Discurs și expresivitate

DISCURS

Discursul este prezentat, în literatura de specialitate, din perspective multiple, ca:

 “orice tip de mesaj lingvistic”, în general, mod și rezultat al utilizării limbii, respectiv
“rezultat final al gândirii și comunicării”
 proces interactiv și constructiv ce presupune un ansamblu de activități de simbolizare pe
care vorbitorul le pune în practică pentru a construi sau a modifica un obiect de sens
 text (de exemplu, în comunicarea scrisă) sau ansamblu de texte (o conversație) – se
prezintă ca o interacțiune între două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei
singure teme și compuse fiecare din mai multe texte, deoarece fiecare replică a
schimbului conversațional constituie o unitate comunicațională, și deci un text, în sine).
Orice schematizare discursivă are ca premise intenționalitatea, jocul subiectivităților
locutorului\interlocutorului și, implicit, intersubiectivitatea și contextualitatea. (S1)

Construirea\ actualizarea unui discurs într-o situație de comunicare presupune intenția

locutorului de a transmite o informație, de a solicita o informație, de a exterioriza o stare, de a
produce modificări în planul comportamental\acțional\cognitiv al interlocutorului, de a convinge,
de a impresiona, de a emoționa; pe de altă parte, presupune cunoașterea de sine , cunoaștere a
interlocutorului și anumite cunoștințe, proiecte, valori subsumate temei discursului precum și
raportarea la o cunoaștere comună locutorului și interlocutorului, care să asigure fundamentul
comunicării optime, și la context, cu multiplele lui valențe (un lector – profesor trebuie să-și
adapteze discursul, atât în planul conținutului, cât și cel al formei, la particularitățile
interlocutorului; nu poți vorbi, de exemplu, despre propoziție simplă și dezvoltată la grădiniță
sau în ciclul achizițiilor fundamentale, în condițiile în care aceste conținuturi apar în Programă
abia în perioada gramaticală, în ciclul de dezvoltare) (S2)
 Discursul didactic presupune:
 necesitatea raportării la contextul creat de politicile educaționale și de documentele în uz
(Curriculum, metodologii), respectiv la cel personal – dat de caracteristicile actanților
comunicării didactice – de aici un alt concept cheie: adaptarea
 un caracter “programat” (prin Programe, planuri de învățământ, proiecte didactice)
 utilizarea a diferite forme discursive: expunerea, argumentarea, demonstrația, explicația,
exemplificarea, descrierea, narațiunea.
 asumarea opiniilor unor locutori anteriori – de exemplu, profesorul transmite idei,
exemple aparținând unor specialiști din diferite domenii. (S3)

Indiferent că este vorba despre comunicare interpersonală, în general, sau despre

comunicarea didactică, educațională, discursul trebuie să se raporteze la numite legi, la anumite
principii, maxime care- prin aplicare, respectare – pot eficientiza actul comunicativ.
În general, literatura de specialitate reflectă opinii convergente în problematica legilor
discursului, se remarcă, astfel:
 legea informativității – presupunând transmiterea, prin mesaj, a unei informații noi pentru
interlocutor, așadar a unei informașii pe care interlocutorul nu o cunoaște sau la care nu
se așteaptă
 legea exhaustivității - asociată necesității maximizării informației transmise într-un
anumit context, așadar a oferirii de către locutor, interlocutorului, a informațiilor celor
mai pertinente, utile și de interes pentru acesta
 legea interesului\ a pertinenței – completare a legii prezentate anterior, cere locutorului
să-și adapteze discursul la sfera de interes a interlocutorului și la context, în general
 legea sincerității – coordonată implicită a corectitudinii, a onestității care trebuie să
guverneze orice act comunicativ: transmitem numai informații considerate adevătate,
verificate, precizăm de fiecare dată sursa
 legea litotei – impusă, în principiu, de anumite convenții\limite sociale care presupun
comunicarea, de către locutor, a mai puțin decât ar necesita contextul, însă cu intenția ca
decodarea să acopere\completeze\reconstituie ceea ce nu a fost exprimat\ formulat
explicit
  legea modalității – impunând claritate și concizie în construirea și transmiterea mesajului
către interlocutor. (S4)

Așadar, atât în comunicarea interpersonală, cât și în cea didactică,educațională, mesajul,

discursul optim implică:
 redundanțe motivate (repetăm, de exemplu, cuvintele-cheie ale masajului, cuvinte care
punctează un anumit reper “mâine va fi întâlnirea .... mâine, joi” sau concepte care vor
constitui baza dezvoltării ulterioare a mesajului științific “ pronumele ține locul unui
nume, pro-mune = în loc de nume)
 acumulări în planul informației (vezi, de exemplu, în comunicarea curentă, debutul prin
salut și dezvoltarea ulterioară a discuției, despre cele întâmplate pe parcursul zilei, despre
planurile pentru săptămâna în curs, sau în comunicarea didactică – captarea atenției,
anunțarea subiectului lecției și a obiectivelor operaționale, secvențe urmate de dirijarea
învățării, implicând transmiterea graduală ade noi informații: titlu, exemple, definiție,
tipologii).
 repere clare, necontroversate (de exemplu, în comunicarea interpersonală, stările
contradictorii ale locutorului și formulările aferente acestora îl dezarmează, cel mai
frecvent, pe interlocutor, în încercarea sa de a decoda mesajele receptate; de asemenea, în
comunicarea didactică, prezentarea controverselor din literatura de specialitate a unui
anumit domeniu nu este utilă în orice context – nu se studiază, de exemplu, în ciclul
primar, decât elementele clasice ale gramaticii limbii române vs. Multiplele direcții
lansate de gramerieni în diferite licrări)
 asocieri logice atât cu planul referențial, cât și între componentele mesajului (vezi, de
exemplu, corespondența dintre rubrica meteo și vremea de afară, dintre informațiile
oferite elevilor, de către profesor, despre Ion Creangă și cele primite în cadrul vizitei la
Bojdeucă, respectiv cele di fișele biografice din anii școlari anteriori).
Ideea de strategie comunicativă\discursivă presupun, așadar, rapoarte la toate aceste
direcții normative, atât în etapa de construire a mesajului, cât și în cea de transmitere a acestuia,
de ancorare a lui într-un context comunicativ, caracterizat prin date particulare. (S5)
EXPRESIVITATEA

La fel de importantă – atât pentru profesor cât și pentru elev- este expresivitatea limbajului, care
facilitează comunicarea, îi dă autenticitate, o îndeplinește și îmbogățește. Cu cât un limbaj este
mai expresiv, cu atât el are toate șansele de a fi asimilat și rețintu cu mai multă ușurință sau de a
convinge mai profund interlocutorul. Profesorul trebuie să știe că există o gamă variată de
mijloace expresive ale limbajului, unele din ele fiind lingvistice, altele extralingvistice, unele mai
generale, altele situațional-contextuale. Printre mijloacele extralingvistice cele mai semnificative
sunt legate de particularitățile fizice ale sunetului (înălțime, intensitate, frecvență). (S6)

Unul dintre mijloacele expresive care este cel mai utilizat este intonația. După A.V. Artemov
există cinci categorii de modele intonative și anume: intonațiile întrebării, mișcării, surprizei,
exclamației și prevenirii (bazate pe menținerea tonului de bază și intensitatea pronunției, care
sunt însă contrastante, fapt care le imprimă dinamism și forță emoțională; intonațiile poruncii,
dorinței, insistenței, convingerii, invitației, rugăminții); intonațiile “logice” – cele ale povestirii,
enunțării, comparării, exprimării indiferenței (presupun ridicare inițială a tonului și apoi
menținerea lui la o anumită înălțime, în timp ce intensitatea crește inițial și apoi scade);
intonațiile afirmației (caracterizate prin evoluția sinusoidală și paralelă a tonului și intonației,
care, în final, se despart, intensitatea scăznd pentru a marca punctul); intonațiile mustrării, jigniri
și amenințări (înălțimea și intensitate vorbirii se modifică împreună, în faze ritmice, frecvente).
(S7).

Prin intonație pot fi schimbate sensurile și semnificațiile cuvintelor. La fel de des sunt folosite și
alte mijloace expresive, cum ar fi: accentul și mai ales tempoul vorbirii, ritmul sau pauzele. Dar,
mai important decât mijloacele extralingvistice sunt cele lingvistice semantice, care se referă la
conținutul mesajului. Alegerea adecvată a cuvintelor, folosirea cuvintelor de stil, dimensiunea
frazelo, corectitudinea lor, utilizarea socio-contextuală a limbajului, asigurarea unui conținut
bogat în idei – sunt tot atâtea mijloace care asigură expresivitatea limbajului. Nu este indicată,
nici subaprecierea lor. Expresivitatea trebuie să sprijine și nu să reducă claritatea celor expuse
sau scrise. (S8)

Metode și tehnici folosite cu preșcolarii: jocul de rol, conversația, jocul didactic

Tehnici teatrale în învățământul primar: exerciții de dicție, exerciții de asociere lexical-
semantică, exerciții de cuboaștere, intercunoaștere,

Utile pentru exersarea dictiei

Prezentare carte

Cartea pe care am ales să o prezint este intitulată Dezvoltarea copilului și educația

timpurie. Acesta este un volum colectiv fiind coordonat de doamna Liliana Stan. Volumul este
împărțit în 5 părți:

prima parte este intitulată Premise explicative în problematica educației timpurii; (și cuprinde 3
capitole fiind abordate teme precum rolul educației timpurii, metode de cercetare în educația
timpurie)

a doua parte Dimensiuni ale dezvoltării copilului de vârstă mică; ( este formată din 6 capitole și
abordează subiecte precum dezvoltarea cognitivă în copilăria mică, dezvoltarea motricității sau
dezvoltarra moralității)

partea a trea Comunicare și învățare în primii ani de viață; (este formată din 5 capitole ce
abordează specificul comunicării la copiii de vârstă mică, comunicarea verbală, nonverbală și
paraverbală, precum și tulburările limbajului la copil sau bilingvismul în copilăria timpurir.

partea a patra abordează problematica copiilor cu cerințe educative speciale și cuprinde 3

capitole axate pe educație și intervenție timpurie la copii cu cerințe speciale, pe intervenția
psihopedagogică timpurie și educația incluzivă timpurie

și ultima parte vorbește despre grupul copiilor de vârstă mică. Cuprinzând 3 capitole ce
abordează teme precum competența școlară și emoțională la preșcolar, rolul educației timpurii în
dezvoltarea abilităților socioemoționale și relațiile cu egalii.