Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Legumicultura Generala
Legumicultura Generala
VETERINARĂ BUCUREŞTI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
LEGUMICULTURĂ
GENERALĂ
Bucureşti 2011
5
© Copyright 2011: Hoza Gheorghiţa
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace
este posibilă numai cu acordul scris al autoarei. Toate drepturile rezervate.
6
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1 5
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1.Importanţa legumiculturii 6
1.1.1.Importanţa alimentară a legumelor 6
1.1.2.Importanţa terapeutică a legumelor 13
1.1.3.Importanţa legumelor în industria cosmetică 15
1.1.4.Importanţa economică a legumelor 16
1.1.5. Rolul decorativ al plantelor legumicole 17
1.1.6.Tendinţele dezvoltării legumiculturii 19
Unitatea de învăţare nr.2 20
BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE
2.1. Evoluţia plantelor legumicole 20
2.2.Particularităţile creşterii şi dezvoltării 25
2.3.Substanţele bioactive folosite în legumicultură 26
2.3.1.Substanţe stimulatoare 26
2.3.2.Substanţe retardante 29
2.3.3.Substanţe inhibitoare 31
2.3.4.Substanţe adjuvante 32
2.4.Clasificarea plantelor legumicole 33
2.4.1.Clasificarea după familia botanică 33
2.4.2.Clasificarea după partea comestibilă 34
2.4.3.Clasificarea după durata vieţii 35
2.4.4.Clasificarea după tehnologia de cultură 37
Unitatea de învăţare nr. 3. 39
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE
3.1. Înmulţirea generativă (sexuată) 36
3.1.1.Controlul calităţii seminţelor 40
3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat 45
3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată) 50
Unitatea de învăţare nr.4. 59
RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU
4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura 59
4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze 64
4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură 65
4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole 66
4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie 68
4.1.5. Surse de căldură 70
4.2.Relaţiile plantelor legumicole cu lumina 72
4.2.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă 73
4.2.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii 74
4.2.3.Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii 75
4.2.4.Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze 76
4.2.5.Dirijarea luminii în culturile legumicole 77
7
4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa 80
4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole 81
4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze 84
4.3.3.Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate 86
4.3.4.Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole 86
4.4. Relaţiile plantelor legumicole cu solul 91
4.4.1.Însuşirile solului 92
4.4.2.Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solului pentru 96
cultura legumelor
4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive 98
4.5.1.Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor 99
4.5.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive 102
4.6.Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze 103
4.6.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen 103
4.6.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2 104
4.6.3.Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze 105
Unitatea de învăţare nr. 5. 109
ZONAREA LEGUMICULTURII ŞI BAZA MATERIALĂ PENTRU
PRODUCEREA LEGUMELOR
5.1.Zonarea legumiculturii 109
5.2.Dezvoltarea intensivă a legumiculturii 111
5.3.Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole 112
5.4. Organizarea producătorilor de legume 114
5.5.Baza tehnico-materială pentru producerea legumelor 119
5.5.1.Construcţii legumicole 119
5.5.2.Maşini şi utilaje folosite în legumicultură 130
5.5.3.Materiale 130
Unitatea de învăţare nr. 6. 132
PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
6.1.Importanţa producerii răsadurilor de legume 132
6.2.Pregătitrea spaţiilor 132
6.3. Pregătirea amestecurilor de pământuri 137
6.4.Semănatul 143
6.5.Repicatul 144
6.6.Lucrări de îngrijire 148
6.7.Pregătirea răsadurilor pentru plantare 153
Unitatea de învăţare nr. 7 156
SISTEME DE CULTURĂ
7.1.Sisteme de cultură a plantelor legumicole 156
7.2.Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol 159
7.3.Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor 161
7.4.Folosirea raţională a terenului 162
7.4.1.Asolamente legumicole 162
7.4.2.Culturi succesive 166
8
7.4.3.Culturi asociate 169
7.4.4.Culturi intercalate 171
7.4.5.Culturi duble 173
7.5.Irigarea culturilor legumicole 174
7.5.1.Tipuri de irigare 174
7.5.2.Regimul de irigare 176
7.5.3.Metode de irigare 179
7.6.Fertilizarea culturilor legumicole 186
7.6.1.Calcularea dozei de îngrăşăminte 189
7.6.2.Metode de fertilizare a culturilor legumicole 190
7.7.Erbicidarea culturilor legumicole 199
Unitatea de învăţare nr. 8. 205
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN CÂMP
8.1.Pregătirea terenului 205
8.2.Înfiinţarea culturilor legumicole 210
8.3.Lucrări de îngrijire 218
Unitatea de învăţare nr.9 231
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN ÎN SOLARII
9.1.Pregătirea terenului 231
9.2.Pregătirea solariilor 232
9.3.Producerea răsadurilor 233
9.4.Înfiinţarea culturilor 233
9.5.Lucrări de îngrijire 232
Unitatea de învăţare nr.10 241
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE
10.1.Pregătirea terenului 241
10.2.Pregătirea serelor 244
10.3.Producerea răsadurilor 244
10.4.Înfiinţarea culturilor 244
10.5.Lucrări de îngrijire 245
Unitatea de învăţare nr.11 255
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR
11.1.Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus) 255
11.2.Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp. 262
Unitatea de învăţare nr. 12 266
RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL
ŞI PĂSTRAREA LEGUMELOR
12.1. Momentul optim de recoltare 266
12.2. Metode de recoltare 266
12.3. Condiţionarea legumelor 269
12.4. Ambalarea legumelor 269
12.5. Transporul legumelor 269
12.6. Păstrarea legumelor 271
Bibliografie 274
9
Unitatea de învăţare nr. 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiective:
Cunoaşterea importanţei legumiculturii din punct de vedere alimentar
Utilizări terapeutice ale legumelor
Utilizarea plantelor legumicole în industria cosmetică
Importanţa economică a legumelor
Rolul decorativ al plantelor legumicole
Efectele benefice ale consumului de legume asupra organismului
Legumicultura reprezintă una dintre cele mai străvechi ocupaţii ale poporului român, iar
legumele cele mai utilizate la prepararea hranei zilnice.
Etimologia cuvântului legumicultură provine de la cuvintele de origine latină: legumer =
plante ce se pot folosi în hrana omului şi cultura = modul de cultivare şi îngrijire al plantelor. Are
diverse denumiri în limbile străine: engleză – Vegetable growing, franceză - Cultures maraîcheres,
italiană - Orticoltura, germană - Gemusibau etc.
Este o ştiinţă de sine stătătoare prin sortimentul foarte bogat şi variat de specii, diversitatea
sistemelor de cultură şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se află în strânsă legătură cu multe
alte ştiinţe ca: botanica, fiziologia, genetica, pedologia, ameliorarea, agrochimia, agrotehnica,
istoria, fitopatologia, entomologia, mecanizarea, biochimia, agrometeorologia, marketingul,
managementul, prelucrarea şi valorificarea produselor horticole etc.
Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul particularităţilor botanice şi biologice
ale speciilor legumicole, relaţiile acestora cu factorii de mediu, particularităţile tehnologice în
scopul atingerii potenţialului productiv al soiului sau hibridului, obţinerea unor producţii de înaltă
calitate şi cu profit cât mai mare.
Cuprinde două părţi distincte şi anume:
partea generală, care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, relaţiilor cu
factorii de mediu, precum şi elaborarea unor tehnologii generale pentru cultura
legumelor în câmp, solarii şi sere.
partea specială care tratează în detaliu fiecare specie legumicolă în parte din punct
de vedere al tehnologiei de cultură, atât în câmp cât şi spaţii de cultură special
amenajate.
10
diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute
(tomate, ardei, vinete, fasole, morcov, ceapă, pătrunjel etc.) la
cele puţin cunoscute şi consumate (anghinare, batat, fenicul,
brocoli, nap, brojbă, varză de Bruxelles, cicoare);
practicarea celor mai diverse tehnologii de cultură, ca urmare a
numărului foarte mare de specii;
Legumicultura este o acordarea unei atenţii deosebite fiecărei plante, în funcţie de
ştiinţă cu caracter specie şi sistemul de cultură practicat (tomate, castraveţi în
practic foarte special la cultura în spaţiu protejat, unde fiecare plantă se
important şi se palisează, se copileşte, se defoliază, se ciupeşte sau se
caracterizează prin: cârneşte);
cultivarea plantelor legumicole atât în câmp, cât şi în spaţii
protejate, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu alte
plante agricole;
posibilitatea consumării părţilor comestibile atât în stare crudă
(tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, salată,
andive, varză albă, varză chinezească etc.), cât şi conservată şi
prelucrată (majoritatea legumelor);
dificultatea menţinerii calităţii părţilor comestibile o perioadă
mai mare de timp, datorită gradului de perisabilitate ridicat
(salată, castraveţi, ridichi, mărar, pătrunjel de frunze, mazăre
verde, fasole verde, pepeni galbeni etc.).
investiţii mari în special pentru cultura plantelor legumicole în
spaţii protejate.
12
Tabelul 1.1.
Consumul de legume, fructe şi struguri în câteva ţări
(kg/cap locuitor/an)
Ţara Produsul Anul
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Struguri 7,9 16,72 15,73 13,24 7,05 3,88 6,15 21,14
Bulgaria Fructe 51,56 50,65 44,55 44,6 41,5 33,75 12,8 16,7
Legume 141,99 116,73 104,65 134,83 108,56 69,11 62,5 50,6
Struguri 1,57 1,81 2,37 2,77 3,05 3,05 3,3 3,5
China Fructe 43,25 46,27 47,66 50,89 55,93 57,99 25,4 25,1
Legume 223,94 237,4 257,34 260,98 264,92 270,58 244 246
Struguri 6,23 3,82 5,06 2,44 2,35 2,64 1,9 3,9
Franţa Fructe 97,21 96,51 100,95 95,98 106,17 107,91 37,7 39,2
Legume 145,25 135,66 144,34 142,64 148,01 140,92 70,9 71,1
Struguri 8,22 8,22 7,88 7,90 6,99 11,16 9,7 10,7
Germania Fructe 120,18 107,71 108,02 94,18 90,19 98,82 24,8 24,5
Legume 90,55 92,76 91,97 90,52 92,83 87,68 68,7 71,3
Struguri 36,45 42,52 35,09 41,15 36,95 38,92 28,7 30
Grecia Fructe 164,22 169,81 165,41 156,83 149,69 188,85 46,4 46,2
Legume 288,31 281,71 263,33 287,77 301,23 260,56 132,2 131,5
Struguri 20,12 14,86 17,58 19,01 13,96 16,73 15,7 14,4
Italia Fructe 145,26 133,37 142,92 132,19 153,32 152,43 47,8 45,6
Legume 192,14 160,67 148,12 174,76 194,57 181,74 99,8 92,3
Struguri 1,81 1,56 1,66 1,77 1,98 1,92 2,3 2,4
Japonia Fructe 49,93 52,03 54,95 54,05 56,32 58,96 10,3 10,6
Legume 11,58 110,48 106,43 101,38 104,56 106,97 86,6 86,1
Struguri 33,66 31,09 33,76 39,26 39,62 22,42 13,6 4,6
Moldova Fructe 73,13 69,95 66,88 69,82 69,74 54,67 15,4 12,6
Legume 72,68 95,16 85,27 94,13 79,40 97,68 91,6 48,3
Struguri 10,97 11,56 11,15 11,41 10,08 9,23 13,2 18,1
Olanda Fructe 120,56 121,73 151,07 172,05 162,43 146,83 25,9 25,5
Legume 94,71 100,12 84,55 74,58 105,23 86,51 77,3 81,2
Struguri 3,40 3,79 3,17 3,15 3,38 4,01 3,8 3,9
Polonia Fructe 47,02 53,85 48,93 47,44 49,25 49,77 17,8 13,6
Legume 127,10 118,50 99,87 107,37 119,88 114,79 83,9 93,7
Struguri 6,58 4,91 5,80 5,27 5,84 5,09 3,4 4,5
România Fructe 52,18 52,86 50,41 69,76 74,87 78,32 21,4 19,2
Legume 149,93 164,98 163,16 199,90 202,28 198,40 127,6 96,9
Struguri 6,54 3,81 4,13 1,34 1,56 2,02 6 4,5
Spania Fructe 114,44 112,49 119,92 109,50 92,28 104,46 27,3 27,5
Legume 164,80 155,67 163,26 154,66 161,09 155,80 88,9 89,6
13
Tabelul 1.2
Valoarea alimentară a principalelor legume
(date medii)
Specia Valoarea Apă Substanţe organice Substanţe minerale Vitamine
energetică % (g/100 g s.p.) (mg/100 g s.p.) (mg/100 g)
(kcal/100 g) Prote- Gră- Hidraţi Ca P Fe Na K A B1 B2 B3 C
ine simi de UI
carbon
Ardei gras 31 91 1,4 0,3 7,1 13 30 0,6 - - 4450 0,08 0,08 0,5 204
Ardei iute 65 80 2,3 0,4 15,8 16 49 1,4 25 563 21600 0,10 0,20 2,9 369
Bame 36 89 2,4 0,3 7,6 92 51 0,6 3 249 520 0,17 0,21 1,0 31
Barba 13 78 2,9 0,6 18,0 47 66 1,5 - 380 10 0,04 0,04 0,3 11
caprei
Brocoli 32 89 3,6 0,3 5,9 103 78 1,1 15 382 2500 0,10 0,23 0,9 113
Brojba 46 87 1,1 0,1 11,0 66 39 0,4 5 239 580 0,07 0,07 1,1 43
Catraveţi 15 95 0,9 0,1 3,4 25 27 1,1 6 160 250 0,03 0,04 0,2 -
Ceapă 38 89 1,5 0,1 8,7 27 39 0,5 10 157 40 0,03 0,04 0,2 10
Conopidă 27 91 2,7 0,2 5,2 25 56 1,1 13 295 60 0,11 0,10 0,7 78
Dovlecel 26 92 1,0 0,1 6,5 21 44 0,8 1 340 1600 0,05 0,11 0,6 9
Fasole 27 91 1,9 0,2 6,5 56 42 0,8 7 190 450 0,08 0,11 0,5 20
păstăi
Fenicul 28 90 2,8 0,4 5,1 100 51 2,7 - 397 3500 - - - 31
Gulie 29 90 2,0 0,1 6,6 41 51 0,5 8 372 20 0,06 0,04 03 66
Mazăre 84 78 6,3 0,4 14,4 26 116 1,9 2 316 640 0,65 0,14 2,9 27
Morcov 42 88 1,1 0,2 9,7 37 36 0,7 47 641 11000 0,06 0,05 0,6 8
Păstârnac 76 79 1,7 0,5 17,5 50 77 0,7 12 541 30 0,08 0,09 0,2 15
Pătrunjel 45 85 2,6 0,2 5,2 203 63 6,2 45 727 8500 0,12 0,26 1,2 172
14
continuare tabelul 1.2
Pepene 30 91 0,9 0,3 7,3 14 16 0,4 12 251 3500 0,4 0,03 0,6 30
galben
Pepene 26 93 0,5 0,2 6,4 7 10 0,5 1 100 590 0,03 0,03 0,2 7
verde
Porumb 96 73 3,5 1,0 22,1 3 111 0,7 urme 280 410 0,15 0,12 1,7 2
zaharat
Praz 52 85 2,2 0,3 11,2 52 50 1,1 5 347 40 0,11 0,06 0,5 17
Revent 15 95 0,4 0,1 3,3 65 35 - - 140 10 0,03 0,03 0,3 26
Ridichi 31 95 1,0 0,1 3,6 30 35 0,75 45 322 - 0,05 0,04 - 20
Salată 13 96 0,9 0,1 2,9 20 22 0,5 9 175 330 0,06 0,06 0,3 6
Scorţoneră 42 80 1,0 2,1 10,0 60 50 1,5 - - - 0,07 0,02 0,4 5
Sfeclă 43 87 1,6 0,1 9,9 16 33 0,7 60 335 20 0,03 0,05 0,4 10
Spanac 26 91 3,2 0,3 4,3 93 51 3,1 71 470 8100 0,10 0,20 0,6 51
Sparanghel 15 95 1,6 0,2 2,0 20 60 1,0 - - - 0,03 0,17 1,2 30
Tomate 22 94 1,1 0,2 47 13 2,7 0,5 3 244 900 0,06 0,04 0,7 23
Ţelină de 17 94 0,9 0,1 3,9 39 27 0,3 126 341 240 0,03 0,03 0,3 9
peţiol
Varză 24 92 1,3 0,2 5,4 49 29 0,4 20 233 130 0,05 0,05 0,3 47
Vinete 25 92 1,2 0,2 5,6 12 26 0,7 2 214 10 0,05 0,05 0,6 5
15
Test de autoevaluare nr.1
a) Care sunt particularităţile legumiculturii?
17
1.1.2. Importanţa terapeutică a legumelor
Pe lângă rolul alimentar, legumele joacă un rol terapeutic deosebit asupra organismului
uman. Din vremuri foarte îndepărtate este cunoscut faptul că, folosirea medicamentelor era foarte
rară, multe afecţiuni fiind prevenite sau tratate pe cale naturală prin consumul de legume, fructe şi
ierburi, proaspete sau preparate.
hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă;
stimularea activităţii sistemului nervos, muscular şi
circulator;
Consumul de legume stabilirea unui echilibru între diverse săruri minerale;
are următoarele creşterea capacităţii de apărare a organismului prin aportul de
efecte asupra vitamine, săruri minerale şi alte componente;
organismului: alcalinizarea plasmei sanguine;
stimularea apetitului;
blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
reglarea metabolismului;
creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în
hemoglobină.
19
1.1.3. Importanţa legumelor în industria cosmetică
Pe lângă valoarea alimentară şi terapeutică, legumele constituie un izvor nesecat de materii
prime pentru industria cosmetică. Extractele din plantele legumicole se folosesc pentru prepararea
diferitelor produse destinate îngrijirii pielii (săpunuri, geluri, creme), produse pentru mascara, măşti
pentru faţă, produse pentru păr, pentru igiena cavităţii bucale etc.
Ceapa, usturoiul şi prazul se folosesc în cosmetică datorită conţinutului ridicat în uleiuri
esenţiale şi mai ales a conţinutului în sulf, flavone, fructoză, vitaminele B1, B2 şi C, acid
pantothenic, caroten, cu rol deosebit asupra nutriţiei şi regenerării organismului. Sulful extras din
ceapă se foloseşte pentru prepararea produselor pentru păr, combate mătreaţa; vitaminele
îmbunătăţesc circulaţia la nivelul pielii capului; tunicile uscate se folosesc pentru colorarea părului
(30 g se fierb în 200 ml apă, se filtrează, se adaugă 5 ml glicerină şi se folosesc zilnic până la
obţinerea culorii dorite).
Hreanul Sucul de hrean regenerează, purifică şi dezinfectează tenul gras. Folosirea pe
termen lung sau în concentraţie mare determină înroşirea pielii sau inflamarea acesteia. Adăugat în
apa de baie, favorizează circulaţia sângelui.
Castraveţii posedă o capacitate bună de curăţare, chiar şi a tenului mai sensibil, care nu
suportă nici apa şi nici săpunul. Cel mai folosit este sucul de castraveţi, dar se poate prepara o
loţiune astfel: se curăţă de coajă cu un cuţit inoxidabil, se pun într-un vas, se toarnă alcool diluat şi
se lasă la macerat o săptămână. Se filtrează, se adaugă apă distilată şi 2 linguri de glicerină.
Curăţarea tenului se face şi prin aplicarea directă a feliilor de castravete foarte subţiri, aplicarea unei
creme hidratante specifice tipului de ten.
Anghinarea intră în compoziţia loţiunilor de faţă, a măştilor, a cremelor regenerative etc.,
datorită substanţelor bioactive, a complexului vitaminic, a sărurilor minerale şi a substanţelor
colorate din plantă.
Morcovul constituie o materie primă de importanţă majoră în domeniul cosmetic, datorită
conţinutului său în provitamina A, în vitaminele B1, B2 şi C, în uleiuri esenţiale, zahăr şi pectine,
fiind antiinflamator. Este cicatrizant al rănilor sau inflamaţiilor. Extractul de morcov intră în
compoziţia cremelor de faţă, a loţiunilor şi măştilor pentru faţă, a cremelor solare, care activează
funcţiile fiziologice ale pielii, readuce supleţea şi previne îmbătrânirea.
O mască foarte simplă este următoarea: se curăţă pielea feţei foarte bine, apoi se acoperă cu
felii de morcov, se lasă pentru 20 de minute, apoi se îndepărtează şi se foloseşte o cremă grasă sau
semigrasă. Uleiul esenţial de morcov intră în formula unor parfumuri.
Feniculul se foloseşte pentru curăţarea tenului gras. Se pregăteşte o infuzie de fenicul din
10 g de plantă uscată, care se fierbe în 100 ml de apă timp de 20 minute şi se foloseşte pentru
curăţarea tenului. De asemenea, foarte eficientă este şi pentru spălarea părului gras care devine
strălucitor. Uleiul esenţial din fenicul şi din mărar intră în compoziţia pastelor de dinţi, a săpunului
sau a loţiunilor după ras.
Reventul, datorită antocianilor, se poate utiliza pentru colorarea părului. Astfel, se amestecă
150 g de rizomi cu 1/2 l vin alb sec şi se fierbe până când lichidul se reduce la jumătate. Se aplică
pe păr ca orice vopsea sau şampon redându-i acestuia reflexe roşiatice foarte plăcute. De asemenea,
reventul se foloseşte în curele de slăbire, luând zilnic, de 2-3 ori câte 2-3 g de plantă uscată, sub
formă de pulbere.
Cartoful se foloseşte pentru reducerea uscăciunii mâinilor, pregătind o pastă astfel: se coc
cartofii, se curăţă, se sfărâmă şi se adaugă puţin lapte şi făină de grâu şi se amestecă până când se
obţine o pastă. Se aplică pe mâini, se lasă câteva minute, apoi se spală şi se aplică o cremă
semigrasă.
Cimbrul are propietăţi bactericide deosebite, de aceea uleiurile esenţiale intră în compoziţia
pastelor de dinţi, spray-urilor, loţiunilor după ras, cremelor pentru piele, produselor pentru baie etc.
Extractul de cimbru pus în apa de baie are un efect calmant şi dezinfectant. Se foloseşte şi în măşti,
dar în cantităţi mici, pentru a nu produce iritaţii.
Ridichiile, folosite sub formă de suc, dau rezultate în combaterea mătreţii şi a secreţiilor
grase ale pielii. Contribuie la regenerarea celulelor şi se folosesc la prepararea diferitelor produse
20
cosmetice.
Tomatele sunt cunoscute de foarte multă vreme datorită efectului sucului proaspăt pentru
purificarea epidermei. Se recomandă o mască foate simplă şi anume: se curăţă faţa în prealabil
foarte bine, se aplică un strat subţire de cremă hidratantă, se acoperă faţa cu un tifon peste care se
aplică comprese de vată îmbibate cu pulpă şi suc de tomate zdobite în prealabil şi se lasă circa 15
minute. Se îndepărtează masca şi se aplică din nou un strat de cremă, iar apoi faţa se curăţă cu un
tampon îmbibat în suc de tomate. Această mască se foloseşte atât pentru întreţinere, cât şi pentru
revigorarea feţei obosite. Sucul de tomate intră în compoziţia multor creme de faţă.
21
1.1.5 Rolul decorativ al plantelor legumicole
Elementele prin care aceste specii horticole îşi manifestă însuşirile ornamentale sunt:
Portul plantei;
Gradul de ramificare a plantelor;
Culoarea frunzelor;
Aspectul frunzei
Culoarea florilor;
Culoarea fructelor;
Parfumul florilor;
22
Culoarea florilor
La plantele legumicole frumuseţea florilor este mai evidentă la unele specii de ceapă, care
prezintă flori de culoare violacee, cum este ceapa de tuns care înfloreşte în luna aprilie şi durează
cca o lună, o lună şi jumătate de zile; ceapa de iarnă care prezintă inflorescenţe de culoare crem, pe
fondul frunzelor verzi lucioase, fiind foarte frumoase; inflorescenţele de revent, care la început au o
tentă verde deschis-roşiatică, apoi devin albicioase. De asemenea, inflorescenţa foarte viguroasă
care apare dintr-o rozetă mare de frunze, imprimă un aspect de măreţie şi dominanţă în grădină. Mai
târziu apar flori de culoare albă la ardei, de culoare galbenă la tomate, tigva, lufa şi castraveţi,
violacee la vinete, anghinare şi cardon ş.a.
Culoarea fructelor
Reprezintă un element decorativ important în perioada de maturare a acestora. Se remarcă
tomatele, în special cele de tip cireaşă, care prezintă fructe de culoare roşie, roşie-vişinie, galbenă,
albă, bicolore; ardeiul cu fructe de culoare roşie, portocalie, galbenă, violacee închisă; vinetele cu
fructe de culoare violacee de diverse nuanţe, verde şi albă; tărtăcuţele cu fructe divers colorate
folosite în aranjamentele de toamnă- iarnă, asociate cu specii floricole imortele; tigva cu fructe de
culoare verde sau pestriţe în nuanţe de verde; castravetele ţepos şi castravetele amar, cu fructe
portocalii, foarte atrăgătoare, mai ales în contrast cu frunzişul de culoare verde închis etc.
Parfumul florilor
În general plantele legumicole prezintă flori cu un parfum discret. Totuşi, sunt unele specii
la care acet caracter este mai pregnant, cum este scorţonera, ceapa, salvia, rozmarin, busuiocul.
23
1.1.6. Tendinţele dezvoltării legumiculturii
Rezumat
Unitatea intitulată „Noţiuni introductive” cuprinde informaţii cu privire la
importanţa cultivării plantelor legumicole din mai multe perspective. Legumele au o
importanţă deosebită asupra organismului, deoarece, alături de fructe şi struguri,
reprezintă principalele surse de vitamine. Furnizează organismului o serie de săruri
minerale indispensabile bunei funcţionări, acizi organici, proteine, hidraţi de carbon,
uleiuri eterice etc. Toate acestea contribuie la asigurarea unei stări de sănătate mai bune,
ştiind din vremuri străvechi că legumele şi alte plante au capacităţi deosebite de prevenire
şi vindecare a unor afecţiuni.
Plantele legumicole sunt folosite în industria cosmetică la prepararea unor produse
destinate îngrijirii şi înfrumuseţării corpului. Extractele din plantele legumicole se folosesc
pentru parfumuri, produse pentru îngrijirea părului, a corpului (săpun, gel de duş), a
cavităţii bucale etc. Pot asigura un decor deosebit în grădină, fie peisageră, fie utilitară,
crescând atracţia către zonele unde se află aceste specii prin port, gradul de ramificare,
aspectul şi culoarea frunzelor, culoarea florilor şi a fructelor la maturitatea deplină. Pe
lângă toate acestea, plantele legumicole au o importanţă economică deosebită, prin
producţiile obţinute, posibilitatea cultivării tot timpul anului prin diverse sisteme de cultură,
valorificarea inclusiv a producţiei secundare, folosirea intensivă a terenului, posibilitatea
exportării producţiei, eşalonarea veniturilor etc.
24
Unitatea de învăţare nr. 2
Obiective
Cunoaşterea originii şi variabilităţii speciilor legumicole
Însuşirea etapelor evoluţiei ontogenetice şi importanţa acestora pentru practică
Importanţa cunoaşterii particularităţilor de creştere şi dezvoltare a plantelor
legumicole, în relaţie cu tehnologia de cultură
Clasificarea plantelor legumicole după diverse criterii şi caracterizarea grupelor de
plante
Cultivarea legumelor în cele mai diverse sisteme, nu este posibilă decât în condiţiile
cunoaşterii temeinice a biologiei speciei, a cerinţelor faţă de factorii de mediu şi de cultură. Un rol
deosebit de important în fundamentarea particularităţilor biologice ale speciilor, l-a avut originea şi
evoluţia plantelor legumicole de-a lungul timpului.
Originea plantelor legumicole reprezintă un punct de plecare foarte important pentru
studierea speciilor legumicole, atât din punct de vedere biologic cât şi ecologic. În decursul
timpului plantele au evoluat continuu, ca răspuns al interacţiunii dintre organism şi mediul
înconjurător şi a selecţiei de către om, a celor mai valoroase forme. Un exemplu foarte concludent
privind evoluţia speciilor pornind de la formele sălbatice, se întâlneşte la varză. Pornind de la mai
multe specii sălbatice care formau o rozetă de dimensiuni mici (Brassica rupestris, B. cretica, B.
insularis) au apărut 7 forme cultivate de Brassica oleracea (fig. 2.1.) printr-un proces nu foarte
simplu, în care s-au îngroşat anumite părţi din plante, care au denumit partea comestibilă.
O variabilitate accentuată prezintă şi ridichiile, care de la o greutate de 20-30 g a rădăcinilor
îngroşate, s-a ajuns la 30 kg/rădăcină; de asemenea, la această specie, foarte diferită este lungimea
rădăcinilor, care variază de la câţiva zeci de centimetri, la peste un metru lungime.
La castraveţi sunt soiuri şi hibrizi cu fructe mici (tip Cornişon, lungime până la 10-12 cm şi
greutatea de 50-60 g) şi soiuri sau hibrizi cu fructe mari (lungime 30-40 cm şi greutatea 200-300 g);
la dovleci variabilitatea este foarte evidentă, pornind de la fructele de dovlecei de 50-60 g până la
fructele de dovleac care ating câteva zeci de kilograme, chiar sute.
Originea plantelor legumicole este în mare măsură stabilită printr-un complex de studii
aprofundate, cercetările stabilind 12 centre genice pentru plantele de cultură (fig. 2.2. şi tabelul
2.1.).
În funcţie de zona climatică (temperată sau tropicală) şi de partea de plantă care se consumă,
numărul speciilor legumicole cultivate este diferit (tabelul 2.2.).
Evoluţia filogenetică se referă la etapele evoluţiei plantelor de-a lungul generaţiilor şi este
influenţată de succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii. Dacă condiţiile de
mediu în care plantele s-au format se schimbă, apare un nou mod de manifestare, apar însuşiri şi
caractere noi.
Schimbări ale modului de manifestare se întâlnesc la unele soiuri de ceapă care s-au format
în condiţii de zi lungă. Dacă acestea sunt cultivate în condiţii de zi scurtă, plantele nu formează
bulb. Această manifestare este folosită pentru practică, pentru obţinerea cepei de stufat, care se
cultivă toamna sau primăvara devreme, când zilele sunt scurte. Salata, spanacul, cultivate în condiţii
25
de zi lungă, formează o rozetă de frunze şi trec rapid la stadiul de înflorire şi fructificare. Dacă se
cultivă în perioadele cu zile scurte, plantele formează o rozetă foarte bogată de frunze, nu înfloresc,
şi acest lucru se valorifică în practică pentru obţinerea masei vegetative (a frunzelor) care se
consumă. Intervenţia omului este evidentă în schimbarea condiţiilor de mediu prin tehnologia de
cultură, ameliorarea plantelor, extinderea ariei de cultivare etc., mai ales dacă schimbarea
succesiunii condiţiilor de mediu apare cât mai aproape de începutul vieţii organismului. Omul prin
intervenţiile sale, pe măsura aprofundării cercetărilor de biologie moleculară şi ingineriei genetice,
a făcut posibilă crearea de soiuri şi hibrizi cu calităţi şi însuşiri superioare, la care se manifestă
fenomenul heterozis, în prezent în legumicultură acest fenomen se întâlneşte la circa 20 de specii
(tomate, castraveţi, varză, ceapă etc.).
Fig. 2.1 Schema evoluţiei speciilor vărzoase, pornind de la specii sălbatice: 1 – specia
sălbatică, 2 – formă ramificată, 3, 4 – varza de Bruxelles, 5 – varza de frunze, 6 – varza de cocean,
7- ridiche, 8- gulie, 9 – varză roşie, 10 – varză creaţă, 11 – broccoli, 12 – broccoli, 13 – conopidă
(Wien, 1977)
26
Fig. 2.2 Centrele de origine ale speciilor legumicole
Tabelul 2.1.
Centrele de origine a speciilor legumicole
(Zhukovsky, 1968)
Centrul Specii legumicole
vinete, fasole, varză chinezească, varza de Pekin, castraveţii
Chino-japonez cu fructul mic, buretele de baie, ceapa de iarnă, pepenele galben etc.
Indo-malaiezian basella, Benincasa, fasolea (Vigna), vinete, castraveţi
Australia spanacul de Noua-Zeelandă
Indo-birmanez vinete, castraveţi, lufa, ridichi,
Asia centrală usturoi, sfeclă, morcov, spanac, ceapă, bob, pepene galben
Orientul apropiat usturoi, bob, mazăre, pepene galben, praz
Mediteranean anghinare, cardon, ţelină, fenicul, salată, ceapă, ridichi, praz,
sparanghel, cicoare, scorţoneră, pătrunjel, revent
African vinete, castraveţi,
Euro-siberian usturoi, sparanghel, sfeclă, lobodă, cicoare, varză, creson de
fântână, ridichi
Sud-american fasole, cartof, tomate, ardei
Centro-american dovlecei, fasole, tomate, ardei, cartof
Nord-american topinambur
27
Tabelul 2.2.
Frecvenţa speciilor legumicole cultivate în funcţie de zona climatică
Partea comestibilă a plantei % speciei din total
Zona temperată Zona tropicală
Rădăcina şi/sau axul 21 5
hipocotilului
Rizomi, tuberculi, 13 22
bulbi
Tulpini tinere şi lăstari 5 11
Tulpini mature 1 2
Frunze şi muguri 29 19
Inflorescenţe 4 9
Fructe 17 21
Seminţe 10 9
Produsele comerciale
Biostimulatori de înrădăcinare
32
Radistim 1 este un stimulator de înrădăcinare folosit pentru butaşii erbacei ( tomate, batat,
tarhon etc.), a cărui reacţie se manifestă prin creşterea procentului de butaşi înrădăcinţi, numărul şi
lungimea rădăcinilor, protejarea de diferiţi agenţi patogeni, vigoare mai mare a plantelor. Se
prezintă sub formă de pudră, în care se introduce baza butaşilor, dar pentru a avea efect, punerea
butaşilor în substrat trebuie să se facă cu atenţie, pentru ca produsul să rămână cât mai mult pe baza
acestuia. Poate fi şi sub formă lichidă.
Razormin este un biostimulator pentru înrădăcinare, conţine macro şi microelemente,
aminoacizi, polizaharide, care determină o creştere foarte bună a sistemului radicular, cu implicaţii
pozitive asupra creşterii vegetative şi a fructificării plantelor. Induce absorbţia la nivelul sistemului
radicular a nutrienţilor din sol, protejează plantele când se află în stare de fitotoxicitate sau de stres,
are efect revitalizant şi prelungeşte perioada de vegetaţie, îmbunătăţeşte calitatea fructelor prin
culoare şi conţinut în zaharuri, accelerează activitatea microbiologică a solului. Se aplică pe
întreaga perioadă de vegetaţie, în concentraţie de 0,05 – 0,1 %.
Biorootz stimulează creşterea numărului de microorganisme din sol, care provoacă o
absorbţie mult mai mare a nutrienţilor, precum şi protecţia la diverse boli ale solului; mai mult,
acest produs are efect inhibitor asupra mucegaiurilor, limitează răspândirea virusurilor, reduce
poluarea, creşte capacitatea de absorbţie a îngrăşămintelor de către plantă cu cca 40%.
Revital se foloseşte pentru stimularea formării rădăcinilor şi trecerea mai uşoară peste
stresul transplantării la tomate, ardei şi vinete. Produsul se foloseşte în concentraţie de 0,05 % - 0,1
%.
Aplicat în faze timpurii de vegetatie, accelerează şi intensifică creşterea rădăcinilor
secundare care au rol important în procesul de absorbţie a apei şi substanţelor minerale, asigură o
mai bună prindere a răsadurilor după repicat şi plantare, plantele sunt mai viguroase, fructificarea
este mai abundentă, creşte rezistenţa la boli şi la diferiţi factori de stres, în special temperatura
excesivă.
Tecamin raiz
Prin conţinutul în macroelemente, microelemente, aminoacizi şi alge marine îmbunătăţeşte
procesele de germinare şi răsărire a plantelor, stimulează ramificarea rădăcinilor şi formarea
perişorilor absorbanţi. Aplicarea produsului se face prin instalaţia de picurare sau prin procedeul de
fertirigare la 5–7 zile după ce plantele au răsărit, cu o soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %. La
plantare răsadurile se imersează într-o soluţie de 1 %, asigurând o prindere foarte bună şi o
uniformitate ridicată a culturii din primele faze.
Biostimulatori de creştere
Cropmax este stimulator de creştere natural, care poate fi folosit la culturile din câmp, sere
şi solarii. Conţine macroelemente, microelemente, vitamine, aminoacizi, hormoni şi enzime
vegetale. Se foloseşte atunci când în sol este un conţinut scăzut de NPK şi microelemente, ph
ridicat, temperatură scăzută şi activitate slabă a rădăcinilor, dezechilibru în sol între K, Ca, şi Mg
sau când solul este slab aerat. Se aplică prin pulverizare fină, recomandat pe ambele feţe ale frunzei
pentru o mai bună absorbţie şi în perioada din zi când activitatea fotosintetică este optimă. Se
recomandă 1–3 tratamente în timpul perioadei de vegetaţie, folosind 500 ml–1000 ml / ha la fiecare
tratament. Se poate aplica şi săptămânal, în concentraţie de 0,2 %, obţinând importante sporuri de
producţie. Este compatibil cu majoritatea pesticidelor, mai puţin cu cele pe baza de cupru.
Atonik este un stimulator de creştere care se absoarbe şi se translocă foarte rapid în plantă,
intensifică translocarea sevei brute şi asimilatelor, creşte conţinutul în clorofilă, determină creşterea
lăstarilor, înflorirea şi fructificarea, stimulează înrădăcinarea butaşilor, germinarea seminţelor,
multiplicarea microorganismelor din sol şi contribuie la descompunerea materiei organice,
ameliorând fertilitatea solului. Se foloseşte pentru umectarea seminţelor, tratarea bazei butaşilor
pentru o mai bună înrădăcinare şi pentru stimularea înfloririi şi fructificării. Plantele tratate cu
Atonik dau producţii mai mari, mai timpurii şi de calitate foarte bună. Se aplică de 2–4 ori în cursul
unei perioade de vegetaţie, în funcţie de specie şi sistemul de cultură, în concentraţie de 0,025 % –
33
0,05 %.
Mai concret, se aplică la ardeiul cultivat în solarii, pentru stimularea creşterii sistemului
radicular, în concentraţie de 0,025 %; la cartof, pentru stimularea înfloririi, 0,5 l / ha; la castraveţi,
pentru obţinerea de producţii timpurii în concentraţie de 0,05 % - 0,025 % (2,5 l / ha); la tomatele
timpurii şi cultivate în solar, pentru creşterea producţiei, în concentraţie de 0,025 % ( 2,5 l / ha) .
Maxicrop start conţine chelaţi Mg,Mn,Fe,Zn şi substanţe active selecţionate din extracte
vegetale şi alge marine (100% Ascophyllum nodosum destinat stimularii creşterii vegetative). Se
aplica numai foliar, de 2 ori, de la repicat până la înflorire, în concentraţie de 0,15–0,2 %.
Kendal este un biostimulator care are în compoziţie extracte naturale, oligozaharide, săruri
de potasiu şi glutation cu acţiune de autoapărare a plantelor şi de nutriţie, care creşte mecanismul de
apărare natural al plantelor, stimulează procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor, previne şi
reduce atacul de ciuperci şi bacterii patogene. Se aplică foliar, la interval de 10–15 zile, în cantitate
de 1,5-2 l /ha. Se poate aplica şi local în concentraţie de 0,3 -0,4 %, cca 100–200 ml soluţie / plantă.
35
2.3.3. Substanţele inhibitoare
Sunt substanţele chimice sau naturale care stopează acţiunea substanţelor stimulatoare,
mergând până la oprirea creşterii plantelor şi intrarea acestora în repaus.
38
2.4.2. Clasificarea după partea comestibilă
După partea comestibilă plantele legumicole se împart în:
plante legumicole de la care se consumă rădăcina: morcov, pătrunjel, păstârnac,
ţelina pentru rădăcină, scorţoneră, nap etc. La aceste specii rădăcina creşte în dimensiuni datorită
hipertrofierii ţesutului parenchimatic, se îngroaşă şi capătă forme diferite: cilindrice, ovale, sferice
etc.
În ţesutul conducător, se acumulează apa şi substanţele minerale de rezervă, de tipul
amidonului, inulinei, zaharurilor, care asigură supravieţuirea speciilor mai mulţi ani, majoritatea
dintre ele fiind bienale sau perene. Plantele mai puţin cunoscute şi cultivate la noi în ţară din această
grupă sunt: scorţonera, barba caprei, napul, brojba, care nu necesită o tehnologie specială de cultură.
Se consumă de obicei sub formă de salată, garnituri etc. Pentru aceasta rădăcinile se spală, se aleg
cele mai sănătoase, se îndepărtează epiderma şi se fierb. Se taie cubuleţe, se amestecă cu maioneză
sau diverse sosuri şi apoi se consumă. Batatul se poate folosi în cofetărie şi patiserie la prepararea
diverselor creme sau se taie felii subţiri, se prăjeşte în ulei şi se obţin chipsuri.
plante legumicole de la care se consumă tulpina: gulia, ceapa, usturoiul, prazul.
Depunerea substanţelor de rezervă are loc fie în partea aeriană a acesteia, deasupra coletului (gulie),
în părţile terminale ale lăstarilor subterani (stoloni) unde se depune în special amidon (cartof), fie în
partea subterană denumită şi bulb (ceapă, usturoi etc.). La această ultimă grupă de plante, tulpina
este comprimată şi are forma unui disc pe care sunt prinşi mugurii vegetativi şi frunzele cărnoase
sau tunicile în care se depozitează zaharuri, uleiuri eterice, fitoncide, substanţe albuminoide etc.
De la usturoiul verde, ceapa de Egipt, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, praz, se
consumă tulpina falsă reprezentată de părţile bazale ale frunzelor verzi în formă de tunici suprapuse
şi etiolate, care cresc în dimensiuni prin acumularea substanţelor nutritive de rezervă.
plante legumicole de la care se consumă peţiolul şi teaca frunzei îngroşată: revent,
sfecla de peţiol (mangold), ţelina de peţiol, cardon, fenicul, etc. Aceste specii se caracterizează prin
aceea că, substanţele nutritive de rezervă se depun în peţiolul frunzei, acesta creşte în dimensiuni,
capătă însuşiri oganoleptice specifice fiecărei specii şi devine fraged. Astfel, peţiolii de revent au
gust acrişor şi se folosesc la prepararea compoturilor, dulceţurilor, peltelelor etc.; gust dulce şi
aromă foarte plăcută prezintă teaca îngroşată a frunzei la fenicul, care se consumă atât în stare
crudă, în salate de crudităţi asortate, cât şi fiartă şi amestecată cu maioneză sau sosuri albe,
constituind o garnitură foarte gustoasă.
plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi etiolate: salata de frunze,
spanacul, basella, ceapa şi usturoiul, scarola, spanacul de Noua Zeelandă, varza de frunze, mărarul,
pătrunjelul de frunze, leuşteanul, măcrişul etc. Aceste legume mai poartă denumirea şi de verdeţuri.
În această grupă practic pot intra toate acele plante ale căror frunze nu sunt toxice şi care posedă
însuşiri organoleptice acceptabile. Limbul fruzelor are forme şi mărimi diferite în funcţie de specie,
dar în funcţie de cantitatea de asimilate depozitate, poate avea o consistenţă pieloasă (basella,
spanacul de Noua Zeelandă) sau fină (loboda, salata de frunze, mărarul), conţinut în uleiuri eterice
(pătrunjel, mărar, ţelină, rosmarin) care duc la creşterea valorii condimentare, alimentare şi
terapeutice a legumelor precum şi alte elemente nutritive (vitamine, compuşi pe bază de Fe, Mg).
Aceste legume se recomandă să se consume cu preponderenţă primăvara devreme, pentru refacerea
necesarului de vitamine şi săruri minerale a organismului, privat în timpul iernii de aceste elemente
esenţiale ale vieţii.
Aceste specii nu necesită tehnologii speciale de cultură, nu sunt pretenţioase faţă de
condiţiile de mediu, se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe.
plante legumicole de la care se consumă lăstarii: sparanghelul. Aceştia cresc în
fiecare an din mugurii de pe rizomi şi se consumă fie etiolaţi (deci se recoltează imediat ce au
apărut la suprafaţa solului), fie verzi de la soiurile şi hibrizii care îşi păstrează turgescenţa şi
frăgezimea acestora, în condiţii de lumina.
plante legumicole de la care se consumă mugurii terminali sau axilari cu creştere
activă şi închisă: varză albă, varză creaţă, varză roşie, varză de Bruxelles, salata de căpăţână,
39
andivele. Ca urmare a selecţiei repetate, aceşti muguri s-au hipertrofiat, şi-au modificat forma şi
dimensiunile avute anterior depunerii substanţelor de rezervă, poartă denumirea de căpăţână şi au
cerinţe relativ reduse faţă de factorii de mediu. Din această grupă mai puţin cunoscută este varza de
Bruxelles care prezintă în vârful tulpinii un mugure activ şi deschis, ceea ce conduce la o tulpină
înaltă de peste 1 m, iar lateral, la axila fiecărei frunze apar verzişoarele de mărimea unei nuci,
aşezate în spirală pe tulpină. Se consumă de regulă preparată ca sufleu, pane, cu maioneză, cu sos
de tarhon etc.
plante legumicole de la care se consumă inflorescenţa: anghinare, conopidă, brocoli.
Substanţele de rezervă se depun în primordiile de inflorescenţă, pedicelii florali, baza receptacului
sau în bractei, rezultând în final nişte căpăţâni false. Anghinarea şi brocolii pe lângă proprietăţile
terapeutice, au şi o serie de însuşiri organoleptice care fac să fie apreciate de consumatorii din
vestul Europei şi nu numai. Astfel, anghinarea este cunoscută din timpuri foarte vechi la popoarele
din bazinul mediteranean (Italia, Spania, Franţa) unde se cultivă pe suprafeţe întinse şi face parte
din sortimentul de bază al acestor ţări. Anghinarea este o plantă perenă, care prezintă frunze mari,
lung peţiolate, puternic sectate, de culoare cenuşie, are capacitate bună de lăstărire, fiecare lăstar
purtând în vârf o inflorescenţă.
Partea comestibilă se poate consuma în moduri foarte diferite şi anume: ca murătură,
la cuptor, anghinare umplută, sufleu etc. Brocoli este foarte asemănătoare cu conopida, se consumă
la fel ca şi aceasta. Deosebirea între cele două specii constă în aceea că broccoli prezintă butonii
florali într-un stadiu mai avansat de dezvoltare decât conopida, are culoare verde şi este mai fină la
gust. Nu se pretează la conservare prin murare.
plante legumicole de la care se consumă fructele: tomate, ardei, castraveţi, pepeni
verzi, pepeni galbeni, fasole pentru păstăi, mazăre pentru păstăi etc. De-a lungul timpului, fructele
aparţinând speciilor acestei grupe, au devenit mai mari, mai suculente şi mai aromate, decât atunci
când plantele au început să fie cultivate.
plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazăre, fasole, bob şi
majoritatea plantelor aromatice şi condimentare (mărar, anason, coriandru, fenicul, chimen etc.). La
aceste specii acumularea substanţelor de rezervă se face numai în seminţe, care la maturitatea
tehnică prezintă un volum mai mare, creşte concentraţia în uleiuri eterice şi capătă un gust specific.
REŢINE!!!
Durata de viaţă reprezintă perioada de timp care trece de la
perioada de sămânţă a unei generaţii, până la perioada de sămânţă
a generaţiei următoare.
Perioada de vegetaţie reprezintă perioada de timp de la
răsărirea plantelor, până la recoltarea primelor părţi comestibile
tipice.
Plantele perene sunt plante legumicole care au o durată de viaţă de câţiva ani. Se
caracterizează prin aceea că, în fiecare primăvară îşi reiau creşterea, fructifică, iar la sfârşitul
perioadei de vegetaţie partea aeriană piere, perenitatea speciei fiind asigurată prin intermediul
organelor subterane, în care se depozitează substanţele de rezervă. Plante perene sunt: sparanghelul,
anghinarea, hreanul etc.
În general, sunt plante rezistente la temperatură scăzută (pot suporta temperaturi de -20°C şi
41
chiar mai mult), vegetează primăvara foarte devreme, fiind folosite în cura de verdeţuri (ştevia,
măcrişul, urzica etc.) şi se prelungeşte perioada de vegetaţie până toamna târziu. Se cultivă după
tehnologii diferite, unele (sparanghelul) necesitând lucrări de îngrijire cu totul speciale.
Rezumat
Cunoaşterea biologiei speciilor legumicole prezintă o importanţă majoră în viaţa acestora,
deoarece aplicarea tehnologiei de cultură trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile speciei,
cu condiţiile în care aceasta s-a format şi evoluat de-a lungul timpului. În cadrul speciilor
legumicole, s-au înregistrat o evoluţie şi o variabilitate mare de-a lungul timpului, ceea a condus la
cultivarea a peste 250 de specii. Acest aspect este foarte evident la grupa legumelor vărzoase, unde
pornind de la specia sălbatică, au fost obţinute mai multe varietăţi, respectiv varza albă, conopida,
gulia, varza de frunze, varza de Bruxelles, broccoli, varza de cocean etc. Acest lucru s-a realizat
prin selectarea acelor forme la care depunerea substanţelor nutritive de rezervă s-a făcut în diferite
organe ale plantei, care au devenit părţi comestibile. De asemenea, alte exemple sunt la ridichi,
castraveţi, dovleci şi dovlecei, tomate, ardei etc.
Originea speciilor legumicole şi cunoaşterea centrelor genice sunt foarte importante,
deoarece, în funcţie de originea acestora, plantelor trebuie să li se asigure condiţiile de mediu
corespunzătoare. Fiecare specie legumicolă se caracterizează printr-o evoluţie ontogenetică ce
cuprinde 3 perioade, fiecare perioadă având 3 faze, în care plantele se comportă diferit, iar
cunoaşterea acestora influenţează măsurile ce se impun în fiecare dintre acestea. Pentru
asigurarea creşterii şi dezvoltării optime a plantelor, în tehnologia de cultură se folosesc diferite
produse cu rol de stimulare, cum sunt auxinele, giberelinele şi citochininele, cu rol de întârziere a
proceselor de creştere la speciile cu ritm rapid (ex. tomatele), în vederea prevenirii fenomenului de
alungire, în special în faza de răsad, produse cu rol de inhibare, în vederea prevenirii încolţirii
cartofilor, cepei şi usturoiului, asigurând prelungirea perioadei de păstrare şi implicit a
consumului. Un loc aparte îl ocupă clasificarea plantelor legumicole, care se face după 4 criterii:
partea comestibilă, durata vieţii, familia botanică şi tehnologia aplicată, toate corelate cu
43
tehnologia de cultură, mai puţin familia botanică, care prezintă caracter pur ştiinţific.
44
Unitatea de învăţare nr. 3
Obiective
Cunoaşterea importanţei înmulţirii prin seminţe a plantelor legumicole şi a
particularităţii de răsărire a plantelor, în corelaţie cu aplicarea primelor lucrări de
îngrijire
Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii prin seminţe
Controlul calităţii seminţelor
Însuşirea lucrărilor de pregătire a seminţelor în vederea semănatului
Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii pe cale vegetativă
Cunoaşterea metodelor de înmulţire, în vederea alegerii metodei celei mai adecvate
scopului urmărit
Avantaje Dezavantaje
coeficient mare de înmulţire (de la o costul foarte ridicat al seminţelor
singură plantă se pot obţine sute şi mii de hibride (ex. la tomate, sămânţa hibridă F1
plante); obţinută în străinătate este de 100-120
posibilitatea păstrării seminţelor în milioane lei/kg) cu toate că producţia
condiţii obişnuite o perioadă lungă de timp obţinută atât calitativ cât şi cantitativ este
(câţiva ani) datorită conţinutului scăzut în net superioară soiurilor;
apă al acestora; se poate produce cu uşurinţă
mecanizarea lucrării de însămânţare, impurificarea soiurilor având în vedere
folosind maşini speciale, executând faptul că, între soiurile aceleiaşi specii
semănatul de precizie; legumicole nu există diferenţe prea mari
ocupă un spaţiu restrâns la depozitare, între seminţe (excepţie face fasolea,
iar lucrările specifice de manevrare a pepenii verzi, etc).
seminţelor se pot realiza mecanizat;
nu necesită condiţii de mediu speciale
pentru păstrare, cheltuielile în acest sens
fiind mult diminuate;
este metoda folosită pentru înfiinţarea
culturii la majoritatea speciilor legumicole.
46
Tabelul 3.1.
Procentul minim de germinaţie acceptat pentru unele
specii legumicole
(Chaoux, Foury, 1994)
Specia Germinaţia (%) Specia Germinaţia (%)
Vinete 65 Fasole 75
Sfeclă 70 Salată 75
roşie
Morcov 65 Pepene galben 75
Ţelină 70 Ceapă 70
Cicoare 65 Pătrunjel 65
Varză 75 Mazăre 80
Castraveţi 80 Ardei 65
Creson 80 Praz 65
Andive 65 Ridichi 70
Spanac 75 Scorţonera 70
Bob 80 Tomate 75
Fig. 3.1 Influenţa umidităţii relative asupra longevităţii medii a seminţelor (Touzard, 1994)
48
Se determină după formula:
PxG
Vc (Su) = ------------, în care:
100
P - puritatea seminţelor
G - germinarea seminţelor
D x MMS
Ns/ha = -----------------, unde:
Vc
49
Tabelul 3.3.
Însuşirile seminţelor de legume
Specia Puri- Facul-tatea Durata Vechime M.M.S. Număr de T°C T°C Durata Durata
tatea germi-nativă facultă-ţii a opti- (g) seminţe minimă de optimă de încolţirii încolţirii în
(%) (%) germi-native mă la un gram încolţire încol-ţire în câmp spaţii încălzite
(ani) (ani) (zile) (zile)
Anghinare 97 70 7 1-3 44-51 19-23 10 20 20 14
Ardei 97 75 4-5 1-2 5-8 135-250 14-15 25-30 27 20
Bame 99 85 5 1-2 65-85 12-15 15-16 25-30 10 -
Bob 99 95 4-5 1-2 800-1200 0,5-1 1-2 18-20 6 -
Ceapă 99 85 3 1 2-3,5 350-400 2-5 15-20 14-18 8-10
Castraveţi 99 90 4-5 2-3 16-33 60-70 14 25-30 5-8 4-6
Cicoare 97 80 4-5 1-2 1-1,3 770-900 3-4 15-20 12 -
Conopidă 98 80 4-5 1-2 2,5-3 300-350 2-3 20-25 4-6 3-5
Dovlecei 99 95 5-8 2-3 140-200 7-12 14 20-30 5-8 4-6
Fasole 98 95 3-5 1-2 200-700 2-6 9-10 20-25 6-10 4-5
Gulii 98 90 4-5 1-2 3-3,3 260-350 2-3 20-25 4-6 3-5
Lobodă 97 70 1-2 1 2,6-6 200-350 3-4 18-20 8 -
Mărar 95 60 2-3 3 1,2-1,6 600-700 8-10 20-25 10-15 7-10
Măcriş 97 70 3-4 1-2 0,8-1 950-1100 2-3 18-20 12 -
Mazăre 99 95 3-4 1-2 140-360 3-5 1-2 18-20 4-6 3-5
Morcov 95 70 2-3 1-2 1-1,5 500-600 4-5 20-25 15-25 9-12
Păstârnac 97 70 1-2 1 2,2-4,7 180-250 2-3 20-25 14-16 10-11
Pătrunjel 96 70 2-3 1 1,2-1,8 700-850 3-4 20-25 15-20 12-15
Pepeni galbeni 99 90 6-8 2-3 30-35 20-30 14-15 25-30 7-10 5-7
Pepeni verzi 99 90 4-5 2-3 60-140 10-15 14-15 25-30 10-15 7-10
Vinete 98 85 4-5 1-2 3,8-4,4 200-300 14-15 20-30 20-22 12-20
Praz 97 80 3 2-3 2,3-2,6 270-420 3-6 15-20 14-16 8-10
Ridichi 96 90 3-4 1-2 7-10 100-150 1-2 18-20 5-7 3-5
Salată 95 85 3-4 1-2 0,6-1,2 900-1000 2-3 15-20 4-5 6-9
Spanac 97 70 4-5 1-2 9-11 85-130 2-3 15-20 6-8 4-5
Sfeclă 97 90 3-4 1-2 20-40 20-50 5-6 18-20 10-14 7-10
Sparanghel 99 80 3-4 1-2 720 50-60 8-10 20-25 20 -
Tomate 98 85 4-5 1-2 2,7-3,3 200-350 12-13 20-30 15-20 5-9
Ţelină 95 75 5 2-3 0,3-0,6 2000-3000 4-5 18-24 18-22 12-14
Varză 98 90 4-5 1-2 3-4 250-300 2-3 18-20 4-6 3-5
50
3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat
Pregătirea seminţelor pentru semănat cuprinde o serie de lucrări la care sunt supuse
seminţele, în scopul asigurării unei răsăriri uniforme şi într-un timp mai scurt, asigurarea unei
densităţi optime la unitatea de suprafaţă, prevenirea transmiterii bolilor, dăunătorilor precum şi
obţinerea unor plante mai viguroase.
Lucrările care se aplică seminţelor de legume înainte de semănat sunt: sortarea şi calibrarea,
umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, drajarea, stimularea seminţelor, îndepărtarea ţepilor,
perilor, etc., amestecarea seminţelor mici cu diverse materiale, dezinfecţia, călirea, etc.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută în vederea separării seminţelor sănătoase,
întregi şi viabile de diferite impurităţi şi se execută în funcţie de mărimea şi greutatea acestora.
Folosirea la semănat a seminţelor mari, asigură importante sporuri ale producţiei şi o oarecare
timpurietate a acesteia faţă de seminţele mai mici din cadrul aceleiaşi specii.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută folosind diferite tipuri de selectoare, când sunt
cantităţi mari de seminţe. Când cantitatea de seminţe este mică, lucrarea se execută manual, prin
alegeri la masă, cu ajutorul sitei sau prin scufundare în apă. Pentru scufundare se foloseşte o soluţie
de apă cu sare în concentraţie de 5% sau o soluţie de azotat de amoniu 2%. Seminţele seci, şiştave,
mici se ridică la suprafaţă şi se elimină prin scurgerea apei, iar cele grele, mari, se lasă la fundul
vasului.
Umectarea se aplică seminţelor cu tegumentul tare (sparanghel, ceapă, praz), la cele care
germinează mai greu (ardei, vinete) sau la cele care se folosesc pentru completarea golurilor şi
constă în îmbibarea seminţelor cu apă, pentru a declanşa germinarea acestora.
Umectarea se face cu apă călduţă, iar timpul de umectare este diferit în funcţie de specie:
48-60 ore la ceapă, praz, sparanghel, ţelină, morcov;
24-48 ore la tomate, ardei, vinete, sfeclă roşie;
12-20 ore la castraveţi, dovlecei, fasole, mazăre;
2-4 ore la salată, ridichi, etc.
Seminţele care se menţin în apă mai mult de 24 de ore, se scot din apă o dată pe zi, se
aerisesc 10-15 minute, după care se introduc din nou. Prelungirea perioadei de umectare şi
neaerisirea seminţelor, poate favoriza respiraţia anaerobă şi pierderea viabilităţii acestora.
Umectarea se execută diferit, în funcţie de cantitatea de seminţe. Astfel, pentru cantităţi mici
de seminţe, acestea se introduc în săculeţi de pânză sau tifon şi se scufundă în apă 1-3 ore, după
care, se ţin la aer 1-3 ore, schimbând de fiecare dată apa.
Când cantitatea de seminţe ce trebuie umectată este mare, acestea se aşează pe o suprafaţă
plană netedă, în straturi de 30 cm grosime, se pulverizează şi se lopătează de 2-4 ori pe zi, timp de
2-3 zile.
Învelişul seminţei este alcătuit dintr-un material organo-mineral, respectiv lianţi şi produse
organo-farmaceutice. Ca material organo-mineral se foloseşte o pudră care conţine argilă, nisip
foarte fin, turbă, silicaţi de sinteză în diferite proporţii. Lianţii permit realizarea învelişului
seminţelor şi pot fi: insolubili, dar permeabili şi care cedează presiunii seminţelor îmbibate
(hidratate) şi solubili (diferite tipuri de argile cu utilizare în mediile nu prea umede sau prea uscate).
De asemenea, se folosesc substanţe stimulatoare, fitosanitare, îngrăşăminte, etc. Se practică la
seminţele foarte mici şi mici: ţelină, salată, morcov, pătrunjel, cicoare, etc.
Peliculizarea constă în acoperirea seminţelor cu o membrană protectoare, cu o grosime de
câţiva microni care păstrează forma seminţelor, reduce asperităţile şi asigură o protecţie fitosanitară
mai bună şi o îmbunătăţire a execuţiei semănatului.
52
Fig. 3.4 Peliculizarea: sus – sămânţă peliculizată, mijloc – cu sistem rotativ, în care at este
atomizorul, iar ca este circulaţia aerului,
jos – pe pat fluidizant: 1 – aspiraţie prin filtru, 2 – coloană de tratare, 3 – seminţe în flux de
aer, 4 – atomizor de înaltă presiune, 5 – reglare presiune aer.
54
Tabelul 3.4.
Dezinfecţia termică a seminţelor
(prelucrarea după Costache M.,Roman Tr., 1998)
Specia Agenţii Metode de tratare Timpul şi Observaţii
patogeni temperatura
Tomate VTM, bacterii, Termic - 80o , 24 ore Ventilarea
ciuperci uscat sau 70o , 72 ore aerului
Bacterii şi Termic - 53oC , o oră Răcire în apă şi
ciuperci umed uscare
o
Ardei VTM, bacterii, Termic uscat 58 C, 4-6 ore Ventilarea aerului
Ciuperci 80o C, 24 ore
Vinete Aschochyta Termic uscat 50o C, 30 min Răcire în apă, uscare
hortorum
Castraveţi Virusul Termic uscat 70o C, 72 ore Ventilarea aerului
mozaicului
verde, ciuperci
Bacterii, Termic umed 53o C, o oră Răcire, uscare
ciuperci
Varză, Bacterii, Termic umed 50o C, 30 min Răcire la
conopidă ciuperci 30-32o
o
Fasole Colletotrichum Termic umed 60 C, 5 min -
lindemuthianu 54,5o C, 15 min
Ceapă Botrytis allii Termic umed 45o C, 8-12 ore -
(bulbi)
Morcov Bacterii, Termic umed 50o C, 25 min -
ciuperci
Salată Virusul Termic umed 40o C, 6-10 zile Se imersează în PRG,
mozaicului spălare după
tratament, uscare
Spanac Ciuperci Termic umed 50o C, 25 minute -
Ţelină Septoria Termic umed 48o C, 30 minute -
apicola
55
3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată)
Înmulţirea vegetativă se practică la speciile legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu
formează seminţe (cartof, usturoi, batat) sau nu sunt apte pentru germinare (hrean). De asemenea, se
practică la unele specii care răspund mai bine la înmulţirea vegetativă, decât prin seminţe
(anghinare, tarhon, cardon, revent etc.). La înmulţirea vegetativă, se folosesc porţiuni de plantă din
care va rezulta o nouă plantă, cu aceleaşi caracteristici ca planta mamă.
Avantaje Dezavantaje
transmiterea fidelă a caracterelor la păstrarea greoaie a materialului
descendenţi; vegetal, fiind necesară asigurarea
obţinerea mai timpurie a producţiei; unor condiţii speciale de depozitare;
creşterea producţiei la unitatea de înregistrarea unor pierderi mai mari
suprafaţă; de material decât la seminţe, pe
prevenirea impurificării soiurilor etc. perioada păstrării;
manipularea cu dificultate a
materialului;
coeficient mic de înmulţire, cu
excepţia înmulţirii plantelor "in
vitro", care prezintă cea mai mare
rată de multiplicare;
volumul mare al materialului, ceea
ce necesită spaţii mari de depozitare;
consumul ridicat de forţă de muncă;
Metode de înmulţire
o înmulţirea prin bulbi se practică la ceapa de arpagic şi se execută toamna
sau primăvara devreme, folosind bulbi (arpagic) uniformi ca mărime şi
sănătoşi:
o înmulţirea prin bulbili este specifică la usturoi şi ceapa eşalotă (vlaşiţă,
hajmă), se execută toamna sau primăvara şi constă în desprinderea bulbililor
de pe discul comun şi plantarea separată a acestora. La usturoiul şi ceapa de
Egipt se folosesc pentru înmulţire bulbilii aerieni, care se formează pe
tulpinile florifere.
o înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Se folosesc tuberculi de
mărime mijlocie, obţinuţi din culturi speciale, destinate acestui scop, întregi
sau fragmente de tuberculi, cu 1-2 muguri (fig. 3.5.);
56
o înmulţirea prin rizomi se practică la revent, măcriş, sparanghel, hrean,
având grijă să se folosească porţiuni de rizom cu mugure terminal, cu excepţia hreanului la
care se pot utiliza orice fragmente de rizom (fig. 3.6.);
o înmulţirea prin drajoni se practică la tarhon, anghinare, care formează
lăstari din mugurii de pe rădăcină (drajoni). Înmulţirea se face prin detaşarea acestora de la
planta mamă şi plantarea separată şi imediată. Dacă aceştia nu au un sistem radicular bine
dezvoltat, se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează la locul definitiv (fig. 3.7.);
57
Fig.3.8 Înmulţirea prin despărţirea tufelor
58
Metode de altoire
La speciile legumicole se practică:
altoirea în copulaţie simplă sau alipire;
copulaţie perfecţionată;
altoirea în despicătură.
La tomate, cea mai răspândită metodă de altoire este prin alipire (fig. 3.9.a), efectuată în
stadiul de 3-5 frunze adevărate şi înălţimea de 10-15 cm. La portaltoi, între cotiledoane şi prima
frunză se face o tăietură oblică către bază, cu o înclinaţie de 45º, iar la altoi la aceeaşi lungime şi
aceeaşi înclinaţie. Cele 2 suprafeţe se unesc şi se fixează cu cleme de diferite tipuri sau staniol.
Sudarea are loc în 7-10 zile, dacă temperatura este de 20-25°C şi umiditatea relativă ridicată, după
care se îndepărtează vârful portaltoiului deasupra punctului de altoire şi altoiul sub punctul de
altoire.
La castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, metoda cea mai folosită este în despicătură
(fig. 3.9.b), prin care se taie vârful portaltoiului, iar capătul se despică longitudinal. Se taie altoiul
sub formă de pană dublă şi se introduce în despicătură. Se prinde cu un cleşte de plastic.
Prin această metodă se asigură un procent de prindere de peste 95 % şi se poate aplica şi de
către producătorii care nu dispun de spaţii special amenajate, cu posibilitatea dirijării
microclimatului (Toma V., 2009).
59
Portaltoi utilizaţi
La tomate se folosesc ca portaltoi hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea speciei Lycopersicon
hirsutum şi Lycopersicon esculentum, rezultând hibrizi rezistenţi notaţi cu diferite litere. Cu litera K
se notează portaltoii rezistenţi la Pyrenochaeta lycopersici şi Dydinella lycopersici, cu KN cei
rezistenţi la nematozi, cu KV cei rezistenţi la Verticilium, iar cu KVF cei rezistenţi la Verticilium şi
Fusarium.
La vinete şi ardei se pot folosi ca portaltoi hibrizi de tomate KVF sau Solanum
integrifolium, Solanum tovum şi Solanum melongena.
La ardei, se pot folosi selecţii din Capsicun annuum rezistente la Phytophtora capsici.
Primele încercări de altoire la ardei au fost făcute în Italia de Garibaldi (1974), care a arătat
că se execută greu, iar prinderea altoiului este mult mai greoaie, comparativ cu tomatele şi vinetele.
La pepenii verzi, pepenii galbeni şi castraveţi, se folosesc Lagenaria syceraria,
Curcubita ficifolia, Benincasa hispida, Cucurbita spp., care au o rezistenţă sporită la Fusarium, în
special Cucurbita ficifolia, imprimind vigoare plantelor altoite. Această specie poate fi atacată de F.
solani var. cucurbitae, dar poate fi uşor controlată folosind seminţe sănătoase şi spaţii dezinfectate.
Pepenele galben se altoieşte pentru a imprima rezistenţă la Fusarium şi Verticilium, folosind
ca portaltoi specia Benincasa hispda, de origine orientală şi de vigoare mare. Se seamănă portaltoiul
cu 7-8 zile mai devreme decât pepenele pentru că germinează şi creşte mai greu. Se altoiesc prin
alipire şi după circa 10 zile sudarea este realizată. La plantare punctul de altoire trebuie să fie
deasupra solului pentru a evita trecerea pe rădăcini proprii.
Alţi portaltoi folosiţi sunt:
Pepeni galbeni, pepeni verzi şi castraveţi:
1. Azman Rz F1, hibrid între C. Maxima şi C moschata, rezistent la Fusarium
oxyisporum şi temperatură mai scăzută;
2. Ferro Rz F1, hibrid între C. maxima şi C moschata, recomandat pentru
altoirea pepenilor deoarece asigură o creştere echilibrată a plantelor. Imprimă o capacitate
de producţie mai mare şi chiar timpurietate, comparativ cu alţi portaltoi. Are o foarte bună
rezistenţă la Fusarium ozysporum;
3. Pelops Rz, F1, hibrid tip Lagenaria, care se caracterizează prin rezistenţă
mare la Fusarium oxzsporum. Imprimă timpurietate şi asigură producţii mari.
4. Grupa Ergon (ES 113 F1, ES 101 F1, Es 30900 F1), folosiţi pentru pepenii
verzi, asigură o rezistenţă bună la boli, toleranţă la temperaturi scăzute, creşte vigoarea şi
productivitatea plantelor, gustul fructelor nu este afectat.
5. UG 29 A prezintă o afinitate foarte bună, imprimă vigoare plantelor şi
rezistenţă la nematozi, Fusarium, Rizochtonia, fără schimbarea gustului fructelor.
6. Macis F1, folosit la altoirea pepenilor verzi cu rezultate foarte bune, care
influenţează pozitiv timpurietatea producţiei ( Toma V. 2009).
Tomate şi vinete:
1. Kemerit RzF1, este un portaltoi care imprimă plantelor altoite rezistenţă la
toţi factorii de stres. Când se foloseşte la vinete, se recomandă o fertilizare optimă care să
evite acumularea de nitraţi care sensibilizează plantele; nu are rezistenţă la F.o..sp. radici;
2. Yedi Rz F1, adaptat în special pentru zona mediteraneană, folosit foarte mult
în Turcia. Are rezistenţă la Fusarium şi Verticillium, nematozi, ToMV, însă cu înrădăcinare
mai superficială. Asigură producţii ridicate atât la vinete, cât şi la tomate.
3. King Kong Rz F1, foarte viguros şi cu o rezistenţă remarcabilă la F.o. sp.
radici. Rezistenţă mare şi la nematozi, Tom MVm;
4. Emperador Rz F1, de asemenea foarte rezistent la principalii agenţi patogeni.
Reuşita altoirii se bazează pe alegerea altoiului şi portaltoiului pe baza compatibilităţii
acestora, celei mai bune metode de altoire, asigurarea condiţiilor de vascularizare la punctul de
altoire şi suprapunerea perfectă a celor două zone.
Condiţiile de mediu joacă un rol foarte important în asigurarea prinderii. După altoire,
plantele se trec în tunele de calusare unde temperatura minimă trebuie se fie 23–25 ºC, iar cea
60
maximă 28–29 ºC şi umiditatea relativă 98–100 %, cu aerisire şi iluminare treptată începând din
ziua a 4-a. Plantele nu se expun direct razelor solare. Perioada de timp este de 7 zile, după care
răsadurile sunt trecute în condiţii obişnuite de mediu, conform tehnologiei de producere a acestora,
iar după cca. 10 zile de la altoire se pot transplanta în ghivece mai mari, în funcţie de specie şi cu
atenţie sporită, pentru a evita dezbinarea celor doi parteneri.
o înmulţirea prin butaşi este puţin practicată, însă se poate aplica la speciile care au
capacitatea de a emite rădăcini adventive pe tulpini (tomate, batat, tarhon, rozmarin). Butaşii sunt
porţiuni de tulpină de 7-10 cm lungime care se tratează sau nu cu substanţe stimulatoare (auxine),
se pun la înrădăcinat în spaţii încălzite, în apă, nisip sau perlit şi se umbresc în primele zile, pentru
a evita deshidratarea acestora. Este principala metodă de înmulţire a batatului. Pentru aceasta se
confecţionează butaşi de vârf de lăstari sau de fragmente de lăstari, cu 2 frunze şi tăietura
obligatoriu sub nod. Înrădăcinarea cea mai rapidă se face în apă, care se schimbă zilnic, în locuri
călduroase, fără curenţi de aer. Apariţia rădăcinilor are loc în 3-4 zile, iar plantarea la locul
definitiv se poate executa după 2 săptămâni, când plantele au format un sistem radicular puternic.
Rezultate bune se obţin şi la tomate, în scopul valorificării prelungite a hibrizilor. Pentru aceasta se
îndepărtează lăstarii laterali, respectiv copilii, din care se confecţionează butaşi de cca 10-12 cm
lungime şi 2 frunze, se tratează baza butaşului cu fitoregulatori de înrădăcinare, se pun într-un
substrat bine aerat şi cu capacitate bună de reţinere a apei (perlit, turbă cu pH-ul 5,5-6) şi se asigură
o temperatură de cca. 20– 2 ºC şi o umiditate corespunzătoare.
o înmulţirea prin culturi de ţesuturi "in vitro" este una dintre cele mai
reprezentative metode de înmulţire pe cale vegetativă, care asigură obţinerea unui material săditor
de înaltă calitate. Culturile "in vitro" au căpătat extindere după 1980, astfel că în SUA, în 1979 s-
au obţinut peste 100 milioane de plante, iar în Olanda în 1983, 10 milioane de plante.
Speciile legumicole care se înmulţesc prin această metodă sunt: conopida, sparanghelul,
prazul, anghinarea, feniculul, brocolii, varza, etc. La cartof, se practică culturi de protoplaşti, astfel
că, în Franţa, circa 90% din materialul săditor este obţinut în acest mod.
61
Înmulţirea prin culturi "in vitro" se execută în laboratoare specializate care cuprind 2 zone:
o zona nesterilă (laboratorul pentru pregătirea mediului de cultură, spălătorul,
magazia, grupul social, etc.);
o zona sterilă (camera de prelevare şi camera de creştere).
În zona nesterilă, se depozitează sticlăria, substanţele chimice şi toate celelalte materiale
care se utilizează. Tot aici, se pregătesc mediile de cultură, se dezinfectează materialul vegetal şi se
autoclavează mediul de cultură.
În zona sterilă, se execută trecerea materialului din "vivo" “in vitro” (inocularea) în condiţii
de asepsie totală, sub hotă, pe mediile de cultură şi se asigură condiţii optime de temperatură,
umiditate, lumină şi fotoperioadă, în camera de creştere.
Înmulţirea "in vitro" cuprinde 5 faze:
faza pregătitoare (faza 0), este faza în care are loc alegerea şi pregătirea
plantelor de la care se vor preleva explante (sursele de explante = donator), pregătirea
materialului recoltat şi sterilizarea lui;
faza de iniţiere şi stabilizare a culturii (faza 1), constă în detaşarea
explantelor şi trecerea lor pe mediul de cultură, specific fiecărei specii sau grupă de
specii (inocularea). Se folosesc vase mici, de obicei eprubete cu câte 5 mm de mediu,
în care se inoculează câte un explant. Este o fază dificilă, deoarece o parte din
material se infectează sau nu creşte.
faza de multiplicare (faza 2), are drept scop multiplicarea materialului vegetal
obţinut în faza de stabilizare, până la atingerea numărului dorit. Numărul de
subculturi care se pot face este dependent de specie, iar durata unei subculturi este de
circa 4 săptămâni.
faza de înrădăcinare (faza 3), constă în înrădăcinarea lăstarilor obţinuţi în
faza de multiplicare. Se folosesc lăstari cu lungimea de peste 5 cm, care pot fi
înrădăcinaţi atât în vase de cultură, cât şi direct în substrat odată cu aclimatizarea.
Pentru înrădăcinare, în mediu, trebuie să existe auxine, acestea fiind responsabile de
înrădăcinare. Se practică şi varianta de inducere a înrădăcinării în soluţii nutritive, cu
glucide şi concentraţii mai mari de auxine, dar de durată scurtă (până la o săptămână)
şi trecerea materialului direct în substrat în condiţii de ceaţă artificială.
faza de aclimatizare (faza 4), constă în obişnuirea treptată a tinerelor plăntuţe
cu condiţiile din seră sau solar. Aclimatizarea se face treptat pe o perioadă de 2-4
săptămâni, în condiţii de ceaţă artificială, timp în care se scade treptat umiditatea şi se
apropie temperatura de cea a mediului ambiant. În această perioadă, plăntuţele se
fertilizează cu soluţii nutritive, deoarece rădăcinile în prima fază nu au perişori
absorbaţi, şi se asigură o bună protecţie fitosanitară. În funcţie de sensibilitatea
speciei, pierderile în faza de aclimatizare pot fi de la câteva procente, la speciile puţin
pretenţioase, la pierderi mai mari, pierderi de care trebuie să se ţină seama în faza de
multiplicare.
62
cultura de meristeme, folosită pentru obţinerea plantelor
libere de virusuri, foloseşte meristemele din muguri, cu
lungimea de 0,2-0,4 mm;
cultura de apexuri (vârfuri de creştere), este una din cele mai
uşoare şi folosite metode, explantele având 1-2 cm lungime;
Metodele de cultura de butaşi sau minibutaşi de nod, foloseşte ca explante
microînmulţire sunt porţiuni de tulpină cu un mugure şi se bazează pe evoluţia
mai multe, în funcţie acestuia cu formarea de noi lăstari;
de scopul urmărit şi cultura de embrioni imaturi, folosită în special în lucrările de
tipul de explant ameliorare, pentru obţinerea de soiuri noi;
folosit, după cum cultura de antere şi polen, pentru a obţine plante haploide de
urmează: importanţă mare pentru ameliorare;
cultura de calus, pentru selecţia plantelor rezistente la stres,
boli şi dăunători, prin inducerea unor factori stresanţi pe
perioada selecţiei;
organogeneza directă sau indirectă din frunze, folosită pentru
stimularea variabilităţii genetice şi selecţia unor genotipuri
noi şi valoroase, rezistente la stres şi boli.
63
Rezumat
Înmulţirea plantelor legumicole prezintă o importanţă foarte mare în practica legumicolă, deoarece
aplicarea uneia sau alteia dintre metode poate influenţa pozitiv sau negativ rezultatele de producţie. Se
cunosc două metode de înmulţire, respectiv înmulţirea prin seminţe şi înmulţirea pe cale vegetativă. Ambele
metode au avantaje şi dezavantaje, se folosesc la majoritatea speciilor legumicole sau numai la unele specii,
în funcţie de specificul biologic al acestora.
Înmulţirea prin seminţe este cea mai folosită metodă, deoarece se poate aplica la majoritatea
speciilor legumicole, lucrarea de semănat în vederea înfiinţării culturilor se poate mecaniza, ducând astfel
la creşterea productivităţii muncii, seminţele nu necesită condiţii speciale pentru depozitare şi păstrare, o
serie de lucrări în depozite se pot mecaniza, coeficientul de înmulţire este ridicat. Înaintea efectuării
semănatului, asupra seminţelor se efectuează o serie de lucrări (operaţiuni) de verificare a calităţii
acestora, care constă în determinarea purităţii fizice, biologice, facultăţii germinative, energiei germinative,
masei a 1000 de seminţe, calcularea valorii culturale şi a normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă etc.,
care conduc la o apreciere corectă a calităţii materialului de pornire, în vederea realizării culturii. De
asemenea, seminţele sunt supuse unor operaţiuni de pregătire în vederea încolţirii în condiţii cât mai bune şi
asigurării uniformităţii culturii de la începutul acesteia, cum sunt: umectarea, încolţirea forţată,
stratificarea, drajarea, peliculizarea, dezinfecţia, călirea etc.
Înmulţirea pe cale vegetativă se aplică în exclusivitate la speciile legumicole care, în climatul ţării
noastre, nu produc seminţe cu capacitate de germinare (cartof, batat, hrean), dar se poate aplica şi la alte
specii ca: tomate, anghinare, leuştean, tarhon, ştevie, măcriş, etc. Materialul vegetal folosit pentru
înfiinţarea culturilor necesită spaţii de depozitare şi condiţii optime de păstrare, ceea ce conduce la costuri
suplimentare. Spre deosebire de păstrarea seminţelor, pierderile sunt mult mai mari, se execută mai multe
lucrări manuale; înfiinţarea culturilor de obicei se face manual, dar producţia este mai timpurie, iar
transmiterea caracterelor la descendenţi este foarte bine asigurată.
Se practică mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă: prin bulbi şi bulbili, despărţirea
tufelor, drajoni, butaşi, miceliu, altoire şi altele. Un loc aparte îl ocupă înmulţirea „in vitro”, care se poate
practica la toate speciile legumicole, în vederea obţinerii de material necesar înfiinţării culturilor, material
care poate fi liber de boli, în funcţie de metoda folosită.
64
Unitatea de învăţare nr.4
Obiective
Cunoşterea rolului factorilor de mediu în viaţa plantelor legumicole şi elementele
care au implicaţie directă asupra acestora
Însuşirea cerinţelor faţă de factorii de mediu ale plantelor legumicole şi implicaţiile
acestora în practica legumicolă
Corelarea factorilor de vegetaţie în funcţie de cerinţele plantelor legumicole
Cunoaşterea modalităţilor de dirijare a factorilor de mediu în situaţii de exces sau
deficit în diverse sisteme de cultură
Evoluţia plantelor legumicole a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care:
factorii climatici, factorii edafici şi socio-economici, pe de o parte, care acţionează direct asupra
plantelor, şi altitudinea, latitudinea, expoziţia etc., pe de altă parte, care au dus la modificări ale
altor factori, cu efecte indirecte asupra cursului evoluţiei plantelor.
Cunoaşterea condiţiilor ecologice în care plantele legumicole s-au format şi au evoluat
prezintă un interes major pentru cultura legumelor, întrucât prin dirijarea tehnologiei de cultură,
trebuie asigurate condiţii de mediu cât mai apropiate de cele în care plantele au evoluat. Dacă
schimbările apar când organismele sunt foarte tinere şi foarte sensibile la factorii de mediu, acestea
pot influenţa evoluţia, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie, obţinerea plantelor
rezistente la boli şi dăunători, la stres termic, hidric etc.
Omul joacă un rol determinant în apariţia unor modificări la nivelul plantelor, pornind de la
cel mai simplu mod de cultivare a legumelor, până la realizarea celor mai performante sisteme de
cultură a acestora. Aceste sisteme necesită cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice ale
speciilor legumicole, a relaţiilor cu factorii de mediu şi a interdependenţei dintre aceştia, a reacţiei
plantelor la un anumit mod de asigurare a hranei, având un grad de intensivizare extrem de ridicat.
65
Fig 4.1 Variaţia diurnă si anuală a temperaturii aerului
(Bucureşti, Ileana Săndoiu, 2000)
Declanşarea proceselor metabolice se face când temperatura este egală sau mai mare cu
pragul biologic al speciei. Acesta este de: 5-6°C la salată, spanac, varză, morcov, ţelină etc., 10°C la
tomate, fasole, ardei, vinete, 14°C - 15°C la pepeni şi castraveţi.
Pentru cultura legumelor, foarte importantă este cunoaşterea sumei anuale a gradelor de
temperatură peste 15°C. Astfel, în Câmpia Română sunt 2800-3000°C, în zona dealurilor
subcarpatice, sudul şi centrul Moldovei 2400-2600°C, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Moldovei
2000-2200°C.
Ultimul îngheţ se produce între 29 martie şi 5 aprilie în Dobrogea şi Lunca Dunării, 1-20
aprilie în Câmpia Română, 10-20 aprilie în Câmpia de Vest şi Podişul Moldovei.
Numărul de zile cu îngheţ este 80-90 pe litoral, 90-100 în Câmpia Română şi de Vest, 100-
110 în Podişul Transilvaniei şi 110-120 în Podişul Moldovei (partea de sud).
Primul îngheţ apare la 1 noiembrie pe litoral, după 25 octombrie în Câmpia Română şi de
Vest, după 15 octombrie în Moldova şi la începutul lunii octombrie în Podişul Transilvaniei.
Data apariţiei primului îngheţ (fig.4.2) influenţează durata perioadei de vegetaţie a
culturilor, iar data ultimului îngheţ influenţează epoca de înfiinţare a culturilor (fig.4.3.).
66
Fig. 4.3. Data apariţiei ultimului ingheţ
(Ileana Săndoiu, 2000)
La tomate, temperaturile critice sunt cuprinse între 0°C şi 10°C şi determină apariţia
simptomelor de pierdere a turgescenţei, datorită pierderii controlului asupra procesului de închidere
a stomatelor (Guie şi Wesm, 1987).
Temperatura optimă este temperatura la care toate procesele de creştere şi dezvoltare a
plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă, raportul între substanţele sintetizate şi cele
consumate de plante este supraunitar, surplusul acumulându-se în organele specializate (rădăcini,
tulpini, frunze, muguri, inflorescenţe, fructe etc.).
25-35°C la cucurbitacee;
25-30°C la tomate, ardei, vinete;
Temperatura optimă este de: 20-25°C la rădăcinoase;
15-18°C la verdeţuri.
67
temperaturile mai ridicate favorizează creşterea şi întârzie maturarea fructelor, numărul de frunze
formate până la prima inflorescenţă fiind de 8 la o temperatură de 15°C şi de 14 la 27°C (Calvet,
1957), ceea ce scoate în evidenţă măsurile ce trebuie luate pentru a preveni acest aspect.
Cercetările lui Hansen şi colab. (1994) au arătat că la o creştere a temperatrurii de la 10°C la
30°C se obţine şi o creştere exponeţială a fotosintezei. Amplitudinea termică dintre zi şi noapte de
circa 10°C, respectiv de la 28°C la 18°C, a dus la o creştere mai bună a tomatelor (Wien, 1997).
Creşterea plantelor este cu atât mai intensă, cu cât temperatura medie creşte până la
atingerea valorii optime, după care intensitatea scade (fig. 4.4).
Temperatura maximă reprezintă temperatura la care, deşi procesele metabolice se
desfăşoară cu intensitate ridicată, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie este în echilibru. Dacă
temperatura continuă să crească peste limita maximă, planta consumă mai mult decât produce,
asimilaţia scade, deoarece şi intensitatea fotosintezei scade, şi în final plantele pier.
40°C la castraveţi;
35-38°C la tomate, ardei şi vinete;
Temperatura maximă este de: 30°C la rădăcinoase;
28°C la verdeţuri.
La castraveţi, a fost pusă în evidenţă corelaţia directă dintre creşterea vegetativă a plantelor
şi creşterea temperaturii în intervalul 19°C - 26°C (Krug şi Liebig, 1980), temperatura optimă fiind
considerată de 25°C - 28°C (Patron, 1992).
68
Tabelul 4.1.a
Temperatura solului pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole
(°C, Dumitrescu, Stoian, 1998)
Specia Temperatura Zona optimă Temperatura Temperatura
minimă optimă maximă
Ardei 15,6 18,3-35 29,4 35
Castraveţi 15,6 15,6-35 35 40,5
Ceapă 1,7 10-35 23,9 35
Conopidă 4,4 7,2-29,4 26,7 37,8
Dovleac alb 15,6 21,1-35 35 37,8
Dovlecel 15,6 21,1-32,2 35 37,8
Fasole de 15,6 15,6-29,4 26,7 35
grădină
Mazăre de 4,4 4,4-23,9 23,9 29,4
grădină
Păstârnac 1,7 10-21,2 18,3 29,4
Pătrunjel 4,4 10-29,4 23,9 32,2
Pepeni 15,6 23,9-35 32,2 37,8
galbeni
Pepeni verzi 15,6 21,1-35 35 40,5
Porumb 10 15,6-35 35 40,5
dulce
Ridichi 4,4 7,2-32,5 29,4 35
Sfeclă roşie 4,4 10-29,4 29,4 35
Salată 1,7 4,4-26,7 23,9 29,4
Spanac 1,7 7,2-23,9 21,1 29,4
Sparanghel 10 15,6-29,4 23,9 35
Sfeclă de 4,4 10-29,4 29,4 35
frunze
Ţelină 4,4 15,6-21,1 21,1 29,4
Tomate 10 15,6-29,4 29,4 35
Vinete 15,6 23,9-32,2 29,4 35
Varză 4,4 7,2-35 29,4 37,8
Morcov 4,4 7,2-29,4 26,7 35
Tabelul 4.1.b.
Temperatura minimă şi intervalul optim pentru germinarea
seminţelor la unele specii legumicole (°C)
(Wien, 1997)
Specia Temperatura minimă Intervalul optim
Tomate 8,7 13-25
Vinete 12,1 15-25
Ardei 10,9 15-25
Varză albă 1 3-17
Varză creaţă 1,9 3-17
Varză de frunze 1,2 3-17
Varză de Bruxelles 1,3 3-17
Conopidă 1,3 3-17
Ceapă 1,4-3,5 20-25
69
4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze
Temperatura influenţează procesele fiziologice şi biometrice la nivelul plantelor, cerinţele
pentru acest factor fiind diferite în funcţie de specie, dar diferenţiată pe faze de vegetaţie (tabelul
4.2.).
Astfel, în faza de germinare a seminţelor, temperatura trebuie să fie ridicată şi asociată cu o
umiditate mai mare, pentru hidratarea seminţelor şi declanşarea procesului de germinare. Cu cât
temperatura din această fază este mai apropiată de temperatura optimă, cu atât această fază este
parcursă într-un timp mai scurt, caracteristic fiecărei specii. Dacă temperatura este sub limita
optimă, germinarea seminţelor se prelungeşte şi poate conduce la putrezirea acestora, în special
când se asociază cu umiditate mare. Astfel, seminţele de morcov au germinat în procent de 50%
după 87 de zile la 5°C şi în numai 6 zile la 25°C (Thomas, 1996).
Germinarea seminţelor la temperaturi mai scăzute a fost stimulată cu o serie de tratamente.
Astfel, tratarea seminţelor de ceapă la temperatura de 10°C, timp de 24 ore, cu o soluţie de
polietilenglicol cu o presiune osmotică de -10 bari, a mărit ritmul de germinare, apariţia radiculei
fiind observată după o zi, faţă de 9,3 zile la seminţele netratate (Heydecker, 1974, citat de Burzo,
2000). Prin păstrarea seminţelor la temperatura de 7,5°C, se grăbeşte procesul de germinare,
comparativ cu temperaturile mai mari sau mai mici de păstrare (Messiaen şi colab., 1994).
Efectul temperaturilor ridicate asupra germinării au fost puse în evidenţă la morcov. La
35°C germinaţia a fost foarte greoaie, iar la 40°C seminţele nu au germinat (Burzo, 2000). De
asemenea, s-a constatat că temperaturile de 30°C în timpul imbibiţiei seminţelor la vedeţuri întârzie
germinarea, faţă de temperaturile de 15-20°C (Cantlife şi colab., 1984). Menţinerea seminţelor de
salată la 30°C mai mult de 8 ore, în timpul imbibiţiei, determină intrarea lor în ecodormanţă, iar
germinaţia este mult întârziată.
După răsărire, temperatura trebuie să scadă cu câteva grade, deoarece temperatura ridicată,
asociată cu umiditatea mare din sol şi lumina insuficientă, determină alungirea plantelor; acestea se
etiolează, devin firave şi pier.
La repicat, plantele legumicole necesită o temperatură mai ridicată faţă de faza anterioară,
temperatură care să asigure cicatrizarea rănilor produse pe rădăcini în timpul transplantării şi
asigurarea prinderii răsadului.
După prinderea răsadurilor, temperatura scade din nou cu câteva grade, în scopul obţinerii
unui răsad viguros, cu tulpina scurtă, groasă, cu frunze colorate în verde închis, caracteristice
soiului sau hibridului. Răsadurile produse în condiţii de temperatură prea ridicată, cu umiditate
ridicată şi intensitate luminoasă ridicată, cresc foarte repede, prezintă internoduri lungi, iar tulpina
este subţire şi firavă. Creşterea răsadului la temperaturi mai coborâte, la tomate, conduce la
creşterea numărului de flori în inflorescenţă şi la apariţia primei inflorescenţe după un număr mai
redus de frunze, creşte conţinutul răsadului în substanţă uscată, precum şi rezistenţa la temperaturi
mai scăzute.
După plantarea la locul definitiv, de asemenea, temperatura creşte până la temperatura
optimă, pentru a asigura prinderea plantelor şi uniformitatea culturii. La înflorit, temperatura scade
cu 2-3°C pentru a nu afecta germinabilitatea polenului, iar în faza de fructificare, temperatura creşte
din nou, până la atingerea valorii superioare a temperaturii optime.
Markov şi Haev (1953) au constatat că există o temperatură favorabilă pentru fiecare specie
legumicolă, pe fenofaze, şi au stabilit o formulă pentru calcularea acestei temperaturi:
Tabelul 4.2.
Temperatura optimă de creştere şi fructificare pe fenofaze
(V. Voican, 1984)
Fenofaze
Tempe- Creştere
Specia ratura Ger- Cotile- Plan- vegetativă Fructi-
optimă minare donală tare Timp Timp noros ficare
însorit
Castraveţi, 25 32 18 32 25 18 25
pepeni
Tomate, 22 29 15 29 22 15 22
ardei,
vinete
Ceapă 19 26 12 26 22 19 19
verde
Salată, 16 23 9 23 16 9 16
spanac,
pătrunjel
Morcovi 16 23 9 13 16 9 16
Varză, 13 20 6 20 13 6 13
conopidă,
guile,
ridiche
Mod de t°C t+7 t-7 t+7 t±7 t-7 t±7
apreciere
71
5°C şi temperatura optimă de 15-20°C.
plante legumicole semirezistente la frig - se caracterizează prin aceea că nu suportă
temperaturi sub 0°C, temperatură la care este afectată partea aeriană, provocând
moartea plantelor. Cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 16-18°C. Din această
grupă face parte cartoful.
plante legumicole pretenţioase la căldură - se caracterizează prin aceea că au o
temperatură minimă de încolţire de peste 10°C (10-14°C), iar temperatura optimă din
perioada de vegetaţie este de 20-25°C. Cresc şi se dezvoltă bine şi la 25-30°C.
Temperaturile de câteva grade duc la moartea plantelor (3-5°C), cu excepţia
tomatelor, care sunt mai rezistente. Din această grupă fac parte: tomatele, ardeiul,
vinetele, dovlecelul, dovleacul. Se cultivă în general prin răsad (tomatele se pot
semăna direct), iar înfiinţarea culturilor se face după trecerea pericolului brumelor
târzii de primăvară şi a temperaturilor scăzute care survin accidental.
plante legumicole rezistente la căldură - sunt acele plante legumicole care suportă
temperaturi de peste 35°C. Acestea sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii şi
bamele. La aceste specii, procesele metabolice se declanşează la o temperatură în sol
de 14-16°C, iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 28-32°C.
Temperatura de 10-11°C, pe o perioadă mai lungă de timp, poate duce la moartea
plantelor, de aceea înfiinţarea culturilor în câmp se efectuează la începutul lunii mai
pentru zona I de cultură şi ceva mai târziu pentru celelalte zone.
73
4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie
Plantele legumicole cresc şi se dezvoltă normal atunci când toţi factorii de mediu se află în
corelaţie directă.
Scăderea temperaturii solului sub 16°C inhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi, iar
absorbţia apei şi a elementelor minerale este mult redusă (Tachibana, 1987). De asemenea,
temperatura scăzută a solului determină reducerea absorbţiei apei prin rădăcină, determină deficitul
hidric în tulpină, scade intensitatea transpiraţiei etc.
75
4.1.5. Surse de căldură
Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pentru Pământ, unde ajunge sub
formă de căldură şi lumină
cantitatea de energie radiată de Soare;
Cantitatea de energie distanţa de la Pământ la Soare;
care ajunge de la Soare lungimea zilei, respectiv durata de strălucire a Soarelui;
la Pământ depinde de: unghiul de incidenţă al razelor solare;
gradul de nebulozitate.
Radiaţia solară care ajunge la nivelul solului prezintă variaţii în funcţie de latitudine; pentru
ţara noastră, aceste variaţii se prezintă sub forma unor curbe (oscilaţii) simple (fig.4.7.)
Cea mai mare cantitate de radiaţie solară se înregistrează, în ordine, în zona litoralului, zona
de câmpie din sudul şi vestul ţării şi zona colinară.
În spaţiile protejate, radiaţia este mai redusă cu cca 25-30%, datorită materialelor de
acoperire. Acest procent de reflecţie poate fi şi mai mare datorită gradului avansat de acoperire a
construcţiilor cu depuneri de praf, anotimpului (noiembrie, decembrie şi ianuarie), amplasamentului
şi orientarea construcţiilor etc. În condiţii de seră, se apreciază că nivelul de radiaţie în lunile de
toamnă şi iarnă este de 100 Wh/m2, în timp ce vara, în câmp, se înregistrează 5000-6000 Wh/m2
(Indrea, 2007).
Cantitatea de radiaţie solară este influenţată de:
altitudine; pentru zonele cu latitudine mijlocie, intensitatea radiaţiei solare
incidente creşte cu 5-15% la fiecare 1000 m altitudine, datorită reducerii
grosimii masei de aer;
expoziţia terenului şi panta acestuia; pantele cu expoziţie sudică primesc o
cantitate mai mare de energie solară decât cele nordice, influenţând şi durata
de iluminare de care depinde perioada de vegetaţie.
Un rol important îl are efectul de seră asupra încălzirii spaţiilor de cultură (sere, solarii).
Efectul de seră depinde de proprietăţile de transmisie selective ale materialelor de acoperire (tabelul
4.3) şi constă în proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţiile termice şi de a lăsa să treacă o
parte din radiaţia solară.
76
Tabelul 4.3
Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire
(Boulard şi colab.,1995)
Specificaţie Sticlă PVC Polietilenă
Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80
Radiaţia termică 0 0,30 0,80
Energia solară este singura sursă de încălzire pentru solarii, sere reci şi răsadniţe şi sursa
suplimentară pentru toate construcţiile dotate cu instalaţii de încălzire. Captarea acesteia se face în
colectoare solare, în care, în perioada de insolaţie, agentul termic ajunge la 86-89°C, asigurând un
spor de producţie de 10-12% la castraveţi şi verdeţuri şi posibilitatea înfiinţării culturilor cu 15-20
de zile mai devreme, faţă de serele şi solariile neîncălzite (Stan N., 1996). Instalarea colectoarelor
necesită o suprafaţă mare (echivalentă cu suprafaţa care trebuie încălzită) şi sunt greu de folosit.
Căldura biologică provine din fermentarea gunoiului de grajd proaspăt. Pe cale biologică,
se încălzesc răsadniţele cu una sau două pante, solariile în care se produc răsaduri şi solul serelor
pentru culturile de castraveţi, pepeni galbeni (cultura pe baloţi sau pale de paie). Căldura biologică
mai este folosită sub forma biogazului obţinut din dejecţiile animalelor. Cantitatea de biogaz
obţinută zilnic, după o fermentaţie de 40 de zile, este de 1,58 m3/cap de vacă şi 0,18 m3/cap de porc
Biogazul are un conţinut de bioxid de carbon de 60-70 % şi are o valoare calorică de 5000-6000
kcal/m3. Se foloseşte pentru producerea energiei termice, electrice, mecanice etc. Echivalenţa
biogazului cu alte surse este redată în tabelul 4.4
Tabelul 4.4.
Echivalenţa biogazului cu alte surse energetice
(Toma D. 1983)
Produsul UM Echivalarea unui m3 de biogaz
brut epurat
Benzină litru 0,73 1,17
Motorină litru 0,65 1,07
Alcool litru 1,10 1,82
3
Gaz natural m 0,61 0,99
Energie kwh 6,20 10,00
electrică
Cărbune kg 0,82 1,34
Energia eoliană poate fi folosită la producerea energiei electrice, poate acţiona pompe cu
piston care să permită ridicarea şi stocarea apei în rezervoare la înălţime, pentru a fi folosită la
irigarea culturilor. Stocarea apei se face pe timp liniştit. La o intensitate a vântului de peste 3 m/sec,
pe o perioadă de 3000 de ore, se asigură o energie potenţială de 400 kwh/km2/an (Toma D., 1983).
Nebulozitatea înregistrează o variaţie zilnică şi una anuală, specifică unei anumite zone, şi
influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole (fig. 4.9).
Fig. 4.9. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a nebulozităţii în zona Bucureşti
( Dragomirescu, Enache, 1998)
La tomate, zilele scurte determină apariţia mai devreme a inflorescenţelor, iar producţia este
mai timpurie. Acest fenomen este strâns legat de temperatură, care trebuie să fie la limita minimă a
temperaturii optime. Cultivate în condiţii de zi lungă, când temperatura este mai ridicată,
inflorescenţele apar mai târziu, rezultatele economice obţinute din producţia timpurie fiind mult
diminuate.
Conopida şi varza, cultivate primăvara şi toamna, asigură producţii foarte bune, căpăţânile
sunt de calitate, fragede şi suculente. În condiţii de zi lungă, aceste specii formează părţi
comestibile aţoase, teioase, fără suculenţă, iar la conopidă apar brunificări care depreciază foarte
mult aspectul comercial.
Fotoperioadele lungi la vărzoase determină alungirea tulpinilor florifere şi creşterea
numărului de flori pe plantă (Heide, 1970).
Cercetările efectuate de Athertan şi colab. (1984) arată că fotoperioadele scurte din timpul
vernalizării, întârzie înflorirea la unele soiuri de morcov, iar fotoperioadele lungi o stimulează.
82
Fig.4.10. Selectivitatea pigmenţilor în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor solare
(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)
84
Deficitul de lumină se înregistrează de obicei în sere.
La culturile din câmp, se pot aplica unele măsuri de asigurare a unor condiţii optime de
lumină prin:
alegerea terenului cu expoziţie sudică, în special pentru speciile foarte pretenţioase la
lumină;
alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor cu distanţe mai mari între plante;
efectuarea la momentul optim a lucrărilor de rărit, în culturile înfiinţate prin semănat
direct (morcov, sfeclă);
combaterea buruienilor pentru a nu concura cu plantele de cultură pentru lumină;
stabilirea corectă a schemelor de cultură asociate şi intercalate, în aşa fel încât
plantele să nu fie afectate de o cantitate mai redusă de lumină;
orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud etc.
85
Test de autoevaluare nr.2
a) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de fotoperioadă?
86
Plantele legumicole se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, pentru
sintetizarea unei unităţi de substanţă uscată folosind 300-800 unităţi de apă.
Conţinutul de apă al plantelor variază cu:
specia, cel mai mare conţinut în apă îl au castraveţii, dovleceii, salata, ridichiile de
lună, tomatele, ardeii, vinetele (93-96%), urmate de varză, conopidă, pepeni, sfeclă (90-92%).
Conţinut mai scăzut în apă îl au legumele rădăcinoase (morcov, păstârnac, 81%) şi mazărea pentru
boabe (74%). Cercetările efectuate de Hartmann (1986) arată că evapotranspiraţia la morcov este
de 6-7 mm/zi, ceea ce implică un consum de apă de circa 600-900 mm pe perioada de vegetaţie. La
ţelină, consumul de apă este mai mic, pentru un g de biomasă sintetizată fiind nevoie de 23-34 l
apă consumată (Shih şi Rahi, 1985);
vârsta plantelor, cu cât plantele sunt mai tinere, cu atât conţinutul în apă este mai
ridicat şi invers;
locul de cultură, plantele legumicole cultivate în sere au un conţinut mai ridicat în
apă decât cele din câmp;
organele plantei, în aceeaşi plantă, cea mai mare cantitate de apă se găseşte în
organele foarte tinere (vârfuri de creştere - 98%), frunze tinere (peste 80-85%), frunze mature (60-
65%), tulpină (40-45%), iar cel mai mic conţinut în apă îl au seminţele (12-14%).
Cantitatea şi calitatea producţiei la plantele legumicole este influenţată atât de umiditatea
din sol, cât şi de umiditatea relativă, umiditate care înregistrează variaţii zilnice şi anuale (fig. 4.11.)
Peterfi St. şi colab., (1972), Burzo şi colab (1993) grupează factorii care influenţează
absorbţia apei din sol de către plante şi pierderea acesteia prin plantă, în două grupe:
Factori interni:
caracteristicile speciei ( plantele acoperite cu pruină transpiră mai puţin;
la frunzele cu peri epidermici morţi, intensitatea transpiraţiei este redusă;
perii epidermici vii de pe frunzele tinere măresc intensitatea transpiraţiei)
vârsta plantei (plantele tinere au transpiraţia mai intensă decât cele mature);
faza de vegetaţie;
temperatura frunzelor;
intensitatea proceselor metabolice;
secreţiile radiculare;
pigmenţii clorofilieni (frunzele etiolate transpiră mai puţin la lumină, decât
cele verzi);
pigmenţii antocianici (intensitatea transpiraţiei este redusă faţă de frunzele
verzi);
Factori externi:
lumina, prin intensitate şi lungimea de undă (în funcţie de intensitatea
luminii, stomatele sunt deschise mai mult sau mai puţin; la întuneric sunt închise, se deschid
mai intens în lumină albastră decât la lumina roşie; la lumină, transpiraţia este de sute de ori
mai mare decât la întuneric şi este cu atât mai intensă, cu cât frunzele sunt iluminate mai
puternic; frunzele absorb o proporţie relativ mare din energia luminii căzută asupra lor, dar
ele folosesc în fotosinteză numai o proporţie mică din aceasta, 1-2%; restul energiei
luminoase absorbite este transformată în căldură, care se elimină în cea mai mare parte prin
transpiraţie);
temperatura aerului (la temperatură ridicată, transpiraţia se măreşte; la 42-
48°C, protoplasma celulelor coagulează şi transpiraţia încetează);
umiditatea aerului (la umiditate mică, intensitatea transpiraţiei este mare;
transpiraţia are loc şi într-un aer saturat cu vapori cu apă, însă la valori mai scăzute);
presiunea atmosferică (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei creşte);
precipitaţiile, prin cantitatea şi uniformitatea lor;
curenţii de aer măresc transpiraţia cel mult de două ori faţă de cea din aerul
liniştit, în timp ce viteza evaporaţiei apei dintr-un bazin creşte de 10, şi chiar de mai multe
ori. Spre deosebire de acţiunea vântului asupra evaporaţiei care creşte direct proporţional cu
viteza sa, transpiraţia creşte în intensitate numai până la viteza de aproximativ 1 metru pe
secundă, peste care ea nu mai creşte aproape deloc. La stomatele deschise, intensitatea
transpiraţiei creşte când bate vântul aproape direct proporţional cu gradul deschiderii
stomatelor;
umiditatea solului (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei este redusă.
Transpiraţia plantelor de pe terenurile irigate este mai mare decât aceea de pe terenurile
neirigate, din cauza aprovizionării mai bune a acestora cu apă);
soluţia solului, concentraţia soluţiei de sol în săruri, pH-ul (pe un sol bine
aprovizionat cu elemente nutritive, plantele transpiră mai puţin);
88
temperatura solului (este mai mică la solurile umede, cu expoziţie nordică, de
culoare deschisă, cu textură lutoasă);
gradul de aerisire al solului (oxigenul din sol);
substanţele toxice din sol;
conţinutul de materie organică;
porozitatea solului;
însuşirile hidrofizice ale solului;
nivelul apei freatice.
Văduva I. (1977) şi Grumeza N. (1989) clasifică aceiaşi factori în 3 grupe (tabelul 4.6.).
Cercetările efectuate de Apahidean A. (1996), în condiţiile din Podişul Transilvaniei, cu
privire la consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă semănată direct, au
demonstrat că, la un plafon minim al umidităţii solului de 50%, consumul total de apă este de 4494
m3/ha, iar cel zilnic de 22,5 m3/ha. La un plafon minim de 80%, consumul total de apă a fost de
5019 m3/ha, iar cel zilnic 32,8 m3/ha (tabelul 4.7)
Tabelul 4.6.
Factorii de care depinde consumul de apă al plantelor
Factori meteorologici Factori pedologici Factori biologici
radiaţia solară umiditatea solului o gradul de dezvoltare a
umiditatea aerului textura şi structura rădăcinilor, a modului
presiunea vaporilor de apă în culoarea, panta, de răspândire a acestora
atmosferă expoziţia în sol
precipitaţiile conţinutul de materie o perioada de vegetaţie
vântul organică o faza de vegetaţie
temperatura aerului porozitatea o agenţii patogeni şi
dăunătorii
însuşirile hidrofizice
o temperatura frunzelor
nivelul de fertilizare
o absorbţia radiaţiei
solare de către frunze
o concentraţia de vapori
în imediata apropiere a
frunzelor
o vârsta plantelor
o agrotehnica aplicată
Tabelul 4.7.
Consumul de apă al cepei semănate direct ( Apahidean Al.S. 1996)
Specificare Ceapă semănată direct
Plafonul minim al umidităţii solului 50% 80%
Consumul total de apă 4494 m3/ha 5019 m3/ha
Consumul lunar maxim 1302 m3/ha-iunie 1799 m3/ha
32,8 m3/ha
3
Consumul mediu zilnic 22,5 m /ha
300-500 m3/ha
3
Norma de udare 300-400 m /ha
Număr de udări 3 4
Producţia obţinută 30,8 t/ha 32,2 t/ha
Consum specific de apă 4,1 l/pl; -
99,8 l/kg bulbi
Din consumul total, s-a pierdut prin 34,5% -
evaporaţie
Coeficientul de valorificare a apei 164,5 -
(l/kg)
Indicele de eficienţă al valorificării 75,4 -
apei (kg/mm apă)
89
Consumul de apă al plantelor legumicole este determinat şi de alţi factori ca: soiul
(soiurile timpurii necesită o umiditate mai mare faţă de cele târzii, Stan N., 1992), producţia
planificată (la o producţie mai ridicată, consumul de apă este mai mare decât la o producţie mai
mică la aceeaşi cultură), sistemul radicular etc. La varză, consumul de apă, la o producţie de 60
t/ha, este de 4400 m3/ha, iar la fasolea verde, la o producţie de 30 t/ha 2800 m3/ha (Apahidean Al.S,
2004). Gradul de împânzire a unui anumit strat de sol, cât şi adâncimea la care pătrund rădăcinile,
influenţează foarte mult cerinţele plantelor legumicole faţă de apă. Plantele legumicole cu sistem
radicular superficial (ceapa, usturoiul, castraveţii) au pretenţii ridicate faţă de apă, de aceea udările
la aceste plante se fac mai des şi cu cantităţi mai mici de apă. La plantele legumicole la care
sistemul radicular este mai profund (pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac, morcov), pretenţiile faţă
de apă sunt mai mici, deoarece rădăcinile pătrund la adâncime mare în sol, de unde se
aprovizionează cu apa necesară.
Cu cât sistemul radicular al unei specii împânzeşte un volum mai mare de sol, cu atât
capacitatea de absorbţie a apei şi hranei creşte (sfeclă, dovleac, pepeni). La speciile cu sistem
radicular slab dezvoltat (ceapă, usturoi), volumul de sol în care acestea se află este mai mic şi
capacitatea de absorbţie din profunzime este slabă. Astfel, dovlecelul explorează 100 m3 de sol,
sfecla roşie 10-16 m3 de sol, iar ceapa 0,3 m3 de sol (Petrov, citat de Indrea, 1992).
De asemenea, un rol important în aprecierea plantelor legumicole din punct de vedere al
consumului de apă îl are şi modul de înfiinţare a culturilor. Plantele legumicole semănate direct au
sistemul radicular mai bine dezvoltat în profunzime, ceea ce le permite să reziste mai bine la
insuficienţa apei din sol, pe perioade limitate. Dacă cultura se înfiinţează prin plantarea răsadurilor,
cerinţele faţă de apă vor fi mai ridicate, deoarece odată cu repicatul, vârful rădăcinilor (pivotul) se
rupe, stimulând ramificarea rădăcinilor şi creşterea acestora mai mult în plan orizontal decât în
profunzime.
Capacitatea de pierdere a apei este determinată de numărul şi dimensiunile stomatelor, de
mărimea frunzelor; frunze mari, cu evapotranspiraţie mare, au castraveţii, dovleceii, varza, salata,
iar frunze cu evapotranpiraţie mai mică au ceapa, tomatele, morcovii. La unele specii există adaptări
xeromorfe: forma frunzelor, stratul de ceară la ceapă şi usturoi, segmentarea frunzelor la morcovi şi
pepene verde, pufozitatea la tomate, morcovi. Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile
nisipoase de la Dăbuleni, au obţinut producţii de 35-40 t/ha la ceapa de arpagic, soiul Stuttgart, la
irigarea la un plafon minim de 50% din IUA, pe adâncimea de 50 cm, cu 4-5 udări şi norme de
udare de 400-450 m3/ha. Norma de irigare a fost de 1800-2300 m3/ha. Valorile evapotranspiraţiei
maxime (ETM) au fost de 2,7 mm/ha/zi în aprilie, 5,7 mm/ha/zi în mai, 6,7 mm/ha/zi în iunie şi 3,8
mm/ha/zi în 20 iulie, la recoltare.
91
Fig. 4.12. Evoluţia consumului mediu diurn de apă
(Apahidean Al S, 1997)
T
BH = ----- = 1.
A
În practică, acest fenomen este greu de realizat şi de aceea apare adesea excesul sau deficitul
de umiditate, ambele fiind foarte dăunătoare plantelor, întrucât produc o serie de dereglări care pot
conduce la moartea acestora.
92
Excesul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mică de 1.
T
BH = ----- < 1.
A
Aceasta înseamnă că transpiraţia este redusă, iar consumul de apă este mai mic decât
absorbţia.
Factorii care determină Efectele excesului de umiditate Măsuri de prevenire a
apariţia excesului de excesului de umiditate
umiditate
o cantitatea de apă din degradarea solului, dacă alegerea terenurilor cu
precipitaţii este foarte băltirea apei este de durată; textură uşoară şi mijlocie
mare într-un interval plantele au creştere pentru cultura legumelor,
relativ scurt de timp, iar vegetativă slabă şi pentru a nu permite
capacitatea de infiltrare fructificarea este mult stagnarea apei;
în sol este mică. În acest întârziată; evitarea luncilor râurilor
caz, locul oxigenului este pieirea sistemului cu risc crescut de
luat de către apă, radicular, prin fenomenul inundaţii;
plantele se află în stare de asfixiere a rădăcinilor, irigarea raţională a
de hidratare maximă şi datorat în special lipsei de culturii cu cantităţi
se produce fenomenul de oxigen; optime de apă şi în
băltire, cu modificarea favorizarea atacului de boli momentele critice, în
însuşirilor fizico-chimice criptogamice; funcţie de speciile
ale solului; eroziunea de suprafaţă a cultivate;
o reducerea considerabilă a solului, cu afectarea executarea drenurilor pe
transpiraţiei plantelor, plantelor prin terenurile pe care se
când umiditatea relativă dezrădăcinare sau instalează frecvent
este foarte ridicată; distrugere; excesul de umiditate;
o tasarea excesivă a solului se diminuează procentul de creşterea suprafeţei de
şi reducerea vitezei de legare a fructelor, afectând evaporare a apei prin
infiltrare a apei; producţia; bilonarea culturii sau
o alegerea muşuroirea, ce au rol şi
scăderea perioadei de
necorespunzătoare a în susţinerea plantelor
păstrare a legumelor;
terenului pentru cultura sau etiolarea părţii
scăderea conţinutului în
legumelor, respectiv comestibile;
substanţă uscată a părţilor
terenuri cu conţinut alegerea speciilor.
comestibile.
ridicat în argilă, terenuri
cu pânza de apă freatică
la suprafaţă sau
fluctuantă;
o defecţiuni ale sistemului
de irigare şi
nesupravegherea
acestuia
Deficitul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mare de 1.
T
BH = ----- >1.
A
În această situaţie, cantitatea de apă consumată prin transpiraţie este mai mare decât
93
cantitatea de apă absorbită de rădăcină.
Ofilirea plantelor este un fenomen care apare după o perioadă mai lungă a lipsei de apă. Ea
poate fi diurnă sau de lungă durată.
Ofilirea diurnă apare la mijlocul zilei, dar plantele îşi recapătă turgescenţa pe timpul nopţii.
Ea este determinată atât de lipsa apei, dar şi de temperatura prea ridicată şi intensitatea luminoasă
mare. Ofilirea temporară poate să apară şi la speciile legumicole care iernează sub formă de rozetă
(salată, spanac), când solul îngheaţă, sau la speciile pretenţioase la căldură, când temperatura scade
brusc, încetinind semnificativ procesul de absorbţie. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de
secetă fiziologică.
Ofilirea de lungă durată este mai periculoasă decât cea diurnă, pentru că poate determina
blocarea proceselor metabolice şi moartea plantelor. Este determinată de lipsa apei din sol pe o
perioadă îndelungată, de temperatura scăzută în sol, care face ca absorbţia apei să fie foarte lentă,
sau de excesul de săruri minerale, care duce la concentrarea soluţiei solului, micşorând foarte mult
capacitatea sistemului radicular de absorbţie a apei. Irigarea culturilor legumicole prin aspersiune cu
apă rece este foarte dăunătoare, deoarece solul şi plantele se răcesc brusc şi capacitatea de absorbţie
scade foarte mult.
Rezultate bune privind reţinerea apei la nivelul solului se obţin prin folosirea unor aditivi
sintetici de tipul Stockosorb, Agrosoke, Ecogel, Agrogel, Aquasorb etc. Prin folosirea produsului
94
Stockosorb, la producerea răsadurilor, prin încorporare la nivelul rădăcinilor, s-a obţinut o bună
reţinere a apei şi sărurilor minerale prin formarea unui gel hidratat, înregistrând o creştere mai bună
a plantelor după repicat, a crescut rezistenţa acestora la stresul hidric şi greutatea răsadurilor (
Gabriela Booz 1997).
Rezultate bune s-au obţinut la germinarea seminţelor, imprimând o bună uniformitate, o
creştere bună a răsadurilor şi a plantelor în cultură, un număr mai mare de flori în inflorescenţă şi de
fructe legate, creşterea producţiei cu 18,8 t/ha prin folosirea granulelor de Ecogel şi cu 6,14 t/ha
folosind pudră Ecogel.
Un alt produs folosit pentru îmbunătăţirea regimului hidric al solului este Fitpol CA. În
concentraţie de 0,75%, Fitpol aplicat la tomatele timpurii a dus la creşterea producţiei timpurii cu
24% şi a celei totale cu 16%, iar la vinete, în concentraţie de 0,5%, a determinat un spor la
producţia timpurie de 29%, iar la cea totală de 34%. Fitpol C, aplicat în concentraţie de 0,5%, la
varză, a dat un spor de producţie de 26% (Chivulete şi colab., 1998). Aceiaşi autori, studiind
efectele produsului Polivit GT1, în concentraţie de 0,1% la morcov, prin efectele favorabile care le
are asupra solului, au arătat ca produsul a determinat creşterea producţiei cu 30-34% faţă de martor.
Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există situaţii, în câmp,
când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a vântului uscat, coeficientul de
transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o dereglare rapidă între transpiraţie şi absorbţie, care
conduce la deshidratarea plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea frunzelor.
Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin aspersiune, de scurtă
durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să
reziste peste zi factorilor climatici neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este necesar
să se facă o aerisire optimă.
Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în sol, cât şi în
atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi calitativ. Părţile comestibile
sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea de uleiuri eterice, capătă consistenţă fibroasă,
datorită dezvoltării ţesuturilor mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie, ridichi etc.).
Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt foarte dăunătoare,
deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a fructelor la tomate, acăpăţânilor la
varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o perioadă de păstrare scurtă.
Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este influenţată şi de:
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către o plantă pentru
a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este diferit în funcţie de specie
(tabelul 4.9.), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare foarte bună de aprovizionare a solului cu
elemente nutritive determină scăderea coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu intensitate
luminoasă foarte ridicată, coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în raport direct
proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de transpiraţie scade. Atât
coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al plantelor depind de particularităţile
morfofiziologice şi anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbţie (forţa de sucţiune)
şi de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare al sistemului
radicular şi pe de altă parte de mărimea, structura morfologică şi anatomică a frunzelor, numărul şi
dimensiunile stomatelor.
Este de asemenea influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile protejate, în sensul că
la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe timp liniştit, pierderea apei este foarte
slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise.
Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la
Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie de 313 + 17 g apă/1 g substanţă
uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a apei de 200-250 t apă pentru o tonă produs şi
clasifică ardeiul ca o specie cu cerinţe moderate faţă de apă.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe care o sintetizează
şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată prin transpiraţie, şi se exprimă în
grame. În plante, se găseşte în raport invers proporţional cu coeficientul de transpiraţie şi are valori
95
diferite în funcţie de specie (tabelul 4.9.).
Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre cantitatea de apă
consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică utilă pentru consum. Se exprimă în
tone de apă consumată/tonă produs. Coeficientul de valorificare a apei la legume este de circa 0,1
m3/Kg, spre deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la 0,36 la 1,45
m3/Kg.
Înregistrează valori destul de diferite între specii şi anume: tomate 90-150, ardei 200-250,
varză 50-160, ceapă, vinete 150-200 etc.
Tabelul 4.9.
Bilanţul apei din plantă reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea
absorbită de către plantă. Menţinerea acestui raport în echilibru este foarte greu de realizat,
deoarece vara, când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori foarte mari, asociate cu
umiditate scăzută, transpiraţia se intensifică, pierderea apei este accentuată, raportul este subunitar
şi plantele se ofilesc. În schimb iarna, când intensitatea luminoasă şi temperatura au valori scăzute,
însă umiditatea atât în aer, dar mai ales în sol, are valori ridicate, pierderile de apă sunt foarte mici,
raportul este supraunitar şi are loc fenomenul de băltire a apei.
96
4.4. Relaţia plantelor legumicole cu solul
Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care cresc şi se
dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale
Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, cu grad
scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure şi a căilor de comunicaţie
permanente.
o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale
microorganisme
Tabelul 4.10.
Aprecierea conţinutului de materie organică a solului
(Stoian şi colab., 1998)
Aprecierea Conţinutul de materie organică în funcţie Necesarul de
aprovizionării cu de textură, % îngrăşământ organic
materie organică grosieră medie fină
Săracă Sub 1 Sub 2 Sub 2,5 Foarte ridicat
Medie 1-1,5 2-2,5 2,5-3 Ridicat
Peste 1,5 Peste 2,5 Peste 3 Depinde de cerinţele
Bună speciilor
97
Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţele minerale dizolvate în aceasta, făcând
posibilă absorbţia hranei de către sistemul radicular.
Atmosfera solului este constituită din aerul atmosferic şi alte gaze, rezultate în urma
proceselor de descompunere a materiei organice.
Microorganismele au rolul de a descompune materia organică din sol, de a fixa azotul
atmosferic, de a preveni sărăcirea excesivă a solului datorită cultivării repetate şi de a ameliora
structura acestuia.
Cele mai importante însuşiri ale solului, pentru cultura legumelor sunt: structura, textura,
pH-ul (reacţia solului), soluţia solului, capacitatea de tamponare, gradul de permeabilitate,
capacitatea de reţinere a apei etc.
Structura solului este dată de modul de aglomerare a particulelor şi reunirea în agregate de
sol, de diferite mărimi. Determină porozitatea solului. Structura glomerulară a solului are un rol
bine definit, deoarece de ea depinde circulaţia apei, a elementelor nutritive şi a gazelor în sol, cu
implicaţii benefice asupra creşterii sistemului radicular, activitatea microorganismelor, care
determină mineralizarea şi humificarea materiei organice, absorbţia minerală etc. La culturile
legumicole, se recomandă solurile care au o structură grăunţoasă sau glomerulară, cu particule de
sol de 1-3 mm în diametru. La această structură reacţionează foarte bine castraveţii, pepenii, varza,
conopida, brocolii, tomatele, ardeiul, vinetele.
Solurile structurate sunt mai rezistente la procesele de eroziune, se lucrează mai uşor şi au
un grad de fertilitate mai ridicat.
o tasarea solului, datorită lucrărilor repetate ce se
impun în cultura legumelor;
o executarea lucrărilor mecanice, când solul este
Menţinerea nealterată a prea umed sau prea uscat, rezultând felii sau se
structurii solului este foarte dificilă, mărunţeşte excesiv;
deoarece cauzele care duc la o excesul de umiditate, care duce la distrugerea
degradarea acesteia sunt multiple. agregatelor de sol;
Dintre acestea amintim: o aplicarea iraţională a îngrăşămintelor, în special a
celor cu azot;
o scăderea accentuată a conţinutului în materie
organică.
Textura solului este determinată de proporţia particulelor care intră în componenţa solului
şi este una dintre cele mai importante însuşiri ale acestuia.
Textura solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este un criteriu hotărâtor în
alegerea speciilor, pe anumite tipuri de sol. Influenţează aplicarea diferenţiată a măsurilor
agrotehnice. Astfel, pe solurile cu textură fină, mobilizarea trebuie efectuată la adâncime mai mare,
cantitatea de îngrăşăminte aplicată este mai mare, administrarea la intervale mai mari şi norma de
irigare mai mare.
După textură, solurile se împart în mai multe categorii în funcţie de conţinutul în argilă, lut
şi nisip (tabelul 4.11.).
Pentru cultura legumelor, se recomandă soluri cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă, al
căror conţinut în argilă nu depăşeşte 30%, o cerinţă foarte importantă pentru plantele legumicole.
Solurile cu textură nisipoasă sunt soluri uşoare, cu conţinut ridicat de nisip (80-90%), cu
capacitate foarte mică de reţinere a apei. Au conţinut scăzut în materie organică, de aceea la
pregătirea terenului se aplică importante cantităţi de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd,
98
îngrăşăminte verzi). Se încâlzesc uşor primăvara foarte devreme, fiind foarte bune pentru înfiinţarea
culturilor timpurii, levigarea apei şi a elementelor nutritive este accentuată. Necesită irigări dese, cu
cantităţi mici de apă. Se pretează pentru cultura legumelor cu sistemul radicular profund (pepeni
verzi). În sudul Olteniei, pe nisipuri, s-a înfiinţat staţiunea de la Dăbuleni, unde s-au elaborat
tehnologii speciale de cultură a plantelor legumicole pe nisipuri. Suprafaţa cultivată cu pepeni verzi
în sudul ţării este de 73% din total (circa 30000 ha), iar producţia obţinută este mai timpurie cu 8-10
zile.
Plantele legumicole indicate pentru cultura pe nisipuri sunt: pepenii galbeni şi verzi, cartoful
timpuriu, rădăcinoasele ş.a.
Tabelul 4.11.
Textura solului recomandată pentru diferite specii legumicole
Textura Conţinutul în Plante indicate
Argilă, % Lut, % Nisip, %
Nisipoasă 0-5 0-5 90-100 Pepeni, rădăcinoase,
cartofi
Nisipo-lutoasă Cartofi, bulboase, rădă-cinoase,
10-20 10-30 50-80 tomate, castraveţi, dovlecei
Luto-nisipoasă Tomate, vinete, ardei, ţelină,
15-30 10-35 35-75 ridichi, spanac, salată, mazăre,
sfeclă
Varză, conopidă, gulii, tomate,
Lutoasă 25-35 15-40 25-60 mazăre, fasole, sfeclă
Luto-argiloasă 35-40 20-45 15-45 Varză, conopidă, sfeclă, praz,
hrean, tomate
Argiloasă Peste 50 35-45 5-15 Specii perene, varză, praz,
tomate
Solurile cu textură argiloasă sunt soluri cu conţinut ridicat de argilă (>50%) şi conţinut
scăzut de nisip (5-15%). Sunt în general soluri reci, cu capacitate redusă de drenaj, ceea ce
favorizează excesul de apă. Se tasează uşor. De regulă, nu se recomandă pentru cultura legumelor,
totuşi se pot cultiva numai după aplicarea unei cantităţi mari de îngrăşăminte organice. Nu se
pretează pentru culturile timpurii.
Solurile cu textură mijlocie (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) sunt soluri cu o compoziţie
echilibrată şi răspund cel mai bine cerinţelor plantelor legumicole. Se recomandă pentru majoritatea
speciilor legumicole şi permit efectuarea tuturor tipurilor de culturi. Prezintă capacitate bună de
reţinere a apei şi de tamponare, au un conţinut mediu în substanţe hrănitoare, se încălzesc relativ
uşor, capacitatea de drenare este bună, nu favorizează excesul de umezeală, primăvara se svântă
repede, ceea ce permite înfiinţarea culturilor mai devreme.
Densitatea aparentă sau greutatea volumetrică are importanţă în aprecierea compoziţiei şi
gradului de tasare a solului, a porozităţii acestuia. Are valori de 1, 2, fiind mai mică la solurile
bogate în humus, faţă de cele sărace în humus, mai mică la solurile structurate decât la cele
nestructurate.
Porozitatea solului reprezintă totalitatea porilor dintre agregatele sau particulele de sol.
Porii solului au dimensiuni diferite şi anume: cei sub 1 mm sunt pori capilari, care reţin apa,
alcătuiesc porozitatea capilară şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar cei peste 1 mm
sunt pori necapilari şi caracterizează capacitatea pentru aer a solurilor, care se exprimă prin
porozitatea de aeraţie. Porozitatea solurilor depinde de textura şi structura acestora. La solurile
nisipoase, porozitatea totală şi capilară au valori mici, iar la solurile argiloase valorile cresc; în
schimb, porozitatea de aeraţie scade de la solurile nisipoase spre cele argiloase. Porozitatea totală şi
de aeraţie cresc de la solurile nestructurate la solurile structurate, fiind influenţate de mărimea
99
agregatelor de sol.
Reacţia solului (pH-ul) este dată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril
(OH) din soluţia solului. Se exprimă prin simbolul pH. Plantele legumicole, în general, cresc şi se
dezvoltă normal la un pH cuprins între 6 şi 7. pH-ul solurilor se modifică datorită aplicării
îngrăşămintelor, irigării culturilor, lucrărilor solului etc., iar comportarea plantelor este diferită.
Reacţia solurilor poate fi acidă, bazică şi neutră (tabelul 4.12), iar cerinţele plantelor
legumicole faţă de pH-ul solului sunt redate în tabelul 4.13
Tabelul 4.12
pH-ul şi reacţia solului
Tabelul 4.13
pH-ul optim pentru cultura legumelor
Specia pH-ul
5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0
Sparanghel, sfeclă roşie, varză, ---------------------------
pepene galben
Mazăre, spanac, dovlecel, ţelină, ---------------------
andive, arpagic, ridichi de lună
Salată, ceapă, ridichi de vară- ---------------
toamnă, conopidă
Patison, tomate, fasole, morcov, ------------------------------------
castraveţi
Păstârnac, ardei, dovleac, vinete, ----------------
pătrunjel
Pepeni verzi, batat -------------
Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţe minerale şi organice care se dizolvă în
aceasta. Are o compoziţie chimică foarte complexă, conţine toate elementele care intră în alcătuirea
plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier etc) şi reprezintă mediul nutritiv pentru plante.
Un aspect important este compoziţia şi concentraţia soluţiei solului, care poate varia de la un
sol la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de conţinutul în humus şi alte substanţe organice,
felul, natura şi gradul de solubilitate al subtanţelor nutritive, gradul de aprovizionare a solului cu
apă, calitatea măsurilor agrotehnice, activitatea microorganismelor din sol etc.
Solurile la care soluţia solului este foarte bogată în substanţe nutritive şi în corelaţie cu
cerinţele plantelor asigură o creştere şi fructificare optimă a acestora şi sunt considerate soluri
fertile şi invers. Sunt şi situaţii când soluţia solului este dăunătoare plantelor şi anume când are un
conţinut foarte ridicat de săruri solubile, pe solurile cu reacţie puternic acidă sau puternic alcalină.
Concentraţia sărurilor din soluţia solului este suportată diferit de către plante şi, în funcţie de
aceasta, plantele legumicole se împart în:
plante legumicole cu toleranţă slabă (fasole, ridichi);
100
plante legumicole cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă,
castraveţi, morcov, ceapă);
plante legumicole cu toleranţă ridicată (spanac, sfeclă, sparanghel, ţelină).
Concentraţia optimă de săruri din soluţia solului este de:
o 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă scăzută;
o 2000-4000 ppm la speciile cu toleranţă medie (conopidă, ardei, tomate,
varză);
o > 4000 ppm la speciile cu toleranţă ridicată.
Creşterea concentraţiei sărurilor este influenţată şi de calitatea apei de irigat, care are un
conţinut ridicat în ioni de Na, Cl, Mg, Ca. Pericolul creşterii concentraţiei sărurilor este evident la
culturile din sere, unde cantitatea de apă administrată prin udări este mare, cantitatea de
îngrăşăminte aplicată la unitatea de suprafaţă este de asemenea ridicată, cu efecte negative asupra
absorbţiei apei şi hranei de către plante, scăzând productivitatea şi activitatea microorganismelor
din sol etc.
La seminţele de ceapă, germinarea seminţelor în soluţie salină de 20 dS/m a afectat puţin
procesul, după 10 zile procentul de germinare fiind de 80% (Miyamoto, 1989).
Capacitatea de tamponare reprezintă însuşirea solurilor de a preveni modificarea pH-ul
solului, în intervale scurte de timp şi cu valori mari. Acest fenomen determină o activitate susţinută
a microorganismelor şi o creştere corespunzătoare a plantelor. Capacitatea de tamponare este
aproape inexistentă pe solurile nisipoase, datorită conţinutului foarte slab în materie organică.
Solurile mijlocii prezintă o capacitate tampon foarte bună şi este influenţată de conţinutul în argilă
şi humus din sol (cu cât solul este mai bogat în humus şi are un conţinut de argilă mai mare, cu atât
modificarea pH-ului este mai slabă).
Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor are importanţă în alegerea îngrăşămintelor,
stabilirea dozelor, aplicarea amendamentelor. Astfel, pe solurile care nu au capacitate de tamponare
pentru acizi, nu se aplică îngrăşăminte cu reacţie acidă, iar pe solurile fără capacitate de tamponare
pentru baze, se evită administrarea îngrăşămintelor cu reacţie bazică. Pe solurile nisipoase, se aplică
doze mici de îngrăşăminte şi la intervale scurte de timp, iar pe cele argiloase, doze mai mari şi la
intervale mai mari, având o capacitate de tamponare mai bună decât cele nisipoase. Amendamentele
folosite pentru corectarea reacţiei solului se aplică ţinând cont de capacitatea de tamponare a
solului. Pe solurile puternic acide se foloseşte carbonatul de calciu sau oxidul de calciu, iar pentru
cele puternic alcaline se foloseşte sulfatul de calciu sau alte produse, care au în compoziţie această
substanţă.
Gradul de permeabilitate reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol. Pentru cultura
legumelor, sunt considerate soluri bune cele pe care nu bălteşte apa, cu capacitate de câmp pentru
apă ridicată (22-24% din greutatea solului) şi un coeficient de ofilire redus (10,7-12,9% din
greutatea solului, L. Stoian şi colab., 1998).
Indicii hidrofizici ai solurilor sunt diferiţi în funcţie de textura solului (tabelul 4.14.)
Tabelul 4.14.
Valori ai indicilor hidrofizici ai solurilor (valori maxime, % volum)
Tipul de sol CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18
Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, iar cele argiloase au permeabilitatea foarte
scăzută; solurile nestructurate sunt puţin permeabile, faţă de cele cu structură glomerulară. Cu cât
un sol este mai afânat, cu atât permeabilitatea este mai mare şi cu cât este mai tasat, cu atât
permeabilitatea este mai mică.
Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă practică. În cazul
solurilor cu permeabilitate mică şi la ploi abundente, apare excesul de apă şi deficitul de aeraţie;
101
intensitatea ploii la irigaţia prin aspersiune trebuie corelată cu viteza de infiltraţie a apei în sol.
Modelarea terenului se execută diferit, pentru irigarea pe brazde şi anume: pe solurile nisipoase,
modelarea se execută în brazde înguste, iar pe solurile cu textură mijlocie, modelarea se execută în
brazde late.
Capacitatea de reţinere a apei reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de sol după o
stare de saturaţie (irigare sau precipitaţii). Diferă cu tipul de sol. Solurile nisipoase au cea mai slabă
capacitate de reţinere a apei, iar cele argiloase cea mai mare. Cu cât capacitatea de reţinere este mai
mare, cu atât cantitatea de apă şi îngrăşăminte aplicate o singură dată poate fi mai mare. Pe solurile
cu capacitate mică, apa şi îngrăşămintele se spală în profunzime, de aceea o singură dată se aplică
cantităţi mai mici, pentru a fi utilizate eficient de plante şi la intervale mai mici de timp.
103
4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive
Hrana plantelor o constituie elementele nutritive existente în sol. Acestea sunt:
o macroelementele esenţiale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S);
o microelementele: Cu, B, Mn, Zn, Cu etc.
o oligoelementele.
Plantele folosesc elementele chimice sub formă de ioni, de aceea îngrăşămintele sunt sub
formă de săruri. Elementele chimice au un rol deosebit în viaţa plantelor pentru buna desfăşurare a
tuturor proceselor biochimice şi fiziologice.
Tabelul 4.16
Indici agrochimici pentru aprecierea gradului de aprovizionare
a solului cu elemente nutritive (Stoian L. şi colab., 1998)
Absorbţia elementelor nutritive din soluţia solului este influenţată de mai mulţi factori,
dintre care: selectivitatea sistemlui radicular (dependent de specie şi soi), concentraţia soluţiei
solului, temperatură etc.
Cercetările efectuate de Narcisa Sindile şi colab. (1997), la cultura de tomate în seră, arată
104
dependenţa vitezei de absorbţie a elemtelor nutritive de temperatură (tabelul 4.17).
Tabelul 4.17
Absorbţia elementelor minerale în seră
Elementul Temperatura 21 de zile Elementul Temperatura 21 de zile
considerat 12°C 21°C considerat 12°C 21°C
NO3- 31,0 70,4 NH4+ 4,1 13,4
POH2- 2,0 6,4 Anioni 33,0 76,8
K+ 15,5 36,7 Cationi 41,5 87,0
Ca++ 16,0 30,9 C/A 1,26 1,13
Mg++ 5,9 13,4
Fosforul intră în alcătuirea codului genetic, are rol în formarea ţesuturilor, a unor enzime, a
substraturile fosfatidice şi fosfoprotidice a organelor de reproducere. Fosforul favorizează creşterea
rezistenţei plantelor la ger şi secetă, reducerea stresului de transplantare, formarea florilor şi
fructelor, timpurietatea producţiei şi calitatea legumelor.
Carenţa de fosfor duce la încetinirea creşterii plantelor, frunzele rămân mici, peţiolul se
alungeşte, capătă culoare violacee, iar pe limb apar pete de culoare roşie-violacee. Manifestări
asemănătoare apar datorită blocării fosforului, fenomen determinat de temperaturile scăzute sau
atacul de boli sau dăunători (musca şi buha verzei).
Carenţa de fosfor mai determină: creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de mazăre,
crăparea căpăţânilor la varză, crăparea fructelor la tomate (aceasta poate fi determinată şi de excesul
de apă după o perioadă de secetă) etc.
Potasiul este un macroelement prezent în toate ţesuturile şi organele, cu excepţia
grăunciorilor de clorofilă. La un conţinut optim de potasiu, plantele legumicole sunt mai rezistente
la ger, secetă, boli şi dăunători, se reduce consumul de apă, este stimulată germinarea seminţelor,
creşte calitatea producţiei, fructele se maturează timpuriu.
Carenţa de potasiu produce dereglarea activităţii enzimatice, dereglarea metabolismului
glucidelor şi protidelor. Se recunoaşte după culoarea frunzelor, care devin verde-închis, însă la bază
apar pete albicioase la început, care apoi devin brune, marginile frunzelor se decolorează, se
necrozează şi apoi se brunifică.
105
Magneziul se găseşte în componenţa clorofilei şi este prezent în toate ţesuturile tinere şi
organele de reproducere. Contribuie la asimilarea şi transportul fosforului în plantă, la sinteza
vitaminelor A şi C, acumularea glucidelor etc.
Manganul acţionează în strânsă legătură cu fierul, cu care se află într-un raport de 1,5-2,5.
Intră în componenţa unor enzime respiratorii, iar împreună cu Cu, Fe şi Zn activează indirect
formarea clorofilei, participă la reacţiile de oxidare şi de carboxilare, micşorează transpiraţia, ceea
ce face ca plantele să fie mai rezistente la secetă, sporeşte rezistenţa plantelor la săruri, fiind în
antagonism cu Ca, Mg, Fe, Cu, Mo.
106
Carenţa de mangan se manifestă pe frunze, care devin galben-cenuşii, cu numeroase pete
necrotice, sistemul radicular se dezvoltă foarte slab, plantele au înrădăcinare slabă. Apare mai
frecvent la leguminoase şi pe solurile cu reacţie bazică.
Lipsa manganului din soluţia nutritivă folosită la cultura castraveţilor pe substrat sau excesul
(10 mg/l) a dus la dereglarea acumulării de N, P, şi K, faţă de cei cultivaţi cu 0,1 mg/l. Carenţa
manganului la aceeaşi specie a dus la acumulări mai mari de Cu, Fe şi Zn (Burzo, 2000).
Cuprul intră în compoziţia unor enzime, participă la reacţiile de oxido-reducere,
influenţează sinteza clorofilei.
Plantele legumicole afectate de carenţa de cupru se manifestă prin albirea vârfurilor
frunzelor tinere, răsucirea şi veştejirea acestora. Creşterea plantelor este încetinită sau oprită,
fructificarea este foarte slabă. Apare pe soluri cu conţinut ridicat în materie organică.
Zincul acţionează asupra unui număr mare de enzime, are rol în sinteza aminoacizilor,
amidonului şi proteinelor, reduce conţinutul de nitraţi din plante.
Carenţa de zinc se manifestă prin scăderea cantităţii de auxine sintetizate de plante, care se
răsfrânge negativ asupra creşterii acestora, scurtarea internodiilor şi apariţia aspectului de tufă al
plantei. Plantele prezintă decolorări între nervuri, iar frunzele nu mai cresc. Apare mai ales pe soluri
cu pH sub 6.
La speciile vărzoase, carenţa de zinc duce la creşterea grosimii stratului de ceară a limbului
foliar şi a gradului de suculenţă, dar se reduce potanţialul hidric şi intensitatea transpiraţiei şi se
micşorează gradul de deschidere a stomatelor (Wien, 1997).
Borul participă în procesul de respiraţie, în metabolismul hidraţilor de carbon, activează
unele enzime (dehidrogenaza, zaharaza, pectaza) în formarea compuşilor aromatici, diviziunea şi
extensia celulară, biosinteza acizilor nucleici, formarea şi acumularea auxinelor, maturarea
fructelor, stimulează creşterea rădăcinilor. De asemenea, influenţează procesele de fructificare a
plantelor, prin stimularea germinării rapide a polenului.
Carenţa de bor se manifestă prin apariţia unor pete de culoare verde închis pe peţiolul
frunzelor, care se continuă cu decolorarea frunzelor, deformarea, răsucirea şi înnegrirea acestora.
Insuficienţa borului afectează ţesuturile în creştere producând dereglări respiratorii, vârfurile de
creştere se înnegresc şi se usucă, datorită acumulării auxinelor şi compuşilor fenolici, apar crăpături
pe peţioli, decolorarea organelor tinere. Dintre plantele legumicole cele mai sensibile la insuficienţa
borului sunt rădăcinoasele care se deformează şi putrezesc. De asemenea, lipsa borului determină
crăparea rădăcinilor, putrezirea la varză, conopidă, sfeclă, decolorarea şi uscarea fructelor la tomate
etc.
Cercetările efectuate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, care se caracterizează prin
conţinut scăzut în bor, au arătat că, la pepenii verzi fertilizarea cu produse complexe naturale cu bor
şi numărul de fertilizări, au efect favorabil asupra producţiei (Toma V. şi colab, 2008). Astfel,
produsele Folibor, 5 l/ha, Cupribor, 5 l /ha şi Borcomplex 5 l /ha, aplicate fiecare de patru ori, au
dus la obţinerea unor sporuri de recoltă de peste 9 t /ha, în timp ce aceleaşi produse aplicate de două
ori, au dat sporuri cuprinse între 3,3 şi 5,8 t /ha.
Molibdenul intră în compoziţia unor enzime care influenţează fixarea azotului atmosferic.
Insuficienţa molibdenului determină acumularea nitraţilor în plantă, căderea florilor şi fructelor,
capacitate slabă de fixare a azotului molecular. Frunzele capătă culoare galbenă, asemănătoare cu
cele cu carenţă de Fe sau N.
107
4.5.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive
Plantele legumicole, în general, sunt mari consumatoare de substanţe minerale, datorită
densităţii mari la unitatea de suprafaţă, producţiei foarte ridicate comparativ cu alte plante de
cultură, irigarea cu cantităţi mari de apă etc.
specii legumicole cu consum mare şi foarte mare: varză,
ţelină, gulie;
După consumul de specii legumicole cu consum mijlociu: tomate, ceapă,
elemente nutritive, speciile sparanghel;
legumicole se împart în 4 specii legumicole cu consum mic: salată, spanac;
grupe : specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună,
castraveţii.
Factorii care influenţează consumul de elemente nutritive sunt:
o specia şi producţia (tabelul 4.18);
o locul de cultură; la aceeaşi specie, la cultura efectuată în seră, consumul este mai mare,
deoarece şi producţia este mai mare şi perioada de vegetaţie mai lungă, spre deosebire de cultura
în câmp;
o perioada de vegetaţie; cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât consumul de
elemente nutritive creşte şi invers;
o fenofaza; în primele fenofaze, consumul de elemente este mic, crescând simţitor în perioada
acumulării substanţelor de rezervă şi fructificării;
o condiţiile climatice; temperatura influenţează evident absorbţia elementelor minerale. Cu cât
temperatura este mai ridicată (în jurul valorii optime cerute de specie), cu atât absorbţia este mai
mare şi invers. La lumină intensă, procesele fiziologice se desfăşoară cu intensitate mare, ceea ce
determină şi o intensificare a absorbţiei. Umiditatea solului intensifică sau reduce absorbţia
elementelor minerale, prin concentrarea soluţiei solului.
Tabelul 4.18
Consumul specific de elemente nutritive la principalele
culturi legumicole
Cultura Producţia t/ha Consumul specific kg/t produs
N P2O5 K2O CaO MgO
Ardei 25 4-5,3 0,6-1,4 5,7-7 2,3 0,7
Tomate câmp 40 2,6– 3,8 0,4-1 3,6-4 4 0,6
Tomate seră 100 3-3,6 0,4-0,8 5,2-7,6 4 0,7
Varză albă 40 3-4 0,8-1,7 4-5 4 0,7
Varză roşie şi 30 5-6 1,7-2 6,8-8 6,5 0,8
creaţă
Conopidă 25 4-7,5 0,9-2 8,5-9 6 0,4
Gulie 20 5-8,2 2,2-3,6 8,8-11 3,5 1,5
Morcov 30 3-4 1-1,7 4,5-6 5,5 1
Pătrunjel 20 3-5 0,6-2,2 4-6,4 5,2 0,8
Ţelină de rădăcină 25 6-6,5 2,3-3 8,5-9,5 7,5 1,2
Ridichi de lună 10 5 0,9-2,5 4,3-5 3 1,5
Ridichi de iarnă 20 6 1,2-3 4-6 3 1,2
Ceapă 25 3,4-4 1-1,5 4-4,8 2,4 0,8
Praz 30 3,6-4 1-1,8 5-5,5 2,5 0,8
Fasole verde 5-12 7-9 2,3-2,5 6,5-7 10 1,7
Mazăre verde 4 12-14 2,5-5 13-20 10 2
Castraveţide câmp 15 1,7-3 1,2-1,5 2,6-3,7 1,5 0,7
Castraveţi seră 250 1,4-2 0,4-1 2-3 1,3 0,4
Salată 15 2-3 0,4-0,8 3,5-5 1,3 0,4
Spanac 10 3,7-5 1,7-3 5,2-7 2,1 1,3
Hrean 10 4-4,5 1-2,3 7-10 2 0,7
Sparanghel 5 30 0,8-0,9 25 - 3
Sfeclă roşie 40 3,5-4 1,5 5,5-6 - 1
108
Speciile legumicole manifestă un grad diferit de sensibilitate faţă de lipsa macroelementelor
sau microelementelor (tabelul 4. 19,Lăcătuş, 2008).
Tabelul 4.19
Sensibilitatea plantelor legumicole la diferite elemente nutritive (Lăcătuş V, 2008)
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor
N P K Ca Mg S
Castraveţi, Culturile Castraveţi, Varză, Ardei Sfeclă roşie, varză,
vinete, ardei extratimpurii ardei, conopidă, gras, conopidă, spanac,
gras, tomate şi timpurii, tomate, leguminoase, castraveţi, gulie, ceapă,
protejate, castraveţi, sfeclă roşie, rădăcinoase, ceapă pătrunjel, tomate,
varză, tomate, vinete, solano- ceaclama, leguminoase,
conopidă, conopidă, rădăcinoase fructoase, tomate, castraveţi, dovlecei
ţelină, ridichi de castraveţi conopidă,
ridichi de iarnă, sfeclă sfeclă
iarnă, sfeclă roşie, varză roşie,
roşie ţelină,
varză,
vinete
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor
Fe Mn B Zn Mo Cu
Sfeclă roşie, Sfeclă roţie, Sfeclă roşie, Fasole, bob, Varză, Ceapă, usturoi,
varză, gulie, rădăcinoase, usturoi, conopidă, spanac, mazăre
conopidă, leguminoase, conopidă, salată ceapă, sfeclă
spanac, varză, brocoli, tomate roşie,
gulie, ceapă, conopidă, gulie, varză, castraveţi,
pătrunjel, ţelină, spanac, salată,
tomate, castraveţi, salată, spanac,
leguminoase, dovlecei, ridichi, tomate,
castraveţi, spanac, tomate pepeni
dovlecei ridichi, galbeni,
tomate ceapă,
usturoi
110
de producţie de 22%, la castraveţi, o concentraţie de 0,23% CO2 a dat un spor de producţie de 32%
(Daunicht 1966,citat de Voican 1984). Creşterea concentraţiei de CO2 la 900 mol/m3 timp de 10
săptămăni, la tomate, a determinat o rată de creştere cu 18-30% mai mare, fotosinteza a crescut, iar
sporul de producţie a fost de 22-80% în funcţie de soi, comparativ cu martorul (330 mol/m3, Yelle
şi colab., 1990). Castraveţii cultivaţi în sistemul hidroponic, la o concentraţie de 0,1-0,15% CO2, au
dat o producţie mai mare şi mai timpurie cu 8-21 zile. La salată, s-au obţinut sporuri de producţie de
56%.
Cercetările efectuate de Vlad I. şi Mariana Vlad (2000) prin fertilizarea culturilor de tomate
din sere cu CO2 0,1%, prin tuburi de folie perforată din metru în metru, au constatat o creştere a
numărului de inflorescenţe pe plantă, a numărului de fructe pe inflorescenţă şi pe plantă, producţia
timpurie a crescut cu 42%, iar producţia totală cu 41,5%.
Injectarea apei pentru irigat cu CO2 stimulează formarea acidului carbonic, măreşte
capacitatea plantei de a absorbi Mg şi Ca (ploaie carbonică). Aceasta permite dezvoltarea sistemului
radicular, reduce conţinutul în azotaţi şi determină o creştere mai rapidă a plantei şi a producţiei.
Apa administrată pe suprafaţa frunzelor permite plantei să absoarbă îngrăşămintele mai uşor;
folosirea pesticidelor şi erbicidelor poate fi redusă cu 50% (Kuckens A., 1988).
o gheaţa carbonică;
o arderea hidrocarburilor (metan, propan, butan);
o arderea petrolului lampant;
Surse de CO2 o CO2 lichefiat în butelii;
folosite pentru o gaze recuperate de la centralele termice (procedeu olandez);
fertilizarea o descompunerea materiei organice din sol de către
carbonică sunt: microorganisme, eliberând CO2, atât în sol cât şi în atmosferă;
o apa provenită din precipitaţii sau irigaţie;
o îngrăşămintele organice, în general cele provenite de la cabaline
şi taurine, care degajă o cantitate mare de CO2 în timpul
fermentării (după 4 zile 21 l/m2 cel de taurine şi 88 l/m2 cel de
cabaline).
Există şi situaţii când concentraţia dioxidului de carbon creşte foarte mult, atât în sol cât şi
în atmosferă, atingând valori de peste 1%, cu efect inhibitor asupra respiraţiei plantelor. Prevenirea
excesului de CO2 în sol, cu efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor, se face prin afânarea acestuia,
pentru pătrunderea oxigenului şi eliberearea CO2. În atmosferă, creşterea concentraţiei de CO2
poate fi utilă pentru păstrarea legumelor în silozuri şi şanţuri, pentru că o concentraţie de 1-3%
înhibă respiraţia, iar excesul provine din respiraţia plantelor, ca urmare a schimbului de aer limitat
cu exteriorul. În aceste condiţii se păstrează rădăcinoasele şi cartofii.
Creşterea cantităţii de CO2 din aer prezintă importanţă pentru păstrarea produselor
legumicole un timp mai îndelungat. Astfel, au fost făcute cercetări de păstrare a conopidei la 1°C, în
atmosferă normală şi modificată cu 3% CO2, şi 2,5, 5 şi 10% CO2 cu şi fără pretratament, şi 15%
CO2. După 7 zile, la o concentraţie de 5% CO2, inflorescenţele au avut o calitate comercială bună,
iar la cele cu 10% CO2 şi pretratament, inflorescenţele s-au îngălbenit, deoarece respiraţia a fost
aproape blocată (Romo-Parada, 1989).
Păstrarea cepei în atmosferă modificată, cu 5% CO2 şi 3% O2, a determinat prelungirea
repausului vegetativ (Smittle, 1988). Prezenţa catafilelor a dus la menţinerea în bulb a unei
concentraţii mari de CO2, ceea ce a dus la diminuarea respiraţiei de 1,9 ori, comparativ cu bulbii la
care catafilele au fost îndepărtate (Burzo, 1986).
112
Tabelul 4.20
Gradul de sensibilitate a legumelor faţă de poluarea aerului
(Al. Ionescu, 1982)
Produsul Gradul de sensibilitate
poluant Rezistente Mijlociu rezistente Sensibile
Dioxid de sulf Castraveţi, pepeni Ceapă, usturoi, praz, ţelină, Ardei, fasole, cicoare,
varză, mazăre, spanac, sfeclă, anghinare, vinete,
tomate morcov, ridichi, salată
Fluorul şi Varză, morcov, Fasole, mazăre Ceapă, usturoi, praz
compuşii lui salată, dovleac,
sparanghel
PAN Varză, dovlecel, Morcov Ardei, cicoare, fasole,
(peroxiacetatul ridichi, ceapă, salată, spanac, sfeclă,
de nitril) castraveţi tomate, ţelină
Clorul şi Ardei, vinete Castraveţi, dovlecei, fasole, Ceapă, ridichi
compuşii lui tomate
Ozonul Castraveţi, salată, Cicoare, morcov, pătrunjel, Fasole, ceapă, dovlecel,
sfeclă roşie păstârnac ridichi, spanac, tomate
Gazele (CO2, CO, CH2, SO2, NO2, NO), clorul, fluorul, ozonul şi vaporii de apă, opresc
radiaţiile infraroşii de la suprafaţa pământului să se piardă în spaţiu, ceea ce face ca energia calorică
să ajungă la o anumită înălţime, ca o “pătură caldă de gaze”. Creşterea temperaturii este determinată
de creşterea conţinutului atmosferei în CO2, CO, CH4, SO2, vapori de apă, particule minerale.
Metanul, oxizii de azot şi compuşii cu clor, fluor şi carbon, contribuie cu 15–20 % la creşterea
efectului de seră şi sunt strâns legaţi de ritmul de industrializare şi de dezvoltare al omenirii. În anul
2030 concentraţia de gaze şi aerosoli se va dubla, iar în 2100 se va tripla (Davidescu Velicica,
1998). Creşterea temperaturii atmosferei terestre duce la topirea gheţarilor, creşterea nivelului
apelor, restrângerea uscatului, afectarea ecosistemelor actuale, extinderea arealelor de cultură a
plantelor spre latitudinea nordică, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor etc., se estimează o creştere a
temperaturii cu 5 C.
113
Rezumat
Cunoaşterea factorilor de mediu, şi mai ales a influenţei acestora asupra plantelor, este
esenţială în conducerea corectă a tehnologiei de cultură, în special în spaţiile protejate.
Temperatura este factorul cu acţiune limitativă, doarece de ea depinde înfiinţarea culturilor
şi respectiv desfiinţarea acestora. Fiecărei specii legumicole îi corespunde o temperatură minimă,
una optimă şi una maximă cu importanţă deosebită pentru practică. În funcţie de cerinţele faţă de
temperatură, speciile se clasifică în 5 categorii, cunoaşterea acestora având rol în stabilirea
epocilor de înfiinţare a culturilor. Sunt specii foarte rezistente la frig, respectiv plantele perene
(ştevie, măcriş, revent, sparanghel) care iernează în câmp, specii rezistente care se cultivă
primăvara devreme (morcov, pătrunjel, varză, ceapă etc), pretenţioase la căldură (tomate, ardei,
vinete) şi rezistente la căldură (bostănoase, bame).
Lumina este un factor foarte important, în special pentru culturile din spaţiile protejate,
unde în perioada noiembrie-martie este deficitară, impunându-se iluminarea suplimentară. Aceasta
este destul de scumpă; din acest motiv folosirea acestei modalităţi este foarte restrânsă în acest
domeniu. Lumina influenţează viaţa plantelor prin intensitate, fiind specii legumicole care au
nevoie de o intensitate luminoasă mai mare (tomate, ardei, vinete), specii care au nevoie de
intensitate mică (ceapa, salata, usturoiul) sau specii care nu au nevoie de lumină în perioada de
definitivare a însuşirilor organoleptice a părţilor comestibile (cicoare, sparanghel, conopidă).
Durata zilei de lumină este diferită, speciile legumicole fiind de zi lungă, de zi scurtă sau
indiferente. Calitatea luminii influenţează procesele de creştere şi fructificare; speciile legumicole
de la care se consumă fructele reacţionează pozitiv la radiaţiile roşii, roşu îndepărtat, portocalii şi
galbene. Speciile legumicole de la care se consumă frunzele valorifică foarte bine radiaţiile
albastre, violete şi verzi.
Apa este indispensabilă pentru plante, dar în mod special trebuie reţinut că legumicultura
nu se poate practica decât în condiţii de irigare. Consumul de apă al plantelor este influenţat de o
serie de factori, cerinţele plantelor legumicole sunt diferite, dar stabilirea unui regim de irigare
corespunzător şi alegerea metodei adecvate asigură apa necesară în cultură.
Solul este mijlocul de producţie cel mai important şi suportul pentru plante. Influenţează
prin însuşirile fizico-chimice (structură, textură, gardul de permeabilitate, capacitatea de
tamponare, capacitatea de reţinere a apei, reacţia solului, soluţia solului etc.) şi un aspect
important este menţinerea şi îmbunătăţirea acestora. Pentru speciile legumicole se aleg cele mai
bune soluri, grad ridicat de fertilitate, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, afânate,
profunde etc.
Plantele legumicole sunt în general pretenţioase faţă de hrană, de aceea trebuie atenţie la
pregătirea terenului şi la stabilirea unui plan de fertilizare pentru perioada de vegetaţie care să
asigure hrana necesară pentru creştere şi fructificare.
Aerul, prin conţinutul de oxigen şi CO2, contribuie la desfăşurarea proceselor fiziologice
din plante care asigură desfăşurarea tuturor fenofazelor plantei.
Factorii de mediu pot fi în situaţie de exces sau de deficit, cu o serie de implicaţii asupra
plantelor. Prin tehnologia de cultură se poate interveni în scopul asigurării acestora în funcţie de
cerinţele plantelor şi trebuie să fie în corelaţie directă.
114
Unitatea de învăţare nr.5
Obiective
Caracterizarea zonelor de favorabilitate a legumelor în scopul valorificării
superioare a condiţiilor de mediu de către speciile legumicole
Însuşirea principiilor care stau la baza dezvoltării legumiculturii
Înţelegerea necesităţii organizării producătorilor de legume în organizaţii şi
grupuri de producători
Folosirea bazei materiale adecvate activităţii de producere a legumelor
Cultura legumelor este o activitate care se desfăşoară tot timpul anului, datorită posibilităţii
efectuării culturilor în spaţii protejate (solarii, sere, răsadniţe, când în câmp acestea nu se pot
cultiva). Reuşita culturilor legumicole depinde foarte mult de condiţiile de climă şi sol în care se
cultivă, de calitatea lucrărilor executate, de sortimentul de soiuri şi hibrizi, precum şi de baza
tehnico-materială utilizată.
115
Fig. 5.1 Zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor
Zona I reprezintă zona cea mai favorabilă pentru cultura legumelor, deoarece condiţiile de
mediu sunt cele mai prielnice şi permit practicarea tuturor sistemelor de cultură. Aici este
concentrată cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, circa 57% şi se obţin cele mai mari
producţii destinate consumului proaspăt şi industrializării. În această zonă s-au înfiinţat cele mai
renumite staţiuni de cercetare pentru legumicultură, respectiv la Buzău, Brăila, Arad, Dăbuleni şi
ICLF Vidra.
Cuprinde două subzone:
subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului,
Băileştiului şi Burnasului) incluzând judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călăraşi,
Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se caracterizează printr-un climat de stepă, cu
ierni aspre, unde zăpada este adesea spulberată. Verile sunt călduroase şi iernile aspre,
precipitaţiile au caracter torenţial la începutul verii, instalarea unor perioade de secetă
prelungită fiind evidentă. Temperatura medie a anului este de 10-11°C, umiditatea relativă
de 55-65%, iar media precipitaţiilor de 400-500 mm. În această subzonă se întâlnesc solurile
cele mai fertile (cernoziomul castaniu şi ciocolatiu), soluri aluvionare cu fertilitate ridicată,
nisipoase, precum şi brun-deschis de stepă.
Subzona I asigură condiţii climatice cu posibilităţi de irigare pentru toate speciile legumicole
şi îndeosebi pentru cele pretenţioase la căldură: ardei, vinete, tomate, castraveţi, pepeni,
fasole de gradină, bame şi altele;
subzona a II-a cuprinde partea de vest a ţării, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Se
caracterizează printr-o tempetratură medie anuală de 10,5-11°C, precipitaţii mai multe (550-
650 mm anual) şi o umiditate relativă de 65-75%. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, solurile aluvionare, nisipurile solificate, solurile brune de pădure, lăcoviştile
etc.
Zona a-II-a este considerată zonă favorabilă pentru cultura legumelor, întrucât marea
majoritate a speciilor legumicole întâlnesc condiţii bune pentru creştere şi fructificare. Se întinde în
partea de nord a Olteniei, Munteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei. În
această zonă intră judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu-Mare.
116
Se caracterizează prin: temperatură medie anulă de 9-10°C, precipitaţii medii anuale de 450-
550 mm, umiditatea relativă de 65-80%, şi soluri de tip cernoziom, brun de pădure, de luncă,
lăcovişti şi nisipuri solificate. În această zonă se cultivă 28-30% din suprafaţa ocupată cu legume.
Speciile legumicole care se cultivă sunt: bulboasele şi vărzoasele, care nu sunt pretenţioase la
căldură şi au nevoie de o umiditate mai mare (vărzoasele), dar se cultivă şi tomate, ardei, vinete,
castraveţi, fasole etc. Se practică şi cultura protejată.
Zona a III-a este considerată zona cu grad scăzut de favorabilitate pentru cultura
legumelor şi se întinde pe o arie destul de restrânsă. Este localizată în Câmpia Transilvaniei,
cuprinzând o parte din judeţele: Cluj, Mureş, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Sibiu,
Harghita şi Braşov.
Această zonă, se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici (8-9,7°C),
precipitaţii mai abundente 600-650 mm anual şi o umiditate relativă mai ridicată, 70-80%.
Principalele tipuri de sol sunt cele brune de pădure slab sau mediu podzolite şi cele aluvionare. Din
totalul suprafeţei ocupate cu legume în România, în această zonă se cultivă circa 8%. In această
zonă se cultivă în special legumele rădăcinoase, vărzoase şi bulboase, iar în anumite microzone se
cultivă şi castraveţi, fasole de gradină, mazăre de grădină. Se mai pot cultiva tomatele, ardeiul,
vinetele, însă pe suprafeţe mici şi nu se pot obţine culturi timpurii.
În cadrul lucrărilor de zonare s-au stabilit şi anumite microzone pentru cultura legumelor.
Microzonarea este un subsistem al zonării, care conturează arealul unor culturi legumicole
la scară redusă. Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor pedoclimatici si
social-economici specifici unei zone. In cadrul oricarei zone, există suprafeţe de teren care sunt
avantajoase pentru cultura legumelor dintr-o anumită categorie, ca urmare a expoziţiei sau
adăpostirii naturale.
La stabilirea microzonelor se ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu, şi de elementele social-
economice, deoarece acestea se manifestă pregnant atât prin gradul de specializare a forţei de
muncă, cât şi prin puterea economică a fiecarei proprietăţi agricole. Lucrările de zonare stau la baza
concentrării, profilării si specializării producţiei de legume.
119
Test de autoevaluare nr. 2
a) Care sunt principiile dezvoltării intensive a legumiculturii?
Grupurile de producători
Obiectivul general al Politicii Agricole Comune il reprezintă un venit stabil şi decent pentru
producatorii agricoli, acest lucru realizându-se în general prin concentrarea ofertei şi constituirea de
forme asociative, specializate în comercializarea producţiei membrilor grupului. Primul pas care
trebuie făcut de către producători este constituirea unei entităţi juridice în vederea obţinerii
recunoaşterii ca grup de producători recunoscut preliminar sau ca organizaţie de producători. O
cerere pentru obţinerea statutului de Organizaţie de Producători/Grup de producători (OP/GP)
trebuie să treacă prin urmatoarele etape: depunerea, aprobarea şi implementarea unui plan de
recunoaştere.
121
Avantajele recunoaşterii preliminare
Grupul de producatori va putea beneficia de sprijin financiar comunitar în cadrul Organizării
Comune de Piaţă, sub forma unui ajutor pentru înfiinţare şi activităţi administrative. Valoarea
ajutorului este variabilă in funcţie de valoarea producţiei comercializate (VPC) şi a cheltuielilor
efectiv realizate.
In acelaşi timp poate primi sprijin financiar, destinat acoperirii unei părţi din investiţiile
necesare, pentru obţinerea recunoaşterii ca organizaţie de producători.
De asemenea, grupul de producători poate avea acces la anumite măsuri din Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este modernizarea exploataţiilor agricole.
123
Controlul de conformitate cu standardele de comercializare
Controlul de conformitate cu standardele de comercializare (calitate) este unul din
elementele de bază indispensabile, care asigură o funcţionare corectă a organizării comune de piaţă
în sectorul de legume proaspete. Se efectuează în toate fazele de comercializare a legumelor
proaspete, respectând prevederile legislaţiei comunitare, privind organizarea comună a pieţei
legumelor.
Autoritatea responsabilă de coordonarea activităţii privind controlul de conformitate cu
standardele de comercializare este Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic în Producerea şi
Valorificarea Legumelor şi Fructelor (ISCTPVLF), în conformitate cu prevederile naţionale în
domeniu.
ISCTPVLF este un compartiment distinct în cadrul Direcţiei Generale de Inspecţii Tehnice
şi Control a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale.
ISCTPVLF este organizată şi funcţionează prin:
Autoritatea de coordonare – la nivelul MADR;
Organismele de control – la nivelul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală
judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Înscrierea în baza de date, se face prin completarea unei
cereri, care se depune la organismul de control, desemnat pentru efectuarea controlului de
conformitate la legumele proaspete, pe raza căreia operatorul respectiv îşi desfăşoară activitatea.
124
Baza de date conţine:
numărul de înregistrare;
numele şi prenumele operatorului;
adresa operatorului şi/sau a punctului de lucru;
informaţii de la Registrul Comerţului (cod unic de înregistrare);
informaţii necesare în vederea clasificării operatorilor;
informaţii privind rezultatele controalelor precedente;
orice altă informaţie considerată necesară în vederea efectuării controlului de
conformitate.
Solariile
Sunt construcţii legumicole mai simple, cu scheletul din lemn sau metal, acoperite cu
materiale plastice şi fără sursă de încălzire. Se folosesc pentru protejarea culturilor primăvara
devreme contra îngheţurilor şi brumelor, în vederea obţinerii unei producţii mai timpuri, cu circa 3
săptămâni faţă de culturile din câmp şi toamna târziu, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a
culturilor mai pretenţioase la căldură.
Clasificarea solariilor (adăposturilor)
după tipul constructiv - individuale
- tip bloc
după înălţime - joase (tunele)
- înalte (solarii propriu-zise)
după materialul folosit la schelet - din lemn
- din metal
- mixte
după numărul foliilor acoperitoare - cu o folie
- cu folie dublă
după felul materialelor folosite la acoperi - cu polietilenă
- cu policlorură de vinil
- cu poliester
după destinaţie - pentru producerea răsadurilor
- pentru culturi
- mixte
după forma acoperişului - în formă de semicerc (tunel)
- cu 2 pante (tip cort)
127
Tipuri de adăposturi
Tunelul jos reprezintă cea mai simplă construcţie legumicolă, folosită pentru protejarea
culturilor primăvara foarte devreme, în scopul obţinerii de producţii extratimpurii şi timpurii.
Scheletul tunelului este alcătuit din arce de nuiele de răchită, salcie, alun, de 1,5 m lungime, înfipte
în pământ, din 2 în 2 metri. După caz, se pot folosi şi arce din ţeavă, cu diametrul de 5-6 mm sau
tuburi de PVC cu diametrul de 20-30 mm, având avantajul că durata de folosire este mult mai mare
comparativ cu nuielele. Tunelele joase se aplasează peste culturile deja înfiinţate, de varză timpurie,
conopidă timpurie, salată, gulioare, ardei, vinete, morcov (specii cu talie joasă), având o lăţime de
70 cm sau 140 cm, lungimea de 20-25 m şi o înălţime de 40-50 cm.
Acoperirea tunelului se face cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,05 - 0,1 mm, de
preferat perforată, pentru a se realiza schimbul de aer între interiorul şi exteriorul tunelului, fără să
fie necesară îndepărtarea foliei, care necesită un volum mare de forţă de muncă. Fixarea foliei se
face cu pământ pe părţile laterale, iar la capete se leagă de un ţăruş. Pe deasupra foliei, între 2 arce
se mai pune un alt arc, care asigură o stabilitate foarte bună a foliei la vânt. Amplasarea tunelelor se
face la 50 cm între ele, când sunt paralele şi 1 m când sunt unul în continuarea celuilalt. Instalarea
tunelului jos este prezentată în figura 5.3.
Fig. 5.3 Acoperirea tunelului: fixarea foliei cu arce (sus), cu şipci de lemn (mijloc) şi cu
pământ (jos)
128
Fig. 5.4 Solarul tip ICLF Vidra
129
Fig.5.5 Solarul de tip cort
Elementele constructive sunt:
o stâlpii de susţinere care se întroduc în sol la 60-70 cm şi se aleg stâlpi drepţi
şi din lemn de esenţă tare (stejar, fag, salcâm etc.);
o căpriorii care se fixează cu un capăt pe stâlpii de susţinere şi cu celălalt pe
coamă;
o coama, confecţionată din lemn rezistent, prelucrat în profil nu prea mare
pentru a reduce umbrirea;
o dolia (punctul de îmbinare dintre acoperiş şi pereţii laterali) are rolul de
consolidare a construcţiei pe lungime, dar şi pentru fixarea acoperişului.
Acoperirea solarului se face cu prelate de polietilenă, care se fixează cu şipci de lemn atât la
acoperiş cât şi pe pereţii laterali şi sârme la exterior pentru a nu fi desprinsă de vânt.
131
Răsadniţele
Sunt cele mai simple şi mai ieftine construcţii legumicole, folosite în special pentru
producerea răsadurilor, dar şi pentru înfiinţarea culturilor.
Clasificarea răsadniţelor
după numărul pantelor cu o pantă
cu 2 pante
după materialul de construcţie din lemn
din prefabricate de beton
după gradul de mobilitate fixe
mobile
după poziţia faţă de nivelul solului de suprafaţă
semiîngropate
îngropate
după sursa de încălzire cu încălzire biologică
cu încălzire tehnică
după temperatura realizată calde (cele cu încălzire tehnică)
semicalde (cu încălzire biologică)
reci (se încălzesc de la soare)
după natura materialului de acoperire acoperite cu sticlă
acoperite cu material plastic
Răsadniţele cu o pantă cu încălzire biologică reprezintă tipul de răsadniţă cel mai folosit
de către cultivatorii de legume pentru producerea răsadurilor. Este o răsadniţă de suprafaţă sau
semiîngropată, mobilă sau semifixă, din lemn sau prefabricate de beton.
Elementele constructive sunt:
tocul de răsadniţă, confecţionat din scândură groasă de 3-4 cm, lată de 25-30 cm şi
are lungimea de 4 m şi lăţimea de 1,5 m (fig. 5.8 a). Transversal pe toc, la distanţa de
1 m se fixează şipci de lemn (lanteţi) de 4/4 cm şi lungimea de 1,5 m, folosiţi pentru
sprijinirea ferestrelor de răsadniţă şi consolidarea tocului. Mai multe tocuri, puse unul
în continuarea celuilalt alcătuiesc răsadniţa, aceasta ajungând la o lungime de 20-24 m.
133
Fig.5.11 Răsadniţa cu două pante cu încălzire biologică
Există şi răsadniţe cu două pante cu încălzire tehnică, similare cu cele încălzite biologic,
unde în locul gunoiului de grajd se instalează conducte pentru distribuirea agentului termic.
Alte posibilităţi şi detalii constructive ale răsadniţelor sunt prezentate în figurile 5.12. şi
5.13.
Fig.5.12 Detalii constructive la răsadniţe: 1 – toc de lemn, 2 – răsadniţe în două pante din
beton, 3,4 – răsadniţe în două pante din profile de fier, 5 – aerisirea răsadniţelor
134
Fig.5.13 Detalii de aerisire (1,2,3) şi de construcţie (4 a,b,c)
5.5.3. Materiale
Îngrăşămintele organice şi chimice sunt indispensabile activităţii din legumicultură, care
necesită cantităţi foarte mari, datorită caracterului intensiv al acestei ramuri a horticulturii.
Cantitatea de îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de structura culturilor, producţia estimată,
conţinutul solului în sminerale etc.
Pesticidele sunt produse toxice utilizate în protecţia fitosanitară a culturilor legumicole.
Gama de produse este foarte variată, însă se aleg cele specifice culturilor care urmează a fi
înfiinţate, ţinând seama de bolile şi dăunătorii existenţi, de gradul de eficacitate şi de spectrul de
acţiune.
Substanţele bioactive sunt necesare în special culturilor din sere şi solarii şi se folosesc în
scopul stimulării fructificării sau pentru prevenirea alungirii plantelor. Aceste substanţe se folosesc
în cantităţi foarte mici, iar doza de aplicare trebuie respectată cu stricteţe.
Seminţele trebuie să provină de la soiuri şi hibrizi de calitate, iar cantitatea de seminţe se
calculează în funcţie de structura culturilor, de norma de sămânţă la unitatea de suprafaţă stabilită la
fiecare specie şi sistem de cultură în parte, şi de calitatea seminţelor.
Uneltele Activitatea în legumicultură necesită utilizarea unei game variate de unelte (sape,
136
greble, lopeţi, furci, roabe, furtunuri, stropitori, găleţi, unelte de grădinărit, diferite prese etc.)
absolut necesare grădinăritului.
Carburanţii şi lubrifianţii se folosesc pentru maşinile şi utilajele folosite în legumicultură,
trebuie să se procure din timp, iar cantitatea necesară se stabileşte în funcţie de numărul maşinilor şi
utilajelor folosite, de suprafaţa cultivată cu legume, de numărul şi dificultatea lucrărilor precum şi
de consumul specific al agregatelor.
Rezumat
137
Unitatea de învăţare nr.6
PRODUCEREA RĂSADURILOR
DE LEGUME
Obiective
Cunoaşterea avantajelor producerii răsadurilor de legume
Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de producere a răsadurilor şi îngrijirea
acestora
Particularităţile producerii răsadurilor pentru diverse sisteme de cultură
1) pregătirea spaţiilor;
Schematic, producerea 2) pregătirea amestecurilor de pământuri;
răsadurilor cuprinde 3) semănatul;
următoarele etape: 4) repicatul;
5) lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor;
6) pregătirea răsadurilor pentru plantare.
Fig. 6.1 Dezinfecţia cu abur: evoluţia temperaturii la diferite adâncimi (a) şi pe travee (b),
în funcţie de durata tratamentului
139
Pregătirea răsadniţelor cu încălzire biologică
Răsadniţele cu încălzire biologică reprezintă spaţiile cele mai puţin costisitoare pentru
producerea răsadurilor.
Materiale
În vederea amenajării răsadniţelor cu încălzire biologică sunt necesare o serie de materiale
ca: gunoi de cabaline, gunoi de bovine, gunoi de ovine şi caprine, pleavă, paie, coceni tocaţi, frunze,
rumeguş, care se folosesc singure (gunoiul de cabaline) sau în amestec.
Gunoiul de cabaline este cel mai bun gunoi pentru că are capacitatea de a intra repede în
fermentaţie (6-7 zile) şi de a degaja o cantitate importantă de căldură, cca 60-70o C, în prima
săptămână, după care scade la 28-30o, rămânând constantă la acest nivel 6-8 săptămâni, deci
aproape pe întreaga perioadă de producere a răsadurilor. Este afânat şi puţin umed.
Gunoiul de bovine intră mai greu în fermentaţie, degajă mai puţină căldură, 50-60o,
comparativ cu cel de cabaline şi se menţine o perioadă de timp mai scurtă (5-6 săptămâni).
Calităţile sale pot fi ameliorate prin amestecarea cu diferite materiale organice uscate (paie,
pleavă, rumeguş, care se pot folosi şi ca aşternut pentru animale). Gunoiul de bovine se mai
amestecă şi cu praf de var (1-2 kg var / tona de gunoi) deoarece este purtător de diferiţi agenţi
patogeni (ciuperci) care provoacă daune răsadurilor.
Gunoiul de ovine şi caprine este prea uscat; de aceea, pentru a favoriza procesele de
fermentaţie, trebuie să se ude cu must de gunoi de grajd, cu apă călduţă sau se amestecă cu gunoi de
bovine care conţine o cantitate mai mare de apă.
Pleava, paiele, cocenii tocaţi, rumeguşul, frunzele se folosesc de obicei în amestec cu
gunoiul de grajd, deoarece sunt materiale organice care intră mai greu în fementaţie şi degajă mai
puţină căldură. Se pot folosi şi singure în cazul în care răsadniţele se amenajează primăvara mai
târziu, în vederea producerii răsadurilor pentru culturile de vară, când temperatura creşte şi nu mai
este nevoie de o cantitate prea mare de căldură în substrat.
În vederea producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică, trebuie procurate din
timp cantităţi însemnate de materiale organice şi depozitate în aşa fel încât să nu se fermenteze,
pentru ca în acest caz nu se pot folosi la instalarea răsadniţelor, în special gunoiul de grajd.
Pentră a evita intrarea în fermentaţie a gunoiului de grajd, vara trebuie să se menţină uscat.
Aceasta se aşează în platforme, în straturi subţiri şi sub influenţa curenţilor de aer. Pe timp ploioas,
se acoperă cu polietilenă uzată, pentru a-l feri de umezeală. Toamna, se păstrează bine tasat pentru
că fiind lipsit de aer, nu va intra în fermentaţie deloc sau foarte puţin.
Platforma se acoperă cu paie, coceni sau cu polietilenă, pentru a favoriza scurgerea apei în
afara platformei. Restul materialelor organice se păstrează tot în locuri ferite de umezeală şi cât mai
aproape de locul unde se instalează răsadniţa.
Instalarea răsadniţei:
alegerea locului şi curăţarea de zăpadă, gheaţă şi resturi vegetale. Terenul se curăţă
de resturi vegetale sau alte materiale, de zăpadă şi de gheaţă, apoi se aşterne un strat de paie sau
de coceni de cca 5 cm grosime, care are rol izolator şi face ca gunoiul de grajd să nu fie în
contact direct cu solul rece.
aşezarea gunoiului de grajd în platforme de preîncălzire, cu lăţimea de 1,5-2 m,
înălţimea de circa 1,5 m, iar lungimea variabilă în funcţie de cantitatea de material. Răsadniţele
se aşează pe un pat comun de gunoi de grajd. Aceasta se transportă din platforme unde a început
să fumege şi se aşează în straturi succesive de cca 20 cm grosime şi se tasează moderat, prin
batere cu furca.
aşezarea stratului de gunoi de grajd în grosime diferită în funcţie de:
1) perioada când se instalează răsadniţa şi anume, dacă se instalează în lunile ianuarie–
februarie, grosimea stratului este de 70-80 cm şi dacă se instalează în martie, este de 40-50
cm;
2) specie, speciile termofile: tomate, ardei, vinete au nevoie de un strat mai gros de
biocombustibil comparativ cu varza, salata, care sunt mai puţin pretenţioase la temperatură;
140
3) zona geografică, în nordul ţării unde primăverile sunt mai târzii şi mai răcoroase, stratul de
biocombustibil trebuie să fie mai gros pentru a degaja căldura necesară creşterii răsadurilor,
comparativ cu zona de sud unde temperatura este mai ridicată. Suprafaţa platformei de
biocombustibil trebuie să fie mai mare decât suprafaţa efectivă a răsadniţelor, deoarece
trebuie să se lase de jur împrejur o fâşie de 50 cm şi poteci de 50 cm între răsadniţe.
aşezarea tocurile de răsadniţe, cap la cap, câte 2- 6, astfel încât se ajunge la o
răsadniţă cu lungimea între 8-24 m. Se suplimentează cantitatea de gunoi pe poteci pentru o mai
bună încălzire şi datorită faptului că se tasează şi scade înălţimea. Orientarea răsadniţelor cu o
pantă se face pe direcţia E-V cu uşoară înclinare spre sud, pentru a se realiza o mai bună captare
a luminii solare şi a căldurii. Această înclinare se realizează prin aşezarea unei cantităţi mai mari
de gunoi în partea nordică faţă de cea sudică, rezultând astfel o uşoară înclinare spre sud. Imediat
după aşezarea tocurilor, acestea se curăţă la partea superioară, se aşează ferestrele şi se acoperă
cu rogojini, coceni, polietilenă în scopul menţinerii căldurii degajate de biocombustibil.
Gunoiul de grajd se poate amesteca cu gunoi proaspăt colectat din adăposturile de animale
pentru declanşarea fermentării sau cu must de gunoi de grajd, iar când platforma începe să fumege,
gunoiul se aşează în platformă. Aceasta constă în crearea condiţiilor necesare declanşării
fermentaţiei şi este obligatoriu pentru răsadniţele care se înfiinţează în luna ianuarie. Pregătirea
gunoiului de grajd începe cu 7-10 zile înaintea instalării răsadniţei şi constă în aşezarea în platforme
de preîncălzire. Gunoiul de grajd se udă cu apă călduţă sau must de gunoi de grajd şi se aşează în
straturi afânate. Se acoperă platforma cu paie, coceni sau rogojini pentru a nu se pierde căldură. În
cazul în care gunoiul de grajd a fost aşezat în straturi tasate sau este prea frig şi fermentaţia
declanşează greu, se folosesc şi alte procedee de creştere a temperaturii în interirorul platformei
cum ar fi introducerea bulgărilor de var nestins sau pietre încinse. Gunoiul preîncălzit se aşează pe
terenul amenajat anterior. Se tasează uşor, se presară praf de var sau cenuşă, se aşează tocul de
răsadniţă şi ferestrele şi se lasă circa 5-6 zile pentru a se acumula căldura.
Celelalte materiale organice (pleavă, paie, frunze etc.) folosite numai la instalarea
răsadniţelor primăvara târziu, se udă cu cantităţi mai mari de apă sau must de gunoi, apoi se adaugă
şi îngrăşăminte chimice. Se recomandă ca la o tonă de material organic să se folosească 5 kg
îngrăşăminte chimice de tipul Complex III sau 2 kg superfosfat, 2 kg azotat de amoniu şi 1 kg
sulfat de potasiu.
introducerea amestecului de pământ în care se seamănă sau se repică răsadurile.
După cca 5-6 zile de la instalarea răsadniţei, biocombustibilul se tasează prin călcare, în mod cât
mai uniform, astfel încât acesta să ajungă la partea inferioară a tocului. Se introduce amestecul
de pământ format din 50 % mraniţă, 30 % pământ de ţelină şi 20 % nisip într-un strat gros de 8-
10 cm atunci când în răsadniţă se face semănatul des urmat de repicarea răsadurilor şi 15-20 cm
atunci când semănatul se execută rar şi răsadurile nu se mai repică. Răsadniţa se acoperă cu
ramele de răsadniţă, cu rogojini timp de 4-5 zile, timp în care se realizează încălzirea
amestecului.
Pentru producerea răsadurilor se folosesc şi răsadniţele cu două pante, care de obicei sunt
îngropate şi dotate cu instalaţie de încălzire cu apă caldă.
Cu rezultate foarte bune se pot folosi şi răsadniţele îngropate cu două pante, cu încălzire
biologică. Pentru acestea, în interiorul răsadniţei, se fac şanţuri de 40-50 cm, în care se pune
biocombustibil în straturi succesive, până la umplerea lor. Se acoperă cu ferestrele şi alte materiale
ca rogojini, coceni, folie de polietilenă. Aceaste răsadniţe se orientează pe direcţia N-S, având o
pantă către vest şi una către est.
Răsadniţele cu încălzire biologică cu o pantă, se amplasează pe direcţia E-
IMPORTANT!!! V, înclinate către sud pe o platformă comună, cu poteci de 50 cm între ele,
iar cele cu două pante se instalează două câte două pe o platformă şi se
orientează pe direcţia N-S.
Fig.6.2 Solar de tip tunel cu substrat încălzit pe cale biologică: a – cu răsadniţe simple, b –
cu răsadniţe simple şi duble, c – cu pernă de aer (Stan, 1999)
142
Fig. 6.3 Producerea răsadurilor în solarii cu simplă şi dublă protecţie
146
În funcţie de scopul utilizării, se prepară diferite reţete de amestec, unele fiind prezentate în
tabelul 6.2
Tabelul 6.2
Amestecuri de pământuri folosite la producerea răsadurilor
(Dumitrescu, 1975, citat de Indrea 2007)
Specia Semănat Repicat Confecţionat cuburi nutritive pH
M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T N B
Tomate 50 25 - 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5
Ardei 40 50 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0
Vinete 40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 15 6,0
Varză, 50 25 - 25 50 25 - 25 20 20 50 5 5 7,0
conopidă
Castraveţi, 40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0
pepeni
Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - - 6,5
Amestecurile se pregătesc cu 2-3 luni înainte de folosire, pe timp uscat, din materiale
mărunţite, cernute şi dezinfectate. Dacă aceste componente nu sunt dezinfectate, se impune
dezinfecţia amestecurilor pregătite cu diferite produse (tabelul 6.3.). De asemenea, la pregătirea
amestecurilor se adaugă şi îngrăşăminte chimice, însă cu multă atenţie pentru a nu modifica pH-ul.
Amestecurile se pregătesc manual (fig. 6.4), când este necesară o cantitate mică sau mecanizat
pentru cantităţi mari, folosind o gamă de maşini specifice. După realizarea acestora, se introduc în
spaţii adăpostite sau se fac grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă până la întrebuinţare. Înainte
cu 4-5 zile de utilizare se introduc în spaţii încălzite.
147
Tabelul 6.3.
Dezinfecţia amestecurilor de pământ
Agentul Doza Timp de Timp de pauză Spectru de acţiune
dezinfectant acţiune
Abur 80-90C 1 oră 7 zile General
3
Dozomet, 200-250 mg/m 7 zile 21 zile General
Basamid
Vapan 400-500 ml/m3 7 zile 21 zile General
Onetion
Formalină 2 l/m3 2 zile 7 zile Fungicid, bactericid
Vydate 10 G 120-125 g/m3 - - Insecticid, nematocid
Captadin 0,5 -1,0 kg/m3 - 4 zile Fungicid
Sulfat de cupru 2 %, 30l/m3 - 3-4 zile Fungicid
148
6.4. Semănatul
Producerea răsadurilor este o verigă tehnologică obligatorie pentru unele culturi legumicole,
datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă.
Exemplu:
- tomate de seră ciclul I se seamănă între 10-20 octombrie, se plantează la 20 ianuarie, iar
vârsta răsadului trebuie să fie de 80-90 zile;
- tomate ciclul II, datorită condiţiilor de mediu mult mai bune (temperatură, lumină) vârsta
răsadului este de 30 - 35 zile, de aceea semănatul se execută între 10-15 iunie, iar plantarea în jur de
20 iulie;
- tomate în cultura protejată, semănatul se face între februarie, plantarea răsadurilor între 25
martie-10 aprilie, iar vârsta răsadului este de 50 - 55 zile;
- tomate cultură timpurie, semănatul se face în a III-a decadă a lunii februarie, plantarea se
execută după 20 aprilie, iar vârsta răsadului 45-50 zile;
- tomate în cultură de vară, semănatul se face între 25 martie-1 aprilie, se plantează între 10-
15 mai, iar vârsta răsadului este de 40-45 zile.
Semănatul pe strat nutritiv se execută pentru culturile de vară în răsadniţe semicalde sau
solarii neîncălzite, în semănătură rară (400-600 fire/m2), fără repicarea răsadurilor. Semănatul pe
strat se execută şi pentru culturile de toamnă, direct afară, în semănătură rară (varză, conopidă).
Distribuirea seminţelor se face în rânduri la distanţa de 7-10 cm, iar între seminţe pe rând 4-5 cm,
după marcarea rândurilor. Seminţele se acoperă cu amestec de pământ, se tasează, se etichetează, se
udă şi se acoperă cu diferite materiale, până când circa 50% din plante au răsărit. Grosimea stratului
de amestec este de 15-20 cm, iar compoziţia acestuia este diferită în funcţie de specie. Semănatul pe
strat se poate face şi direct în solul serei/solarului după realizarea stratului înălţat, cu ajutorul
cazmalei cu care se fac rigole, iar pământul se pune deasupra. Se alege terenul liber de boli,
dăunători, buruieni şi mai bogat în substanţe minerale. Este mai puţin costisitor.
Semănatul în lădiţe se execută la speciile legumicole la care răsadul se repică în mod
obligatoriu (culturi de sere, solarii şi timpurii din câmp).
Pregătirea lădiţelor pentru semănat constă în următoarele:
umplerea lădiţelor cu amestec până la 2 cm sub margine şi nivelarea acestuia,
tasarea cu un tasator din scândură, atunci când se execută semănatul în rânduri sau
fără tasare, când semănatul se execută prin împrăştiere;
marcarea rândurilor prin executarea unor şănţuleţe perpendiculare pe lungimea
lădiţei;
semănatul propriu-zis care se face numai manual, de regulă în rânduri, distribuind
seminţele la distanţa de 3-4 cm între rânduri şi cca 1 cm între seminţe, se tasează,
se udă şi se acoperă cu hârtie, folie de polietilenă sau bucăţi de sticlă;
etichetarea semănăturii, folosind etichete ascuţite la un capăt, pe care se scrie: data
semănatului, specia şi soiul în scopul păstrării purităţii biologice a soiurilor.
Semănatul în lădiţe se execută în rânduri distanţate la 5 cm, iar pe rând la câţiva mm. Pentru
149
economisirea forţei de muncă, se poate semăna şi prin împrăştiere, însă trebuie asigurată o
distribuire cât mai uniformă a seminţelor.
Semănatul în ghivece se practică la speciile legumicole care suportă mai greu
transplantarea (fasole) precum şi la producerea răsadurilor pentru ciclul II de cultură în sere, când,
datorită temperaturilor foarte ridicate, pierderile la repicat sunt foarte mari. Semănatul direct în
ghivece sau cuburi nutritive, se execută şi pentru obţinerea unei anumite timpurietăţi a producţiei
(dovlecei, pepeni verzi) care, de obicei, se seamănă direct în câmp. Se folosesc cu rezultate bune
ghivecele de diferite tipuri.
spălarea şi dezinfectarea ghivecelor;
umplerea ghiveciului cu amestec, lăsându-l gol
cca 1 cm;
Tehnica semănatului în ghivece semănatul a câte 1-2 seminţe la adâncimea de 2-
3 cm şi udarea;
aşezarea ghivecelor în spaţii mai calde şi
asigurarea menţinerii umidităţii.
6.5. Repicatul
Repicatul răsadurilor reprezintă transplantarea acestora din semănătură deasă, la distanţe
mai mari, în vederea asigurării unor condiţii mai bune de lumină, aeraţie şi nutriţie.
Repicatul răsadurilor este obligatoriu pentru culturile de sere, solarii şi timpurii din câmp şi
facultativ pentru culturile de vară.
la tomate în faza de cruciuliţă;
la ardei, vinete, vărzoase, ţelină şi salată când au prima
Momentul repicatului: frunză formată;
la castraveţi, pepeni galbeni, dovlecei, când frunzele
cotiledonale au poziţie orizontală (daca se alege varianta
cu repicarea răsadurilor).
Adâncimea de repicat
Cu ocazia repicării, plăntuţele se fixează în substrat până sub frunzele cotiledonale la
tomate, castraveţi, vărzoase, aceste specii având capacitatea de a reacţiona pozitiv la adâncime de
repicare mai mare. Ardeiul şi vinetele se repică la circa 1 cm sub adâncimea din semănătură, iar
salata, ţelina, gulia la aceeaşi adâncime la care plantele au stat în semănătură. Repicarea mai adâncă
la aceste ultime specii poate duce la pierderea plantelor prin putrezirea mugurelui central.
Metode de repicat
Repicatul pe strat nutritiv
Se recomandă pentru culturile de vară. Stratul nutritiv se pregăteşte la fel ca şi pentru
semănat, cu deosebirea că grosimea acestuia este de 15-18 cm. Înainte de repicat, substratul trebuie
să fie reavăn, se afânează, se nivelează, se tasează uşor. Se trece apoi la marcarea rândurilor cu
150
ajutorul marcatorului folosit la semănat.
Distanţele de repicare sunt diferite în functie de specie şi variază de la 5 cm la 10 cm între
rânduri şi de la 3 cm la 10 cm între plante pe rând .
Tabelul 6.4.
Producerea răsadurilor pentru culturile de câmp şi solarii
Cultura Data semăntului Necesar Răsaduri obţinute la m2 Vârsta răsadului
Câmp solar sămânţă Repicat Nerepicat Câmp Solar
kg/ha
Ardei 25II- 1-5II 1,2-1,5 1200 500-600 50-60 60-70
gras 10III
Ceapă de 1-10IV - 0,35-0,40 - 2000 60 -
apă
Castraveţi 5-10IV 5-10III 0,8-1,0 - 100 30-35 35-40
Conopidă 10-15II 15-29I 0,4-0,5 1200-1500 600-700 40-45 45-50
timpurie
Conopidă 25-30V - 0,4-0,5 - 600-700 30-35 -
de
toamnă
Dovlecei 15-20III 1-30III 3,0-4,0 - 100 35-40 35-40
timpurii
Gogoşar, 1-10III - 1,5 - 600 60 -
ardei lung
Gulioare 1-10II 1-10I 0,5-0,6 1200 600 30-35 35-40
Pepeni - 10- 1,0 - 100 - 50-60
galbeni 20III
Praz 1-10IV - 0,40 - 2000 60 -
Salată 2-30II 15-20I 0,3-0,4 1500-2000 800-1000 25-30 30-35
timpurie
Tomate 5-10III 10-20II 0,3-0,4 1000 500 45-50 50-55
timpurii
Tomate 20III- - 0,3-0,4 1000 500 60 -
vară- 20IV
toamnă
Ţelină 1-30III - 0,15-0,2 3000-3500 1000- - -
1200
Varză 10-15II 10-15I 0,4-0,5 1200 600 40-45 45-50
timpurie
Varză de 15-20III - 0,4-0,5 1200 600-700 30-35 -
vară
Varză de 2-30V - 0,4-0,5 - 600-700 30-35 -
toamnă
Vinete 25II- 1-5II 0,8-1,0 1000 500-600 50-60 60-70
10III
Tehnica de repicat
Repicatul propriu-zis se face cu ajutorul unui plantator ceva mai gros decât un creion, lung
de 10-15 cm. Cu plantatorul se face o gropiţă la adâncimea optimă, se introduce răsadul, se presează
pământul cu plantatorul, care se introduce pe sub rădăcina răsadului, şi apoi se apasă către plantă,
care se ţine cu mâna stângă. Dacă răsadul are rădăcina prea lungă, se rupe vârful, cu mâna.
Pământul trebuie să fie bine strâns la rădăcină pentru că altfel, aerul pătrunde la rădăcină şi răsadul
nu se prinde.
151
Imediat după repicat indiferent de temperatură, se face o uşoară udare, pentru a elimina
golurile de aer de la nivelul rădăcinilor şi asigurarea prinderii acestora.
Lotul de răsaduri se etichetează, iar pe timp însorit se umbresc 2 - 3 zile pentru asigurarea
prinderii acestora.
Repicatul pe pat nutritiv se practică pentru aceleaşi culturi şi după aceeaşi tehnică ca
repicatul în strat nutritiv. Deosebirea între aceste două metode de repicare este faptul că, distanţa
dintre rânduri este întotdeauna egală cu distanţa între plante pe rând (tomate 10/10 cm, ardei,
vinete 8/8, varză, conopidă, gulie 6/6 cm, salată, ţelină 5/5 cm etc.). Cu 10-12 zile înainte de
plantare se taie pământul dintre răsaduri, în pătrate, cu un cuţit mai mare sau cu cazmaua. Se
formează astfel cuburi menţinute de rădăcinile care au împânzit pământul. Înainte de plantare,
scoaterea cuburilor se face prin dislocarea acestora, în grupuri, cu atenţie, pentru a nu se scutura de
pământ, asigurând un proces de prindere al răsadurilor mai bun decât în cazul repicatului pe strat
nutritiv.
Repicatul în diferite tipuri de ghivece se recomandă pentru culturile forţate, protejate şi
timpurii în câmp şi este metoda cea mai avantajoasă, deoarece la plantare, procentul de prindere al
răsadurilor este aproape de 100%. Această metodă face ca sistemul radicular să nu fie deranjat şi
stresul de la plantare este aproape anulat. Astfel, răsadurile se prind imediat şi se obţin producţii
mai timpurii şi mai mari.
Se folosesc diferite tipuri de ghivece: din material plastic, de hârtie, ghivece (cuburi)
nutritive, din turbă etc.
Ghivecele din material plastic
Sunt de diferite tipuri şi mărimi. Ele pot să fie cu pereţi rigizi sau flexibili, tronconice sau
prismatice, cu diametrul de 6-12 cm şi înălţimea de 8-10 cm (5-7 cm).
Pentru repicat se folosesc ghivece de 5-10 cm diametru (în ghivece mai mici se repică varza,
salata, ţelina etc., iar în ghivece mai mari tomate, vinete, ardei, castraveţi). Înainte de repicat
ghivecele se spală şi se dezinfectează prin îmbăiere în soluţie de Dithane M-45 0,4 %, Sinoratox 0,2
%, sulfat de cupru 0,2-0,3 % etc. Se umplu cu amestecul nutritiv, astfel încât un centimetru din
ghiveci să rămână gol.
Repicatul propriu-zis se execută folosind un plantator cu ajutorul căruia se face un orificiu
în mijlocul ghiveciului în care se introduce rădăcina plăntuţei. Strângerea pământului se face printr-
o apăsare laterală cu plantatorul sau cu degetele. O altă variantă de repicat este aceea când ghiveciul
se umple pe jumătate cu amestec, se aşează răsadul în ghiveci ţinându-l cu mâna stângă, iar cu mâna
dreaptă se completează ghiveciul cu amestec. Se presează pământul la rădăcină cu degetele prin
apăsare laterală.
După repicat ghivecele se aşează în răsadniţă, în solar sau în seră şi se udă.
La plantare, ghiveciul se scoate, dar rădăcinile rămân practic nederanjate.
Aceste ghivece prezintă o serie de avantaje şi anume: au o durabilitate mai mare în timp,
excepţie fac ghivecele cu pereţii subţiri şi flexibili care se rup mai uşor şi pot fi folosite cel mult doi
ani de zile, sunt mai uşor de manipulat şi au un preţ de cost mai scăzut.
Ghivecele din hârtie
Se folosesc pentru repicarea unui număr mic de răsaduri. Pentru confecţionarea acestora, se
foloseşte o hârtie mai rezistentă, tip carton, care să nu se degenereze foarte repede sub influenţa
umidităţii ridicate.
Ghivecele se aşează în lădiţe şi nu se mai mişcă în timpul lucrărilor de îngrijire pentru a nu
se risipi pământul, deoarece hârtia se poate rupe. Pe cale industrială, se confecţionează ghivece de
hârtie specială, care rezistă la umezeală toată perioada de producere a răsadurilor. Ghivecele au
formă hexagonală, fără fund, strânse unele lângă altele ca un fagure de miere. Necesită umplerea cu
amestec de pământ, după care se repică. Prin udări repetate, ghivecele se individualizează, deoarece
ele sunt lipite cu un clei care se degradează la umezeală, iar rădăcinile ies cu uşurinţă prin ea.
Plantarea răsadurilor se face cu ghiveci cu tot. Se mai folosesc pungi de polietilenă,
confecţionate din bucăţi de polietilenă uzată cu lungimea de 18-20 cm şi lăţimea de 6-8 cm. Folia se
îndoaie pe latura lungă, se suprapune 2-3 cm, se coase sau se prinde cu ace cu gămălie, agrafe. Se
152
aşează unele lângă altele în lădiţe sau în solarii, răsadniţe, se umplu cu amestec, iar repicarea se face
după tehnica sus menţionată.
Plivitul
Se execută ori de câte ori este nevoie, pe măsură ce apar buruienile, care sunt de obicei
numeroase, consumă apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc şi le înnăbuşesc, datorită ritmului
mai rapid de creştere, comparativ cu plantele cultivate.
De obicei, buruienile reprezintă o problemă dificilă când la producerea răsadurilor se
foloseşte amestec nutritiv nedezinfectat, ştiind faptul că, mraniţa îndeosebi, conţine foarte multe
seminţe de buruieni care îşi păstrează vitalitatea, chiar dacă au trecut prin tubul digestiv al
animalelor.
156
Plivitul se execută manual, când buruienile se află în stadiul foarte tânăr, după o prelabilă
udare pentru a se smulge uşor şi a nu deranja rădăcinile răsadurilor; în caz contrar răsadurile se
alungesc, se îngălbenesc şi devin mai firave. Combaterea buruienilor se face şi pe cale chimică
folosind erbicide speciale (tabelul 6.7.). Acestea se pot aplica la pregătirea substratului, la 3-4 zile
de la semănat, când plantele au 2-3 frunze.
Tratamentul cu substanţe bioactive
Se aplică preventiv asupra răsadurilor care prezintă un ritm accelerat de creştere, în vederea
prevenirii alungirii (tomate) sau pentru stimularea schimbării raportului între florile femele şi cele
mascule (cucurbitacee). Cel mai folosit produs este Cycoganul la producerea răsadurilor de tomate,
aplicat prin stropire de două ori, în concentraţie de 0,1-0,15 %. Momentul aplicării este când răsadul
se află în faza de 3-4 frunze şi 6-8 frunze, în scopul prevenirii alungirii. Nu se aplică la răsadurile
deja alungite. Răsadurile obţinute au internoduri scurte, tulpina mai groasă şi aparat foliar capabil
de o asimilaţie foarte bună.
Călirea răsadurilor
Constă în obişnuirea treptată a răsadurilor cu un regim mai vitreg de temperatură, apă şi
lumină, similar celui de la locul de plantare. Este absolut obligatorie pentru răsadurile destinate
înfiinţării culturilor timpurii şi din solarii. Cu 6-8 zile înainte de plantare, spaţiile se aerisesc
puternic, prin ridicarea ferestrelor de la răsadniţe sau sere şi ridicarea foliei de pe părţile laterale ale
solariilor în timpul zilei. Cu 2-3 zile înainte de plantarea răsadurilor, spaţiile se lasă deschise, atât
ziua cât şi noaptea. Se reduc treptat udările şi nu se mai fac fertilizări. Un răsad bine călit, trebuie să
aibă tulpina groasă şi scurtă şi culoarea carcteristică speciei. La unele specii (tomate, varză)
răsadurile capătă o coloraţie uşor violaceae datorită scăderii temperaturii, fenomen care este
reversibil. Răsadurile călite rezistă mai uşor la oscilaţiile de temperatură dintre zi şi noapte.
Tabelul 6.5
Microclimatul necesar în spaţiile de producere a răsadurilor
Specia Perioada Temperatura C Umiditatea Intensitatea aerisirii
Zile Zile Noaptea relativă
senine noroase
În substrat 20-22 20-22 20-22 - -
Tomate De la semănat la
răsărit 22-24 22-24 22-24 50-65 Moderată
Prima săptămână
după răsărire 14-16 12-13 10-12 50-65 Puternică
Până la repicat 18-20 16-18 14-16 50-65 Moderată
După repicat 20-22 16-18 14-16 50-65 Moderată
Etapa de călire 10-12 10-12 10-12 50-65 Puternică
În substrat 22-24 22-24 22-24 - -
Ardei, vinete De la semănat la
răsărit 25-28 25-28 25-28 70-75 Slabă
Prima săptămână
după răsărire 15-17 14-16 14-15 70-75 Moderată
Până la repicat 20-24 18-20 16-18 70-75 Moderată
După repicat 22-24 19-21 16-18 70-75 Moderată
Etapa de călire 12-14 12-14 12-14 70-75 Puternică
În substrat 24-26 24-26 24-26 - -
Castraveţi De la semănat la
Dovlecei răsărit 26-28 26-28 26-28 80-90 Slabă
Pepeni Prima săptămână
după răsărire 18-20 16-18 16-17 80-90 Moderată
Până la repicat 22-24 20-22 18-20 80-90 Slabă
După repicat 22-26 20-22 18-20 80-90 Slabă
Etapa de călire 18-20 16-18 16-18 80-90 Moderată
Varză, Semănat-răsărire 18-20 18-20 18-20 - -
Conopidă, 7 zile după răsărire 10-12 8-10 8-10 70-75 Puternică
Salată Până la repicat 12-16 10-12 10-12 70-75 Puternică
După repicat 14-18 10-12 10-12 70-75 Puternică
Etapa de călire 8-10 8-10 8-10 70-75 Puternică
157
Aplicarea corectă a întregului flux tehnologic pentru producerea răsadurilor de legume se
reflectă în obţinerea unor răsaduri de calitate superioară, libere de agenţi patogeni, cu potenţial
productiv ridicat.
să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică;
Calitatea răsadurilor să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6
influenţează prinderea frunze la varză, 4-5 frunze la vinete, 10-12 la ardei
acestora, uniformitatea culturii etc.);
şi producţia timpurie şi totală. să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau
Acestea trebuie să se prima floare din prima inflorescenţă deschisă (tomate);
caracterizeze prin următoarele să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;
însuşiri de calitate: să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre
noduri mică;
să aibe vărsta optimă pentru sistemul de cultură la care
se folosesc.
Tabelul 6.6
Tratamente fitosanitare aplicate răsadurilor
Agentul patogen Tratamentul Produsul şi concentraţia Timp de
pauză
Pythium sp Tratament Previcur 0,15-0,25%
Rhizoctonia sp. la sol Topsin M 70WP 0,05% 10
Fusarium sp. Bavistin 0,1%, Fundazol 0,3%
Pythium sp Tratament Previcur 0,2%
Rhizoctonia sp. la sol Captadin 0,2% 10
Fusarium sp.
Grillotalpa Tratament Grilosin 30 kg/ha -
grillotalpa la sol Sinoratox 5g
Agriotes sp. Tratament Lindatox 3 PP -
la sol 50-70 kg/ha
Limax sp. Tratament Metaldehidă 5 g 20-25
Arion sp. la sol 50-70 kg/ha
Tratament Dithane M 45 0,2%
în vegetaţie Polyrom combi 0,2% 14-21
Captan 0,2%
Leveilula Tratament Afugan 0,05%
Sphaeroteheca în vegetaţie Systhane 12 E 0,03% 3-5
Pseudomonas Tratament Alliette 80WP 0,2% 21
Peronospora în vegetaţie Dithane M 45 0,2% 14
Bremia Perozin B 5 0,4% 14
Botrytis Polyram combi 0,2% 21
Ronilan 50 PU 0,05% 21
Rovral 50 WP 0,05%
21
Sumilex 50 WP
14
Microsiphon Tratament Fernos 50 DP 0,05% 14
Mizus în vegetaţie Actellic 50 EC 0,1% 21
Brevicorine Ecalux S 0,1% 21
Tetranychus Tratament Omite 57 EC 0,1% 7
în vegetaţie Nissorun 0,06% 14
Polyphagootar- Tratament Neoron 500 EC 0,1% 28
sonemus în vegetaţie Talstar 10 EC 0,05% 7
Liriomiza Tratament Trigard 75 WP 0,02% 4
în vegetaţie
158
Tabelul 6.7
Erbicide folosite la producerea răsadurilor de legume
(Stan, 1999)
Erbicidul Specia Doza Momentul aplicării Buruieni distruse
g, cm3/m2 M* D**
Devrinol Tomate, ardei 0,5 Ppi 96,6 72
Dual Tomate, 1,0 Ppi 99,3 66,6
ardei, vinete 0,8 Ppi
Dymid Tomate, 1,0 Pre 97,7 36,5
ardei, vinete 0,8 Pre
Enide Tomate, 1,2 Pre 92,0 45,0
ardei, vinete 1,0 Pre
Paarlan Tomate 0,2 Ppi 85,0 43,5
Sencor Tomate, ardei 0,05 Pre, post, 89,1 85,0
0,03 Pre
Galex Tomate, ardei 1,2 Pre 99,0 96,5
1,0 Pre
Trefmyd Tomate, ardei, 0,5 Ppi 78,2 62,1
varză 0,4 ppi
159
răritul. Vârsta răsadurilor este de 30-35 de zile la castraveţi şi tomate.
Producerea răsadurilor pentru culturile din solarii. Răsadurile se produc în spaţii
încălzite (sere înmulţitor, răsadniţe cu încălzire tehnică sau solarii încălzite. Semănatul se execută
des, pe strat nutritiv sau în lădiţe, urmat de repicarea răsadurilor. Repicarea se face în cuburi
nutritive cu latura de 7 cm sau în ghivece din plastic cu latura de 6-7 cm. Se aplică lucrări de
îngrijire obişnuite, iar după un anumit număr de zile răsadurile sunt bune de plantat la locul
definitiv (55-60 de zile la tomate, ardei şi vinete, 35-40 de zile la castraveţi, 45-50 de zile varză şi
conopidă, 25-30 de zile la salată). Răsadurile destinate înfiinţării culturilor din solarii se călesc
obligatoriu, pentru a rezista stresului transplantării şi stresului termic din solar.
Producerea răsadurilor pentru culturile timpurii din câmp
Răsadurile se produc în spaţii încălzite, în semănătură deasă, urmată de repicarea acestora.
La repicat se folosesc cuburi nutritive cu latura de 5 cm sau pahare de unică folosinţă cu rezultate
foarte bune. Vârsta răsadurilor este de 35-40 de zile la varză şi conopidă timpurie, 40-45 de zile la
tomate timpurii şi 35 de zile la gulioare. Comparativ cu alte sisteme de cultură, răsadurile se călesc
în mod obligatoriu, deoarece plantarea în câmp, la locul definitiv, se face primăvara devreme (1-10
martie la varză, conopidă, salată, 20-25 aprilie la tomate etc.), când survin accidente climatice ce
pot compromite culturile, dacă răsadul este necălit.
Producerea răsadurilor pentru culturile de vară
Răsadurile se produc în răsadniţe cu încălzire biologică sau în solarii neîncălzite, pe substrat
nutritiv, în semănătură rară la tomate de vară şi vară-toamnă, varză de vară, ardei gras, lung şi
gogoşar, vinete etc. Vârsta răsadurilor depinde de specie: 45-50 zile la tomate, 30-35 zile la varză
de vară, 55-60 zile la ardei, vinete etc. De regulă, răsadurile nu se repică, dar nu este exclusă această
posibilitate.
Producerea răsadurilor pentru culturile de toamnă. Culturile de toamnă (varză,
conopidă) se înfiinţează cu răsad nerepicat produs afară, pe brazde (straturi înălţate), pe un teren
fertil, profund, adăpostit natural, cu apa freatică la peste 2 m adâncime. Semănatul se execută rar,
iar răsadurile se îngrijesc în mod obişnuit. În momentul plantării, răsadurile se scot din stratul
nutritiv, se fasonează (îndepărtarea unei treimi din mărimea limbului foliar), se mocirlesc şi se
plantează la locul definitiv. Vârsta răsadurilor este de 40-50 de zile.
160
Rezumat
Producerea răsadurilor de legume este una din verigile foarte importante în cultura
legumelor, deoarece materialul folosit la înfiinţarea culturilor trebuie să îndeplinească un anumit
standard de calitate. Înfiinţarea culturilor legumicole cu răsad are o serie de avantaje ca:
obţinerea producţiei timpurii, lărgirea arealului de cultură la speciile mai pretenţioase la căldură,
economie de sămânţă, asigurarea uniformităţii culturii de la plantare ş.a. Pentru obţinerea
răsadurilor de calitate, trebuie respectată tehnologia de producere cu toate etapele, respectiv
pregătirea amestecurilor de pământuri, pregătirea spaţiilor, semănatul pe strat nutritiv, în lădiţe,
în ghivece sau în palete alveolare, în funcţie de cantitatea de răsaduri care trebuie produsă şi de
gradul de utilare a unităţii producătoare. Un rol deosebit de important îl are repicarea răsadurilor,
care se face în diferite momente în funcţie de specie, după mai multe metode, precum şi adâncimea
de repicat, care poate influenţa creşterea răsadurilor la unele specii, în sensul încetinirii acestui
proces, dacă se execută prea adânc.
Pentru a obţine răsaduri de calitate, pe parcursul perioadei de producere, se aplică lucrări
de îngrijire care constau în controlul semănăturilor, dirijarea factorilor de mediu, rărirea,
tratamentul cu substanţe bioactive, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, călirea răsadurilor etc.
Producerea răsadurilor prezintă unele particularităţi, în funcţie de sistemul de cultură,
dintre care: repicarea obligatorie a răsadurilor pentru culturile din sere, solarii şi timpurii, călirea
răsadurilor pentru culturile din solarii şi timpurii, semănatul rar fără repicarea răsadurilor pentru
culturile de vară, vară-toamnă (se pot şi repica) şi de toamnă, semănatul direct în ghivece pentru
răsadurile necesare ciclului II de cultură în sere şi semănatul direct în palete alveolare, când
răsadurile se produc în sistem industrial ş.a.
Un răsad de calitate trebuie să aibe:
tulpina scurtă, groasă şi cu distanţa dintre internoduri mică;
un număr de frunze corespunzător speciei: 4-5 perechi de frunze la tomate, 4-5
frunze la vărzoase, salată, castraveţi, 3-4 frunze la ţelină, 5-6 frunze la vinete etc.;
culoarea caracteristică speciei;
prima inflorescenţă formată la tomate;
vârsta optimă în funcţie de specie şi sistemul de cultură.
161
Unitatea de învăţare nr. 7
SISTEME DE CULTURĂ
Obiective
Cunoaşterea sistemelor de cultură şi caracterizarea acestora în funcţie de criteriile
folosite
Rolul asolamentului şi însuşirea principiilor pentru întocmirea asolamentelor
legumicole
Cunoaşterea posibilităţii cultivării intensive şi raţionale a terenului prin culturi
succesive, asociate, duble şi intercalate
Cunoaşterea cerinţelor faţă de apă a plantelor legumicole şi asigurarea acesteia prin
cele mai bune metode şi la cele mai bune momente
Cunoaşterea tehnicilor şi metodelor pentru fertilizarea culturilor legumicole
Însuşirea principiilor şi metodelor pentru aplicarea în condiţii optime a erbicidelor în
culturile legumicole
Cultivarea plantelor legumicole se face după anumite reguli şi principii care, aplicate corect,
conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase. Dintre acestea, se pot aminti: alegerea unui sistem
de cultură adecvat scopului urmărit, alegerea corespunzătoare a terenului şi amplasarea culturilor în
zonele cele mai favorabile, folosirea intensivă şi raţională a terenului, aplicarea la momentul optim
şi în mod corect a lucrărilor de întreţinere a plantelor şi solului, pregătirea spaţiilor pentru cultura
plantelor legumicole în sistem protejat şi forţat etc.
162
demonstrat că producţia creşte şi se obţine mai devreme, însă lucrarea este costisitoare, trebuie să se
execute la cei mai înalţi parametrii de calitate, pentru a nu fi afectată cantitatea de lumină de la
nivelul plantelor. De asemenea, în culturile protejate, se creează condiţii mai bune de umiditate,
plantele sunt ferite de acţiunea vânturilor puternice, iar producţia se obţine cu 2-3 săptămâni mai
devreme decât în câmp.
Culturile în câmp - sunt culturile care parcurg întreaga perioadă de vegetaţie în
câmp deschis, de la înfiinţare până la încheierea ciclului de vegetaţie. În această situaţie, trebuie
respectată riguros epoca de înfiinţare a culturilor, în funcţie de pretenţiile faţă de temperatură,
pentru a evita unele pierderi datorate accidentelor climatice. Se practică la toate speciile
legumicole.
Culturile adăpostite - sunt acele culturi înfiinţate pe terenuri cu adăpostire naturală
sau în perdele de protecţie realizate din plante cu talie mai mare (porumbul). O adăpostire a
culturilor legumicole poate fi realizată şi prin modelarea terenului în biloane cu panta inegală şi
plantarea pe panta adăpostită (sudică) care se şi încălzeşte mai uşor, acoperirea plantelor cu clopote
de sticlă, cu hârtie pergament etc.
După materialul folosit la înfiinţare, există două sisteme de cultură:
Culturile înfiinţate prin semănat direct - în câmp: morcov, pătrunjel, păstârnac,
sfeclă, ridichi, mazăre, fasole, dar şi în spaţii protejate (spanac, mărar, ridichi de lună, pătrunjel
etc.). Acest sistem de cultură necesită o pregătire optimă a patului germinativ, prin lucrări repetate
ale solului şi la momentul optim, precum şi folosirea de sămânţă certificată. Rezultate foarte bune
se obţin prin folosirea seminţelor drajate, la speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel).
Culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor - se execută atât în câmp cât şi în
spaţii protejate. Acestea produc mai de timpuriu, au o perioadă de vegetaţie mai scurtă (având în
vedere că răsadurile se produc în spaţii încălzite) şi se pot cultiva specii mai pretenţioase la
căldură în zone unde temperatura este mai scăzută. Se pot cultiva în solarii sau în câmp, plantarea
efectuându-se în perioada 1-10 mai pentru speciile mai pretenţioase la căldură, când pericolul
brumelor târzii a trecut. Exemple: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc. Cele cu pretenţii reduse
faţă de temperatură se pot cultiva mai devreme sau pot rămâne peste iarna în câmp, respectiv
ceapa şi usturoiul verde, salata, spanacul etc.
După modul de valorificare a producţiei, culturile legumicole se împart în:
o culturi destinate producerii legumelor necesare consumului în stare
proaspătă (morcov, pătrunjel, sfeclă, ţelină, cartof, ceapă etc.);
o culturi destinate producerii legumelor necesare industrializării (mazăre,
fasole verde, bame, tomate, castraveţi, ardei gogoşar şi iute etc).
După epoca de înfiinţare, culturile pot fi:
o extratimpurii (cele care se înfiinţează foarte devreme, la începutul
primăverii);
o timpurii (de primăvară);
o semitimpurii (de vară);
o târzii (de toamnă).
După substratul de cultură folosit, sunt:
o culturi pe sol (sistemul tradiţional de cultură);
o culturi pe diferite substraturi (minerale, organice, în soluţii nutritive).
Tehnologia actuală a cultivării legumelor în spaţii protejate, în special în sere, prevede
înlocuirea solului cu alte substraturi, aceste culturi fiind denumite şi culturi "fără sol".
Cultura legumelor fără sol se cunoaşte de multă vreme, însă nu a căpătat extindere decât în
anii '70-'80. Primele încercări de cultură a plantelor în mediu apos au fost făcute de Boyle (1666)
care a constatat că apa singură nu poate asigura creşterea plantelor. În 1784, în Italia, la Academia
Georgofili, apar scrieri privind cultura plantelor în mediul lichid. Cultura plantelor cu soluţii
nutritive a devenit posibilă mult mai târziu (1840-1842), când s-au făcut încercări ştiinţifice de
creştere a plantelor pe medii inerte, prin folosirea sărurilor minerale existente în cenuşa plantelor
(Davidescu D., 1956, 1981, 1992; Mansantini, 1987).
163
În Germania, Knopp şi Sachs au pus bazele teoretice ale culturii plantelor în soluţii nutritive
cu compoziţie controlată. În California, Gerike publică în anii 1929-1930 primele informaţii privind
cultura tomatelor în soluţii nutritive, iar în 1937-1938 a experimentat aşezarea plantelor cu
rădăcinile în soluţii nutritive şi a observat că sufereau din lipsa aerului, de unde necesitatea
recirculării soluţiei nutritive. La sfârşitul anilor 1970, în Danemarca şi alte ţări europene, a crescut
interesul pentru cultura plantelor pe alte substraturi decât solul, datorită costului foarte ridicat al
sterilizării acestuia. Cooper, în Anglia, a pus la punct tehnica de cultură pe film nutritiv (NTF), iar
în Danemarca (Staţiunea Hornum) a fost descoperită vata minerală ca substrat de cultură.
În România, au existat încercări de cultură a legumelor în soluţii nutritive în 1956
(Davidescu D.), 1965 (Savinova), 1968 (Maier), 1972 (Mănescu), 1989 (Ilie G., Ana Stănescu),
1992 (Lăcătuş V.).
În cadrul Catedrei de Legumicultură Bucureşti, după anul 1990, au existat şi există
preocupări privind cultura legumelor pe diferite substraturi de cultură (N. Atanasiu şi colab.),
producerea răsadurilor pe substraturi organice şi minerale cu soluţii nutritive (Gheorghiţa Hoza).
Cercetările privind influenţa unor substraturi organice la cultura tomatelor arată că acestea
influenţează favorabil timpurietatea şi calitatea producţiei. Rezultate bune s-au obţinut şi în
condiţiile reutilizării substraturilor, dar dezinfectate cu formalină 3%. La castraveţii tip cornişon,
folosind substraturi organice (turbă neagră 20% + turbă roşie 20% + compost forestier 40% +
rumeguş 20% şi mraniţă 50% + rumeguş 50%), comparativ cu cultura pe sol, s-a constatat că prima
variantă de substrat a dus la obţinerea celei mai ridicate producţii totale şi o calitate superioară a
fructelor, apreciată prin conţinutul în vitamina C, substanţa uscată solubilă şi totală (N. Atanasiu şi
colab).Cercetările efecuate de Apahidean Al.S. şi colab. (2008) au arătat că la cultura tomatelor în
sere, în vase cu substrat organic şi soluţii nutritive, se face o economie mare de substrat de cultură,
de apă şi îngrăşăminte, faţă de cultura pe solul serei.
Producerea răsadurilor de tomate, ardei şi vinete pe substraturi organice şi minerale, cu
soluţii nutritive, a determinat o scurtare a perioadei de obţinere a acestora faţă de martor cu 7 zile la
tomate, pe substrat de turbă şi perlit, 10 zile la ardei şi 12 zile la vinete, pe substrat de turbă.
Răsadurile produse în acest sistem au asigurat un spor la producţia timpurie (25-27% la tomate, 27-
29% la ardei şi 13-16% la vinete) faţă de martor (sistemul clasic). De asemenea, producţia totală a
crescut cu 6-8% în funcţie de specie (Gheorghiţa Hoza, 1997).
Avantajele culturii fără sol Dezavantajele culturii fără
sol
obţinerea unor producţii foarte ridicate, comparativ cu cultura pe sol. costul foarte ridicat al
Astfel, pe plan mondial, producţia de tomate a variat între 18,5 investiţiilor;
kg/m2 pe substrat de tescovină (Leoni S. şi col. 1991) şi 40,5 kg/m2 cheltuieli mari pentru
pe vată minerală (Verniand 1990); la salată 10,5 kg/m2 şi 7,7 kg/m2 asigurarea funcţionării
la andive (Molfino M. 1993), 4,12 kg/plantă la pepeni galbeni pe instalaţiilor;
substrat de turbă + perlit şi 3 kg/plantă pe vată minerală (Vincenzoni necesitatea existenţei unui
A., 1991); personal cu o pregătire
asigurarea timpurietăţii producţiei, cu influenţă benefică asupra profesională ridicată.
veniturilor realizate;
controlul riguros al stării fitosanitare a culturilor;
eliminarea cheltuielilor cu dezinfecţia solului pentru că acesta nu
mai există;
posibilitatea efectuării monoculturii;
automatizarea completă a tehnologiei de cultură;
controlul riguros al nutriţiei minerale a plantelor;
reducerea consumului de apă şi a îngrăşămintelor pe kilogramul de
substanţă uscată, limitând pierderile prin drenaj;
posibilitatea folosirii în cultura legumelor a substraturilor inerte
(pietriş, nisip, perlit);
automatizarea sistemului de fertiirigare.
164
7.2. Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol
Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor cu soluţii nutritive se face în funcţie de modul
de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, de modul cum soluţia nutritivă vine în contact cu
rădăcinile plantelor şi de recuperarea sau pierderea soluţiei nutritive.
Hidroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc direct în soluţia
nutritivă, plantele fiind susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă, muşchi vegetal sau
poliuretan. Aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor este dificilă, ceea ce necesită aerisirea şi
reciclarea soluţiei. Lipsa sau insuficienţa oxigenului favorizează procesele de anaerobioză cu
formarea unor produşi toxici, precum cei de fermentaţie alcoolică, sau se produc tulburări în
organizarea celulelor meristematice etc.
Hidrocultura este sistemul prin care plantele cresc într-un substrat inert (nisip, pietriş,
perlit), substrat organic (turbă, tescovină, fibră de cocos etc.) sau materiale plastice, umectate
periodic cu soluţii nutritive care nu se recuperează (fig. 7.1).
Aeroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul unor
tuburi de plastic, în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin pe acestea, creând astfel o
atmosferă umedă şi închisă. Este eliminat total riscul asfixierii rădăcinilor, deoarece oxigenul este în
cantitate suficientă, respiraţia rădăcinilor se desfăşoară normal, iar absorbţia elementelor nutritive
este mai bună. Aeroponica se poate practica şi pe panouri orizontale sau înclinate (fig. 7.2.a,b),
prevăzute cu orificii în care se aşează plantele şi unde se pompează soluţia nutritivă, care se
recuperează.
Sistemul de cultură pe film nutritiv (NFT) este sistemul în care plantele cresc într-o
peliculă continuă şi foarte fină de soluţie nutritivă. Termenul de "film" se foloseşte pentru a sublinia
grosimea extrem de mică a fluxului de soluţie nutritivă, care trebuie să se menţină constant pentru a
permite părţii superioare a rădăcinii să rămână în contact cu aerul. Sistemul NFT este complet
automatizat şi necesită controale riguroase pentru a asigura nutriţia corectă a plantelor.
Sistemul hidroponic plan (PPH - Plant Plane Hydroponic) este utilizat în Germania, Italia şi
Olanda. În acest sistem, soluţia nutritivă este distribuită pe sub o suprafaţă plană, nu prin tuburi şi
capilare. Plantele crescute în PPH sunt fixate în cuburi de grodan, aşezate pe o membrană specială
de poliester sau din fibre vegetale biodegradabile, aşezate între 2 straturi de film plastic. Membrana
reţine soluţia nutritivă şi apoi o pune la dispoziţia rădăcinilor. Sistemul PPH se poate instala şi pe
suprafeţe uşor înclinate, excesul de soluţie putând fi colectat în canale şi reutilizat. Acest sistem are
costuri cu circa 30% mai reduse faţă de alte sisteme, consum mic de îngrăşăminte, utilizare o
perioadă de 10 ani, asigură timpurietate şi calitate producţiei.
165
Fig.7.2 Aeroponica: a - verticală, b – oblică, 1– perete din poliester, 2 – tub de alimentare
cu soluţie nutritivă
166
Substraturi utilizate în culturile fără sol
Cercetările efectuate în acest domeniu au scos în evidenţă faptul că sistemul de culturi fără
sol se poate practica pe orice substrat organic sau anorganic, altul decât solul.
Materialele organice cele mai folosite sunt turba, compostul forestier, simple sau în amestec
în diferite proporţii, tescovina, fibra de cocos obţinută din macerarea nucilor de cocos, compostul de
frunze, subproduse de la cultura porumbului, resturi de cereale şi leguminoase.
Materialele anorganice sunt: vata minerală, perlitul, nisipul, poliuretanul, vermiculitul,
pozolana, polistirenul expandat.
167
Test de autoevaluare nr.1
a) Care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole?
169
Tabelul 7.1.
Plante premergătoare pentru culturile de legume
Nr. crt. Cultura Foarte bune Bune Acceptabile Contraindicate
1. Ardei lucernă, trifoi rădăcinoase bulboase solano-fructoase, cartofi
2. Bame varză timpurie rădăcinoase bulboase -
3. Bob tomate, ardei cereale păioase cartofi mazăre, fasole
4. Ceapă mazăre, fasole tomate, ardei, vinete vărzoase, bostănoase bulboase, rădăcinoase
5. Castraveţi varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase
6. Conopidă bostănoase, leguminoase, solano-fructoase bulboase rădăcinoase vărzoase
7. Dovlecei lucernă, trifoi, mazăre, fasole bulboase, rădăcinoase vărzoase, cartofi bostănoase
8. Fasole tomate, ardei, varză, rădăcinoase varză timpurie, verdeţuri cereale păioase, mazăre, fasole şi alte leguminoase
porumb, fl. soarelui
9. Gulioare fasole, mazăre cartofi, tomate castraveţi vărzoase
10. Mazăre orice cultură care eliberează terenul toamna nu foarte târziu
11. Morcov, păstânac varză, tomate, castraveţi cartofi, cereale de mazăre rădăcinoase
toamnă
12. Pătrunjel de rădăcină tomate, ardei catraveţi, cartofi cereale păioase, -
floarea soarelui
13. Pepeni galbeni varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase
14. Pepeni verzi leguminoase perene desţelenite mazăre, fasole varză, cartofi -
15. Vinete lucernă, trifoi desţelenite păstăioase, bostănoase bulboase, rădăcinoase solano-fructoase, cartofi
16. Praz mazăre, fasole tomate, ardei, vinete bostănoase, vărzoase bulboase
17. Ridichi tomate, castraveţi cartofi, ardei, vinete leguminoase rădăcinoase, vărzoase
18. Salată ardei, vinete, castraveţi tomate, cartofi rădăcinoase, bulboase culturi erbicidate cu produse
neselective
19. Spanac mazăre, fasole, cartofi tomate, rădăcinoase ardei, vinete, ceapă, culturi erbicidate cu produse
praz neselective
20. Tomate lucernă şi trifoi, mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase, cereale, culturi erbicidate cu triazinice
secară masă verde
21. Ţelină de rădăcină tomate, ardei, vinete bostănoase, cartofi verdeţuri rădăcinoase, bulboase
22. Varză de vară mazăre, fasole, tomate cartofi timpurii, bulboase -
rădăcinoase
23. Varză de toamnă mazăre, fasole cartofi timpurii, spanac, solano-fructoase -
salată
24. Varză roşie lucernă, bostănoase cartofi, mazăre, fasole bulboase, tomate -
170
Tabelul 7.2.
Schemă de asolament pentru specii legumicole destinate
consumului în stare proaspătă
Anul/ 1 2 3 4
Sola
I Solanacee Bostănoase Vărzoase Cartofi timp. +
fasole de toamnă
II Bostănoase Vărzoase Cartofi timp. + Solanacee
fasole de toamnă
III Vărzoase Cartofi timp. + Solanacee Bostănoase
fasole de toamnă
IV Cartofi timp. + Solanacee Bostănoase Vărzoase
fasole de toamnă
Tabelul 7.3.
Schemă de asolament pentru culturi destinate industrializării
Anul/ 1 2 3 4
Sola
I Tomate Mazăre + varză Castraveţi Rădăcinoase
toamnă
II Mazăre + varză Castraveţi Rădăcinoase Tomate
toamnă
III Castraveţi Rădăcinoase Tomate Mazăre + varză
toamnă
IV Rădăcinoase Tomate Mazăre + varză Castraveţi
toamnă
Tabelul 7.4.
Schemă de asolament cu solă săritoare
Anul/ 1 2 3 4
Sola
I Tomate Varză Morcov Lucernă
II Varză Morcov Tomate Varză
III Morcov Tomate Varză Morcov
IV Lucernă Lucernă Lucernă Tomate
Tabelul 7.5.
Schemă de asolament pentru zona I în sistem irigat
Anul/ 1 2 3 4 5
Sola
I Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi
timpurii
II Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi Solanacee
timpurii
III Vărzoase Bostănoase Cartofi Solanacee Rădăcinoase
timpurii
IV Bostănoase Cartofi Solanacee Rădăcinoase Vărzoase
timpurii
V Cartofi Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase
timpurii
171
Tabelul 7.6.
Schemă de asolament pentru zona a II-a
Anul/ 1 2 3 4 5
Sola
I Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase
II Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee
III Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase
IV Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase
V Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase
Tabelul 7.7.
Schemă de asolament pentru zona a III-a
Anul/ Sola 1 2 3 4
I Varză Rădăcinoase Păstăioase Bulboase
II Rădăcinoase Păstăioase Bulboase Varză
III Păstăioase Bulboase Varză Rădăcinoase
IV Bulboase Varză Rădăcinoase Păstăioase
În solarii, culturile succesive joacă un rol deosebit, constituind o cale de folosire eficientă a
acestora. Se cultivă un număr restrâns de specii considerate principale: tomate, ardei, vinete,
castraveţi, fasole pentru păstăi, iar ca specii secundare se cultivă verdeţurile, ridichiile de lună,
gulioarele. Cultivarea terenului din solarii o perioadă cât mai lungă şi respectarea tehnologiei de
cultură a speciilor legumicole poate conduce la obţinerea unor importante cantităţi de producţie
(tabelul 7.9).
173
Tabelul 7.9.
Scheme de culturi succesive în solarii
174
Fig. 7.3 Succesiuni de culturi legumicole în sere (V. Voican, 1988)
175
asocierea culturilor pe suprafeţe mici unde lucrările se execută de
obicei manual;
aplicarea substanţelor fitosanitare să se facă cu mult discernământ,
pentru a nu fi afectată una sau alta dintre culturi şi fără să se
înregistreze fenomene de poluare a produselor şi solului;
alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor principale cu distanţe
mai mari între rânduri, pentru a permite culturii secundare să se
planteze de-a lungul rândurilor culturii principale şi a beneficia de
lumină şi spaţiu de nutriţie corespunzător;
cultura secundară să aibă perioadă scurtă de vegetaţie, în aşa fel
încât să nu stânjenească cultura principală şi să elibereze terenul,
când cultura principală acoperă solul cu aparatul foliar;
plantele să extragă apa şi elementele minerale din straturi diferite
ale solului, pentru a evita sărăcirea acestuia pe o anumită adâncime.
Culturile secundare (salată, ridichi de lună) au o înrădăcinare
superficială, iar cele de bază (tomate, ardei, vinete etc.) au o
înrădăcinare profundă;
alegerea speciilor cu habitus diferit pentru a nu se stânjeni reciproc;
se necesită un consum mai mare de forţă de muncă faţă de alte
sisteme de cultură, datorită densităţii mari;
creşte consumul de apă şi de elemente nutritive, de aceea se
administrează cantităţi mai mari de îngrăşăminte la pregătirea
terenului.
Tabelul 7.10.
Culturi asociate de legume în câmp
(Stan N, 1999)
Cultura de bază Cultura asociată
Tomate timpurii Salată timpurie
Tomate timpurii Ridichi de lună
Tomate timpurii Varză şi conopidă timpurie
Castraveţi Salată şi fasole de grădină
Castraveţi Ceapă sau usturoi verde
Castraveţi Ridichi de lună
Morcov Ridichi de lună
Vinete Gulioare
176
Fig. 7.4 Culturi asociate de salată şi ceapă
177
speciile legumicole să nu fie rapace;
să nu aibă talie mare, pentru a evita umbrirea culturii de bază;
să suporte tratamentele fitosanitare care se aplică la pomi sau
viţa de vie;
să nu se întindă pe sol (pepeni, dovleci), pentru a nu înăbuşi
Principiile întocmirii pomii şi viţa de vie prin întindera vrejilor;
culturilor intercalate: să nu fie mari consumatoare de elemente nutritive;
să contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii solului (mazăre,
fasole);
să se înfiinţeze după scheme care să permită intrarea utilajelor
mecanice printre rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru
executarea lucrărilor de îngrijire;
să nu fie mari consumatoare de apă.
Dintre speciile legumicole care se pretează la acest sistem sunt: rădăcinoasele (morcov,
pătrunjel, păstârnac, sfeclă), bulboasele (ceapă de arpagic, usturoi), leguminoasele (mazăre, fasole,
bob), vărzoasele (varză roşie, varză albă, conopidă, gulie etc.), tomate, ardei, castraveţi, bame
(tabelele 7.11., 7.12., fig. 7.5., 7.6.).
Tabelul 7.11.
Culturi de legume intercalate în plantaţiile pomicole tinere
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare
Semănat în Plantat, semănat în (cm)
răsadniţă câmp
Tomate 15-20.03 5-15.05 95-70-70-70-95/25
de vară
Varză 25.02-15.03 10-30.04 95-70-70-70-95/40
de vară
Fasole 20.04-10.05 100-60-40-40-60-100/5
de grădină
Morcov 1-25.03 100-60-40-40-60-100/4
Ceapă 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5
Usturoi 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5
De reţinut faptul că amplasarea culturilor legumicole se face pe mijlocul intervalului dintre
rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru a primi lumina necesară, iar când coroana pomilor
umbreşte o suprafaţă mare, se renunţă la cultura legumelor. În plantaţiile pomicole cu distanţe mari
între rânduri, înfiinţarea culturilor se poate face mecanizat.
Tabelul 7.12.
Culturi de legume intercalate în plantaţiile tinere de viţă de vie
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare
Semănat în Semănat, plantat în (cm)
răsadniţă câmp
Salată 10-15.02 10-15.03 55-30-30-30-55/20
Spanac - 1.03-10.04 55-30-30-30-55/5
Mazărede grădină - 1.03-10.04 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5
Fasole de grădină - 25.04-10.05 60-40-40-60/5
Morcov - 1-25.03 55-30-30-30-55/4
Varză timpurie 20.1-10.02 10-30.03 75-50-75/40
Conopidă timpurie 20.1-10.02 15-30.03 75-50-75/40
Tomate de vară 5-15.03 5-15.05 75-50-75/25
Ceapă de arpagic - 10-30.03 55-30-30-30-55/5
Usturoi - 1-30.03 55-30-30-30-55/5
178
Fig. 7.5 Culturi intercalate în plantaţiile pomicole
179
Test de autoevaluare nr.2
a) Care sunt principiile întocmirii asolamentului legumicol?
Tabelul 7.13.
Regimul de irigaţie, fără aportul pânzei freatice, pentru zona Bucureşti
(Dumitrescu M., Ianoşi S., 1973)
Cultura Norma (m3/ha) Numărul de
de irigare de udare udări
Tomate timpurii 2800 400 6-7
Tomate de vară 4000 400 8-10
Ceapă 2000 400 4-5
La tomatele pentru industrializare (1982), la I.C.L.F. Vidra (Buzescu D.), la S.C.L. Arad
(Hălmăgeanu L.) şi S.C.L. Işalniţa (Păunel I.), pe sol aluvional cu textură luto-nisipoasă, erbicidat
cu Treflan 24 EC înainte de plantare 3 l/ha, fertilizat cu 40 kg s.a/ha N, 80 kg s.a/ha P 2O5 şi 40 kg
s.a./ha K2O, pentru obţinerea unei producţii de 85 t/ha, s-a udat cu 250-450 m3/ha în 6-9 udări,
pentru realizarea la adâncimea de 50-70 cm a unui plafon minim de 50% din IUA, până la începutul
formării fructelor din prima inflorescenţă, şi de 70% din IUA după aceea.
181
Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de
absorbţie în:
plante legumicole cu consum redus şi capacitatea foarte bună de absorbţie,
care prezintă un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov,
pătrunjel, păstârnac, pepeni verzi şi galbeni, tomate etc.
plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a
apei prin rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular
superficial, un aparat foliar care pierde excesiv apa prin evapotranspiraţie
(castravetele).
plantele legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de
absorbţie, se caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin
frunze pierd o mare cantitate de apă. Din această grupă fac parte: sfecla roşie
şi cartofii timpurii.
plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a
apei, se caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular
superficial (ceapa).
182
n - norma de udare;
H - adâncimea de udare în raport cu adâncimea rădăcinilor în sol (m);
Gv- greutatea volumetrică a stratului de udare (t/m3);
C - capacitatea de câmp pentru apă (%);
P - provizia (rezerva) momentană de apă a solului (%).
În general, norma de udare este de 250-500 m3/ha în funcţie de specie, de perioada când se
aplică, de fenofază etc.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi
legumicole, în decursul perioadei de vegetaţie, şi rezultă ca produs dintre norma de udare şi
numărul udărilor. Variază între 1000-1500 m3/ha, la speciile cu perioadă scurtă de vegetaţie, şi
4000-5000 m3/ha, la cele cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase faţă de apă (varză, tomate,
ardei, vinete, castraveţi etc.).
Se determină după formula:
M = (E + T) + Rf - Ri - Pv, m3/ha, în care:
183
Tabelul 7.14
Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de
favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră
(Cenuşe Maria, 2001)
Norma de irigaţie
Zona Climat Cultura Lunile
m3/ha IV V VI VII VIII IX
I mediu Tomate 3200 - 1x400 2x400 2x500 2x500 -
secetos 4500 - 2x500 2x500 3x500 2x500 -
Ardei 3700 - 2x300 3x400 3x400 1x400 1x300
gras 6600 - 2x400 4x500 4x500 1x500 2x400
Ceapă 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 - -
2900 1x400 2x500 2x500 1x500 - -
II mediu Tomate 2300 - 1x300 2x400 2x400 1x400 -
secetos 3000 - 2x300 2x400 2x400 2x400 -
Ardei 3300 - 2x300 2x400 3x400 1x400 1x300
gras 4900 - 3x300 3x400 3x400 2x400 2x400
Ceapă 900 - 1x300 1x300 1x300 - -
1200 - 2x300 1x300 1x300 - -
184
Tabelul 7.15
Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de
favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră
(Buzescu D., 1989)
Norma de irigaţie
Zona Cultura Lunile
3
m /ha IV V VI VII VIII IX
I Tomate 3200 - 1x400 2x400 2x500 2x500 -
4500 - 2x500 2x500 3x500 2x500 -
Ardei 3700 - 2x300 3x400 3x400 1x400 1x300
gras 6600 - 2x400 4x500 4x500 1x500 2x400
Ceapă 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 - -
2900 1x400 2x500 2x500 1x500 - -
II Tomate 2300 - 1x300 2x400 2x400 1x400 -
3000 - 2x300 2x400 2x400 2x400 -
Ardei 3300 - 2x300 2x400 3x400 1x400 1x300
gras 4900 - 3x300 3x400 3x400 2x400 2x400
Ceapă 900 - 1x300 1x300 1x300 - -
1200 - 2x300 1x300 1x300 - -
Numărul udărilor este dat de raportul dintre norma de irigare şi norma de udare şi depinde
de frecvenţa precipitaţiilor care cad în zona respectivă, în timpul perioadei de vegetaţie a culturilor,
şi rata evapotranspiraţiei. De asemenea, numărul udărilor depinde de durata perioadei de vegetaţie a
culturilor. Astfel, la salată şi spanac se aplică 2-3 udări, iar la tomate, ardei, vinete, varză, conopidă,
castraveţi etc., se pot aplica 8-10 udări, în funcţie de natura solului.
Intervalul dintre udări reprezintă perioada dintre 2 udări succesive. Depinde de pricipitaţii.
Astfel, la o ploaie de 10 l/m2, udarea poate fi amânată cu 2-3 zile, iar în cazul în care cantitatea de
apă din precipitaţii depăşeşte 20 l/m2, udarea nu mai este necesară. Intervalul dintre udări este
influenţat şi de temperatură, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de adâncimea pânzei freatice etc.
Se calculează după formula:
T = m (E + T) - P, zile; în care:
Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică de
acţiune sau cu duze. Are mare aplicabilitate la culturile protejate şi mai puţin în câmp unde, datorită
vântului, uniformitatea udării nu este întotdeauna foarte bună. Presiunea de lucru a instalaţiei este
mică, 1-2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de conducte de
plastic (în special în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului. Datorită diametrului
mic al duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină impurităţi mecanice
(pământ, nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot colmata sistemul şi afectează calitatea
udării.
Avantaje Dezavantaje
o asigură o bună răsărire a speciilor legumicole cu o necesită filtrarea apei, chiar dacă este mai
seminţe mici; redusă decât la picurare;
o consumul de apă este mai redus; o creşterea umidităţii aerului, ceea ce duce
o reduce consumul de forţă de muncă; la apariţia bolilor;
o asigurarea unui drenaj optim al apei şi se evită o efectul tratamentelor fitosanitare scade
spălarea sărurilor în profunzimea solului;
după fiecare irigat, ceea ce duce la
o uniformitatea udării în proporţie de 90% asigură
culturilor un grad ridicat de uniformitate; creşterea numărului acestora;
o permite irigarea în timpul zilei, deoarece o solul se tasează etc.
microaspersorul este foarte aproape de sol;
o posibilitatea schimbării duzelor, a
microaspersoarelor, pentru creşterea sau
reducerea suprafeţei de udare;
o controlul mult mai uşor al microaspersoarelor,
faţă de picurătoarele de la udarea prin picurare.
187
Irigarea prin picurare
Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând
economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor
picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi nu
pe intervalul dintre rânduri. Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului, se
folosesc picurători cu diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de
picurare, apa circulă pe verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune, formând
o zonă umedă de sol, relativ sferică (fig. 7.8.).
Fig. 7.8 Udarea prin picurare: stânga – prea mult, mijloc – normal,
dreapta - insuficient
188
Tabelul 7.16
Cheltuieli efectuate la irigarea clasică şi prin picurare
Elementul economic Sistemul clasic Irigarea prin
picurare
Energie electrică, kw/lei 400/2 100/0,5
Îngrăşăminte chimice, lei/kg 150/7,5 75/3,7
Praşile manuale, număr/lei 6/9 2/3
Tratamente fitosanitare, 8/16 4/8
număr/lei
Total cheltuieli 34,5 15,2
Total venituri 500 700
Sistemul de udare este independent de alte verigi tehnologice care se aplică în cultură,
sistemul fiind compatibil şi cu folosirea mulciului de folie de plastic, când reţeaua de distribuţie a
apei este amplasată sub folie.
Apa de irigare, pentru acest mod de distribuţie, trebuie să se încadreze în anumiţi parametri,
pentru a evita colmatarea şi disfuncţionarea sistemului. Dintre problemele care apar în funcţionarea
sistemului de udare prin picurare, cea mai importantă este colmatarea, datorată unor cauze fizice,
chimice sau biologice.
Colmatarea fizică este cauzată de particulele grosiere care se găsesc în suspensie în apă sau
de depunerile lente de argilă şi nisip în reţeaua de distribuţie. De asemenea, blocarea conductelor se
poate face de unele insecte care se împupează, atât în timpul exploatării sistemului, cât mai ales în
afara campaniei de udare.
Colmatarea chimică constă în precipitarea unor săruri pe diverse segmente ale circuitului,
dar mai ales la îmbinări. Riscul este mai mare dacă pH-ul apei este bazic sau conţinutul în săruri
este peste 2000 ppm. Un pH în jur de 6 şi conţinutul în săruri sub 500 ppm asigură o exploatare
eficientă a sistemului. Colmatarea cu calciu şi fier este cea mai frecventă. Dacă conţinutul în fier
este mai mare de 1,5 ppm, riscul de colmatare este mare, iar dacă trece de 3 ppm, nu este economică
proiectarea sistemului de udare prin picurare.
Colmatarea biologică este datorată prezenţei microorganismelor în apă (bacterii, ciuperci,
alge). Acestea au o capacitate foarte mare de înmulţire, chiar după trecerea prin instalaţia de filtrare.
La un conţinut de peste 50000 bacterii la 1 ml apă, riscul este foarte mare.
Evitarea problemelor de colmatare, sau cel puţin reducerea lor, se poate realiza prin filtrarea
apei la intrarea în sistem. Se pot folosi mai multe filtre dispuse în ordine, dar cea mai eficientă staţie
de filtrare este alcătuită din: filtru centrifugal pentru impurităţile mari (peste 1,1 mm), filtrul cu
nisip, cu o grosime de circa 60 cm, prevăzut cu posibilitatea de autocurăţare prin inversarea
circuitului apei, şi un filtru fin cu element filtrant textil, fixat într-o carcasă de plastic sau inox, tip
sită (pentru reţinerea particulelor de 100-120 m).
Pentru decolmatarea sistemului de depunerile calcaroase, se fac tratamente cu acid nitric
189
(36° B), în concentraţie de 2-3 ppm, de câteva ori pe sezonul de vegetaţie.
Deferizarea constă în precipitarea fierului prin intermediul unui oxidant şi eliminarea
precipitatului prin filtrare. Deoarece este un sistem destul de costisitor, oxidarea fierului se poate
face şi natural, în aer liber, prin recircularea apei.
Alegerea unuia sau altuia dintre sistemele de irigare depinde de următoarele aspecte:
- economice - capacitatea de investiţie şi timpul de amortizare;
- resursele umane - calificarea şi retribuţia personalului necesar;
- tehnice - sursa de apă (sursa de apă, presiunea disponibilă, calitatea şi
preţul apei), solul (însuşiri, higrometrice, profil pedologic), climat
(temperatura în lunile calde şi consumul maxim de apă, vânturile
dominante pentru aspersie şi microaspersie), cultura etc.
În ceea ce priveşte eficienţa valorificării apei, se poate ţine seama de faptul că pentru
aceleaşi nevoi ale plantelor, comparativ cu udarea pe brazde (luată ca reper 100%), udarea prin
irigare foloseşte 70% apă, iar irigarea prin picurare numai 40%.
Principalele caracteristice ale sistemelor de irigare şi eficienţa valorificării apei sunt
prezentate în tabelele 7.17, 7.18.
Tabelul 7.17.
Caracteristicile principalelor sisteme de irigare
Organizarea lucrului şi forţa de
Sistemul muncă necesară Observaţii
Aspersia - accesul nu este posibil 24 ore - spălarea produselor
- determinarea pierderilor de apă după udare; fitosanitare, risc de
prin metoda bilanţului; - personal mediu calificat, 2 contaminare cu boli, trebuie
- debitul de distribuţie mic, ore/ha şi schimb evitate orele foarte calde,
corelat cu însuşirile solului; sensibilitate la vânt
- risc de eroziune, şiroire,
bătătorire
Microaspersia cu aspersoare - necesită apă filtrată, greu de - aceleaşi probleme
- bilanţ hidric şi tensiometric; întreţinut; fitosanitare;
- necesită perioade lungi de udare - timp de udare mare - sensibilitate la vânt
şi este greu de respectat dozajul care poate da neuniformitate la
apei; udare
- efectul asupra solului redus
Microaspersia cu duze - personal calificat; - uşor adaptabilă la
- se utilizează preponderent în - 2-4 ore/ha/săpt.; solurile mijlocii;
spaţii protejate; -verificarea periodică a - apă filtrată;
- control tensiometric; sistemului; - necesită o poziţionare
- greu de stabilit dozajul, saturaţie -parcela rămâne practicabilă. orizontală a rampei şi a
rapidă la suprafaţa solului
duzelor.
Picurarea - asigură o foarte bună udare; - apă de calitate;
- control cu tensiometru; - verificarea calităţii apei şi - însuşirile solului sunt
- folosire eficientă a apei, reduce debitul picurătoarelor; foarte importante, nu se
la minimum evaporarea; - independenţă între udare şi alte practică pe sol argilos sau
- necesită controlul picurătoa- lucrări. nisipos;
relor pentru asigurarea unifor-
- filtrarea apei
mităţii.
Irigarea pe brazde - cea mai costisitoare ca forţă de - probleme fitoanitare
- control prin bilanţ hidric; muncă; prin favorizarea răspândirii
- consum mare de apă; - nu se poate auto-matiza; bolilor şi buruie-nilor;
- control cu tensiometru sau cu - parcele neprac-ticabile 24-36 - cere sol orizontal şi
tija pentru controlul udării. ore. nivelat.
190
Tabelul 7.18.
Eficienţa valorificării apei la irigarea prin picurare, brazde şi
aspersie, la unele legume pentru zona Bucureşti, în kg/m3
(după O. Drăgănescu, 1996)
Cultura Metode de irigare
Brazde Aspersie Picurare
Tomate solar 18 - 23
Tomate câmp - 8 10
Ardei gogoşar - 4 5
Bame - 0,88 1,46
191
7.6. Fertilizarea culturilor legumicole
Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar, datorită
gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea hranei prin
aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele fertilizante, echilibrul
dintre acestea şi factorii de vegetaţie.
Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe, solide
sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aerienă a plantelor, în scopul creşterii gradului de fertilitate
al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea producţiei şi a calităţii
acesteia etc.
În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte:
o îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate);
o îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente).
Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul,
sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc
structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine
comparativ cu cele chimice etc.
Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba,
gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.
Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi provine
din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent, eliberând
elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de bază. Cantitatea
de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii protejate), de gradul de
fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura acumulării, gunoiul de grajd
se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de 1,5-1,8 m şi lungimea variabilă, în
funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat.
Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai bun
gunoi este cel de păsări, care conţine 50% substanţă uscată, 0,6-3% azot, 1-1,8% fosfor, 0,8-1%
potasiu şi 2,25% calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35-40% substanţă uscată şi 0,7-1,6% azot,
0,2-0,4% fosfor, 0,7-0,9% potasiu, 0,6-1% calciu şi cel de cabaline, cu 30-35% substanţă uscată şi
0,5-0,7% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,5-0,7% potasiu şi 0,6-1% calciu. Gunoiul de bovine are un
conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline, în plus conţine magneziu 0,1-
0,2% (L. Stoian şi colab., 1998).
Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2-3 ani. Se
caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7-2% azot, 0,3-1,2% fosfor,
0,8-0,9% potasiu, 0,35% calciu, D.Davidescu, 1992). Se foloseşte în principal la pregătirea
amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de reţinere a apei şi un
anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea locală, odată cu
semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10-15 t/ha.
Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a
resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau
substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă de vie, de paie etc.
materiile prime să fie foarte bine descompuse şi
Indiferent de substanţele nutritive să treacă în forme uşor asimilabile;
materialele din care să prezinte raportul C/N între 12 şi 15 (Davidescu 1992);
provin, composturile să nu conţină metale grele sau bor în exces (atenţie la
trebuie să compostul provenit din resturi menajere);
îndeplinească unele să prezinte culoare închisă;
condiţii şi anume: să provină din resturi vegetale sănătoase; acolo unde s-au
semnalat atacuri de boli sau dăunători, resturile vegetale se
ard pentru a limita răspândirea acestora etc.;
să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători.
192
Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii
resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între 3,8-5,0
şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8-1,3% azot, 0,06-1,15% fosfor, 0,02-0,1% potasiu).
Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor, dar se
foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi floricole, după o
perioadă de compostare.
Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate foarte
bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în cursul perioadei
de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de bază la pregătirea
compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial).
Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile legumicole,
aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2-3 părţi de apă. Se colectează în bazine special
amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de fermentare a gunoiului. Conţine
0,2-0,4% azot, 0,03% fosfor, 0,4-0,6% potasiu. Se aplică cu maşini speciale şi pe vreme mai rece,
pentru a reduce pierderile de azot.
Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30-40 kg azot, 20-25 kg fosfor şi
70-100 kg potasiu (Lăcătuş, 2000).
Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică de
reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase (lupin,
măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3-4 săptămâni, se
încorporează superficial, prin discuire la 10-12 cm (Stoian, 2005).
Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în elemente
nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului, încetinirea
procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii microorganismelor,
reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale solului etc. În medie,
îngrăşămintele verzi conţin: 15-30% substanţă uscată, 0,5-0,6% azot, 0,1-0,2% fosfor, 0,2-0,6%
potasiu, 0,4-0,6% calciu etc.
Alte îngrăşăminte organice cu aplicare mai restrânsă sunt: deşeurile de lână, făina de peşte,
făina de oase şi coarne, sângele uscat etc., a căror compoziţie este redată în tabelul 7.20.
Tabelul 7.20
Conţinutul în elemente minerale a unor îngrăşăminte organice
(Odet şi colab., 1980)
Îngrăşământul Conţinut, din materia proaspătă (5%) Doza kg/ha
N P2O5 K2O CaO MgO
Deşeuri de lână 3-9 0,5 2 0,5 - 400-1500
Făină de peşte 4-10 7 - 8,5 0,5 300-1000
Guano de Peru 16 10 2 - - 200-400
Făină de coarne 12-15 1 - 2,5 - 200-600
Făină de oase 2-4 16-20 - 33 0,5 300-500
Sânge uscat 10-13 2 1 0,5 - 200-500
193
Tabelul 7.21
Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură
(D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992)
Denumirea Conţinutul în s.u.(%) Doza, kg/ha
îngrăşământului N P2O5 K2O câmp solarii sere
Îngrăşăminte simple cu azot
Azotat de amoniu 33-35 - - 300-600 350-500 400-1000
Azotat de sodiu 16 - - 200-400 250-500 -
Sulfat de amoniu 21 - - 100-150 100-150 200-500
Uree 46,6 - - 100-150 100-150 100-200
Îngrăşăminte simple cu fosfor
Superfosfat - 16- - 300-500 300-500 800-1000
simplu 22
Superfosfat - 38- - 350-500 150-175 350-450
concentrat 50
Făina de fosforită - 20- - 500-750 - -
34
Îngrăşăminte simple cu potasiu
Clorura de potasiu - - 58-62 100-150 - -
Sare potasică - - 38-44 200-250 - -
Sulfat de potasiu - - 20-40 200-250 250-300 250-400
Îngrăşăminte complexe binare
Complex I 21 54 - 200-300 150-200 250-300
Complex II 16 48 - 350-400 200-300 300-500
Fosfat de uree 17 44 - 200-300 150-300 200-400
194
Tabelul 7.22
Îngrăşăminte chimice cu microelemente
Microelementul Îngrăşământul Conţinut s.a.% Doza Cultura
kg/ha
Fe Sulfat feros 20,1 0,04- Majoritatea
FeSO4·7H2O 0,08%+1,5 var culturilor
nestins
B Acid boric 17,5 0,01% Sfeclă, varză,
H3BO2 tomate
Borax 11,3 0,1%
Cu Sulfat de cupru 25,9 0,1% Majoritatea
Cenuşă de 0,3-1,5 400-500 culturilor
pirită
Mn Sulfat de Mn 24,6 40-50 Idem
Zgura de 9,15 300-400 Idem
feromanganat
Zn Sulfat de zinc 22,8 0,2% Idem
195
Tabelul 7.23
Doze orientative de gunoi de grajd aplicate la culturile legumicole (Dumitrescu şi colab.,
1998, t/ha)
Cultura Soluri aluvionale şi brun roşcate
H x V 2% H x V 2-4% H x V 4%
Tomate timpurii 40-50 35-40 2+-25
Tomate vară-toamnă
Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30
Vărzoase 40-50 30-40 20-30
Castraveţi, pepeni, 30-40 20-30 10-20
dovlecei
196
o extraradiculară (foliară).
Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol şi
încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate, care se
distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă tulpina şi ţinând
cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe cultivator putând fi
montat echipamentul de fertilizare. Terenul trebuie să fie reavăn. Cu rezultate foarte bune se
folosesc soluţiile de îngrăşăminte organice (mustul de gunoi de grajd) sau de îngrăşăminte chimice,
aplicate pe rigole sau prin aspersiune (în ultimul caz fiind absolut obligatoriu spălarea plantelor).
Numărul fertilizărilor este de 3-4, la speciile cu perioadă lungă de vegetaţie, şi o fertilizare la cele
cu perioadă scurtă (verdeţuri).
Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea
acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc îngrăşăminte de
tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să depăşească 1-1,5%, altfel
devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca plantele să
fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente.
Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje:
o consum redus de îngrăşăminte;
o previne apariţia carenţelor în elemente nutritive;
o se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare;
o au o eficienţă sporită.
Factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare:
specia: plantele dicotiledonate au o capacitate mai mare de absorbţie decât cele
monocotiledonate;
vârsta plantelor: plantele tinere, cu creştere intensă, manifestă o capacitate de
absorbţie mai mare, spre deosebire de plantele mature, la care cuticula este mai
groasă, ceea ce îngreunează absorbţia;
starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive: absorbţia este mai mare la
plantele slab aprovizionate decât la cele bine aprovizionate, pe cale radiculară;
tipul de îngrăşământ şi concentraţia acestuia: se folosesc îngrăşăminte de tip foliar,
iar concentraţia diferă cu specia şi produsul folosit; la aceeaşi concentraţie, absorbţia
este mai bună pe cale radiculară, decât prin frunză, datorită grosimii cuticulei;
temperatura şi lumina: absorbţia elementelor nutritive este corelată direct cu
temperatura, până la atingerea temperaturii optime. Temperatura foarte ridicată
determină reducerea umidităţii relative, ceea ce influenţează negativ circulaţia
elementelor în plantă. Datorită acestui fenomen, trebuie reţinut faptul că absorbţia
elementelor din îngrăşămintele foliare este mai bună noaptea, dimineaţa sau seara.
Lumina intensă stimulează activitatea metabolică, inclusiv absorbţia elementelor
nutritive;
precipitaţiile: dacă după efectuarea fertilizării foliare plouă, efectul se reduce
proporţional cu cantitatea de apă cazută, până la anularea efectului acesteia.
Există o serie de produse specifice pentru aplicarea foliară, prezentate sub formă solidă sau
lichidă, care au în componenţă macro, micro şi oligoelemente (Agroleaf, Nitrophoska, Murtonik,
Microfert, Kemira etc.). De asemenea, se utilizează şi produse pe bază de extract de plante, care
îmbină efectul fertilizant cu cel de biostimulator, asigurând timpurietate şi producţie ridicată
(Bionat, Cropmax, Megafol).
Fertilizarea foliară se aplică în toate sistemele de cultură a plantelor legumicole, cu
precădere în spaţiile protejate, la interval de 10-15 zile, folosind 600-800 l soluţie/ha. Compoziţia
chimică a îngrăşămintelor foliare preparate industrial este diferită, în funcţie de produsul comercial
(tabelul 7.24.)
Fertilizarea, în special cu îngrăşăminte chimice, poate avea şi efecte nedorite asupra calităţii
produselor obţinute. Îngrăşămintele cu azot, în exces, produc poluarea legumelor, cu efecte negative
197
asupra organismului uman. Nitraţii se pot combina cu hemoglobina din sânge, rezultând
methemoglobina, care nu mai transportă oxigenul ducând chiar la moarte, în special a copiilor.
Iarna, lumina şi temperatura scăzută determină un consum lent al azotului, astfel încât se
acumulează nitriţi. Legumele care acumulează o cantitate mai mare de nitriţi sunt rădăcinoasele şi
verdeţurile. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în plantă este diferită, aşa cum reiese din fig. 7.9.
198
Tabelul 7.24
Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte foliare
Conţinut în: Denumiri comerciale
F-411 F-141 F-231 F-011 Folifag Polimet
Azot g/l 180 35 80 - 75 120
Fosfor g/l 35 200 130 130 60 62
Potasiu g/l 40 40 40 130 48 80
Fier g/l 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,1 1
Zinc g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,4-0,6 0,4-0,6 0,04-0,08 0,5
Mangan g/l 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,1 1
Cupru g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,02 0,1
Cobalt g/l 0,008- 0,008- 0,008- 0,008-0,012 0,0015 0,001
0,012 0,012 0,012
Bor g/l 0,1 0,1 0,1 0,1 0,15 0,1
Molibden g/l 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,007 0,05
Sulf g/l 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,5 Urme
Magneziu 0,15-0,2 0,15-0,2 0,1 0,15-0,2 0,1-0,2 1
g/l
Vanadium Urme Urme Urme Urme 0,001 Urme
g/l
Culoarea verde brună brună verde verzuie albastră
Salata conţine de 2 ori mai mulţi nitraţi când este cultivată în seră, decât în câmp. Reducerea
acumulărilor de nitraţi la salată şi gulioare se realizează prin (Gabriela Boor, Adriana Alexandru,
1997):
o stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, în echilibru cu celelalte elemente;
o corelarea consumului de azot cu absorţia plantelor;
o folosirea îngrăşămintelor complexe solubile cu lignosulfonaţi şi substanţe
care duc la diminuarea conţinutului de azot nitric din plante;
o stabilirea momentului optim de aplicare a îngrăşămintelor foliare corective
(îngroşarea tulpinii la gulioare, faza de rozetă la salată, iar ultimul tratament
cu 12 zile înainte de recoltare);
o folosirea didinului ca inhibitor de nitrificare şi fertilizant lent şi a naftenaţilor
de potasiu.
Conţinutul maxim admis de nitraţi şi nitriţi din unele produse legumicole este în tabelul
7.25.
Tabelul 7.25.
Conţinutul de nitraţi şi nitriţi la unele specii legumicole
(ICE Fruct Export Romagzimex)
Produsul Nitraţi (NO3) Nitriţi (NO2)
ppm ppm
Salată 1000-3000 10
Gulioare 600-2500 10
Fasole 300 5
Varză 600-2000 10
Tomate 200 5
Castraveţi 200 5
Ardei 200 5
Aplicarea echilibrată, la tomate, a azotului în doză de 15-30 g/m2, odată cu fosforul (30
2
g/m ), stimulează creşterea producţiei, scade cantitatea de nitraţi din frunze şi scade procentul de
fructe necomerciabile (Cantarelo L., 1997, citat de Burzo I., 2000).
199
La unele specii vărzoase, aplicarea azotului în cantităţi de 80-120 kg/ha s.a., a dus la
creşterea conţinutului în nitraţi cu 44% la broccoli şi 35% la conopidă (Lisiewska, Kmiecik, 1996).
Şi la morcov, acumularea nitraţilor creşte odată cu mărirea dozelor de îngăşăminte aplicate. Astfel,
la plantele nefertilizate cu azot, conţinutul de nitraţi a fost de 252 ppm şi a crescut de peste 2 ori
(564 ppm) la aplicarea a 50 kg/ha azot, de peste 4 ori la 100 kg azot/ha (1010 ppm) şi de peste 5 ori
la 150 kg azot/ha (Auffray şi colab., 1980). Cercetările efectuate de Burzo I. şi colab. (1997) au
arătat că ritmul de acumulare al nitraţilor este de circa 8 ori mai mare în cilindrul central al
morcovilor decât în ţesuturile corticale.
Acumularea nitraţilor este influenţată şi de insuficienţa luminii. Astfel, la spanac s-a
observat un conţinut mai mare de circa 3 ori la întuneric, faţă de plantele iluminate. De asemenea,
în frunzele exterioare şi mature sunt mai mulţi nitraţi decât în cele tinere. Nervura principală de la
lobodă, salată şi spanac conţine de 2,3 ori, 2,6 şi respectiv 1,6 ori mai mulţi nitraţi decât mezofilul
foliar (Burzo I., 1997).
În condiţiile cultivării salatei pe substrat (compost forestier şi turbă), în vase de cultură, pe
un fond stabil de potasiu (200 kg/ha), fertilizarea cu doze crescute de azot de 50, 100 şi 200 kg/ha a
dus la sporuri de producţie de 37,7%, 152,3% şi respectiv 287,4%, dar acumulările de nitriţi au fost
peste limitele admise (Velicica Davidescu şi colab., 1996).
Biofertilizatorii au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi de a-l pune la dispoziţia
plantelor în formă accesibilă, împreună cu fitohormonii. Nu sunt poluanţi şi au efecte pozitive
asupra refacerii biodiversităţii faunei solului, au preţ mic etc. Cei mai utilizaţi sunt: preparatele cu
bacterii fixatoare din genul Azotobacter şi cele cu bacterii asociative din genul Azospirillum. La
Bacău, folosind în cultura de tomate un preparat de Azotobacter crococcum, Azospirillum
lipofereum şi Bacillus megaterium, s-a obţinut o prelungire a vegetaţiei cu 8 zile şi creşterea
producţiei cu 25% (Călin Maria, Miu I., 2000).
200
O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de
fertilizarea convenţională. Experienţa efectuată într-o cultură de tomate de industrializare arată că
sporul de producţie a fost de 17% faţă de irigarea prin aspersie. Aportul de elemente nutritive poate
fi mai mic la fertirigare, faţă de fertilizarea convenţională, deoarece distribuţia acestora se face în
zona de distribuţie a majorităţii rădăcinilor, iar pierderile sunt foarte mici. De aici şi recomandările
de reducere a cantităţii de elemente nutritive cu 30% la cultura integrată, faţă de cultura
convenţională. Au fost testate mai multe doze de îngrăşăminte pentru a stabili optimul la cultura
fertirigată. Astfel, la salată, cea mai mare producţie, 53 t/ha (33 t/ha producţie marfă), a fost
obţinută la fertilizarea cu 100 kg/ha azot. La cultura ardeiului în seră, folosind graduări de azot de la
0 la 350 kg/ha, cea mai mare producţie a fost obţinută cu 150 kg/ha.
Pentru prevenirea poluării prin spălare, este necesar ca irigarea să asigure o uniformitate şi
eficienţă ridicată, cantitatea de apă distribuită trebuie să asigure apa la nivelul capacităţii de câmp,
în stratul de sol unde sunt plasate rădăcinile.
Irigarea prin picurare trebuie să fie adaptată la tipul de sol; pe cele nisipoase se vor face
irigări mai dese, chiar zilnic sau la 2 zile, în timp ce pe solurile mai grele udarea se va face la 3-4
zile, pentru a nu provoca exces la nivelul rădăcinilor.
Tipul instalaţiei de udare folosit şi distanţa dintre picurători trebuie să asigure o umectare
uniformă în lungul rândului, pentru a avea o cultură încheiată şi uniformă. Creşterea numărului de
fertilizări la aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte duce la un randament mai bun şi o valorificare
eficientă a acestora. În cazul fertirigării, conţinutul soluţiei solului în azot este de obicei egal sau
uşor mai mare decât 50 ppm. Fertirigarea aduce nu numai un spor de producţie, ci şi de calitate,
chiar dacă diferenţele nu sunt întotdeauna nete.
Fertirigarea şi poluarea
În codul bunelor practici agricole (CBPA), referitor la protecţia apelor faţă de poluarea
provocată de nitriţii din surse agricole (Directive CEE 91/676), sunt încurajate acele tehnici în care
fertilizarea cu azot se face puţin înaintea momentului optim. Recomandările sunt de a distribui
îngrăşămintele cu azot nu de la începutul irigării, ci după ce s-a distribuit circa 20-25% din
cantitatea de apă stabilită şi poate să fie completată când s-a dat 80-90% din apă. În cazul culturilor
cu ciclu scurt, cum sunt verdeţurile, varza, ridichiile de lună etc., momentul fertilizării se face după
aplicarea a circa 80% din apă, ca măsură de prevenire a pierderii prin spălare şi a evita riscul de
poluare.
Cantitatea de azot care se foloseşte este dependentă de producţia planificată, dar fără riscuri
de poluare pentru mediu. Estimarea necesarului de azot se face în funcţie de limitele minime-
maxime ale culturii, de conţinutul de azot din plantă ca produs finit. În tabelul 7.26 sunt redate
cerinţele faţă de azot, în funcţie de potenţialul de producţie la principalele specii legumicole.
Metodologia de fertirigare
Aplicarea raţională a fertirigării necesită stabilirea unor parametri (cantitatea şi raportul între
elementele nutritive, compoziţia chimică a soluţiei, frecvenţa fertirigării faţă de irigare).
Se pot distinge 2 metodologii fundamentale:
Distribuţia continuă şi proporţională a elementelor nutritive în apa de irigat. Metoda are
avantajul că este foarte simplă, dar necesită creşterea cantităţii de îngrăşăminte, în funcţie de
nevoile plantelor faţă de apă. Este apropiată, ca mod de lucru, cu tehnica fertirigării de la culturile
fără sol. De importanţă foarte mare este compoziţia chimică a soluţiei, conductivitatea electrică şi
pH-ul. În condiţii extreme, solul joacă numai rolul de suport.
Distribuţia elementelor nutritive în funcţie de faza de vegetaţie. Necesarul de îngrăşăminte se
stabileşte în funcţie de cantitatea extrasă din sol, blocarea la nivelul solului, pierderile, aportul
natural şi disponibilitatea elementelor din sol faţă de sistemul radicular.
201
Tabelul 7.26
Necesarul de azot la unele specii legumicole şi potenţialul de producţie
Specia Necesarul de azot Producţia estimată
kg/ha t/ha
Usturoi 120 12
Morcov 150 40
Ceapă 120 30
Ridichi 120 25
Sparanghel 180 5
Sfecla de peţiol 130 50
Anghinare 200 15
Varza de Bruxelles 200 30
Broccoli 150 15
Conopidă 200 30
Salată 120 25
Spanac 120 15
Castraveţi 150 60
Vinete 200 40
Pepene galben 120 35
Ardei 180 50
Tomate 160 60
Dovlecel 200 30
Divizarea la nivel de fază ţine seama de cerinţele faţă de elementele nutritive ale speciei şi
raportul între acestea (tabelul 7.27).
Tabelul 7.27
Cantitatea de elemente nutritive în apa de fertirigare la culturile legumicole
(Papadoupolos, 1996)
Cultura N (g/m3) P (g/m3) K (g/m3)
Castraveţi 150 - 200 30 - 50 150 - 200
Vinete 130 - 170 50 - 60 150 - 200
Ardei 130 - 170 30 - 50 150 - 200
Tomate 150 - 180 30 - 50 200 - 250
Cartof 130 - 150 30 - 50 120 - 180
Fasole 80 - 120 30 - 50 150 - 200
Salată 100 - 100 30 - 50 150 - 150
Salată 100 - 100 18 - 18 120 - 120
Iceberg
Aceste valori se pot modifica în funcţie de fertilitatea solului, de starea de vegetaţie a
culturii, dar rămâne o bază de calcul pentru necesarul de îngrăşăminte.
202
Calculul cantităţii de îngrăşământ ce se distribuie cu apa de irigat se face cu formula:
C = (F x DF x n x 100)/a
Unde:
C = greutatea în grame a îngrăşământului;
F = concentraţia (g/m3) nutrientului ce se doreşte a se folosi;
DF = raportul între fluxul orar al sistemului de irigare şi fertirigare;
n = volumul (m3) recipientului în care se face amestecul;
a = procentul fertilizantului.
Tipul fertilizanţilor
Produsele folosite trebuie să fie complet solubile, pentru a evita obturarea picurătorilor, şi
mobile în sol, pentru a ajunge uşor la sistemul radicular. Caracteristicile unor fertilizanţi sunt redate
în tabelul 7.28.
Deoarece azotul nitric este foarte mobil şi uşor de spălat din sol, trebuie aplicat în cantităţi
optime. În acest fel, salinitatea solului determinată de aportul de fertilizanţi are un nivel constant şi
nu determină stres la nivelul rădăcinilor sau carenţă de azot. Azotul amoniacal este mai puţin
susceptibil la spălare, deoarece poate fi fixat temporar la nivelul solului prin schimb cationic.
Potasiul este mai puţin mobil, iar distribuţia lui în volumul de sol umed explorat de rădăcini
este mai uniformă, în timp ce sărurile solubile se concentrează la partea superioară a solului umezit.
Tabelul 7.28
Solubilitatea, pH-ul şi alte caracteristici a unor fertilizanţi solubili
Cantitatea Timpul de pH-ul soluţiei Fracţiune
maximă intr-o solubilizare nesolubilă
soluţe de 100 l (min) (%)
Îngrăşământul la 20°C (kg)
Uree 105 20(a) 9.5 neglijabil
(a)
Nitrat de amoniu 195 20 5.62 neglijabil
Sulfat amonic 43 15 4.5 0.5
Fosfat monoamoniacal 40 20 4.5 11
Fosfat biamoniacal 60 20 7.6 15
Clorură de potasiu 34 5 7.0-9.0 0.5
Sulfat de potasiu 11 5 8.5-9.5 0.4-4
Nitrat de potasiu 31 3 10.8 0.1
203
o cunoaşterea exigenţelor nutriţionale ale speciei pentru
macro şi microelemente;
o satisfacerea exigenţelor hidrice ale culturii fără exces sau
deficit;
o cunoaşterea caracteristicilor hidrologice şi analitice ale
terenului pentru dozarea nutrienţilor;
o cunoaşterea caracteristicilor apei de irigat
(conductibilitate, pH);
o aportul elementelor nutritive se reduce cu 30 % faţă de
cultura neirigată;
o frecvenţa fertirigării pe solurile nisipoase, cel puţin pentru
azot, este egală cu a udărilor;
o în solurile lutoase, frecvenţa fertirigărilor este egală cu ½
din udări;
o solurile argiloase se fertilizează cu o frecvenţă de 1/3 faţă
NORME de udare;
PRACTICE o trebuie cunoscută adâncimea de dispersare a rădăcinilor şi
umiditatea solului în momentul fertirigării;
o cantitatea de apă aplicată trebuie să asigure capacitatea de
În fertirigarea prin câmp pentru apă;
picurare a culturilor o adăugarea elementelor nutritive în apă se face după
legumicole, trebuie aplicarea a 20-25% din apă, iar completarea fertilizării
să se ţină seama de aproape de sfârşitul udării (80-90% apă administrată);
următoarele aspecte: o pe solurile nisipoase se va regla udarea cu o frecvenţă
zilnică sau la 2 zile, ţinând seama şi de pierderea prin
evaporare (5-6 mm/zi);
o pe terenuri argiloase se va uda la 3-4 zile pentru a preveni
excesul;
o reglarea picurătorilor pentru a uda continuu şi uniform
terenul în lungul rândului;
o folosirea fertilizanţilor solubili pentru a evita înfundarea
sistemului;
o pH-ul soluţiei fertilizante trebuie să fie de 5 – 6;
o nu se folosesc niciodată fertilizanţi cu calciu şi magneziu
concomitent cu fertilizanţi pe bază de sulf şi fosfor;
o nu se aplică simultan microelemente cu fertilizanţi ce
conţin fosfor;
o fertilizanţii cu reacţie acidă reduc posibilitatea de
obstrucţionare a picurătorilor şi determină o mai bună
asimilare a microelementelor prezente în sol.
204
Test de autoevaluare nr.4
a) Care sunt îngrăşămintele organice folosite la fertilizarea
culturilor legumicole?
pre (preemergent) - se aplică imediat după semănat sau cu 1-2 zile înaintea plantării.
Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor de buruieni în
curs de germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin, Sencor);
206
Tabelul 7.29.
Unele erbicide folosite în cultura legumelor
(Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România)
Denumirea Cultura Doza, l Momentul Buruieni distruse
kg/ha aplicării
Lasso Tomate 4 ppi Monocotile şi unele dicotile
transplantate
Balan Castraveţi, vinete, 6-8 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
pepeni, salată din
răsad
Olticarb Spanac 4-6 Ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
Grametrim Varză 2,5 Post Dicotile şi unele monocotile
Semeron Varză 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile
Fusilade Ceapă de arpagic, 2 Post Monocotile anuale şi perene + Sorghum
morcov, tomate
transplantate
Roundup Canale de irigaţie 5-6 Post Dicotile şi unele monocotile
Pivot Fasole şi mazăre 0,8 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
de grădină
Afalon Ceapă de arpagic 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile anuale
Dual Ardei, tomate, 3-4 Ppi Monocotile şi unele dicotile
varză, conopidă
Sencor Tomate transpla- 0,5 Pre Monocotile şi dicotile anuale
ntate şi semănate 0,3-0,4 Pre+post
Devrinol Varză, broccoli, 3-4 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
tomate semănate
Targa Tomate 2 Post Monocotile anuale şi perene
transplantate
Goal Ceapă 1 Post Monocotile şi dicotile anuale şi unele
perene
Stomp Tomate 6 Pre Monocotile şi unele dicotile
transplantate 5 Pre
Gesagard Ceapă 3-4 Post Monocotile şi dicotile anuale
2-4
Kerb Salată 2-3 Pre, Monocotile şi dicotile şi cuscută
Morcov 4 Post
Nabu Tomate 1,5 Post Monocotile anuale
transplantate
Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de plantele
de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi prăşit, se reduce
sursa de infestare a culturii următoare etc.
207
temperatura aerului trebuie să fie cuprinsă între 15 şi
25°C; temperatura sub 15°C face ca acţiunea erbicidului să fie lentă, iar
distrugerea buruienilor parţială. Temperatura prea ridicată (peste 25°C)
accentuează volatilizarea ebicidului, scăzând eficacitatea acestora.
Erbicidarea culturilor se execută atunci când umiditatea relativă este de
65-70%; sub 65% eficacitatea scade.
precipitaţiile joacă un rol foarte important şi anume: dacă
Factorii imediat după erbicidare (1-2 ore) cade o ploaie, iar erbicidul a fost de
climatici care contact, efectul scade foarte mult sau este nul. Efect foarte scăzut se
influenţează obţine şi în situaţia în care după erbicidare nu plouă o perioadă mai
erbicidarea lungă de timp (10-12 zile). Cele mai bune condiţii de acţiune a
erbicidelor asupra buruienilor sunt atunci când la 4-5 ore după erbicidare
cade o ploaie uşoară (în special la erbicidarea preemergentă). Vânturile
nu trebuie să aibă o viteză mai mare de 15-20 km/h, pentru a nu
influenţa negativ distribuirea soluţiei de erbicid. La viteză mai mare,
erbicidele pot ajunge pe alte culturi pentru care acestea nu sunt
recomandate, producând pagube.
Se folosesc erbicide simple, prin aplicare repetată, pe măsura apariţiei buruienilor, sau
amestecuri de erbicide, pentru mărirea spectrului de acţiune şi a eficienţei produsului (Caramete
Aurica, Dumitrescu M, 1984). Folosirea amestecurilor de erbicide are şi efect de reducere a
poluării, întrucât se reduce cantitatea pentru un produs şi se realizează producţii de calitate cu
reziduuri minime.
Indiferent de doza de erbicid care se utilizează, acestea au remanenţă în sol o perioadă mai
mare sau mai mică. Experienţele efectuate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984) au arătat că
atât la folosirea erbicidelor simple, cât şi la cele combinate, după o perioadă de vegetaţie, la cultura
de tomate, în sol erau prezente între 70 şi 75% din cantităţile de erbicide aplicate primăvara,
reziduurile cele mai mari fiind la Galex.
Comparativ cu distrugerea mecanică a buruienilor, erbicidarea contribuie la sporire
producţiei. Astfel, experienţele efectuate de Stoian L. şi Larisa Galeriu (1984), la morcov, au scos
în evidenţă sporuri de producţie de 6,5-27,3% în funcţie de produsul folosit. Cele mai bune rezultate
s-au obţinut cu produsul Trinulan, aplicat în doză de 3 l/ha, preemergent.
Erbicidele pot afecta în măsură mică calitatea recoltei. Din datele publicate de Aurica
Caramete şi Dumitrescu M. (1984), la tomate, reiese faptul că au fost diminuaţi uşor unii parametrii
calitativi: conţinutul în substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, acid citric, pectine etc., faţă de
martor.
Reducerea poluării solului se realizează şi prin integrarea erbicidelor în programele de
combatere integrată. Astfel, cercetările efectuate la ICLF Vidra şi SCPL Buzău, de către Gheorghe
Aurelia (1996), la culturile de ceapă şi tomate semănate direct, prin utilizarea combinaţiei de
erbicide Dual 500 EC 4 l/ha + Sencor 70 WP 0,3 kg/ha, combinate cu o praşilă manuală şi una
mecanizată, au dat un spor de producţie de 6,9-9 t/ha şi o combatere a buruienilor de 75-84%. La
morcov, prin folosirea erbicidului Tobacron 6 l/ha, asociat cu trei praşile, s-a realizat un procent de
distrugere a buruienilor de 94%. Combinaţia Tobacron (preemergent) + Prometrin (postemergent) +
Targa Super (postemergent) (6 + 2,5 + 1,5), asociate cu o praşilă (manuală şi mecanică), au asigurat
o combatere de 98-99% a buruienilor.
Pentru cultura de ceapă, combinaţia Stomp 6 l/ha + Goal 2 E 1 l/ha, aplicată postemergent,
cu 2 praşile, a distrus buruienile în procent de 88-93% la Vidra şi 86-93% la Buzău, şi s-a obţinut
un spor de producţie de 5,7 t/ha la Vidra şi 4,7-12,4 t/ha la Buzău. Cu o praşilă şi cu erbicidele
Stomp (preemergent) + Goal (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 1 +1,5) au distrus
95-99% din buruieni. La tomate, Dual + Sencor + Targa Super (4 + 3 + 1,5 l/ha), asociate cu 2
praşile, au combătut 93-95% din buruieni, iar la ardei, Dual 4 l/ha aplicat la pregătirea solului (ppi)
+ Fusilade 1 l/ha postemergent şi 2 praşile au asigurat o combatere de 96% (Gheorghe Aurelia,
208
1996).
Combaterea integrată a buruienilor
Conceptul a apărut după 1970 şi constă în combinarea mai multor măsuri de combatere a
buruienilor, fără a exclude folosirea produselor chimice, însă aplicate în doze minime, dar eficiente.
Combaterea integrată are 3 etape: prevenirea, combaterea şi eradicarea.
.
cartarea buruienilor;
stabilirea gradului de îmburuienare;
cunoaşterea speciilor de buruieni şi sensibilitatea la
Combaterea diverse erbicide;
integrată se rotaţia erbicidelor şi combinarea acestora cu
realizează prin: îngrăşămintele, insectofungicidele, biostimulatorii etc.,
pentru sporirea eficacităţii erbicidelor;
alegerea erbicidului şi stabilirea dozei de aplicare, în
sensul scăderii gradului de îmburuienare sub pragul
dăunător.
Tabelul 7.30
Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţie
(Miron V., 1996)
Erbicidul Doza Uscarea buruienilor Regenerarea în anul următor
(l/ah) (%) (%)
Martor - 0 100
Roundup 6+4 85 10
Roundup 10 92 5
Gramoxone 5 60 40
Gramoxone + Reglone 3+3 73 30
Gramoxone + Reglone
+ Fusilade super 3+3+3 80 25
209
Alte erbicide cu acţiune totală şi rapidă (4-5 zile) care se mai folosesc sunt Glifosat,
Sanglifo, Glifotim, Gliphogan 480 SL, etc.
Test de autoevaluare nr. 5
a) Care sunt regulile ce trebuie respectate atunci când se
execută erbicidare?
Rezumat
Cultura plantelor legumicole se execută în mai multe sisteme care, alături de multitudinea
de specii, au contribuit la devenirea acestei ramuri de sine stătătoare. Se practică cultura plantelor
legumicole pe sol (sistemul clasic), dar şi „fără sol”, acest sistem nemaifolosind solul ca suport
pentru creşterea plantelor. În ţările cu legumicultură avansată, se cunosc şi se aplică diverse astfel
de sisteme, respectiv hidroponica, hidrocultura, foarte mult cultura pe film nutritiv (NFT), cu
rezultate spectaculoase privind producţia obţinută (peste 400 t/ha la tomate, 700-800 t/ha la
castraveţi, 300 t/ha la ardei, 100 t/ha la salată etc). Un rol important în practicarea diverselor
sisteme de cultură a plantelor legumicole la sol îl are asolamentul legumicol, care presupune o
rotaţie în timp şi spaţiu a plantelor, pentru o folosire judicioasă a resurselor solului, protejarea
acestuia şi obţinerea de producţii mari şi de calitate, puţin poluate. Pentru folosirea intensivă a
terenului, ştiind că pentru cultura legumelor se aleg cele mai bune terenuri, se foloseşte sistemul
culturilor succesive, asociate, intercalate şi duble, care presupune folosirea acestuia o perioadă cât
mai lungă de-a lungul anului (culturi succesive), exploatarea în acelaşi timp cu 2 culturi (culturi
asociate), folosirea acestuia din plantaţiile pomicole, viticole (culturi intercalate) sau după cereale,
furaje, toate în scopul creşterii veniturilor la unitatea de suprafaţă.
Sporirea producţiei legumicole prin diferite mijloace, nu poate fi susţinută decât prin:
asigurarea apei în cantitatea şi la momentul cerut de plantă, prin deverse tipuri de irigare şi
metode de distribuire (brazde, aspersiune, picurare), respectarea unui regim de irigare în
concordanţă cu specia, dar şi cu factorii externi, folosirea apei de calitate. Alte mijloace sunt
asigurarea hranei suplimentare prin utilizarea îngrăşămintelor organice şi minerale administrate
la fertilizarea de bază, la înfiinţarea culturii şi în timpul perioadei de vegetaţie, stabilirea pe baze
ştiinţifice a dozei îngrăşămintelor utilizate, în scopul obţinerii de produse de calitate, nepoluate şi
într-un sol de asemenea nepoluat, menţinerea culturilor la un nivel de îmburuienare care să nu
afecteze plantele de cultură, apelând la combaterea integrată, măsură ce prevede aplicarea
combinată a tuturor măsurilor de combatere a buruienilor.
210
Unitatea de învăţare nr. 8
Obiective
Cunoaşterea verigilor tehnologice pentru cultivarea legumelor în câmp;
Însuşirea în ordine cronologică a lucrărilor de pregătire a terenului;
Însuşirea epocilor de înfiinţare a culturilor;
Cunoaşterea şi aplicarea lucrărilor de întreţinere a culturilor legumicole.
Tabelul 8.2.
Doze orientative de fosfor şi potasiu aplicate la fertilizarea de bază a terenurilor cu fertilitate
medie scăzută (Lăcătuş V., 1998)
Cultura P2O5 K2O Cultura P2O5 K2O
Tomate timpurii 50 50 Mazăre şi fasole 150 250
verde
Tomate vară-toamnă 90 35 Pepeni verzi 80 150
2
Ceapă uscată 75 85 Pepeni galbeni 65 100
Usturoi uscat 75 100 Conopidă 100 200
3
timpurie
Varză timpurie 100 150 Conopidă 65 200
4
toamnă
Varză de vară 115 220 Gulii 65 200
Varză de toamnă 150 200 Praz 125 50
Varză roşie 115 80 Ardei gras, 50 150
lung, gogoşar
Morcov, pătrunjel, 65 150 Vinete 35 135
păstârnac
Ţelină de rădăcină 40 150 Castraveţi4 25 25
Sfeclă roşie 25 75 Dovlecei3 45 50
4 3
Salată 65 25 Dovleac 150 25
Spanac 75 50
212
Arătura adâncă se execută în scopul îmbunătăţirii structurii solului, încorporării
îngrăşămintelor şi resturilor vegetale, pentru aerisirea solului în profunzime, uşurarea pătrunderii
rădăcinilor plantelor în sol pentru a se aproviziona cu apă şi hrană, infiltrarea apei în sol,
îmbunătăţirea regimului de oxigen şi combaterea buruienilor. Se execută cu plugul PP 4-30 sau cu
plugul reversibil, în agregat cu tractorul U-650, la adâncimea de 28-30 cm. Odată la 3-4 ani, se
recomandă o lucrare de subsolaj, folosind subsolierul SP3, SP5, S-150, S-1800, care asigură o
afânare adâncă, până la 50 cm, sau maşina de afânat solul MAS-60, la adâncimea de 60 cm. Se
aplică pe solurile grele, compactate, datorită udărilor şi fertilizărilor intensive şi a trecerilor
repetate, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire. Arătura de bază se lasă în brazdă "crudă"
dacă pe terenul respectiv se cultivă specii legumicole mai pretenţioase faţă de căldură care nu
necesită pregătirea imediată a terenului. Iarna sub influenţa variaţiilor mari de temperatură, a
îngheţului şi dezgheţului repetat, se îmbunătăţeşte structura solului, circulaţia apei şi a aerului în
straturile mai profunde, cu influenţe pozitive asupra creşterii plantelor.
La speciile care se cultivă primăvara devreme care sunt puţin pretenţioase faţă de căldură,
pregătirea terenului se face în cea mai mare măsură toamna, pentru a permite înfiinţarea culturilor
primăvara devreme. Arătura de toamnă se execută cu tractorul U-650, în agregat cu plugul şi grapa
stelată (GS-1,2 sau GS-1,6), asigurând o uşoară mărunţire a solului şi în acelaşi timp o nivelare,
ceea ce permite o mai bună pregătire a patului germinativ, imediat ce terenul se svântă şi permite
înfiinţarea culturii.
214
Fig. 8.1a Scheme de modelare a solului cu lăţimea la coronament de:
a) 104 cm; b) 94 cm ;c) 50 cm
Epoca de semănat
Se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu, în special faţă de
temperatură, de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de perioada de valorificare a producţiei.
Se disting 3 epoci de semănat şi anume: epoca de primăvară, epoca de vară şi epoca de
tomană.
216
Epoca de primăvară începe imediat ce terenul se svântă şi se poate lucra şi durează până
când în sol se acumulează o temperatură minimă de 15-16°C. Cuprinde mai multe etape (urgenţe) şi
anume:
prima jumătate a lunii martie, când temperatura din sol atinge valori de 2-3°C (în
mustul zăpezii), se seamănă speciile legumicole puţin pretenţioase la temperatură ca: mazărea,
bobul, morcovul, ceapa ceaclama, spanacul, loboda, ridichile de lună, pătrunjelul, salata etc.;
a II-a jumătate a lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura în sol atinge
5-6°C şi se seamănă sfecla roşie, mărarul;
a II-a jumătate a lunii aprilie când în sol temperatura ajunge la 10-12°C, se
seamănă tomatele (pentru culturile înfiinţate prin semănat direct), fasolea, porumbul zaharat;
începutul lunii mai când în sol temperatura înregistrează valori de 14-16°C, se
seamănă castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, iar bamele când se acumulează o
temperatură de peste 16°C, fiind cele mai pretenţioase faţă de acest factor.
Epoca de vară
Vara se înfiinţează culturile succesive de legume ale căror părţi comestibile se recoltează
toamna. Semănatul se execută în două etape:
prima etapă, care cuprinde luna iunie şi jumătate din luna iulie, când se seamănă
castraveţii de toamnă, fasolea de toamnă, ridichiile de iarnă, sfecla roşie etc;
a II-a etapă este în prima jumătate a lunii august, când se seamănă spanacul şi salata.
Epoca de toamnă
Înfiinţarea culturilor toamna are în vedere obţinerea legumelor extratimpurii, primăvara
următoare foarte devreme. Aceste culturi (salată, spanac) se seamănă în perioada 15 septembrie-15
octombrie, pentru ca plantele să ierneze în faza de rozetă şi să reziste peste iarnă. Altele (ceapa,
morcovul) se seamănă la sfârţitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie (dacă timpul permite),
pentru iernare în stadiul de sămânţă, iar primăvara, când condiţiile de mediu permit, se declanşează
procesele de germinare şi de creştere a plantelor.
Adâncimea de semănat
Este specifică fiecărei specii legumicole şi este influenţată de mărimea seminţelor şi de
puterea de străbatere a acestora prin stratul de sol. Cu cât o sămânţă este mai mare, cu atât
adâncimea de semănat este mai mare, pentru că puterea de străbatere este mai mare şi invers. De
asemenea, adâncimea de semănat este condiţionată de textura solului, de epoca de semănat, de
calitatea patului germinativ şi de umiditatea solului.
În general, seminţele mici se seamănă la 1-2 cm, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 4-5
cm. Pe solurile uşoare, adâncimea de semănat este mai mare decât pe cele mai grele; pe solurile cu
umiditate scăzută semănatul se execută mai adânc, pentru evitarea deshidratării seminţelor; pe
terenul mai slab pregătit, adâncimea de semănat este mai mică decât pe un teren foarte bine pregătit.
La semănăturile de toamnă, adâncimea de semănat este mai mare, comparativ cu semănăturile de
primăvară pentru aceeaşi specie etc.
Norma de sămânţă la hectar
Reprezintă cantitatea de seminţe folosită la unitatea de suprafaţă, care asigură o desime
optimă a culturii. Este diferită de la o specie la alta, de sistemul de cultură, de calitatea seminţelor,
de epoca de semănat. Se calculează în două variante şi anume:
1. În funcţie de calitatea seminţelor, după formula:
Ns cal.I x Vcs cal.I
Ns/ha = ----------------------------, g în care:
Vc sem.lot
217
2. În funcţie de masa a 1000 de seminţe:
D x MMS
Ns/ha = -----------------, kg/ha
Vc
D - densitatea plantelor;
MMS - masa a 1000 de seminţe;
Vc - valoarea culturală.
Exemple de norme de seminţe pentru diverse specii legumicole:
- semănat direct: morcov 3-4 kg/ha, pătrunjel 4-5 kg/ha, spanac 15-25 kg/ha, castraveţi 3-4
kg/ha, dovlecel 5-6 kg/ha, fasole pitică 80-100 kg/ha, fasole urcătoare 40-50 kg/ha, salată 2 kg/ha,
sfeclă 10-15 kg/ha, tomate 1-1,5 kg/ha, ridichi 10 kg/ha, ceapă ceaclama 6-8 kg/ha.
- producerea răsadurilor: tomate 250-300 g/ha, ardei, vinete 1 kg/ha, ţelină 150-200 g/ha,
varză, conopidă 300-350 g/ha, castraveţi 0,8-1 kg/ha, ceapă de apă 0,3-0,4 kg/ha etc.
Norma de sămânţă se suplimentează cu 10-15% în cazul semănăturilor din toamnă, deoarece
în această perioadă se înregistrează pierderi mai mari.
Scheme de semănat
Se stabilesc în funcţie de spaţiul de nutriţie al plantelor, schema de modelare, metoda de
irigare şi caracteristicile tehnice ale maşinilor şi echipametelor din dotare, pentru a putea fi folosite
la cât mai multe culturi legumicole.
Metode de semănat
Semănatul se execută după mai multe metode şi anume:
semănatul prin împrăştiere. Se practică pe suprafeţe mici şi numai la anumite specii
legumicole, cum sunt: salata, spanacul, mărarul, pătrunjelul de frunze etc. Această metodă
presupune experienţă mai îndelungată, pentru a asigura distribuirea uniformă a seminţelor pe
întreaga suprafaţă; cantitatea de sămânţă este mai mare cu 20-30%, iar forţa de muncă consumată
este foarte mult redusă comparativ cu alte metode manuale de semănat;
semănatul în rânduri. Este metoda cea mai folosită, deoarece, pe lângă faptul că se
reduce norma de sămânţă la hectar, se pot executa cu uşurinţă lucrările de îngrijire a culturilor şi de
recoltare a părţilor comestibile.
Semănatul în rânduri se execută în două moduri:
în rânduri echidistante, practicat la speciile care necesită distanţe mai mari
(sfeclă, bame, tomate, ridichi de lună, fasole etc.), pe teren modelat sau
nemodelat (fig. 8.2.);
Numărul rândurilor în bandă este de 2-4, iar între benzi se lasă poteci de 40-50 cm care să
permită accesul utilajelor şi muncitorilor în culturi, pentru executarea lucrărilor de îngrijire.
semănatul în cuiburi este caracteristic speciilor legumicole care se întind pe sol şi
care necesită distanţe mari, atât între rânduri cât şi între plante pe rând. Acestea sunt pepenii verzi,
pepenii galbeni, dovleceii, castraveţii, dovlecii etc.
Înfiinţarea culturilor prin semănat direct se poate face manual, pe suprafeţe foarte mici, în
gospodăriile individuale sau cu semănători de dimensiuni mici, portabile. Pe suprafeţe mari,
semănatul se execută mecanizat, folosind semănătorile SUP-21 şi SUP–29M, pentru semănatul în
rânduri dese. Pentru semănatul în benzi, se foloseşte maşina CSSL-9 (cadru cu secţii de semănat
seminţe de legume), dar şi pentru semănatul bob cu bob, dacă se echipează cu distribuitor
pneumatic.
219
Înfiinţarea culturilor prin plantarea răsadurilor
Prin plantarea răsadurilor, se înfiinţează culturile de: tomate timpurii, ardei, vinete, varză,
conopidă, castraveţi timpurii, ţelină, praz, ceapă de apă etc.
calitatea răsadurilor şi pregătirea acestora
pentru plantat;
Reuşita culturilor înfiinţate epoca de plantare;
prin răsad depinde de: metoda de plantare;
adâncimea de plantare;
schema de plantare.
Calitatea răsadurilor
Înfiinţarea culturilor legumicole trebuie să se facă cu răsaduri care se caracterizează prin
următoarele însuşiri de calitate:
o să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică;
o să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6 frunze la varză, 4-5 frunze la
vinete, 10-12 la ardei etc.);
o să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau prima floare din prima
inflorescenţă deschisă (tomate);
o să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;
o să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre noduri mică;
Pregătirea răsadurilor pentru plantare constă în:
o sortarea pe categorii de calitate şi îndepărtarea celor bolnave, firave, slab dezvoltate,
o udarea cu o zi înainte pentru ca plantele să fie turgescente şi prinderea să fie
corespunzătoare,
o efectuarea unui tratament fitosanitar cu Benlate 0,1%, Bavistin 0,2%, Champion
0,1%, pentru a asigura protejarea răsadurilor imediat după plantare,
o fasonarea şi mocirlirea pentru răsadurile nerepicate, folosite pentru înfiinţarea
culturilor de varză şi conopidă de toamnă etc.
Epoca de plantare
Plantarea răsadurilor la locul definitiv depinde de particularităţile speciei şi de sistemul de
cultură, de durata perioadei de vegetaţie, perioada de recoltare.
Epoca de primăvară:
primăvara devreme, 10-15 martie se înfiinţează culturile nepretenţioase la căldură
ca: varză, conopidă, salată, gulioare;
20-25 aprilie se cultivă tomatele timpurii, fiind mai pretenţioase la căldură;
începutul lunii mai (1-5 mai) se cultivă ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, când
pericolul apariţiei ultimei brume de primăvară a trecut, aceste specii manifestând o sensibilitate
foarte mare la temperaturi scăzute;
Epoca de vară
sfârşirul lunii iunie-începutul lunii iulie, se înfiinţează culturile de varză şi conopidă
pentru consumul de toamnă.
Adâncimea de plantare
Influenţează prinderea răsadurilor şi depinde de specie. Astfel, la speciile legumicole care au
capacitatea de a emite rădăcini pe tulpini în contact cu solul (tomate), adâncimea de plantare este
mai mare. În cazul în care răsadul este foarte alungit, se poate practica plantarea îngenunchiată
pentru reducerea înălţimii răsadurilor. La speciile cu ritm mai lent de creştere (ardei, vinete),
plantarea se face cu 1-2 cm mai adânc decât au fost în ghivece sau în cuburile nutritive. Alte specii
(salata, gulioarele, ţelina) se plantează la aceeaşi adâncime la care au fost în ghivece, pentru a evita
acoperirea mugurelui principal cu pământ şi putrezirea acestuia.
Schema de plantare
Se alege în funcţie de habitusul plantelor, de gradul de fertilitate a solului şi sistema de
220
maşini din dotare şi diferă de la specie la specie (fig. 8.4 şi 8.5).
Metode de plantare
Manual
Semimecanizat
221
Plantarea manuală se execută în general în cazul folosirii răsadurilor repicate, în spaţiile
protejate şi pentru cantităţi mici de răsaduri. Pentru aceasta, se excută o serie de operaţii şi anume:
marcarea rândurilor cu sfori la distanţele între rânduri stabilite prin schema de
plantare;
deschiderea unor şănţuleţe de-a lungul rândurilor sau executarea unor gropiţe, cu
sapa sau cu plantatorul de picior;
distribuirea răsadurilor la distanţele stabilite pe şănţuleţe sau în gropiţe;
scoaterea răsadurilor din ghivece, numai în cazul în care pentru producerea
răsadurilor s-au folosit ghivece din plastic;
plantarea propriu-zisă la adâncimea optimă speciei, fixarea plantei cu pământ,
strângerea uşoară a pământului lângă plantă şi udarea în vederea asigurării prinderii. La răsadurile
alungite (tomate), se practică plantarea îngenunchiată. Aceasta constă în deschiderea unui şănţuleţ
de-a lungul rândului, aşezarea plantelor pe fundul acestuia, acoperirea unei porţiuni de tulpină cu
pământ şi ridicarea în poziţie verticală a jumătăţii sau treimei superioare aplantei. Prinderea este
mai greoaie (fig. 8.6.).
Plantarea mecanizată (fig. 8.7) se execută cu maşina de plantat răsaduri MPR 5 (6), în
agregat cu tractorul L-445. Se foloseşte răsad nerepicat şi foarte viguros (înălţimea 15-20 cm şi
diametrul la colet 4-6 mm), care se distribuie la 10-15 cm între plante pe rând. Maşina este
alimentată cu răsad de muncitori, câte unul pentru fiecare secţie. Concomitent cu plantarea, se
execută şi udarea pentru asigurarea prinderii. Există maşini de plantat răsaduri cu pământ pe
rădăcini, produse în palete alveolare, cu un randament foarte bun.
Plantarea semimecanizată constă în marcarea rândurilor şi deschiderea şănţuleţelor în
vederea plantării cu mijloace mecanice, iar plantarea se execută manual, după tehnica descrisă
anterior.
222
Fig.8.7 Plantarea mecanizată: 1 - brăzdar, 2 - discuri elastice, 3 – roată de tasare, 4 –
organe de afânare, 5 - tambur de nivelare, 6,7 - suporţi pentru lăzile cu răsad
Completarea golurilor se execută obligatoriu, atât în culturile înfiinţate prin răsad, cât şi la
cele semănate direct. La culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor, completarea golurilor se face
cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă şi calitate, din rezerva de răsad, în primele 2-3
săptămâni de la înfiinţarea culturilor. La culturile semănate direct, completarea golurilor se face cu
sămânţă umectată sau încolţită, imediat după răsărirea plantelor şi identificarea golurilor. Se
execută numai manual şi are scopul de a asigura desimea optimă la unitatea de suprafaţă.
Afânarea solului şi distrugerea crustei. Se execută cu scopul menţinerii umidităţii,
îmbunătăţirii regimului de gaze, încălzirea solului, intensificarea activităţii microbiologice,
combaterea buruienilor etc. Afânarea solului se execută în mod repetat, deoarece prin circulaţia
muncitorilor şi agregatelor mecanice pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire, a ploilor de intensitate
mai mare sau a irigării prin aspersiune, solul se tasează. Tasarea solului creează condiţii favorabile
pierderii apei prin evaporaţie (datorită crustei) şi condiţii mai puţin favorabile creşterii plantelor
(regim de gaze deficitar, crusta strânge coletul plantelor etc.). Dacă terenul este afânat, razele solare
şi apa pătrund în profunzime, având efect favorabil asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, ajutând
la îmbunătăţirea regimului aero-hidric şi reducerea eroziunii (fig. 8.8 şi 8.9.).
Prevenirea formării crustei se execută prin administrarea în sol a unor cantiţăţi mari de
îngrăşăminte organice, folosirea unor materiale anorganice care îmbunătăţesc structura şi textura
solului, executarea la momentul optim a lucrărilor solului. Spargerea crustei se execută mecanic
folosind maşini şi utilaje specifice. Astfel, în culturile de rădăcinoase (care răsar greu), se foloseşte
224
tăvălugul inelat TI-3,5 sau grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia rândurilor, până la
răsărirea plantelor. După apariţia plantelor, spargerea crustei se face cu atenţie, folosind sape
rotative cu colţi orientaţi spre înapoi sau cultivatoarele legumicole CL-2,8 şi CL-4,5.
În culturile legumicole cu distanţe mari între rânduri, se folosesc cultivatoarele legumicole
echipate cu organe de prăşit sau afânat. Spargerea crustei se completează manual pe rândul de
plante, cu săpăligi sau cu unelte de grădinărit (fig.8.10)
Fig 8.8 Capacitatea solului de a capta razele solare în funcţie de gradul de afânare
225
Fig 8.10 Unelte de grădinărit
Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu diferite materiale, în scopul prevenirii
formării crustei, combaterii buruienilor, menţinerii umidităţii la nivelul rădăcinilor plantelor şi
încălzirii solului. Materialele folosite pentru mulcire sunt: gunoiul de grajd păios, mraniţa, paiele,
pleava, frunzele, compostul din ciupercărie, hârtia, folia de polietilenă de culoare fumurie sau albă
etc.
Momentul aplicării mulciului este:
înaintea înfiinţării culturilor, când mulcirea se face cu polietilenă, care se aşează pe
sol cu instalaţii speciale sau manual pe suprafeţe mici;
concomitent cu însămânţarea, când pentru mulcire se foloseşte hârtie perforată;
după înfiinţarea culturilor, când plantele sunt într-un stadiu mai avansat de creştere,
când mulcirea se face cu pleavă, paie, frunze, compost de diferite tipuri, iarbă uscată sau proaspăt
cosită, dar tocată.
Materialele organice folosite pentru mulcire, după încheierea ciclului de cultură, se
încorporează în sol odată cu lucrările de pregătire a terenului, contribuind astfel la îmbunătăţirea
structurii solului şi la creşterea conţinutului acestuia în humus. Mulcirea cu paie se recomandă vara,
în special la culturile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură (salată, spanac, ridichi de lună),
deoarece sub acest mulci temperatura este mai scăzută cu câteva grade faţă de solul nemulcit
(Dumitrescu M., 1998). Mulcirea cu folie de polietilenă se recomandă la speciile legumicole
termofile (ardei, vinete, castraveţi, tomate), întrucât temperatura solului sub mulci este mai ridicată
faţă de terenul nemulcit. Mulcirea cu polietilenă dă rezultate foarte bune mai ales pe solurile
nisipoase, unde levigarea este accentuată (până la 90% din îngrăşămintele solubile). Se aplică cu
maşini speciale, cu câteva zile înaintea înfiinţării culturii, pe teren complet pregătit. Folia poate fi
de culoare neagră, fumurie sau transparentă, plantatul executându-se în orificiile existente sau se fac
orificii la distanţele corespunzătoare schemei de înfiinţare a culturii. Culoarea foliei este foarte
importantă şi din practica legumicolă se apreciază faptul că, folia fumurie este cea mai potrivită
acestui scop. Aceasta, deoarece lasă să pătrundă o parte din razele solare în sol, determinând o
încălzire mai în profunzime, ceea ce este foarte benefică primăvara devreme, la speciile termofile în
special, pentru obţinerea producţiei timpurii. De asemenea, este o barieră destul de bună pentru
buruieni, care apar, dar care nu se dezvoltă suficient, datorită cantităţii mici de lumină care ajunge
226
sub folie, acestea epuizându-se sau rămânând la un stadiu care nu afectează cultura. Folia
transparentă are avantajul că determină o încălzire mai rapidă şi mai bună a solului, dar buruienile
beneficiază de lumină, sintetizează clorofilă, cresc foarte bine, devin concurente cu plantele de
cultură şi ridică folia de mulcire, ceea ce îngreunează efectuarea lucrărilor de îngrijire în cultură.
La mulcirea cu folie, prezenţa instalaţiei de irigare prin picurare este obligatorie.
Răsărirea plantelor pe solul mulcit este uniformă şi mai rapidă, datorită condiţiilor mai bune
de temperatură şi umiditate asigurate de mulci; de asemenea, prinderea răsadurilor este mai bună,
reducând procentul de goluri.
Cu rezultate bune se foloseşte şi mulciul de hârtie, deşi este mai costisitor. Se foloseşte o
hârtie specială, impregnată cu diverse fungicide, care asigură protecţia plantelor în primele faze. Se
întinde pe sol cu instalaţii speciale, fixând marginile cu pământ, ca şi la polietilenă, pentru a nu fi
luată de vânt.
Cercetările efectuate la castraveţi (Hoza Gheorghiţa şi colab., 2008) au scos în evidenţă
faptul că, folosirea ca material de mulcire a compostului din cultura ciupercilor, are influenţă
benefică asupra creşterii producţiei, dar şi asupra calităţii acesteia. Astfel, în urma mulcirii culturii
cu compost de la ciuperca albă, s-a obţinut un spor de producţie de 181%, datorită compoziţiei
complexe a compostului, ştiind faptul că, ciuperca albă necesită un substrat de cultură bogat în
elemente minerale (tabelul 8.3). Producţia obţinutăa fost de calitate superioară din punct de vedere
al mărimii fructelor, respectiv 82,2% din fructe sau încadrat în clasa de mărime 6-9 cm (tabelul
8.4).
Avantajele mulcirii:
menţine umiditatea în sol, prin prevenirea şi reducerea evaporaţiei;
împiedică creşterea buruienilor;
intensifică procesele de nitrificare din sol;
asigură obţinerea de producţii mari şi mai timpurii;
părţile comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial
atrăgător, nu prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul;
reduce eroziunea solului;
împiedică formarea crustei;
reduce fenomenul de levigare a elementelor nutritive.
Tabelul 8.3
Producţia de castraveţi în cultură mulcită
Prăşitul are drept scop distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului, menţinerea
umidităţii acestuia şi crearea unor condiţii favorabile pentru infiltrarea apei în sol (fig. 8.11). Se
execută în mod repetat, ori de câte ori apar buruienile, după fiecare ploaie sau irigare prin
aspersiune.
229
Tabelul 8.5.
Produse fitosanitare folosite în legumicultură
Produsul Concentraţia Agentul patogen sau dăunătorul
%
Aliette 0,4 Mană
Actellic 0,1 Musculiţa albă de seră, afide
Bayleton 0,15-0,2 făinare
Bavistin 0,05-0,1 Putregaiul cenuşiu, fuzarioză, pătări ale frunzelor
Benlate 0,05-0,1 Pătări, boli vasculare, putregaiuri
Bravo 0,4 Putregaiul cenuşiu, mană
Captan 0,2 Mană, cancer bacterian, pătări
Confidor 0,05-0,1 Musculiţa albă de seră
Derosal 0,05-0,1 Putregai cenuşiu, boli vasculare, pătări
Dithane M45 0,2 Mană, cancer bacterian, boli vasculare, pătări
Fastac 0,02-0,04 Păduchi, tripşi, fluturele verzei
Kocide 0,5 Bacterioze
Morestan 0,05 Făinare
Mospilan 0,025 Musculiţa albă de seră, tripşi, gândacul din
Colorado
Nissorun 0,06-0,08 Acarieni
Omite 0,1 Acarieni
Previcur 0,15-0,25 Mană
Rovral 0,1-0,2 Putregaiuri
Ridomil 0,25 Mană
Turdacupral 0,5 Mană, pătări
Supersect 0,03 Afide, tripşi, fluturi, Gândacul din Colorado
Zolone 0,15-0,2 Acarieni, afide
Mesurol 5 kg/ha Melci fără cochilie
230
Tabelul 8.6.
Specii de insecte combătute cu insecticide biologice pe
bază de virusuri (după Entwistle, 1983)
Insecta dăunătoare Virusul Cultura la care se Ţara unde se foloseşte
aplică
Agrotis segetum NPV* salată Germania, China, ex URSS
Mamestra brasicae NPV varză Germania, Franţa, Danemarca
Phthorimaea NPV cartof Austria, Marea Britanie, Chile
operculalla
Pieris brasicae GV** varză Australia, Marea Britanie
Trichoplusia sp. NPV varză, salată USA
* - virusul poliedrozei nucleare; extras din insecte infectate
** - virusul granulozei; extras din insecte infectate
Tabelul 8.7
Preparate pe bază de nematozi
(Deseo şi Rovesti, 1992)
Ţara Nematodul Denumirea Producător
comercială
Italia Heterorhabditis sp. Terbiot Urbio,Italia
Steinernema sp. Terrix
Heterorhabditis sp. Pianbiot Bionterprises- Australia
S. carpocapsae Bionem H
Bionem S
Canada Heterorhabditis sp. Nemas Phero Tech
Marea Britanie Heterorhabditis sp. Nemasys H AGC - Marea Britanie
Steinernema sp. Nemasys S Urbio - Italia
Heterorhabditis sp Terbiot
Germania Heterorhabditis sp. Neudorffs De Greone
Steinernema sp. Nematoden Vlieg-Olanda
Ţările de jos Heterorhabditis sp. Optimaaltes H De Greone
Steinernema sp. Vlieg - Olanda
Terbiot Biorre - Italia
Danemarca Heterorhabditis sp. Nemo H Diverşi
Steinernema sp. Nema S
Suedia S. carpocapsae Biologic -
Nemalogic
Finlanda Steinernema sp. Nemo S -
SUA S. carpocapsae Biosafe Biosys
Biovector
Australia Heterorhabditis sp. Otinem Bionterprises-
Steinernema sp. Bionym Australia
231
Tabelul 8.8
Aplicaţii ale insecticidului biologic pe bază de
Bacillus thuringiensis subsp. Kurstaki
(D. Hoza, 1998)
Insecta atacată Unde se foloseşte Cultura
Acrolepiopsis Danemarca, Japonia legume
assectelle
Agrotis sp. Mexic, Japonia, Danemarca legume
Animis flava India, China legume
Autographa sp. Japonia, Marea Britanie fasole, varză, tomate de seră
Hymeria Nigeria vinete, ceapă, tutun
recurvalis
Mamestra Japonia legume
brassicae
Pieris brasicae Europa, Mexic, India, crucifere
Australia
Spodoptera sp. Mexic, SUA, Japonia, leguminoase, crucifere
Australia
Tabelul 8.9.
Bioinsecticide pe bază de ciuperci
(D. Hoza, 1998)
Ciuperca Nume comercial Insecte combătute
Beauveria Boverin Carpocapsa
basssiana Boverol Dorifora
Boverosil
Aschersonia Ascheronin Aleuronidae
aleyroidis
Verticillium lecanii Mycotal Aleuronidae
Microgermin F Tripşi
Microgermin A Afide
Folosirea soiurilor rezistente la unii agenţi patogeni contribuie, de asemenea, la reducerea
cantităţii de substanţe chimice care se aplică la unitatea de suprafaţă, contribuind la reducerea
poluării mediului şi la reducerea reziduurilor din părţile comestibile ale plantelor legumicole.
Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea conceptului de combatere integrată, folosind
atât metode chimice, cât şi metode fizice şi biologice în combaterea bolilor şi dăunătorilor.
233
Fig.8.13 Susţinerea pe spalier cu una sau 2 sârme
Răritul se execută în culturile semănate direct şi cu desime foarte mare, în scopul asigurării
unui regim optim de lumină, aeraţie şi hrană (morcov, pătrunjel de rădăcină, sfeclă, cicoare etc.).
Răritul se execută numai manual, în două etape: prima când plantele sunt foarte tinere, iar a II-a
când părţile comestibile se pot consuma (morcov, pătrunjel de rădăcină). Este o lucrare foarte
costisitoare, de aceea trebuie exclusă prin folosirea maşinilor de semănat de precizie şi a seminţelor
drajate la înfiinţarea culturilor. Se aplică după ploaie sau după o irigare, astfel ca solul să fie reavăn
şi plantele să se smulgă uşor, pentru a nu le deranja pe cele care rămân. Răritul se aplică şi la
culturile semănate la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni).
Etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile constă în împiedicarea pătrunderii luminii la
nivelul acestora, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor organoleptice. Se aplică la sparanghel (prin
bilonare), fenicul, praz (prin muşuroire), cicoare (prin acoperirea plantelor cu diferite materiale),
ţelină pentru peţioli, cardon (prin legarea rozetei de frunze deasupra coletului şi la vârf, cu rafie).
Înălbirea se face treptat, pe măsura valorificării, întrucât plantele etiolate au perioadă scurtă de
păstrare.
Tratarea cu substanţe bioactive se face cu scopul evitării alungirii plantelor sau
concentrării maturării. Cele mai utilizate substanţe bioactive sunt Cycogan, aplicat la răsaduri
(tomate) în faza de 3-4 frunze adevărate, prin stropire cu soluţie în concentraţie de 0,1-0,15%, iar a
doua stropire se execută la 5-6 frunze; Ethrel, aplicat la tomate în concentraţie de 200-250 ppm,
prin pulverizare fină la nivelul plantelor, când fructele au 2-2,5 cm în diametru pentru grăbirea
maturării; la castraveţi, Ethrelul în concentraţie de 250-500 ppm determină apariţia florilor femele
într-o proporţie mai ridicată şi mai timpurie.
Protejarea culturilor contra brumelor se aplică la culturile legumicole sensibile la
temperaturi scăzute, prin mai multe metode:
perdele de fum realizate prin arderea unor materiale organice sau brichete fumigene.
Materialele organice se aşează în grămezi, la distanţa de 40-50 m şi se aprind înainte de miezul
nopţii, când temperatura începe să scadă. Brichetele fumigene se amplasează câte 20-30 bucăţi la
hectar, la distanţa de 10 m, la marginea parcelei pe direcţia din care bate vântul. Se folosesc şi
anvelope uzate, care ard lent şi degajă mult fum, împiedicând căderea brumei pe plante;
irigarea pe rigole cu o zi înaintea căderii brumei, irigare prin aspersiune, când
temperatura aerului scade la 0°C sau imediat după căderea brumei, dar înainte de răsăritul soarelui.
Dă rezultate foarte bune la tomate, care prezintă capacitatea de revenire prin această metodă, după
căderea brumei sau a unui îngheţ uşor;
234
acoperirea plantelor cu folie de polietilenă, prin efectuarea de tunele joase,
temporare, până la trecerea pericolului brumelor sua folosirea foliei de tip agril care se aşează peste
culturi şi se fixează să nu fie luată de vânt.
Combaterea grindinei este o lucrare teoretică pentru condiţiile din ţara noastră, întrucât
este foarte costisitoare. Ca posibilităţi de combatere a grindinei sunt: spargerea norilor cu rachete
încărcate cu diferite substanţe chimice explozibile, protejarea cu tunele temporare, aşezarea unor
plase sintetice deasupra culturilor care, pe lângă protejarea faţă de grindină, asigură protecţie şi
împotriva insolaţiei.
îndepărtarea resturilor vegetale (frunze, fructe, lăstari
rupţi);
aplicarea unui tratament fitosanitar cu produse sistemice,
Măsurile ce se impun pentru cicatrizarea rănilor;
pentru reducerea efectului fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice uşor solubile
grindinei sunt: sau cu îngrăşăminte organice, aplicate odată cu apa de
irigat;
efectuarea unei praşile pentru distrugerea buruienilor şi
evitarea pierderii apei din sol şi repetarea acesteia ori de
câte ori este nevoie pentru reabilitarea culturii etc.
235
Rezumat
Cultura legumelor în câmp este un sistem de cultură practicat pe suprafeţe
mari atât în ţara noastră, dar mai ales la nivel mondial. Este sistemul prin care se cultivă
toate speciile legumicole, prin semănat direct, plantarea răsadurilor sau plantarea unor
părţi vegetative ale plantelor. Cultura legumelor în câmp cuprinde 3 verigi tehnologice şi
anume: pregătirea terenului, înfiinţarea culturilor şi întreţinerea acestora. Pregătirea
terenului se face diferenţiat, în funcţie de perioada înfiinţării culturilor. Pentru speciile
legumicole care se cultivă primăvara mai târziu, pregătirea terenului începe toamna cu
desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază şi arătura
adâncă şi se continuă primăvara cu mărunţirea terenului, aplicarea îngrăşămintelor cu azot
şi a unei treimi din cele cu fosfor şi potasiu, modelarea şi erbicidarea.
Pentru culturile succesive şi de toamnă, pregătirea terenului se execută în timp
foarte scurt, perioada de înfiinţare a culturilor fiind scurtă, iar rezerva de apă din sol, de
obicei, scăzută.
Înfiinţarea culturilor legumicole se execută prin semănat direct, plantarea
răsadurilor şi plantarea unor părţi din plantă, la momente diferite, în funcţie de cerinţele
speciilor faţă de temperatură şi de sistemul de cultură practicat (culturi de primăvară, de
vară, de toamnă). Metodele de înfiinţare a culturilor sunt diferite. Semănatul direct se face
prin împrăştiere, în rânduri sau în cuiburi iar plantarea numai în rânduri, manual sau
mecanizat.
Îngrijirea culturilor legumicole se realizează prin aplicarea lucrărilor generale şi
speciale de-a lungul întregii perioade de vegetaţie şi constau în : completarea golurilor,
afânarea solului, mulcirea, protecţia fitosanitară, combaterea buruienilor, irigarea,
fertilizarea, răritul, susţinerea plantelor, copilitul, ciupitul, cârnitul, protecţia contra
brumelor etc.
236
Unitatea de învăţare nr.9
Obiective
Cunoaşterea avantajelor cultivării legumelor în spaţiile protejate;
Însuşirea cronologică a verigilor tehnologice în vederea respectării riguroase şi
detalierea acestora;
Însuşirea şi aplicarea corectă a lucrărilor de întreţinere a culturilor în vederea
obţinerii de recolte mari şi mai ales de calitate.
Avantaje Dezavantaje
obţinerea de producţii mari la unitatea de cheltuieli ridicate cu realizarea
suprafaţă, faţă de cultura în câmp; construcţiei;
devansarea perioadei de recoltare cu circa 3-4 costul ridicat al foliei de polietilenă;
săptămâni faţă de aceeaşi cultură în câmp; rezistenţă scăzută a construcţiei şi mai
obţinerea unor venituri importante prin ales a foliei la vânturi etc.
posibilitatea valorificării mai devreme a costul ridicat al întreţinerii culturii.
produselor, când preţurile sunt favorabile;
prelungirea perioadei de vegetaţie a
culturilor;
posibilitatea dirijării factorilor de mediu în
funcţie de cerinţele plantelor legumicole
Fig. 9.1 Schema plantării verzei timpurii în solar tip bloc (a)
239
şi individual (b)
Fig. 9.2 Schema plantării conopidei timpurii în solar tip bloc (a) şi individual (b)
Fig. 9.3 Schema plantării ardeiului gras în solar tip bloc (a)
şi individual (b)
240
Fig. 9.4 Schema plantării tomatelor şi vinetelor în solar tip bloc (a)
şi individual (b)
9.5. Lucrări de îngrijire
Culturile legumicole din solarii se îngrijesc ca şi culturile efectuate în câmp, cu unele
particularităţi, deoarece se află într-un spaţiu închis.
o dirijarea factorilor de mediu (temperatură, lumină,
umiditate, aerisire);
o completarea golurilor;
o susţinerea plantelor;
Principalele o copilitul;
lucrări de o ciupitul;
îngrijire sunt: o cârnitul;
o tratamentele cu biostimulatori;
o combaterea bolilor şi dăunătorilor;
o afânarea solului;
o fertilizarea fazală;
o erbicidarea.
Dirijarea factorilor de vegetaţie
Temperatura reprezintă factorul determinant în cultura legumelor în solarii, de nivelul de
temperatură depinzând producţia obţinută şi mai ales timpurietatea acesteia. Sursa de căldură în
solarii este radiaţia solară, care uneori poate fi în exces sau în deficit, producând dezechilibre ale
metabolismului plantelor, fiind necesare măsuri de dirijare a temperaturii. Dirijarea temperaturii se
face diferenţiat pe specie în funcţie de fenofază (tabelul 9.2).
Tabelul 9.2.
Valorile temperaturilor optime în aer şi sol la adăposturile cu mase plastice (Voican,
Lăcătuş, 1998)
Specia Temperatura în cursul perioadei de vegetaţie (C)
legumicolă La plantat Plantat-începutul formării Perioada de formare a
recoltei recoltei
În aer În sol În aer În sol În aer În sol
Tomate 18-22 12-14 20-22 14-16 22-25 18-22
Ardei, vinete 18-22 14-16 22-24 16-18 24-28 20-25
Castraveţi, fasole 20-22 16 22-25 18-20 25-30 22-25
Varză, conopidă 10-12 8 10-15 10-12 10-15 10-12
Salată, spanac, 10-12 8 10 10-12 10-15 10-12
ceapă
241
Când temperatura depăşeşte limita optimă pentru fenofaza de dezvoltare a plantelor,
solariile se aerisesc pe o durată de timp variabilă în funcţie de temperatura exterioară. La început
aerisirile sunt de scurtă durată, iar pe măsură ce temperatura exterioară creşte, solariile se pot ţine
deschise până după amiază (orele 15-16) când se închid pentru acumularea căldurii necesară în
timpul nopţii. Primăvara devreme, când temperatura exterioară este scăzută, aerisirea solariilor este
de scurtă durată şi are rolul de a asigura aprovizionarea cu oxigen şi reglarea umidităţii. În
perioadele cu temperaturi ridicate, reducerea temperaturii se poate efectua şi prin antrenarea unui
flux de aer umezit (fig. 9.5).
Când temperatura este sub limita optimă, se iau măsuri de menţinere a căldurii în interiorul
spaţiului de cultură prin etanşeitatea construcţiei, dubla sau tripla protejare cu tunele joase etc.(fig.
9.6.) sau folosirea altor surse de încălzire în perioadele critice.
243
Completarea golurilor. După înfiinţarea culturilor, la 3-4 zile se verifică prinderea
plantelor şi eventual depistarea cauzelor care au determinat apariţia golurilor (atacul dăunătorilor
specifici: coropişniţe, viermi sârmă, scăderea temperaturii sub pragul minim, greşeli în tehnica de
plantare) etc.
Indiferent de cauză, completarea golurilor se face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de
aceeaşi vârstă, viguros şi sănătos, din rezerva de răsad. Imediat se udă local la fiecare plantă.
Susţinerea plantelor. La speciile legumicole cu port înalt (tomate, castraveţi) susţinerea
plantelor este obligatorie şi se execută pe sfori, care se leagă cu un capăt de baza plantei într-un ochi
de 2-3 cm diametru, sau se folosesc cleme de palisare, iar cu capătul celălalt de sârmele din partea
superioară a solarului (coamă sau dolie în funcţie de tipul de solar). Pe măsura creşterii plantelor,
acestea se răsucesc în jurul sforii. Se mai practică susţinerea plantelor pe spalieri care se amplasează
la 3-4 m distanţă unul de altul, de-a lungul rândului de plante. Înălţimea spalierului depinde de talia
plantelor, astfel încât spalierul să nu fie mai înalt decât acestea şi să nu le umbrească. În capătul
spalierului se prinde sârma de care se leagă sforile pentru susţinerea plantelor. Mai rar, susţinerea
plantelor în solarii se face pe araci, legând planta din loc în loc de mijlocul de susţinere.
Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor crescuţi la axila frunzelor. Se aplică în special la
tomate. Se îndepărtează lăstarii (copilii) când sunt într-un stadiu foarte tânăr (8-10 cm lungime)
pentru a evita rănirea plantelor. Dacă lucrarea se întârzie, îndepărtarea copililor se face prin tăiere
cu cuţitul dezinfectat, deasupra unei frunze. Copilitul se execută săptămânal. La tomatele cultivate
în solar, copilitul se face radical, adică nu se lasă nici un lăstar pe tulpină.
Sunt situaţii când se lasă un lăstar la baza plantei pentru completarea unui gol sau în vederea
conducerii plantelor cu 2 tulpini, în scopul reducerii necesarului de răsaduri. Se practică pentru
cultura în ciclul prelungit.
Ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a lăstarilor laterali după ce au format 1-
2 fructe şi se execută cu scopul normării încărcăturii de fructe pe plantă. Se aplică în special la
castraveţii cu fructul mic, cel puţin odată pe săptămână. Dacă lucrarea nu se execută la timp, planta
creşte foarte mult vegetativ, circulaţia aerului la nivelul plantei este deficitară ceea ce favorizează
atacul de boli şi dăunători, producţia scade şi ciclul de producţie se reduce.
Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi se execută în
scopul limitării creşterii în înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică de regulă la tomate,
după 3-4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 5-6 inflorescenţe la ciclu prelungit. Se mai poate face cu cca
1 lună înaintea desfiinţării culturii la vinete, cârnind fiecare braţ; de asemenea la varza de Bruxlles.
Tratamente cu biostimulatori se execută în scopul reglării proceselor de creştere şi
fructificare a plantelor legumicole, atunci când condiţiile de mediu (temperatură, lumină) nu sunt
prielnice. Se folosesc diferite produse cu acţiune asupra creşterii procentului de legare a fructelor şi
îmbunătăţirii calităţii acestora (vezi Substanţe bioactive folosite în legumicultură).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare destul de dificilă, deoarece în
solarii, datorită unor condiţii de mediu mai bune decât în câmp, pe lângă plante, se dezvoltă şi
dăunători şi agenţi patogeni. Din acest motiv, numărul tratamentelor în solarii este mai mare decât
în câmp, aplicate mai ales preventiv. Se efectuează la interval de 7-10 zile, folosind produse
specifice în mod alternativ câte 2-3, pentru a nu crea rezistenţa unor agenţi patogeni la anumite
produse.
Dintre agenţii patogeni mai frecvenţi în solarii se întâlnesc:
- putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care se combate cu Signum 0,15 %, Rovral 0,05%,
Sumilex 0,05%, Calidan 0,15%, Folpan 0,25%, Merpan 0,2% etc.
- mana (Phytophtora infestans la tomate sau Pseudomonas cubensis la castraveţi) se combate cu
Ridomil plus 48 - 0,25%, Ridomil MZ 72 - 0,25%, Sandofan C -0,25%, Curzate 0,25%,
Acrobat MZ - 0,2%, Previcur 0,15%, Melody Compact 49 WG 0,2 %, Infinito 0,14 %,
DithaneM 45- 0,2%, Vondozeb 0,2% etc.
- făinarea la castraveţi (Sphaerotheca fuliginea), la ardei şi vinete (Leveilula taurica) se combat
244
cu Kumulus DF 0,3 %, Karathane 0,1%, Baycor 0,1%, Systhane 12 E 0,03%, Tilt 0,015%,
Rubigan 0,03%, Saprol 0,1%, Bayleton 5 0,25%, Shavit 0,05% etc.
- pătările (Alternaria pori - pătarea brună, Cladosporium fulvum - pătarea cenuşie) se combat cu
Benlate 0,05%,Topsin M 0,05%, Metoben 0,05-0,1%, Bavistin0,1%, Trifmine 0,03%,
Rovral 0,05%, Bravo 500 - 0,2% etc.
- pătarea unghiulară (Pseudomonas lachrymans) - se combate cu Champion 0,3%, Vondozeb
0,2%, Sancozeb 0,2% etc.
Dăunătorii din culturile din solarii sunt:
- afidele (Macrosiphon solanii, M. euphorbiae, Myzodes persicae, Geraspha gossypii) se
combat cu: Supersect 10 EC 0,03%, Sumi-Alpha 2,5 EC 0,03%, Chinmix 5 EC 0,05%,
Mospilan 20 SP 0,02%, Talstar 10 EC0,04%, Fastac 10 EC 0,02% etc.
- musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) se combate cu Lannate 90 WP 0,05%,
Mospilan 29 SP 0,04%, Applaud 20 WP0,1%, Nudrin 90WP 0,05%, Confidor 0,05-0,1 %
etc.
- acarienii (Tetranycus urticae, Polyphagotar sonemus lotus) se combat cu: Neoron 50EC 0,1%,
Omite 57 EC 0,1%, Demitan 20 SP 0,05%, Nissorun 10 WP 0,04% etc.
- gândacul din Colorado, care atacă vinetele, se combate cu Victenon 50 EP 0,05%, Supersect 10
EC 0,03%, Fastac 10 EC 0,02%.
Afânarea solului se execută ori de câte ori este nevoie, pe intervalul dintre rânduri dar şi
între plante pe rând, de regulă manual. Se pot folosi şi motocultoare de dimensiuni reduse în solarii
care permit accesul acestor utilaje. Afânarea solului are scopul de a distruge buruienile, de a
favoriza pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor aplicate fazial. Se
execută la adâncime mică 8-10 cm şi cu grijă, pentru a nu tăia sau deranja rădăcinile plantelor.
Numai este necesară această lucrare, dacă terenul se mulceşte.
Erbicidarea culturilor are drept scop distrugerea numărului de buruieni şi reducerea
numărului de praşile care necesită multă forţă de muncă, ţinând seama de faptul că, în solarii, nu se
poate face dezinfecţia termică a solului. Erbicidele se aplică în perioada de vegetaţie a culturilor
când buruienile au 4-5 frunze. Se folosesc erbicide specifice pentru buruieni monocotile şi dicotile,
selective pentru culturile respective (vezi erbicidarea culturilor legumicole).
Soluţia de erbicid se aplică manual sau mecanizat cu MPSP-300 în agregat cu L-445 sau
MSPU-900 + L 445 sau manual folosind pompe de stropit portabile de capacităţi diferite şi duze
foarte fine de tip evantai, în solarii de tip bloc cu suprafaţă mare.
245
Test de autoevaluare nr.1
a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în solarii?
Rezumat
Cultura plantelor legumicole în solarii este un sistem de cultură practicat din ce în ce mai
mult, datorită evoluţiei factorilor de mediu, care face dificilă cultura în câmp. Este un sistem de
cultură unde factorii de mediu pot fi mai bine controlaţi decât în câmp, în aşa fel încât plantele să
vegeteze şi să fructifice mai bine. Cultura în solarii are o serie de avantaje precum: înfiinţarea
culturilor mai devreme şi devansarea producţiei cu 3-4 săptămâni, obţinerea de venituri mai mari,
prelungirea perioadei de vegetaţie a culturilor, dirijarea mai bună a factorilor de mediu. Există şi
dezavantaje precum: costul ridicat al investiţiei, costul ridicat al seminţelor hibride şi întreţinerii
culturilor, riscul afectării construcţiei de factorii climatici nefavorabili (grindină, căderi abundente
de zăpadă in timp scurt, vânt )etc.
Cultura în solarii cuprinde 5 verigi tehnologice şi anume:
- pregătirea terenului care începe toamna şi se continuă primăvara (dacă peste iarnă
rămâne necultivat), când terenul este zvântat şi se poate lucra;
- pregătirea construcţiei care constă în repararea scheletului şi înlocuirea foliei, atunci şi
acolo unde este cazul, refacerea reţelei de sârmă, asigurarea funcţionării instalaţiei de irigare, de
aerisire, de sustinere etc., dezinfectarea scheletului în vederea reducerii gradului de atac cu diverşi
dăunători şi agenţi patogeni;
- producerea răsadurilor în spaţii încălzite, repicate în ghivece cu latura sau diametrul de
7-8 cm, sănătoase, viguroase şi cu vârsta caracteristică fiecărei specii corelată cu acest sistem de
cultură;
- înfiinţarea culturilor la epocile optime; orice întârziere a acestui moment aduce obţinerea
de rezultate mai slabe proporţional cu întârzierea;
- aplicarea lucrărilor de îngrijire la momentul optim şi cât mai corect din punct de vedere
tehnic, pentru a nu afecta cantitatea şi calitatea producţiei.
246
Unitatea de învăţare nr. 10
Obiective
Cunoaşterea etapelor şi a modului de desfăşurare a acestora pentru cultura legumelor
în sere;
Însuşirea modalităţilor de dirijare a factorilor de vegetaţie;
Aplicarea la momentul optim a lucrărilor de îngrijire, în vederea obţinerii unei
producţii mari şi de calitate.
Cultura legumelor în sere ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de cultură a legumelor
deoarece prezintă unele particularităţi şi anume:
cultura legumelor se desfăşoară pe perioada întregului an calendaristic;
necesită existenţa unor spaţii special construite (sere) care să asigure condiţii optime
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor în anotimpurile extreme (iarnă, vară);
investiţiile sunt foarte ridicate la unitatea de suprafaţă, atât cu execuţia, cât şi cu
întreţinerea construcţiei şi culturilor;
obţinerea producţiei legumicole în extrasezon, când din alte sisteme nu se poate
obţine;
crearea şi folosirea de soiuri şi mai ales de hibrizi specifici pentru cultura în seră,
care să se adapteze mai uşor la condiţiile de cultură din aceste spaţii;
asigurarea unui loc de muncă permanent pentru o serie de persoane din acest sector
de activitate;
producţia legumicolă se desfăşoară în 2 cicluri şi anume: ciclul I care începe după
10-15 ianuarie şi durează până la sfârşit de iunie-început de iulie; ciclul II începe la sfârşit de iulie-
început de august şi durează până în octombrie sau noiembrie.
pregătirea terenului;
Tehnologia cultivării pregătirea serei;
legumelor în sere trebuie să producerea răsadurilor;
cuprindă următoarele verigi înfiinţarea culturilor;
tehnologice: lucrările de îngrijire aplicate culturilor.
10.1.Pregătirea terenului
Se execută înaintea fiecărui ciclu de producţie, cu unele particularităţi, după cum urmează:
defrişarea culturii anterioare şi eliberarea terenului de resturi vegetale. Spre
deosebire de alte sisteme de cultură a legumelor, în sere, după încheierea recoltării, plantele se
smulg din pământ, se taie sforile de susţinere, se strâng în grămezi, se încarcă în remorci căptuşite
cu folie de polietilenă şi se transportă în afara serelor, la platforma de compostare a resturilor
vegetale, betonată şi special amenajată la marginea sectorului de sere. Dacă în cultură s-au semnalat
focare de infecţie, plantele şi resturile vegetale din zona respectivă se scot separat, se stropesc cu
diferite produse de protecţie a culturilor, se transportă separat şi se ard pentru a limita infecţia cu
respectivii agenţi patogeni. De asemenea, terenul din zona respectivă se dezinfectează. Indiferent de
cultura care s-a încheiat, resturile vegetale se strâng în întregime lăsând terenul foarte curat, pentru
a uşura lucrările de pregătire a acestuia.
fertilizarea de bază se execută cu cantităţi mari de îngrăşăminte, ţinând seama de
caracterul intensiv al producţiei legumelor în acest sistem. Astfel, se administrează circa 80-100 t/ha
gunoi de grajd, de regulă la pregătirea terenului pentru ciclul I de cultură şi 600-700 kg/ha
superfosfat şi 400-500 kg/ha sulfat de potasiu indispensabil pentru primele faze ale culturilor.
Dozele sunt orientative, necesarul de îngrăşăminte stabilindu-se pe baza cartării agrochimice,
obligatorie pentru sere.
247
mobilizarea adâncă a solului nu se execută cu plugul, în sere se foloseşte MSS-1,4
în agregat cu tractorul V-445, la adâncimea de 28-30 cm. Pe la capetele traveelor şi pe sub registrele
de încălzire, mobilizarea solului se execută numai manual, cu cazmaua, la aceeaşi adâncime. Odată
la 2 ani, se execută afânarea adâncă la 45-50 cm cu subsolierul, pentru a favoriza circulaţia apei şi
aerului în profunzimea solului.
Mobilizarea solului
248
Fig.10.1. Instalaţia de dezinfecţie termică a solului: 1,3,5 conducte, 2,4,6 vane de închidere,
7 rampe de distribuţie, 8 conducte de distribuţie, 9 prelate, 10 săculeţi de nisip.
249
poate duce la distrugerea unor paraziţi. Solarizarea este mult mai ieftină şi din punct de vedere a
eficacităţii, este comparabilă cu metodele chimice de dezinfecţie (Cristian M., Dubois M., 2000).
Metoda nu este aplicată foarte mult, datorită perioadei prelungite de dezafectare a serelor şi a
spectrului redus asupra agenţilor patogeni.
modelarea solului este necesară pentru cultura castraveţilor pe baloţi de paie, pentru
care se deschid 2 şanţuri pe travee în apropierea rândurilor de stâlpi, în care se aşează baloţii de paie
sau palele de paie. Pentru aceasta se foloseşte tractorul U-445 în agregat cu un echipament format
din cadru metalic, 2 rariţe sau cu freza, la care se adaugă excentric o rariţă (Marinescu 1986,).
Modelarea solului se mai execută şi pentru culturile de tomate, ardei şi vinete, însă echipamentul
este prevăzut cu 4 rariţe pentru deschis rigole, după care se perfectează modelarea manual. Terenul
se poate lăsa şi nemodelat, în acest caz plantarea executându-se pe teren plan, iar marcarea
rândurilor se face cu sfori sau sârme.
Mulcirea se poate realiza şi cu materiale organice (mraniţă, turbă) în scopul evitării tasării,
pierderii apei prin evaporare, creşterii temperaturii (aceste materiale captează radiaţiile solare).
Reprezintă şi o sursă de hrană pentru plante. Se mai folosesc paiele (tomate) care au capacitatea de
a menţine foarte bine umiditatea în sol, dacă sunt aplicate pe intervale.
Completarea golurilor este obligatorie la culturile din sere, cultura trebuie să fie încheiată,
cheltuielile pentru încălzirea spaţiului, fiind foarte mari. Se execută în prima săptămână după
plantare cu răsad din rezervă, urmat de udarea localizată pentru asigurarea prinderii acestuia.
Dirijarea factorilor de mediu
252
Temperatura reprezintă un factor esenţial în cultura legumelor, de nivelul acesteia
depinzând desfăşurarea proceselor metabolice din plantă. Este bine ca în seră temperatura să fie
condusă la nivelul optim al speciei sau cât mai aproape de acesta şi în strânsă legătură cu ceilalţi
factori de mediu. În sere, spre deosebire de alte sisteme de cultură, temperatura se poate dirija prin
intermediul instalaţiei de încălzire automată. Se folosesc cu foarte bune rezultate şi ecranele
termice, care au rolul de menţinere a căldurii în spaţiile respective, fiind din material plastic simplu
sau aditivat cu aluminiu.
Lumina este foarte importantă deoarece participă la procesul de fotosinteză care are
influenţă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Condiţii bune de lumină în sere sunt la ciclul II de
cultură, uneori în exces, situaţie în care se intervine prin stropirea geamurilor cu emulsie de humă,
folosirea plaselor de umbrire din material plastic de culori diferite instalate la acoperiş, jaluzele etc.
La ciclul I de cultură intensitatea luminoasă este scăzută, de aceea se iau măsuri de pătrundere a
unei cantităţi de lumină cât mai mari: respectarea desimii de plantare, spălarea geamurilor, folosirea
unei sticle de calitate, cultivarea de hibrizi mai puţin pretenţioşi la intensitatea luminoasă etc.
Umiditatea influenţează creşterea şi fructificarea plantelor legumicole cultivate în sere.
Acestea necesită cantităţi mari de apă, deoarece temperatura este ridicată şi producţia este mai mare
decât în alte sisteme de cultură. Umiditatea prea mică determină ofilirea plantelor, de aceea trebuie
menţinut un nivel optim de umiditate în sol. Umiditatea relativă este diferită în funcţie de fenofază
şi de specie: tomate, ardei, vinete, 55-65% după plantare, 65-70% în perioada de fructificare, iar la
castraveţi 80-90%. Umiditatea solului trebuie menţinută la 60-70% din capacitatea de câmp, până la
intrarea în pârgă şi de 70-80% la maturarea fructelor (tomate, castraveţi, pepeni galbeni).
Aerisirea este esenţială în sere deoarece prin aerisire se reglează temperatura, umiditatea,
conţinutul în CO2. Se realizează cu ajutorul instalaţiei de aerisire de la acoperişul serelor prin
ferestrele laterale şi pe la uşi, durata aerisirii fiind influenţată de condiţiile de mediu din interior, dar
şi de cele atmosferice exterioare.
Fertilizarea fazială se execută în scopul asigurării hranei plantelor pe întreaga perioadă de
vegetaţie. Se execută repetat în funcţie de rezultatele cartării agrochimice şi se recomandă folosirea
de îngrăşăminte sub formă de soluţii, care pot fi aplicate odată cu apa de irigat, în concentraţie de
0,3-0,5% la începutul perioadei de vegetaţie, când capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este slabă.
Ulterior se pot folosi îngrăşăminte solide, care se administrează prin împrăştiere, urmate de o uşoară
udare pentru solubilizarea lor. Se folosesc şi îngrăşări extraradiculare cu soluţii în concentraţie de
0,1-0,2% cu microelemente, care să asigure stabilirea unui echilibru în plantă. Cantităţile de
îngrăşăminte sunt în general mari şi depind de specie, ciclul de cultură, temperatură şi umiditatea
solului, consumul specific, producţie etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile şi dăunătorii sunt aceeaşi ca şi la cultura în
solarii, iar combaterea acestora se face în mod asemănător.
Un accent deosebit se pune pe combaterea integrată şi biologică în sere, utilizând diferiţi
prădători, care pot menţine în limite rezonabile populaţia de insecte dăunătoare (tabelul 10.1.). Se
foloseşte cu succes pentru combaterea acarienilor (Tetranicus sp.) dăunătorul Phytoseiulus
persimilis, pentru care este pusă la punct tehnologia de înmulţire. Acest prădător asigură o
combatere de circa 90%, dacă raportul între prădător şi păianjen este cuprins între 1-20 şi 1-50. Cu
importanţă mai mică pentru combaterea acarienilor, afidelor şi a unor insecte de sol, se folosesc 2
specii de păianjeni (Pardosa agricole şi P. Agrestis) care trăiesc în mod natural în multe zone din
România.
Coccinella septepunctata este un prădător polifag care se hrăneşte cu o serie de insecte
dăunătoare din culturile legumicole, începând cu acarienii, tripşii, păduchii de frunze şi încheind cu
insecte de talie mai mare.
Genul Trichograma, cu peste 100 de specii polifage (în special Trichograma evanescens)
care paralizează ouăle a numeroase specii dăunătoare, este foarte mult folosit în combaterea
biologică, existând programe de combatere bine puse la punct şi laboratoare de înmulţire a speciilor
Trichograma. Cele mai bune rezultate practice au fost obţinute cu acest prădător în culturile de
vărzoase (Mamestra brasicae, Pieris brasicae, Pieris rappae, Plutella maculipennis etc.).
253
Tabelul 10.1.
Prădători naturali utilizaţi în combaterea biologică
( Onillon J:C., 1990)
Dăunătorul Cultura Prădătorul
Tomate Castraveţi Ardei
Trialeurodes
vaporariorum x x x Encarsia formosa
(musculiţa albă de
seră)
Tetranichus urticae Phytoseiulus persimilis
(păianjenul roşu) x x x
Liriomyza bryoniae x x - Dacnusa sibirica
Litiomyza trifolii x x - Diglyphus isaea
Myzus persicae x - x Aphidoletes aphidimyza,
Macrosiphum x x x Coccinella septempunctata
euphorbiae
Thrips tabaci, x x x Ablyseius cucumeris, capcane
Frankliniella colorate (pt. tripsul californian)
occidentalis (tripsul
californian)
Mamestra brasicae, Trichograma evanesces
Pieris brasicae Varza, conopida, brocoli, gulia
254
atras cele mai multe insecte fiind mov, galben-deschis şi galben-orange, în timp ce capcanele de
culoare albăstruie sau verde nu sunt eficiente (Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana, 1998). Aceeaşi
autori au testat unele insecticide pentru tripsul californian la castraveţi, în seră, cele mai bune
rezultate fiind obţinutre după 72 de ore la folosirea produselor:N.I. 25-30 WP 0,03%, Diazol 60
0,1% şi Metomex 90 PS 0,05%, în stadiul de larvă şi adult. Eficienţa asupra larvelor a fost în ordine
de 76,2%, 63,8% şi 75,3%, iar aspra adulţilor de 35,8%, 30,9% şi 38,3%. Produsele Talstar 10 EC
0,05%, Movrik 2 EC 0,05% şi Decis 2,5 EC 0,05% au avut o eficienţă asupra larvelor de 42-43% şi
asupra adulţilor de 15-17%.
Alţi prădători naturali pentru păduchi la tomate sunt: Aphelimus abdominalis, care se
aseamănă cu Encarsia euphorbiae, care se mumifiază şi devin negri; Aphidius colemani pentru
Myzus persicae şi Aphis gossypii; Macrolopus caliginosus pentru Trialeurodes vaporariorum,
Orius Laevigatus şi O. majusculus, Amblyseius barkeri pentru tripsul californian etc.
Susţinerea şi palisarea plantelor se execută numai pe sfori sau benzi de plastic, care se
prind de sârmele de la nivelul doliei. Numărul de sârme este egal cu numărul de rânduri de plante.
Palisarea se execută săptămânal, prin răsucirea plantelor pe sfori. Susţinerea şi palisarea plantelor
este obligatorie pentru culturile din sere, unde, datorită condiţiilor de microclimat, plantele cresc
mult în înălţime, iar din cauza greutăţii proprii nu se pot menţine în poziţie verticală. De reţinut că,
fiecare plantă se palisează pe câte o sfoară, vertical (tomate, castraveţi, pepeni galbeni) sau pe 2-4
sfori (ardei, vinete) în funcţie de numărul de braţe cu care este condusă planta (fig.10.4).
a) b)
Fig.10.4 Palisarea plantelor:
a) cu o sfoară; b ) cu 2 sfori
255
Fig. 10.5 Plantă de tomate cu 2 tulpini rezultate în urma ciupirii răsadului (original)
Prima variantă este aceea prin care plantele sunt dirijate alternativ, stânga – dreapta, de-a
lungul rândului, spre mijlocul intervalului. Acest mod de conducere permite plantarea la o distanţă
mai mică între plante pe rând şi pătrunderea luminii mai bine la nivelul întregii plante.
A doua variantă este conducerea plantelor cu două tulpini, una rezultată din primul copil de
la baza plantei, iar a doua, este tulpina propriu-zisă. Fiecare tulpină se palisează oblic pe câte o
sfoară, spre mijlocul intervalului dintre rânduri.
A treia variantă de conducere a plantelor cu două tulpini este obţinerea acestora din doi
lăstari care pornesc în acelaşi timp, opus, din zona cotiledoanelor, în urma îndepărtării vârfului de
creştere cu porţiune de tulpiniţă (foto 1). Această operaţiune, trebuie să se realizeze în faza de răsad,
la apariţia primei perechi de frunze adevărate, pentru a nu afecta timpurietatea producţiei.
Stup cu bondari
258
Instalaţia de fertilizare cu CO2
259
Rezumat
Cultura legumelor în sere este un sistem de cultură care permite obţinerea de legume
proaspete în afara sezonului de cultură în câmp sau solarii. Este considerat sistemul industrial de
producere a legumelor, deoarece activitatea este continuă pe tot parcursul anului calendaristic,
cultivând specii diferite în funcţie de timp. Cele mai cultivate specii legumicole în sere sunt
tomatele, castraveţii, ardeiul, vinetele, pepenii galbeni, ca specii principale, şi salata, gulioarele,
verdeţurile, ca specii secundare.
Activitatea în sere se desfăşoară în 2 cicluri de bază: ciclul I, între prima jumătate a lunii
ianuarie şi sfârşitul lunii iunie, şi ciclul II, între sfârşitul lunii iulie şi sfârşitul lunii octombrie-
prima decadă a lunii noiembrie, şi un ciclu intermediar, în perioada noiembrie-ianuarie. Acest mod
de cultivare a serelor cu ciclul intermediar este datorat costurilor tot mai ridicate cu încălzirea
serelor, fapt ce a dus la scăderea foarte mare a suprafeţelor cultivate cu legume în sere.
Fiind o activitate foarte intensivă de cultură a legumelor, trebuie atenţie sporită la
respectarea tuturor regulilor de cultură, întrucât de condiţiile de mediu favorabile beneficiază
deopotrivă plantele de cultură dar şi agenţii patogeni, dăunătorii sau buruienile. Se aplică
lucrările specifice de pregătire a terenului, de pregătire a construcţiei care, înaintea fiecărui ciclu
de producţie, se curăţă, se dezinfectează, se verifică, inclusiv instalaţiile care în momentul utilizării
trebuie să funcţioneze la parametriii optimi, se produc răsadurile în sere, repicate în ghivece cu
latura sau diametrul de 8-10 cm, de calitate şi din soiuri şi hibrizi specificii culturii în sere, cu
vârsta caracteristică. Se alege schema de înfiinţare a culturilor în funcţie de specie şi se aplică
lucrările de îngrijire specifice. O atenţie deosebită trebuie acordată dirijării factorilor de mediu,
având în vedere faptul că plantele legumicole se cultivă în afara sezonului normal de cultură. Se
aplică lucrări speciale, cum sunt: polenizarea suplimentară cu bondari, fertilizarea cu bioxid de
carbon, combaterea biologică, conducerea plantelor în diverse sisteme în funcţie de specie etc., în
vederea creşterii cantităţii, dar şi calităţii producţiei.
260
Unitatea de învăţare nr. 11
Cultura ciupercilor este o cultură cu totul deosebită faţă de alte plante, care se conduce după
o tehnologie specială. Este o activitate atractivă, poate constitui chiar un hobby, dar necesită foarte
multe cunoştiinţe de specialitate şi multă responsabilitate.
Ciupercile sunt foarte apreciate din punct de vedere alimentar, constituind "carnea vegetală",
datorită valorii nutritive foarte ridicate. Sunt consumate în special de vegetarieni, dar în aceeaşi
măsură pot fi consumate şi de alte categorii de populaţie. Ciupercile prezintă un conţinut ridicat în
proteine uşor asimilabile, proteine care, în comparaţie cu cele de origine animală, nu contribuie la
creşterea colesterolului din sânge. De asemenea, conţin cantităţi apreciabile de vitamine din
complexul B (B1, B2, B5) şi apă, care duce la o bună hidratare a organismului.
Speciile de ciuperci cultivate sunt circa 20-25, însă mai cunoscute sunt:
ciuperca albă (Agaricus bisporus);
buretele (Pleurotus ostreatus);
buretele roşiatic (Pleurotus florida);
buretele ciuciulete (Coprinus comatus);
ciuperca paielor (Stropharia rugosa-annulata).
sistemul intensiv
Sistemul clasic este un sistem tradiţional de cultură a ciupercilor, care se desfăşoară în spaţii
simple, dezinfectate (grajduri, hale pentru creşterea puilor, pivniţe, subsoluri etc.), care să asigure
un minim de condiţii de mediu. În acest sistem, ciupercile se cultivă în 2 cicluri pe an: unul de
primăvară şi unul de toamnă, pentru a putea asigura temperatura necesară în diferite faze ale
fluxului tehnologic. Dacă există posibilităţi de încălzire, se poate executa şi un ciclu de iarnă.
Producţia obţinută este de 5-6 kg/m2/ciclu.
Sistemul semiintensiv reprezintă un sistem clasic perfecţionat, în sensul că localul de
cultură trebuie să fie dotat cu o instalaţie de încălzire, iar ventilaţia este mecanică. Substratul de
cultură se pasteurizează, se aşează pe stelaje sau lăzi suprapuse, iar localurile sunt reprezentate de
construcţii vechi, cum sunt forturile, halele dezafectate etc., în care se pot dirija mai bine factorii de
mediu decât în sistemul clasic. Se execută 3-4 cicluri pe an, iar producţia este de 7-9 kg/m2/ciclu.
261
Sistemul intensiv este sistemul industrial de cultură a ciupercilor şi se caracterizează prin:
spaţii (ciupercării) special construite, în care se dirijează toţi factorii de mediu la
nivelul optim, fiind dotat cu instalaţii speciale;
necesită un substrat de cultură de calitate superioară, obţinut după o tehnologie
specială care include pasteurizarea obligatorie;
folosirea eficientă a spaţiului de cultură prin aşezarea substratului pe 5-6 rânduri;
mecanizarea şi automatizarea în întregime a fluxului tehnologic;
obţinerea de producţii foarte ridicate, 10-12 kg/m2/ciclu;
posibilitatea efectuării culturii tot timpul anului.
Sistemul intensiv se poate aplica în 3 variante:
sistemul intensiv monozonal;
sistemul intensiv bizonal;
sistemul intensiv plurizonal.
Sistemul intensiv monozonal se caracterizează prin aceea că toate etapele procesului
tehnologic se desfăşoară în acelaşi spaţiu, cu excepţia pregătirii substratului până la pasteurizare.
Aşezarea substratului se face în straturi, pe stelaje, pe 4-6 rânduri. Durata unui ciclu de producţie
este de 90-100 zile, perioada de recoltare de 45-55 zile, iar numărul de cicluri pe an este de 3-4, cu
o producţie de 10-12 kg/m2/ciclu.
Sistemul intensiv bizonal se caracterizează prin aceea că fluxul tehnologic de cultură se
desfăşoară în 2 zone (camere) distincte: una în care se execută pasteurizarea, iar alta în care se
desfăşoară toate celelalte etape (aşezarea substratului, însămânţarea, formarea ciupercilor,
recoltarea). Substratul se aşează în lăzi suprapuse sau în saci, se transportă mecanizat cu
electrostivuitorul. Durata unui ciclu este de circa 90 de zile, iar numărul de cicluri pe an este de 4.
Producţia pe fiecare ciclu este tot de 10-12 kg/m2.
Sistemul intensiv plurizonal se caracterizează prin faptul că, fiecare etapă tehnologică se
desfăşoară în camere (zone) diferite (fig 11.1).
Este practicat în ciupercăriile moderne din SUA, Italia, Franţa, Olanda şi dă cele mai bune
rezultate. Fluxul tehnologic este în întregime automatizat, ceea ce permite realizarea a 7-8 cicluri pe
an, iar producţia de ciuperci este de 20-25 kg/m2/ciclu (Zăgrenan V, 1998). Substratul se aşează pe
stelaje suprapuse din oţel galvanizat sau aluminiu, prevăzute cu pereţi laterali, pe care circulă utilaje
specifice pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare. Introducerea substratului şi evacuarea
262
se face cu ajutorul unor benzi transportoare.
La noi în ţară, au fost organizate ciupercării la Arad, Stoicăneşti (Olt), Bucov (Prahova) în
sistem monozonal, iar la Piteşti (Bascov), Galaţi, Oradea, Constanţa în sistem plurizonal.
Localurile de cultură
Localurile de cultură sunt diferite în funcţie de sistemul de cultură a ciupercilor. Astfel,
pentru sistemul clasic, este important ca localul să fie ferit de inundaţii, să aibă o bună ventilaţie
naturală şi să nu înregistreze variaţii mari de temperatură pe perioada cultivării ciupercilor. Se
utilizează cariere de piatră, tuneluri dezafectate sau mine părăsite, precum şi cele amintite la
caracterizarea sistemului clasic.
În cultura ciupercilor, se folosesc şi localuri cu utilizare mixtă: uscătorii de tutun, depozite,
sere, răsadniţe sau cele cu destinaţie specială (ciupercăriile).
Se pot construi spaţii noi pentru cultura ciupercilor numite microciupercării (fig. 11.2).
263
Pregătirea localurilor
Indiferent de tipul de local, este important ca, înaintea fiecărui ciclu de cultură, localul să fie
cât mai curat (aproape perfect), atât pereţii laterali cât şi podeaua. Se dezinfectează termic (dacă
există posibilităţi), cu abur la peste 70°C, timp de 12 ore, pentru a distruge ciupercile dăunătoare.
Dezinfecţia chimică se execută prin stropiri cu amestec de produse (3 kg piatră de var măcinată + 2
l formalină, 1 kg Lindatox şi 10 l lapte de var la 100 l apă, Zăgrean V, 1998) şi o gazare, prin
arderea de sulf în încăpere.
Pregătirea substratului de cultură (compostului)
Reuşita culturii ciupercilor depinde în foarte mare măsură de calitatea substratului de
cultură.
Substratul (compostul) este de două feluri:
natural, provenit din gunoi de cabaline + paie, sau gunoi de cabaline
amestecat cu gunoi de alte animale (capre, oi, vaci, păsări) şi paie;
sintetic, alcătuit din paie şi gunoi de păsări.
264
O altă reţetă de compost mixt este cu (la o tonă de compost):
o gunoi de porcine 250 kg;
o gunoi de păsări 100 kg;
o paie de grâu 150 kg. Se prepară ca şi reţeta anterioară.
Fazele pregătirii compostului sunt:
faza anaerobă;
faza aerobă.
Faza anaerobă cuprinde preînmuierea componentelor. Pentru aceasta componentele se
aşează pe platforme betonate în grămezi, se udă zilnic pentru o hidratare completă, până când apa
sau mustul se scurge pe sub masa de gunoi şi se tasează pentru a nu pătrunde aerul. De regulă
durează 4-5 zile.
Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului; compostul se ia din platforma de preînmuiere
şi se aşează afânat într-o altă platformă, de circa 1,5 m înălţime, 2 m lăţime şi lungimea variabilă, şi
se menţine astfel încă 4-5 zile, după care încep întoarcerile. Se execută 4-5 întoarceri la 3-4 zile,
adăugând îngrăşăminte şi amendamente, conform reţetei, după cum urmează:
la prima întoarcere se adaugă 5-6 kg de ipsos;
la întoarcerile 2 şi 3 se adaugă câte 3-4 kg ipsos, 3-4 kg superfosfat, iar pentru
dezinfecţie CuSO4 1 kg/t de compost;
la întoarcerile 4 şi 5 nu se mai adaugă îngrăşăminte, ci se fac stropiri pentru
combaterea ciupercilor patogene, folosind Benlate 0,2%, Dimilin 0,2% (pentru
acarieni). După ultima întoarcere, se introduc canale de aerisire perforate, iar
platforma se acoperă cu folie de polietilenă timp de 48 ore când temperatura
substratului este de 55-60°C, în scopul pasteurizării naturale.
o culoare, care trebuie să fie cafenie închisă;
o gradul de umiditate de circa 65% (strâns în mână aceasta să
Un compost de calitate rămână umedă, fără să curgă mustul);
se apreciază după: o paiele să se rupă uşor;
o pH de 7,2-7,4;
o conţinut în azot total 1,8-2,2 mg %.
Fazele de pregătire a compostului sunt la fel ca la obţinerea compostului clasic, adică faza
anaerobă şi faza aerobă.
Faza anaerobă cuprinde preînmuierea, care constă în aşezarea componentelor într-o
platformă cu lăţimea de circa 2 m, înălţimea de 1,5 m şi lungimea variabilă, şi udarea cu must de
gunoi de grajd sau apă timp de 5 zile, în ultima zi adăugând jumătate din cantitatea de uree.
Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului, luând compostul din platforma de
preînmuiere şi alcătuind o altă platformă de dimensiuni asemănătoare, dar afânată. Se execută 4
întoarceri, la interval de 1-2 zile; la primele 2 întoarceri se adaugă malţul şi ipsosul, având grijă ca
marginile platformei să vină în centrul platformei şi invers, pentru a asigura o omogenitate foarte
bună a compostului. O etapă deosebit de importantă o constituie pasteurizarea compostului, pe cale
termică cu abur. Rolul pasteurizării este acela de a distruge ciupercile patogene şi dăunătorii
265
specifici, eliminarea amoniacului, scăderea pH-ului şi a umidităţii până la valori optime. Pentru
pasteurizare, compostul se introduce în spaţii închise (ermetice), dotate cu instalaţii de dezinfecţie şi
de ventilaţie pentru introducerea aerului proaspăt şi se aşează afânat. Se montează termometre în aer
şi în compost şi se urmăreşte continuu procesul de dezinfecţie.
Pasteurizarea se face la o temperatură de 57-58°C, timp de 10-24 ore. Temperatura nu
trebuie să depăşească 60-62°C pentru a nu fi distruse ciupercile folositoare (ciuperci saprofite,
actinomicete). Apoi temperatura scade treptat la 54-55°C şi se menţine 3 zile. Apoi, temperatura
scade la 45°C şi se menţine 24-48 de ore, apoi furnizarea agentului termic se întrerupe. Se poate
face şi o pasteurizare rapidă, la 60°C timp de 6-8 ore, apoi temperatura scade timp de 5-6 ore cu 1-
3°C.
Însămânţarea miceliului
Miceliul reprezintă materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor de ciuperci, care
se obţine în laboratoare specializate, printr-un proces tehnologic specific.
Miceliul granulat se produce pe boabe de cereale (grâu, secară, sorg, mei) sau pe perlit, cu
granule de 2-3 mm (Ioana Tudor, 1996). Acest tip de miceliu permite însămânţarea prin împrăştiere,
are o capacitate foarte mare de împânzire a substratului, este produs în condiţii strict controlate
(unele etape, în mediu aseptic), reducând pericolul infectării cu specii de ciuperci dăunătoare. În
sistemul intensiv, însămânţarea cu acest tip de miceliu se poate mecaniza.
Producerea miceliului se execută în unităţi specializate, în 2 zone:
- zona nesterilă;
- zona sterilă.
Zona nesterilă este zona unde se pregătesc boabele de cereale, în vederea inoculării. Acestea
se spală, se fierb (fără să plesnească tegumentul), se amestecă cu ipsos şi carbonat de calciu şi apoi
se introduc în nişte flacoane (mecanizat), câte 500 g/flacon. Flacoanele se închid cu dopuri de vată
şi pergament, se introduc în autoclav pentru sterilizare la 130°C, timp de 90-120 minute.
Zona sterilă. Flacoanele se scot din autoclav şi se transportă pe cărucioare în camera de
inoculare, unde se inoculează cu miceliu provenit din culturi pure, de la speciile de ciuperci amintite
anterior. Inocularea se face în condiţii absolut sterile.
După inoculare, flacoanele se trec în spaţii unde temperatura este de 25°C, timp de 25-30 de
zile, unde miceliul împânzeşte suportul.
După incubarea miceliului în flacoane, se trece în spaţii pentru conservare pentru cel mult o
lună sau o lună şi jumătate, la temparatura de 1-3°C.
Pentru livrare, miceliul se scoate din flacoane şi se ambalează în pungi de plastic de câte un
kilogram, însoţite de o etichetă pe care este scrisă tuplina de ciuperci şi specia. Apoi se pun în cutii
de carton perforate, câte 10-12 pungi, pe care de asemenea, se lipeşte o etichetă. Se mai poate
ambala şi în sticle mai largi la partea superioară, având o capacitate de 700 g.
Însămânţarea miceliului se execută când temperartura în substrat este de 27-28°C, prin
încorporare în substrat. Însămânţarea se face în 2 etape şi anume: în prima etapă, jumătate din
cantitatea de miceliu se împrăştie la suprafaţa compostului şi se încorporează în masa de compost;
în a doua etapă, care se desfăşorară imediat după prima, se împrăştie cealaltă jumătate de miceliu,
se încorporează în substrat, având grijă ca miceliul să ajungă până la baza recipientului, după care
substratul se nivelează şi se tasează cu un tasator din lemn. Circa 100 g din cantitatea de miceliu se
reţine, fiind împrăştiată la suprafaţa substratului ca mijloc de control; se numeşte şi miceliu de
266
control. În sistemul intensiv, toate operaţiunile se execută mecanizat.
Norma de miceliu este de 700-1000 g/100 kg compost (sau m2).
Se acoperă straturile cu hârtie de ziar, care să menţină umezeală şi se udă zilnic, peste hârtie.
Se ţine 7-8 zile şi apoi se adaugă amestecul de acoperire. Dacă se întârzie, este afectată producţia
proporţional cu durata întârzierii.
Amestecul de acoperire se pregăteşte după mai multe reţete (Ioana Tudor, 1996):
1 - turbă 3 părţi; 3. - pământ de ţelină 3 părţi;
- nisip o parte; - nisip o parte;
- cretă furajeră 5%. - praf de cărbune 2 părţi.
Amestecul pregătit se dezinfectează cu abur la 60°C, timp de 5-6 ore, sau cu formalină, la 1
m3 de amestec fiind necesari 2 litri, care se administrează în întreaga masă de amestec. Se acoperă
cu polietilenă timp de 8-10 zile, după care se poate folosi pentru acoperire.
o umiditatea de 65-70%;
Condiţii de calitate a o pH - 7,2-7,6;
amestecului de acoperire: o conţinut în calciu activ 5-10%;
o conţinut în azot organic 0,18%.
Se aşează peste substratul de cultură dacă nu au apărut ciuperci nefavorabile, într-un strat de
3-4 cm, uniform de gros, fără tasare. Dacă s-au semnalat infecţii cu alte ciuperci, se dezinfectează
locul respectiv, înainte de acoperire, cu formalină 2% sau Perozin 1-2 k/m2. După încheierea
acoperirii, întreg spaţiul de cultură se dezinfectează cu formalină 2%, prin stropiri generale
(pardoseală, stelaje, lăzi cu amestec, pereţi etc.).
dirijarea temperaturii; temperatura în perioada de incubare
(împânzire a miceliului) trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de
cultură, iar după acoperirea cu amestec, de 18-20 C;
dirijarea umidităţii prin udarea zilnică a pardoselei, a pereţilor şi a
amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza
de incubare cât şi de acoperire;
asigurarea ventilaţiei pentru asigurarea unui schimb optim de aer
Lucrări de îngrijire a între interiorul şi exteriorul ciupercăriei, concentraţia de CO2 nu
culturii de ciuperci: trebuie să depăşească 0,1%;
tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână,
stropiri cu Nogos 0,2%;
eliminarea ciupercilor bolnave şi dezinfectarea locală;
stropiri cu suspensii de drojdie de bere, în concentraţie de 0,5-1%,
pentru împânzirea miceliului, o dată pe săptămână în perioada de
recoltare;
menţinerea unei stări de curăţenie perfecte în ciupercărie.
Recoltarea ciupercilor
Recoltarea începe după 3-4 săptămâni de la acoperirea substratului şi 30-35 zile de la
însămânţare. Din acest moment, temperatura în ciupercărie trebuie să scadă la 15-17°C, această
specie nefiind foarte pretenţioasă la temperatură. Recoltarea se face în etape (5-6), pe măsură ce
apar ciupercile, în primele 3-4 etape obţinând 60-70% din totalul producţiei. Recoltarea se face
manual, prinzând cu mâna pălăria şi cu un cuţit inoxidabil se taie la bază, executând şi o uşoară
răsucire a ciupercii. Se recoltează şi se ambalează direct, deoarece sunt foarte perisabile, iar
resturile se colectează şi se evacuează din ciupercărie.
267
11.2. Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp.
Ciupercile Pleurotus sunt mai puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, aceste specii
crescând liber în natură pe buturugi, cioturi, ramuri etc. Poartă denumirea de bureţi. Pe aceste
considerente se bazează cultura bureţilor în mod controlat.
Spaţiile folosite sunt aproape aceleaşi ca şi pentru ciuperca albă de bălegar, însă, pentru
bureţi, aceste spaţii trebuie să fie foarte bine iluminate (natural sau artificial), lumina influenţând în
mod evident fructificarea. Se folosesc serele, răsadniţele, balcoanele, verandele, solariile etc.
Pregătirea se execută la fel ca şi pentru ciuperca albă.
Substratul de cultură este foarte diferit.
Cultura bureţilor se execută pe substrat cu valoare energetică foarte scăzută şi conţinut
ridicat în celuloză, care se obţine din deşeuri din industria lemnului, silvicultură, agricultură. Astfel,
se folosesc paie de grâu, orez, ciocălăi de porumb, rumeguş, vreji de leguminoase, puzderii de in şi
cânepă, scoarţă de copaci etc. Materialele se mărunţesc şi se menţin uscate până la folosire şi, în
funcţie de combinaţiile alese, sunt mai multe reţete de cultură. La pregătirea substraturilor se mai
folosesc şi alte materiale (deşeuri de bumbac, deşeuri de la fabricile de chibrituri, şroturi de soia,
tărâţe de grâu, de porumb), din care se face o uruială ce se amestecă cu componentele de bază, în
proporţie de 5-30%. Se administrează şi amendamente.
Reţetele de substrat sunt redate în tabelele 11.1, 11.2.
Tabelul 11.1.
Reţete de substrat cu materiale din mediul rural (%, Ioana Tudor, 1996)
Materialul /reţeta 1 2 3 4 5 6 7
Paie 40 60 10 - 50 - 60
Coceni, ciocălăi 30 35 50 20 - - -
Talaş 24 - - 50 - 30 10
Rumeguş - - 35 25 - 30 -
Frunze - - - - - 24 -
Scoarţă de copac - - - - 34 - -
Vreji - - - - - - 25
Tărâţe - - - - 10 10 -
Cretă furajeră 6 5 5 5 6 6 5
Tabelul 11.2
Reţete de substrat cu materiale din mediul urban (%, Ioana Tudor, 1996)
Reţeta /materialul 1 2 3 4 5 6 7
Puzderii de in şi - 80 - - - 30 -
cânepă
Deşeuri bumbac 20 15 - 20 - - -
Frunze - - - - 30 30 25
Coji de floarea - - 30 25 30 24 20
soarelui
Deşeuri plante 45 - - - - - 20
medicinale
Talaş, rumeguş - - 45 - 24 - -
Deşeuri de lemn - - - - - - 20
Mălai 10 - 10 10 10 - 10
Deşeuri de hârtie 20 - 10 - - 10 -
Cretă furajeră 5 5 5 5 6 6 5
268
mărunţirea materialului se face prin zdrobire, tocare, măcinare, pentru a
creşte capacitatea de reţinere a apei;
omogenizarea componentelor;
umectarea materialelor se face după omogenizare sau înaintea acesteia,
în diferite recipiente (în bazine, cisterne, butoaie, căzi), prin acoperire
integrală cu apă sau pe platforme unde se udă cu furtunul 2-3 zile,
materialele fiind aşezate în straturi succesive, care se pot amesteca de 1-
Pregătirea 2 ori, pentru o îmbibare mai bună;
compostului dezinfectarea cu apă fierbinte la 75-80°C, timp de 4-6 ore, executată o
cuprinde dată cu umectarea, sau cu abur injectat direct în recipientul folosit pentru
următoarele umectare, timp de 12-24 ore, temperatura aburului fiind de 65-70°C;
etape: cântărirea materialului dezinfectat după răcire, în scopul adăugării
cantităţii optime de amendamente şi miceliu, materialele iniţiale având
capacităţi diferite de absorbţie a apei;
aprecierea calităţii se face prin:
o nivelul pH-ului care trebuie să fie între 5 şi 7;
o conţinutul în apă 70-75%;
o să nu aibă miros respingător;
o culoarea să fie apropiată de cea iniţială;
o liber de agenţi patogeni şi dăunători;
o conţinutul în azot total de0,7-1,3% din substanţa uscată.
Însămânţarea miceliului
Miceliul se produce după aceeaşi tehnologie ca şi la ciuperca albă. Însămânţarea se execută
după cântărirea substratului dezinfectat, odată cu aplicarea amendamentelor. Substratul se pune în
recipiente mai mari, cu o capacitate de circa 100 kg (căzi), se administrează miceliul, din care se
reţine 10% pentru control, var sau cretă şi se amestecă prin lopătare. Se pot folosi pentru amestecare
betoniere electrice.
Substratul amestecat şi dezinfectat se aşează în lăzi de PVC în grosime de 20-25 cm, în saci
de plastic cu diametrul de 25-40 cm şi capacitatea de 8-25 kg, distanţaţi la 10-15 cm unul de altul,
în coşuri, stelaje, în brichete (saci de plastic de 60-80 cm înălţime, la care după inoculare se taie
sacul în fâşii longitudinale sau se înlătură definitiv) (fig. 11.3).
270
Test de autoevaluare nr.1
a) Care sunt speciile de bureţi cultivate ?
Rezumat
Cultura ciupercilor a fost şi este o cultură interesantă, atât din punct de vedere al
tehnologiei de cultură, cât şi a compoziţiei biochimice, valorificării şi veniturilor obţinute.
Cea mai dezvoltată cultură este cultura ciupercii Agaricus bisporus, ciuperca albă, şi mai
puţin cultura bureţilor din genul Pleurotus. Acest lucru este foarte mult condiţionat de preferinţele
consumatorilor, care se îndreaptă mai mult spre ciuperca albă, decât spre bureţi, fiind mai
cunoscută. Se cultivă după tehnologii diferite, pornind de la materialele folosite pentru pregătirea
compostului până la dirijarea factorilor de mediu, în funcţie de cerinţele speciei cultivate.
Reuşita culturii ciupercilor în general trebuie să se bazeze pe:
- alegerea corespunzătoare a spaţiilor, care trebuie să asigure ventilarea naturală
sau forţată, să fie ferite de inundaţii, să poată fi igienizate, să aibe sursă sigură de apă tot timpul
anului, să fie izolate pentru a preîntâmpina variaţiile mari de temperatură care sunt dăunătoare, să
aibe canalizare etc.;
- calitatea compostului şi a substratului de cultură; acesta trebuie să îndeplinească
unele condiţii. Pentru Agaricus bisporus acestea sunt: culoarea, care trebuie să fie cafenie închisă;
gradul de umiditate de circa 65%, paiele să se rupă uşor; pH 7,2-7,4; conţinut în azot total 1,8-2,2
mg, iar pentru Pleurotus sp.: pH între 5 şi 7; conţinut în apă 70-75%; să nu aibă miros
respingător; culoarea să fie apropiată de cea iniţială; liber de agenţi patogeni şi dăunători;
conţinut în azot total de 0,7-1,3% din substanţa uscată;
- dirijarea factorilor de mediu în strânsă corelaţie cu cerinţele speciei cultivate; la
Agaricus bisporus, temperatura în perioada de incubare trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de
cultură, după acoperirea cu amestec 18-20°C iar la fructificare 15-17°C; udarea zilnică a
pardoselei, a pereţilor şi a amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza de
incubare cât şi de acoperire; asigurarea ventilaţiei, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să
depăşească 0,1%; tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână, stropiri cu
Nogos 0,2% sau alte produse; la Pleurotus temperatura în faza de incubare este în funcţie de
specia de bureţi: 20-22°C pentru Pleurotus ostreatus şi 24-26°C pentru celelalte, iar în faza de
fructificare 12-15°C; umiditatea trebuie să fie de 70-75% în substat şi 80-90% în aer; ventilaţia se
dirijează astfel încât, concentraţia de CO2 să nu depăşească 0,08% la P. ostreatus şi 0,03% la
celelalte la incubare şi 0,1% la fructificare,; stropiri cu Decis 0,05%, pentru musculiţele atrase de
mirosul de miceliu; lumina este necesară după apariţia primordiilor de fructificare, 10-12 ore/zi.
271
Unitatea de învăţare nr. 12
Obiective
Alegerea corectă a momentului optim de recoltare, în funcţie de destinaţia
producţiei;
Însuşirea lucrărilor de condiţionare a produselor legumicole în vederea creşterii
valorii comerciale a acestora;
Alegerea ambalajelor şi mijloacelor de transport adecvate.
Recoltarea reprezintă ultima etapă a ciclului de producere a legumelor şi începutul etapei de
pregătire a acestora pentru consum. Recoltarea influenţează păstrarea calităţii produselor, de aceea
trebuie să se execute la momentul optim şi ţinând seama de gradul de perisabilitate al acestora.
Mecanizat.
272
Recoltarea manuală se practică la speciile legumicole cultivate în sere, solarii, răsadniţe, iar
în câmp la cele destinate consumului proaspăt (tomate, ardei, vinete, castraveţi, vărzoase, ridichi).
Se recoltează prin desprinderea de pe plantă cu mâna, prin tăiere cu cuţitul sau prin smulgere.
Tabelul 12.1.
Momentul optim de recoltare la unele specii legumicole
(Dumitrescu şi colab., 1998)
Specia Momentul recoltării Perioada din zi
Rădăcinoase Rădăcini tinere şi normal colorate pentru Timp însorit, după rouă, pe sol uscat
consumul timpuriu; rădăcini de dimensiuni
normale, fragede, coloraţie tipică soiului
Ridichi de lună Rădăcini formate, cu colorit specific, fără Timp noros, dimineaţa sau seara
mugure sau tijă floriferă
Varză albă Căpăţâni normale, bine îndesate Timp însorit, fără ploi
Conopidă Inflorescenţe bine formate, colorit specific, Dimineaţa sau seara, cu menţinerea
fără zone brunificate sau pedicele florale frunzelor protectoare
Tomate pentru Fructe normal dezvoltate, coloraţie verde Dimineaţa sau seara, fără rouă sau
export tipică soiului, cu început de coloraţie în zona picături de apă de la irigare
punctului stilar
Tomate pentru Fructe colorate, în stadiul de pârgă Toată ziua, cu protejarea fructelor
consum de insolaţie
Tomate pentru Fructe mature fiziologic, culoare specifică, Toată ziua
industrializare fără deprecieri sau urme de atac
Ardei Fructe normal dezvoltate, coloraţie tipică Toată ziua
soiului
Vinete Fructe normal dezvoltate, culoare tipică, pulpa Timp noros, dimineaţa şi seara
elastică, seminţe albe
Castraveţi Fructe de mărime conform cerinţelor Timp noros, dimineaţa şi seara
beneficiarului
Pepeni galbeni Culoare tipică soiului, pulpă colorată şi Fără rouă sau picături de ploaie
suculentă, seminţe mature, lucioase
Pepeni verzi Fructe de mărime şi luciu caracteristic, baza În orice perioadă
peduncului tip ventuză, cârcel peduncular
maroniu sau uscat, seminţe mature, tipice
soiului
Dovlecei De la scuturarea florii până la 18-20 cm Timp noros, dimineaţa şi seara
lungime, pulpă consistentă, coajă crudă, seminţe
nedezvoltate
Mazăre pentru Păstăi verzi, fragede, boabe imature, de formă Timp noros, dimineaţa şi seara
boabe caracteristică
Fasole pentru Păstăi normal dezvoltate, fragede, boabe în Toată ziua, fără rouă sau picături de
păstăi formare, nedezvoltate ploaie
Salată, spanac Eşalonarea cererii pieţei, de la faza de rozetă, Dimineaţa sau seara, fără rouă sau
până la apariţia tijei florale picături de ploaie
Bame Capsule tinere şi fragede, nervuri Toată ziua, fără rouă sau picături de
nelignificate, seminţe crude, în formare ploaie
Ceapă şi usturoi Frunze cu treimea superioară colorată în După rouă, timp uscat, sol reavăn
galben, tupina falsă înmuiată, bulbi normal
dezvoltaţi, coloraţie în formare
Sparanghel Lăstari etiolaţi, normal dezvoltaţi, diametrul Dimineţa şi seara, sol reavăn
etiolat de 4 mm şi lungime peste 12 cm
Aromatice şi Până la colorarea butonilor florali Dimineaţa şi seara, timp noros
condimentare
273
Recoltarea semimecanizată constă în efectuarea unor operaţiuni manuale, iar altele
mecanizat. Se practică la bulboase, rădăcinoase şi cartof şi constă în dislocarea părţilor subterane
mecanizat cu DLR-4 şi apoi strângerea producţiei manual. Are în vedere creşterea productivităţii
faţă de recoltarea manuală. Se aplică şi la verdeţuri, prin tăiere mecanizată la nivelul solului.
274
12.3. Condiţionarea legumelor
Pentru a asigura o valorificare optimă a produselor legumicole, acestea trebuie pregătite
printr-o serie de lucrări de condiţionare şi anume: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere şi
lustruire, ceruire, gruparea în legături, ambalare.
Presortarea constă în eliminarea legumelor deformate sau atacate de boli şi dăunători, direct
în câmp, odată cu recoltarea acestora, uşurând etapele următoare.
Sortarea constă în separarea legumelor strivite, cu un alt grad de maturare decât media
produsului sau de mărimi foarte diferite (extreme). Se execută manual, la masă, pentru o cantitate
mică de produse, sau cu diferite instalaţii, prevăzute cu benzi care să permită eliminarea celor
necorespunzătoare. Se aşează pe un singur strat pentru a fi obsevate uşor. Există şi instalaţii cu
celulă fotoelectrică, care separă produsele după culoare. Se execută în spaţii special amenajate (hale
de sortare).
Calibrarea constă în gruparea legumelor pe categorii de mărime şi se execută manual şi
mecanizat. Calibrarea manuală se face printr-o apreciere ochiometrică sau folosind inele de calibrat
sau şabloane de diferite dimensiuni. Se practică pentru cantităţi mici de legume. Calibrarea
mecanizată se execută pentru cantităţi mari de produse, folosind diverse instalaţii (instalaţia de
calibrat MOBA pentru castraveţi de seră, instalaţia de calibrat tomate ICT-1, instalaţia de calibrat
ceapă şi cartofi etc.).
Spălarea legumelor este obligatorie pentru cele care cresc în pământ (rădăcinoase) sau care
prezintă urme ale produselor de combatere. Se spală manual sau cu maşini special (MSR-1, MSR-3,
masina de spălat rădăcinoase). După spălare, produsele se svântă în curent de aer; apa rămasă poate
produce putrezirea legumelor, mai ales când cantitatea de legume este mare, iar valorificarea este
greoaie. Spălarea îmbunătăţeşte aspectul comercial al legumelor.
Perierea şi lustruirea se execută la legumele de la care se consumă fructele şi care sunt
lucioase (tomate, pepeni, ardei, vinete). Prin periere, se îndepărtează praful şi urmele de produse
chimice şi legumele îşi recapătă luciul caracteristic. Se folosesc perii moi sau materiale textile din
bumbac şi se execută manual sau mecanizat, cu dispozitive de periat şi lustruit, ataşate la instalaţiile
de condiţionare.
Ceruirea se execută cu scopul păstrării produsului o perioadă mai lungă, împiedicând
deshidratarea. Se aplică la fructele lucioase (tomate, ardei, vinete, castraveţi), prin acoperirea
acestora cu pelicule foarte fine de parafină, prelungind perioada de păstrare.
Gruparea în legături se execută pentru legumele verdeţuri şi unele rădăcinoase şi constă în
formarea de legături de 4,10,12 fire/legătură în funcţie de specie. Se practică la mărar, pătrunjel,
ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună, morcov timpuriu, spanac (se fac snopi) etc.
să fie uşoare;
să nu imprime produselor miros sau gust străin;
Ambalajele trebuie să fie noi sau foarte curate;
să prezinte să fie de capacităţi diferite pentru valorificare en gros sau en detail;
următoarele să fie din materiale rezistente la manipulare;
însuşiri: să fie atractive;
forma ambalajelor să permită paletizarea produselor etc.
277
Tabelul 12.3.
Condiţii de păstrare a legumelor proaspete
Perioadă scurtă Perioadă lungă
Specia Temperatura Umiditatea Durata Temperatura Umiditatea Durata
(C) % (zile) (C) (%) (zile)
Cartofi - - - 1-3 85-95 8-10
Ceapă bulbi - - - -2...1 75-85 8-10
Ciuperci 0-3 80-85 5-10 - - -
Conopidă 2-3 85-90 5-10 0-0,5 85-90 3-5
Castraveţi, 3-4 75-80 6-15 - - -
ardei
Gulii - - - 0-2 90-95 4-6
Fasole 0-1 75-80 6-10 - - -
Tomate 1-2 75-80 10-30 - - -
Pepeni 0-1 85-90 10-30 - - -
Rădăcinoase - - - 0-2 90-95 4-6
Praz - - - -2...5 85-90 4-6
Salată 0-2 85-90 10-20 - - -
Sparanghel 1-2 80-90 10-15 - - -
Varză - - - 0-2 90-95 4-6
Usturoi - - - -4...1,5 80-85 5-6
Arpagic - - - 18-20 60-65 5-6
(-2...1)
278
Test de autoevaluare nr.1
a) Care sunt momentele de recoltare a legumelor?
Rezumat
Recoltarea legumelor este ultima verigă tehnologică din cultura legumelor care este extrem
de importantă. Recoltarea se execută la momente diferite în funcţie de specie şi destinaţia
producţiei, manual, semimecanizat şi mecanizat. Astfel, sunt legume care se recoltează la
maturitatea fiziologică, respectiv când seminţele sunt capabile să germineze (gogoşar, ardei lung,
pepeni verzi, pepeni galbeni), la maturitatea comercială, respectiv în momentul în care acestea au
însuşiri organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar (castraveţi, mazăre, bame,
dovlecei) şi la maturitatea tehnică, respectiv momentul când legumelor atig parametrii de
prelucrare sub diferite forme (varză, ceapă, ardei, conopidă).
În vederea valorificării cât mai eficiente a legumelor, asupra acestora se aplică lucrări de
condiţionare reprezentate de sortare, calibrare, spălare, periere, ceruire, gruparea în legături şi
ambalarea în ambalaje atrăgătoare, în scopul creşterii valorii comerciale a produselor. De
asemenea, ambalajele trebuie să fie noi sau foarte curate, să nu imprime gust sau miros străin
produselor, să fie uşoare etc.
Transportul legumelor să se facă cu mijloace de transport adecvate produselor şi destinaţiei
acestora, fără afectarea calităţii produselor şi în condiţii financiare cât mai convenabile.
Valorificarea producţiei se poate face imediat, dar şi eşalonat, de aceea un aspect foarte important
este păstrarea. Legumele se pot păstra perioade scurte (verdeţuri) sau lungi (cartofi, rădăcinoase,
bulboase, în depozite în care se controlează factorii de mediu sau în silozuri, în funcţie de specie.
279
BIBLIOGRAFIE
1. Apahidean A.Al., Indrea D., Maria Apahidean, Rodica Sima, D. Mănuţiu, I. Paven – 2008 –
Research concerning greenhouse tomatoes grown on organic substratum. Buletin UASVM,
Horticulture, 65, 469.
2. Apahidean A.Al., Maria Apahidean, 2004 – Cultura legumelor şi ciupercilor, Editura
Academic Pres. Cluj-Napoca.
3. Apahidean Al.S. - 1996 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare al
culturilor de ceapă şi varză semănate direct în câmp în condiţiile Podişului Transilvaniei.
Teză de doctorat, UŞAMV Cluj-Napoca.
4. Apahidean Al.S. şi colab. - 1997 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigat la
varza semănată direct. Horticultura clujeană, XX, pag. 57-59.
5. Apahidean Al.S., 2003 – Cultura legumelor. Editura Academic Pres. Cluj-Napoca.
6. Apostol G. şi colab. 2007 – Noi sortimente de ingrăşăminte complexe cu microelemente.
Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona
Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 461-466.
7. Argerich C.A. şi colab. - 1989 - The effects of priming and ageing ou resistance to
deterioration of tomats seeds. J. of Experimental Botany, 40, 593-398.
8. Atanasiu N. – 2002 – Culturi horticole fără sol. Editura Verus, Bucureşti.
9. Atanasiu N. şi colab. - 1998 - Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice.
Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură". Lucr. şt.pag. 69-72.
10. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Cultura fără sol a tomatelor pe diferite substraturi organice.
Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.73-76.
11. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice.
Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.69-72.
12. Atanasiu N., 1999 – Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a castraveţilor în
câmp, în sistem industrial. Lucr.st. UŞAMV Iaşi.
13. Atherton J.B. şi colab. - 1984 - The effect of photoperiod on flowering in carrot. J.Hort.Sci.,
59, 213-215.
14. Baniţă M. P. şi colab. - 1981 - Cultura plantelor pe nisipuri. Scrisul Românesc, Craiova.
15. Bărbulescu L. - 1995 - Mecanizarea lucrărilor solului în ferme şi asociaţii legumicole mici şi
mijlocii. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 169-180.
16. Berar V, 1997 – Vademecum horticol, Ed. De Vest, Timişoara;
17. Berar V, 1998 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara;
18. Berar V, 2006 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara;
19. Berar V., Poşta G., 2005 – Researchee concerning the influence of the level of fertilizing on
the quality roots of the carrot in the conditions of the Didactic Station Timişoara, Cercetăti
ştiinţifice, USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 183-186;
20. Berar V., Poşta G., 2005 –Researches concerning the improvement of early and semi-early
potato culture technologies within the plain area of Banat region, Cercetăti ştiinţifice,
USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 187-194;
21. Bhella H.S., Wilcox G.E. - 1989 - J.Am.Soc. Hort. Sci. 114, 606-610.
22. Boor Gabriela - 1998 - Efectul polimerului Stockosorbe asupra creşterii şi dezvoltării
răsadurilor de legume cultivate în seră. Rev. Hortinform.
23. Boor Gabriela, A. Alexandrescu - 1997 - Influenţa nivelului de fertilizare asupra acumulării
de nitraţi şi nitriţi la salată şi gulioare şi posibilităţi de reducere a acestora. Rev. Hortinform
12, 64, pag. 8-11.
24. Borlan Z. şi colab. - 1995 - Îngrăşăminte simple şi complexe foliare. Ed. Ceres, Bucureşti.
25. Bratu Elena - 1998 - Eficiinţa prădătorului Coccinella septempunctata L. lansat în stadiul de
ou pentru diminuarea populaţiilor dăunătorului Myzus persicae Sulz, în culturile de ardei.
Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 215-230.
26. Brewster J.L şi colab. - Alalysis of the growth and yield of over wintered onions. J.Hort.Sci,
280
52, 335-346.
27. Burzo I. şi colab. - 2000 - Fiziologia plantelor de cultură. vol. 4 Fiziologia legumelor şi a
plantelor floricole. Ed. Ştiinţa, Chişinău.
28. Burzo I., şi colab. - 1993 - Curs de fiziologia plantelor. IANB, Bucureşti.
29. Butnariu H., Indrea D., Petrescu C., Saviţchi P., Pelaghia Chilom, Ciofu Ruxandra, Popescu
V., Radu Gr., Stan N., 1992 - Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, RA,
Bucureşti.
30. Buzescu D., Cenuşă Maria, Popa Gh. - 1996 - Reconsiderarea microaspersiei ca metodă de
irigare a culturilor legumicole. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, p.323-330.
31. Caciuc C., Teodora Aldescu - 1999 - Legumicultura prin prisma rezultatelor obţinute în
1998. Rev. Hortinform, 1, 77, pag. 13-14.
32. Călin Maria - 1999 - Experimentarea unor măsuri argrofitotehnice în reducerea atacului
unor dăunători ai verzei. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 131-137.
33. Călin Maria şi colab. - 1999 - Posibilităţi de utilizare a prădătorului Amblyseius cucumeris
(Oudemans) pentru combaterea tripsului californian (Frankliniella occidentalis) la legume.
Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 123-130.
34. Călin Maria, Miu I. - 2000 - Biofertilizatori - o sursă importantă de azot în agricultură. Rev.
Hortinform 6, 94, pag. 10.
35. Ceauşescu I. şi colab. - 1984 - Legumicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti.
36. Cenariu Diana, Apahidean Al.S., Maria Apahidean Doina Stana, Rodica Sima –
Development and fruit set of some greenhouse tomato hybrids aas influenced by the cuture
system. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 472.
37. Chaux C., Foury C. - 1994 - Production legumieres. Tome 1. Generalites. Ed. Tec-Doc,
Lavoisier, Paris.
38. Chivulete S. şi colab. - 1998 - Cercetări pivind utilizarea poliacrilamidelor româneşti în
cultura unor legume în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de
Horticultură". Lucr. şt. pag. 57-60.
39. Chivulete S. şi colab. - 2000 - Reseach concerning the influence of Polinit GT1
polyeletrolyte on soil structure in vegetable agroecosystems on the seed-stok roots carrotes
culture. Lucr.şt. Seria B, vol. XLIII, pag. 67-70.
40. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A., Berar V.,
Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti.
41. Cojocaru I. - 1996 - Irigarea prin picurare. Rev. Fermierul 6, pag. 8.
42. Colombo A., Nucifora S., Nucifora M.T., Calabro M. - 1992 - Utilizzo del Bombus
terrestris nell' impollinazione del pomodoro. Colture protette, 12, pag. 75-81.
43. Costache M., Roman Tr. - 1998 - Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor
patogeni şi a dăunătorilor la legume. Agris, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.
44. Creangă F. - 1998 - Irigarea prin picurare a tomatelor cultivate în solarii. Rev. Hortinform
10, 74, pag. 20.
45. Davidescu Velicica - 1998 - Efectul de seră şi agricultura. Rev. Fermierul 5, pag. 2-3.
46. Davidescu Velicica şi colab. - 1996 - Influenţa substraturilor de cultură şi a dozelor
crescânde de azot asupra calităţii salatei (Lactuca sativa). Lucr.şt.seria B., XXXIX, 7-16.
47. Demers D.A. şi colab. - 1991 - Effects de l' echairage d' appoint sur la croissance et la
productive du poivron. Canad.J. Plant. Sci. 71, 587-594.
48. Dempsey W.H. - Effects of temperature on pollen germination and tube growth. Rep.
Tomato. Genet. Coop, 20, ,15-16.
49. Dinu Maria, Cimpoiaşu V.M. – 2005 – Stabilirea etapelor tehnologice de obţinere a
plantelor altoite la Cucumis melo L., prin alipire. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 255-258.
50. Drăgănescu O., 1985 - Scheme de amenajare interioară pentru udarea localizată prin
picurare. vol. I, ICITID, Băneasa-Giurgiu, nr. 2426.
51. Dumitrescu M. - 1998 - Din istoricul cercetării legumicole în România. Rev. Hortinform, 1,
65, pag. 7-11.
281
52. Dumitrescu M. şi colab. - 1998 - Producerea legumelor. Artprint, Bucureşti.
53. Fisher J.E. - 1956 - Studies on the photoperiodic and thermal control of flowering in carrots.
Plant Physiology, 31, 36.
54. Fiţiu A., 2003 – Ghidul legumicultorului în agricultura ecologică. Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
55. Gheorghe Aurelia şi colab. - 1996 - Unii indicatori tehnico-economici pentru secvenţa
tehnologică "Combaterea integrală a buruienilor" la culturile de tomate vară-toamnă şi ceapă
semănate direct. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, 340-350.
56. Grumeza N. - 1984 - Prognoza, avertizarea şi programarea aplicării udărilor în sistemele de
irigaţii. Hidrotehnica, vol. 29, nr. 9.
57. Grumeza N. - 1986 - Prognoza şi avertizarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii.
Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti.
58. Heide O.M. - 1970 - Seed-stak formation and flowering in cabbage. I Day - length
temperature and time relationships. Meldinger fra Norges Landbrukshogskole, 49, 1-21.
59. Hoza D., 1998 – Biotehnologia, microorganismele şi mediul. Editura Elisavaros, Bucureşti.
60. Hoza Gheorghiţa, 2000 – Cultura legumelor în câmp. Editura Elisavaros, Bucureşti
61. Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură. Editura Elisavaros, Bucureşti
62. Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira,
Bucureşti
63. Hoza Gheorghiţa, 2004 – Legumicultură aplicată. Editura Invel-Multimedia, Bucureşti
64. Hoza Gheorghiţa, 2006 – Andivele. Editura Elisavaros, Bucureşti
65. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2005 – Cercetări privind influenţa amestecului nutritiv
asupra calităţii răsadurilor de castraveţi. . Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 203-208
66. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2007 - Reseaches regarding the influence of some foliar
fertilizers on the autumn production of cucumber in solarium. Anale univ. Craiova, vol. XII
(XLVIII) pag. 93-96.
67. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, Daniela Ciolacu – 2008 - Reseaches regarding the
influence of some ecological fertilizers on the growth and fruit forming of tomatoes. Lucr.şt.
UŞAMV Bucureşti,sria B, vol. LI, pag. 89-93.
68. Hoza Gheorghiţa, E. Pădurariu, Drăghici Elena, M. Velea, Daniela Ciolacu – 2008.
Reseaches regarding the influence of the posible fertilisation on the growth and
fructification of tomatoes. Lucr.şt. UŞAMV Bucureşti,seria B, vol. LI, pag. 85-88.
69. Hurd R.G. - 1973 - Long day effects on growth and flower initiation of tomato plants in low
light. Annals of Applied Biology, 73, 221-228.
70. Ifrim Aurelia, Buică Viorica - 1994 - Cercetări privind comportarea unor soiuri şi linii de
pătlăgele vinete pe solurile nisipoase din sudul Olteniei. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS,
Bucureşti,vol. VIII, pag.111-118.
71. Indrea D., Apahidean A.Al., Maria Apahidean, D. Mănuţiu, Rodica Sima – 2007 – Cultura
legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.
72. Jidavu M.G. şi colab – 2008 – Study on the influence of water treated by means of pysical
growth and development of pepper plants. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 157-161.
73. Jinga I., Vâjială M. - 1999 - Valorificarea agricolă a deşeurilor din diferite sectoare
economice. Rev. Agricultorul român 12, pag. 18-19.
74. Knott J.E. şi colab. - 1937 - Vernalization of lettuce. Proc.Am. Soc. Hort. Sci, 35, 644-648.
75. Lăcătuş V., Cârstea Luminiţa, 2007 – Fertilizarea foliară, ca mijloc de întreţinere a plantelor
legumicole cultivate pe soluri cu fertilitate redusă. . Simpozion Internaţional Reconstrucţia
ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti,
pag. 569-583.
76. Lăcătuş V., Voican V. - 1997 - Principalele dereglări nutriţionale şi fiziologice la cultura
protejată a tomatelor. Rev. Hortinform 9, 61, pag. 8-12.
77. Lăcătuşu V. - 2000 - Fertilizarea minerală o condiţie a producţiilor mari şi de calitate. Rev.
Agricultorul român, pag. 7-9.
282
78. Lungu Mihaela şi colab., 2007 – Fertilizarea organică în agricultură ecologică, Simpozion
Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu,
Ed. New agris Bucureşti, pag. 373-381;
79. Marinescu A. - 1998 - Motocultorul multifuncţional sau specializat ca motosapă pentru
mecanizarea lucrărilor agricole în solarii şi sere familiale. Rev. Hortinform 1,65, pag. 11-14.
80. Marinescu A. şi colab. - 1997 - Tractor adaptabil sau specializat pentru fermele legumicole
familiale. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 6-8.
81. Marinică I. Gh., 1989 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare la
principalele plante legumicole cultivate pe nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei.
Teză de doctorat. Facultatea de Agronomie, Craiova.
82. Mateescu N. - 1975 - Producerea miceliului de ciuperci pe suport granulat. Rev. Producţia
vegetală-Horticultura, 8.
83. Mateescu N. - 1982 - Producerea ciupercilor. Ed. Ceres, Bucureşti.
84. Messiaen C.M. şi colab - 1993 - Les allium alimentaires reproduits par voie vegetale. INRA,
Paris.
85. Miron V. şi colab. - 1996 - Cercetări privind combaterea integrată a buruienilor din culturile
de legume. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 351-361.
86. Miron V., Rădoi V. - 1996 - Substanţee biostimulatoare în sprijinul legumiculturii. Rev.
Fermierul 4, pag. 8-9.
87. Mitu Mihaela - 2000 - Importanţa rotaţiei culturilor în legumicultură. Rev. Fermierul 5,
pag. 12.
88. Moigrădean Diana şi colab. – 2008 – The influence of mineral fertilization about nitrogen
content in soil, plant and tomato fruit. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 172-177.
89. Nitsch J.P şi colab. - 1952 - The development of sex expresion in cucurbit flowers. Am. J.
Bot., 39, 32-43.
90. Noord J., Passeen van D. - 1990 - Un nuovo indirizzo nella costruzione delle serre. Colture
protette, 10, pag. 38-42.
91. Pana Teodora şi colab. - 1998 - Bioregulatori - mijloace moderne de eficientizare a
agriculturii. Rev. Hortinform 3, 67, pag. 7-10.
92. Piccoli F. - 1994 - Quando ad impollinare sono i bombi. L' informatore agrario, 1, pag. 71-
74.
93. Popescu Nadia şi colab. - 1996 - Date preliminare privind refolosirea substraturilor active
fără sol în cultura protejată a tomatelor şi crizantemelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIV. 451-
456.
94. Popescu V. - 1996 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ceres, Bucureşti.
95. Popescu V. - 2003 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ansid, Tg. Mureş
96. Posta Gh., V. Berar – 2008 – Studies on the analysis of morphological characteres from a
range of late cabbage hybrids cultivated in the field conditions. . Buletin UASVM,
Horticulture, 65, 153-166
97. Radle W.M., Honma S. - 1986 - Dormancy in peppers. Science Horticulture, 14, 19-25.
98. Sadik S - 1967 - Factors involved in curd and flower formation in cauliflower. Am. Soc.
Hort. Sci., 90, 252-259.
99. Scurtu I. şi colab. - 2000 - Aspecte privind combaterea integrată a buruienilor din culturile
de legume. Rev. Hortinform, 6, 94, pag. 15-18.
100. Sindile Narcisa şi colab. - 1997 - Cercetări de fiziologie referitoare la tomatele cultivate în
seră. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 11-12.
101. Singureanu V., Apahidean Al.S. – 2008 – Contribuţii privind îmbunătăţirea sistemului de
cultură la tomate de solar cultivate în condiţiile pedoclimatice din podişul transilvănean.
Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 635-640.
102. Stan N. şi colab. - 1998 - Cercetări privind folosirea unor substanţe bioregulatoare la cultura
de tomate în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură".
Lucr. şt. pag. 5-10.
283
103. Stan N., Bernardis Mihaela Cristina, Petrescu V. – 2005 - Efectul aplicării unor substanţe
bioactive asupra creşterii la pătlăgelele vinete. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 641-649.
104. Stan N., Muntean N., Stan T., Stoleru V. – 2008 – Influenţa utilizării superabsorbanţilor în
producerea răsadurilor de ardei gras şi tomate. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 634-640.
105. Stan N., Muntean N., Stoleru V. – 2008 – Studii preliminare privind îmbunătăâirea
tehnologiei de cultură a legumelor ecologice în spaţii protejate prin folosirea mulciului ţi a
superabsorbanţilor.
106. Stan N., Stan T. - 1999 - Legumicultură. Vol 1., Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
107. Stoian L., 2005 – Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor, Ed. Tipoactiv, 398 pag.
108. Szabo Al., Roman T. - 1999 - Posibilităţile introducerii speciei Encarsia formosa Gahan în
sistemul de combatere integrată a agenţilor patogeni şi dăunători la culturile de tomate din
sere. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 113-122.
109. Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana - 1999 - Cercetări privind bioecologia şi combaterea
integrată a dăunătorului Frankliniella occidentalis, Pergande din culturile de castraveţi de
seră. Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 231-240.
110. Ştefănescu Daniela, Grigore Adriana, 2007 - Aspecte privind nutriţia minerală a plantelor
cu microelemente. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de
îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 451-460;
111. Tachibana S. - 1987 - Effect of root temperatrure on the rate of water and nutrient
absorbtion in cucumber cultivars and fig-leaf gourd. J. Jap. Soc.Hort. Sci., 55, 461-467.
112. Thomas T.H. - 1980 - Flovering of Brussels sprouts in response to low temperature
treatment at different stagies of growth. Scientia Horticulturae, 12, 221-229.
113. Toma V., Alexandrescu V. - 1994 - Cercetări privind folosirea gunoiului de grajd şi a
îngrăşămintelor chimice pentru fertilizarea culturilor din asolamentul tomate timpuriii,
ceapă, fasole păstăi + varză de toamnă pe solurile nisipoase. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS,
Bucureşti,vol. VIII, pag.119-136.
114. Toma V. şi colab., 2007 – Cercetări privind eficacitatea unor compuşi organici naturali ai
borului în fertilizarea culturilor de pepeni verzi de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei.
Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona
Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 404-415;
115. Trottin-Caudal J. et al. - 2000 - Protection integree contre les thrips et les purcerons; Le
marecher de France, julliet - aout, pag. XXV-XXX.
116. Tudor Ioana, 1996 - Sfaturi practice pentru cultivatorii de ciuperci. Editura Ştiinţă şi
Tehnică Bucureşti
117. Văduva I., 1977 - Cercetări cu privire la stabilirea consumului de apă la principalele culturi
pe terasa a III-a a Oltului. Lucrările Simpozionului ştiinţific "Irigarea culturilor de câmp şi
horticole în sistemele de irigaţie din Oltenia", mai.
118. Vlad I., Vlad Mariana - 2000 - Efectul CO2 administrat suplimentar în sporirea cantităţii şi
calităţii recoltei la tomatele cultivate în seră. Rev. Hortinform 2, 90, pag. 20-21.
119. Vlad Ionescu-Siseşti - 1982 - Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti.
120. Voican Ana Viorica, V. Voican - 1995 - Cercetări privind creşterea şi dezvoltarea plantelor
de tomate afectate de insuficienţa luminii. Anale ICLF Vidra, vol.XIII, p.351-161.
121. Voican V, Lăcătuşu V. - 2000 - Prezent şi viitor pentru legumicultura din România. Rev.
Agricultorul român 12, pag. 11-13.
122. Voican V. şi colab. - 1995 - Reacţia plantelor tinere de tomate la stresul termic. Anale ICLF
Vidra, vol.XIII, p.364-373.
123. Voican V. şi colab. - 1998 - Particularităţile principalilor indicatori biometrici şi fiziologici
ai tomatelor cultivate în câmp neprotejat, în diferite areale ecologice. Rev. Hortinform, 9,
37, pag. 8-14.
124. Voican V., Popescu V., 1991 - Grădina de legume de primăvara până toamna. Editura
Ceres, Bucureşti.
125. Voican V., Scurtu I., Mirghis R., Buzescu D., 1995 - Particularităţile stării de secetă şi
284
consecinţele acestora pentru cultura legumelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIII.
126. Wien H.C. - 1997 - The physiology of vegetable cropp. Ed. Wallingford, USA.
127. Yelle S. şi colab. - 1990 - Duration of CO2 enrichment influence growth, yield and gas
exchanges of two tomato species. J. Am.Soc. Hort. Sci., 52-57.
128. Zuang H. M. - 1989 - Memento fertilisation des cultures legumieres. CTIFL, Paris.
129. *** - Buletinul FAO, 2008
130. *** - Ghid practic pentru nagricultori, Editura Conphys, 2003.
285