialele fine de
pe partea din aval a pantei. Ca urmare, pentru realizarea stabilităţii, arborii şi-au creat sisteme de
fixare secundare de tipul rădăcinilor adventive etc.
În desfăşurarea modelării reliefului din zona tropicală (după P. Birot) se înregistrează
două etape distincte. În prima, de tinereţe, versanţii îşi dezvoltă un profil cu largă concavitate
spre bază, ca rezultat al unei evoluţii în care procesele biochimice se îmbină cu cele mecanice,
ultimile fiind dominante în jumătatea superioară a acestora (desprinderi, torenţialitate). Treptat,
crestele se rotunjesc, iar convexitatea versanţilor situată iniţial la partea superioară a lor va
coborî în lungul profilului. În final, versanţii aproape în întregime vor fi îmbrăcaţi de o manta
de alterare groasă. Se ajunge la un stadiu de echilibru în care pedogeneza este activă şi
pierderile de substanţă se vor face doar prin disoluţie.
În peisajul morfologic al regiunii ecuatoriale, mai ales la contactul cu savana, se impun
unele forme de relief cu o fizionomie aparte. Sunt „căpăţânile de zahăr” care reprezintă o
asociere de stânci cu înfăţişare conică, desfăşurată pe mai mulţi zeci sau sute de metri înălţime,
cu pante convexe şi care, în general, sunt lipsite de vegetaţie. Au fost descrise în Guyana,
Madagascar (E), Brazilia (E), pe roci granitice, geneza lor fiind legată de o puternică alterare
manifestată pe planurile de fisurare şi dislocare a rocii, însoţită de spălarea rapidă a materialelor
descompuse chimic ().
3
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Reţeaua hidrografică densă este foarte favorizată de precipitaţiile foarte bogate. Au

rezultat văi cu un anumit specific. În profilul longitudinal al lor se remarcă asocierea de sectoare
de praguri cu cascade mari, cu sectoare cu pantă mică, unde se produc acumulări bogate argilo-
nisipoase. În fiecare dintre acestea, procesele de modelare se realizează diferit. Pe praguri,
eroziunea lineară este extrem de redusă cu toate că pietrişurile şi bolovănişurile (alterarea este
puternică) care constituie elementele de bază în mecanismul acestui proces. De asemenea,
malurile sunt bine acoperite de vegetaţia care le protejează. Ca urmare, eroziunea regresivă este
foarte înceată, ceea ce face ca pragurile să se menţină. Acestea sunt de natură tectonică, sunt
legate roci dure, compacte şi au înălţimi de zeci şi sute de metri. Între praguri sunt albii largi, cu
pantă mică unde se acumulează mult material fin, argilos.
Marginile şi lanţurile montane care depăşesc 1000 m, creează discontinuităţi în
desfăşurarea peisajului tipic ecuatorial pe întreaga lăţime a continentelor şi chiar a unor insule
mai mari din arhipelagurile din sud-estul Asiei. În aceste masive, temperaturile medii anuale vor
fi de 150 C la 2000 m, 100 la 3000 m, 50 la 4000 m şi 00 la cca 5000 m. De asemenea, pe măsura
creşterii altitudinii, variaţiile termice diurne sunt mari (ziua insolaţia, iar noaptea răcirile sunt tot
mai accentuate), iar de la 3000 – 4000 m în sus manifestarea îngheţ-dezgheţului este din ce în
ce mai intensă.
Relieful înalt impune căderea unei cantităţi sporite de precipitaţii (2000 – 3000 mm) şi
totodată o nebulozitate accentuată. Apar unele diferenţieri în repartiţia acestora la versanţii
expuşi maselor de aer în raport cu cei adăpostiţi (Anzi, în arhipelagurile asiatice). La sistemele
montane foarte înalte se remarcă, la o altitudine de 2000 – 3000 m, existenţa unei fâşii în care
nebulozitatea şi precipitaţiile sunt maxime, după care valorile lor scad treptat.
Diferenţierea în altitudine a condiţiilor climatice, în lanţurile montane înalte, se reflectă
într-o desfăşurare în etaje evidente a vegetaţiei ().
Până la 1000 m se menţine pădurea ecuatorială tipică. Între 1000 şi 2000 m numărul
speciilor se micşorează treptat pe măsură ce apar elemente subecuatoriale şi temperate care
devin dominante la partea superioară a acestui interval. Pădurea rămâne însă deasă, dar arborii
sunt mai scunzi, stratul arbustiv este bogat, iar cel ierbos discontinuu.
De la 2000 m la 3000 m se desfăşoară un etaj cu umiditate ridicată datorită persistenţei
maselor noroase .Pădurea, deşi deasă, este scundă; o mare dezvoltare o au epitafele, muşchii şi
lichenii.
Poziţia limitei superioare a pădurii variază mult fiind mai ridicată în ţinuturile expuse
maselor de aer umed (3000 – 3500 m) şi mai coborâtă (1500 – 2500 m) în munţii din insule
(intervine acţiunea puternică a vântului).
Etajul subalpin se află în Africa de la 2800 la 3400 m, iar în Anzi urcă de la 3000 la
4500 m (Peru).Aici cad în jur de 1000 – 1500 mm precipitaţii, iar temperatura medie este sub
100 C. Formaţiunea subalpină este alcătuită, îndeosebi, din tufe înalte şi dese de ericacee; pe
stânci sunt muşchi şi licheni. La înălţimi mai mari există o vegetaţie ierboasă formată din
graminee, ciperacee, tufe scunde de arbuşti, muşchi şi licheni .Ele alcătuiesc etajul alpin, care la
partea superioară devine tot mai arid.
La peste 5000 m, pe vârfurile şi crestele montane, vegetaţia este extrem de rară, aici
precumpănind peisajul de stâncărie, zăpadă şi gheaţă .
Aceeaşi etajare se reflectă şi în desfăşurarea solulilor (de la feralsoluri, în bază, la soluri
scheletice la partea superioară), în regimul scurgerii râurilor (mult diminuat mai sus de 3000 m)
4
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
şi în specificul modelării (predominarea alterării până la 3000 m şi a dezagregării la înălţimi

mari); se adaugă pe vârfurile înalte vivaţia şi modelarea glaciară.
Au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent până la
latitudinea de 200.Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăşurarea unor lanţuri montane) au
favorizat extinderea la latitudini mai mari (în sudul Africii până la 300, în sudul Argentinei până
la 350, în Peninsula Yukatan la 220, în India până aproape de Tropicul Racului etc.)
În cuprinsul acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în
care se află păduri tropicale cu frunze căzătoare, savane etc. Se încadrează America Centrală,
partea de est a Braziliei, o bună parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul
Australiei, o mare parte din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia,
Uganda, Mozambic, Angola, vestul Madagascarului etc.)
- Caracteristicile peisajelor sunt dependente de condiţiile climatice ce se succed
în cadrul a două sezoane distincte – unul cald şi umed, iar altul cald şi uscat. Ele sunt legate de
pendularea sezonieră a alizeelor şi calmelor ecuatoriale. În sezonul de vară, cald şi umed, aria
de acţiune a alizeelor se deplasează la latitudini mai mari, iar aici se extinde acţiunea maselor de
aer ecuatoriale, umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile se situează între
200 şi 250 C, precipitaţiile convective sunt bogate, iar umezeala se menţine la valori de peste
75%; luna cea mai caldă este mai sau iunie.
În sezonul de iarnă, alizeul este dominant, el aduce aer cald şi uscat. Amplitudinile
termice diurne sunt mari (100 – 150 C) şi se datorează încălzirii
diurne ce duce la valori de 300 C şi răcirii nocturne care coboară temperatura la sub 150 C.
Nebulozitatea, ca şi umiditatea aerului, sunt reduse. Acest sezon frecvent durează patru luni în
vecinătatea pădurii ecuatoriale şi mai lung la latitudini mai mari (7 –10 luni la limita cu
deşerturile).
În sol, variaţiile de temperatură se înregistrează până la 0,5 m, fiind mai intense în
sezonul de iarnă. Cantităţile de precipitaţii înregistrează anual valori de 1000 – 1500 mm. Există
o distribuţie neuniformă a ploilor. În sezonul umed, ele au frecvenţă mare şi au caracter de
averse, care uneori capătă caracteristicile unor furtuni intense. Lunile cele mai ploioase diferă
de la o regiune la alta, pe ansamblu acestea fiind la mijlocul intervalului umed. În sezonul uscat,
precipitaţiile lipsesc adesea una sau două luni; în restul lunilor se manifestă ca averse la
intervale mari de timp.
Diferenţieri marcante în regimul de manifestare a elementelor climatice apar în lungul
unor ţărmuri în regiunile limitrofe lor, unde se înregistrează climatul musonic (India, Indonezia,
sud-estul Chinei, pe coastele Americii Centrale etc.). ceea ce este specific aici este diferenţa
climatică netă între cele două sezoane. Vara, sunt frecvente masele de aer oceanice. Este cald,
foarte umed, nebulozitatea este mare, cad ploi de convecţie şi sunt frecvente furtunile. Acum
cade cea mai mare parte din cantitatea anuală de precipitaţii (peste 1000 mm). Pe ţărmurile
montane înalte (bariere orografice), musonul dă cantităţi de precipitaţii foarte mari (Conakry
peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam-India 11 500 mm).
Iarna, când bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, fenomenul
caracteristic este seceta. De asemenea, acum nebulozitatea este foarte mică, evapotranspiraţia
este puternică, dar nu duce la epuizarea rezervelor de apă din sol; ploile sunt extrem de rare.
Temperaturile maxime se produc în lunile de trecere de la un sezon la altul (aprilie, mai,
septembrie), iar minimile iarna (prezenţa aerului continental) şi vara (masele oceanice sunt mai
răcoroase).
5
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei

vor fi dirijate de acest specific climatic.
- Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în peisaj,

îndeosebi în alcătuirea covorului vegetal. Se impun ca formaţiuni majore – pădurile cu frunze
căzătoare, savana şi pădurea din regiunile musonice.
 Pădurile tropicale cu frunze căzătoare se află îndeosebi la altitudini mici, unde
sezonul uscat variază în jur de patru luni. Ele sunt mai dese, au o structură complexă şi îşi
păstrează, în mare măsură, frunzele (în imediata vecinătate a pădurilor ecuatoriale unde sunt
doar una-două luni secetoase) şi sunt mai rare, îşi pierd aproape în întregime frunzele şi au
număr tot mai ridicat de componente xerofile la limita cu savana (trei – patru luni secetoase).
 Savanele sunt formaţiuni precumpănitor ierboase, alcătuite mai ales din graminee
xerofiel care alcătuiesc un strat cu înălţimi de la 0,5 m la 5 m, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii căzute. Acolo unde precipitaţiile sunt bogate, iar umezeala din sol se menţine mai
mult, există şi pâlcuri de arbori cu înălţime redusă, tulpini strâmbe şi noduroase, un număr redus
de ramuri, rădăcini adânci.
În Africa, unde are cea mai mare desfăşurare (peste 2/3 din suprafaţa continentului)
se diferenţiază în funcţie de umiditate, savane cu baobabi (Adasonia digitata), savane cu acacii,
savane cu palmieri, savane cu arbuşti şi arbori cu înălţime mică ().În America de Sud, savana
este predominant ierboasă cu tufe rare de arbuşti. Ele alcătuiesc camposul brazilian, lianosul
venezuelean, panatanaesul din Bolivia etc.
Trecere de la păduri la savane nu este netă. Există formaţiuni de tipul păduri-savane
(arbori scunzi rari şi cu coroană aplatizată, ierburi înalte etc.), sau păduri-galerii din lungul
marilor artere hidrografice.
 Pădurile musonice sunt frecvente în India şi sud-estul Asiei. Vegetaţia este
bogată, alcătuită din arbori înalţi (până la 30 – 35 m) cu densitate mai redusă, arbori cu înălţimi
reduse şi arbuşti care au densitate mare, precum şi ierburi secundare. În aceste păduri există
numeroase specii de arbori apreciate pentru calităţile lemnului: santalul (Sanatalum album,
Pterocarpus santalinus, P. Indicus), abanosul (Diospyros melanoxylon), teckul (Tectana
grandis) etc.
Lumea animală este bogată, dar diferă în cele două tipuri de formaţiuni principale. În
păduri, se îmbină elementele comune din regiunea ecuatorială cu cele de savană (maimuţă,
furnicar, tapir, iguane, papagali etc.).În savană predomină animalele cu dimensiuni mari ce
trăiesc în turme (elefanţi, zebre, antilope etc.), apoi păsări, termite.
- Procesul de pedogeneză nu are un ritm continuu. În sezonul de vară, când este
cald şi umiditatea e ridicată, descompunerea este intensă, îndeosebi cu pantele cu vegetaţie
arborescentă bogată. Spălarea pe verticală (iluvierea) este activă şi duce la acumularea argilei de
tip caolin. Elementele mai puţin solubile (îndeosebi fierul) precipită pe profil, procesul fiind
activ când pânza freatică coboară (în sezonul uscat). Acumularea fierului poate duce la formarea
unui al doilea nivel ce alcătuieşte o carapace. Resturile organice sunt puternic mineralizate,
încât nu se mai ajunge la dezvoltarea de humus. Solul (lixisoluri în Africa şi acrisoluri în China
de Sud-Est, America de Sud etc.) care rezultă are culoarea roşie fiind sărac în elemente
nutritive. Pe pantele mici, mlăştinoase, rezultă soluri negre datorită acumulări bogate de argilă
6
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
de tip montmorilonit. Acestea face ca în sezonul umed, solul adesea să capete caracter noroios,
pe când în sezonul uscat să devină compact şi să crape.
Deci, în regiunile de savană rezultă soluri roşii folosite în culturi (îndeosebi
plantaţii de arbori tropicali, bumbac etc.) şi soluri negre.
- Scurgerea râurilor este puternic condiţionată de regimul precipitaţiilor
caracterizate printr-o netă diferenţiere, în cele două sezoane. La cele cu bazine, numai în această
regiune naturală, scurgerea este aproape în întregime legată de căderea precipitaţiilor. Ea se va
caracteriza prin debite mari, în lunile sezonului de vară (de exemplu, în Emisfera nordică în
iunie – octombrie) şi debite extrem de mici iarna, când este destul de frecvent (îndeosebi la
râurile mici) râurile seacă (de exemplu, în Emisfera nordică din noiemvrie până în mai).
În regiunile musonice, ploile extrem de bogate din lunile de vară dau frecvent
viituri de mari proporţii (iunie – octombrie) ce transportă nu numai debite lichide uriaşe (10.000
– 60.000 m3/s), dar şi de aluviuni. Rezultă revărsări şi, ca urmare, inundaţii pe suprafeţe foarte
mari. Scurgerea minimă este între noiembrie şi mai.
La marile fluvii (Nil, Amazon, gange, Ind etc.) care îşi au bazinele dezvoltate şi în alte
regiuni naturale, regimul scurgerii este mult mai complex.
- variaţia sezonieră a condiţiilor climatice şi diferenţierea vegetaţiei se reflectă
şi în specificul modelării reliefului. Acesta este dependent de trei factori:
 Gradul diferit de acoperire cu vegetaţie. Există areale în care aceasta este densă şi
altele în care ea lipseşte .În prima situaţie, vegetaţia apare ca ecran care reţine o mare parte din
precipitaţii (20 – 30%), pe când, în a doua, impactul este total.
 Un raport bine definit între alcătuirea substratului, asociaţiile vegetale şi dinamica
proceselor. Astfel, pe suprafeţele predominant nisipoase, infiltrarea este bună, iar rezervele de
apă sunt la adâncime; plantele sunt mai rare şi adaptate la soluri uşoare, nisipoase. Pe versanţii
cu pantă ridicată, pe care se manifestă şiroirea, elementele uşoare au fost îndepărtate, au rămas
cele grosiere (blocuri, pietrişuri, fragmente de crustă) şi rocile în loc. Pe ele se stabileşte o
vegetaţie săracă şi rară. În fine, pe suprafeţele cvasiorizontale de pe fundul văilor, unde
coluvionarea e intensă şi pânza de apă e bogată se dezvoltă o vegetaţie ierboasă şi arbustivă
deasă.
 Regimul sezonier al precipitaţiilor au rol de ecran al vegetaţiei. În sezonul cu ploi
există graminee (se dezvoltă repede sub formă de tufe) şi arbuşti. O parte din apa ploilor este
folosită de plante şi o alta participă la spălare şi şiroire.
În sezonul uscat, vegetaţia în cea mai mare măsură se usucă, solul se încălzeşte
puternic şi pe circa 0,5 m adâncime suferă variaţii de la 240 – 280 C dimineaţa la peste 350C în
timpul zilei. La 0,5 m, temperatura se menţine relativ constantă şi în jurul valorilor de 260 – 280
C. Uscarea solului se accentuează la finele perioadei şi mai ales pe terenurile unde vegetaţia este
incendiată (în timpul acestora, la 0,3 m adâncime, temperatura ajunge la 800 – 1200, iar la 1 m
adâncime la cca 600 C).
Astfel, la începutul sezonului ploios ce urmează, solul este puternic uscat neprotejat,
hidroxizii sunt înlocuiţi de oxizi, iar argila devine dură.
- În aceste condiţii bioclimatice, principalii agenţi modelatori sunt: oscilaţiile
termice şi de umiditate, vieţuitoarele, apa de ploaie, apa curgătoare. Aceştia acţionează
diferenţiat temporal pe sezoane şi în teritoriu (funcţie de rocă şi de pantă).În acelaşi sens se
manifestă procesele specifice fiecăruia. Deosebit de însemnate sunt alterarea chimică ce
acţionează prin diverse procese în sezonul umed care se combină cu spălarea în suprafaţă şi
7
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
şiroirea şi alternează cu dezagregarea (prin cristalizarea sărurilor şi variaţiilor termice) şi o

uşoară deflaţie în sezonul uscat.
Existenţa a două sezoane cu caracteristici hidrice diferite şi în care ecranul vegetal
are funcţionalitate deosebită impun şi o anumită repartizare a proceselor de meteorizare
(hidroliza, hidratarea, carbonatarea şi oxidarea cu importanţă pe sezoane).
- În perioada umedă, procesele de alterare chimică sunt dominante (acţionează
hidratarea şi hidroliza).Se eliberează silice şi baze care sunt îndepărtate datorită mediului bazic.
Rămân sesquioxizii care se acumulează. Sunt procese aproape similare cu cele care au loc sub
pădurea ecuatorială, întrucât condiţiile de temperatură şi umezeală se îndeplinesc aproape
similar. Resturile organice sunt intens descompuse sub acţiunea microorganismelor; nu se
acumulează decât foarte puţin humus. În intervalul uscat, lipsa vegetaţiei facilitează încălzirea
puternică a solului. În aceste condiţii se produc aerarea puternică, oxidări, descompunerea
carbonaţilor şi a acizilor humici formaţi anterior evaporării însoţite de precipitarea fierului. Prin
aceasta se va imprima culoarea roşie dominantă, precum şi întărirea depozitului. Rezultatul
combinării în timp a acestor procese este un depozit gros pe mai mulţi metri şi care va prezenta
ca element definitoriu, aproape de suprafaţă, o crustă bauxitică sau feruginoasă. Sub această
umezeală un pământ îmbogăţit în oxizi de fier şi roca în curs de alterare.
- Spălarea în suprafaţă şi şiroirea se realizează pe versanţii înclinaţi, mai ales
în intervale de timp în care se face trecerea de la un sezon la altul (cel mai intens la trecerea de
la sezonul uscat la cel umed).Ele sunt favorizate acum de: lipsa vegetaţiei, uscarea accentuată a
solului şi mai ales de intensitatea ploilor. Acţiunea este mai puternică pe suprafeţele care au fost
afectate direct (prin desţelenire) sau indirect (foc) de către om.
- Agresivitatea proceselor deoinde şi de natura petrografică a materialelor de la
suprafaţă (mai argiloasă sau mai nisipoasă) şi de pantă. În mod frecvent, pe pantele mai mici de
100 predomină spălarea în suprafaţă .La începutul averselor, ea se manifestă ca şuvoaie izolate,
la mijloc ca o scurgere în pânză care afectează întreaga suprafaţă, iar la sfârşit din nou ca
şuvoaie disparate. Efectul este o spălare generalizată a elementelor fine care se acumulează la
baza versanţilor. Pe pantele ce depăşesc 100, solurile şi alteriltul sunt subţiri (sub 1 m), rezerva
de apă din ele este redusă, iar ierburile vor fi tot mai rare şi mai puţin dezvoltate .Pe acestea
şiroirea concentrată este activă, iar cantitatea de materiale adusă la baza versanţilor este mare.
- Alunecările de teren sunt mai puţin răspândite. Se manifestă numai pe
versanţii în care alteritul este bogat în argilă şi în perioadele cu ploi foarte bogate. Contribuie la
deplasarea materialelor spre baza versanţilor şi mai ales la fragmentarea versanţilor ce au la
partea superioară a unor culmi secundare şi la apariţia de martori de eroziune.
- Sufoziunea se produce local, la contactul crustelor cu alteritele argiloase de
sub acestea. Creează pâlnii, tunele-hrube cu dimensiuni variabile. Împreună cu şiroirea şi
alunecările de teren, sufoziunea contribuie la degradarea crustelor când acestea apar la partea
superioară a unor culmi secundare şi la apariţia de martori de eroziune.
- Procesele fluviatile se manifestă diferit în funcţie de mărimea râului şi de
alternanţa sezoanelor uscat şi umed. Râurile autohtone mici, vor cunoaşte un regim de scurgere
puternic influenţat de lungimea celor două sezoane. Râurile cu obârşii în munţi sau în regiunea
ecuatorială vor suferi variaţii mai slabe întrucât lipsa ploilor în patru – cinci luni secetoase este
suplinită de aportul ecuatorial. Spre deosebire de râurile ecuatoriale, ele au trei trăsături
distincte. Prima este legată de debitul solid mult mai eterogen. În albie ajung şi elementele
grosiere aduse prin şiroire şi spălare de pe versanţi. Ca urmare, acestea dispun de capacitatea de
eroziune pe care şi-o exercită într-un ritm sezonier. A doua este determinată de faptul că în albia
8
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
râurilor ajunge o cantitate mare de materiale. Ele vor fi transportate în sezonul ploios şi
acumulate în cel secetos. Transportarea lor însă impune obligatoriu menţinerea unui profil
longitudinal cu pantă mare. A treia caracteristică este dată de faptul că luncile sunt extinse şi au
pânze aluviale groase. La exteriorul luncilor, în sectoarele în care se realizează o oscilaţie clară
a nivelului pânzei freatice, au loc acumulări de oxizi de fier ce cimentează aluviunile formând
cruste.
- Procesele biotice sunt relevante mai ales prin acţiunea termitelor a căror
rezultat sunt „cuiburile” ce ating înălţimi de până la 4 m, diametre de 2 – 4 m şi o densitate
destul de mare (distanţa dintre ele fiind de 7 – 10 m).Dezvoltarea lor este legată de câteva
condiţii: formaţiuni groase argilo-nisipoase, lipsa crustelor feruginoase sau cel mult a unor
cruste subţiri şi poroase, zone mai umede şi vegetaţie ceva mai bogată care să le asigure hrană.
Cuiburile de termite se remarcă printr-o oarecare rezistenţă la acţiunea ploilor. Aceasta se
datorează naturii materialului din care sunt formate – argilă amestecată cu grăunţe de nisip şi
salivă. După părăsirea cuibului, acesta poate fi distrus în câţiva ani, de ploi. Concomitent însă,
pe el se instalează o vegetaţie arbustivă. Activitatea lor şi a altor organisme duce la acumulare la
suprafaţă a materialului fin, la accentuarea porozităţii solului, iar în unele situaţii la lărgirea
fisurilor din crustele mai puţin compacte, înlesnind pătrunderea apei sub ele. Manifestarea
acestor agenţi şi procese duce la realizarea de cruste, glacisuri şi inselberguri specifice.
Crustele apar în condiţiile în care are loc concentrarea unei mari cantităţi de oxizi de fier
trivalenţi stabili (sesquioxizi), aluminiu, mangan urmată de precipitarea şi întărirea lor. Se
disting trei situaţii:
 Concentrările în loc (autogene) care se produc la nivelul podurilor interfluviale
prin procese biochimice. O importanţă aparte o au ierburile care extrag prin sistemul radicular
silicea, care intră în structura tulpinilor. După moartea acestora, prin descompunere, o parte
însemnată din silice rămâne la suprafaţă, iar alta, mai mică, este dusă de apă înapoi în sol. În
sezonul umed, acţionează bacteriile cu rol important atât în acţiunea de descompunere a
mineralelor, cât mai ales în aceea a deplasării fierului pe profil.
Deci, prin aceste procese cu ritm sezonier se realizează, pe de-o parte, sărăcirea
depozitului în silice, iar pe de altă parte, o migrare şi o fixare a fierului pe pereţii fisurilor sau
cei creaţi de rădăcinile plantelor.
Crustele de acest gen se pot dezvolta prin întărirea în loc a unei cantităţi importante
de produse bauxitice sau feruginoase, lucru realizabil pe suprafeţele cvasiorizontale cu roci
sărace în cuarţ (magmatite bazice şi argilă cu multă alumină).Aici, aluminiul luat în soluţie este
concentrat şi dă acumulări bauxitice.
Cruste feruginoase se acumulează doar în regiunile unde rocile au un conţinut ridicat în
fier (de exemplu, în apropierea de Belo Horizonte, Brazilia, există o crustă de 2-3 m grosime, în
Cerro Bolivar din Guyana, în Liberia etc.).
 Cruste alogene rezultate din acumularea şi precipitarea materialelor spălate de pe
versanţi pe o suprafaţă cvasiorizontală aflată la baza lor (cruste alogene).Apar în regiunile joase
netede de la baza versanţilor, în lunci, în microdepresiuni etc. Aici au loc mai multe procese, în
următoarea succesiune: absorţia de către stratele de argilă a fierului; oxidarea ionilor bivalenţi
de fier şi transformarea în oxizi trivalenţi; distrugerea resturilor organice, flocularea
hidroxizilor şi cristalizarea. Acestea se succed în cele două sezoane. Astfel, la apele venite de
pe versanţi îmbibă depozitul în care se creează un mediu anaerob, care întreţine stabilirea
soluţiei. Acizii organici rezultaţi din descompunerea masei vegetale pune în soluţie fierul. În
sezonul uscat după eliminarea apei prin evaporarea aerului care pătrunde în masa materialelor
9
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
prin pori şi fisuri se produce o oxidare puternică şi o precipitare intensă la limita de variaţie a
pânzei freatice.
Areale extrem de propice formării crustelor alogene sunt conurile de dejecţie, glacisurile
coluviale de la baza versanţilor pe care se produc spălări bogate de oxizi de fier. Apar cruste
brecioase, conglomerate (Gambia, Mali).
 Crustele epigenetice – rezultate într-un mediu format din roci cristaline – sunt
acoperite de un strat subţire (câţiva decimetri grosime) de materiale. Realizarea lor cere câteva
condiţii:
- soluţii ce concentrează o mare cantitate de oxizi;
- o îmbibare periodică puternică a rocii; situaţia este posibilă doar în regiunile
unde se produc inundaţii;
- materiale acoperitoare (soluri, coluvii, proluvii, aluviuni) subţiri în care să nu
se realizeze precipitarea oxizilor de fier;
- poziţia zonei de oscilaţie a pânzei freatice să coincidă cu nivelul superior al
stratelor de roci cristaline.
Prin alterarea rocilor cristaline, apare argila pe care se fixează uşor oxizii de
fier. Înaintarea procesului se realizează pe planurile de şistuozitate, fisuri. Deşi, se păstrează
textura şistului, roca se îmbogăţeşte treptat în minereu de fier şi argilă, transformându-se în
crustă.
 Văile au formă şi dimensiuni diferite în funcţie de regimul de funcţionare a
scurgerii. Pe ansamblu, ele fac trecerea de la tipul frecvent întâlnit în regiunile cu pădure
ecuatorială, la cele din deşert. Se pot separa, în funcţie de cele două criterii, câteva tipuri de văi:
- văi scurte ce fragmentează versanţii montani sau deluroşi cu pantă mai
mare. Sunt înguste, au versanţi prăpăstioşi şi o albie acoperită de materiale nisipoase provenite
din denudarea acestora. Adâncimea depinde de vigoarea şi frecvenţa ploilor torenţiale. În unele
regiuni (Cuba), au creat chiar un relief specific format din văi înguste separate de creste;
- văi seci ce au fie fund plat, fie rotunjit; au apă doar în intervalul cu ploi, când
albia este acoperită de apă în întregime. În prima situaţie, adâncirea este slabă, valea se lărgeşte
prin îndepărtarea materialelor alterate de la baza versanţilor. Deci, are loc o îmbinare de durată
lungă a proceselor chimice cu cele fluviatile. În a doua situaţie, vâlcelele au fund rotunjit impus,
pe de-o parte, de colocviile rezultate din acumularea materialelor spălate de pe versanţi, iar pe
de altă parte de o uşoară eroziune a fundului;
- văile cu scurgere permanentă, deci care au chiar în sezonul uscat un firicel de
apă; sunt cele mai mari atât ca lungime, cât şi ca lăţime. La ele se separă o albie minoră
încadrată de maluri (abrupte în sectoarele înguste şi şterse în depresiuni).Lateral se desfăşoară
albia majoră acoperită de ierburi. Aluviunile sunt nisipo-argiloase fiind legate atât de alterări
intense în albie, cât şi de însăşi trierea impusă de slăbirea intensităţii scurgerii pe măsura trecerii
de la primele tipuri de văi, la aceasta. Versanţii au pantă mare şi suferă o retragere determinată
de procesele chimice. În depozitele din luncă pot rezulta cruste feruginoase.
 Glacisurile sunt bine dezvoltate în Sudan, Brazilia (Rio Branco) unde formează
cea mai mare parte a unor regiuni joase cu caracter depresionar, înconjurate de culmi înalte,
inselberguri etc.
Rezultă ca pante de echilibru la baza versanţilor văilor aflaţi în retragere prin procese
intense de şiroire ce îndepărtează materialele alterate interior. Argila antrenată şi depusă
colmatează fisurile şi porii impunând o spălare generalizată pe un spaţiu bazal extins. Prin
extinderea glacisurilor se poate ajunge la nivelarea reliefului până la stadiul de pediplenă.
10
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Inselbergurile. Au uneori o frecvenţă mai mare. Sunt legate de rocile mai puţin
diaclazate şi compacte. Eroziunea diferenţială pune în evidenţă martori de eroziune cu aspect de
domuri, cupole formate din gnaise, granite, filoane de diabaze ().
Geneza lor este legată, într-o primă fază, de o alterare diferită a porţiunilor de rocă ce
sunt fisurate deosebit; apoi, prin manifestare eroziunii difuze se îndepărtează argila şi nisipurile
fine rezultate în fisuri, crăpături.
Evoluţia ulterioară a blocurilor devenite instabile duce la desprinderea lor din flancurile
cupolei prin spălarea produselor alterate; se acumulează la bază, suferind o sfărâmare continuă.
Unele inselberguri se dezvoltă şi la partea superioară a culmilor, unde apar roci
rezistente. Ele domină glacisurile da la bază prin pante ce depăşesc 300.
Prin geneză, evoluţie, formă, inselberguri savanei fac trecerea de la „căpăţânile de
zahăr” din regiunea intertropicală la inselbergurile tipice din regiunile aride şi semiaride.
6.1.1.3. Regiunile naturale tropical-uscate
- Includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte şi de alta a acestora, la

latitudini de 150 – 250.Cea mai mare dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă nordul
Africii (Sahara), de la Atlantic până la Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o
bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o parte din Podişul Mexican. În Emisfera sudică sunt
areale mult mai restrânse în nordul statului Chile, sudul Africii şi partea central-vestică a
Australiei.
În aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deşerturi şi semideşerturi din
ţinuturile calde cu un anumit specific în peisaj impus de condiţiile climatice aparte. Mai întâi
este subregiunea aridă, în care climatul uscat este extrem de riguros, vegetaţia, solurile,
scurgerea râurilor aproape că lipseşte, iar dinamica reliefului are un anumit specific.
În cea de-a doua subregiune-semiaridă se includ fâşii situate la latitudini mai mari sau
mai mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine (savană sau mediteraneană).
- Altimetric, regiunile aride şi semiaride se desfăşoară în cea mai mare parte
până la 500 m, incluzând câmpii şi podişuri joase. Se adaugă unele depresiuni şi podişuri
intramontane (Mexic), precum şi munţi (Ahagar, Hoggar, Tibesti în Africa, apoi cei din Iran,
Afghanistan etc.).
Cea mai mare parte a lor se află pe unităţi de platformă vechi (precambriene) în
care încă din mezozoic s-a manifestat un climat secetos. Depozitele nisipo-argiloase din multe
deşerturi au origine fluvio-lacustră fiind legate fie de acumulări bogate ale unor râuri terţiare sau
pleistocene (Sahara, Australia), fie de acumulări eoliene (Peninsula Arabia).
- Pe ansamblu, în regiunea tropical-uscată, climatul este dominant de uscăciune
excesivă, temperaturi mari (îndeosebi vara când razele Soarelui, la solstiţiu, cad perpendicular
pe tropice), o radiaţie totală de 180 – 200 kcal/cm2/an (mai mare la Ecuator), amplitudini
termice ridicate îndeosebi diurne, precipitaţii extrem de puţine (sub 200 m) cu o repartiţie foarte
neregulată (lungi perioade lipsite de ploi, întrerupte de averse cu amploare mică), umiditate
relativ redusă (sub 50%).
Temperaturile medii anuale oscilează de la un ţinut la altul cuprinse între 150 – 160
C (în fâşiile litorale sau pe munţii mijlocii) şi 250 –280 C în interiorul continentelor. Între lunile
de vară (300- 350 C) şi cele de iarnă (150 – 200 C) sunt diferenţe de 150C.Datorită aerului uscat,
deşerturile se vor caracteriza printr-o insolaţie puternică ce va da temperaturi la nivelul
suprafeţei de nisip de peste 500 C (în Sahara s-au înregistrat pe nisip valori de 720 – 800 C).Ele
11
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
scad în substrat, iar de l a25 – 30 cm adâncime rămân constante. În timpul nopţii, radiaţia
terestră este mare şi provoacă scăderea temperaturii până la valori de 00C sau sub aceasta.
Îngheţurile sunt frecvente în munţii din regiunile tropicale (în Munţii Hoggar se produc 113
zile).Ca urmare, amplitudinile termice sunt din cele mai ridicate, excepţie făcând fâşiile de
litoral şi cele de trecere spre climatele limitrofe.
Maxima absolută de 580 a fost înregistrată l a13 septembrie 1922, în localitatea Al
Aziziyah din Libia.Dar pe nisipurile Saharei, destul de frecvent, vara temperaturile ajung şi
chiar depăşesc 800.Între acestea şi cele din aer există o diferenţă de 200 – 300 C. Lipsa norilor şi
slaba umiditate a aerului fac ca radiaţia nocturnă să fie puternică şi, ca urmare, la nivelul solului
temperaturile să scadă până la aproape de 00C (mai rar sub această valoare).
Precipitaţiile sunt reduse, au o repartiţie şi un regim de producere inegale de la o regiune
la alta. În medie, cantităţile anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm; ele scad chiar sub 100 mm,
în deşerturile hiperaride şi cresc la 300 – 500 mm în semideşert.
Se pot separa:
- deşerturi în care precipitaţiile (300 mm) se produc cu o anumită regularitate
sezonieră, ca urmare a extinderii circulaţiei maselor de aer din regiunile vecine (apar în fâşiile
de trecere de la deşert spre savana sau spre latitudinile mai mari).Astfel, în Sahelul sudanez
ploile cad în iulie – septembrie (80 – 90% din valoarea anuală), în sudul Australiei, Orientul
Apropiat, California, ele sunt legate de sezonul de iarnă;
- deşerturile în care precipitaţiile (200 mm) cad rar şi fără periodicitate sunt
legate de câteva averse ce se produc la intervale foarte mari de timp şi în circumstanţe
meteorologice de excepţie (uneori, peste 12 luni sau chiar mai mulţi ani – în nordul statului
Chile la Iquique, în intervalul 1886 – 1925, nu s-a înregistrat decât o aversă; aici media
multianuală a lunii iulie este de 1 mm).În Sahara, media multianuală este sub 100 mm, dar sunt
intervale de 10 – 20 de ani în care nu plouă; în Hoggar, media anuală este de 59 mm cu o
valoare de 13 mm pentru luna cea mai ploioasă – august; în Australia Centrală cad anual cca
200 mm concentrate în două – trei averse; în Deşertul Namib media anuală este de 30 mm ().
O situaţie aparte o au porţiunile de deşert din zonele litorale din vecinătatea curenţilor
reci ce acţionează frecvent în vestul continentelor (Atacama lângă Curentul rece al Perului,
Namib în zona de acţiune a Curentului Benguelei etc.).Aici, cantităţile de precipitaţii sunt foarte
mici. La Calama (Chile) se zice că nu a plouat niciodată, la Arica, cantitatea anuală este de sub
0,5 mm, la Walvis Bay în Namib media este de 30 mm (S.Ciulache, 1985); este frecventă ceaţa
litorală.
Influenţa curenţilor reci se materializează în prezenţa unor mase de aer oceanic ce
asigură umiditatea aerului şi temperaturi mai scăzute, dar şi împiedicarea convecţiei termice şi
dezvoltarea formaţiunilor noroase. Brizele sunt frecvente şi legat de acestea producerea ceţii.
Umiditatea relativă este modestă (pe ansamblu în jurul valorii de 60%).Ea variază în
timp şi de la un sector la altul.
Evapotranspiraţia potenţială se ridică la valori foarte mari (2500 – 4000 mm în

Sahara).Raportând la ea precipitaţiile medii, se ajunge la un deficit de umiditate enorm; în
fâşiile litorale, el este atenuat de frecvenţa valurilor de ceaţă.
Local, uscăciunea este accentuată fie de alcătuirea petrogrfaică nefavorabilă dezvoltării
vegetaţiei (în masivele magmatice impermeabilitatea nu permite realizarea de rezerve de apă; în
masele de nisip groase permeabilitatea conduce la acumularea apei la adâncime), fie de
manifestări dinamice ale maselor de aer încălzite diferit ca urmare a unor deosebiri de albedou
12
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
ale suprafeţei terestre (rezultă turbioane, cu desfăşurare pe 100-200 m înălţime care se

deplasează cu viteze de 40 –50 km/oră, ce aspiră şi transportă cantităţi, mari de praf pe distanţe
mari).
Permanent, în regiunile aride şi semiaride bat alizeele. Rolul lor este determinat în
accentuarea uscăciunii (intensifică evaporaţia), în degradarea slabei vegetaţii şi în evoluţia
reliefului.
- Vegetaţia, în aceste condiţii climatice, aproape că lipseşte. Totuşi unele
diferenţieri climatice zonale se reflectă şi într-o distribuţie similară a organismelor. În general,
există plante anuale şi perene cu adaptări specifice. Cele anuale au un ciclu biologic extrem de
scurt (doar în perioada umedă), supravieţuirea speciei fiind legată de rezistenţa seminţelor. La
cele perene, adaptările sunt multiple cu scopul de a menţine apa în plantă – rădăcini foarte lungi
(peste 10 m) ce ajung la adâncimi mari, trunchiuri scunde cu ramuri verzi ce poartă frunze mici
solzoase sau reduse la spini şi o densitate a plantelor şi un număr de specii extrem de mic.
Pe nisipuri, se află cele mai puţine plante (graminee, cu rădăcini lungi, ca de exemplu:
drinul şi câţiva arbuşti), pe suprafeţele plane ale hamdelor, pe culmi şi stâncărie există o
vegetaţie ierboasă scundă (graminee) la care se adaugă arbuşti ţepoşi xerofili şi plante suculente
(ex.: cactuşi, agave, în deşerturile americane), în lungul văilor unde umiditatea este mai bogată
şi durează o perioadă mai lungă, vegetaţia este ceva mai densă şi variată (graminee, acacii, tufe
spinoase, tufe adaptate la terenuri sărăturoase ca Tamarix şi Nitraria) etc. ().
Un peisaj inedit îl oferă oazele, dezvoltate în depresiunile în care pânza freatică se află la
adâncime mică. Aceasta favorizează o vegetaţie aparte cu numeroase plante de cultură (curmali,
leandru, arborele de fistic etc.).
În funcţie de creşterea gradului de uscăciune, de la exteriorul spre interiorul deşertului se
succed mai multe categorii de formaţiuni vegetale.
 Formaţiuni ierboase din specii xerofile (stepă deşertică) dispuse în câteva strate,
adaptate la sezonul de vară când suprafaţa solului este slab protejată l acţiunea agenţilor externi.
În sezonul cu ploi (250 – 300 mm), ierburile acoperă 40 – 50% din suprafaţa terenurilor.
 Formaţiuni arbustive şi ierboase cu o dezvoltare circumdeşertică, în regiuni unde
cad cca 200 mm precipitaţii, pe depozite nisipoase cu grosime mică (au pânza freatică
discontinuă); gradul de acoperire este între 20 şi 40%.Sunt mai multe subtipuri cu caracter
regional:
- Brusa cu acacii din Africa de Nord aflată între savană şi deşert (acacii,
euforbii şi graminee sub 1 m înălţime pe soluri nisilăpoase subţiri);
- Brusa cu actee din Mexic (amplitudini termice sezoniere importante,
precipitaţii de 100-300 mm; grad de acoperire 15 – 30%; sol subţire şi slab protejat);
- Catinga braziliană (arbuşti şi tufe ierboase cu multe endemisme; grad de
acoperire a solului de numai 20%);
- Scrubul australian (ierburi, eucalipt).
 Formaţiuni specifice deşertului propriu-zis ocupă areale restrânse din cadrul
acestuia (îndeosebi depresiunile unde există o pânză de apă la adâncime redusă), în care
predomină câteva specii de graminee cu dimensiuni reduse şi cu un ciclu vegetativ scurt; există
şi unele ierburi perene şi chiar arbuşti în depresiunile cu substrat argilos sau în luncile extinse
care s-au adaptat atât la inundaţii (după ploile foarte rare), cât şi la lungile perioade secetoase
când argila crapă, iar la suprafaţă se dezvoltă cruste de săruri.
În aceste condiţii vitrege, fauna este săracă, are numeroase adaptări la temperatură şi
uscăciune, între care activitatea nocturnă. Între speciile de animale mai însemnate sunt:
13
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
dromaderul, antilopa de deşert în Sahara, carnivore (vulpea sahariană, coiotul american), câteva
marsupiale australiene (cârtiţa de deşert, şobolanul, cangurul), numeroase rozătoare, şopârle,
şerpi veninoşi, scorpioni etc.
Lipsa unui covor vegetal şi acţiunea puternică a vântului (spulberă, materialele fine) sunt
factori principali care duc la desfăşurarea extrem de redusă a proceselor pedogenetice. Aici
precumpănesc procesele fizico-mecanice impuse de insolaţie, care duc la fragmentarea rocii, la
dezvoltarea unei cantităţi mari de detritus grosier, nisipuri şi argile. Vântul şi şiroirea (în timpul
scurtelor ploi) îndepărtează materialele de pe plantele mari aici apărând doar roca şi crăpături.
Către baza versanţilor materialele acumulate sub formă de coluvii sunt impregnate mai mult sau
mai puţin de săruri.
Ridicarea apei din capilaritate din pânza freatică duce la antrenarea sărurilor ce se
acumulează la suprafaţă pe fundul unor depresiuni determinând, mai ales când procesul este
intens şi de durată, formarea unor cruste de sulfaţi, cloruri, carbonaţi cunoscute sub numele de
sebka în Sahara, alcaliflats în S.U.A., salinas în Americade Sud.
Când scoarţa este alcătuită predominant din săruri de mangan, fier şi siliciu, ea va avea o
culoare negricioasă sau brună şi va fi numită patină sau luciul deşertic.
Ca urmare, solurile sunt slab dezvoltate, lipsind în regiunile hiperaride. Au un conţinut
mare de săruri şi nu pot fi cultivate. Însemnate sunt calcisolurile (Sahara, Arabia, Iran,
Australia, Marele Bazin cu acumulări însemnate de CO3Ca, CO3Mg, SO4Ca etc.) şi gipsisolurile
(Irak, Siria).
- Regimul scurgerii apei pe văi este dependent de condiţiile climatice
(precipitaţiile puţine, temperaturile mari ce asigură o evaporaţie mare); permeabilitatea
depozitelor imprimă caracteristici distincte în regimul scurgerii apei. Se poate separa câteva
situaţii:
 Regiunile endoreice destul de mari (Sahara de st, centrul şi vestul Australiei) unde
practic ariditatea climatului face ca scurgerea să nu se reproducă. Ceea ce apar aici sunt văile
torenţiale pe versanţii unor masive vechi rezultate prin concentrarea (limitată în timp) apei pe
anumite făgaşe. Ele au apă câteva zile (chiar săptămâni), apoi devin seci.
 Depresiuni în anumite sectoare ale deşertului, în care sunt lacuri alimentate de
râuri mari ce-şi au obârşia în regiuni montane cu precipitaţii bogate (de exemplu: Ciad,
Eyre).Aici se constată, pe de o parte, scăderea debitelor râurilor pe măsura străbaterii
deşerturilor, iar pe de altă parte modificări ale mărimii lacurilor în condiţiile alternanţei
perioadelor secetoase lungi cu perioade ploioase.
 Văi mari, multe moştenite dintr-o etapă de evoluţie cu alte caracteristici
pluviale. Aceste văi în Sahara sunt numite ueduri. Pe ele, se înregistrează la intervale mari de
timp viituri puternice (când cantitatea de precipitaţii căzută în 24 de ore depăşeşte 30 mm).În
rest văile rămân seci. Numai la viituri apele preiau un volum însemnat de aluviuni pe care le
depun ceva mai în aval. Frecvent, viitura se manifestă pe lungimi care rar depăşesc 500 km;
valul de apă se pierde treptat datorită evaporării şi infiltrării. În dinamica viiturii, există câteva
momente semnificative: o creştere bruscă a nivelului apei ce creează un front hidraulic de 0,5 –
2 m înălţimea şi mai mulţi zeci de metri lăţime; prin combinarea undelor de viitură de pe
fluenţii dintr-un bazin ramificat se ajunge pe colector la debite mari (10 – 20 m3/s), al viteze ale
apei de la 4 –6 km/oră la peste 30 km/oră şi la transportul unui volum însemnat de materiale.
Apa încărcată cu mult material solid va exercita o puternică acţiune de eroziune care se va
exercita mai ales lateral asupra bazei versanţilor. Rezultă văi care se lărgesc mult spre ieşirea
din munţi, care au fund plat şi versanţi cu panta accentuată.
14
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
 Ţinuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere mai variat şi

apropiat de cel întâlnit în regiunile naturale limitrofe (sunt ape mari în sezonul cald pe văile din
vecinătatea savanelor şi se produc viituri iarna pe văile de la altitudini mari).Aici scurgerea se
face de la câteva zile la câteva săptămâni pe an, finalul viituri este diferit de la un an în funcţie
de cantitatea de apă a fiecăreia perioade pluviale.
 Marile fluvii (Nil, Senegal, Murraay – Darling etc.), ce îşi au obârşia în regiuni
vecine unde cad precipitaţii bogate, la traversarea deşerturilor îşi micşorează treptat debitul.
- Caracteristicile sistemului morfogenetic sunt: dominarea acţiunilor mecanice, fizice
şi în mică măsură a celor biochimice, impactul direct între rocă şi agenţi, o îmbinare în timp a
acţiunii unor agenţi care intervin lent, continuu (variaţiile de temperatură şi umiditate) şi a unor
agenţi care acţionează neperiodic, dar cu mare eficacitate în realizarea unui relief rezidual sau
acumulativ (ape de precipitaţii, vânt; ).
Oscilaţiile de temperatură impun dilatări-comprimări diferite ca intensitate de la un
mineral sau tip de rocă la altele (granitele, gnaisele, curtiţele, la suprafaţă sunt încălzite ziua
până la 50 – 700C, iar noaptea se răcesc la aproape 00; nu acelaşi lucru se realizează în interiorul
rocii de unde tensiuni creatoare de fisuri şi spargerea stâncilor în blocuri).În sectoarele cu
latitudini mai mari unde există şi „ceva” apă din precipitaţii, iar temperaturile sunt şi negative
termoclastismul se îmbină accidental cu gelivaţia (Israel, Siria, M.Hoggar etc.).Dezvoltarea unei
pături de grohotişuri care acoperă roca va diminua intensitatea procesului în profunzime.
Variaţiile de umiditate în rocă şi la suprafaţa acesteia se produc diurn (vapori, rouă,
ceaţă pe litoral) sau în timp îndelungat (după ploi) şi determină procese chimice şi mecanice. În
prima situaţie (deşerturi litorale, deşerturi cu lacuri sărate etc.), apa încărcată cu săruri pătrunde
în fisurile rocilor unde are loc cristalizarea în faze de uscăciune însoţite de creşteri de volum
generatoare de tensiuni ce se transmit pereţilor fisurilor pe care lărgesc (haloclastism).Acţiunea
mecanică este frecventă în sectoarele de deşert cu formaţiuni argiloase (îndeosebi
montmorillonit); umectarea determină creşteri de volum însoţite de ondulări la suprafaţa
terenurilor, iar uscăciunea produce crăpături ce se înscriu în reţele poligonale.
În locurile unde se înregistrează ploi de scurtă durată care alternează cu perioade lungi
de uscăciune, procesele chimice generează cruste cu grosimi variabile între care – patina
deşertului (pojghiţă lucioasă de fier ce îmbracă pietrele şi blocurile), eflorescenţe saline (în
partea superioară a depozitelor argiloase din microdepresiuni care în timp se transformă într-un
agregat argilos cimentat prin vine de cristale de săruri, cruste (acumulări de cloruri, sulfaţi aduse
de pe apele de ploaie la baza versanţilor în glacisuri, în depresiuni etc.).
Apele din ploi reprezintă un agent a cărui acţiune creşte ca perioadă de timp din deşert
spre marginile sale (semideşert).
Pe câmpurile de nisip, unde ploile cu intensitate de 1 mm/min de abia asigură o
infiltraţie pe 1 cm nu se dezvoltă în nici un fel de reţea de scurgere, ci cel mult se produce o
slabă spălare în suprafaţă pe flancurile dunelor mai importante. Pe rocile impermeabile,
îndeosebi din regiunile deluroase, podiş sau munte, scurgerea la ploi este rapidă în sectorul
superior al pantei şi slăbeşte treptat pe măsura evaporării apei, a creşterii încărcăturii solide şi
infiltrării în depozitele de la baza versanţilor.
Reţeaua hidrografică este dezorganizată, râurile nu ajung decât rar la marginea
continentului, majoritatea se opresc la periferia munţilor sau în depresiuni endoreice. Cu toate
că scurgerea este intermitentă, sporadică, acţiunea lor este importantă întrucât lipseşte vegetaţia,
solurile sunt subţiri, iar ploile deşi modeste au uneori caracter de aversă. La viituri, transportul
apei şi al materialelor se face sacadat, şi neregulat. Este maxim în faza dezvoltării frontului
15
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
hidraulic când datorită competenţei mari, transportul include elemente mari şi pe distanţe lungi.
Apoi, competenţa scade pe măsura micşorării debitului şi vitezei, iar acumularea devine
însemnată; în final, se depun elemente fine (argilă, mâluri) în spaţiile dintre bolovănişuri şi
pietrişuri.
Vânturile au un rol morfogenetic însemnat întrucât, în primul rând, lipsesc vegetaţia şi
solurile ca ecrane protectoare, iar în al doilea rând au un caracter permanent (alizeele) sau
temporal-local (simun, hamsin etc.).Importante sunt vânturile violente care produc furtuni de
praf ce transportă particule submilimetrice pe sute de kilometri, iar pe cele milimetrice (prin
săltare şi rostogolire) pe distanţe scurte.
Rezultă un relief eolian complex cu numeroase forme de coroziune şi acumulare.
- Evoluţia generală a reliefului prin aceste procese va duce la individualizarea
de pedimente şi glacisuri de eroziune continuate la exterior de câmpii acumulative (playa,
bajada) şi mărginite la interior de versanţii de eroziune sau structurali cu pantă mare. Aceştia
din urmă suferă o retragere paralelă cu ei înşişi favorizând extinderea pedimentelor de martori
reziduali de tipul inselberg-urilor.
6.1.2. Zonele temperate
Au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se în medie între 300 şi 660 latitudine.
Cuprinde un spaţiu vast în Emisfera nordică unde se află, de altfel şi cea mai mare parte a
uscatului ().caracteristicile naturale sunt deosebit de complexe.
Factorul principal în continuarea zonei temperate îl reprezintă tot cel dinamic care - prin
deosebirile nete în regimul de manifestare al parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune
anumite caracteristici de ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul
scurgerii râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a determinat detaşarea unor
peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă.
Dar, structura peisajului zonei nu este omogenă sau nu are doar diferenţieri mici. În
cadrul ei o seamă de alţi factori duc la deosebiri mari care impun peisaje aparte (de la cel de
pădure la cel arid).Între aceşti factori un loc aparte îl au:
- desfăşurarea lanţurilor montane care în anumite situaţii reprezintă bariere
naturale ce determină deosebiri între ţinuturile situate de parte şi de alta a lor şi de aici peisaje
diferite;
- curenţii oceanici reci sau calzi din vecinătatea fâşiilor litorale;
- distanţele mari între oceane şi centrul continentelor, cu reflectare în dinamica
maselor de aer şi în schimbarea caracteristicilor acestora;
- existenţa unor lanţuri montane înalte şi foarte înalte care au favorizat şi
etajarea peisajelor.
Toţi aceştia determină diferenţierea câtorva regiuni naturale.
6.1.2.1. Regiunile naturale mediteranene
Ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane

M.Mediterane. Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian (San Francisco, Los Angeles), în
Chile (la sud de tropic), sud-vestul Republicii Africane, în sudul Australiei.
Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile naturale ale zonei calde şi cele ale zonei
areale restrânse. Relieful specific este cel monoton destul de fragmentat.Ca urmare, peisajul
16
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
mediteranean care urcă pe culmile montane, în funcţie de condiţiile locale, la altitudini diferite
(1000 – 1500 m şi chiar peste 2000 m) este complicat prin evidenţierea unor peisaje noi
aparţinând culmilor înalte (de exemplu: etajul pădurilor de foioase şi de amestec, etajul subalpin
şi chiar cel alpin).
- Climatul, care are rol determinant în specificitatea peisajului, se caracterizează prin
două sezoane distincte ce scurte intervale tranzitorii. Dominanta maselor de aer tropicale, calde
şi uscate determină – în timpul verii – temperaturi ridicate (medii lunare de 200 - 250 ),
uscăciune datorită cantităţilor reduse de precipitaţii, numeroase zile senine. În sezonul rece,
activitatea ciclonală din zona latitudinilor mari ajunge până în aceste locuri impunând
temperaturi mai coborâte (medii lunare de 50 – 100), nebulozitatea accentuată şi o mare cantitate
de precipitaţii ce cad frecvent sub formă de aversă.
Temperaturile medii anuale oscilează între 150 şi 200, iar maximile absolute pot ajunge
le peste 350C.Verile sunt ceva mai răcoroase în zonele de litoral (în sectoarele vecine curenţilor
reci) şi mult mai fierbinţi în interiorul continentului, între ele diferenţele ajungând la aproape
100C.În schimb, amplitudinile diurne sunt mici pe litoral şi mult mai mari în interior.
Cantitatea anuală de precipitaţii variază destul de mult de la o regiune la alta. În medie,
ea este de 500 – 1000 mm, dar în anumite condiţii, local, ajung la valori mult mai mari (peste
1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm).
Repartiţia acestora în timpul anului este extrem de neuniformă: preponderent cad iarna
când înregistrează un lanţ de zile cu averse, adevărate „ruperi de nori” ce dau chiar până la peste
1000 mm în 24 ore. Sezonul secetos durează la Marea Mediterană între 4 şi 6 luni. Spre
interiorul continentelor, uscăciunea creşte ceea ce duce la detaşarea unor peisaje asemănătoare
stepelor şi regiunilor semiaride din zona temperată.
Iarna, prezenţa maselor reci polare determină dezvoltarea de fronturi de aer active de
care se leagă regiunile înalte, montane, producerea de ninsori ce creează strat de zăpadă, iar în
regiunile joase litorale generarea fenomenelor de lapoviţă şi ploi reci.
Pe ţărmurile regiunii mediteraneene se declanşează frecvent vânturi dinspre uscat ce au
viteze mari şi anumite caracteristici termice (vânturi reci ca Mistralul, în sudul Franţei şi Bora
pe ţărmul dalmatic şi vânturi calde şi vânturi calde ca Santa Ana pe ţărmul vestic american şi
Berg pe cel sud-african).
- Sezonul cald şi uscat coincide cu perioada vegetativă, situaţie care se reflectă
în adaptări, dar şi într-o anumită structură a biocenozelor. Există păduri şi tufărişuri xerofite cu
frunze mici, dure, cerate etc.; în general, specii iubitoare de multă lumină.
Nu toate sectoarele din regiunea mediteraneană înregistrează acelaşi grad de
uscăciune şi, ca uramare, aceeaşi intensitate a secetei biologice.Ca urmare, în această regiune se
diferenţiază:
 Păduri xerofite dezvoltate pe versanţii munţilor în general până la altitudine la
1500 m; pot urca pe ţărmul african al Mediteranei până la peste 2900 m (Atlasul Înalt).Ele sunt
alcătuite, în sectoarele mai uscate şi pe calcare, din stejarul de stâncă (Quercus Ilex) şi arbuşti
(fistic, oţetar, luar, tulichină, levănţică etc.). Pe terenurile mai umede abundă stejarul de plută
(Quercus suber), în amestec cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus
halepensis) şi arbuşti (levănţică, mirt, fistic).În zonele mai calde există măslin sălbatic (Olea
europaea) şi roşcov (Ceratonia siliqua), pe ţărm păduri de pini. În California precumpănesc
pădurile de stejari xerofili, iar în SE Australiei eucalipţii (Eucalyptus marginatus, Eucalyptus
diversicolor).Nu trebuie omişi cedrii de Liban, sudul Turciei, Atlasul magrebian (I.Pop, 1979).
 Tufărişurile xerofile s-au dezvoltat îndeosebi prin îndepărtarea pădurii. Ariditatea
17
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
le-a determinat înălţimi diferite, ramificaţii, frunze mici, rigide, uneori spinoase. Cele mai
însemnate în bazinul mediteranean sunt:
- maquisul – tufărişuri dense ce ajung la 10 m înălţime care sunt frecvente în
Corsica şi pe ţărmurile mediteraneene, pe versanţi cu altitudini de până la 600 m. Este alcătuită
din măslin sălbatic, stejar de stâncă, roşcov, mirt, palmier pitic etc.;
- frigana – arbuşti ţepoşi (drobiţă) în Grecia;
- garriga – tufişuri scunde (înălţimi până la 1 m), pe calcare în sudul Franţei,
care sunt dominate de exemplare de stejar cârmâz (Quercus coccifera), rozmarin (Rosmarinus
officinalis), cimbru, iar în Spania, Maroc, Algeria – palmierul pitic.
În Africa de Sud sunt tufărişuri cu Erica, în California tufărişuri până l a3 m
înălţime pe locul pădurilor de stejar defrişate şi care sunt cunoscute sub numele de ciaparal. În
Chile, tufărişurile xerofile sunt numite mattora (arbuşti, cactuşi şi arbori izolaţi).În SV
Australiei există scrubul în care sunt frecvenţi eucaliptul pitic şi acacii (I.Pop, 1975).
Vegetaţia naturală a suferit puternice modificări prin defişări pentru extinderea
terenurilor de păşunat sau cu unele culturi. Sunt frecvente situaţiile în care pădurea a rămas doar
pe areale mici în masivele montane, iar cea de păşuni şi tufărişuri s-a extins foarte mult.
Relieful accidentat şi regimul pluviometrică reprezentat factorii de bază care au dus la
degradarea învelişului vegetal şi a cuverturii de sol (Italia, Grecia etc.).În unele regiuni s-a
trecut la replantări (Spania, Israel, Italia) în majoritate cu conifere, dar care deşi cresc repede
sunt destul de des afectate de incendii (de exemplu, în regiunea provensală).Deosebit de
frecvent este plantat pinul de Alep (din Mesopotamia şi până în Maroc, dar şi pe coasta sudică a
Mării Mediterane), pinul maritim (îndeosebi în Mediterana Occidentală) care ajunge la 50 m
înălţime, în Corsica şi Calabria etc.
- Învelişul de soluri este mult mai variată în comparaţie cu regiunile aride şi
semiaride, dar datorită agresivităţii pluviale se află pe alocuri şi într-un grad avansat de
degradare. Procesele pedogenetice se desfăşoară îndeosebi în perioada de iarnă, când se
realizează alterări intense ale substratului mineral şi descompunerea masei organice. În sezonul
cald însă sunt aduse (prin capilaritate) la suprafaţă săruri (îndeosebi bicarbonaţi) care se
acumulează la diferite adâncimi impunând o oarecare varietate a tipului de sol. Sunt soluri
fertile având un profil de până la un metru grosime cu humus şi baze schimbabile. Se includ
diferite tipuri din clasele cambisoluri (C.calacrice cu conţinut ridicat în CO3Ca; C.cromice pe
calcare şi roci vulcanice cu acumulare de oxizi de fier slab hidrataţi ce dau o culoare roşie
orizontului) şi luvisoluri (cromice cu acumulare de argilă şi oxizi de fier de unde nuanţa brun-
roşcată; în regiunile de câmpie se adaugă local soluri halomorfe (estul Spaniei), kastanoziomuri
şi vertisoluri (Andaluzia; California) etc. (I.Ianoş, 1997).
În regiunile cu uscăciune mai mare există soluri maroniu-cenuşii, subţiri şi cu
conţinut sărac în humus de unde fertilitatea mai redusă şi folosirea lor mai ales în păşunat.
- Bazinele hidrografice datorită reliefului accidentat nu sunt extinse (majoritatea
sunt între 50 şi 500 km2).Climatul cu o repartiţie marcant inegală a precipitaţiilor pe sezoane
este determinant în specificul scurgerii în care se impun un volum mare de apă pe parcursul a
mai multor zile (uneori săptămâni) la viituri şi ape reduse în sezonul cald (frecvent, râurile mici
seacă).
Hidrografic se ikpun două categorii de bazine. Majoritatea sunt mici, râurile au
pante mari, o alimentare dependentă de regimul precipitaţiilor de unde un debit ridicat iarna
(maxim în XII) când se transportă şi un volum însemnat de aluviuni şi debite foarte mici vara
(minim în VIII).Astfel, dacă la viituri se înregistrează debite de 500 –3000 m3/s, în perioada
18
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
apelor mici coboară la câţiva m3/s.Fenomenul de secare este evident la râurile mici de la
periferia regiunilor muntoase. A doua situaţie apare în bazinele extinse (depăşesc 10.000 km2
Ebru, Tibru, Sacramento etc.) ce cuprind spaţii montane largi. La acestea, deşi specificul
scurgerii se păstrează, procesul are caracter permanent, complex şi în situaţii extreme se ajunge
la secare. Diferenţa între debitul maxim şi debitul minim ajunge la peste 50 de ori.
La acestea apar evidente diferenţe în regimul de alimentare în funcţie de etajul climatic
care va condiţiona strict şi modul de realizarea al scurgerii. La altitudini mari (peste 2000 m),
alimentarea va fi nivo-pluvială situaţie care va determina un volum maxim al scurgerii în martie
– aprilie facilitat atât de ploi, cât şi de topirea zăpezii; la finele verii şi începutul toamnei vor fi
debitele cele mai scăzute. În bazinul mijlociu desfăşurat în munţi cu altitudini reduse şi în
podişuri alimentarea va fi pluvio-nivală şi pluvială. Pe de o parte, aceasta va amplifica scurgerea
bogată în martie – aprilie şi va impune un maxim secundar în noiembrie – decembrie legat de o
activizare a circulaţiei ciclonice mediteraneene; minimum se va situa în august-septembrie. În
bazinul inferior, unde alimentarea este pluviatilă, iar diferenţele între cantităţile căzute în cele
două sezoane sunt mari, se accentuează caracteristicile dezvoltate anterior (volum al scurgerii
mare din decembrie până în mai, cu maxim în martie; scurgerea cea mai mică vara, cu un minim
în august).Diferenţele dintre mediile lunare sezoniere şi extreme ale scurgerii sunt mult atenuate
la râurile cu bazine dezvoltate în masivele muntoase calcaroase unde, pe de o parte, intervine
reţinerea unui volum de apă şi apoi cedarea graduală a lui de către masa de calcar.
- Ţinuturile cu climat mediteranean se înscriu în areale intens populate ale
Pământului. Extinderea terenurilor agricole, dar şi tăierea arborilor a căror lemn a fost mult
folosit în construcţia corăbiilor (din antichitate şi până în sec.XVIII) au fost factorii ce-au
contribuit indirect la accentuarea proceselor de eroziune în suprafaţă, a şiroirii, dar şi la sporirea
volumului solid al scurgerii râurilor şi la acumulări bogate în cursul inferior şi la vărsarea în
mare (I.Zăvoianu, 1988, relevă acest proces la fluviul Ebru care şi-a creat delta începând cu sec.
XVI).
Evoluţia reliefului este complexă, situaţie determinată local nu numai de nuanţa
climei de la aridă spre temperată, dar şi de relieful variat de la câmpii înguste la munţi tineri
înalţi.
Ca urmare, în regiunile cu nuanţă climatică mai aridă şi cu vegetaţie săracă
(predominant tufărişuri), evoluţia va fi activă şi se va caracteriza, pe de o parte, prin
dezagregări, vara şi alterări, iarna, iar pe de altă parte prin intense procese de spălare în
suprafaţă, şiroire şi transport bogat de aluviuni în sezonul umed. Vor rezulta glacisuri mixte (de
eroziune şi de acumulare) şi o intensă degradare a suprafeţelor de versant prin rigole, torenţi
().Mozaicul petrografic şi structural permite afirmarea eroziunii diferenţiale ce determină un
microrelief de versant variat.
Rocile au un rol important în morfogeneză. În masivele de calcar s-a dezvoltat unul din
cele mai complexe tipuri de carst de pe Glob (există numeroase forme de suprafaţă de la
lapiezuri la cele mai mari polije, apoi un endocarst ce ilustrează o circulaţie activă a apei); pe
granite se dezvoltă un tip de alveole numite tafoni; pe versanţii de fliş, cu importante strate de
argile, se produce o dinamică activă prin alunecări (frane) şi curgeri noroioase.
Trecerea spre ţinuturi cu climat mai umed nu modifică prea mult această direcţie de
evoluţie; alterarea, spălarea în suprafaţă, torenţii, alunecările vor fi mai intense; totodată are loc
o retragere a versanţilor cu pantă mare şi lipsiţi de covor vegetal. Diferenţieri evidente sunt
legate de desfăşurarea reliefului pe verticală, mai ales în regiunile cu munţi tineri, activi
19
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
neotectonic. Aici, evoluţia în neozoic a avut caracter sacadat, fiind dependentă de ritmul
înălţării reliefului şi cel al adâncirii râurilor. Rezultanta este un sistem etajat de suprafeţe de
echilibru de tipul glacisurilor de eroziune, care fiecare în parte, în prezent, constituie un nivel
de bază local pentru evoluţia spaţiului de deasupra.Ca urmare, pe ansamblu, versanţii vor
însuma pentru convexe, concave şi drepte, fiecare cu un anumit specific evolutiv determinat de
factori locali (rocă, structură, grad de acoperire şi tip de vegetaţie).Ca etaje morfoclimatice
deasupra celui mediteranean, la peste 1500 m se individualizează unul specific latitudinilor
temperate (400 – 500) cu păduri şi la peste 2500 m unul crionival.
6.1.2.2. Regiunile naturale temperat-oceanice
Sunt caracteristice porţiunilor continentale din vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai

mare sau mai mică este legată de poziţia lanţurilor montane înalte cu desfăşurarea oarecum
paralelă cu ţărmul. Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în marginea vestică a Americilor face ca
aici ea să fie redusă la o fâşie după cum absenţa acestora în vestul Europei determină o largă
desfăşurare până în sectorul central-estic al continentului. Suprafeţe nu prea mari se află în estul
Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud.
- Clima este dependentă de predominarea circulaţiei maselor de aer oceanic,
mase cu umiditate mare şi, în comparaţie cu cele continentale, mai răcoroase vara şi mai calde
în sezonul rece.Ca urmare, nu se manifestă nici călduri excesive, dar nici îngheţuri puternice;
amplitudinile termice anuale sunt moderate, nebulozitatea este mai accentuată, vânturile legate
de o frecventă activitate ciclonală au viteze ridicate. Precipitaţiile sunt bogate (1500 – 3000
mm) şi repartizate în toate anotimpurile, valorile mari sunt pe versanţii vestici ai masivelor
montane şi scad spre interiorul continentelor; roua, burniţa, ceaţa reprezintă fenomene
meteorologice distincte.
Apar şi unele deosebiri de la un continent la altul, constante în ritmul şi
intensitatea manifestării elementelor ce caracterizează clima lor. În Europa, unde această
regiune are cea mai mare dezvoltare (până în Polonia şi vestul ţării noastre), circulaţia vestică
(Vânturile de Vest) antrenează permanent mase de aer oceanic umede şi răcoroase.Ca urmare,
verile sunt plăcute (temperaturi medii lunare între 160 şi 250 C), precipitaţiile sunt mai reduse şi
adesea au caracter de aversă. Iarna este un anotimp mai blând sub raport termic (între 00 C la
latitudini mari şi 10 - 120 C la latitudinea de 400, dar cu umiditate, nebulozitate şi precipitaţii
(numărul cel mai mare de zile cu ploi) ridicate. Ninsorile, cu frecvenţă mai mare la latitudini de
peste 500, nu dau strat de zăpadă de durată decât pe munţi, în rest el reducându-se la câteva zile
(în condiţiile prezenţei unor mase de aer rece polar).Pe ansamblu, aici cad precipitaţii între 800
şi 1500 mm, cu maximum iarna (ianuarie).Spre centrul şi estul continentului survin uşoare
modificări (scăderea precipitaţiilor la sub 800 mm şi creşterea amplitudinilor termice).De
asemenea, prezenţa sistemelor muntoase Alpi, Carpaţi impune, pe de o parte, o etajare a
valorilor elementelor climatice, iar, pe de altă parte, o asimetrie evidentă în desfăşurarea
mărimii lor pe versanţii vestici în raport cu cei estici.
În estul Asiei, circulaţia este dominantă sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite
ceea ce se reflectă în valorile termice şi în regimul precipitaţiilor. Vara, masele de aer umede de
pe ocean (M.Ohotsk. M.Japoniei) se deplasează spre continent provocând ploi şi temperaturi
moderate (180, 200 C).Iarna, prin dezvoltarea unui maximum de presiune pe uscat (Siberia)
deplasarea maselor de aer reci continentale se face către ocean unde există o arie
depresionară.Ca urmare, temperaturile medii vor fi scăzute (- 50, -150 C), se produc îngheţuri şi
20
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
se acumulează zăpadă, dar în strat subţire. În aceste condiţii şi aici amplitudinile termice anuale
vor fi scăzute. Precipitaţiile variază între 700 şi 1200 mm şi cad preponderent în timpul verii.
Datorită asemănării ca sistem între circulaţia maselor de aer şi căderea precipitaţiilor de aici şi
cele din regiunea musonică tropicală, climatologii folosesc aici şi apelativul de „climatul
musonic temperat”. Pentru peisaj importante sunt: umiditatea, în cea mai mare parte a anului,
amplitudinile termice reduse, valorile de temperatură apropiate de cele înregistrate pe coastele
atlantice.
- În aceste condiţii, în peisaj se impune vegetaţia cu păduri de foioase, cu frunze
căzătoare, cu aspecte diferite în funcţie de sezon. Este o formaţiune în care sub nivelul coroanei
arborilor ce ajunge la 20-30 m înălţime se află un strat arbustiv şi un parter ierbos. În Europa, în
alcătuirea ei intră fagul (Fagus silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.petraea), cerul
(Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul
de câmp (Acer platanoides), mesteacănul (BetulaVerrucosa), teiul (Tilia cordata), teiul argintiu
(Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus).Arbuştii caracteristici sunt: păducelul,
porumbarul, cătina albă, cornul, sângerul, alunul, socul, voniceriul etc. Stratul ierbos se dezvoltă
primăvara, iar în rest în luminişuri.
În Asia de Est, în alcătuirea pădurilor intră: stejarul (Q.mongolica), frasinul
(Fraxinus madshurica), arborele de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia
kobus); în America de Nord predomină stejarul alb (Q.alba), stejarul roşu (Q.rubra), stejarul
negru (Q.velutina), fagul , castanul, arţarul, arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), iar în
Australia de sud-est şi America de Sud, păduri de fag cu frunze persistente în amestec cu frunze
căzătoare etc.
- Învelişul de sol este dominant de solurile de pădure. Dominant sunt
luvisolurile albice la care pe dealuri şi podişuri se adaugă cambisoluri, iar în munte andosoluri
(Gh.Ianoş, 1994).Ele au un conţinut în humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei ce
imprimă variate subtipuri; au fertilitate medie, pe ele dezvoltându-se bine atât păduri de foioase
cât şi unele culturi (în regiunile joase de câmpie).
Variaţia pe sezoane a regimului precipitaţiilor şi a evapotranspiraţiei, pe de o
parte, iar pe de alta relieful extrem de variat (de la câmpii la munţi) au impus o scurgere a
apelor râurilor care diferă în cele două emisfere şi în funcţie de mărimea şi desfăşurarea
bazinelor pe unităţi cu relief deosebit.
Specificul scurgerii râurilor din această regiune este reflectată de bazinele hidrografice
mici în care se realizează o anumită omogenitate.
Acolo unde activitatea ciclonică oceanică este activă în tot anul (vestul continentelor),
apele mari sunt iarna (ianuarie-februarie în Emisfera nordică şi iulie-august în cea sudică) când
se scurge cea mai însemnată cantitate de apă. În Europa, desfăşurarea largă a acestei subregiuni
face ca pe măsura scăderii către est a cantităţilor de precipitaţii şi volumul scurgerii să se
micşoreze şi chiar să înregistreze o modificare în repartiţia pe sezoane (maximele fie că se
deplasează din lunile de iarnă către cele din primăvară, fie că vor apărea două maxime distincte
(la contactul cu regiunea mediteraneană) de iarnă şi de primăvară.
Marile artere hidrografice ale căror bazine includ şi spaţii însemnate din munţii înalţi au
un regim de scurgere mult mai complexe la care intervin aporturile de apă provenite, în luni
diferite, din ploi, topirea zăpezii, topirea gheţarilor etc.(Dunăre, Rin, Rhon etc.).
Astfel, alimentarea din ploi asigură maxime iarna, dar şi valori ridicate la viiturile de
vară, cea din topirea zăpezilor imprimă creşteri în aprilie-iunie; prin cumulare rezultă o scurgere
bogată primăvara (uneori cu valori foarte mari).
21
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Către centrul şi estul continentelor, scurgerea cea mai bogată (frecvent 2/3 din volumul
anual) se face primăvara şi prin viituri vara, iar cea mai mică la sfârşitul iernii (februarie-
martie).În Extremul Orient, circulaţia musonică impune o scurgere bogată vara şi una redusă
iarna.
- Modelarea reliefului comportă caracteristici diferite în funcţie de ansamblul
factorilor ce o determină. Condiţiile climatice favorizează acţiunea tuturor proceselor numai că
acestea se produc cu frecvenţe şi intensităţi deosebite. Sectoarele cu altitudini reduse şi medii şi
bine acoperite de pădure le corespunde o modelare lentă în care pantele suferă o atenuare
treptată. Se produc procese biochimice variabile în raport de sezon. Şiroirea şi spălarea în
suprafaţă sunt active primăvara când solul şi depozitele de pantă sunt descoperite şi îmbibate cu
apă.
O mare parte din versanţii dealurilor şi munţilor au fost despăduriţi, situaţie în
care s-a ajuns la o accelerare a modelării, care se va diferenţia în funcţie de pantă, rocă şi
variaţiile sezoniere ale precipitaţiilor. Pe pantele mari lipsite de depozite de acoperire, roca în
loc suferă frecvent dezagregări în sezonul rece. Primăvara, pe suprafeţele cu înclinare în jur de
50 – 150 se înregistrează solifluxiuni, iar pe cele mai mari şiroiuri, alunecări, torenţialitate.
Tendinţa generală a modelării este netezirea reliefului prin diminuarea pantelor mari de
la partea superioară a versanţilor şi extinderea celor concave de la baza lor.
Se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la latitudini de 380 – 500, la distanţe
mari de oceane, fiind bine încadrate de sisteme de munţi care constituie bariere în calea maselor
de aer.
Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi până şi până
în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până
în Himalaya şi Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud, sud-est.
Deschiderea spre vest face ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă la est de ţara
noastră de unde şi o atenuare a aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se
găsesc în America de Nord, în podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. şi canadei şi în
America de Sud în Argentina. Aici Cordilierii şi Anzii constituie obstacole însemnate în calea
maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung decât ca mase uscate şi calde (efect de foenizare).
Ca urmare, în aceste regiuni, factorul de bază în definirea climei rămâne circulaţia
maselor de aer continentale (polare şi arctice sau tropicale) cu regim ciclonic sau anticiclonic.
Cele oceanice, pe măsura traversării lanţurilor montane devin tot mai uscate.
Climatul se va caracteriza prin amplitudini termice mari, precipitaţii puţine şi o
evapotranspiraţie ridicată de unde o uscăciune care se accentuează către sectoarele cele mai
ermetizate din mijlocul continentelor. În acest sens, se diferenţiază două tipuri climatice
evidente – unul semiarid la exterior, corespunzător stepelor şi – altul arid specific deşerturilor
temperate. Ele condiţionează structura sistemelor naturale impunând două subregiuni.
1. Subregiunea semiaridă. Se află în Europa de est, pampasul argentinian, la
exteriorul Podişului Marelui Bazin etc.
Climatul are temperaturi medii anuale între 50şi 100 C, dar cu variaţie mare pe sezoane.
Iernile sunt reci înregistrând valori medii de la – 30 la – 150 C şi minime scăzute ce ajung de la –
350 până la – 450C.Dimpotrivă, verile sunt foarte calde (în medie 200 – 250 C) cu maxime ce
depăşesc 350 C.Ca urmare, aici se constată atât un număr ridicat de zile de iarnă (30 –50) şi
îngheţ (100 – 130), cât şi de zile de vară (100 – 125) şi tropicale (35 – 55).
Totodată, amplitudinile termice anuale ajung la 300 – 400 C ceea ce relevă
continentalismul climatului.
22
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Cantităţile reduse de precipitaţii (de sub 400 mm, frecvent între 150 şi 250 mm), dar
mai ales căderea cu mari variaţii de la an la an, de la sezon la sezon, de la o lună la alta şi
concentrarea sub formă de averse (vara), accentuează nuanţa continentală a climei. Ploile sunt
frecvente primăvara şi la începutul verii când produc aproape 45 – 55% din totalul
precipitaţiilor; iarna, ninsorile nu dau cantităţi bogate de zăpadă, dar aceasta se menţine ca strat
50 – 55 de zile datorită temperaturii coborâte.
- Nuanţările distincte ale climatului se reflectă întru totul în vegetaţie, în
dezvoltarea anumitor tipuri de sol, în scurgerea apelor etc.
În Europa de Est, la periferia nordică a deşerturilor din Asia Centrală şi din
Marele Bazin, ca şi în Argentina domină vegetaţia ierboasă, alcătuită din graminee xerofile care
formează stepa, pampasul, preria etc.
În aceste formaţiuni vegetale, gramineele reprezintă aproape 95%; ele dispun de organe
subterane (bulbi, rizomi, tuberculi) bine dezvoltate, pe când la suprafaţă se prezintă ca ierburi
dense se dezvoltă rapid în scurta perioadă vegetativă. Tipice sunt speciile de Stipa, Poa,
Agropyrum, Andropogon etc.
În funcţie de cantităţile de precipitaţii căzute şi vegetaţia prezintă înfăţişare diferită. În
regiunile mai umede (pampasul argentinian, preria din Kansas, Illinois, Oklahoma etc.),
ierburile sunt înalte ajungând la peste 2 metri înălţime, pe când în cele cu precipitaţii sub 300
mm precumpănesc speciile scunde, în majoritatea anuale, ce nu formează un covor vegetal
continuu.
Arbuştii sunt rari şi se dezvoltă în locurile cu umiditate mai mare (îndeosebi în luncile
râurile unde apar şi arbori).
- Solurile tipice în stepă sunt cernoziomurilor dezvoltate pe loessuri şi depozite
loessoide. Ele sunt echilibrate sub raportul circulaţiei soluţiei pe profil, bogate în materie
organică humiferă, bine dezvoltate în adâncime (mai ales în sectoarele umede ale preeriei sau
pampasului).
În arealele cu uscăciune accentuată, grosimea scade şi în plus se dezvoltă o crustă
calcaroasă.
În general, condiţiile climatice împiedică descompunerea completă a materiei
organice, humusul rezultat se acumulează pe o grosime mare, iar carbonaţii sunt antrenaţi la
adâncimea unde dau concreţiuni. În funcţie de aceste caracteristici există mai multe tipuri de
cernoziomuri (tipice, carbonatice, levigate etc.) la care în regiunile mai aride se adaugă solurile
bălane şi castanii.
Datorită reliefului neted (predominant de câmpie şi de podiş) şi fertilităţii solurilor,
regiunile de stepă au constituit principalele terenuri agricole din zona temperată.Ca urmare,
vegetaţia spontană a fost aproape în întregime înlocuită cu diferite culturi, precumpănitor
cerealiere. Deci, prin intervenţia brutală a omului s-a ajuns la modificări structurale de esenţă
ale peisajului natural iniţial.
- Râurile cu bazine mai mici, desfăşurate aproape în întregime în regiunile de
stepă, au alimentare plivio-nivală şi ca urmare, în regimul scurgerii ies în evidenţă debite mai
mari şi de durată, în timpul primăverii (topirea zăpezii şi ploi bogate) şi la începutul verii (ploi
sub formă de aversă) şi debite reduse la finele verii, toamna şi mai ales iarna (precipitaţiile
reţinute sub formă de zăpadă).La cele mai mici fenomenul de secare este frecvent.
Râurile mari cu bazine extinse pe munţi sau în regiuni naturale, unde cad
precipitaţii mai multe, au un regim al scurgerii mult mai complex.
- Evoluţia reliefului este destul de lentă da fiind predominarea suprafeţelor cu
23
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
înclinare extrem de mică. Se diferenţiază mai întâi câmpurile netede, acoperite de depozite
loessoide pe care se înregistrează procese biochimice cu ritm sezonier şi tasări, apoi albiile
râurilor cu evoluţie puternic influenţată de variaţiile sezoniere ale scurgerii, şi în al treilea rând
versanţii pe care în funcţie de mărimea şi lungimea pantei se produc spălări areolare şi uşoare
forme de şiroire primăvara, solifluxiuni la trecerea de la iarnă la primăvară, surpări în sectoarele
afectate de eroziune fluvială, sufoziuni etc. Pe ansamblu, tendinţa de evoluţie a acestora va fi o
diminuare treptată a pantei.
2. Subregiunea aridă. Cuprinde deşerturile situate în Asia Centrală (Kara Kum,
Kâzâl-Kum, Takla Makan, Gobi etc.) şi Marele Bazin din S.U.A.
- Climatul se caracterizează printr-un grad foarte mare de uscăciune determinat
de precipitaţiile extrem de puţine şi de o evaporaţie foarte intensă de unde şi un deficit de
umiditate ridicat.
Sub raport termic mediile anuale sunt între 40 şi 120 C, în ianuarie de la – 50 la –
18 C, în iulie între 20 şi 300 C, deci valori apropiate din cele din stepele limitrofe. Ceea ce le
0
diferenţiază sunt temperaturile extreme mult mai mari, amplitudinile termice diurne mai ridicate
şi îndeosebi precipitaţiile foarte reduse. În cele mai multe dintre deşeurile Asiei Centrale, ele nu
depăşesc 100 mm pe an, situându-se în jurul valorii de 50 mm. Producerea lor este o consecinţă
(după M.Petrov, 1986) a înaintării până aici (extrem de rar) a maselor de aer atlantice (în vest)
sau a celor legate de musonul estic chinez (în est).
Deci, ies în evidenţă două sezoane principale – iarna rece şi cu oarecare umiditate către
primăvară şi vara lungă, caldă şi uscată; trecerile între ele sunt scurte. Intervalul secetos era
obişnuit între 7 şi 10 luni.
În aceste condiţii, perioada vegetativă este foarte scurtă (martie-mai în Asia Centrală)
când pe un fond general mai umed se dezvoltă un număr redus de plante xerofite, dar care
acoperă areale restrânse.
Cele care au rădăcini adânci ce ajung în vecinătatea pânzei freatice au o perioadă
vegetativă mai lungă ce se prelungeşte şi în prima parte a verii. La cele mai multe, ciclul
vegetativ este scurt (sub o lună, când înverzesc, înfloresc, fructifică).
Există deosebiri de la un deşert la altul de asociaţii de plante, în funcţie nu numai de
umiditate, dar şi de substrat. În deşerturile nisipoase se dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul
înalt până la 1 m (Aristida Karelini), ierburi ţepoase (Salsola) etc., dar şi unii arbuşti dintre care
caracteristic este Saxaulul alb (Haloxylon persicum) cu înălţimi ce ajung la 4 m. Pe suprafeţele
argiloase cu extensiune mare în Turkmenia, pe o scurtă perioadă de timp, primăvara, se dezvoltă
rogozul de pustiu, miatlikul, pelinul şi tufa cu saxaul negru (H.ahpyllum).
În regiunile deşertice sunt multe depresiuni în care eflorescenţele saline sunt frecvente;
legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum strobilaceum, Anabasis salsa, Salicornia
herbacea etc.).
În vecinătatea albiilor râurilor, vegetaţia este mult mai bogată (alături de tufe de tamarix
există plopi, sălcii adaptate la condiţiile deşertice) şi persistente de unde înfăţişarea lor de
cordoane verzi ce străbat pustiurile.
O notă aparte în peisajul deşertic o introduc munţii izolaţi care se ridică cu câteva sute
de mii de metrii. Pe ei vegetaţia ierboasă este mult mai bogată.
De altfel, în lungul văilor şi în depresiuni, pânza freatică aflată la adâncime mică a
favorizat nu numai menţinerea unei vegetaţii mai dense, dar şi desfăşurarea vieţii umane. Aici
se află aşezările principale din regiunile de deşert, dar şi terenurile agricole.
- Aceste condiţii bioclimatice nu favorizează procese pedogenetice de
24
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
durată. Cea mai mare parte a deşerturilor sunt lipsite de soluri, la suprafaţă fiind nisipuri, argile,
săruri; vânturile puternice spulberă materialele dezagregate. La latitudini mai mari de 400, în
Asia Centrală şi în S.U.A., în Dakota şi Nebraska, la marginile pustiurilor, există soluri brune
individualizate pe nisipuri lutoase (M.Parichi, 1975) ce au grosime mică, caracter prăfos, humus
puţin, acumulări de calciu şi gips în bază.
În restul deşerturilor, apar local soluri brune-cenuşii foarte subţiri cu o infimă
cantitate de humus şi cu acumulări bogate de calciu, gips, sare. Se adaugă pe marginea
depresiunilor sărăturoase soluri halomorfe.
- Adâncimea la care se găsesc pânzele freatice ca şi debitul acestora diferă. La
periferie, în vecinătatea munţilor, de unde vin râuri ce-şi pierd treptat debitul, pânzele se află la
adâncime mică. Pe măsura înaintării spre centrul deşerturilor, ele se vor situa la adâncimi tot
mai mari. În Asia Centrală, pânzele de apă se află la 6 – 10 m. După M.Petrov (1988), nivelul
freatic general este în continuă coborâre situaţie care determină şi o aridizare şi mai mare a
climatului. În S.U.A., în Marele Bazin, ele sunt sărace.
- Apele de suprafaţă sunt rare şi străbat pe distanţe diferite suprafaţa
deşerturilor. Unele se varsă în lacuri, iar altele se pierd dezvoltându-şi delte continentale. În
Asia Centrală cele mai însemnate fluvii sunt Amu-Daria şi Sâr-Daria.Regimul scurgerii lor este
determinat pe de o parte de alimentarea din regiunea montană, iar pe de altă parte de evaporaţia
intensă din deşert. Au debite mari primăvara, când sunt frecvente şi revărsări pe spaţii întinse
din luncă şi o ridicare a nivelului pânzelor freatice. Vara, toamna şi la începutul iernii datorită
evaporaţiei puternice, numai cele cu bazine întinse şi cu surse de alimentare variate îşi mai
păstrează scurgerea. Dacă aceasta are în prezent însemnătate locală în deflaţia şi acumulările
eoliene sunt cele mai reprezentative procese. Pantele accentuate ale munţilor limitrofi sau ale
masivelor insulare din deşert suferă prin dezagregare o retragere paralelă însoţită de generarea
unor mase însemnate de grohotiş ce se macină în continuare; în timp munţii sunt reduşi la
martori de eroziune (inselberguri).
Cea mai mare parte a deşerturilor este supusă proceselor eoliene care crează un relief de
dune, barcane, yardanguri etc.
Un element inedit peisajul unor deşerturi (Takla Makan) este existenţa unui sistem de
văi seci prin care în prezent nu se realizează decât o scurgere efemeră şi la intervale mari de
timp. Ele sunt rezultatul unei evoluţii fluviatile active din pleistocen în condiţiile unui climat
pluvial.
6.1.2.4. Regiunile naturale temperat-continentale reci
Se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la latitudini mari (de la 450 până la Cercul
polar), incluzând atât câmpii şi podişuri joase, cât şi munţi cu înălţimi medii (Scandinavia,
Siberia).
În peisaj, se impun pădurile de conifere compacte. Spre sud şi mai ales către Atlantic sau
Pacific, acestea sunt în amestec cu cele de foioase, iar la latitudini mai mari trec, prin ceea ce se
numeşte silvotundra, la regiunea rece polară.
- Climatul rece continental impune aceste aspecte, ca şi caracteristicile
celorlalte componente naturale. Dar datorită extensiunii acestei regiuni, el suferă nuanţări în
raport cu caracteristicile maselor de aer frecvente în diferite locuri.
Sunt prezente masele de aer polar maritime şi arctice care se continentalizeză pe
25
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
măsura stagnării sau deplasării lente către estul Europei sau Centrul Asiei. Sezonul rece este
lung, cu temperaturi scăzute cu variază între limite foarte largi (în ianuarie – 430 la Iakutk; - 210
Irkutsk; - 170 la Winnipeg; - 140 la Edmonton; - 30 C la Chicago etc.), umiditate şi nebulozitate
ridicate, ceţuri frecvente şi inversiuni de temperatură.
Invaziile aerului rece arctic cauzează temperaturi extrem de scăzute (sub – 400).
Vara, există o mai mare instabilitate datorită succedării (la intervale scurte) a maselor cu
caracter ciclonal sau anticiclonal, mai calde sau mai reci. Temperaturile sunt pozitive ajungând
în iulie în jur de 200 C.Ca urmare, amplitudinile termice anuale ajung la valori tot mai ridicate
(de la 300 la 600 C) spre mijlocul continentelor ceea ce indică caracterul excesiv al acestui
climat.
Iakuţia constituie ţinutul în care climatul rece este excesiv. Aici, temperatura medie
anuală este de – 100, în iulie în jur de 190, dar în ianuarie scade sub – 400 C. Totodată cele două
valori negative înregistrate la Verhoiansk (- 67,80) şi Oimeakon (- 77,80 C) reprezintă cele mai
scăzute din Emisfera nordică.
Anual, cad 400 – 600 mm precipitaţii care au o repartiţie inegală, cele mai multe
producându-se în sezonul cald când au şi caracter de aversă (S.Ciulache, 1985).
Iarna, ninsorile, destul de dese, dau un strat de zăpadă gros care datorită temperaturilor
joase se menţine mult timp.
La latitudini mai mari (în silvotundră) valorile termice sunt mult mai scăzute, îngheţul
solului este profund şi de durată, iar cantitatea de precipitaţii scăzută.
Spre sud, la contactul cu regiunile temperate oceanice şi semiaride (Europa de Est,
nordul Kazahstanului, nord-estul SUA şi sud-estul Canadei), influenţa maselor de aer umed
(atlantice, sudice sau uneori a celor pacifice) asigură asemenea, temperaturile sunt mai ridicate,
amplitudinile termice (300- 400 C) sunt totuşi moderate în raport cu ceea ce se înregistrează la
nord. Vara şi la începutul toamnei evapotranspiraţia activă, în condiţiile unor temperaturi
ridicate, favorizează fenomene de uscăciune şi secetă.
Cea mai evidentă reflectare a acestor situaţii apare în desfăşurarea covorului vegetal şi în
distribuţia tipurilor de sol.
- Pădurile de conifere reprezintă formaţiunea vegetală caracteristică, ele fiind
singurele ce pot rezista la temperaturi joase.
Sunt păduri omogene datorită numărului redus de specii ce intră în alcătuirea lor. În
Europa, climatul mai puţin riguros a favorizat pădurile în care molidul este precumpănitor
(Picea excelsa, P. Obovota, P. Fennica), la el asociindu-se pinul (Pinus silvestris) şi
mesteacănul (Betula verrucosa).În Siberia, asprimea climatului a impus o altă alcătuire, cu brad
(Abies sibirica), zâmbu (Pinus cembra), zadă (Larix sibirica, L. daurica).În America de Nord,
climatul este mai umed, iar asocierile frecvente sunt între molid (Picea alba, P. Nigra), pini
(Pinus urrayana), laricele americane, bradul de balsam, tuia etc.
În Europa Centrală şi în zona Marilor Lacuri, coniferele sunt în amestec cu foioasele.
Solurile caracteristice acestei regiuni (ocupă aproape ¾ din suprafaţă) sunt podzolurile
în a căror formare un rol important l-a avut dirijarea produselor rezultate din descompunerea
către baza acestuia favorizată de un excedent de umiditate (precipitaţiile depăşesc cantităţile de
apă pierdute prin evapotranspiraţie) ce permite circulaţia descendentă a soluţiilor.
Ca urmare, sub un orizont de suprafaţă cu masă organică aflată în stadii diferite de
descompunere există un orizont bine dezvoltat (B iluvial) în care s-au acumulat treptat (datorită
26
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
spălării) toate produsele aduse de sus (argilă, săruri de calciu, magneziu, potasiu, sodiu, oxizi de
fier, mangan etc.) de unde şi denumirea acordată de soluri podzolice feriiluviale.
În ţinuturile în care coniferele sunt în amestec cu foioasele sau unde pădurea de conifere
a fost înlocuită de păşuni, alături de podzolire un rol relativ însemnat revine şi altui proces –
înţelenirea – ce duce la acumularea unei cantităţi mai mari de masă organică şi indirect de
humus în orizontul superior. Rezultă podzoluri secundare argiloiluviale.
În Siberia, unde temperaturile scăzute întreţin la adâncime mică un strat permanent
îngheţat (pergelisol) s-a dezvoltat un podzol mult mai subţire.
Scurgerea râurilor care străbat regiunea este diferită de ceea ce frecvent se manifestă în
celelalte părţi ale zonei temperate. Apar însă şi situaţii cu caracter tranzitoriu spre acestea sau
spre regimul tundrei, toate fiind dependente de nuanţările climatului.
În Europa de Est şi vest de Marile Lacuri, unde precipitaţiile sunt mai bogate şi regimul
termic are variaţii anotimpuale destul de largi, râurile au o alimentare mai bogată cu caracter
nivo-pluvial. Topirea zăpezii în aprilie coincide şi cu o perioadă de ploi ceea ce face ca debitul
să crească mult.Ca urmare, intervalului aprilie-iunie îi este caracteristică scurgerea cea mai
ridicată. După o vară cu ploi puţine şi o primă parte a toamnei secetoase urmează un al doilea
interval cu debite mari ca urmare a precipitaţiilor ridicate din octombrie – noiembrie. Iarna
(îndeosebi în ianuarie-februarie) reprezintă sezonul cu cea mai redusă scurgere a ponderii
extrem de mici a alimentării subterane şi a „fixării” precipitaţiilor la nivelul solului sub formă
de zăpadă.
La est de Ural şi la nord de Marile Lacuri nord americane, continentalismul climei este
mult mai accentuat. În timpul verilor când cade peste 2/3 din volumul precipitaţiilor (maximum
în iulie, aproape 20%) se realizează şi topirea zăpezilor (iunie).ca urmare, debitele cresc relativ
repede şi se menţin până în septembrie la valori ridicate după care începe un lung interval de
timp în care acestea scad.
O situaţie inedită aparţine râurilor în sud şi care au gurile de vărsare în extremul nord
(Obi, Enisei, Lena etc.).Dezgheţul în bazinul superior se va face cu 1 – 1, ½ luni mai devreme,
decât în cel inferior.Ca urmare, spre vărsare, fenomenul cel mai frecvent îl vor reprezenta
zăpoarele (baraje de ghiaţă) în spatele cărora revărsările şi deci inundaţiile vor fi deosebite.
În Iakuţia, temperaturile foarte scăzute fac ca sezonul rece să fie de durată şi în
consecinţă o bună parte chiar din râurile mari să îngheţe. Lipsa precipitaţiilor lichide şi
îngheţarea solului care va bara posibilitatea alimentării subterane vor face ca scurgerea să fie
nesemnificativă, iar la multe chiar nulă.
Topirea zăpezii începând cu luna iunie şi ploile din iulie-august vor genera intervalul cu
scurgerea cea mai bogată (peste 80% din total).
Relieful din această regiune este variat, de la câmpii ş podişuri joase până la munţi înalţi.
În aceste condiţii, modelarea este variată. Pe suprafeţele plane ale câmpiei şi dealurilor
acoperite de pădure sau păşuni, procesele chimice, deşi au desfăşurare slabă şi inegală pe
parcursul anului, rămân procesele principale.
Se adaugă, eroziunea laterală în albiile râurilor mai ales primăvara şi vara.
În ţinuturile mai înalte, cu pante variate şi dinamica va fi mult mai complexă.
Acţiunea principală va fi a proceselor de îngheţ şi dezgheţ deosebit de activă la
începutul şi sfârşitul sezonului cald.
Suprafeţele înclinate fără pădure vor suferi retrageri active prin dezagregări, iar în
depresiuni vor fi active fenomenele de termocarst (mai ales în Siberia unde există un pergelisol
moştenit.
27
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Spălarea areolară şi şiroirea sunt slabe şi nu acţionează decât asupra părţii superficiale a
solului, vara şi numai în condiţiile în care acesta este îmbibat cu apă.
6.1.3. Zonele reci
Se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Centrul polar spre
poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctica,
iar în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice
aparte – subpolare şi polare.
a. Regiunile naturale subpolare – se află doar în Emisfera nordică în
extremităţile polare ale Americii de Nord (limita este la sud de Cercul polar) şi în Eurasia (din
nordul Norvegiei până în Peninsula Kamceatka; în general se menţine dincolo de 660
latitudine).
Regiunea se caracterizează printr-un climat rece determinat de prezenţa maselor de aer
polar. Îi sunt caracteristice temperaturi medii anuale de la 00 la 1,40C, o amplitudine termică
redusă, precipitaţii puţine, nebulozitate accentuată şi vânturi intense. Caracterul oceanic sau
continental al lor se transpune în unele diferenţe de umiditate. În nordul Scandinaviei intervin şi
influenţele Curentului Golfului (Gulf Stream) care îi dau o nuanţă moderată sub raport termic.
În timpul anului, aici se manifestă două sezoane distincte şi cu durată aproape egală. Cel
rece coincide cu noaptea polară, cu valori termice negative (pot coborî sub – 400 C) şi
precipitaţii sub formă de zăpadă. Sezonul de vară ce corespunde zilei polare, deşi rece, are
valori termice (mai ales în iulie – august) se depăşesc chiar 100 C, ceea ce favorizează topirea
zăpezii pe unele porţiuni. Şi acum îngheţurile şi căderile de zăpadă sunt frecvente.
Pe ansamblu, dacă în sectorul european cad cca 450 – 500 mm de precipitaţii (îndeosebi
în februarie – martie şi septembrie – octombrie) în celelalte ţinuturi cantităţile sunt mult mai
reduse (în Siberia între 250 şi 400 mm, cu valori maxime în iulie – august şi minime în
februarie).
Căderea lor este însoţită de viscole ce acumulează inegal zăpada.
În aceste condiţii (temperaturi mici, îngheţ de durată, vânt intens) singura vegetaţie ce se
poate dezvolta, dar cu caracter discontinuu, este cea ierboasă la care se asociază câteva specii de
arbuşti. Este cunoscută sub numele de tundră. Perioada vegetativă este foarte scurtă (2 – 3 luni),
iar condiţiile vitrege de viaţă impun adaptări (înălţime mică şi desfăşurare sub formă de
perniţe).În sectoarele situate în vecinătatea Cercului polar (din Peninsula Kola şi până în Delta
lenei, în peisajul tundrei apar frecvent mesteceni pitici, sălcii pitice (în locurile adăpostite şi
umede), muşchi, licheni etc. La latitudini mai mari se trece treptat de la un peisaj cu subarbuşti
(merişori, afini, mesteacăn pitic şi ierburi) la altul specific sectoarelor cu climat aspru în care
peticele cu muşchi, licheni, unele graminee, rogoz, arginţică etc. alternează cu stâncăria.
Procesele pedogenetice se desfăşoară doar într-un interval scurt din sezonul de vară
când o porţiune superficială (0,3 – 1 m) din depozitele de la suprafaţă se dezgheaţă. Ele sunt
extrem de slabe şi constau în dezagregări, într-o foarte redusă alterare chimică şi descompunere
a masei organice. Aceasta din urmă este acumulată la partea superioară a depozitului dezgheţat.
La mică adâncime, deasupra pergelisolului apa ce stagnează favorizează gleizări cu acumulări
de oxizi feroşi.Ca urmare, solurile formate au grosimi reduse (până la 0,5 m) şi un profil cu un
orizont turbos la suprafaţă şi unul gleizat în bază.
Relieful regiunii de tundră este precumpănitor cu altitudini reduse (câmpie şi dealuri
joase), dar cuprinde şi munţi nu prea înalţi. Modelarea acestuia se integrează spaţiului
28
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
periglaciar. Cuplul îngheţ-dezgheţ, nivaţia şi vântul creează numeroase forme de relief pe

versanţi (râuri de pietre, avalanşe, mase de grohotiş) şi pe suprafeţele slab înclinate (sunt
specifice soluri poligonale, pingo şi hidrolacoliţi, câmpuri de pietre cu dispunere poligonală sau
în cerc. În depozitele mai groase rezultă structuri tipice (pene, involuţii).Retragerea periglaciară
a versanţilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune şi a microreliefului rezidual
(creste, vârfuri etc.).Ea se face atât prin dezagregări intense, dar şi prin solifluxiuni, avalanşe
etc.
Scurgerea apei râurilor este condiţionată nu numai de căderea precipitaţiilor, dar şi de
regimul temperaturilor. Alimentarea este dependentă de topirea zăpezilor şi de ploile de vară. Se
pot separa câteva situaţii. Prima este specifică râurilor mici care au apă de la sfârşitul lunii mai
şi până în septembrie, pe când în restul anului sunt seci sau complet îngheţate (mai ales în
Siberia).A doua este întâlnită la râurile cu obârşii la latitudini mici (în taiga) şi care se varsă în
Oceanul Arctic.Ca urmare, în lungul lor apar evidente sectoare în care atât scurgerea, cât şi
regimul de îngheţ sunt diferite. În sud, dezgheţul este mai timpuriu (aprilie – mai) şi către final
se îmbină cu ploi. Volumul de apă se dirijează spre nord unde se păstrează podul de gheaţă, iar
solul este încă îngheţat; ca urmare, aici se produc inundaţii însemnate. Topirea zăpezi în
regiunile subpolare se face lent (mai – iunie) şi se continuă cu căderea ploilor de gheaţă.
Regiunile subpolare sunt străbătute de fluvii mari care, pe de o parte, au debite medii însemnate
(de la 2000 m3/s la peste 10.000 m3/s, ceea ce le conferă un potenţial hidroenergetic ridicat), iar
pe de altă parte, prin diferenţe foarte mari între debitele din lunile din sezonul de iarnă (câteva
sute de m3) şi acela din cele de vară (câteva mii de m3).
Patul albiei şi versanţii fiind în mare măsură îngheţate nu permit antrenarea de către apă
a unor cantităţi mari de material solid şi mai ales cu dimensiuni. De aceea, multe din fluvii şi-au
dezvoltat delte în structura cărora se îmbină blocuri de gheaţă cu mâluri şi nisip parţial
îngheţate.
b. Regiunile naturale polare – cuprind cea mai mare parte din
Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida. Sunt întinderi imense de gheaţă cu grosime
mare, din care răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat.
Reprezintă unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de aer, arctice şi
antarctice, staţionând mult timp provoacă scăderi de temperatură foarte importante. De altfel,
aici nu numai mediile anuale sunt negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor
anului. Iarna, sezonul nopţii polare, temperaturile scad mult (mediile ajung la – 600 C la
Amundsen-Scott şi – 710 C la Vostok). La staţia Vostok s-a înregistrat şi minima absolută de pe
Glob (- 880,3 C); amplitudinile diurne sunt reduse.
Vara, deşi valorile medii lunare sunt negative, în anumite intervale pot fi pozitive
favorizând topirea unei cantităţi mici de zăpadă sau gheaţă.Soarele se află permanent deasupra
orizontului, iar puritatea atmosferei favorizează o radiaţie mare la 20 – 25
kcal/cm2/lună.Reflexia foarte mare impusă de prezenţa zăpezii şi gheţii face ca bilanţul radiativ
să fie aproape neglijabil (1 – 2 kcal/cm2/lună).
Precipitaţiile sunt numai sub formă de zăpadă şi variază de la câteva sute de mm în
vecinătatea oceanelor, la câţiva zeci de mm în interiorul continentelor. Ea se păstrează peren şi
prin trasare va evolua în gheaţă. Deşi, sunt prezente în toate lunile, cea mai mare parte din
precipitaţii cad în timpul verii, iar cele mai puţine la trecerea de la iarnă la vară.
În regiunile polare, vânturile au viteze mari provocând viscole.
Peisajul polar va fi dominat de gheaţă care în Antarctica depăşeşte 2000 m grosime. Ea
suferă deplasări lente spre bazinele oceanice provocând o şlefuire a uscatului ce-l acoperă.
29
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
Şi în Groenlanda, dar mai ales în Antarctica, există creste şi vârfuri (nunatak-uri) ce

domină platoşa de gheaţă. Dacă iarna ele sunt acoperite de zăpadă în timpul verii prin topirea
acesteia unele porţiuni se eliberează şi suferă o modelare activă prin dezagregări. În sectoarele
cu material intens mărunţit vegetează câteva specii de licheni, muşchi, alge, diatomee. Fauna
este redusă la unele specii de păsări, foci, morse, ursul polar în ţinuturile arctice şi pinguini pe
ţărmurile Antarctice.
6.2. Zonele şi regiunile naturale din bazinele oceanice
În spaţiul oceanic, în separarea zonelor şi regiunilor situaţiile, pe de o parte, se simplifică

întrucât acesta este un mediu omogen în care se interferează legături ce se stabilesc îndeosebi
între elemente ce aparţin la trei componente – apă, vieţuitoare, relief, la care se adaugă pentru
un înveliş superficial exterior aerul, lumina şi unele influenţe antropice. Pe de altă parte, ele
rămân complicate întrucât este dificil de stabilit limite categorice, trecerea de la o unitate
geografică la lata realizându-se spaţii de interferenţă extinse. Se adaugă o terminologie variată
în care s-au impus denumirile biologice.
- La nivelul componentelor geografice, diferenţierea unităţilor este mai uşor de
realizat.
 Pentru relief se pot separa, cu rang de regiuni, unităţi care se succed de la ţărm
până în centrul bazinelor oceanice (platformă continentală, taluz continental, podişuri şi câmpii
abisale, dorsale cu rifturi) sub formă de macro-trepte cu extensiuni variate, iar în cadrul acestora
mai multe subunităţi cu caracter local impuse mai ales de evoluţia geotectonică (fose în arii de
subsidenţă, şanţuri tectonice pe falii de transformare, vulcani submarini etc.).Deci la nivelul
acestui component, prin specificul genezei şi evoluţiei formelor de relief, nu se poate realiza o
zonare, ci doar regionări. O diferenţiere zonală apare doar în tipul şi intensitatea proceselor ce
acţionează în domeniile – litoral, polar, temperat, intertropical.
 Componentul biotic se diferenţiază spaţial în funcţie de câţiva factori, mai
importanţi fiind: lumina, caracteristicile mediului acvatic (dinamic, salinitate, temperatură) şi
ale reliefului (pantă şi alcătuire).Biologii separă mai multe domenii pe care impropriu le
denumesc zone, care se succed de la ţărm spre larg, dar şi către adânc.
- Domeniul (zona) litoral; se suprapune pe cea mai mare parte a şelfului până la
adâncimi în medie de – 200 m, aici condiţiile de lumină, aerare şi dinamică a apei sunt
favorabile dezvoltării unui număr mare şi variat de biocenoze. Temperatura apei, condiţionată
de bilanţul radiativ global, le impune însă o desfăşurare care are mai întâi caracter zonal
(biocenoze specifice zonelor polare, temperate şi tropicale), apoi regional (pe verticală de la
contactul cu ţărmul către – 200 m datorită scăderii temperaturii şi cantităţii de lumină reflectat
în modificări evidente atât în numărul de specii, cât şi biomasa asigurată de ele şi apoi în plan
datorită curenţilor calzi şi reci) şi local în funcţie de caracteristicile reliefului (stâncos, neted
etc.) şi de tipurile de strat (nisipos, mâlos, calcaros etc.)
- Domeniul (zona) palagic include stratul de apă de la suprafaţa oceanului şi
mărilor cu adâncimi ce permit pătrunderea luminii, oxigenarea prin dinamica apei; are substanţe
minerale suficiente pentru dezvoltarea unui număr mare de organisme. Se divide într-o fâşie
care se află în vecinătatea domeniului litoral (neritică), dar deasupra platformei continentale şi
alta care ocupă largul oceanului (pelagică propriu-zisă sau oceanică).Caracteristica principală a
organismelor din acest domeniu este independenţa lor în raport cu relieful (substratul) oceanic
30
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
ceea ce unora le imprimă o stare de plutire (alcătuiesc fitoplanctonul şi zooplanctonul), iar la

altele o mobilitate proprie (necton).
Regimul termic diferit latitudinal conduce la o separare zonală (polară, temperată,
intertropicală), dar şi regională (neritic şi oceanic).Se adaugă deosebiri pe verticală determinate
de variaţia cantităţii de lumină, salinitate, temperatură şi în plan impusă de curenţii oceanici şi
de arealele cu salinitate mai mare sau mai mică.
- Domeniul (zona) abisal – are cea mai mare dezvoltare încadrându-se între
limita până unde penetrează lumina solară şi fundul bazinelor oceanice şi marine. În condiţiile
unui întuneric general, al unor temperaturi scăzute şi aproape constante (00 – 30 C) a unei
salinităţi ridicate şi a unei presiuni tot mai mari de la suprafaţă către fundul oceanului,
vieţuitoarele sunt reduse (bacterii şi organisme animale puţine şi cu adaptări) ceea ce face ca
biomasa să fie foarte mică. Apa, componentul principal al bazinelor oceanice – deşi la prima
vedere poate fi considerată un mediu omogen – totuşi prin modul de manifestare (îndeosebi
spaţial) al elementelor sale relevă diferenţieri zonale şi mai ales regionale. Primele apar evident
în stratul de apă de la suprafaţă (50 – 100 m) unde se înregistrează deosebiri latitudinale în
regimul termic (temperaturi medii anuale) în jur de 270 C de o parte şi de alta a Ecuatorului, mai
extins în emisfera sudică; 210 – 250 C la latitudini cuprinse între 100 şi 300; scăderi rapide până
la 50 C în zona temperată şi valori negative sub – 10 C în regiunile polare; amplitudini mari între
valorile temperaturilor medii ale lunilor extreme (februarie şi august) în zona temperată care se
atenuează spre Ecuator şi poli, repartiţia salinităţii (în jur de 35% în zona intertropicală şi 32%
în cele polare), mărimea transparenţei (50 – 60 m în apa oceanului în zona caldă faţă de 10 – 20
m în apele polare) etc.
Mult mai evidente sunt diferenţierile regionale între caracteristicile fizice şi
chimice ale apei din cele patru oceane la nivel global impuse de desfăşurarea latitudinală
(Oceanul Arctic vizavi de Oceanul Indian), de gradul de comunicare (larg în Emisfera sudică) şi
de influenţa uscatului în cele două emisfere. Ele sunt accentuate la nivelul mărilor şi în
vecinătatea mărilor şi în vecinătatea ţărmurilor unde intervin curenţii, mareele aportul fluviatil
de apă şi aluviuni, activităţile antropice etc. La sub 100 m, toate aceste deosebiri scad ca valoare
ajungându-se la nivelul marilor adâncimi la o oarecare omogenitate.
Unele diferenţe apar în regiunile active tectonic (rifturi, subducţii) însoţite de aport de
topitură, seisme etc.
Având în vedere toate aceste coordonate se poate ajunge la două concluzii:
- la nivelul stratului de apă cu o grosime de până în 200 m se pot stabili
deosebiri evidente atât zonal, cât şi regional;
- sub 200 m se trece într-un mediu cu deosebiri ce descresc cu adâncimea la
care zonalitatea aproape dispare, dar se menţin diferenţele regionale şi locale impuse de factori
noi.
Există lucrări de specialitate în care şi pentru spaţiul oceanic sunt delimitate zone şi
regiuni biogeografice sau numeroase biogeografice, repartiţia vieţuitoarelor reflectând situaţii
de sisteme geografice distincte. A. Günther (citat de I.Pişota, 1987) separă patru zone şi mai
multe regiuni biogeografice care pot fi luate ca diviziuni geografice .
Zona Oceanului Arctic. Se desfăşoară de la Cercul polar arctic spre Polul Nord şi se
caracterizează prin:
- o extinsă platformă continentală; temperaturi ale apei scăzute ceea ce permite
dezvoltarea şi menţinerea în cea mai mare măsură a unei banchize groase;
- o salinitate redusă (32%) ce scade la contactul cu uscatul .
31
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
- dezgheţ în vecinătatea ţărmului în sezonul de vară ceea ce favorizează o

activitate puternică a valurilor care încărcate cu sloiuri de gheaţă acţionează asupra falezelor
- fito şi zooplancton bogat la care se asociază unele mamifere mari;
- slabă manifestare a curenţilor oceanici.
Zona temperată la nord
Include partea nordică a oceanelor Atlantic şi Pacific până la paralela de 400.Cele două
unităţi oceanice (regiuni) separate de continente sunt incluse în zona geografică temperată
boreală.
În regiunea nord-atlantică, hidroizotermele lunare reflectă pregnant influenţa celor două
tipuri de curenţi oceanici.
În luna februarie, în vest, masele de apă reci dinspre Groenlanda impun la latitudini de
66 – 400 valori cuprinse între 00 şi 50 pe când în centru şi est. Curentul cald Gulf Stream
0
asigură o scădere treptată a lor, înspre sud, de la 150 la 50 C. În luna august, în vest, scad de la
120 la 50 C, iar în centru şi est de la 200 la 100 C. Această asimetrie de natură termică impusă de
sistemul de circulaţie al unor mase de apă cu caracteristici diferite se reflectă şi în distribuţia
salinităţii 32 – 33% pe latura de vest şi 35% în centru şi est), a transparenţei etc. Deosebiri
locale sunt evidente în mările limitrofe uscatului unde aportul de apă continental are o influenţă
deosebită (M.Baltică).
În aceste condiţii, lumea vieţuitoarelor este foarte bogată (alge brune şi roşii, mamifere
între care balene, delfini, foci, apoi o mulţime de specii de peşte) etc. Pe ţărmurile oceanului şi
mărilor există o desime deosebită de aşezări portuare în care se desfăşoară activităţi diverse, iar
în M.Irlandei şi M.Nordului sunt însemnate exploatări de petrol şi de gaze. Toate acestea impun
o puternică presiune antropică asupra mediului resimţită, cu toate măsurile de protecţie aplicate,
mai ales în fâşi alitorală, pe axele de circulaţie maritimă şi în perimetrele de exploatări de
hidrocarburi.
Situaţii similare se întâlnesc şi în regiunea pacifică, numai că aici intervine un alt factor
– lărgimea foarte mare a oceanului – care atenuează foarte mult asimetria valorilor parametrilor
fizici dintre sectoarele acestuia (vestic, central şi estic).Scăderea de la nord la sud a valorilor de
temperatură şi salinitatea se face aproape paralel; axele de comunicaţie navală care traversează
oceanul sunt la sud de această regiune, aici importante fiind cele din lungul ţărmului ce leagă
aşezările de pe continente cu cele din insule sau cu areale de pescuit.
Vieţuitoarele sunt la fel de numeroase şi variate, ca şi în Atlantic (balene, delfini, ursul
de mare, morse, peşti, alge etc.)
Zona intertropicală
Cuprinde cea mai mare parte a Oceanului Planetar desfăşurându-se între toate
continentele, în amândouă emisferele, aproximativ între paralele de 400 nord şi 400 sud. Câţiva
factori au un rol determinant pentru caracteristicile generale (extensiunea oceanului şi
comunicarea între cele trei oceane direct – în sud, ori prin strâmtori) sau locale (aport însemnat
de apă dulce de pe uscat prin câteva din marile fluvii – Amazon, Congo, Niger, Gange, Iantzî
etc.).Hidroizotermele cu desfăşurare aproape paralelă indică o scădere a valorilor de la 250 – 260
C în dreptul Ecuatorului la 100 – 150 în dreptul latitudinilor de 400.Unele diferenţe de
temperatură de până în 50 apar pe de o parte între lunile din sezonul rece şi cel cald da la
latitudini de 300 – 400 iar pe de altă parte între sectoarele unde apar curenţii reci de compensaţie
din vecinătatea ţărmului african sau american şi restul oceanului. Valorile de salinitate sunt
maxime pe aliniamentul tropicelor (36 – 37%) şi minime în vecinătatea ţărmurilor (30 – 35%),
în restul oceanului păstrându-se la 34 – 35%.Transparenţa scade din sectoarele centrale ale
32
Bucuresti, p. 189, ISBN: 9789737495198
oceanelor (40 – 60 m; maximum 65,5 m în Marea Sargaselor) către gurile de vărsare ale
fluviilor ce aduc cantităţi însemnate de aluviuni (sub 40 m).În această zonă se realizează cea
mai mare parte din circuitele curenţilor oceanici în care domină cei cu apă caldă. Există o mare
diversitate de vieţuitoare cu diferenţieri evidente între domeniile platformelor litorale şi cele
batiale (plancton foarte dezvoltat, peşti, mamifere între care balene şi rechini etc.).În această
zonă se desfăşoară reţeaua cea mai densă de legături navale ce leagă porturile lumii şi un intens
pescuit şi ca urmare mediile fâşiilor litorale au suferit puternice modificări. Separarea Oceanului
Planetar de către Africa, Australia şi arhipealgurile din sud-estul Asiei determină existenţa a trei
regiuni geografice: (atlantică cu o uşoară asemănare a caracteristicilor elementelor de mediu
între laturile central – vestică şi estică, indiană – dominant dezvoltată în Emisfera sudică şi cu
influenţe dinspre uscat în partea nordică; pacifică – cea mai extinsă şi cu o desfăşurare aproape
egală în cele două emisfere de unde o simetrie evidentă în repartiţia valorilor de temperatură,
salinitate transparenţă, conţinut chimic al apei ceea ce creează un mediu favorabil unei relative
răspândiri a vieţuitoarelor).
Zona temperat sudică
Se desfăşoară sub forma unei fâşii continue ce cuprinde cea mai mare parte din sudul
celor trei oceane la latitudini de 400 – 550.Temperatura apei la suprafaţă scade cu creşterea
latitudinei de la 100 – 150 la 50 C, diferenţele dintre sezoane fiind mici datorită manifestării
permanente a curenţilor de apă reci ce alcătuiesc o fâşie lată şi continuă ce se deplasează de la
vest la est. Salinitatea este constantă 34 – 35%, iar vieţuitoarele deşi sunt mai puţine decât în
zona precedentă totuşi au o dezvoltare însemnată (alge brune, balene etc.)
Zona subpolară
Se află între 550 latitudine sudică şi ţărmul Antarcticei, constituind sudul rece al
Oceanului planetar: principalele caracteristici sunt – continuitatea, formarea banchizei în
sezonul rece, ape cu temperaturi de 00 – 50 C în sezonul cald, salinitate sub 34%, plancton
bogat.
33

Limbă

MarileSistemeGeograficeNaturale Extras Ieleniz

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MarileSistemeGeograficeNaturale Extras Ieleniz

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IELENICZ, M., COMANESCU, L.

, 2003, Geografie fizica

6. MARILE SISTEME NATURALE – GEOGRAFICE

6.1. Zonele şi regiunile naturale de pe uscat

6.1.1. Zona caldă

Se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la

6.1.1.1. Regiunea naturală ecuatorială

Caracteristicile solului depind şi de roca mamă (acidă pe granite, gresii; bazică pe

(Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnină (Strychnos nux-vomica), palmierul de zahăr

Reţeaua hidrografică densă este foarte favorizată de precipitaţiile foarte bogate. Au

şi în specificul modelării (predominarea alterării până la 3000 m şi a dezagregării la înălţimi

Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei

- Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în peisaj,

şiroirea şi alternează cu dezagregarea (prin cristalizarea sărurilor şi variaţiilor termice) şi o

6.1.1.3. Regiunile naturale tropical-uscate

- Includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte şi de alta a acestora, la

Evapotranspiraţia potenţială se ridică la valori foarte mari (2500 – 4000 mm în

ale suprafeţei terestre (rezultă turbioane, cu desfăşurare pe 100-200 m înălţime care se

 Ţinuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere mai variat şi

6.1.2. Zonele temperate

6.1.2.1. Regiunile naturale mediteranene

Ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane

6.1.2.2. Regiunile naturale temperat-oceanice

Sunt caracteristice porţiunilor continentale din vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai

6.1.2.4. Regiunile naturale temperat-continentale reci

6.1.3. Zonele reci

periglaciar. Cuplul îngheţ-dezgheţ, nivaţia şi vântul creează numeroase forme de relief pe

Şi în Groenlanda, dar mai ales în Antarctica, există creste şi vârfuri (nunatak-uri) ce

6.2. Zonele şi regiunile naturale din bazinele oceanice

În spaţiul oceanic, în separarea zonelor şi regiunilor situaţiile, pe de o parte, se simplifică

ceea ce unora le imprimă o stare de plutire (alcătuiesc fitoplanctonul şi zooplanctonul), iar la

- dezgheţ în vecinătatea ţărmului în sezonul de vară ceea ce favorizează o

S-ar putea să vă placă și