Eco-eficiența investițiilor

1. Istoric concept dezvoltare durabilă

Naţiunile Unite înfiinţează în anul 1983 Comisia mondială de

mediu şi dezvoltare (World Commission on Environment and
Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi
oferirea de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii
umane. Această comisie a fost prezidată de Gro Harlem Brundtland,
Primul Ministru al Norvegiei la acea dată.

Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:

 dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai
înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea
nivelului de trai al tuturor;
 dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea
nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului
ambiant.

Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de

creştere ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum
şi degradarea continuă a mediului.
Raportul Brundtland prin introducerea conceptului de dezvoltare
durabilă a marcat apariția unei noi etape în știința economică
contemporană.
Comisia Brundtland în 1987 a elaborat documentul „Our common
Future” ("Viitorul nostru comun"), care a definit sustenabilitatea ca
„satisfacerea nevoilor de azi fără a sacrifica abilitatea generațiilor
viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Dezbaterea s-a concentrat în
curând în jurul valorii relative a a cuvântului „nevoie” și asupra faptului
că „nevoile” variază pe scară largă în diferite părți ale lumii, în funcție
de gradul de dezvoltare.
În orice caz definiția Comisiei Brundtland a stabilit intenția esențială
de compromis, în special în ceea ce privește conservarea resurselor
non-regenerabile și o înțelegere mai realistică a rețelei economice ce
determină utilizarea resurselor în lume. Datorită acestor baze teoretice
și a originilor instituționale ale termenului, sustenabilitatea
îmbrățisează următoarele opt probleme:
1. Capitalul de resurse
2. Energia încorporată
3. Comunitatea globală
4. Economia
5. Regenerabilitatea
6. Înțelepciunea tradițională
7. Schimbarea instituțională
8. Tehnologia

Raportul Brundtland avea să formeze cadrul caresă stea la baza

Agendei 21, a principiilor Declaraţiei de la Rio din 1992.
Dezvoltarea durabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndelungat".
Scopul declarat al Conferinţei a fost stabilirea unei noi strategii a
dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub
numele de dezvoltare durabilă – "sustainable development".
 Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de
dezvoltare durabilă numit Agenda 21 şi asupra a două seturi de
principii: Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare şi
Principiile pădurii.
"Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie
cu natura; naţiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii,
fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara graniţelor proprii." –
Declaraţia de la Rio.
Tratatul de la Mastricht, semnat la 7 februarie 1992 și Intrat în
vigoarela 1 noiembrie 1993, a conferit protecţiei mediului un statut
complet în cadrul politicilor europene.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și Intrat în
vigoarela 1 mai 1999, a consolidat baza legală a politicii vizând protecţia
mediului precum şi promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii
Europene.
În şedinţa Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie
2000 s-a luat angajamentul să se creeze până în anul 2010, "cea mai
competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume".
La Summit-ul de la Goetheborg din 15-16 iunie 2001 a fost
adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE.
În cadrul Summitului Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea
Durabilă din 2002 de la Johannesburg se constată progresul făcut spre
dezvoltarea durabilă şi se reafirmă angajamentul ţărilor participante.
Principalele probleme discutate:
 reducerea numărului celor care nu au acces la rezerve de apă
potabilă, de la peste 1 miliard la 500 milioane până în anul 2015;
  înjumătăţirea numărului celor ce nu au condiţii de salubritate
corespunzătoare, la 1,2 miliarde;
 creşterea folosirii surselor durabile de energie şi refacerea
efectivelor de peşte secătuite.
Comisia Europeană a demarat în anul 2005 un proces de reviziure a
Strategiei de Dezvoltare Durabilă, proces care a cuprins mai multe
etape:
 în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţială şi a trasat o
serie de direcţii de urmat. Au fost evidenţiate anumite direcţii de
dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative: schimbările
climatice, ameninţări la adresa sănătăţii publice, creşterea sărăciei
şi a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea
biodiversităţii;
 în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o
declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care
susţinea că Agenda reînnoită de la Lisabona este o componentă
esenţială a obiectivului dezvoltării durabile.
În iunie 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o
Uniune Europeană extinsă.
Tratatul de la Lisabona care a fost semnat de statele membre UE la 13
decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cuprinde şi
protocoale adiţionale privind schimbările climatice şi lupta împotriva
încălzirii globale.
Câteva prevederi ale Tratatului se referă la solidaritatea în probleme
legate de furnizarea de energie şi a schimbărilor în domeniul politicii
energetice europene.
 2. Clarificări conceptuale

Declanșarea unor preocupări sistematice și organizate pentru

conservarea resurselor și protecția mediului înconjurător a stat la baza
orientării activității de cercetare - dezvoltarea către promovarea
tehnologiilor și investițiilor eco-eficiente
Introducerea pe scară largă a progresului tehnic în economiile
țărilor dezvoltate a condus la scăderea consumurilor de resurse și la
sporirea componenetei de creativitate umană a produselor finite.
Astfel s-a produs o tranziție de la economia bazată pe materii prime și
energie la economia bazată pe informații și comunicații – ”economia
informațională”. Investițiile li forța de muncă se concentreză asupra
producerii și prelucrării informațiilor, activitatea agenților economici
orintându-se către crearea de produse și servicii sciento-intensive.
Principalul obiectiv strategic, în acțiunea de reducere a decalajelor
economice dintre statele dezvoltate ale lumii și cele în curs de
dezvoltare îl reprezintă creșterea eficienței economice în toate
domeniile și sectoarele de activitate.
Orice decizie pe plan economic trebuie motivată din punct de
vedere al eficienței sale, în noul context economic fiind create noi
criterii decizionale:
- Impactul revoluției tehnico științifice asupra activității
economice, la fiecare nivel al său și în ansamblul său;
- Caracterul limitat al resurselor;
- Legile de funcționare a economiei de piață;
 - Puternicile interdependețe dintre economiile naționale în
contextul globalizării economice;
- Necesitatea conservării și protejării mediului înconjurător.

În condițiile rarității și limitării resurselor, creșterea eficienței

economice reprezintă un proces complex și dinamic, de optimizare a
resurselor prin diminuarea consumurilor și integrarea factorilor timp și
progres tehnologic în sistemul economiei de piață. Acesat lucru
presupune o valorificare superioară a resurselor naturale, adaptarea
agenților economici la cerințele noii economii și aplicarea unor tehnici
și metode manageriale moderne.
Eco-eficiența reprezintă un concept relativ nou, dar care într-un
timp scurt a devenit prioritar în studiile efectuate de către specialiștii
din domeniul inovării.
WBCSD(World Business Council for Sustainable Development) a
definit pentru prima oară acest concept: ”Eficacitatea cu care resursele
ecologice sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane.”
Eco-eficiența constă în furnizarea de bunuri și servicii la prețuri
competitive care să satisfacă nevoile umane, care să contribuie la
creșterea calității vieții și care să țină cont de impactul ecologic și de
raritatea resurselor în ciclul vieții la un nivel cel puțin comparabil cu
”capacitatea de a suporta” a Pământului.
În prezent în țările dezvoltate se caută soluții de implementare a
unor sisteme manageriale care să fie capabile să evalueze și să
implementeze corespunzător tehnologiile eco-eficiente.
Scopul acestor acțiuni este ”stabilirea impactului eco-eficienței
tehnologiilor asupra eco-creșterii” adică asupra creșterii sustenabile.
 În cadrul Protocolului de la Kyoto din 1997 cu privire la
schimbările climatice, în care sunt vizate țările din Europa Centrală și de
Est și țările în curs de dezvoltare, au fost prevăzute trei modalități
diferite de abordare a conlucrării economice pe probleme de mediu:
Joint Implementation – reprezintă o abordare a conlucrării, bazată
pe piață, menită să ajute părțile implicate să-și îndeplimenască
obligațiile asumate prin semnarea Protocolului de la Kyoto. Prin
intermediul acestor proiecte,țările vor reduce emisiile de gaze
poluante, având totodată posibilitatea de a beneficia de noi
oportunități investiționale, pe baza cărora va crește eficiența utilizării
resurselor și va fi facilitat transferul eco-tehnologiilor și a know-how-
ului corespunzător
Clean Development Mechanism - reprezintă o oportunitate de
creștere a nivelului cooperării tehnologice și a fluxurilor de investiții pe
termen lung pentru țările în curs de dezvoltare și aflate în tranziție. Pe
baza acestor mecanisme țările dezvoltate obțin, la costuri ”deosebit de
eficiente”, avantaje de mediu, în timp ce partenerii din țările în curs de
dezvltare sau în tranziție vor beneficia de tehnologii eco-eficiente fără
a-și asuma în totalitate costurile investițiilor:
Climate Technology Initiative – ansamblu de măsuri naționale și
internaționale în scopul accelerării dezvoltării, aplicării și difuzării eco-
tehnologiilor .
Aceste măsuri sunt orientate către:
- creştere pieţei eco-tehnologiilor prin eliminarea barierelor;
- încurajarea activităţii de cercetare în domeriul eco-tehnologiilor
pe termen mediu şi lung.
În prezent, activitatea este orientată în principal către utilizarea
eficientă a energiei şi către tehnologiile energetice nepoluante.
 Conceptual eco-eficienţa a devenit astfel unul dintre principalele
obiective ale managementului strategic la nivel microeconomic şi ocupă
în prezent un loc deosebit de important la nivel macroeconomic şi
mondoeconomic.
Dimensiunea socială a conceptului de eco-eficienţă a dat naştere
la numeroase controverse în rândul specialiştilor, având în vedere că
promovarea investiţiilor în sectoarele utilizatoare de eco- tehnologii a
ganerat, în în special în ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie, o
creştere a ratei şomajului şi o scădere a gradului de certitudine a locului
de muncă.
De aceea, în cadrul politicilor guvernamentale de restructurare
tehnologică se impune luarea în considerare a costurilor sociale
ridicate care presupun programe speciale de reconversie şi reintegrare
profesională alternativă.
Dintre măsurile propuse pentru diminuarea costurilor sociale
(OECD, 1998) menţionăm reformarea, sectorului IMM-urilor la nivel
microeconomic şi dezvoltarea infrastructurii şi a pieţelor la nivel
mezoeconomic.
Tehnologiile de vârf constituie un element esenţial în cucerirea de
noi pieţe, menţinerea sau creşterea competitivităţii fimelor sau
economiilor naţionale. În ceea ce priveşte dezvoltarea
macroeconomică, pe plan internaţional s-au cristalizat următoarele
strategii:
 Strategia ”porților închise” - în principiu exclude investiţiile
străine;
 Strategia "porţilor deschise" - presupune neimplicarea efortului
naţional în activitatea investiţională;
  Strategia mixtă - presupune combinarea eforturilor naţionale cu
strategii de atragere a capitalului străin (împrumuturi, investiții
directe, transfer de tehnologie).
În condiţiile în care economia românească se confruntă cu o
perioadă de tranziţie lungă şi dificilă, se poate afima că adoptarea unei
strategii mixte de retehnologizare şi modemizare ar putea constitui o
soluţie de creştere economică durabilă. Prin retehnologizare se asigură
îmbunătăţirea parametrilor tehnico - economici ai capitalului fix,
reducerea consumurilor specifice, creşterea gradului de fiabilitate şi
mentenabilitate. Prin retehnologizare și modernizare vor fi înlocuite
echipamentele şi instalațiile uzate fizic şi/sau moral cu altele complexe
care încorporează tehnologii de vârf, eco- eficiente capabile să
realizeze producţii ridicate din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

3 . Indicatorii de măsurare a Eco – Eficienței.

Construirea raportului de sustenabilitate al firmei

Eco-eficienţa investițiilor poate fi măsurată cu ajutorul unor

indicatori calitativi (eco-compasul, eco-clasamentele etc). Măsuarea
eco-eficienţei cu ajutorul eco-compasului, presupune acordarea unei
note de la 0 la 5 (maxim negativ) pentru umătoarele criterii :
1. Consum de energie;
2.Consum de materii prime;
3. Conservarea resurselor;
4. Reciclare/retilizare;
5. Risc posibil pentru sănătate;
6. Durabititatea produsului.

Măsurarea eco-eficienței (EE) pe baza indicatorilor cantitativi se face

de regulă pe baza unui indicator de tipul efect pe efort:
 VA
EE=
VAIM
unde:
VA = valoarea adăugată;
VAIM = valoarea adăugată a impactului de mediu.
(în cadrul activităţii economice urmărindu-se obţinerea unei valori cât
mai ridicate a indicatorului).
Raportul de sustenabilitate este un document care se elaborează
anual la nivel de firmă şi care evident are în vedere specificul activităţii.
Astfel, atât în ceea ce priveşte valoarea adăugată, cât şi în ceea ce
priveşte valoarea adăugată a impactului de mediu, vor aparea elemente
distincte, adecvate profilului firmei.
Schematic principalii indicatori care se pot utiliza în evaluarea
eco-eficienței ca indicator de fundamentare a raportului de
sustenabilitate se pot prezenta astfel:

Indicatori ai valorii produsului sau serviciilor

- număr unităţi vândute

- unităţi statistice (medii, indici etc)
- număr angajați
Volum
- număr ore muncă
- suprafață construită, suprafață utilizată

- cantitate vândută (Kg, etc)

Masă
- cantitate produsă (Kg, etc)
Financiar - vânzări nete, cifră de afaceri
- marja brută (diferenţa dintre' vânzările nete şi
costul bunurilor vândute)
- valoarea adăugată (diferenta dintre vânzările
nete și costul bunurilor cumpărate)
 - venitul, câştigul sau profiţul
- valoarea acțiunilor
- pasive (costul asigurărilor)
- rezerve şi furnizori
- investiţii şi reduceri de preţ
- costuri (costul de producţie, costul energiei şi
materialelor, controlul poluării și depozitarea
deşeurilor)

- performanţele produsului
Funcționalitate – - servicii fuurizate
indicator cu un înalt - producţie agricolă
grad de specificitate (se - eficienţă agricolă (suprafaţă tratată)
poate cuantifica decât - durabilitatea produsului
pe categorii de produse) - capacitate de transport

- preţul produsului
- ponderea de piaţă deţinută
Alte categorii
- limite
- mixul de piață

Indicatori ai influenţei de mediu

Consum de energie  consumul de gigajouli

 tipul de combustibil fosil ( gigajouli de
cărbune, gaze naturale sau petrol)
 sursa (gigajouli de regenerabil/
neregeanerabil)
 emisii (tone de SOx,NOx, compuşi organici
 volatili, gaze cu efect de seră)
 tone consumate
 tipul (materii prime, materii auxiliare)
Consumul de  sursa (regenerabile, neregenerabile, reciclate
materiale etc)
 caracteristici (tone de material cu anumite
caracteristici de risc sau de siguranță)
 tone consumate (apă lem minereu)
 sursa (regenerabile, neregenerabile, apă de
izvor, luciu de apă)
Consumul de resurse  utilizarea suprafețelor de pământ (ha
naturale destinate conservării habitatului,
biodiversității)
 apă neindustrială (m3 pentru utilități,
comsumul populației)
 diferența dintre cantitatea de material imput
și cantitatea de produs output
Output conex  tehnici de tratare (bio-tratamente, incinerare)
produsului  apă/pământ reintegrat
 depozitarea metalelor grele
 persistența deșeurilor toxice
Accidente  Emisii/pierderi accidentale

Pentru crearea unei imagini cât mai complexe a nivelului de eco-

eficiență a activității, dar în special a performanțelor și/sau
perspectivelor sustenabilitate, se recomandă determinarea unui set
suplimentar de indicatori, referitori la realizarea de produse și servicii
noi destinate influențării mediului

Indicatori de evaluare a influenţei asupra mediului exercitate de

produsele și serviciile nou create
  Caracteristici: reciclabilitate, reutilizare, bio-
Produs/servicii degrabilitate, durabilitate, grad de
siguranță/risc
 Tone vândute
Ambalarea deșeurilor
 Sursa: materiale noi, reciclate
 consumul de gigajouli
 tipul de combustibil fosil (gigajouli de cărbune,
gaze naturale sau petrol)
Consumul de energie
 sursa (gigajouli de regenerabil / neregenerabil)
 emisii (tone de SOx, Nox compuşi organici
volatili, gaze cu efect de seră)
Emisii pe parcursul  Către aer,apă, pământ pe parcursul utilizării şi
utilizării și scoaterii scoaterii din funcţiune.
din funcțiune

Obţinerea unor perfomanţe bune în domeniul eco-eficienței nu este

sinonimă cu sustenabilitatea activității. Trebuie avute în vedere și alte
aspecte legate de impactul cultural, social sau organizaţional al
activităţii economice al unei firme.

Asadar raportul trebuie să conțină:

- profilul organizațional;
- profilul economic;
- profilul de mediu;
- indicatori de eco-eficiență:
- informaţii metodologice.

Profilul organizaţiei trebuie să ofere o imagine sintetică şi

relevantă a contextului de anăliză, adică o descriere a activităţii, cu
concentrare asupra acelor părţi din activitate cu o influenţă potenţială
asupra mediului şi eco-eficienţei: număr de angajaţi, produse primare,
precum şi eventualele modificări intervenite în timp în structura
activităţii.
Profilul economic (valoric) se construiește pe baza indicatorilor
financiari, precum și a celor cu privire la cantitatea produselor și a celor
funcționali, iar profilul de mediu va cuprinde indicatorii generali
aplicabili evaluării influenței de mediu ca și a celor specifici activității de
creare și utilizare a produsului.

Principala contribuție a elaborării periodice a rapoartelor de

sustenabilitate constă în crearea unui cadru de analiză a activităţii, dar
şi de moritorizare activă a acesteia. Monitorizarea activă permite
identificarea derapajelor şi luarea rapidă a deciziilor de modificare sau
ajustare a activităţii în concordanţă cu nevoile identificate.

4. Elemente de fundamentare a deciziei de investiţie

Pentru demararea unui proces de restructurare tehnologică la nivelul

economiei naționale, procesul trebuie integrat într-o concentrare de
eforturi la nivel microeconomic. Fundamentarea deciziei de transfer de
tehnologie se realizează în urma unui diagnostic global. Cel mai
frecvent recomandate metode de diagnostic global sunt :
1. SWOT;
2. Rolland Berger;
3. A.G.;
4. CEMATT;
5. BCR;
6. Histograma
7. Metoda scorurilor.

4.1Modelul SWOT
(strenghts, weakness,.opportunities and.threats)

Modelul are în vedere analiza punctelor tari, a punctelor slabe, a

aportunităților și a riscurilor pe care le prezintă firma la un moment dat.
În funcție de specificul firmei analizate se introduce un sistem de
punctaj (note de la 1 la 5 ) şi se acordă coeficienţi de importanţă
fiecărui criteriu evaluat. Nota medie a întreprinderii se determină ca o
medie a notelor fiecărui criteriu, ponderate cu coeficienții de
omportanță

4.2. Modelul Rolland Berger;

Modelul utilizează un sistem de notare de la 1(minim) la 5 (maxim) şi

are în vedere o analiză centrată pe 6 criterii majore:
 produse,
 concurenţă,
 distribuţie,
 producţie,
 financiar
 management.

Fiecare criteriu este analizat din punctul de vedere al conţinuturilor

(spre exemplu, criteriul produse poate fi evaluat după umătoarele
subcriterii calitate/fiabilitate, nivel tehnologic, gama de produse,
potenţialul inovativ, sprijin extern). În final se stabileşte nota medie, iar
dacă aceasta are o valoare ma imică sau egală cu 3, firma are nevoie de
restructurare sau chiar divizare pentru eliminarea sectorului cu
pierderi.

4.3 Modelul AG (Alexandru Gheorghiu)

Modelul implică 8 coeficienţi de importanţă:

Financiar 0,18;
Piaţa şi concurenţa 0,14;
Cercetare și dezvoltare 0,14;
Produse 0,14;
Management 0,14;
Producţie 0,10;
Comercial 0,10;
Personal 0,06.
Componenta financiară are coeficientul de imporianţă cel mai
ridicat. Cele 8 componente sunt divizate în continuare pe criterii care să
evidenţieze cele mai importante aspecte. Faţă de alte modele, modelul
A.G. introduce un sistem
de notare diferit, în sensul că se operează cu 9 note care marchează
jumătatea intervalului, (1,5; 2,5 etc). Sistemul este derivat din
obiectivul fundamental al firmei – măsuarea competitivităţii pe plan
naţional dar şi international.

4.4. Modelul CEMATT

(Centrul de Management şi Transfer Tehnologic)

Identifică 6 direcţii de analiză diagnostic şi fixează coeficienţii de

ponderare după cum umează:
Financiar 0,21;
Marketing 0,17;
 Tehnologie 0,15;
Calitate 0,17;
Management 0,15;
Resurse umane 0,15.
Fiecare direcţie de analiză se descompune, se` utilizează note de la 1
la 5 şi se stabilesc note medii pentru fiecare dintre cele 6 direcţii. Media
generală de
apreciere a întreprinderii şi de clasificare rezultă dintr-o medie
ponderată cu coeficienţii de importanţă.

4.5.Modelul BCR

Este modelul utilizat de Banca Comercială Română în operaţiunile de

creditare. Se utilizează 13 criterii de divizare a fimei, în cadrul acestora
stabilindu-se subcriterii. Analiza detaliată a modelului pune în evidenţă
faptul că acordarea de puncte se face de regulă în funcţie de interesele
băncii.

4.6. Metoda scorurilor

Este o metodă utilizată de către investitori şi creditori pentru

stabilirea riscului. Funcţia scor se bazează pe o combinaţie liniară a unui
grup de indicatori semnificativi, fiecare având un coeficient de
ponderare, stabilit pe baze statistice. Cele mai cunoscute modele ale
funcţiei scor sunt: Modelul Altman, Modelul Canon şi Holder şi Modelul
Băncii Centrale a Franţei.

a) Modelul Altman
 Z = 3,3*X1 + X2 + 0,6*X3 + 1,4*X4 + 1'2*X5;
Unde:
X1 -rezultatul curent înaintea impozitării/activ total;
X2 - cifra de afaceri/activ total;
X3 -capitalizarea bursieră/Împrumuturi;
X4 - profitul reinvestit/activ total;
X5 - activ circulant/activ total.

b) Modelul Canon - Holder

Z = 16*X1 + 22*X2 – 87*X3 – 10*X4+24*X5;
Unde;
X 1 -rata lichidităţii parţiale;
X2 - rata stabilităţii financiare;
X3 -rata cheltuielilor financiare;
X4 - rata de remunerare a personalului (ponderea cheltuielilor cu
personalul în valoarea adăugată) ;
X5 - ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea
adăugată.
Pentru un scor Z > 9, probabilitatea riscului de faliment este mai
mică de 15%.

c) Modelul Băncii Centrale a Franţei

Utilizează 8 indicatori şi indică o zonă favorabilă pentru o valoare a
funcţiei scor mai mare de 0,125.