Sunteți pe pagina 1din 3

Titu Maiorescu – personalitate complexă a

limbii române
Născut în anul 1840, la Craiova, în inima Olteniei, din părinţi ardeleni, Titu Maiorescu a fost o
personalitate de dimensiuni europene, atât prin formaţia sa intelectuală, cât şi prin întreaga sa
activitate.
În 1858 absolvă la Academia Tereziană, la Viena, ca şef de promoţie. Un an mai târziu obţine, la Berlin,
doctoratul „magna cum laudae”, iar după încă un an obţine licenţa în litere şi filosofie la Sorbona.
Urmează încă un an de studii la Paris în urma cărora obţine licenţa în drept. O asemenea performanţă
intelectuală la nivel european nu putea fi accesibilă decât unui spirit cu adevărat luminat.
Revenit în ţară, în 1861, într-o perioadă de profunde transformări sociale generate de formarea
Statului modern Român, care încerca să se alinieze la valorile sociale, politice şi culturale europene,
Titu Maiorescu devine, la numai 22 de ani profesor universitar la Universitatea din Iaşi, decan şi
rector la 23 de ani, academician (membru al Societăţii Academice Române), la 27 de ani, deputat, la 30
de ani şi ministru, la 34 de ani.
Critic literar de mare acurateţe, a contribuit fundamental la selectarea şi impunerea adevăratelor
valori ale literaturii române. Ca om politic, a fost deputat în mai multe legislaturi, dar şi Ministru al
Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi Ministru de Externe.
Prin întreaga sa activitate, care a cuprins practic toate domeniile vieţii culturale, sociale şi politice,
Titu Maiorescu a şi-a adus o contribuţie remarcabile la dezvoltarea societăţii româneşti în contextul
valorilor civilizaţiei Occidentale.
Studiul de analiza “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1817”, prin care Titu Maiorescu
aduce in prim-plan exemple valoroase, pune bazele esteticii literare. Aici, Titu Maiorescu defineste
poezia ca idee manifestata in forma sensibila. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt:
continutul si forma. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor. Forma trebuie sa se
intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil sugestive. Tema Studiul abordeaza principiile
artei, pornind de la stadiul la care ajunsese literatura autohtona in 1867.
Titu Maiorescu defineste arta literara ca idee manifestata in forma sensibila si face distinctia intre
stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul). Maiorescu stabileste doua
conditiuni ale artei: conditiunea ideala, prin care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care
denumeste forma artistica. Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu
deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care
exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant,
metafora, comparatia).
Comentariul considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul are in intentie
formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se
bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile
de duzina ale epocii.
Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice fulgeratoare, pentru ca, dupa cum
remarca un exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare, opace la analiza
metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si structurari clare, ceea
ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori,
aducand exemple din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din literatura
universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii
epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu. Dar acest studiu poate fi considerat si primul
tratat despre poezie din cultura noastra.
Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de
adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv prima
informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie
sensibila). Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite
intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala pe care
trebuie s-o treaca un creator. Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de
interes. Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in memoria
cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca
materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si
continutul, numind forma conditiune materiala, iar continutul conditiune ideala. Rostul poeziei este de a
destepta prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului. De aceea, ideea artistica este in
legatura cu sentimente autentice, caci, spune el, tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine
statatoare in viata omeneasca; ele au o nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o
catastrofa hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte
cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant,
la apogeul catastrofic si apoi la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica
pe care o traieste fiinta sub imperiul artei isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se
limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste reguli concrete. Astfel, conditiunea materiala se
realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiectul artistic. In opinia lui, cuvantul
particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in imaginatia cititorului in masura in care cuvantul
este uzual, simplu si perfect adaptat limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca
material al poeziei. Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi
elaborate retoric. Intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant, respectiv
capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect
poetic, in timp ce epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens.
Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia receptorului. Este
interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua si justa.
Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa
uimeasca si sa ramana totodata credibila. Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini
plastice, conform principiului horatian (ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au
rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un continut. In ceea ce priveste
conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea poetica este totdeauna un
simtamant sau o pasiune. In viziunea lui exista trei semne caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt
totodata cele trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea
si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea ideilor, si de o
compozitie tensionata, cu deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul
artistic poate fi comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni din ce
in ce mai mari, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si
sub culori neobisnuite. Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare
alerta. Observarea aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta
spaima, cu prodigioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre
catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului. Maiorescu are vocatie didactica si
stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa
intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune
o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea
temelia. Prin natura ei formala si abstracta, preferinta lui a mers totusi spre logica, cu care s-a putut
orienta in celelalte domenii ale culturii. Abstractiunile filozofice au luat, astfel, o forma elementara;
cultura generala lumineaza si clarifica, pe cand cea exclusiv speciala luneca repede la pedanterie.
Claritatea in expunere, sobrietatea, logica argumentarii, echilibrul contin in ele insele virtuti tonice si
retin prin simpla lor desfasurare, indiferent de subiectul in care se incorporeaza.
Lumea fictiunilor ideale il ridica pe cititor deasupra intereselor cotidiene, egoiste si il determina sa se
uite pe sine ca individ. Pentru a ajunge acest scop, artistul trebuie sa fie de o sinceritate desavarsita
si sa ocoleasca imitatia. Aceasta din urma, era de parere Maiorescu, este un principiu destructiv, cu
atat mai primejdios cu cat duce la neglijarea individualitatii nationale a poporului din care face parte
artistul. Specia literara cea mai apta de a releva specificul national i se pare a fi romanul, indrumat de
el spre un realism popular prin care sa se fixeze asupra unor personaje din lumea rurala. In ceea ce
priveste poezia, Maiorescu a considerat ca esenta ei se afla in stabilirea unui raport intre lumea
materiala si cea intelectuala. Un rol esential ii revine imaginii, care constituie materialul poetic propriu-
zis, in timp ce cuvintele nu ar fi decat un vehicul, de o importanta hotaratoare, intrucat fara ele poezia
nu poate exista.
Pentru Maiorescu, arta, poezia nu trebuie sa reproduca fotografic realitatea. Arta pleaca de la
realitate, dar o reprezinta intr-un mod propriu, creator. Poezia, ca si alte arte (muzica, sculptura,
pictura, dansul), este prin natura ei o imitatie (mimesis), spunea Aristotel in Poetica sa, dar nu in sensul
unei imitatii mecanice a realitatii posibile (dupa criteriul verosimilului), in care universalul joaca un rol
esential. Intamplarile istoriei, de pilda, sunt cazuri particulare, poezia, imitandu-le, merge la
generalitate.
Maiorescu mai adaugase ca ideea sau obiectul, adica continutul, nu poate fi o cugetare exclusiv
intelectuala, ceea ce inseamna ca domeniul intelectului nu este exclus din domeniul poeziei, ba el este
chiar implicat, de vreme ce este vorba despre adevar. Mai tarziu va gasi expresia cea mai potrivita:
continutul poeziei este o idee emoionala.Ova spune in studiul Eminescu i poeziile lui: caci nu ideea rece,
ci ideea emoionala face pe poet. Si cu acesta se precizeaza problema adevarului in poezie: adevarata
poezie, adica poezia de valoare, exprima in forma concreta idei adanc gandite si adanc simtite, in stare
sa emotioneze si, prin aceasta, sa inalte.
In fond, aceasta este ceea ce mai tarziu se va numi autenticitate. Eul poetului sa vibreze cu intensitate
si sinceritate, ideea sa fie traita in toate adancimile sufletului, pentru a-i da caldura care sa invaluie pe
cititor sau ascultator.