MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 1

NOȚIUNI ȘI CATEGORII INTRODUCTIVE

Studierea structurilor şi instituţiilor constituţionale implică anumite clarificări şi delimitari ale

categoriilor şi termenilor cu care se operează, de aceea câteva explicaţii privind societatea,
statul, dreptul, politica şi morala se impun.

1.SOCIETATEA
➢ Termenul are multiple sensuri şi întrebuinţări.
➢ Ne interesează catogoria „societate umană” în sensul de ansamblu unitar, complex şi
sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al
activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare
traiului individual şi colectiv.

● Societatea umană se deosebeşte de cea a altor tipuri de fiinţe nu numai prin calităţile
fiinţei umane - raţiune şi conştiinţă – ci şi prin caracterul său organizat rezultat din
exigenţele existenţei şi dezvoltării şi din dorinţa de perfecţiune.
● Categoria „societate umană” nu poate fi străină categoriilor de stat, drept, politică şi
morală.
● Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii. Ea este
un punct de plecare, dar şi de revenire pentru toate construcţiile sociale, politice şi
morale. Ea are la bază o diversitate de indivizi grupaţi în clase şi categorii sociale.
Este influenţată de o serie de factori dintre care cei mai relevanţi sunt cei ideologici,
economici, istorici, psihologici şi de tradiţie

Factorii ideologici presupun că orice societate umană are la bază un sistem de valori care,
fie constitue liantul comun al tuturor indivizilor, fie poate reprezenta factorul de diferenţiere
atunci când în funcţie de aceste valori se realizează organizarea instituţiilor statului şi
exercitarea puterii în societate.
Factorii economici determină atât atitudinea membrilor societăţii, cât şi modalitatea de
amenajare a instituţiilor statului şi a exercitării puterii în societate.
Factorii istorici şi cei legaţi de tradiţii influenţează atât structura instituţională a societăţii, cât
şi procesele decizionale ce au loc în cadrul acesteia. În egală măsură, nu trebuie neglijate
nici elementele de psihologie şi chiar miturile unei colectivităţi.

De multe ori în raportul dintre realitate şi reprezentarea pe care majoritatea corpului social o
are cu privire la respectiva realitate importantă şi decisivă este impresia, ceea ce se
proiectează despre ea, nu în ultimul rând factorii internaţionali nu pot fi neglijaţi în contextul
contemporan în care viaţa fiecărei comunităţi umane este strâns legată de soarta comunităţii
în ansamblu.
Pe de altă parte, nicio formă de asociere umană nu poate funcționa fără instituirea unui
minim de reguli de conduită, ceea ce ne îndeptățește să afirmăm că societatea se naște
concomitent cu geneza normei de conduită. (ubi societas ibi ius).
Rolul normei este legat de organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea
funcționând în mod independent de voințele individuale, ca o ”conștiință colectivă” de la care
emană regulile și obligațiile ce reglementează existența în comun și care fixează și transmite
din generație în generație necesitatea unor acțiuni , cultivând tendința spre o ordine socială,
caracteristică modului de desfășurare stabilă a vieții colective.
Interesant este faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună
numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus şi rezistă, fiind practic de
neabandonat, este STATUL.

2. Cel mai adesea se afirmă că STATUL este cea mai importantă instituţie pentru dreptul
constituțional.
În literatura de specialitate se apreciază că termenul stat s-a format în practica de
guvernare, formularea sa fiind legată de procesul de centralizare a puterii, de
instituționalizarea și specializare mecanismelor de conducere, de crearea unui aparat
administrativ, bazat pe principii de dominație și supunere politică, de apariția armatei, de
formarea unui sistem unitar de norme sociale și ulterior juridice.
Scriitorul florentin G. da Viterbo a descris foarte precis încă din 1238 caracteristicile
intrinseci ale artei guvernării, care nu pot fi dezvoltate decât în cadrul unui stat:
a) – conducerea cetății;
b) – acțiunea de a-i stăpâni pe oameni;
c) – dreapta măsură prin care judecătorii trebuie să împartă dreptatea;
d) - cumpătarea în conducerea poporului;
e) - acțiunea de a conduce sau a dirija;
f) – guvernarea;
g) -administrarea cetății.

STATUL are două accepţiuni:

a) Este suma a trei elemente: - teritoriul

- populaţia (naţiunea)
- suveranitatea în sensul puterii organizate statal.

În această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii,
teritoriul, frontierele, autorităţile etc.

b) Într-o altă accepţiune, mai restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a
puterii poporului, mai exact mecanismul său, aparatul statal. Pentru societatea
umană, statul a apărut ca soluţie optimă şi unică pentru dezvoltarea sa materială şi
spirituală şi pentru conservarea valorilor umane.

Statul este un concept şi o realitate deşi, paradoxal, ca UNITATE , „nu poate fi văzut nici
auzit, pipăit.” (Hans Kelsen)
Statul, se spune deseori, exprimă ordinea din natură. O copiază şi o reproduce. Potrivit lui
Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca „ordine juridică de restrângere a conduitei
oamenilor, putere de comandă şi voinţă distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât
suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor.”
Sintetizând multitudinea explicaţiilor putem afirma că STATUL ESTE PRODUSUL ISTORIEI
SOCIETĂŢII UMANE. A devenit formula juridică de organizare şi de existenţă a unei
societăţi. El a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane din raţiuni umane
dintre care marele constituţionalist Leon Duguit o menţionează pe aceea a divizării societăţii
între guvernanţi şi guvernaţi.
 ➢ Strict juridic, statul este un ansamblu sistematic de organe de stat numite autorităţi
şi cuprinde instituţii precum: parlamente, guverne, organe judecătoreşti, şcoli,
armată, poliţie, închisori.
➢ Statul are o serie de funcţii care pot fi identificate astfel:
a) legislativă
b) jurisdicţională
c) economică
d) represivă
e) internă şi externă etc.

O problemă de mare importanţă teoretică este natura legitimităţii statului. Peste toate
argumentele rămâne faptul că statul rămâne rezultatul convenţiilor sociale pentru că evoluţia
societăţii umane a demonstrat că această formă de organizare e un rău necesar, mult mai
necesar decât multe alte lucruri mai bune sau mai rele.

3.DREPTUL

Născut din nevoia reglementării relaţiilor sociale pentru asigurarea condiţiilor optime traiului
în comun, dreptul a evoluat odată cu societatea, devenind un fenomen indispensabil ei, fără
de care nu este de conceput nici asigurarea libertăţii şi siguranţei individului, nici
conservarea şi dezvoltarea societăţii în ansamblul ei.

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se intercondiţionează reciproc. Aceste

categorii au apărut concomitent din aceleaşi cauze şi pot fi explicate mai bine împreună.
➢ Statul crează dreptul şi, paradoxal, dreptul configurează şi delimitează acţiunile
statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru
toţi. Prin DREPT statul îşi impune puterea de comandă formulând exigenţe
economice, politice şi umane. În acelaşi timp el devine şi paznicul propriei sale creaţii
(a normelor sale juridice) intervenind nu rareori violent pentru a chema la ordine
indivizii care ignoră sau încalcă dispoziţiile normelor juridice.
➢ Ca şi statul, categoria DREPT cunoaşte două accepţiuni: - OBIECTIV
- SUBIECTIV.

A. Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Romanii spuneau că

dreptul este arta binelui şi a echităţii: „Jus est ars boni et aequi.”
În general, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită instituite sau sancţionate
de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege a căror aplicare e
realizată de bunăvoie şi în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.
B. Cât priveşte dreptul subiectiv, el e puterea garantată de lege voinţei unei persoane în
temeiul căreia aceasta e în măsură, în vederea valorificării unui interes personal
direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei
acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.

Dreptul obiectiv (totalitatea normele juridice) cunoaşte o tradiţională clasificare în: - DREPT
PUBLIC - DREPT PRIVAT.

➢ DREPTUL PUBLIC cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile

publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public.
➢ DREPTUL PRIVAT cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice sau juridice şi raporturilor dintre ele.
 În concluzie, statul asigură organele, mecanismele, procedurile prin care se
întruchipează reacția societății față de cei care încalcă normele juridice. În același
timp, dreptul – ca ansamblu de norme juridice este un instrument indispensabil
puterii statale în luarea deciziilor obligatorii pentru cetățenii unui stat, Prin intermediul
dreptului, puterea statală dobândește oficialitate și legitimitate, capacitatea de a-și
exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereslor diverse din
cadrul societății, de soluționare a conflictelor sociale, de promovare a siguranței
civice, a justiției sociale, cât și a progresului socal.

4. POLITICA,
- deşi extrem de uzual, termenul este cel mai greu de definit. Paradoxal însă,
structurile constituţionale nu pot fi explicate şi concepute în afara sau fără legătură cu
politica. Nu există şi nu poate exista o guvernare apolitică, o asemenea guvernare fiind un
nonsens, pentru că nu poate exista un parlament apolitic deoarece este produsul electoral al
partidelor politice.
În sensul ce ne interesează, POLITICA este o formă de activitate socială care se extinde
asupra sferei relaţiei dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale ca şi a acelora dintre indivizi
şi acestea în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o constituie participarea la
guvernare, determinarea formelor şi conţinutului acestora.
Politica include ansamblul problemelor ce interesează statul, maniera de a conduce, de a
guverna.
Analiza din perspectivă istorică dar și sincronică, așa cum aceasta se prezintă în
contemporaneitate subliniază multiple aspecte ale conexiunii putere politică – drept, după
cum urmează:
a) - dreptul se află în slujba obiectivelor politice, dar pe măsura evoluției societății,
acesta nu mai acceptă modelul de ordine necenzurat, bazat pe o voință arbitrară,
ci modelul motivațional și instituționalizat prin norme juridice, bazat pe punerea în
valoare a principiilor generalității regulilor de drept;
b) – puerea politică este forța de comandă a unei societăți, genrată de relațiile
sociale de putere, relații care nu sunt arbitrar instituite, ci sunt dirijate din ce în ce
mai mult de valorile juridice care intră în conștiința comunității;
c) – dacă puterea este dominată de elementul juridic, adică de consimțământul sau
recunoașterea celor îndreptățiți să exercite puterea ca urmare a majorității
populare, atunci contradicțiile și disputa se acutizează numai în măsura în care
puterea este astfel exercitată încât provoacă vădite disfuncții în relația cu dreptul.

5.MORALA

Este definită ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă şi fixează în principii şi reguli
cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi, indivizi şi colectivităţi, în diferitele ei
forme: familie, societate, naţiune. Uneori ea e considerată ca o ştiinţă care ne învaţă regulile
pe care trebuie să le urmăm pentru a face bine şi a evita răul. Într-un cuvânt, morala implică
norme şi exigenţe valorice. Ele guvernează atitudinea unui grup social şi îi influenţează
conştiinţa colectivă. Ea stă la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Politica, la rândul
ei, trebuie să fie morală.
Cuprinzând un sistem complex de elemente faptice, ideatice, psihologice, raţionale,
normative, valorice, - între care cuplul Bine - Rău se află în prim-plan,- morala, aprecia Im.
Kant provine din „vocea interioară” a fiecăruia. Ca ansamblu de norme generale ale
conduitei practice personale -„normele morale se impun conştiinţei ca absolut valabile şi
implică excluderea oricărei contraziceri.” „Morala – scrie M. Djuvara – are ca obiect
aprecierea faptelor interne de conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor
externe ale persoanelor, în relaţiile lor cu alte persoane.”
În acest sens, pline de semnificaţii sunt cuvintele lui Alexis de Tocqueville: „În lumea morală
totul este clasat, coordonat, prevăzut, hotărât dinainte. În lumea politică totul este agitat,
contestat, incert. În prima, ascultarea este pasivă, deşi de bunăvoie, în a doua
independentă.

Nesocotirea experienţei şi ostilitatea faţă de orice autoritate. Departe de a-şi dăuna una
alteia, aceste două tendinţe în aparenţă atât de opuse se manifestă în consens şi par a se
sprijini reciproc”.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire în caz de nevoie prin forţa coercitivă
a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci cînd apară viaţa, libertatea şi
fericirea oamenilor. De aceea, în Constituţia României referirile la ipostazele morale nu
lipsesc.

INTERACŢIUNEA DINTRE SOCIETATE, STAT, DREPT, POLITICĂ ŞI MORALĂ

Interacţiunile multiple dintre cele cinci categorii şi fenomene au determinat o preocupare

permanentă a gânditorilor din antichitate şi până în prezent în analiza raporturilor dintre ele.
Menţionăm preocupărilor celor mai cunoscuţi filosofi antici greci, legate de aprecierea
fenomenelor juridice prin prisma celor politice şi etatice, de recunoaşterea, după caz, fie a
moralei, fie a politicii ca ştiinţă supremă sau de preocupările jurisconsulţilor romani care
deduceau dreptul din categoria mai generală de „dreptate” („jus est ars boni et aequi”) ori,
mai târziu, de Toma d’Aquino, care, vorbind de legea eternă, legea naturală şi legea
pozitivă, ajungea la concluzia subordonării dreptului pozitiv faţă de dreptul natural bazat pe
morala creştină.

Poziţiile gânditorilor contemporani care s-au ocupat de raporturile dintre drept, politică şi
morală au devenit mai nuanţate. Realitatea este că aceste trei fenomene normative, politica,
morala şi dreptul, coexistă în societate, graniţele dintre ele fiind demarcate cu dificultate,
deoarece normele politice îmbracă adesea haină juridică, cele etice îşi transmit substanţa
celor juridice, prin intermediul cărora se realizează. Bunăoară, aşa cum principiul echităţii stă
la baza instituţiei de drept civil „îmbogăţirea fără just temei”.
Pe de altă parte, formele organizaţional-politice care conduc societatea, care au o dublă
natură internă : politică şi juridică, folosesc pentru atingerea obiectivelor urmărite, atât
mijloace ce ţin de domeniile politic şi juridic, dar şi etic, deopotrivă, toate normele politice şi
etice mai importante fiind realizate la nevoie prin mijloace statal-juridice.

Noţiunile de drept constituțional şi instituţii politice

1.DREPT CONSTITUŢIONAL
➢ În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional ca ramură
a dreptului trebuie să plecăm de la evoluţia istorică a noţiunilor analizate şi
precizarea unor noţiuni terminologice.
➢ În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului constituţional se
cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise din
lume.

E ştiut că înaintea sfârşitului sec. al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se

supuneau foarte rar unor reguli de drept. De aceea, conceptul clasic de drept constituţional
se formează mult mai târziu. Prima catedră de drept constituţional s-a creat la Ferrara, în
1797. În Franţa, catedra apare în 1834, iar în ţara nostră Dreptul Constituţional s-a predat
iniţial împreună cu Dreptul Administrativ sub denumirea de Drept Public, în 1864.
Cursul de drept constituţional este titularizat la facultăţile de drept româneşti prin predarea
acestuia la Facultatea de Drept din Iaşi, începând cu anul 1910, de către Constantin Stere,
iar la Bucureşti, începând cu 1915, de către Constantin Dissescu.

Sintetizând părerile exprimate în literatura juridică vom observa că dreptul constituţional este
definit ca fiind alcătuit din norme juridice care reglementează forma statului, organizarea,
funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea
politică a statului etc.

➢ La baza acestor elemente unii consideră că dreptul constituţional reglementează

relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii. Alţii consideră că
organizarea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile
sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în procesul de
înfăptuire ;i exercitare a puterii.

a) O definiție materială a dreptului constituțional (și istorică) – cuprinde dispozițiile art. 16

din declarația drepturilor omului și cetățeanului: „Orice societate în care garanția
drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”.
- O astfel de definiție, deși plastică, este limitată întrucât dreptul constituțional nu se
reduce la constituția unui stat.
- normele de drept constituțional se caracterizează nu numai prin materia asupra căreia
ele acționează, ci și prin supremația lor. Toate normele de drept constituțional
reglementează raporturi de drept constituțional care sunt acele raporturi sociale ce se
constituie, se modifică sau se sting în procesul exercitării puterii.
b) o definiție formală a dreptului constituțional ar avea ca element decisiv supremația
normelor constituționale, dreptul constituțional fiind alcătuit din norme a căror supremație se
impune față de toate celelalte, implicit față de legiuitor.
- Nici această definiție nu este suficientă întrucât o normă nu poate fi considerată
constituțională numai pentru că este adoptată printr-o procedură distinctă de toate celelalte
legi, dacă prin obiectul ei nu are o astfel de valoare.

Sintetizând aceste opinii, vom defini dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar
român formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, care formulează în
principii, organizează în proceduri și consolidează în instituții regimul politic al unei țări prin
norme specific adoptate de organul legiuitor.

- Așadar, fundamentul dreptului constituțional este Constituția, dar aceasta nu este decât
o ”chartă de bunei intenții” sau ”o schemă de organizare a puterilor” în stat. Însă pentru
descifrarea vieții constituționale se cere mai mult decât exegeza constituției, fiind
necesară examinarea instituțiilor pe care legea fundamentală le reglementează în
mediul lor social și politic, singurul în măsură să conducă la o explicație reală a
eficacității lor.

2. În ceea ce priveşte conceptul de INSTITUŢII POLITICE se impune în primul rând

corelarea sa cu dreptul constituţional. Expresia „instituţii politice” cunoaşte multe accepţiuni
şi sensuri dintre care vom reţine doar cele corelative dreptului constituţional. În sens
restrâns, prin instituţie juridică se înţelege un grup de norme juridice unite pe criteriul unui
obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa. În acest sens
instituţia devine juridică şi parte a unei ramuri de drept. Unele instituţii juridice au o sferă mai
largă de cuprindere, de exemplu instituţia familiei, a căsătoriei
 ➢ Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile referitoare la putere. Astfel
determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea
politică şi normele privitoare la această realizare. Altfel spus, dacă expresia „instituţii
politice” are iniţial un conţinut juridic care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut
politic. Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale stabilite prin Constituţie şi
instituţiile de fapt precum: partidele politice şi grupurile de presiune. Dacă nu în
complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice.
➢ Aşa cum precizează Maurice Duverger, studiul simultan al dreptului constituţional şi
al instituţiilor politice permite plasarea dreptului în contextul său sociologic şi
determinarea adevăratei sale semnificaţii. Trebuie să observăm că această asociere
exprimă legătura strânsă dintre politic şi juridic, deseori dreptul constituţional fiind
definit ca acea parte/ramură a dreptului ce reglementează instituţiile politice ale
statului.
➢ Din această perspectivă se afirmă că știința dreptului constituțional nu poate refuza
abordarea concomitentă a instituțiilor politice, alături de instituțiile sale juridice,
altminteri riscând o abordare reducționistă, neconformă cu modul de organizare și
funcționare a societății umane.

Raporturile şi normele de drept constituţional

După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului, problema ce se

impune atenţiei este aceea de a stabili care sunt normele juridice care formează ramura
dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea dreptului constituţional de celelalte
ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului
reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale care prin conţinutul lor sunt
constituţionale. Prin reglementarea lor de către normele dreptului constituţional, aceste relaţii
sociale devin raporturi juridice de drept constituţional.

❖ Identificarea raporturilor de drept constituţional

Pentru a stabili care sunt raporturile juridice proprii dreptului constituţional este necesară
identificarea relaţiilor sociale care în ansamblul celor reglementate prin drept au un conţinut
specific şi sunt supuse unor norme juridice de drept constituţional. În opinia noastră, relaţiile
sociale specifice dreptului constituţional sunt cele care apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii de stat.

Prin urmare, elementul comun şi propriu doar relaţiilor sociale care formează obiectul de
reglementare al dreptului constituţional este faptul că ele apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că obiectul de reglementare al

dreptului constituţional cuprinde două categorii de relaţii sociale:
➢ Relaţii cu dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind reglementate şi de alte
ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie devenind implicit
şi raporturi de drept constituţional;
➢ Relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constituţional.
Comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii DE STAT.

Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative,

fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activităţilor de
conducere desfăşurate de alte organe ale statului. (Art. 2, Constituţia României)

❖ Specificul normelor de drept constituţional

Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului lor am determinat

obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă
acţiunea normele de drept constituţional.

➢ Normele de drept constituţional reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste
norme sunt cuprinse atât în Constituţie cât şi în alte acte normative care sunt izvoare
de drept constituţional. În explicarea specificului normelor de drept constituţional
trebuie să se plece de la teoria normei juridice, urmând ca apoi să regăsim elemente
generale în norma de drept constituţional şi totodată să observăm ce trăsături are
aceasta din urmă.

Norma juridică este definită în teoria dreptului ca o regulă socială de conduită, generală şi
obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure
consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa guvernanţilor
determinată în ultimă instanţă de condiţiile vieţii umane în societate şi a cărei respectare
este impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Orice normă juridică este în ultimă
instanţă un comandament impus de puterea publică.

Normele constituţionale, pe lângă dispoziţii care reglementează nemijlocit unele relaţii

sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii sau
definesc unele instituţii.
Prevederile care conţin formularea unor principii sau definiţii nu pot fi excluse din sfera
noţiunii normei juridice deoarece şi ele au un caracter normativ.

Curs 3

Teoria Constituţiei

În istoria României, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus alături de alte mari instituţii
politico-juridice şi Constituţia, ca lege fundamentală a unui stat civilizat.
În studiul conceptului de Constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, de
conţinut şi de formă, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie.
Mai întâi se impuse caracterul de lege al Constituţiei, iar acest element deşi surprins prin
denumiri diferite este prezent în toate definiţiile formulate.
➢ Fiind o lege, Constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme
exprimă voinţa deţinătorilor puterii.
➢ Apoi, Constituţia e o lege fundamentală, caracter ce rezultă din conţinutul şi calitatea
reglementărilor, conţinut complex ce cuprinde principii fundamentale pentru toate
domeniile vieţii politice, economice, juridice, sociale, culturale etc. E şi motivul pentru
care Constituţia e caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia
organizării statale şi e baza juridică a întregii legislaţii.
 ➢ Totodată, reglementările Constituţiei privesc cu precădere puterea de stat, adică
fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare social-statală. Conţinutul
reglementărilor conferă Constituţiei caracterul de lege fundamentală pentru că
relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relații sociale
fundamentale, esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii statale.

Definitorie pentru Constituţie este şi forţa sa juridică. În acest sens, vom constata că ea are
o forţă juridică supremă, ceea ce situează Constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi
impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile sale.
O altă trăsătură care s-a impus este forma scrisă a Constituţiei, încă din secolul al XVIII-lea
ea fiind preferată regulilor fundamentale cutumiare datorită nevoii de sistematizare a
reglementărilor conţinute.
Alte trăsături cuprinse în definiţia Constituţie sunt solemnitatea adoptării, forma sistematică
şi stabilitatea.
Adeseori se face o cuvenită distincţie între Constituţie în sens material şi Constituţie în sens
formal. Reglementările care au valoare constituţională prin conţinutul lor devin constituţii
numai dacă sunt adoptate prin procedurile specifice actului fundamental.

✓ În final, Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită

din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii.

Semnificațiile Constituției

Metaforic, vorbind, Constituția este considerată uneori un cuvânt magic, o

dimensiune a miraculoasă a statului de drept. Venerabila vârstă a Constituției, virtuțile sale
dovedite, imanența acesteia în societățile civilizate justifică în parte virtuțile sale
miraculoase. Însă științific vorbind, constituția este „cartea tehnică a mecanismului social.”

Definirea constituției trebuie să pornească de la fenomenul puterii obiectivat prin

instituția politică a statului. Constituția este instrumentul prin care se instituționalizează
puterea și astfel, constituie „certificatul de legalitate și legitimitate a puterii” și de limitare a
puterii într-un cadru juridic determinat.

Astfel, din punct de vedere material, constituția reprezintă ansamblul regulilor,

indiferent de sursa și forma lor, prin care se instituie puterea și conform cărora ea se
exercită, Aceste reguli au ca obiect statutul guvernanților, modul în care ei dobândesc
prerogativele puterii și le exercită, independența și interdependența autorităților publice,
raporturile dintre autorități și guvernați, drepturile și libertățile cetățenilor.

Potrivit criteriului formal sau procedural, constituția este ansamblul regulilor,

indiferent de obiectul lor, adoptate în forme procedurale specifice, distincte, exclusive.
Bazându-se pe forma reglementării, indiferent de conținutul ei, criteriul formal implică riscul
includerii în corpul materiei constituționale a unor norme marginale, fără nicio legătură cu
dreptul constituțional.

În procesul de definire a constituției este preferabilă celor două criterii, astfel încât
am putea să o definim ca fiind ansamblul regulilor juridice adoptate după o procedură
specifică și fiind superioare tuturor celorlalte norme juridice prin care se instituie puterea și
se limitează exercitarea ei.

Normele constituționale pot fi grupate în două categorii:

 - Norme care se află în legătură directă cu fenomenul puterii și cu formele lui
de manifestare, adică acele norme care formulează principii, organizează și
consolidează instituții;

- Norme care nu au legătură directă cu fenomenul puterii, așa-zisele „reguli

formale” ale constituției (art. 5 cetățenia, art. 6 dreptul la identitate, art. 7
românii din străinătate, art. 13 limba oficială etc)

Regimul juridic al Constituţiei

I. ADOPTAREA CONSTITUŢIEI

Adoptarea Constituţiei faţă de conţinuturile şi scopurile Constituţiei întotdeauna s-a pus

problema unor forme speciale sau proceduri de adoptare care să pună în valoare
supremaţia acestora şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare.

➢ Adoptarea Constituţiei trebuie văzută ca un proces complex în care se detaşează

clar trei elemente:

a) iniţiativa adoptării Constituţiei;

b) organul competent;
c) modurile de adoptare.

a) Iniţiativa adoptării Constituţiei

● Se pune problema de a şti ce autoritate sau forţă politică, socială sau statală poate
avea această iniţiativă;
● De principiu se consideră că iniţiativa Constituţiei trebuie să aparţină acelui organism
statal, politic sau social care ocupă în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai
înalt, astfel încât organul suprem este cel mai în măsură să cunoască evoluţia
societăţii date şi perspectivele sale;
● Un rol aparte îl poate avea iniţiativa populară;
● Dintre constituţiile contemporane unele prevăd cine poate avea iniţiativa adoptarii
constituţiei, iar altele nu prevăd în mod expres; acest lucru rezultă din sistemul
normativ privind elaborarea legilor.

b) Autoritatea competentă să adopte Constituţia

- la întrebarea „cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie?” se

răspunde prin teoria puterii constituante.
Prin putere constituantă se înţelege organul care, beneficiind de o autoritate politică
specială, are dreptul de a adopta Constituţia.
Ea apare sub două forme:
1) putere constituantă originară;
2) putere constituantă instituită.

1) Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare, cum sunt cazurile noilor state apărute sau al revoluţiilor.
2) Puterea constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare în ce priveţte
competenţa, organizarea şi funcţionarea ei. Ea poate adopta sau modifica o
constituţie, iar de aceea se mai numeşte şi putere de revizuire.
În legătură cu teoria puterii constituante se ridică două probleme:
✓ cine este titularul acesteia;
✓ care este distincţia dintre puterea constituantă originară şi puterea constituantă
instituită.

● Explicându-se cine este titularul puterii constituante originare se arată că

acesta este individul sau grupul care încarnează la un moment dat ideea de
drept într-un stat sau poporul, atunci când în absenţa unui şef recunoscut sau
consimţit poporul este purtătorul direct al ideii de drept sau guvernământul de
fapt în cazul revoluţiei.
● Distincţia dintre puterea constituantă originară şi cea instituită este utilă şi
actuală pentru că lumea e în continuă evoluţie şi în mod firesc în societăţile
unde se produs transformări fundamentale a legalităţii politice, economice şi
sociale se impune elaborarea unor noi constituţii, expresii ale ideii de drept, a
noilor forţe sociale de guvernământ, iar aceste constituţii crează noi structuri
organizatorice ce nu puteau fi prevăzute de constituţiile anterioare.
Mai mult, ele sunt edictate în forme şi proceduri noi.

c) Moduri de adoptare a Constituţiei

➢ Este specific fiecărei ţări şi e determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială

şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile
speciale specifice

➢ Adoptarea constituţiei a cunoscut următoarele moduri:

a) Constituţia acordată;
b) Statutul sau Constituţia plebiscitară;
c) Pactul sau Constituţia convenţie;
d) Constituţia parlamentară.

a) - denumită CHARTĂ CONCEDATĂ;

- adoptată de monarh, ca stăpân absolut care-şi exercită puterea sa nelimitată (ex. –
Constituţia franceză a lui Ludovic al XIV-lea, Constituţia Japoneză, 1889).

b) - e în fond o variantă a constituţiei acordate, dar mai evoluat;

- statutul e iniţiat tot de şeful statului, de regulă monarhul, dar este ratificat de naţiune
prin plebiscit.
Ratificarea prin plebiscit nu e de natură a transforma constituţia într-una democratică
deoarece, de regulă, nu există alternative. Unii constituţionalişti apreciază: „ Prin
plebiscit suveranitatea populară nu e activă, ci pasivă. Ea nu decide ce acceptăm, în
condiţii în care e dificil de a face altfel”.
Ex.: Constituţia regală din România, 1938.

c) – reprezintă un contract între rege şi popor, poporul fiind reprezentat prin Parlament;
- pactul a fost folosit în istorie atunci când, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-
au putut impune şefului statului unele condiţii;
- poate fi consecinţa unei mişcări revendicative sau mijlocul de acces al unor principi
străini pe tronul unui nou stat, fenomen petrecut în ţările balcanice, la mijlocul secolului al
XIX-lea.
Ex.: Constituţia României din 1866 sau Constituţia Engleză, care nu e altceva decât un lung
şir de pacte intervenite de-a lungul istoriei între monarh, nobilime şi cler.
Constituţia convenţie poartă această denumire deoarece ea e opera unei adunări numite
convenţie. Adunarea era special aleasă pentru a adopta legea fundamentală. Această
adunare convenţie era considerată deasupra Parlamentului, avea competenţa puterii
constituante instituite.
Denumirea vine din SUA, unde constituţiile care s-au dat în statele uniunii din 1776, ca şi
Constituţia federală, au fost opera unor astfel de adunări convenţie.
Procedeul a fost folosit şi în Franţa, pentru adoptarea Constituţiilor din 1791, 1848, 1873, cu
deosebirea că termenul de „convenţie” a fost înlocuit ce cel de „adunare constituantă”.
A mai fost adoptată şi în România, în 1991.

d) După cel de-al doilea război mondial adoptarea constituţiilor s-a realizat de către
parlamente, conform următoarelor proceduri:
● iniţiativa;
● elaborarea proiectului;
● discutarea publică a proiectului;
● adoptarea sa de către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi din
numărul total al parlamentarilor.

Astfel au fost adoptate Constituţiile României din 1948, 1952, 1965.

II. MODIFICAREA CONSTITUŢIEI

Faţă de importanţa juridică şi politică a Constituţiei, a locului pe care îl ocupă în sistemul

dreptului este de importanţă teoretică. Problema e de a şti cine are iniţiativa revizuirii sale,
cine are dreptul de a revizui şi care e procedura ce trebuie urmată de cel care are acest
drept. În acest sens sunt necesare trei precizări:
1) mai întâi, de principiu, dreptul de a revizui Constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi
organism care a adoptat-o (conform marelui principiu de drept al simetriei juridice);
2) autoritatea competentă a revizui Constituţia diferă după felul Constituţiei;
3) procedura de modificare a Constituţiei este de principiu asemănătoare celei de
adoptare a acesteia, conform aceluiaşi principiu al simetriei juridice.

➢ Modalitatea prin care se realizează revizuirea Constituţiei poate constitui un criteriu

de clasificare a acestora. Astfel, dacă modificarea Constituţiei se face după aceeaşi
procedură după care se modifică legile obişnuite, ne aflăm în faţa unei Constituţii
suple sau flexibile. Dacă modificarea se face după alte reguli decât cele obişnuite, ne
aflăm în faţa unei Constituţii rigide.
În principiu, se consideră că numai constituţiile scrise sunt constituţii rigide, dar
afirmaţia nu este pe deplin justificată întrucât şi în cadrul constituţiilor nescrise putem
întîlni reguli de modificare care să difere de regulile obişnuite folosite pentru
modificarea legilor obişnuite.
➢ În cazul constituţiilor scrise au fost incluse metode şi principii care-i să-i asigure
acesteia o anumită stabilitate în timp şi o anumită rigiditate.
➢ Interdicţia de modificare a constituţiei urmăreşte un scop legitim şi anume acela de a
se realiza o anumită stabilitate a constituţiei pentru că adoptarea legii fundamentale
este prin ea însăşi o reformă profundă, iar rezultatele sale se produc în timp. În
consecimţă, posibilitatea stabilităţii constituţiei se asigură prin precizarea anumitor
valori constituţionale considerate fundamentale pentru stat şi societate şi, prin
urmare, considerate intangibile.
➢ De aceea, Constituţia României din 1991 stabileşte domeniile în care nici o
iniţiativă de revizuire nu poate fi primită.
➢ Conform art. 157, nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvern,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială,
precum şi iniţiativele de revizuire ce urmăresc suprimarea drepturilor şi
libertăţilor publice şi a garanţiilor lor.
 ➢ În al doilea rând, s-a stabilit că nici o modificare a Constituţiei nu poate fi făcută pe o
perioadă de timp prestabilită. Această metodă s-a realizat prin stipularea unui termen
precis sau prin stabilirea unei proceduri care nu se poate realiza decât după trecerea
unei anumite perioade de timp. Astfel, Constituţia Americană din 1787 prevedea că
nici o modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani.
➢ O altă metodă folosită a fost stabilirea unei proceduri extrem de complicate de
modificare. În acest sens, trebuie menţionată Constituţia României din 1866, conform
căreia puterea legiuitoare trebuia să declare necesetatea revizuirii constituţiei după
care declaraţia era citită şi aprobată de ambele Camere de trei ori din 15 în 15 zile.
Dacă se realiza acest lucru, Camerele erau dizolvate de drept şi erau convocate
noile adunări, acestea trebuind să voteze şi ele propunerile de revizuire care apoi
erau aprobate de domnitor.

➢ Unele constituţii prevăd şi alte reguli privind revizuirea lor astfel: Constituţiile franceze
din 1946 şi 1958 au stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi urmată în caz
de ocupaţie parţială sau totală de forţele armate străine.

Şi Constituţia României interzice revizuirea ei pe durata stării de asediu, de urgenţă sau în

timp de război.
În ce priveşte iniţiativa modificării vom observa că unele constituţii prevăd expres cine are
dreptul de a iniţia modificările lor, iar altele nu conţin prevederi în acest sens. În acest caz,
identificarea titularului iniţiativei şi a organului competent să modifice constituţia trebuie să
aibă loc pe baza principiului simetriei juridice, modificarea trebuind să se supună aceloraşi
reguli referitoare la iniţiativa adoptării constituţiei.

III. ÎNCETAREA PROVIZORIE ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI

O altă problemă de importanţă teoretică priveşte încetarea provizorie sau suspendarea

Constituţiei, adică scoaterea din vigoare totală sau parţială pe o perioadă de timp
determinată a dispoziţiilor constituţionale.
➢ Au existat situaţii politice când constituţiile au fost suspendate prin proclamarea stării
de asediu, a stării de urgenţă sau a loviturilor de stat. În aceste situaţii, suspendarea
Constituţiei a fost justificată prin TEORIA NECESITĂŢII. Practica constituţională a
stabilit că suspendarea Constituţiei e de principiu o înlăturare a ideii de
constituţionalitate şi legalitate.
➢ În ceea ce priveşte abrogarea Constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o
nouă Constituţie.
Abrogarea poate fi expres menţionată de noua lege fundamentală, aşa cum prevede art.
153 din Constituţia României, sau implicită, rezultând din principiul că nu pot exista în
acelaşi timp într-un stat două legi fundamentale valide.

IV. CONSTITUŢII CUTUMIARE ŞI CONSTITUŢII SCRISE

Clasificarea constituţiilor în cutumiare şi scrise are o valoare relativă. Nicăieri în lume regulile
constituţionale nu sunt stabilite exclusiv prin obiceiuri juridice şi invers, în aproape toată
ţările cu constituţii scrise se întâlnesc şi un număr de reguli cutumiare care prin obiectul lor
au caracter constituţional.

a) Constituţii cutumiare

➢ Obiceiurile sau cutumele juridice sunt reguli de conduită socială care deşi nu emană
de la organele statului competente să legifereze, sunt totuşi considerate obligatorii
întrucât fiind expresia convingerii unei colectivităţi umane că răspund sentimentului
 unanim de justiţie; sunt consacrate ca obligatorii printr-o practică îndelungată şi
constantă.
➢ Obiceiurile juridice se deosebesc de simplele uzuri care sunt practici lipsite de un
conţinut juridic astfel încât chiar dacă sunt constant aplicate nu au caracter
obligatoriu.

Pentru ca o uzanţă (tradiţie) să se transforme în obicei juridic trebuie întrunite trei condiţii:
1) e necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea ca simplu
fapt întâmplător;
2) e necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, adică această practică să
nu fie întreruptă de practici contrare, iar dacă totuşi se produce o întrerupere
majoritatea opiniei publice să o considere ilegală sau neconstituţională;
3) se cere ca în conştiinţa unui grup social să se înrădăcineze convingerea că el se
impune respectului general, cu forţa unei reguli de conduită obligatorie.

➢ Dacă în cele mai multe ţări europene obiceiul juridic e privit ca o categorie unică, în
Anglia se face deosebire între obiceiul juridic propriu-zis (common-law) şi aşa
numitele convenţii constituţionale (conventions).
➢ În timp ce regulile cuprinse de common-law pot fi puse în executare de tribunale,
convenţiile constituţionale sunt practici constante care nu sunt susceptibile de a fi
aplicate cu ajutorul forţei de constrângere a statului de către justiţie.
➢ Respectarea lor nu e impusă de tribunale, ci are loc sub presiunea opiniei publice
care a considerat nerespectarea lor ca o încălcare a Constituţiei.
➢ În Anglia sunt considerate ca aparţinînd categoriei convenţiilor regula potrivit căreia
monarhul trebuie să convoace Parlamentul cel puţin o dată pe an, libertatea primului-
ministru de a decide asupra listei Guvernului etc.
➢ Astfel, Constituţia Engleză se prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în
care sunt cuprinse dreptul statutar şi dreptul judiciar sau al precedentelor şi dintr-o
parte nescrisă, formată din dreptul cutumiar.

Convenţii constituţionale
Constituţia Engleză cuprinde astăzi MAGNA CHARTA LIBERTATUM – 1215, PETITION OF
RIGHT – 1628, HABEAS CORPUS ACT – 1679, Actul Parlamentului – 1911, Actul referitor
la drepturile omului, Actul de descentralizare a puterii de stat prin care se autorizează
crearea de Parlamente legale în Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor-1998

b) Constituţiile scrise
➢ Sunt de cele mai multe ori încorporate într-un text unitar şi sistematic, adică se
înfăţişează ca un singur tot ale cărui părţi se integrează într-o ordine raţională;
➢ Există însă şi constituţii scrise care îşi găsesc expresie în mai multe texte legislative
care, întrucât se completează reciproc formează totuşi un ansamblu unitar (Ex. –
cazul Constituţiei Franceze din 1875, care a rezultat din trei legi distincte legate între
ele printr-un raport de coordonare);
● Secolul al XVIII-lea impune constituţia scrisă pe considerentul că ea oferă
precizie, certitudine şi claritate. În acelaşi timp, s-a simţit şi nevoia
sistematizării căci, aşa cum spunea Thomas Paine, „nu există constituţie
dacă ea nu poate fi pusă în buzunar.”

● Înlăturând regulile constituţionale cutumiare, doctrina juridică a reclamat

reguli scrise care prezintă numeroase avantaje: sunt clare, fără incertitudini,
 sunt permanente şi intangibile, atâta timp cât nu intervine o procedură de
revizuire, ea însăşi dificilă;
● Nu pot fi modificate oricum de guvernanţi, ci trebuie respectate inclusiv de
aceştia;

Această triplă reţetă e considerată a sta la baza dezvoltării constituţiei scrise contemporane.
Alături de superioritatea legii scrise, asupra cutumei, la baza constituţiei scrise au stat şi
urmatoarele idei:
✓ ideea contractelor scrise;
✓ ideea domniei legii;
✓ teoria contractului social;
✓ ideea conform căreia constituţia trebuie să fie un mijloc de educaţie morală şi
politică, graţie căreia individul se ridică la rangul de cetăţean prin cunoaşterea
drepturilor sale.

➢ Ideea contractelor scrise s-a materializat în Anglia, pe fondul luptei dintre nobilime şi
ulterior burghezia în ascensiune, pe de o parte, şi rege, pe de altă parte, ceea ce a
impus consfinţirea în scris a compromisurilor politice ce vizau limitarea puterii legale,
dar şi unele drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor. Pe de altă parte, relaţiile Angliei cu
coloniile sale erau reglementate prin pacte scrise având o forţă juridică superioară
legii ordinare, întrucât ele se refereau în special la actul de guvernare al acestora.
➢ Ideea domniei legii s-a născut tot în practica constituţională engleză considerându-se
că organele de stat trebuie să respecte şi ele la rândul lor regula de drept
prestabilită.
➢ Teoria contractului social a apărut pe fondul luptei burgheziei pentru putere şi în
esenţă constă în aceea că statul e văzut ca rezultatul unei înţelegeri libere a
cetăţenilor, ambele părţi având, pentru prima dată deopotrivă, atât drepturi cât şi
obligaţii.
➢ Cât priveşte ideea contractului scris este explicată de Hans Kelsen prin aceea că o
constituţie nu poate fi creată decât printr-un act legislativ. În acest caz ea e
întotdeauna consemnată într-un document.

Felurile constituţiilor scrise

Constituţiile scrise pot fi:
❖ flexibile sau suple;
❖ rigide.

a) Constituţii flexibile
➢ se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le stabilesc au aceeaşi
valoare juridică ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite.
În astfel de sisteme constituţionale în care nu se face nici o deosebire între legile
constituţionale şi celelalte legi nu e de conceput crearea unei categorii aparte de legi cum e
cea a legilor organice care au o forţă juridică superioară celor ordinare. Totuşi, pe plan
politic, constituţiile flexibile nu pot fi echivalente cu legile ordinare.
➢ Constituţiile au menirea de a defini însăşi osatura de bază a întregii vieţi publice şi
private, a unei colectivităţi umane, precum şi coordonatele de perspectivă ale
dezvoltării ei. De aceea, încercările de modificare nu pot fi nici atât de frecvente şi
nici atât de profunde ca în cazul legilor ordinare, întrucât echilibrul întregului sistem
social s-ar rupe iar forţele politice ar intra într-un conflict ireductibil.
Ex. – Israel, Noua Zeelandă.

b) Constituţiile rigide
➢ Deşi concepute ca acte fundamentale stabile care să garanteze dezvoltarea unei
naţiuni într-o anumită perspectivă istorică, constituţia nu poate fi concepută ca un
moment peren şi imuabil.
➢ Societatea umană se află în continuă schimbare, iar constituţiile trebuie să se
adapteze dinamicii sociale. Această idee a fost consacrată în termeni categorici de
Constituţia Franceză din 1791 care spunea că: „Adunarea naţională constituantă
declară că naţiunea are dreptul imprescriptibil de a modifica constituţia”.
➢ Cu toate acestea, datorită caracterului fundamental al constituţiilor, există unele
raţiuni care au impus luarea unor măsuri procedurale pentru asigurarea stabilităţii
unui astfel de act:
● În primul rând, întrucât are ca obiect conturarea unor direcţii de dezvoltare ale
întregii naţiuni, activitatea legislativă nu poate fi rodul unor improvizaţii de
moment, ci presupune o examinaretemeinică şi o evaluare corectă a
măsurilor propuse făcute de către un organ autentic reprezentativ;
● În al doilea rând, un imperativ dedus din necesitatea de apărare a autorităţii
legii e acela a asigurării stabilităţii ei. Astfel, dacă sunt supuse unor continue
modificări, dispoziţiile legilor nu sunt în măsură să se fixeze în conştiinţa
juridică a maselor şi nici nu permit organelor de stat competente să pună la
punct mecanismul necesar aplicării lor stricte şi consecvente. De aici decurge
acelaşi imperativ ce trebuie aplicat în problema revizuirii constituţiei.
● Aspiraţia spre o cât mai mare stabilitate a constituţiilor a făcut ca azi cele mai
multe dintre ele să prevadă pentru revizuirea lor proceduri cât mai complicate.
Cu alte cuvinte, este necesar să existe anumite reglementări juridice pe care
Parlamentul să nu le poată modifica pe calea legislaţiei obişnuite. Ideea
rigidităţii constituţiei răspunde acestui imperativ.
Ex. – Constituţia României din 1866

Curs 4

CONŢINUTUL NORMATIV AL CONSTITUŢIEI

Conţinutul normativ al Constituţiei se subordonează conceptului general de

Constituţie. Conţinutul normativ trebuie să exprime în concret ceea ce e Constituţia ca act
politic şi juridic fundamental şi trebuie să exprime poziţia acesteia în sistemul normativ.
Astfel se explică de ce cele mai multe încercări de identificare a conţinutului său s-au făcut
prin definirea Constituţiei în sensul enumerării elementelor ei de conţinut.
Valoarea, continutul si semnificatiile constitutiei au fost clar exprimate in actele
constitutionale si constitutiile care au deschis drumul procesului constitutional. Astfel, Declaratia
franceza a drepturilor omului si cetateanului din anul 1789 stabilea ca “Orice societate in care
garantia drepturilor nu este asigurata, nici separatia puterilor stabilita, nu are constitutie”, iar
prima constitutie scrisa din lume, Constitutia americana din anul 1787 arata in preambulul sau ca
“noi, poporul american, in vederea formarii unei uniuni perfecte, stabilirii justitiei, asigurarii linistii
interioare, asigurarii apararii comune, dezvoltarii bunastarii generale si asigurarii binefacerilor
libertatii pentru noi si urmasii nostri, poruncim si stabilim prezenta constitutie…”

In ideea stabilirii conceptului de constitutie se impun doua precizari prealabile:

a)-mai intai ca intre constitutie si lege nu se pune semnul egalitatii, desi este simplu de
observat ca, sub aspect juridic, constitutia este si ea o lege, adica un act normativ;
b)-apoi precizarea in sensul căreia constitutia este o categorie istorica, ea aparand pe o
anumita treapta de dezvoltare a societatii, anume intr-o perioada in care organizarea statala
feudala nu a mai corespuns si a trebuit sa fie inlocuita de o alta organizare.
Notiunea de constitutie apare cu mult mai tarziu decat cea de lege. Constitutia exprima
evolutia sistemului legislativ, ea este creatia unei epoci in care s-a impus ca insasi legea sa fie
subordonata unor principii fundamentale. Constitutia a fost creata pentru a exprima o noua
ideologie politica si juridica, ideologie determinata desigur de transformarile economice si sociale
ce s-au conturat puternic incepand indeosebi cu secolul al XVIII-lea.
O încercare de determinare a conţinutului normativ al Constituţiei porneşte de la criteriile
utilizate pentru definirea legii fundamentale, respectiv de la sensurile sale materiale şi
formale:

a) Prin Constituţie în sens material sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional

indiferent în ce act normativ sunt ele cuprinse;

b) În sens formal, ea desemnează toate acele dispoziţii care sunt cuprinse în corpul
constituţiei indiferent dacă ele reglementează relaţii sociale fundamentale sau de mai
mică importanţă.

Altfel spus, prin Constituţie în sens material se are în vedere obiectul sau materia
reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin Constituţie în sens formal se are în
vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.

● Pentru stabilirea conţinutului normativ al Constituţiei merită reţinută şi o altă opinie

conform căreia elementele de conţinut ce trebuie cuprinse în actul fundamental sunt
următoarele:
➢ reguli referitoare la tehnica guvernamentală (cine e titularul puterii, modul de
desemnare a guvernanţilor);
➢ reguli străine organizării puterii (cele privitoare la statutul persoanei, al
bunurilor, alte dispoziţii de ordin economic şi social);
➢ declaraţiile de drepturi.

În legătură cu acest ultim element trebuie să remarcăm că un pas calitativ în dezvoltarea

constituţională s-a realizat odată cu elaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război
mondial care au valorificat marile documente internaţionale privitoare la drepturile omului.

➢ În lumea contemporană constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la

sistemul organelor statului sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări
privitoare la fundamentele ideologice ale societăţii, la locul şi rolul partidelor politice
în sistemul organizării politice.
➢ Unele constituţii actuale stabilesc locul şi rolul familiei şi al individului în societate,
precum şi regulile de desfăşurare a vieţii economice, funcţiile şi rolul proprietăţii etc.

Din această sumară prezentare se desprinde ideea că în stabilirea conţinutului normativ al

Constituţiei trebuie să se ţină seama de faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai
înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi juridice în statul lor actual şi viitor.
De asemenea, unele definitii folosesc metoda enumerarii principalelor domenii pe care
le reglementeaza constitutia. Aceasta metoda este eficienta in stabilirea continutului normativ al
constitutiei, dar ridica unele semne de intrebare atunci cand unor constitutii concrete le lipsesc
unele elemente enumerate. De aceea consideram ca definitia constitutiei trebuie sa puna accent
pe elementele calitative, care sa fie aplicabile tuturor tipurilor de constitutie, sa evidentieze clar
locul sau in sistemul de drept si in subsistemul dreptului constitutional. In acest sens constitutia
trebuie considerata a fi legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice,
investite cu forta juridica suprema, si care reglementeaza acele relatii sociale
fundamentale care sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea
puterii.

Făcând încă o dată precizarea că enumerarea unor elemente de conţinut ale Constituţiei nu
e limitativă vom observa că în conţinutul actului fundamental intră norme privitoare la
următoarele domenii:
1) esenţa, tipul şi forma statului;
2) deţinătorul puterii;
3) fundamentele economice şi sociale;
4) fundamentele politice, ideologice ale întregii organizări a societăţii;
5) locul şi rolul partidelor politice;
6) sistemul organelor statului;
7) statutul juridic al persoanei;
8) drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;
9) tehnica guvernamentală.

Sintetizând preocupările legate de definirea constituției se impun câteva observații:

a)     Constituția a fost conceputa initial ca ansamblul normelor juridice care au ca scop limitarea
puterilor guvernanților si garantarea drepturilor fundamentale ale omului si cetățeanului.

b)    Aceasta concepție a fost completata in sensul ca normele constituționale trebuie sa fie

cuprinse intr-o lege sistematica si sa se bucure de o eficienta juridica superioara tuturor celorlalte
legi.

c)     Sfârșitul secolului al XX-lea aduce o renunțare la concepția inițială despre constituție. S-a
considerat astfel ca limitarea puterii guvernanților si garantarea drepturilor fundamentale nu mai
sunt elementele indispensabile ale oricărei constituții ci, intr-un sens material se desemnează
prin aceasta noțiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului.

d)    Astăzi asistăm la o revigorare a conceptului de Constituție si la o îmbinare a sensului formal

si a celui material

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a

acesteia, structură ce are la bază, de obicei, articole. De asemenea, domeniile cele mai
importante sunt structurate în Constituţia României în titlurile sale. Numarul articolelor unei
constitutii este diferit de la constitutie la constitutie. Astfel: Constituția SUA are 7 articole si 26 de
amendamente (este drept, articolul are un continut foarte bogat, continut ce poate forma mai
multe articole in sensul actual al tehnicii legislative); Constitutia Chinei are 138 de articole;
Constitutia Portugaliei are, cu modificari, 298 de articole; Constitutia Indiei in 1949 a avut initial
392 de articole, dar in 1987 s-a mai adaugat partea XII si astfel impreuna cu alte modificari s-a
sporit numarul articolelor la 395 plus cateva anexe; Constitutia actuala a Romaniei are 156 de
articole.

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
Problema supremaţiei Constituţiei nu este o chestiune legiferată, ci ea derivă din trăsăturile
ei.
Interesant este că supremaţia Constituţiei apare ca un lucru ştiut, firesc şi de aici derivă lipsa
unor justificări ale legitimităţii acestei trăsături.
Supremaţia-poate fi considerat un precept sacru, intangibil. Ea se află în vârful piramidei
tuturor actelor juridice. (DELEANU)
Constituţia este superioară normelor juridice pentru că ea nu este „decât în mod derivat o
normă juridică”. Ea este fundamentul întregului sistem juridic, dar nu în primul rând, ca o
normă ce stă la baza celorlalte, ci ca un principiu, ca o stare de spirit care comandă orice
normare. Dacă se porneşte de la acest criteriu de definire a constituţiei, putem afirma că ea
este starea de conştiinţă colectivă care cere un anumit tip de organizare a colectivităţii
constituită în stat. Constituţia este, din acest motiv, mai întâi, un ansamblu de principii
filosofice ce privesc modul de raportare a individului la societate şi invers şi abia apoi o
modalitate de organizare a puterii politice. (DĂNIŞOR)

Supremaţia Constituţiei:

➢ este o trăsătură a acesteia care situează în vârful sistemului instituţiile politico-

juridice dintr-o societate organizată în stat şi care face din legea fundamentală sursa
tuturor reglementărilor în domeniul vieţii sociale, politice, economice, juridice,
culturale etc;
➢ nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică, acesta pentru că însăşi
Constituţia este rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice. Ea
marchează o etapă istorică din viaţa unei ţări şi dă stabilitate politico-juridică realităţii
şi perspectivelor etapei istorice în care ea a fost adoptată;
➢ este deci o noţiune complexă în conţinutul căreia sunt cuprinse trăsături şi valori
juridice şi politice care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în
sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această poziţie
implică un conţinut normativ complex, dar şi importante consecinţe statale şi juridice.
(MURARU, TĂNĂSESCU)

TEMEIURILE SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI

Constituţia se află în vârful piramidei actelor juridice pentru următoarele motive

:
1) ea legitimează puterea convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat;
2) ea conferă autoritate guvernanţilor îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le
aplicarea;
3) ea determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice
4) consacră drepturile şi îndatoririle fundamentale reglând astfel raporturile dintre
cetăţeni şi raporturile dintre aceştia şi autorităţile publice;
5) indică scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul
cărora e organizat şi funcţionează sistemul politic;
6) ea reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
7) ea e, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi
faptelor politice. (DELEANU).

Toate acestea sunt elemente substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie:
SUPREMAŢIA MATERIALĂ A CONSTITUŢIEI.
Dar Constituţia e supremă şi în SENS FORMAL.
Procedura de adoptare a Constituţiei este expresia exterioară unei forţe specifice
juridice şi, deopotrivă incesibile, care se ataşează dispoziţiilor ei, astfel încât nici o lege în
afara uneia constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile actului fundamental,
dispoziţii care se sprijină pe ele însele (self-enforcing norms- n.a.), postulându-şi
supremaţia.

Funcțiile constituției

1. Este actul de constituire a statului și statutul statului – adică actul prin care statul ia
ființă și potrivit căruia există și funcționează. Acesta se bazează pe starea de
conșțiință a colectivității pe care o reprezintă.  Poporul, spunea filosoful G.W.F. Hegel,
trebuie sa aiba față de constituția lui sentimentul dreptului sau si al stării sale de fapt,
altfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificație si nici o
valoare, subliniind ca “fiecare popor isi are constitutia care i se potriveste si care i se
cuvine”. Valoarea, continutul si semnificatiile constitutiei au fost clar exprimate in actele
constitutionale si constitutiile care au deschis drumul procesului constitutional. 

2. Constituția este un instrument de limitare a puterii – Constituția a apărut ca o formă

de afirmare a individului în fața tiraniei puterii absolute. Prin apariția Constituției,
puterea a fost limitată prin organizarea exercițiului ei, Constituția limitează puterea
pentru că ea este norma superioară care reprezintă nu o simplă manifestare a puterii
politice, ci un acord de voință între guvernați și guvernați.

Toate legile, care reprezintă o formă de exercitare a puterii statale trebuie să fie
edictate în respectul acestei prime norme. Puterea este limitată prin constituție,
deoarece ea se subordonează prin aceasta voinței celor guvernați. Când prevederilor
referitoare la organizarea puterii în stat le sunt adăugate norme privind garantarea
aplicării acestora, ne aflăm într-o altă fază de limitare a puterii prin intermediul
constituției, și anume constituția-garanție de drepturi, care înlocuiește constituția-
ansamblu de norme de organizare a puterii.

3. Constituția este fundamentul validității tuturor normelor juridice – pentru că

reglementează și conține ansamblul normelor care reglementează la rândul lor
modul de producere a celorlalte norme. Orice normă din sistemul legislativ își pierde
validitatea dacă nu respectă modul producerii sale conform constiuției. Ne aflăm deci
în prezența unui dublu raport de ierarhie normativă: unul de conformitate, care
constă în faptul că rezultatul normativ al voinței organelor statului trebuie să fie de
acord cu conținutul normelor rezultate din legea fundamentală; și unul de validitate,
care constă în faptul că nicio normă nu poate fi juridică dacă nu respectă procedura
stabilită de constituție pentru producerea ei, sens în care întreaga ordine juridică este
subordonată legii fundamentale a statului.

Legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare

I. LEGILE CONSTITUŢIONALE

Se deosebesc de toate celelalte legi sub un întreit aspect:

1. Din punct de vedere al obiectului lor, legile constituţionale reglementează în principal
instituţionalizarea puterii şi exercitarea ei. Altfel spus, ele cuprind reguli referitoare la
tehnica guvernări, mai precis determinarea autorităţilor învestite cu puterea publică şi
a modului lor de desemnare ori constituire, repartizarea şi implicit delimitarea
 competenţelor între aceste autorităţi şi stabilirea formelor şi mecanismelor de
adoptare a deciziilor.
Sub acest prim aspect, Constituţia nu e doar „cadrul sau doar procedura impusă
guvernanţilor”, ci şi inventarul problemelor ce fac obiectul guvernării, modalitatea de
specificare a materiei guvernării. De asemenea, Constituţia sau legea constituţiei cuprinde
reglementarea detaliată sau de principiu a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale, precum şi a filozofiei pe care se sprijină aşezământul politic şi juridic
fundamental. Celelalte legi, chiar reglementând asemenea materii detaliază chiar
prescripţiile constituţiei şi se subordonează cu totul acestora.

2. Din punct de vedere formal, legea constituţiei este, de regulă, supusă altor rigori de
adoptare sau modificare decât legile ordinare.
Ea urmează o procedură specială, proprie. Acesta e criteriul distinctiv cel mai palpabil, mai
uşor de sesizat.

3. Din punct de vedere al forţei juridice, Constituţia e superioară tuturor celorlalte legi
ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la principiile trasate de
legea constituţională.

II. LEGILE ORGANICE

Sunt o categorie intermediară între legile constituţionale şi cele ordinare. Ele nu

completează Constituţia şi prin urmare nu se articulează în sistemul acesteia, dar o dezvoltă
şi nici nu sunt simple legi ordinare, întrucât ele au ca obiect de reglementare probleme
privitoare la instituţiile constituţionale.

Exemple:
● sistemul electoral;
● organizarea justiţiei;
● statutul magistraţilor.

Pe de altă parte, procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor constituţionale.

Rezumând, se poate spune că legile organice au două trăsături:
1. Reglementează problemele ce sunt expres prevăzute de Constituţie;
2. De regulă, urmează o procedură distinctă de adoptare şi modificare.

Legile organice pot fi clasificate astfel:

a) Legi organice complete sau exhaustive, caracterizate de faptul că ele sunt chemate
să cuprindă ansamblul regulilor juridice chiar dacă sunt amănunţite vizând domeniul
de raporturi sociale ce formează raportul lor (legi „fluvii”, după unii autori).
b) Legi organice cadru, destinate să cuprindă numai reglementări schematice şi de
principiu al căror schelet urmează să fie completat ulterior pentru a fi făcute aplicabile
prin legi ordinare sau alte acte normative inferioare legilor.

Art. 73 din Constituţie face unele trimiteri la asemenea legi cadru:

● regimul general al proprietăţii şi moştenirii;
● regimul general al raporturilor de muncă;
● legea organizării judiciare
● regimul general al cultelor;
● regimul general privind autonomia locală.
Întrucât rezervă legii organice numai reglementări de principii în domeniile menţionate,
consecinţa acestor dispoziţii va fi că regulile juridice de amănunt şi de importanţă secundară
vor putea fi stabilite prin legi ordinare.

III. LEGILE ORDINARE

Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare în baza prerogativelor sale
deliberative obişnuite şi potrivit regulilor comune în materie.
Exemplu: Legea învăţământului.

Curs 5

TEORIA GENERALĂ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Asigurarea supremaţiei Constituţiei nu trebuie să rămână un simplu deziderat exprimat

sub forma unui principiu al ordinii constituţionale, ci impune existenţa unui sistem de garanţii
în măsură să permită ca legea fundamentală să se manifeste ca actul normativ cu forţă
juridică supremă.

1. NOŢIUNEA „CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR”

Constituţionalitatea legii nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul

că legea trebuie să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în
litera lor.
Putem defini controlul constituţionalităţii legilor ca fiind activitatea organizată de verificare
a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, precum şi procedura de urmat
şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

2. JUSTIFICAREA CONSTITUŢIONALĂ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII

LEGILOR

Regimurile politice moderne se bazează în funcţionarea lor pe reguli codificate, de

cele mai multe ori, în constituţii scrise. Una dintre aceste reguli este cea care prevede
existenţa unui mecanism de control asupra respectării normelor constituţionale. Dar chiar şi
în lipsa unei asemenea reguli scrise explicite, exercitarea controlului constituţional este
justificată implicit de principiul întâietăţii constituţiei. Astfel, în situaţia unei incompatibilităţi
între constituţie şi o lege, prevalenţa primeia nu poate conduce decât la invalidarea celei din
urmă, argument fundamental utilizat şi în sentinţa celebrului caz Marbury vs. Madison din
1803, care a pus bazele controlului constituţional din SUA (AL. RADU)

Dar este legitimă verificarea respectării raporturilor dintre puterile statului de către
Curtea Constituţională a României,de către “un organ independent de demos” (DĂNIŞOR),
cu alte cuvinte a vegherii la respectarea şi a spiritului Constituţiei noastre, nu numai a literei
sale (-n.a.)
 Răspunsul, deloc facil, depinde de o anumită înţelegere filosofică a realităţilor
complexe ale democraţiei şi de soluţionarea în baza acestora a câtorva probleme
spinoase :

a)- relaţia dintre voinţa poporului şi reprezentare

b)- distincţia dintre suveranitatea legislativă şi suveranitatea populară

c)- modul de înţelegere a separaţiei şi a raporturilor dintre puterile în stat

d)- circumscrierea rolulului judecătorului şi a judecătorului constituţional în cadrul

acestui sistem.

şi se fundamentează pe

înţelegerea Constituţiei ca garanţie a drepturilor şi libertăţilor, menită să construiască un nou

echilibru politic şi juridic al cărui pivot este justiţia constituţională. Aceasta trebuie să
medieze între puterile statului, pe de o parte, între stat şi societatea civilă, pe de altă parte,
şi, în fine, între majoritate şi opoziţie.

3. OBIECTUL CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Deoarece instituţia controlului constituţionalităţii legilor este o adevărată cerinţă de

legalitate a legii în sensul că aceasta trebuie să respecte normele constituţionale atât în
spiritul cât şi în litera lor, în doctrină s-a pus întrebarea de a şti dacă numai legea, în sensul
său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al controlului
constituţionalităţii legilor sau şi alte acte normative, inclusiv cele provenind de la autorităţi
administrative, ar putea fi supuse acestei forme de control.
➢ De principiu, controlului constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic
al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii.
➢ Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deşi
sunt emise de alte autorităţi decât Parlamentul, intervin şi reglementează relaţii
sociale de domeniul legii şi pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea
acte se regăsesc în aproape toate sistemele constituţionale de regulă sub
denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. Celelalte acte
normative provenind de la autorităţile executive sunt emise în executarea legilor şi
nu pot fi supuse aceluiaşi regim juridic ca şi legile, nu pot conţine reglementări
primare, reglementări cu caracter independent, iar controlul legalităţii lor şi implicit al
constituţionalităţii se realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea
contenciosului administrativ.

Cât priveşte actele organelor judiciare, regimul lor juridic este diferit, problema controlului
constituţionalităţii lor nepunându-se în aceeaşi termeni ca şi pentru actele normative
legislative sau de executare.
● Organele judecătoreşti nu emit norme juridice, ele doar aplică legile, iar controlul
legalităţii şi implicit al constituţionalităţii actelor juridice emise de aceste autorităţi se
efectuează în cadrul controlului judiciar care le e specific.
Spunem că, de principiu, controlul constituţionalităţii priveşte numai legea sau actele
normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte
normative cu forţă juridică mai mică pot fi supuse acestui control.

Ex: - Constituţia României din 1965 prevedea exercitarea controlului constituţionalităţii şi

asupra hotărârilor Consiliului de Miniştri.
 O altă problemă referitoare la obiectul controlului constituţionalităţii legilor este aceea de
a şti că şi proiectele de legi pot fi astfel verificate. Problema cunoaşte soluţii diferite în funcţie
de dispoziţiile concrete ale diverselor constituţii, unele prevăzând în mod expres şi controlul
constituţionalităţii proiectelor de legi. Acesta nu e un control de constituţionalitate veritabil
căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a
constituţionalităţii lor.

4. FUNCŢIILE CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

❖ Controlul constituţionalităţii legilor este rezultatul unor realităţi statale şi juridice şi, în
acelaşi timp, reprezintă garanţia unor structuri şi principii constituţionale.
❖ Aplicarea directă a normelor constituţionale la relaţiile sociale necesită existenţa unui
mecanism regulator prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme şi trăsătura
lor specifică de a avea forţă juridică supremă.
❖ Controlul constituţionalităţii legilor apare ca o garanţie pentru pacificarea vieţii
politice şi autentificarea schimbării lor şi alternanţelor politice. Mai mult, el permite
exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare căci dacă adoptarea sau modificarea
unei constituţii se poate realiza cu votul a cel puţin 2/3 dintre parlamentari, majoritate
greu de realizat fără concursul opoziţiei, adoptarea şi modificarea unei legi
presupune un cvorum şi o majoritate de adoptare mai mici.

În această din urmă situaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul de a cere unor
autorităţi competente să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea legilor astfel adoptate.

5. CLASIFICAREA CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

✓ Criteriul înscrierii în Constituţie

În funcţie de consacrarea sa în legea fundamentală, controlul constituţionalităţii legilor a

fost clasificat de doctrină în: - control explicit;
- control implicit.

➢ Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres Constituţia îl prevede.
În această situaţie, Constituţia prevede obligaţia de verificare a constituţionalităţii
legilor şi poate să indice organul competent şi procedura de urmat.
➢ Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când Constituţia nu-l prevede în mod
expres, dar el există ca urmare a principiului legalităţii. Firesc, atunci când se verifică
îndeplinirea condiţiilor de legalitate se verifică şi constituţionalitatea legii.

✓ Criteriul organului competent să efectueze controlul

În funcţie de autoritatea statală învestită cu efectuarea acestei verificări au fost emise

mai multe clasificări. Ca o sinteză a acestora vom studia trei forme de control: politic,
judecătoresc şi prin opinia publică.

a) Prin control politic se înţelege atât controlul exercitat de organele legiuitoare, cât şi
cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredinţat
alături de menirea lor de bază şi această sarcină, fie sunt special înfiinţate în acest
scop. În ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic se
observă că la început a existat ideea creării unui organ politic însărcinat cu acest
control de tipul Senatului din Constituţia Franceză din 1799 sau al Corpului
Ponderator din Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris al lui Alexandru Ioan
 Cuza. În ce priveşte DREPTUL ADUNĂRII LEGIUITOARE de a verifica controlul
constituţionalităţii legilor, unii autori îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp
un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care votează şi Constituţia este cel mai
în măsură să aprecieze concordanţa dintre actul fundamental şi legile pe care le-a
adoptat. Alţi autori apreciază că acest tip de control parlamentar nu reprezintă nici un
fel de garanţie căci ar însemna că Parlamentul să fie judecător în propria sa cauză,
lucru contrar ideii de justiţie. În lumea contemporană, această formă de control al
constituţionalităţii legilor este mai rar folosită. Se optează pentru crearea unor organe
specializate în acest sens care folosesc o procedură asemănătoare cu cea
judecătorească.
b) Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica multor state
exercitându-se, fie în temeiul unor dispoziţii constituţionale clare, fie pur şi simplu în
temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti şi le-au asumat.
c) Controlul prin opinia publică este un control de tip elementar reprezentând reacţia
opiniei publice la violarea Constituţiei. El şi-a găsit fundamentul în Constituţia
Franceză din 1793 care arăta că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea
legitimă a încălcării Constituţiei. În ce priveşte această formă de control, doctrinarii o
consideră a fi primitivă deoarece apelează la violenţă.

✓ Criteriul temporal

În funcţie de momentul în care se situează controlul constituţionalităţii legilor faţă de

procesul legislativ, există două forme de control: - anterior adoptării legilor;
- posterior adoptării legilor.

a) Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi prealabil, preventiv, se exercită în faza

de proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu e un
veritabil control al constituţionalităţii căci atâta timp cât legea nu e adoptată proiectul
poate fi îmbunătăţit în cursul procesului legislativ. Parlamentul poate fi învestit cu
dreptul de a decide chiar el asupra constituţionalităţii textului în discuţie. Mai mult, e o
garanţie de legalitate şi implicit de constituţionalitate.
b) Controlul posterior adoptării legii se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra
actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, controlul este explicit şi
de regulă sunt prevăzute şi organizate de stat, ce poate decide cu privire la
constituţionalitate, procedurile de urmat şi sancţiunile.

✓ Criteriul procedurii de realizare a controlului

Are în vedere modalitatea de iniţiere a controlului constituţionalităţii legilor şi se realizează

de regulă prin două procedee: - control pe calea acţiunii;
- control pe cale de excepţie.

a) Controlul pe calea acţiunii: - un procedeu ofensiv ce permite atacarea unei legi în

faţa unei instanţe determinate căreia i se cere să examineze validitatea
constituţională a unui act juridic şi eventual să pronunţe anularea lui ca sancţiune,
dacă a fost găsit neconstituţional; ridică unele dificultăţi în ce priveşte organizarea
instanţei care s-ar putea practic opune autorităţilor legislative şi e considerat
ineficient.
- Acesta se invocă pe calea unei acțiuni directe împotriva unei
autorități pentru încălcarea unui drept recunoscut de
constituție sau alte legi. De aici rezultă dreptul oricărei
 persoane de a contesta constituționalitatea unei legi în fața
unei instanțe speciale învestite prin Constituție cu prerogativa
de a judeca astfel de cauze. Legea declarată
neconstituțională ca urmare a acțiunii directe este anulată cu
efecte erga omnes.
b) Controlul pe cale de excepţie: un procedeu defensiv pentru a ataca o lege pe motiv
de neconstituţionalitate; trebuie să aşteptăm ca legea să se aplice. Acest procedeu
este considerat un veritabil control al constituţionalităţii legilor.
- Acest procedeu se folosește în cadrul unui proces judiciar, ân
care oricare parte poate pretinde ca un text dintr-o lege sau o
lege în ansamblul ei este neconstituțională și, prin urmare, îi
lezează drepturile legale în cauza în care este parte. În
termeni juridici, această pretenție se numește „excepție de
neconstituționalitate”. Primind excepția invocată de una dintre
părțile procesului, judecătorul nu se mai poate pronunța
asupra fondului cauzei înainte de a decide el însuși sau o
instanță superioară, dacă legea este neconstituțională după o
verificare a conformității legii cu constituția. În cazul în care
instanța declară legea ca fiind neconstituțională, efectele ei se
răsfrâng exclusiv asupra părților din proces (inter partes). În
privința celorlalți destinatari ai legii respective, acestora li se
aplică în continuare dispozițiile legii. Aceasta înseamnă că
decizia are autoritate relativă de lucru judecat. (IONESCU)

✓ Criteriul sistemic

Există două modele de justiţie constituţională: - american;

- european.
Prin justiţie constituţională se înţelege ansamblul instituţiilor şi procedurilor prin care
se asigură supremaţia Constituţiei, altfel spus justiţia constituţională e garanţia jurisdicţională
a legii fundamentale. Sintagma apare prima dată în opera juriștilor filosofi H. Kelsen și Ch.
Eisenmann, pentru primul ea însemnând „garanția jurisdicțională a constituției”, iar pentru
cel de-al doilea, „acea formă de justiție sau mai exact de jurisdicție care privește legile
constituționale”.
În mod succint, având în vedere înaltul grad de specializare a acestui tip de justiție,
ea desemnează ansamblul instituțiilor și al tehnicilor prin intermediul cărora se asigură fărăr
nici un fel de restricții supremația constituției.
Din această definiție rezultă trăsăturile distinctive ale justiției constituționale față de justiția
de drept comun:
- justiția constituțională se realizează prin intermediul unui organ specializat;
- se realizează prin proceduri diferite dar derivate din procedurile de drept comun;
- scopul justiției constituționale este asigurarea supremației constituției, validarea ei
ca factor structurant în sistemul normativ național prin verificarea conformității legilor cu
normele constituționale și chiar ”sacralizarea” ei la vârful piramidei ordinii juridice naționale.
Atribuțiile ce revin justiției constituționale sunt:
a)- asigurarea autenticității manifestărilor de voință ale poporului suveran;
b)- respectarea pe verticală și pe orizontală a competențelor conferite prin constituției
diferitelor autorități publice;
c)- protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;
d)- soluționarea unora dintre problemele contencioase date prin constituție în
competența justiției constituționale.

➢ Modelul american de justiţie constituţională promovează realizarea controlului

constituţional al legilor de tribunalele obişnuite (toate instanţele judecătoreşti dintr-un
stat). El e un control posterior efectuat pe cale de excepţie şi care se finalizează prin
 hotărâri judecătoreşti care au caracter obligatoriu numai pentru părţile care au
participat la procesul respectiv. În consecinţă, acestea au doar autoritate relativă de
lucru judecat.
Argumente în favoarea modelului american:
a)- problema conformității unei legi cu constituția este o problemă prin excelență
juridică și constăm în a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-și prerogativele
sale legislative,
b)- magistrații, prin statutul lor, sunt cu deplinătate competenți să examineze
diferendul creat între o lege ordinară și constituție;
c) – procedura jurisdicțională, chiar dacă se abate într-o măsură de la regulile
dreptului comun, conferă ea însăși garanții suficiente pentru soluții echitabile;
d)- deoarece controlul de constituționalitate înfăptuit de organele judiciare nu duce la
anularea legilor, ci are efecte inter partes, reglementările care recurg la acest sistem
se potrivesc mai bine cu principiul separației puterilor în stat; în condițiile unui sistem
democratic de desemnare a judecătorilor, independența acestora este efectiv
asigurată, față de judecătorii din modelul european, care sunt desemnați de
autoritățile publice și astfel, pot fi obedienți acestora.

➢ Modelul european de justiţie constituţională atribuie controlul constituţional al legilor

unor autorităţi special constituite şi abilitate, denumite tribunale sau curţi
constituţionale, iar acesta se poate realiza în egală măsură şi pe cale de acţiune şi
pe cale de excepţie. Poate opera fie anterior, fie posterior intrării în vigoare a legii şi
se finalizează prin decizii cu autoritate absolută de lucru judecat.

Trăsăturile modelului european de justiție constituțională:

a)- separarea contenciosului constituțional de toate celelalte forme de contencios

juridic; cu alte cuvinte, în timp ce instanțele americane, în condițiile unui control difuz,
sunt chemate să se pronunțe asupra tuturor aspectelor unui litigiu, instanțele europene
sunt obligate să detașeze ”chestiunea prejudicială” de neconstituționalitate de fondul
litigiului și să o transmită spre exclusivă rezolvare Curții constituționale;
b)- problema neconstituționalității unei legi constituie ea însăși un tip de contencios,
rezervat spre judecată în exclusivitate justiției constituționale. Curtea sau tribunalul
constituțional se pronunță în primă și ultimă instanță asupra neconstituționalității unei
legi, asigurând astfel unitatea de interpretare, coerența sistemului judiciar și securitatea
juridică. Curtea Supremă în sistemul american se pronunță și ea în ultimă instanță, dar
pentru a asigura armonizarea sau sintetizarea interpretărilor instanțelor inferioare.;
c)- singularitatea Curții sau Tribunalului constituțional, plasat în afara sistemului
judiciar și având o competență exclusivă și independentă în raport cu toate autoritățile
statului;
d)- sesizarea Curții sau Tribunalului constituțional se face de regulă de către
autoritățile publice învestite cu o astfel de prerogativă (șeful statului, șeful guvernului,
opoziția parlamentară, Avocatul Poporului etc) sau, prin excepție, chiar de către cetățeni.
e)- efectele deciziei pronunțate în cazul exercitării controlului de constituționalitate de
către Curtea sau Tribunalul constituțional sunt, de regulă, erga omnes.

Maurice Duverger apreciază că sistemul unui tribunal special însărcinat să

controleze constituţionalitatea legilor pare preferabil unui control exercitat printr-un
judecător ordinar căci el permite alegerea unor judecători specializaţi şi mai bine adaptaţi
funcţiei lor.
Modelele de justiţie constituţională europeană există în Austria, Germania, Italia, Spania,
Portugalia, România, iar cele de tip american în SUA, Mexic, Norvegia, Suedia, Grecia.
Curs 6

TEORIA GENERALĂ A STATULUI

Noţiunea şi teoriile despre STAT

Cuvântul „stat” provine din latinescul status, un termen nedefinit, folosit adesea
împreună cu diferite determinări: status incessus, status liber, optimus status res publicae,
status aetatis etc. Romanii au acordat acestui termen o semnificație politică. Res publicae
definea ideea de conducere a vieții publice sau a statului. Așadar, prin asociere, status res
publicae însemna pentru poporul și Senatul Roman, „statuarea lucrurilor civile” sau, altfel
spus, „situația conducerii vieții publice”.
Pentru același tip de organizare politică a unei colectivități umane, grecii au folosit
denumirea de polis (cetate) sau politeia (formă de organizare). După cum afirma sociologul
P. Andrei, polis-ul reprezintă mai mult un concept ideal decât o realitate.
În sensul său modern adică pentru a desemna o entitate abstractă care constituie
cadrul şi suportul puterii politice, noţiunea a fost pentru prima dată întrebuinţată de Nicolo
Machiavelli, în opera sa fundamentală „Principele”, 1516. Machiavelli a identificat statul cu
persoana principelui, l-a personalizat. Același autor atribuie termenului de stat și
accepțiunea de organizare a unui anumit teritoriu dobândit de un principe cuceritor pe care îl
alipește unui regat sau principat preexistent. În opera sa fundamentală, apare și conceptul
modern de stat ca instrumentum regni,adică de structură instituțională, independentă de
persoanele care ocupă magistratura supremă și care în această calitate exercită puterea
suverană.
Se pune întrebarea „când a apărut statul şi care este caracteristica lui esenţială?”
După unii autori, fenomenul statal e comun tuturor societăţilor indiferent de gradul lor
de dezvoltare, oriunde şi totdeauna când cei care comandă pot fi distinşi de cei care ascultă.
Statul se înfăţişează ca un fenomen esenţialmente istoric, el apare pe o anumită treaptă a
dezvoltării societăţii omeneşti atunci când puterea politică fiind instituţionalizată dobândeşte
caracterul de putere publică oficială şi legitimă.
În literatura juridică de specialitate se apreciază că termenul stat s-a format în
practica de guvernare, formularea sa fiind legată de procesul de centralizare a puterii
monarhice, de instituționalizarea mecanismelor de conducere, de crearea unui aparat
birocratic administrativ, bazat pe principii de dominație și de supunere politică, de apariția
armatei, de formarea unei cutume juridice unitare pe un teritoriu precis delimitat etc. (C.
IONESCU).

Termenul de STAT poate fi abordat din două perspective diferite:

1) Din punct de vedere sociologic, statul semnifică dimensiunea esenţială a societăţii

politice, societate care a rezultat pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane
relativ omogene întruchipând naţiunea şi care e guvernată de o putere
instituţionalizată având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa
unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Voinţa poate aparţine în condiţii
concret istorice unui grup restrâns sau majoritar.
Potrivit concepției sociologului Max Weber, statul modern este o unitate de
dominație instituționalizată, care încearcă în cadrul unui teritoriu să monopolizeze, ca
instrument al dominației, constrângerea fizică legitimă, concentrând în acest scop
mijloacele materiale ale administrației în mâinile unui conducător, privându-i în acest
 scop pe totți funcționarii autocrați cu stare de drepturilor lor anterioare asupra acestor
mijloace și așezându-l în locul lor, în fruntea ierarhiei, pe acest conducător.
Prof. A. Hauriou, arăta că statul este considerat un grup uman fixat pe un
teritoriu determinat și în care este stabilită și menținută de către o autoritate învestită
cu puterea de constrângere o ordine socială, politică și juridică. Acesta stabilește că
patru elemnete reunite indică existența unui stat: a) existența unui grup uman; b)
existența unui teritoriu pe care s-a stabilit acel grup; c) existența unei puteri care
conduce acea colectivitate umană; d) stabilirea de către putere a unei ordini sociale,
economice, politice și juridice.
Deci, din perspectivă sociologică, statul este considerat o grupare de oameni
având un grad înalt de organizare și stabilitate, care ocupă un teritoriu geografic și
recunoscut politic, pe care locuiește o populație asupra căreia o autoritate publică
exercită prerogativa de comandă sau de putere, înzestrată cu vocația și capacitatea
organizatorică și instituțională de a exprima și a impune tuturor voința grupului ca
voință generală.
2) Din perspectivă juridică, statul e o persoană morală, o entitate juridică distinctă,
stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care în calitatea lor de agenţi ai
puterii exercită vremelnic această prerogativă în limitele competenţei atribuite.
Calitatea de persoană morală, publică, este inerentă statului şi necesară pentru a
desemna titularul abstract şi permanent al puterii. În această calitate, statul e
simbolul de drept, adică titular de prerogative şi responsabilităţi, adică titular de
drepturi și obligații ca orice persoană fizică sau juridică.
Doctrina consideră că elementele personalității juridice sunt: a) organizare de
sine stătătoare; b) independența patrimonială; c) scopul în acord cu interesele
generale ale societății.
În legislația română, cf. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană
juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect
de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul
Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest
scop.

În sens restrictiv şi concret statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el

desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.

ESENŢA STATULUI

Relativ la această problemă s-au conturat două sisteme doctrinare:

a) concepţia potrivit căreia statul e prin excelenţă un fenomen al forţei, un instrument de
constrângere;
b) concepţia în sensul căreia statul e un fenomen voluntar.

➢ Ideea comună primului sistem doctrinar este aceea de constrângere, de dominare,

chiar dacă dominaţia nu reprezintă caracteristica sa exclusivă. Se includ în acest
sistem doctrinar concepţiile sociologice, normativiste, anarhiste. Concepțiile
sociologice pun în evidență ideea de forță, de constrângere. Dacă dreptul este
produsul solidarității sociale, iar această solidaritate este o necesitate socială, atunci
statul se înfățișează în concepția lui L. Duguit ca „forță irezistibilă de constrângere”.
M. Weber asociază ideii de forță a statului și ideea de legitimitate, fără de care
constrângerea ar fi ilegală.
 ➢ Ideea comuna celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul, în sensul că
voinţa umană are un rol determinant în procesul articulării mecanismului statal. Ea
pune mai presus de toate realizarea acordului de voinţe între guvernanţi şi guvernaţi.
Acestă teorie este mai compatibilă cu democraţia şi se bazează pe TEORIA
CONTRACTULUI SOCIAL. Contractul social se întemeiază pe voința liberă a
oamenilor, care înțeleg să se supună unei voințe comune superioare, reprezentată
prin stat. Rezultând dintr-un veritabil „pact social”, statul nu poate ieși din cadrul
acestuia, întreaga lui activitate fiind necesar a se subordona scopului societății,
respectiv ”Binelui Comun”.
În epoca actuală prind teren şi unele tendinţe devalorizatoare ale fenomenului statal.
Abandonarea unuia dintre atributele suveranităţii, preeminenţa normelor internaţionale faţă
de cele interne, interdependenţa economico-financiară, libera circulaţie şi alte fenomene de
asemenea contemporane, într-un cuvânt GLOBALIZAREA, sugerează caducitatea cadrului
statal.

LEGITIMITATEA STATULUI

În măsura în care statul este considerat a fi :

- puterea politică instituţionalizată , legitimitatea acestuia se reduce la
legitimitatea puterii politice, adică la înţelegerea cauzelor care fac
posibilă dominarea de către unii dintre membrii societăţii a tuturor
celorlalţi;
- o ordine juridică, legitimitatea lui este echivalentă cu justificarea logică a
ierarhizării sistemului normativ, principiul legalităţii în sensul cel mai larg
trebuind să fie completat cu justificarea raţională a normei cu forţă
juridică supremă.

Problema legitimităţii statului este problema originii, a puterii de stat sau normei juridice
supreme, iar în termeni juridici ea se traduce într-un singur mod şi anume: prin stabilirea
puterii constituante originare.
În situaţiile considerate a fi :
- regula în materie – soluţia acestei probleme constă în precizarea
autorităţii care stabileşte „competenţa competenţelor”;
- în situaţiile excepţionale – în violenţă, care este considerată ca fiind
justificată de către colectivitatea căreia îi schimbă fundamental şi de la
origini regulile de convieţuire.
În context, corolarul este: există atâtea legitimităţi câte state există.

Justificări istorice:
- Aristotel : necesitatea comunităţii de a fi condusă;
- Teoriile contractualiste şi cele liberale: au fundamentat puterea pe popor
prin mecanisme raţionale: contractul social explică însă numai
modalitatea, procedura prin care puterea se legitimează, dar nu explică
nimic asupra conţinutului contractului;

- I. Kant: statul legitim este cel care are ca scop apărarea drepturilor
inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei;
- M. Weber: fiinţa umană raţională este limita oricărei forme de putere,
arătând că autoritatea statului rezidă în încrederea pe care o au cetăţenii
faţă de organele statului;
- G.W.F Hegel: dacă scopul ultim al statului este protecţia vieţii şi a
proprietăţii indivizilor, el poate să le solicite acestora să îi sacrifice
tocmai aceste valori în mod legitim.
Justificarea modernă a legitimităţii statului:
Legitimitatea puterii de stat moderne rezultă nu din suveranitatea ei, ci din principiile
democraţiei şi cel al majorităţii. În societăţile democratice contemporane originea puterii de
stat legitime rezidă în procesul electoral și în decizia majorității în fața dar nu în detrimentul
minorității. (MURARU, TĂNĂSESCU)

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice cumulate
calitativ. Acestea sunt în număr de trei şi se intercondiţionează reciproc:
a) teritoriul;
b) naţiunea;
c) autoritatea politică exclusivă (suveranitate).

1. TERITORIUL

❖ Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Dimensiunea materială a statului e teritoriul, „forma geografică a vieţii sociale”. Pentru a

contura rolul teritoriului în componenţa statului trebuie reţinute câteva dintre funcţiile
acestuia:
● teritoriul e cel care permite situarea lui în spaţiu şi delimitarea sa faţă de alte state;
● e simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite realizarea sintezei
dintre sol şi idei, care reprezintă esenţa însăşi a naţiunii;
● el determină sub aspect fizic şi în anumite limite întinderea şi prerogativele puterii
politice, suveranitatea şi independenţa acestuia;
● el e acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a cetăţenilor, trăsătura lor
comună de a vieţui într-un anumit spaţiu determinat;
● natura juridică a teritoriului nu poate fi desprinsă de rolul pe care acesta îl are în
alcătuirea statului;
● rolul lui în acest complex de factori e sinteza calitativă a funcţiilor sale.

Constituţia României, în articolul 3, nominalizând teritoriul ca element constitutiv al

statului, precizează că el e inalienabil, interzicându-se orice formă de înstrăinare a acestuia.

Sunt deci incompatibile cu principiul inalienabilităţii teritoriului practicile de abandonare a

unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, cesiunile, donaţiile sau vânzările.
Inalienabilitatea operează nu numai în raporturile dintre statul român cu celelalte state, dar şi
în raporturile dintre persoanele fizice şi juridice române cu subiectele de drept similare
străine.

❖ Elementele constitutive ale teritoriului

E partea din Globul Pământesc care cuprinde:

● solul;
● subsolul;
● apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor de deasupra căruia statul îşi
exercită puterea sa suverană.

Solul – principalul element al teritoriului fiind alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea
statului indiferent de locul în care e situat din punct de vedere geografic.
Subsolul – intră în componenţa teritoriului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională,
statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv.
Spaţiul acvatic – e alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apelor porturilor, radelor,
băilor ca ape interioare, precum şi din porţiunea maritimă de o anumită lăţime care se
întinde de-a lungul ţărmului în afara limitelor apelor interioare şi care poartă denumirea de
mare teritorială sau ape teritoriale.

O prelungire a teritoriului statului e platoul continental, adică solul şi subsolul mării

adiacente, coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială în principiu până la o adâncime
de 200 metri. O zonă maritimă cu regim special este şi zona contiguă (adiacentă), adică
spaţiul maritim aflat dincolo de marea teritorială şi adiacent acesteia care se întinde până la
o anumită distanţă în larg, dar în principiu nu mai mult de 12 mile de la limita de bază a mării
teritoriale. În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane cu un scop precis,
cum ar fi: protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale sau de alte natură.

Spaţiul aerian – reprezintă coloana de aer de deasupra spaţiului terestru şi a celui acvatic.

❖ Delimitarea teritorială

Fixând în spaţiu componenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriile altor
state, de marea liberă şi de spaţiul cosmic.
Delimitarea propriu-zisă se face prin frontiere care sunt acele linii reale sau imaginare
trasate între diferite puncte ale Globului Pământesc pentru a fixa şi sublinia teritoriul unui
stat.

Frontierele sunt de mai multe tipuri:

● terestre;
● fluviale;
● maritime;
● aeriene.

Într-o altă clasificare ele pot fi:

● OROGRAFICE (trasate cu ajutorul formelor de relief);

● GEOMETRICE (trasate prin linii drepte între anumite puncte);
● ASTRONOMICE (trasate cu ajutorul unor meridiane şi paralele geografice).

Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face în prezent, fie prin
manifestarea de voinţă a statului respectiv, fie prin convenţii internaţionale încheiate de
statele interesate. Cât priveşte coloana de aer care intră în componenţa teritorială, aceasta
ajunge, convenţional vorbind, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Frontierele, făcând parte din teritoriu, sunt de asemenea inviolabile. Constituţia României
postulează inviolabilitatea frontierelor precizând că acestea sunt consfinţite prin lege
organică cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admiseale dreptului
internaţional.

În ce priveşte relaţia dintre teritoriu şi populaţie trebuie de remarcat că puterea de stat se

circumscrie unui spaţiu şi cu privire la o anumită colectivitate, cuprinzând populaţia care s-a
fixat pe teritoriul statului şi care în majoritatea ei covârşitoare aparţine statului prin cetăţenie.
De aici rezultă sensul dispoziţiilor Art. 3, alin. 4, din Constituţia României, conform căruia pe
teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

❖ Organizarea administrativă a teritoriului

Teritoriul României e organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe.

➢ Din organizarea administrativă a teritoriului se înţelege delimitarea acestuia în unităţi
administrativ-teritoriale în scopul situării autorităţilor administraţiei publice locale şi
judeţene, precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca şi în scopul aplicării principiilor
autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice.

2. NAŢIUNEA

NAŢIUNEA – dimensiunea demografică şi psihologică a statului.

➢ Statul e o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. În consecinţă,

populaţia reprezintă una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără
populaţie nu poate constitui un stat. Mai mult decât atât, ca element al statului,
populaţia trebuie privită sub aspect calitativ şi psihologic al dimensiunii sale
demografice exprimat concis şi dens prin conceptul de naţiune.
➢ Naţiunea e cartea de identitate a oricărui popor şi stat, iar nu populaţia în sens strict
demografic mereu eterogenă şi fluctuantă. Populaţia conţine o doză de relativitate
întrucât din ea fac parte şi cetăţeni străini şi apatrizii aflaţi la un moment dat pe
teritoriul statului. Naţiunea, ca formă superioară de comunitate umană,
inconfundabilă cu alte tipuri de colectivităţi, nu e un fenomen exclusiv etnic sau
biologic. Ea e o realitate complexă şi totodată produsul unui îndelungat proces istoric
având la bază comunităţi de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură
psihică, de viaţă, de tradiţii şi idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi
împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Sentimentul naţiunii constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al
permanenţei sale. În acest sens, chiar în art. 1, alin.1, din CR se proclamă: ”România este
stat național”. Conceptul de stat național evocă ideea că o individualitate sociologică devine
o individualitate juridică, iar din punct de vedere istoric, națiunea a precedat statul, fiind
germenul său de organizare politică.

3. SUVERANITATEA

Termenul de „suveranitate” este plurisemantic. Raymond Carre de Malberg a găsit trei

sensuri ale acestui termen:
a) primul desemnează caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adică o
trăsătură a puterii de stat;
b) ansamblul competenţelor caracteristice statului fiind sinonim cu însuşi conceptul de
putere de stat;
c) caracterizează poziţia pe care o ocupă în ansamblul organelor statului titularul puterii
statale şi identifică suveranitatea cu competenţa organului respectiv.

➢ Termenul de „suveranitate” poate de asemenea să fie însoţit de diverşi determinanţi

care-i precizează conţinutul în funcţie de contextul în care e utilizat. Se vorbeşte
astfel despre SUVERANITATE POPULARĂ, SUVERANITATE NAŢIONALĂ şi
SUVERANITATE DE STAT pentru a desemna realităţi care în mod ideatic se pot
confunda, dar care fac trimitere la justificări teoretice distincte ale puterii de stat.
 ➢ O altă clasificare utilizează noţiunile de SUVERANITATE EXTERNĂ şi
SUVERANITATE INTERNĂ de regulă utilizate în cazul statelor federale.
➢ Se mai atribuie şi caracterele ABSOLUTE şi RELATIVE pentru a desemna
justificarea cauzelor primordiale ale puterii de stat şi atribuţiile necesare existenţei şi
funcţionării normale a unui stat.

❖ SUVERANITATEA POPULARĂ ŞI SUVERANITATEA NAŢIONALĂ

● Suveranitatea populară reprezintă dreptul populaţiei de a decide asupra sorţii sale,

de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla
activitatea acestora. Poporul, definit juridic ca totalitate a indivizilor ce trăiesc pe un
anumit teritoriu este titularul suveranității, care rezultă din cumulul ”cotelor-părți
egale” de suveranitate, care aparțin fiecărui cetățean. Cu alte cuvinte, fiecare
cetățean este deținătorul unei cote de suveranitate, iar suveranitatea poporului
reprezintă suma voințelor indivizilor. Astfel, guvernanților li se încredințează prin
sufragiu nu suveranitatea, care este inalienabilă, ci exercițiul acesteia.
● Rezultă de aici câteva consecințe: a) exprimarea suveranității prin voința poporului
reclamă acordul unanim sau controlul majoritar al celor care îl alcătuiesc, ceea ce
echivalează cu un ”absolutism democratic”; b) deoarece poporul este titularul
suveranității, iar suveranitatea nu poate fi alienată, democrația trebuie să se
realizeze direct (prin inițiativa legislativă populară, veto popular, referendum); c)
legea fiind expresia voinței generale, iar guvernanții nefiind decât mandatarii
poporului, supremația Legislativului asupra Executivului este asigurată; d) deoarece
fiecare individ posedă o cotă de suveranitate, sufragiul nu poate fi decât universal; e)
exprimarea voinței fiecărui individ prin sufragiu constituie un drept fundamental; f)
mandatul conferit celor aleși nu poate fi decât imperativ, asociat cu dreptul de
revocare a aleșilor; g) forma de guvernământ este republicană.

În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor,
suveranitatea populară se identifică cu suveranitatea de stat. Consecinţa imediată a acestei
identităţi e aceea că exprimarea voinţei poporului suveran necesită acordul tuturor membrilor
acestora conducând la limită, la absolutism democratic. De aici rezultă că puterea e
inalienabilă, exercitarea ei impunând realizarea în mod direct şi nu prin reprezentanţi,
guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi fiind revocabili în caz de neîndeplinire
întocmai a mandatului primit.

● Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de naţiune

considerată ca persoană juridică ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea a
persoanelor ce o compun temporar la un moment dat, voinţe care se exprimă însă
prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi conform unor proceduri asupra cărora membrii
naţiunii au convenit de comun acord.
● Națiunea nu se identifică cu suma celor care trăiesc pe un anumit teritoriu, ea
sintetizând trecutul, prezentul și viitorul, ca entitate abstractă. Statutul juridic al
națiunii este constituția. Ca persoană morală, națiunea deține o voință proprie., dar
aceasta nu poate fi exprimată direct, ci prin reprezentanții ei.
● Astfel, mandatul acordat reprezentanților prin vot este național, reprezentativ și
perfect.
● De esenţa suveranităţii naţionale este faptul că ea aparţine naţiunii care însă nu
poate să o exercite în mod direct şi trebuie în mod necesar să o delege unor
reprezentanţi. De această dată, mandatul acordat nu mai poate fi însă cenzurat de
membrii naţiunii care nu mai au dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună
deciziilor luate de naţiune ca voinţă superioară şi distinctă de suma tuturor
individualităţilor.
● Suveranitatea naţională se traduce prin SUVERANITATEA PARLAMENTULUI.
Consecinţa directă constă în aceea că puterea de stat e unică, inalienabilă şi indivizibilă,
reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul adunării special întocmite
în acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a
membrilor săi. În al doilea rând, regimul politic este inevitabil reprezentativ, cu alte cuvinte,
calitatea de reprezentant, nu este atribuită parlamentarilor, luați singular, ci Adunării
deliberative, astfel încât parlamentarii nu pot fi revocați de alegătorii lor, cu consecința
constituțională că „orice mandat imperativ este nul”. O lată consecință este că suveranitatea
națională pune în plan secundar tehnicile democrației directe (referendumul).

❖ „TITULARUL SUVERANITĂŢII” ÎNŢELEASĂ CA „PUTERE DE STAT”

Precizând că suveranitatea e o trăsătură generală a puterii de stat vom observa că nu se

poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura în care se pune semnul egalităţii
între puterea de stat şi suveranitate. De aceea vorbim de deţinătorul puterii statale, putere
care e suverană. Raportat la evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, dacă pentru
Jean Bodin titularul suveranităţii este monarhul, începând cu J.J. Rousseau secularizarea
puterii de stat conduce la ideea că titulatul puterii de stat suverane e poporul.

❖ DEFINIŢIA SUVERANITĂŢII DE STAT

Majoritatea definiţiilor date în doctrina constituţională determină suveranitatea ca fiind

dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

Ca trăsătură generală a puterii de stat două atribute sunt evidenţiate în mod special şi
anume supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor
ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie
şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte, de sine stătătoare,
deoarece o asemenea împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi
indivizibil al suveranităţii.
Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă e
insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuţire a puterii de stat, de a fi
superioară oricărei puteri, în raporturile cu populaţia cuprinse în limitele frontierelor statului,
independenţa evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită în realizarea scopurilor sale
de nici o putere de stat străină. Această ultimă afirmaţie trebuie amendată în sensul că ea
nu poate conduce la ideea contrară ordinii internaţionale în sensul căreia statele, în virtutea
suveranităţii, ar putea avea comportări arbitrare în viaţa internaţională.

Curs 7
Separaţia puterilor, echilibrul puterilor şi colaborarea puterilor în stat

În concepţia şi filosofia politică ale antichităţii elene, unde găsim primele informaţii
despre distribuirea autorităţii, există trei părţi (ale puterii):
- cea dintâi, Adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice;
- a doua este corpul magistraţilor, căruia trebuie să i se găsească natura, atribuţiile şi
modul de numire;
- a treia este corpul judecătoresc. (ARISTOTEL)

PLATON construieşte o schemă pentru departajarea activităţilor publice în trei categorii

şi încredinţarea conducerii şi organizării acestora unor autorităţi separate:
- Senatul exercită puterea legislativă, este compus din „păzitorii legii” aleşi de cetăţeni
pentru un mandat de un an, are rolul de a adopta decizii de interes general pentru
cetăţeni;
- Puterea executivă este atribuită magistraţilor specializaţi în domenii administrative;
- Puterea judecătorească se exercită de către tribunale care judecă pe grade de
jurisdicţie (C. IONESCU)

➢ Originile teoriei separaţiei puterilor se găsesc în secolul Luminilor (al XVIII-lea).

➢ Teoria separaţiei puterilor a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi
împotriva abuzului de putere.
Ea a apărut ca reacţie împotriva monarhiei absolutiste, formă de guvernământ în care regele
concentra în mâinile sale puterea supremă considerându-se personificarea statului, de unde
şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu!”
➢ Paternitatea principiului separaţiei puterilor aparţine, dincolo de Canalul Mânecii lui
John Locke, iar dincoace de el, aici pe continent, lui Montesquieu.

JOHN LOCKE, pornind de la teoria naturală a oamenilor, enunţată de Thomas Hobbes,

precum şi de la originea contractuală a statului, a schiţat teoria diviziunii puterilor definind
puterea legislativă şi cea executivă în celebra sa lucrare „Tratat de guvernare civilă din
1690”. Acesta arată că singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului
și, în ultimă instanță, dreptul la insurecție al celor oprimați. Potrivit concepției sale, puterea
executivă și cea legislativă nu trebuie reunite în aceeași persoană. Puterea legislativă este
aceea care a re dreptul de a îndruma folosirea forței comunității și a membrilor săi.

Totuși, puterea legislativă nu poate fi o putere absolută, arbitrară, asupra vieților și

destinelor oamenilor deoarece ea este limitată de Binele public și trebuie să împartă
dreptatea și să decidă asupra drepturilor supușilor prin judecători autorizați recunoscuți.
Puterea executivă decurge din cerința existenței a unei puteri permanente care să
vegheze la executarea legilor valabile. Puterea judecătorească este inclusă în puterea
legislativă prin atribuțiile judiciare ale Camerei Lorzilor.

Va merge mai departe Montesquieu care va condensa esenţa teoriei separaţiei

puterilor în stat prin sintagma „puterea opreşte puterea”.

Vorbind despre cele trei puteri ca despre cele trei forţe egale încredinţate unor categorii de
organe, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, Montesquieu
scria: „Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei
ai poporului, ar exercita aceste trei puteri, pe cea de a face lege, pe cea de a duce la
îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.
➢ Construcţia teoretică a lui Montesquieu are şi marele merit de a fi subordonată ideii
de libertate. Sub semnul unei asemenea idei avea să proclame J.J. Rousseau
dreptul poporului de a denunţa contractul social şi de a stabili o altă rânduială
conformă cu voinţa sa. Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească
nu e separată de puterea legislativă şi de cea executivă, Montesquieu arăta că dacă
ea ar fi „îmbinată” cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor
ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi „îmbinată” cu puterea
executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.

➢ Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format din două părţi, referindu-se
la cele două camere, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar
amândouă vor fi frânate de puterea executivă, care va fi frânată ea însăşi de către
cea legislativă: „Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la
inacţiune. Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să
funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”.
➢ Astfel, în momentul în care a fost instituționalizat în constituții, principiului separației
puterilor în stat i s-au adus multe corective, care au condus la corolarul teoriei, și
anume, colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina numește mecanismul de
„checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru
reechilibrararea raportului între ele. Dacă a, concepe principiul separației în mod
abstract și rigid, ăntre cele trei puteri nu ar exista nicio legătură; aplicat în condiții
practice de guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos, deoarece oricare
dintre cele trei puteri ar manifesta tendința de a exceda competențelor ei. Prin
corecția operată, cele trei puteri trebuie să colaboreze, colaborare care poate fi suplă
sau rigidă.

În concepția lui IM. KANT, „fiecare stat include în sine trei puteri, adică voința
unificată universal într-o întreită persoană: puterea suverană în puterea legislatorului;
puterea executivă în persoana conducătorului (în conformitatea cu legea) și puterea
judiciară (ca recunoaștere a ceea ce este al fiecăruia, conform legii) în persoana
judecătorului”.
Filosoful explică raportul dintre popor, care este o categorie abstractă, și indivizii
dispersați, prin contractul originar potrivit căruia toți indivizii renunță la libertatea lor
exterioară pentru a participa ca membri ai existenței sociale, supuși însă poporului
considerat ca stat.
De asemenea, el preia teza lui Montesquieu potrivit căreia puterile trebuie forțate să
colaboreze, arătând că ele sunt reciproc coordonate, una fiind complementară celeilalte.
Totuși, el atrage atenția că puterile trebuie să se supravegheze reciproc, astfel încât nici
una să nu poată uzurpa funcția celeilalte. În raporturile cu puterea judecătorească, nici
suveranul, nici guvernatorul, nu pot judeca, ci numai să instituie judecători ca magistrați.
O precizare care nu se mai întâlnește la alți autori constă în aceea că prin
intermediul celor trei puteri, diferite și specializate, statul își păstrează autonomia.

J.J. ROUSSEAU, preocupat să găsească o formă de guvernământ care să pună

legea mai presus decât omul, legea fiind emanația suveranității poporului și expresia
voinței generale, acesta afirmă primele două trăsături ale suveranității: inalienabilitatea și
indivizibilitatea. Potrivita acestei concepții, suveranitatea este un drept aparținând
poporului (dar nu suma aritmetică a fiecărui cetățean), care nu poate rezulta decât din
corpul Națiunii și nu poate fi în nici un caz exercitat de un singur individ sau de câțiva.
Rousseau se manifestă ostil deopotrivă la adresa monarhului, dar și a democrației
reprezentativ, întrucât exercițiul suveranității trebuie deținut și păstrat de popor. În
concepția lui, poporul nu poate să-și desemneze reprezentanții și totodată să rămână
titular al suveranității. Corpul politic legitim este pentru Rousseau compus din indivizi
autonomi, liberi și egali în drepturi, care participă direct la problemele statului și care
formează împreună, în calitate de cetățeni, poporul suveran.
 Ceea ce este fundamental în opera lui Rousseau este concepția că poporul își
deleagă suveranitatea unor reprezentanți și pe care el o poate limita, modifica sau
retrage când dorește. Mai târziu, această concepție a dezvoltat mandatul imperativ, care
dă posibilitatea revocării acestuia de către corpul electoral. (Cr. IONESCU)

Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat

Deşi scopul iniţial al teoriei a fost acela al slăbirii puterii guvernanţilor în ansamblu,
limitându-i pe unii prin alţii, evoluţia constituţională a demonstrat că tendinţa acesteia se
manifestă mai puţin în ceea ce priveşte separaţia absolută a puterilor şi mai mult în privinţa
echilibrului acesteia.
De-a lungul vremii, evoluţia politică şi constituţională a statelor a condus la critica
teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat, apreciindu-se că ea nu mai exprimă realităţile
politice, ajungându-se până la înlăturarea sensului ei iniţial şi esenţial pentru definirea unei
guvernări democratice în cadrul regimurilor politice totalitare.

Putem afirma însă că se constată un fenomen al îmbătrânirii teoriei separaţiei

puterilor care se aplică prin aceea că ea a fost elaborată într-o perioadă în care partidele
politice nu erau pe deplin conturate şi când interesul major era acela al separaţiei
instituţionale a puterii.
Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi
politice determină ca în lumea contemporană separaţia şi echilibrul puterilor să nu se
realizeze numai între parlament şi guvern, ci între o majoritate formată din partidul sau
partidele învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de parlament şi guvern şi o
opoziţie care aşteaptă următoarele alegeri pentru a câştiga puterea. Cu toate acestea, teoria
separaţiei puterilor în stat are încă o mare rezonanţă socială, politică şi morală, intrând în
conştiinţa oamenilor ca fiind cea mai eficientă reţetă contra despotismului, expresie a
libertăţii şi democraţiei.

Din evoluţia contemporană a principiului separaţiei puterilor se desprind noi factori care
influenţează şi menţin spiritul acestuia:
- participarea maselor la luarea deciziilor prin referendum şi iniţiative legislative
populare;

- consacrarea constituţională a unor autorităţi noi având rolul şi funcţiile Ombudsman-

ului;
- recurgerea la justiţia constituţională;
- dublarea separaţiei puterilor în stat prin raporturile dintre majoritatea parlamentară şi
opoziţie;
- controlul societăţii civile asupra mecanismelor de decizie guvernamentală, ceea ce
conduce la fenomenul de RESPONSABILIZARE A AUTORITĂŢILOR STATULUI
FAŢĂ DE CETĂŢENI. (C. IONESCU)

Statul de drept

Termenul reprezintă traducerea literală a cuvântului Rechtsaat introdus de Otto Bahr

în 1884. El se dezvoltă în legătură cu limitarea absolutismului puterii etatice, mai precis
pentru subordonarea puterii executive fașă de lege. Mecanismul acestei subordonări constă
în asigurarea supremației legii și a respectului ei prin controlul judecătoresc al actelor
autorităților administrative și prin consacrarea și efectivitatea responsabilității statului.

În concepția fondatorilor, acesta este un stat în care puterea este subordonată

dreptului, toate manifestările statului trebuind să fie legitimate și limitate prin drept. Originea
acestei teorii se află în filosofia dreptului natural și în izvoarele constituționalismului
universal, care deși statuau proceduri de protecție pentru cetățenii britanici, au avut vocația
universalității și a perenității.

Ideile esențiale ale teoriei statului de drept sunt: a) - libertățile persoanei umane
reclamă garanții ale securității și dreptății prin supremația dreptului și, în special, a
Constituției; b) – moderarea exercitării puterii reclamă organizarea și adaptarea funcțiilor
organelor de stat, precum și un sistem normativ ierarhizat; c) – subordonarea guvernanților
față de lege, asociată cu posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție în cazul manifestărilor
arbitrare ale acestuia; d) – subordonarea statului însuși față de drept, cu alte cuvinte,
statuarea unui principiu de limitare obiectivă și subiectivă a statului prin lege; e) – un
ansamblu de valori intrinseci ale dreptului pe acesta să se întemeieze și care să-i permită
impunerea față arbitrariul etatic.

Premisa esențială a acestui proces rămâne structurarea ordinii juridice sub un dublu
aspect: 1. Încadrarea activității organelor de stat în sistemul de rigori al dreptului, care impun
abilitarea prin lege a atribuțiilor acestor organe și circumstanțierea activității lor în limitele
stricte ale competenței; 2. Constituirea dreptului însuși într-o ordine ierarhizată în care
normele juridice nu numai că sunt corelate, dar acestea făcând parte dintr-un sistem
ierahizat sunt guvernate ele însele de principiul noncontradicției.

Sistemele de reglare în interiorul statului de drept sunt: controlul politic exercitat de

Parlament asupra Guvernului; controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative;
controlul constituționalității legilor; procedura de conciliere; căile de atac față de hotărârile
judecătorești nelegale sau netemeinice. (DELEANU).

ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

Prin atribute ale statului român înţelegem dimensiunile sale definitorii aşa cum rezultă
din economia dispoziţiilor constituţionale:
a) STAT NAȚIONAL
b) SUVERAN ŞI INDEPENDENT;
c) STAT UNITAR ŞI INDIVIZIBIL;
d) STAT REPUBLICAN;
e) STAT DE DREPT;
f) STAT SOCIAL;
g) STAT PLURALIST;
h) STAT DEMOCRATIC.

1. România, stat naţional

Caracterul naţional al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce se bazează pe unul
dintre elementele sale constitutive primare: POPULAŢIA şi FORMA SUPERIOARĂ a
acesteia, NAŢIUNEA.
Naţiunea exprimă istoria comună, continuitatea şi mai ales comunitatea de viaţă materială şi
spirituală.
Formarea statului român ca stat naţional unitar e rodul unui proces istoric îndelungat, proces
dominat de dezideratul cel mai important al naţiunii române şi anume unitatea şi
independenţa naţională. Trebuie subliniat că trăsătura constituţională de stat naţional
atribuită României prin art. 1 nu urmăreşte decât să sublinieze originile istorice ale statului şi
naţiunii române. Această subliniere nu aduce nici un prejudiciu vreunei persoane de altă
origine etnică care deţine cetăţenia română întrucât, cum am mai arătat, populaţia unui stat
e alcătuită din totalitatea persoanelor care au cetăţenia acelui stat, de naţionalitate sau de
orice alte criterii.

2. România, stat suveran şi independent

Adunarea constituantă, deliberând asupra proiectului de Constituţie, şi-a însuşit cu câteva
corective concepţia suveranităţii naţionale. Potrivit art. 1, alin 1, din Constituţie, „România
este stat naţional, suveran şi independent. Această primă precizare trebuie corelată cu
dispoziţiile art. 2 şi 66 din Constituţie: „suveranitatea naţională aparţine poporului român care
o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Nici un grup şi nici o
persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu”; „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii
sunt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ e nul.”

Având ca reper aceste dispoziţii constituţionale se ajunge la concluzia că adunarea

constituantă a înţeles să realizeze simbioza avantajelor ce rezultă din cele două tipuri de
suveranităţi. În consecinţă, se desprind următoarele idei:
➢ Deşi suveranitatea este naţională, titularul acesteia nu e naţiunea, ci poporul;
urmarea logică e că parlamentarii se află în serviciul direct al poporului;
➢ Suveranitatea este inalienabilă întrucât ceea ce se deleagă organelor reprezentative
e doar exerciţiul acesteia;
➢ Ea e totodată şi indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată şi exercitată de nici un
grup sau persoană în nume propriu;
➢ Poporul îşi exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele
sale reprezentative, adică prin toate acele organe care acţionează în baza unei
învestituri populare;

➢ Mandatul parlamentarilor e de natură reprezentativă, şi nu imperativă. Deputaţii şi

senatorii nu pot fi revocaţi de către cei ce i-au ales;
➢ Exercitarea suveranităţii prin organele reprezentative ca suveranitate naţională nu e
incompatibilă cu practicile democraţiei directe, făcându-se astfel trimitere la
referendum, ca manifestare a voinţei populare.

3. România, stat unitar şi indivizibil

a) Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează unul

dintre elementele sale constitutive, TERITORIUL. Sub aspectul structurii de stat,
România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României există o singură
formaţiune statală. Ca urmare, există un singur rând de autorităţi publice centrale.
Cetăţenii ţării au, de regulă, o singură cetăţenie. Sub aspectul organizării
administrativ-teritoriale, România e organizată în judeţe, oraşe şi comune, iar
autorităţile publice locale funcţionează după principiile descentralizării autonomiei
locale şi al deconcentrării serviciilor publice locale.
b) Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de prima
Constituţie (1866), acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului în
ansamlu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Nici unul dintre cele trei elemente,
teritoriul, naţiunea şi suveranitatea, nu poate fi împarţit sau cedat.
 4. România, stat de drept

Art. 1, alin. 3, din Constituţia României, prevede: „România este stat de drept...”.
În epoca actuală, statul de drept a devenit fundamentul societăţilor politice şi civile. Pe scurt,
statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept. În consecinţă, putem afirma că
suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde următoarele exigenţe sunt satisfăcute:

a) domnia dreptului este evidentă;

b) conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti;
c) se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al autorităţilor publice;
d) se realizează accesul liber la justiţie.
e) protecţia juridică a drepturilor omului şi cetăţeanului

Garanţii constituţionale pentru realizarea exigenţelor statului de drept

Exigenţele de maximă generalitate expuse mai sus au fost supuse mecanismelor

constituţionale, traduse prin următoarele reguli:

a) modificarea Constituţiei nu poate fi decât opera unei adunări expres abilitate,

alcătuite pe baze autentic democratice;
b) revizuirea Constituţiei e ea însăşi limitată, astfel încât prin ea să nu fie lezate valorile
esenţiale ale democraţiei constituţionale;
c) legile şi celelalte acte normative trebuie supuse controlului de constituţionalitate;
d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi restrânsă decât
temporar numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care
justifică restrângerea şi în orice caz, fără să suprime însăşi substanţa dreptului sau a
libertăţii;

e) nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie al oricărei persoane pentru
apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime, iar justiţia să se realizeze în
condiţiile legii şi ale unei reale independenţe şi imparţialităţi.

Aceste garanţii trebuie corelate cu valorile supreme ale statului român (2003) care
sunt:”demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul politic.”, ceea ce înseamnă că statul de drept garantează
un anumit conţinut al dreptului, mecanismele formale ale acestuia trebuind să fie de natură
să realizeze acest conţinut.
Curtea Constituţională a României este tranşantă în acest sens: „exigenţele statului de
drept….privesc scopurile majore ale activităţii statale prefigurate în ceea ce îndeobşte este
numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept,
asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în
acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare ale structurilor
etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi a tuturor actelor
normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să
acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală” (Dz. Nr.
70/2000, M. Of. nr.334/19.07.2000. (D.C. DĂNIŞOR)

5. România, stat social

Statul român, se precizează de asemenea în art. 1, „este un stat social”.

Semnificaţia acestui concept deseori asociat cu statul de drept este implicarea statului în
domeniile social-economice.
Dimensiunea socială a statului trebuie analizată în prelungirea unuia dintre drepturile
fundamentale ale omului şi anume LIBERTATEA.
Libertatea însă, tinde să devină o metaforă dacă ea nu e susţinută materialiceşte. E vorba
despre interesul general al societăţii care precumpăneşte faţă de interesele individuale.
În numele interesului general, statul poate şi trebuie să intervină pentru reducerea unui
monopol privat, stimularea sau sprijinirea directă a unor sectoare private, preluarea în
gestiune proprie a unor domenii administrative, conducerea nemijlocită a unor servicii
publice de o importanţă deosebită.

Prerogativele sociale ale statului

Evocând dispoziţiile constituţionale, statul trebuie să asigure:
● libertatea comerţului;
● protecţia concurenţei loiale;
● valorificarea tuturor factorilor producţiei;
● exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional;
● refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic;
● crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
● protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
● stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
● bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, marea teritorială, precum şi alte bunuri stabilite de
lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Valorificarea acestora obligă statul şi
îl abilitează să acţioneze în numele interesului general.

Pe un alt plan, cel al îndeplinirii obligaţiilor sale, obligaţii corelative drepturilor şi

libertăţilor social-economice, funcţiile statului sunt sugestive pentru a justifica atributul de
social.
Astfel, statul trebuie să asigure protecţia socială a muncii, un nivel de trai decent, protecţia
persoanelor cu handicap, protecţia copiilor şi a tinerilor, a familiei etc.

6. România, stat democratic

Cea mai succintă şi densă definiţie constituţională a democraţiei a dat-o Abraham

Lincoln: „Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor.”

Democraţia promovează următoarele:

● exercitarea suveranităţii de către popor;
● asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice prin sufragiu
universal;
● împărţirea prerogativelor puterilor în stat, precum şi colaborarea şi controlul reciproc
între acestea;
● descentralizarea administrativă;
● pluralismul social şi politic;
● consacrarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.

Repere ale democraţiei constituţionale româneşti

Dintre dispoziţiile constituţionale relevante pentru democraţia românească amintim

următoarele:
a) suveranitatea naţională aparţine poporului român – art. 2, alin. 1;
b) titularul exclusiv al suveranităţii o exercită prin organele sale reprezentative în mod
indirect şi direct prin referendum – art. 2;
 c) Parlamentul e organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării – art. 61, alin. 1;
d) Parlamentul şi Preşedenţia României sunt instituţii alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat – art. 62, alin. 1; art. 81, alin. 1;
e) administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale şi al descentralizării;
f) autorităţile publice centrale sunt organizate şi funcţionează ca părţi independente şi
interdependente ale unuia şi aceluiaşi sistem;
g) principiul pluralismului este considerat o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale;
h) drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate exhaustiv în Titlul 1, Cap. 2, iar
ele sunt de aplicaţie nemijlocită

Curs 8

SISTEMUL DE PARTIDE ŞI AL ALTOR FORŢE SOCIALE

Competiţia pentru putere a existat pretutindeni şi totdeauna, în toate statele şi în

toate epocile.
Partidele sunt cei dintâi agenţi înscrişi acerb în această competiţie, începând din epoca
Romei antice şi până în mileniul al III-lea.
Din punct de vedere istoric, fenomenul asocierii unor indivizi în grupuri politice
structurate pe anumite interese, pârghii organizatorice, metode de acțiune unitară și
coordonată, se poate confirma recurgându-se la textele filosofiei antice grecești. În evul
mediu, partidele au rezultat din desprinderea din anumite familii dinastice, din vârfurile
claselor sociale sau din ierarhia Bisericii catolice, a unor lideri care s-au poziționat pro sau
contra monarhiei, a bisericii sau unii împotriva altora, având diverse interese economice,
militare sau politice.
Aceste formațiuni politice incipiente nu pot fi încă socotite partide politice în sensul
modern al cuvântului. Ele sunt, fiecare în felul său, precursorii istorici au unor forme de
organizare și acțiune politică care s-a cristalizat în forma cea mai activă a fenomenului politic
al epocii.
Conștientizând funcția socială a partidelor, burghezia a făcut pasul următor în
evoluția partidelor politice: și-a îmbrăcat interesele și aspirațiile de clasă într-o haină
ideologică și a făurit programe revoluționare pentru a le impune prin lupta electorală și
parlamentară. Revoluția din 1848 a contribuit la formarea statelor naționale și, odată cu
acestea, la întărirea instituțiilor democratice.
Partidele moderne s-au născut în paralel cu apariția sistemelor electorale și
dezvoltarea parlamentelor moderne. Funcția socială a unor astfel de formațiuni a constat în
stabilirea și extinderea unor noi legături operaționale permanente între guvernanți și
guvernați. Prin intermediul acestor noi organisme, care au revendicat și ele dreptul de a
reprezenta, cel puțin în parte, anumite categorii socio-profesionale de indivizi, cetățenii au
dobândit noi forme de control asupra elitei guvernamentale.
Într-o etapă superioară formațiunile politice având o bază socială largă, prestigiu
electoral, un program de dezvoltare economico-socială, o strategie de apărare a valorilor
naționale și de colaborare cu alte state, și-au asumat prerogative reale de conducere,
devenind partide de guvernământ.
În secolul al XX-lea, partidismul s-a divizat doctrinar și ideologic în „dreapta” și
„stânga”, care, la început s-au definit, primul, ca susținător al democrației liberale, al
proprietății private și stimularea capitalului, pe când cel de-al doilea, ca apărător al
drepturilor și intereselor clasei muncitoare, redistribuirea veniturilor pe baze egalitariste,
planificarea economiei. (CR. IONESCU).
În societatea contemporană, dominată de generalizarea principiilor democrației
constituționale occidentale, puterea politică este disputată de partide politiice care aparțin
unor largi orientări doctrinare și ideologice.

Urmează să răspundem întrebărilor:

● Ce sunt partidele?
● Care sunt tipurile de partide?
● Ce fac partidele? Sunt utile sau nu?
Ceea ce interesează cel mai mult este integrarea şi rolul partidelor în jocul constituţional.

Conceptul de partid politic

În ceea ce privește noțiunea de formațiuni sau forțe politice, dreptul constituțional a

împrumutat din vocabularul sociologiei politice sau al politologiei noțiuni și explicații proprii
acestor științe pentru a defini realități sociologice și fenomene politice. Din această
perspectivă, expresia „forțe politice” desemnează un ansamblu de fenomene sociologice și
politice care au ca trăsătură esențială situarea individului în anumite raporturi cu puterea
politică. Din punct de vedere instituțional, prin forțe politice se înțeleg partidele politice și
organizațiile sociale care acționează în vederea înfăptuirii anumitor obiective programatice
unitare și care au vocația de a determina sau influența cursul evenimentelor social-politice.
Din punct de vedere al dreptului constituțional, cele mai importante forțe politice și
sociale, care se revendică a fi, fiecare în parte, corpuri intermediare între cetățeni și putere
sunt: partidele politice, asociațiile sau organizațiile sindicale și grupurile de presiune.
O definiție clasică a partidului politic este cea dată de E. Burke, și anume: ”un corp
de oameni animați de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova
prin eforturile lor interesul național.”
Sociologul D. Gusti aprecia că partidul politic este „una dintre cele mai sugestive și
mai interesante personalități colective.”
În literatura politologică americană se consideră că partidul politic este un grup de
cetățeni, având la bază unele înțelegeri cu caracter ideologic, care au ca scop organizarea
alegerilor, guvernarea și stabilirea politicii publice.
În epoca actuală, nu se mai pune accentul pe caracterul de clasă al partidelor
politice. Ele nu-și mai propun confruntarea socială, ci reprezentarea unui segment cât mai
larg de aderenți., fiind interesate să strângă membri și simpatizanți din toate straturile sociale
uniți prin același ideal: satisfacerea intereselor individuale și colective, care să permită
bunăstarea fiecăruia prin progresul general al societății. În acest sens, definiția partidului
politic se schimbă prin mutarea accentului pe entitatea colectivă care își asumă
responsabilități în domeniul exercitării puterii. (CH. CADOUX).
Din perspectivă juridică, partidul politic este o persoană juridică (morală), are o
organizare de sine stătătoare, un patrimoniu și acționează pentru realizarea unui scop
legitim. Aceste trei elemente care conferă personalitate juridică oricărui partid politic sunt
cuprinse în statutul și programul său. Partidul politic fiind din punct de vedere juridic o
asociație, înființarea și funcționarea lui sunt supuse condițiilor legale prevăzute pentru
înființarea oricărei asocaiții sau organizații obștești. Ca atare, orice partid politic dobândește
personalitate juridică din momentul înregistrării sale.
Principiul fundamental respectat de orice regim politic democratic este libertatea
constituirii partidelor politice. Aceasta nu înseamnă că se pot înființa orice fel de asociații sau
partide politice. În majoritatea acestor state, înființarea partidelor fasciste sau a acelora care
propagă concepții contrare ordinii de stat și de drept, este interzisă.

Trăsăturile comune ale partidelor politice

 Nota dominantă a demersurilor pentru definirea adecvată a PARTIDULUI POLITIC
este consemnarea intenţiei acestei formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile de a cuceri
sau a conserva puterea pe baza unui program ideologic, urmând o strategie elaborată.
Prin urmare, pot fi consemnate ca trăsături comune ale partidelor politice următoarele:
➢ constituirea lor ca structuri politice durabile;
➢ formaţiunea constituită e o organizaţie, având militanţi, aderenţi sau simpatizanţi,
care funcţionează în baza unor norme proprii şi urmăreşte obiective programatice;
➢ organizaţia are un program ideologic reflectând sinteza opiniilor şi aspiraţiilor
membrilor sau categoriei sociale pe care o reprezintă;
➢ partidul îşi propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin influenţarea ei;
➢ partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă a cărei obiectiv
primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea
regimului politic.

Tipuri de partide şi sisteme partizane

Încă de la constituirea primelor partide politice s-au prefigurat principalele tipuri ale acestora:
➢ partidele având o origine electorală sau parlamentară;
➢ partidele constituite în afara sistemului electoral şi a mecanismului parlamentar.

Unele partide au apărut prin transformarea comitetelor electorale sau a grupurilor

parlamentare, iar altele prin transformarea sindicatelor sau a unor grupuri profesionale sau
religioase

Partidele de cadre şi partidele de mase

Primele sunt partide de opinie, iar secundele sunt partide ideologice.

a) Partidul de cadre este un partid al notabilităţii prin intermediul căruia se încearcă

orientarea electoratului, este un partid stabil, centralizat şi articulat, fără o ideologie
specifică.
- - „ceea ce partidele de masă obţin prin număr, partidele de cadre obţin prin
selecţie” (M. DUVERGER);
- - translaţie de cadre din mediul rural: preot, învăţător, notar, primar-către
mediul urban, la „liderii de opinie”;
- categorie de notabilităţi care îi asigură propaganda şi finanţele şi tehnicieni
specializaţi în probleme electorale sau administrative;
- structură suplă cu disciplină internă destul de neconstrângătoare şi semi-
permanentă;
- foarte puțin ideologizat, programele sale trebuie să împace interesele prea
multor persoane pentru a-şi permite o ideologie strictă.
b) Partidul de mase e un partid de recrutare masivă, cu program ideologic, fiind puternic
centralizat, mai rigid şi cu o disciplină fermă.
;
- „aderenţii sunt materia însăşi a partidului, substanţa acţiunii sale” (M.
DUVERGER);
- Structură permanentă de tip organizaţional, cu birocraţie internă, de tip
piramidal;
- Ideologia şi apartenenţa de clasă sunt foarte importante – substitute ale
mediului familial, valorilor unei comunităţi restrânse. (DĂNIŞOR)
 Această clasificare e uşor depăşită de noile realităţi politice. Transformările
contemporane suferite de partidele politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită
categorie. Cu titlu de exemplu enumerăm partidele confesionale, regionale, naţional de
clasă, etnice, democratice, liberale, conservatoare, de stânga, de centru, de dreapta.
În lumea contemporană asistăm la apariţia unor noi forme de partide, cum sunt cele
interclase şi catch-all-parties, partide care îşi propun să consilieze şi să omogenizeze
diversitatea de interese, sens în care acestea cultivă ambiguitatea încercând ajustarea
pragmatică a conflictelor sociale şi afirmarea democraţiei consensuale.
- acest tip de partid renunţă să mai fie apărătorul unei singure clase în
favoarea dobândirii voturilor unei populaţii cât mai largi;
- scopul său central este să-şi asigure suportul electoral printr-o politică care
intersectează interesele unui număr cât mai mare de grupuri;
- el nu se mai bazează pe aderenţi în sens propriu, ci pe tehnicieni capabili să
construiască mijloacele de atragere a electoratului.

Sub aspectul partidelor partizane se disting ca principale forme următoarele:

● MONOPARTIDISMUL
● BIPARTIDISMUL
● MULTIPARTIDISMUL.

1. Monopartidismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid care polarizează

toate celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează şi e specific, de
regulă, regimurilor politice totalitare.

➢ Ca premise justificative sunt invocate cerinţa integrării naţionale, transformarea

partidului unic într-un creuzet al naţiunii, într-un centru vital al întregii societăţi.
➢ Partidul unic exercită în cadrul sistemului politic monopolul funcţiei partizane.
Fenomenul e evident contradictoriu deoarece sistemul politic presupune pluralism şi
concurenţă politică.
➢ Partidul unic organizează şi controlează puterea şi adesea se contopeşte cu
instituţiile statului. Acest sistem prezintă avantajul aparent al unei stabilităţi
guvernamentale. Dezavantajele sunt, însă, multiple.
➢ Executivul guvernează fără concurenţă, neavând opoziţie care să-l corecteze.
Partidele de opoziţie, dacă există, ajung să fie simple grupuri de interese, întrucât nu
au posibilitatea să se exprime public sau în cadrul parlamentar etc.
➢ Sistemul politic cu un singur partid refuză sau anulează orice competiţie, funcţionând
ca un sistem electoral lipsit de sens în care rotativa electorală scoate mereu aceleaşi
numere ştiute dinainte de toată lumea.

2. Bipartidismul
➢ Poate fi numeric, în sensul că există numai două partide sau calitativ, în sensul că
predomină doar două partide.
➢ Efectul acestui sistem îl constituie alternanţa la putere, chiar dacă ea se produce la
intervale relativ mari. Totodată, el facilitează agregarea intereselor, stabilitatea
guvernamentală, înlesneşte electoratului alegerea directă a guvernanţilor, însă, pe
de altă parte, el schematizează diversitatea, obligând-o să se alinieze la una din cele
două alternative.

Bipartidismul poate fi:

● RIGID, ca în sistemul britanic, când şeful guvernului care este liderul partidului
majoritar, este sigur de fidelitatea membrilor săi;
● SUPLU, ca în sistemul american, unde nu se impune nici o disciplină a votului.
De asemenea, bipartidismul poate fi:
● Echilibrat, când alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate;
● Dominant, când unul din partide are perioade mai mari de guvernare.
 3. Multipartidismul
➢ E sistemul cel mai răspândit în lumea democratică.
➢ Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a
opiniilor politice.
➢ Are mai multe dezavantaje decât avantaje. Conjugat, de regulă, cu scrutinul de listă,
alegătorii nu-şi aleg deputatul, ci partidul, indiferent de calitatea acestuia.
➢ El favorizează sau chiar reclamă constituirea coaliţiilor care mai întotdeauna sunt
efemere. Precaritatea coaliţiilor determină instabilitatea guvernamentală.

Trei forme de multipartidism pot fi întâlnite:

a) o formă asimetrică în care un partid are vocaţie majoritară, el aflându-se în
competiţie cu mai multe partide mici şi mijlocii, fără unele dintre acestea neputând
constitui o alianţă durabilă.
Ex: Norvegia, Portugalia, India
b) o formă simetrică în care nici un partid nu are vocaţie majoritară, coaliţiile
guvernamentale reprezentând regula şi condiţia guvernării.
Ex: Danemarca, Italia, Elveţia, România
c) o altă formă în care există doi protagonişti cu vocaţie majoritară, dar chiar atunci
când răspund de o majoritate realizează coaliţii guvernamentale.
Ex: Franţa, Germania

Rolul partidelor (în societate)

Această problemă răspunde la întrebarea „Ce fac partidele?” prin nominalizarea

funcţiilor acestora.
O sistematizare a funcţiilor partidelor conduce la evidenţierea a patru dintre acestea,
după cum urmează:
1. Partidele se constituie dintr-un corp intermediar între popor şi putere contribuind la
degajarea voinţei generale şi valorizarea ei ca impuls faţă de putere.
2. Partidele tind spre realizarea funcţiei de conducere a societăţii prin accederea la
statutul de guvernământ şi transformarea programelor lor de lucru în programe
guvernamentale.
3. Ele contribuie la informarea şi educarea politică a cetăţenilor, la formularea
exigenţelor acestora faţă de putere, la armonizarea unor interese diferite.
4. Îndeplinesc o importantă funcţie electorală constând mai ales în asigurarea unui
cadru tematic şi doctrinar al campaniei electorale, la informarea şi formarea opiniei
alegătorilor, selecţia candidaţilor şi a legăturilor lor cu corpul electoral.

Reguli juridice şi constituţionale privind partidele politice

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc, se impun reglementări constituţionale

şi legale în domeniu.
Creşterea rolului partidelor politice în societate a determinat consacrarea prin Constituţie a
unor reguli privind activitatea acestora.
➢ Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în
care se pot organiza şi funcţiona. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie
detaliate printr-o lege a partidelor politice care trebuie să conţină reglementări
amănunţite privind statutul, modul de înregistrare, de numire şi alte proceduri.

I. Reglementarea constituţională a partidelor politice în România

 Constituţia României reglementează partidele politice prin mai multe texte din care cele
de bază sunt: - art. 8, potrivit căruia pluralismul în societatea românească e o condiţie şi o
garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor; - art. 40, potrivit căruia cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate
şi în alte forme de asociere.

II. Legea română a partidelor politice

Legea partidelor politice, nr. 14/2003, dă o reglementare detaliată a aspectelor privind

asocierea în partide, funcţiile şi organizarea acestora.
Cât priveşte finanţarea partidelor politice, aceasta se reglementează în Legea nr. 43/2003.

➢ Legea nr. 14/2003 defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei
lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie, asociaţii ce sunt
persoane de drept public.
➢ În legătură cu activitatea partidelor politice legea arată că sunt admise numai acele
partide care acţionează cu respectarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului,
a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiului democraţiei constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care:

● prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care le
organizează încalcă prevederile art. 30 al. 7, art. 40 al. 2-4 din Constituţie, sau sunt
asociate la organizaţii din străinătate, iar această afiliere încalcă valorile mai sus
menţionate.
● Totodată, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare.

Cât priveşte membrii de partid, legea impune următoarele reguli:

1) pot fi membri numai cetăţenii români cu drept de vot;
2) anumite categorii de funcţionari publici nu pot face parte din partide politice: poliţişti,
judecători şi procurori;
3) un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe
partide politice;
4) nu există privilegii legate de calitatea de membru de partid;
5) nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau nu parte dintr-un partid politic.

În ce priveşte structurile de partid reţinem regulile:

1) ele sunt organizate şi funcţionează numai pe criteriul administrativ-teritorial. Fiecare

partid trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent, iar
acestea nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale
altor state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase;
2) organizarea partidelor politice e condiţionată de existenţa unui statut şi a unui
program politic propriu. Legea stabileşte regulile obligatorii pentru statutul oricărui
partid politic, denumire integrală şi prescurtată şi semn specific, sediu, obiective
exclusiv politice, drepturile şi îndatoririle membrilor, sancţiunile care se pot aplica
membrilor şi procedurile specifice, procedura de alegere a organelor de conducere şi
competenţa acestora, sursele de finanţare şi modul de administrare a resurselor
financiare;
3) ca structuri organizatorice ale unui partid legea prevede:
 - Adunarea Generală,
- organul executiv,
- organul de arbitraj.
4) în ce priveşte înregistrarea partidelor politice, legea stabileşte că acesta se face la
Tribunalul Bucureşti, pe baza următoarelor acte:
- cerere de înregistrare,
- statutul şi programul partidului,
- actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel
puţin 25000 membri fondatori domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe ale ţării,
dar nu mai puţin de 700 în fiecare judeţ, însoţite de o declaraţie
autentificată a conducătorilor organului executiv al partidului privind
autenticitatea semnăturilor, până la Decizia nr. 75/2015 referitoare la
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) și

.
(3) din Legea partidelor politice nr 14/2003 ”Altfel spus, cerința unui număr
de minim 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul
București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul
București, ca una dintre condițiile formale pentru împlinirea procedurii legale de înregistrare a
unui partid politic, are caracter excesiv, disproporționat în actualul context socio-politic al țării și
față de măsurile legale în vigoare ce vizează finanțarea publică a partidelor politice și a
campaniilor electorale, precum și reprezentarea parlamentară a electoratului. Curtea
Constituțională a arătat în jurisprudența sa că, pe fondul indiscutabil al evoluției societății, noile
realități politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în
conținutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, și el trebuie să se
adapteze modificărilor survenite (a se vedea, în acest sens, pct. 3 din Decizia nr. 766 din 15 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).”
- o declaraţie privitoare la sediul şi patrimoniul partidului.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul tribunalului timp de 15 zile şi se face

publică într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu
participarea procurorului. După judecare, partidul politic se înscrie în Registrul partidelor
politice, la Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monitorul
Oficial al României, partea a IV-a.

5) legea partidelor politice reglementează forme de asociere precum alianţele politice şi

alte forme de asociere. Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe
baza unui protocol ce se depune la Tribunalul Bucureşti, solicitându-se înscrierea în
Registrul de evidenţă a alianţelor politice. Alianţa trebuie să aibă denumire separată,
să precizeze partidele politice aliate şi altele. Alte forme de asociere pot cuprinde
partide, alinaţe şi formaţiuni nepolitice legal constituite cu scopul promovării unor
obiective comune. Aceste forme se realizează tot printr-un protocol ce trebuie să
cuprindă în principiul aceleaşi elemente ca şi alianţele politice.

6) încetarea activităţii partidelor politice poate fi voluntară, prin autodizolvare, sau

ordonanţă, în cazul dizolvării decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea
Constituţională. Ea se mai poate datora şi inactivităţii. Încetarea prin inactivitate
intervine în situaţia în care un partid politic nu desemnează candidaţi în două
campanii electorale legislative succesive în cel puţin 18 circumscripţii electorale sau
nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani. În toate cazurile încetarea activităţii
unui partid politic se constată de către Tribunalul Bucureşti

7) resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat reglementate prin Legea
privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale (334/2006,
modificată prin Legea nr. 183/2016) și Legea nr. 206/2019 privind stabilirea unor
măsuri de punere în aplicare a Regulamentului UE nr. 1141/2014 și al Consiliului din
 22.10.2014 privind statutul și finanțarea partidelor politice europene și a fundațiilor
politice europene şi ele provin din: cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii şi
subvenţii de la bugetul de stat. Legea interzice primirea de donaţii de la alte state sau
organizaţii din străinătate şi activităţi privind desfăşurarea activităţilor locale. Legea
interzice asigurarea de spaţii cu prioritate pentru sediile partidelor politice.

ALTE FORŢE SOCIALE

Alături de partide, în peisajul politic îşi manifestă prezenţa şi alte forţe sociale constituite
organizat. Două dintre acestea sunt reprezentative:

1) Grupurile de interese

Grupurile de interese constituie materia primă a partidelor politice, fără ca proliferarea lor
să înceteze vreodată. Explicaţia elementară e următoarea: programele partidelor politice nu
acoperă diversitatea intereselor şi aspiraţiilor membrilor colectivităţii sociale; tocmai aceste
grupuri complinesc lacunele reprezentând poporul real, neomogen, aşa cum este el.
Procedeele de acţiune ale grupurilor de interese sunt variate. Ele sunt deschise, de
exemplu lobby-ul, procedeu răspândit în SUA, care constă în informarea factorilor de
decizie, acordarea de consultaţii, propaganda prin mass-media, demonstraţii, mitinguri,
contactele personale cu factorii de decizie sau prin forme ilegale cum sunt corupţia şi
şantajul.
Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele pe care
le au la dispoziție presiuni asupra factorilor politici. În funcție de natura mijloacelor pe care le
utilizează în atingerea acestor scopuri, ele sunt legale sau ilegale. Aceste grupuri sunt direct
interesate în adoptarea unor anumite conduite (de exemplu, adoptarea de către parlament a
unei anumite legi, acordarea unei grațieri individuale de către președintele țării, înființarea
unui departament într-un minister etc),
Nu se poate face un inventar complet al intereselor pentru realizarea cărora grupurile
de interese sau de presiune încearcă să-i determine pe guvernanți să adopte o conduită
dorită de ele. Se înțelege că aceste interese trebuie să fie în conformitate cu legile în
vigoare.
Între grupurile de presiune și partidele politice există o deosebire fundamentală:
grupurile de presiune nu aspiră la exercitarea puterii politice, pe când partidele își propun în
mod firesc acest obiectiv..
Mijloacele de acțiune sunt la fel de diverse ca și interesele grupurilor respective. Majoritatea
sunt grupate în jurul expresiei lobby, a cărei etimologie indică sensul de „culoar al
parlamentului”. O definiție generală a activității de lobby ar putea fi „practica de influențare a
deciziei guvernamentale de către agenți specializați care servesc interese particulare.”
Raporturile grupurilor de presiune sau de interese cu partidele se pot exprima prin
următoarele forme:
● în mod deschis sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;
● grupurile de interese nu sunt dependente de partidele politice.
Acţiunile grupurilor de interese şi ale partidelor se interferează. Fenomenul grupurilor de
interese nu e pozitiv sau negativ prin definiţie. Totul depinde de scopul lor real şi mijloacele
folosite pentru atingerea lui.
În prezent, există două concepții privind rolul, funțiile și mijloacele activității de lobby.
Prima este cea americană, care consfințit-o prin lege (Federal Regulation of Lobbying Act,
1946) și cea europeană. De exemplu, în doctrina franceză, grupurile de interese au drept
obiectiv prevalarea intereselor particulare în detrimentul interesului general întrucât tind să
implementeze decizia guvernaților în sensul dorit de particulari, ceea ce ar afecta
suveranitatea parlamentului și esența principiului reprezentării. În Anglia și Oalnda, lobby0ul
are o răspândire largă, membrii Camerelor Parlamentului putând fi plătiți de grupurile de
lobby, cu condiția declarării sumelor obținute. (CR. IONESCU)

2) Sindicatele

Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspirația clasei muncitoare de a i se

recunoaște și respecta drepturile de către asociațiile patronale, partide și stat. Libertatea
sindicală și dreptul la asociere în sindicate au reprezentat mari cuceriri democratice în primul
sfert al secolului al XX-lea.
Vorbind în sens larg, ele pot fi considerate grupuri de interese. Totuşi, ele reprezintă mai
mult decât asemenea grupuri. Chiar dacă activitatea lor are un pronunţat caracter
profesional, acesta se înscrie pe coordonatele unor proiecte globale. Ele reprezintă o forţă
socială reală şi considerabilă în raporturile cu puterea, având la îndemână unul dintre cele
mai eficiente mijloace de acţiune: greva.
Potrivit legislației românești, sindicatele – organizații independente față de organele de
stat, de partidele politice și orice alte organisme socio-politice -, sunt organizații fără caracter
politic, constituite în temeiul dreptului de asociere în scopul apărării și promovării intereselor
profesionale și a drepturilor membrilor săi.

Curs 9

PARLAMENTUL – STRUCTURĂ, ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Apariţia Parlamentului ca instituţie politico-juridică fundamentală

Într-o societate organizată în stat; Parlamentul - ca formă de reprezentare a unei

comunități umane organizate politic - a reprezentat o reacţie firească împotriva
despotismului specific absolutismului feudal.
Apariţia Parlamentului trebuie considerată ca expresia voinţei umane de participare
la procesul de elaborare a legilor, ceea ce reprezintă una dintre condiţiile democraţiei.
Dacă puterea aparţine poporului şi numai acesta are dreptul de a legifera, înseamnă
că legea este expresia voinţei suverane a poporului ca deţinător şi autoritate supremă prin
care se exercită puterea. Întrucât modelul ideal de democraţie, cel al democraţiei
participative directe, ca în cetăţile antice greceşti, s-a dovedit a fi din ce în ce mai greu de
aplicat, a fost necesar să se caute soluţii pentru ca poporul să delege exerciţiul dreptului.
Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă rolul său statal de unic titular al funcţiei de
legiferare au impus autonomia parlamentului în sistemului autorităţilor statale.
De regulă, Parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică formată din unul sau
două corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuit dintr-un număr de membri (deputaţi sau
senatori), dispunând de o anumită putere de decizie.

Funcţiile Parlamentului

Din practica constituţională a ţărilor democratice se desprind următoarele funcţii generale ale
Parlamentului:
1. Funcţia de reprezentare a întregii populaţii, de reflectare a aspiraţiilor colectivităţii, de
mediere a acestora în raport cu autoritatea executivă;
2. E purtătorul de cuvânt al naţiunii alcătuit din aleşi care păstrează o legătură
permanentă cu alegătorii lor;
 3. Parlamentul exprimă voinţa corpului electoral şi voinţa tuturor;
4. Constituie cadrul unor discuţii publice având un mare ecou în opinia publică. Opoziţia
are în Parlament o tribună permanentă, instituţionalizată pentru a-şi exprima
concepţiile sale clar şi observaţiile critice la adresa guvernământului.

Funcţia de recrutare a personalului guvernamental

Acesta se exprimă, fie prin faptul că toti miniştrii trebuie să aparţină uneia din cele două
camere (ca în Anglia), fie pentru că odată desemnat, premierul trebuie să supună aprobării
Parlamentului lista întregului guvern (Irlanda, Israel, România), fie pentru că în anumite
circumstanţe una din camere, de regulă Senatul, desemnează şeful executivului şi trebuie
să-şi dea acordul la numirea unora din funcţionarii publici (SUA).

Funcţiile de control şi deliberative

➢ Funcţia de control asupra executivului se face atât prin instituţionalizarea

responsabilităţii ministeriale cât şi prin alte mijloace precum:
● votul de neîncredere;
● moţiunea de cenzură la programul Guvernului;
● interpelarea membrilor cabinetului;
● constituirea unor comisii de anchetă.
➢ Funcţia deliberativă constând în adoptarea unor măsuri în cele mai importante
domenii ale vieţii economice şi sociale.

1. Funcţia de control a Parlamentului asupra activităţii executivului

decurge din principiul constituţional al subordonării executivului faţă de
legislativ.

Modalităţile controlului sunt diverse şi le vom descrie doar pe cele tipice:

a) Sistemul rapoartelor sau informărilor periodice din partea executivului în faţa
Parlamentului atât în sistemele în care principiul responsabilităţii politice
guvernamentale e expres prevăzut, cât şi în sistemele în care el derivă implicit.
Aceste rapoarte, informări sau mesaje sunt de regulă urmate de o dezbatere
generală şi sunt finalizate printr-o moţiune aprobativă/negativă.
b) La iniţiativa Parlamentului/Guvernului sunt organizate dezbateri de o politică
generală sau specială urmate după caz de un vot de încredere în Guvern ceea ce
atrage demisia acestuia. Cu prilejul dezbaterilor, Parlamentul face sugestii sau
recomandări Guvernului. Uneori Guvernul solicită aprobarea Parlamentului în
legătură cu iniţiativa sa sau referitor la o declaraţie de politică generală ori cu privire
la o problemă determinată.
c) Autorizarea Guvernului pentru unele dintre deciziile lui. De exemplu: declararea stării
de urgenţă sau necesitate şi emiterea de către executiv a unor decizii în asemenea
situaţii, ori în cazul delegării legislative pentru declararea stării de război sau pentru
ratificarea unor tratate internaţionale.
d) Deschiderea procedurii de impeachement constând în punerea sun acuzare a unui
membru din Guvern, a premierului sau a şefului statului.
e) Interpelările adresate Guvernului sau unuia dintre miniştri. Acestea sunt explicaţii
cerute de parlamentari şefilor Guvernului sau miniştrilor în legătură cu o anumită
 situaţie sau atitudine, urmate tot de o dezbatere asupra opţiunilor sau activităţii
executivului şi de o sancţiune politică.

f) Întrebările adresate unui ministru sunt procedee obişnuite de informare şi control din
partea parlamentarilor neurmate de o dezbatere şi de o sancţiune politică din partea
Parlamentului ca în cazul interpelărilor. În funcţie de răspunsul primit la întrebare
este posibil ca aceasta să se transforme într-o interpelare cu cele două consecinţe
pe care ea le implică.
g) Angajarea responsabilităţilor politice a Guvernului fie prin iniţiativa Guvernului, fie la
iniţiativa Parlamentului, de regulă a opoziţiei, cu prilejul expunerii unui program sau
declaraţie, a votării unui text sau chiar independent de asemenea împrejurări.
Totdeauna va interveni, după caz, un scrutin de învestitură sau o moţiune de
cenzură, adică confirmarea sau infirmarea Guvernului de către Parlament. Atunci
când iniţiativa unei asemenea proceduri aparţine Guvernului, acesta urmăreşte
obţinerea unui scrutin de învestitură şi consolidarea poziţiei sale.

2. Funcţia deliberativă a Parlamentului se realizează prin exercitarea

prerogativelor lui legislative.

Procedura legislativă implică parcurgere următoarelor etape:

● Iniţiativa legislativă ce semnifică dreptul unor subiecte determinante de a propune
proiecte de legi Parlamentului, drept căruia îi corespunde obligaţia din partea
Parlamentului de a lua în dezbatere şi a se pronunţa asupra lor. Ea aparţine
Guvernului, camerelor Parlamentului, comisiilor parlamentare, membrilor
Parlamentului, fie individual, fie colectiv, unui anumit număr de cetăţeni şi altor
subiecte.
● Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de către cea mai mare comisie a
Parlamentului uneori înaintea oricărei dezbateri în Parlament, alteori după prima
analiză a proiectului din Parlament sau după a doua, atunci când se definesc liniile
generale ale proiectului;
● Dezbaterea proiectului de lege în fiecare dintre camerele Parlamentului care propune
o dezbatere generală, urmată de dezbatere pe articole sau, dacă adunarea hotărăşte
astfel, dezbatere directă pe articole a proiectului de lege ori numai dezbatere
generală. Dezbaterea poate fi analizată după 1, 2, 3 lecturi ale proiectului;
● Votarea e actul care permite degajarea unei majorităţi a cărei voinţă anulează opinia
minorităţii şi se impune tuturor. Procedeul votului are două forme: DESCHIS sau
SECRET. Votul deschis se exprimă oral, prin ridicarea mâinii sau în picioare. Votul
secret se practică cu buletine sau bile. Votul e direct şi personal. Majoritatea cerută
pentru valabilitatea deciziei poate fi, după caz, simplă, absolută sau calificată, în
funcţie de forţa juridică a actului normativ supus votării.
● Acordul camerelor asupra proiectului de lege atunci când Parlamentul e bicameral.
Când dezacordurile dintre camere sunt majore asupra textului de lege se stabilesc
proceduri speciale de conciliere;
● Promulgarea legii şi publicarea ei sunt formalităţi destinate să confere legii un
caracter autentic şi să o facă executorie. În majoritatea sistemelor parlamentare
promulgarea legilor e atribuită şefului statului. Uneori promulgarea e obligatorie, şeful
puterii executive neputând face ineficientă o lege adoptată în Parlament. În
asemenea situaţii promulgarea nu conferă legii un caracter executoriu, ci numai unul
 de autenticitate. Alteori însă, şeful statului poate cere adunărilor cu prilejul
transmiterii unei legi spre promulgare o nouă deliberare asupra ei.

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI

1. Structurile de conducere ale adunărilor

Parlamentul României e alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, ambele fiind alese prin vot
universal, egal, direct şi liber exprimat.
Adunarea Constituantă din 1991 a optat pentru un parlament bicameral, întrucât
bicameralismul reprezenta o tradiţie în organizarea constituţională democratică a României.
Reprezenta deja o realitate funcţională întrucât fusese activat în această formă prin
Decretul-Lege 92/1990 şi s-a considerat că astfel se asigură calitatea procesului legislativ, o
cameră de reflecţie contribuind esenţial la ameliorarea demersului legislativ.

Camerele parlamentului sunt legal constituite după validarea a cel puţin 2/3 din mandatele
celor ce le alcătuiesc.
➢ În vederea organizării activităţii de validare a mandatelor şi a celorlalte activităţi ale
primei şedinţe din legislatură, fiecare cameră îşi alege un birou de vârstă, alcătuit din
decanul de vârstă al membrilor adunării şi 4 secretari desemnaţi din rândul celor mai
tineri deputaţi, respectiv senatori.
➢ Activitatea acelui birou vremelnic încetează după constituirea legală a camerelor,
odată cu alegerea preşedintelui camerei şi a biroului ei permanent.
➢ Preşedintele şi ceilalţi membri din adunare, care alcătuiesc biroul permanent,
constituie organele de lucru ale camerei.
➢ Preşedintele adunării e şi preşedintele biroului permanent din care mai fac parte
vicepreşedinţii, secretarii şi questorii.
➢ Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului se aleg pe durata mandatului
camerelor, ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei
sesiuni şi pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

Birourile permanente, precizează art. 65, alin. 2 din Constituţia României, se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei camere.
Alături de preşedinte şi birourile permanente, mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4
questori, la cameră, ultimii la senat fiind questorii (2).
Preşedintele e ales prin vot secret dintre candidaţii propuşi de grupurile parlamentare.

Preşedintele are următoarele atribuţii:

● conduce lucrările adunării şi ale biroului permanent;
● asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterii şi respectarea regulamentului;
● anunţă rezultatul votării şi hotărârile adoptate;
● asigură legătura camerei cu Preşedintele României, cu cealaltă cameră şi cu
Guvernul;
● reprezintă camera în relaţiile interne şi externe;
● convoacă membrii camerei în sesiuni ordinare sau extraordinare;
● sesizează Curtea Constituţională.
Vicepreşedinţii:
● sunt aleşi prin vot secret în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele, la propunerea
grupurilor parlamentare în cadrul numărului de locuri stabilite pentru fiecare grup
parlamentar;
● îndeplinesc în ordinea stabilită de biroul permanent atribuţiile preşedintelui în
absenţa acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de biroul permanent.

Secretarii biroului permanent:

● se aleg după o procedură identică cu cea a vicepreşedinţilor;
● în principal, ei veghează la redactarea proceselor verbale ale vicepreşedinţilor şi le
autentifică prin semnătura lor;
● întocmesc lista înscrierilor la cuvânt;
● prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte comunicări adresate adunării;
● notează retultatul votului;
● ţine evidenţa hotărârilor adoptate;
● asistă pe preşedinte în realizarea atribuţiilor ce-i revin.

Questorii:
● sunt aleşi după aceeaşi procedură;
● ei verifică modul de gestionare a patrimoniului camerei, exercită controlul financiar
asupra cheltuielilor efectuate, prezintă adunării proiectul de buget al acesteia şi
încheierea exerciţiului bugetar anual;
● asigură menţinerea ordinii în localul adunării şi îndeplinesc orice alte atribuţii în
conformitate cu dispoziţiile preşedintelui camerei şi ale biroului permanent.

Biroul permanent:
● e organul de lucru al camerei;
● el e un organ de stat, intern, având de îndeplinit atribuţii prevăzute în Constituţie, în
alte legi şi regulamente, fiind chemat să organizeze desfăşurarea muncii
parlamentare, precum şi să organizeze condiţiile muncii materiale necesare acesteia;
● el are, pe de o parte, competenţe politice, iar pe de altă parte, atribuţii administrative.

a) Atribuţiile politice ale biroului permanent:

o propune camerei perioada în care se va desfăşura sesiunea, iar la terminarea ei,
data reluării lucrărilor;
o solicită preşedintelui camerei convocarea sesiunilor extraordinare;
o supune aprobării camerei regulamentul acesteia, precum şi propunerile de
modificare;
o pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrării camerei;
o supune votului parlamentarilor componenţa comisiilor parlamentare;
o primeşte şi distribuie proiectele de legi, precum şi rapoartele comisiilor;
o întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor parlamentului;
o organizează relaţiile camerei cu parlamentele altor ţări şi cu organizaţiile
parlamentare;
o supune spre aprobare camerei componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile
parlamentare mondiale sau regionale.

b) Atribuţiile administrative:
o conducerea şi controlul serviciilor adunării;
o stabilirea statutelor unora dintre funcţionarii adunării;
 o prezentarea proiectului de buget şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar spre
aprobarea camerelor.

2. Structuri de conducere ale şedinţelor comune

De regula, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinte separate, însa în situaţii

deosebite arătate în Constituţie, conform art. 65 alin. 2, camerele se întrunesc în şedinţă
comună pentru mai multe atribuţii, cum ar fi:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării parţiale sau generale;
d) declararea stării de război;
e) examinarea rapoartelor CSAT;
f) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, se exercită în şedinţă comună şi
care sunt foarte multe.
Pentru a decide în şedinţă comună, cvorumul legal nu e întotdeauna acelaşi. Uneori e
suficientă majoritatea simplă, adică cel puţin 1/2+1 pentru adoptarea textului definitiv al unei
legi ordinare, adică atunci când comisia de mediere nu ajunge la un acord, sau dacă una din
camere nu aprobă raportul comisiei. Alteori e necesară majoritatea absolută din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor, de exemplu, pentru adoptarea textului definitiv al unei legi
organice, după ce procedura de mediere a eşuat, pentru adoptarea regulamentului
şedinţelor comune, pentru acordarea votului de încredere faţă de Guvern sau pentru
adoptarea moţiunii de cenzură.

În majoritatea cazurilor e cerută majoritatea calificată, cel puţin 2/3 din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pentru punerea sub acuzare a Preşedintelui României, sau o
majoritate de cel puţin 3/4 din acelaşi număr total pentru a hotărâ asupra proiectului
sau propunerii de revizuire a Constituţiei, atunci când prin procedura de mediere nu s-a
ajuns la un acord.
Potrivit regulamentului şedinţelor comune, birourile permanente ale camerei elaborează
împreună proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune şi stabileşte locul şi data desfăşurării
acesteia.
Parlamentul îşi desfăşoară lucrările sub conducerea alternativă a preşedinţilor celor două
camere, asistaţi de doi secretari, câte unul din partea fiecărei camere.
Pentru pregătitrea lucrărilor şedinţelor comune sunt sesizate mai întâi comisiile permanente
competente ale fiecărei camere, iar apoi ele sunt convocate în şedinţă comună.

3. Comisiile parlamentare

Fiecare cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau
alte comisii speciale.
Camerele îşi pot constitui şi comisii comune.
Potrivit Constituţiei, comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a
fiecărei camere şi sunt de două feluri:
➢ Comisii permanente;
➢ Comisii special.

Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în

pregătirea lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, cu deosebirea celor
legislativă şi de control.
 Crearea comisiilor parlamentare e determinată de faptul că adunările parlamentare, în
speţă camerele, sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi
studii prealabile. Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, comisiile, care au
devenit organisme esenţiale ale muncii parlamentare.
Subliniind rolul deosebit al comisiilor prin ajutorul ce-l dau în munca parlamentară trebuie
să arătăm că decizia aparţine numai camerei sau parlamentului, care nu pot fi înlocuite de
nimeni.

Categorii de comisii parlamentare

Prin texte identice, regulamentele celor două camere precizează că adunările organizează
comisii permanente şi îşi pot constitui comisii speciale, de anchetă sau de mediere.

Grupând comisiile parlamentare în două categorii obţinem:

● comisii permanente;
● comisii temporare.

Cele temporare pot fi:

o comisii speciale;
o comisii de anchetă;
o comisii de mediere;
o comisii ad-hoc (excepţionale).

COMISIILE PERMANENTE

În activitatea parlamentară, comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe

durata mandatului camerei sau al parlamentului, sau pe durata sesiunii parlamentare.
Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă ele sunt, în general, specializate
pe domenii de activitate precum:
▪ economie şi finanţe;
▪ afaceri externe;
▪ ştiinţe şi învăţământ;
▪ apărare;
▪ sănătate etc.

În legătură cu specializarea comisiilor se consideră că cea mai bună soluţie e asigurarea

unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor compartimente
ministeriale. Acest sistem e practicat în multe state: Canada, SUA, Spania, iar în alte ţări nu
se practică o corespondenţă strict.

Comisiile permanente sunt organism interne ale parlamentului de studiere şi avizare, dar şi
de control. Fiecare parlament îşi organizează un anumit număr de comisii permanente.

Regulamentele camerelor Parlamentului României stabilesc competenţa comisiilor

permanente plecând de la faptul că acestea sunt organe de lucru înfiinţate în scopul
îndeplinirii atribuţiilor ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor camerelor. Astfel,
comisiile permanente avizează proiectele de legi şi propunerile legislative sau
amendamentele la acestea, efectuează anchete parlamentare , dezbat şi hotărăsc asupra
problemelor trimise de birourile permanente ale camerelor. În legislatura din 2000 – 2004,
Camera Deputaţilor a avut 17 comisii permanente, iar Senatul 14 comisii.
Organizarea comisiilor permanente rezultă, de asemenea, din cele două Regulamente ale
Camerelor Parlamentului României
Membrii comisiilor permanente sunt aleşi de fiecare cameră pe principiul reprezentării
proporţionale a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între reprezentanţii acesteia.

Candidaturile se propun de grupurile parlamentare în limita locurilor ce rezultă din proporţia

fiecăreia, iar membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilor
parlamentare cu respectarea aceluiaşi principiu.

➢ Din punct de vedere al organizării comisiilor permanente trebuie adăugată şi regula

în sensul căreia un deputat sau un senator trebuie să facă parte din cel puţin o
comisie permanentă.
➢ Participarea permanentă a membrilor comisiei la şedinţele acesteia. Şedinţele nu
sunt publice, de regula. La ele pot participa fără drept de vot deputaţii sau senatorii
care au făcut propuneri ce stau la baza lucrărilor acestora, ca autor de propuneri
legislative, de amendamente sau de anchete parlamentare.

La cererea preşedinţilor comisiilor pot participa la dezbateri specialişti din domeniul

respectiv. Şi miniştrii de resort au acces la lucrările acestora.

Atribuţii principale ale comisiilor permanente

● Întocmirea raportului sau avizului asupra proiectului sau propunerii legislative;

● Efectuarea în limitele competenţelor a anchetelor parlamentare cu încuviinţarea
camerei;
● Avizarea în scris sau oral a amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile
legislative;
● Dezbaterea şi adoptarea hotărârilor asupra altor probleme trimise lor spre examinare
de biroul permanent.

Lucrările comisiilor se materializează într-un raport ce cuprinde propuneri motivate privind

trei situaţii:
➢ admiterea fără modificări a actului examinat;
➢ respingerea actului examinat;
➢ admiterea actului cu modificări.

COMISIILE TEMPORARE

Ele pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate ori pentru o problemă
determinată.
Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării, în sensul că de atunci li se stabilesc
împuternicirile, modul de lucru şi durata de fiinţare.

a) Comisiile speciale
● sunt constituite de fiecare cameră a Parlamentului, în general pentru avizarea
unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative,
sau pentru alte obiective indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei;

● o comisie specială se substituie competenţei obişnuite a unei comisii

permanente.

b) Comisiile de anchetă
 ● pot fi constituite de fiecare cameră la cererea a 1/3 din membrii acesteia.
Regulamentele celor două camere nu fac referire la circumstanţele şi limitele constituirii unei
comisii de anchetă.

Pentru a-şi putea îndeplini mandatul, comisia de anchetă e înzestrată cu mijloace de acţiune
adecvate, astfel:
✓ comisia citează orice persoană care poate avea cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului;

✓ la cererea comisiei, orice persoană ce cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc
de probă e obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
✓ Instituţiile şi organizaţiile sunt obligate în condiţiile legii să-şi dea concursul la
solicitările comisiei de anchetă;
✓ Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului sunt
necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea de
expertize.

c) Comisiile de mediere
● sunt constituite la iniţiativa preşedinţilor celor două camere în cazul în care
una dintre camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă cu
modificări faţă de textul adoptat de cealaltă cameră. În acest scop, birourile
permanente ale camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare şi
respectându-se proporţia membrilor fiecărui grup parlamentar, desemnează
deputaţii şi senatorii care vor face parte din comisia de mediere;
● comisia îşi alege un birou şi ea însăşi îşi stabileşte regulile după care îşi va
desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul;
● activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului;
● anterior revizuirii Constituţiei, comisiile de mediere erau prevăzute atât pentru
activitatea de legiferare obişnuită a Parlamentului, cât şi pentru îndeplinirea
funcţiei de adunare constituantă derivată;
● ulterior revizuirii, comisia de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea
legilor constituţionale (art. 151, Constituţia României).
Conform regulamentelor camerelor Parlamentului, comisia de mediere e formată din şapte
deputaţi şi şapte senatori desemnaţi de birourile permanente, la propunerea grupurilor
parlamentare.
Comisia se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizată în fond de la camera
care a adoptat ultima proiectul legii constituţionale.
Prezidarea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un senator şi un deputat, în ordinea
stabilită de comisie.
Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul preşedintelui e
hotărâtor.
Atunci când comisia nu ajunge la un acord sau când una din camere nu aprobă raportul
comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv, conform art. 151, alin. 2 din
Constituţia României, cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

d) Comisiile excepţionale (ad-hoc)

● sunt cele ce urmează să elaboreze o lucrare de o însemnătate deosebită, de
exemplu proiectele de elaborare a Constituţiei, formularea punctelor de
revizuire a Constituţiei, să se pronunţe asupra punctelor de excepţie,
angajează răspunderea penală a preşedintelui ţării sau să audieze unele
persoane în legătură cu evenimente ce sunt în atenţia Parlamentului.
 4. Grupurile parlamentare

Activitatea partidelor politice angajate în campania electorală continuă în cadrul

parlamentului prin formarea grupurilor parlamentare alcătuite, de regulă, din parlamentarii
care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program.
➢ Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate şi nu o obligaţie,
fiind lăsată la alegerea parlamentarilor de a se înscrie într-un anumit grup
parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii răspund cu precădere în faţa
alegătorilor, potrivit regulilor mandatului reprezentativ. În consecinţă, deputaţii şi
senatorii se pot înscrie în orice grup parlamentar în funcţie de opţiunile lor şi se pot
transfera fără nicio restricţie sau se pot declara independenţi. În Parlamentul
României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit
regulamentului fiecărei camere, în baza art. 64, alin. 3 din Constituţia României.
➢ Potrivit regulamentelor camerelor, un grup parlamentar din Camera Deputaţilor
trebuie să fie alcătuit din minim zece membri, iar la Senat din minim şapte membri.

Printre atribuţiile grupurilor parlamentare prevăzute de regulamentele celor două camere

sunt următoarele:
● fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare a mandatelor
parlamentarilor;
● propun candidaţii pentru alegerea preşedinţilor celor două camere, ca şi a
vicepreşedinţilor, secretarilor şi questorilor birourilor permanente;
● propun membri în comisiile de mediere;
● propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau
înlocuirea lor;
● pot cere modificarea ordinii de zi, pot prezenta amendamente etc.

5. Opoziţia parlamentară

● nu este definită sau prevăzută în Constituţie sau în Regulamentele de funcţionare a

celor două camere, însă ea e rezultanta pluralismului politic şi se raportează pe de o
parte numeric, în funcţie de opţiunile ideologice şi pe de altă parte, în funcţie de
sprijinirea puterii.
● majoritatea parlamentară susţine Guvernul, iar opoziţia parlamentară este
minoritatea din Parlament. Rolul ei a devenit însă atât de important încât unele
sisteme constituţionale asigură liderului opoziţiei o veritabilă funcţie politică, fiind
considerat omologul din umbră a primului ministru:
● în sistemele parlamentare democratice sunt prevăzute reguli prin care minoritatea
parlamentară e protejată, iar propunerile şi amendamentele sale să fie reprezentate
proporţional în conţinutul deciziilor luate de Parlament.

FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

Legislatura, sesiunea şi şedinţa

A. Legislatura – durata mandatului colectiv al Parlamentului şi implicit al fiecărei

camere, care este de 4 ani.

Mandatul Parlamentului începe la data când au loc alegerile parlamentare, desigur, sub
condiţia validărilor şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament.
Conform art. 63 din Constituţia României, „mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului e de 4
ani şi se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,
până la încetarea acestora”.
Alegerile pentru noile camere au loc în termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului
sau de la dizolvarea parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea
Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Mandatul camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului parlament, însă fără a
mai avea toate prerogativele prevăzute de Constituţie. Astfel, în această perioadă,
Parlamentul nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sa abroga legi
organice.

B. Sesiunea – forma organizatorică de lucru a Parlamentului, adică perioada stabilită

pentru un an calendaristic când Parlamentul se reuneşte valabil pentru a delibera în
şedinte.

Categorii de sesiuni:
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni: - ordinare;
- extraordinare.

ORDINARE – cele în care camerele, separat sau în plenul Parlamentului, sunt obligate a se
întruni, numărul fiind expres prevăzut de Constituţie.
Potrivit art. 66, alin. 1 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
în două sesiuni ordinare pe an.

EXTRAORDINARE – cele care se ţin ori de câte ori e nevoie în afara sesiunilor ordinare.

Convocarea sesiunilor parlamentare

Conform art. 66, alin.3 din Constituţia României, convocarea în orice tip de sesiune revine
preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. Există şi o situaţie specială când
parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de
zile de la alegeri.
Preşedintele României mai are dreptul de a convoca Parlamentul în cazurile declanşării unei
degresiuni armate împotriva României, la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă,
conform art. 92, alin.3 şi art. 93, alin. 2 din Constituţia României.

Durata sesiunilor

În ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea sunt două pe an,

menţionându-se şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Prima sesiune ordinară
începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune ordinară
începe începe în septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Cât priveşte sesiunile extraordinare, Constituţia nu precizează durata lor, ele limitându-se la
problema/problemele de dezbătut şi se ţin numai în afara sesiunilor ordinare, putând fi
convocate la iniţiativa Preşedintelui României, a biroului permanent a fiecărei camere ori cel
puţin la iniţiativa a 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

C. Şedinţa – forma de întrunire efectivă, plenară şi în principiu publică a membrilor unei

camere pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.
 ➢ Ea e subdiviziunea temporală a sesiunii, aşa cum sesiunile sunt subdiviziunile
temporale ale legislaturii.
➢ Ele se desfăşoară pe parcursul a patru zile pe săptămână, cea de-a cincea fiind
rezervată activităţii în circumscripţiile electorale.
➢ Camera lucrează valabil în prezenţa a cel puţin 1/2 plus 1 din numărul de membri
(cvorum).
➢ În timpul şedinţelor, preşedinţii grupurilor parlamentare pot cere preşedintelui
camerei să verifice întrunirea cvorumului legal.
➢ Dacă cvorumul legal nu este întrunit, preşedintele camerei suspendă şedinţa şi arată
ziua şi ora de reluare a lucrărilor.
➢ Şedinţele sunt, în principiu, publice, aceasta fiind asigurată prin accesul liber în sală
a oricărei persoane în baza autorizaţiei emise de secretarul general al camerei sau
prin transmiterea în direct la radio sau televiziune, ori publicarea stenogramei
şedinţei în Monitorul Oficial.
➢ Şedinţa poate fi secretă la cererea preşedintelui camerei sau a unui grup
parlamentar, cerere asupra căreia se votează.
➢ În cadrul şedinţei au loc dezbateri care constau în discutarea chestiunilor înscrise în
ordinea de zi.
➢ Procedura dezbaterilor poate fi obişnuită sau specială; în cadrul procedurii obişnuite,
parlamentarii participă la dezbateri în ordinea înscrierilor pe listă, cu încuviinţarea
preşedintelui camerei. E interzisă proferarea de insulte sau calomnii, atât la tribuna
adunării, cât şi în sala de şedinţe.
➢ Procedura specială e aplicabilă la propunerea preşedintelui camerei pentru
dezbaterea unor proiecte de acte normative cu caracter deosebit cum ar fi tratate
internaţionale, legi organice etc. Procedura se mai numeşte şi de urgenţă. Poate fi
aplicată la cererea Guvernului sau la proprie iniţiativă.

Sistemul de vot
Asupra problemelor dezbătute, camerele hotărăsc prin vot deschis sau secret.
● Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, apel nominal, ridicarea în picioare sau
vot electronic.
● Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic.

Votul cu buletine se foloseşte atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul cu bile în
cazul votării legilor sau a unor hotărâri.
Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru, iar
depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urma albă înseamnă vot contra.

DEPUTAŢII ŞI SENATORII

De regulă, deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret, liber
exprimat.
Ei sunt aleşi pe durata unui mandat parlamentar, de obicei cu o durată de 4 ani.
Ei intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la data alegerii confirmată prin
certificatele doveditoare a alegerii sub rezerva validării lor conform procedurilor
constituţionale.

Drepturi şi îndatoriri
Deputaţii şi senatorii au în principal următoarele drepturi şi îndatoriri:
➢ de a participa la întreaga activitate a camerei în toate formele în care această
activitate se desfăşoară;
➢ de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de parlament;
➢ de a pune întrebări şi de a adresa interpelări;
➢ de a cere informări necesare de la autorităţile publice în condiţiile legii;
➢ de a păstra o strâsă legătură cu alegătorii din circumscripţiile electorale în care au
fost aleşi;
➢ de a fi indemnizaţi, de a primi diurne etc.

Incompatibilităţi şi imunităţi
a) Incompatibilitatea – interdicţia aplicată parlamentarilor de a exercita, de regulă, şi
alte funcţii publice.
Ele se stabilesc prin lege organică. Potrivit Constituţiei, calitatea de deputat sau senator e
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate cu excepţia celei de
membru în Guvern.
b) Imunitatea parlamentară – urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive.

Există două categorii de imunităţi parlamentare:

● Primele sunt caracterizate prin inexistenţa răspunderii care pun parlamentarul la
adăpost pentru activitatea sa în exercitarea mandatului parlamentar, adică discursuri,
opinii, mod de votare;
● Cele din a doua categorie, denumite si inviolabilităţi, reprezintă garanţii speciale
privind reţinerea, arestarea preventivă sau trimiterea în judecata.

Cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate în ordinea de zi.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ

Procedura de elaborare a legilor se află în strânsă legătură cu clasificarea legilor.

În sistemul constituţional român, procedura de elaborare a legilor cunoaşte deosebiri în
funcţie de faptul dacă legile sunt constituţionale, organice, ordinare. Determinarea etapelor
si succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor interesează deoarece în literatura
juridică sunt exprimate puncte de vedere diferite.

Procedura de elaborare a legilor cuprinde trei etape:

a) Etapa anterioara adoptării legii, care cuprinde:
● iniţiativa legislativă;
● avizarea proiectului de lege de organele prevăzute de lege, sesizarea camerei
competente;
● examinarea şi avizarea proiectelor de legi de comisiile competente ale
Parlamentului şi dezbaterea proiectului de lege în Parlament.
b) Etapa concomitentă adoptării legii care înseamnă votarea legii cu majoritatea cerută
de forța juridică a respectivului act normativ
c) Etapa posterioară votării legilor, care cuprinde:
● subscrierea legii;
 ● semnarea legii de şeful statului;
● publicarea legii.

Iniţiativa legislativă
➢ Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelată
cu obligaţia Parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
➢ Nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face
propuneri Parlamentului.
➢ Dreptul de iniţiativă legislativă e acordat numai anumitor organisme statale sau
politice, şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare
măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de
dezvoltare ale societăţii.
➢ În general, au iniţiativă legislativă în majoritatea sistemelor constituţionale camerele
parlamentului, organele de stat cu activitate permanenta, guvernul, organul suprem
judecătoresc, organizaţiile politice şi cetăţenii.
➢ În România, potrivit Constituţiei în vigoare, au drept de iniţiativă legislativă: Guvernul,
deputaţii şi senatorii şi cetăţenii.
➢ Iniţiativa legislativă a cetăţenilor (iniţiativa populară) e definită în art. 74 din
Constituţie. Ea trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot,
originari din cel puțin 1/4 din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative.
Constituţia nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internaţional sau amnistia şi
graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului

▪ Se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi în timp ce deputaţii, senatorii şi

cetăţenii prezinta propuneri legislative.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe masa de lucru a
Parlamentului, trebuie verificate din punct de vedere al tehnicii juridice şi al armonizării cu
întregul sistem de drept de anumite organisme statale specializate.
Aceste verificări se circumscriu noţiunii de aviz dintre care cel mai important e cel al
Consiliului legislativ (art. 78, Constituţia României).
Solicitarea avizelor e o obligaţie legală, dar iniţiatorul legii nu are obligaţia de a se conforma
observaţiilor şi propunerilor de aviz, cu unele excepţii.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei
Parlamentului decât dacă cuprind aceste avize, precum şi expunerea de motive.

Sunt etape ale procedurii legislative:

✓ sesizarea camerei competente;

✓ examinarea şi avizarea proiectului de lege de comisiile parlamentare;
✓ includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
✓ dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
✓ votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
✓ medierea doar în cazul legilor constituţionale;
✓ semnarea legii de preşedinţii camerei;
 ✓ promulgarea şi promovarea legii;
✓ aprobarea legii prin referendum (cazul legilor constituţionale).

Sesizarea camerei competente

Conform art. 74, alin 3, Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului
de lege către camera competentă să îl adopte, ca primă cameră sesizată.
Precizarea distinctă dintre prima cameră sesizată, considerată o cameră de reflecţie şi
camera decizională a fost cuprinsă în art. 74 din Constituţia României, care reprezintă una
dintre cele mai importante modificări aduse procedurii parlamentare, creând o diferenţiere
funcţională şi o specializare a celor două camere.
Astfel, în funcţie de conţinutul normativ al actului juridic propus, iniţiatorul va trebui să
depună proiectul sau propunerea legislativă la camera indicată prin art. 75 ca fiind cea dintâi
sesizată, cu rol de cameră de reflecţie.
Camera de reflecţie dispune de un termen de cel mult 45 de zile, iar pentru legile complexe
de cel mult 40 de zile pentru a dezbate şi decide cu privire la un proiect sau o propunere,
sub sancţiunea considerării actului normativ ca fiind adoptat în cazul depăşirii termenelor.
Cea de-a doua cameră calificată de Constituţie drept decizională va fi sesizată de prima sau
se va sesiza automat la expirarea termenului stabilit pentru prima cameră şi va decide
definitiv cu privire la proiectul sau propunerea legislativă.
Art. 75, în cuprinsul alin 4 şi 5, defineşte clar competenţele celor două camere privind
procedura legislativă.

Examinarea şi avizarea proiectului de lege de comisiile parlamentare

Este o activitate complexă de verificare a conţinutului şi formei proiectelor de legi.

Comisiile parlamentare, examinând un proiect de lege, pot propune adoptarea lui, eventual
cu amendamente, sau respingerea proiectului.
Ele nu pot însă, propune un alt text decât cel prezentat de iniţiatori. Punctul de vedere al
comisiilor parlamentare nu obligă nici pe iniţiatori şi nici Parlamentul.

Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei

camerei parlamentare
Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a camerei sesizate de a examina şi a se
pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea, includerea lor pe
ordinea de zi a şedinţei camerei capătă o semnificaţie deosebită.
La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de
legi şi propunerile legislative înregistrate.
Orice proiect de lege depus trebuie deci supus atenţiei camerei.

Dezbaterea proiectului de lege în plenul Parlamentului

Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcute de iniţiatorul proiectului de lege.

După aceasta se ascultă raportul comisiei parlamentare competente.
Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi celei pe articole.
Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii sau senatorii pot propune amendamente,
iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale pot propune rezerve sau declaraţii.
Cu privire la amendamente există regula de a se cere întotdeauna avizul comisiei
parlamentare, precum şi de a i se da cuvântul iniţiatorului proiectului de lege.
Dacă se aduc mai multe amendamente aceluiaşi articol de lege, acestea sunt supuse votului
în ordinea propunerilor, iar dacă adoptarea unui amendament implică respingerea altuia,
acesta din urmă nu mai este supus la vot.
Modificările aduse regulamentelor celor două camere în 2001 au pus accentul pe activitatea
comisiilor, deplasând centrul de greutate al dezbaterilor din cadrul plenului către comisii.
La Senat, proiectele şi propunerile legislative se înaintează Biroului permanent care dispune
sesizarea comisiilor permanente, stabilind termene fixe pentru depunerea rapoartelor şi a
amendamentelor.
Dacă unele amendamente au fost respinse de comisie, dar se cere susţinerea lor şi în plen,
se dezbat doar amendamentele şi se supun la vot, apoi se supune votului raportului
comisiei, după care se trece la votul final.
La Camera Deputaţilor comitetul ordinii de zi hotărăşte cu privire la includerea proiectelor şi
propunerilor pe ordinea de zi cu privire la ordinea dezbaterii şi la timpul afectat fiecărui grup
parlamentar pentru luările de cuvânt.
Comitetul ordinii de zi mai stabileşte dacă sunt necesare discuţii în plen sau se poate trece
la vot direct asupra textului.

Votarea proiectului sau a propunerii de lege

Mai întâi se procedează la votarea pe articole, după care ansamblului actului normativ.
În sistemul bicameral, proiectul sau propunerea de lege trebuie votat/votată de ambele
camere.
Revizuirea Constituţiei din 2003 a eliminat „naveta legislativă”, prin precizarea camerei
decizionale pentru fiecare categorie de lege. După ce camera prim-sesizată a finalizat
dezbaterile, sau, în orice caz, la expirarea termenului prevăzut de art. 75, alin. 2 din
Constituţia României, proiectul sau propunerea legislativă se trimite camerei stabilite de
legea fundamentală drept cameră decizională.
Aceasta va decide cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa, trimiţând
eventual înapoi primei camere sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o
formulare diferită şi pentru care competenţa decizională revine celeilalte camere. Aceasta
din urmă e obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă, legea fiind considerată
adoptată odată ce textul său definitiv a fost finalizat.

Medierea şi concilierea

Sistemul bicameral parlamentar implică votarea unei legi de către ambele camere.
Cum o lege trebuie să fie votată în acelaşi conţinut şi formă de ambele camere, realizarea
acordului se poate face prin medieri şi concilieri.
Constituţia României din 1991 a menţinut doar medierea pentru ca în urma revizuirii din
2003 aceasta să dispară complet în privinţa legilor ordinare şi organice şi să fie menţinut
doar pentru cele constituţionale.
Dacă una din camere adoptă un proiect sau o propunere de lege constituţională într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă cameră, preşedinţii camerelor vor iniţia prin
intermediul unei comisii parlamentare procedura de mediere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, cele două camere, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor forma
definitivă a legii.

Semnarea legilor de preşedintele Camerei

După votare, legea trebuie semnată de preşedintele camerei sau în cazul în care şedinţa a
fost condusă de un vice-preşedinte, de către acesta din urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

Promulgarea legilor de şeful statului. Publicarea legilor

După votarea sa, legea este înaintată şefului statului pentru promulgare.
Promulgarea este actul prin care şeful statului autentifică textul legii, altfel spus constată
regularitatea adoptării sale.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea legii e de competenţa preşedintelui,

care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire.
Preşedintele are posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de
garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice. De aceea, art.
77, alin. 2 din Constituţia României permite preşedintelui României ca înainte de promulgare
să ceară o singură dată reexaminarea legii.
Art. 77, alin. 3 prevede că dacă preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a
cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale
prin care i s-a verificat constituţionalitatea.
Publicarea legilor e foarte importantă deoarece este operaţiunea care determină
intrarea în vigoare a legilor.
De principiu, legile intră în vigoare de la data publicării lor oficiale. Legea poate însă
să prevadă o altă dată de la care intră în vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituţia României, legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută
în textul ei.

Aprobarea legii prin referendum

În sistemele constituţionale unde e prevăzut, referendumul e o condiţie de valabilitate a legii.

Fiind ultima etapă din procesul legislativ, dacă la referendum pentru lege votează mai puţin
decât majoritatea celor prezenţi la vot, legea nu e considerată aprobată şi deci nu poate intra
în vigoare.
Referendumul e prevăzut de Constituţia României prin art. 151, alin. 3 în cazul proiectelor
sau propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei, el trebuind să fie organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării de către cele două camere a proiectului sau propunerii de
revizuire.
 Alte reguli constituţionale privind elaborarea legilor

1. Adoptarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în procedură de

urgenţă

Conform art. 166, alin. 3 din Constituţia României, Parlamentul poate adopta proiecte de legi
sau propuneri legislative în procedură de urgenţă din proprie iniţiativă sau la cererea
Guvernului.

● Procedura de urgenţă e stabilită prin regulamentele camerelor;

● Procedura de urgenţă priveşte numai dezbaterea şi votarea legii în camerele
Parlamentului, fără a se pune în discuţie succesiunea obligatorie a etapelor de
elaborare a legilor.

2. Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie

Dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu e demis printr-o
moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se
derulează numai în şedinţă comună a celor două camere. Tot în şedinţă comună se
hotărăşte şi asupra cererii de reexaminare a legii.

3. Legile adoptate în şedinţe comune

Art. 65 din Constituţia României: în anumite probleme, Camera Deputaţilor şi Senatul pot
hotărâ numai în şedinţe comune. Exemplu: bugetul de stat.