Sunteți pe pagina 1din 98

7

Cuvânt înainte

Farmacia militară românească are un trecut îndelungat, valoros şi


interesant, în evoluţia căruia se găsesc numeroase acte de devotament, spirit de
sacrificiu, competenţă profesională şi dăruire, care constituie motive de mândrie
pentru farmacia românească şi pentru Armata Română.
Misiunea farmaciei militare româneşti a fost întotdeauna asigurarea
armatei cu medicamente, pansamente, instrumentar şi aparatură medicală, atât în
timp de pace, cât şi la război. Caracteristică pentru farmacia militară românească
este participarea cu întreaga sa capacitate la efortul medical din cele trei mari
războaie purtate de poporul nostru.
Farmacistul militar de totdeauna, în colaborare cu medicul militar, a
căutat să pună la dispoziţia rănitului şi bolnavului medicamentul cel mai eficace şi
în cantităţi satisfăcătoare, în acest sens existând o permanentă strădanie pentru
îmbogăţirea nomenclatorului de medicamente, precum şi pentru perfecţionarea
sistemului de aprovizionare şi distribuţie.
Cunoaşterea trecutului farmaciei militare româneşti dezvoltă la cei tineri
simţul de răspundere faţă de misiunea ei permanentă şi pune în evidenţă atât
calităţile unui bun ofiţer farmacist, activ sau de rezervă – dragostea faţă de armată
şi de ţară, capacitatea crescută de muncă, disciplină, corectitudine, sinceritate,
iniţiativă, dorinţa de a cultiva noul, interesul pentru pregătirea profesională proprie
şi a subordonaţilor, dragostea faţă de profesie şi ştiinţă –, cât şi calităţile cerute de
câmpul de luptă – tărie morală, tenacitate în îndeplinirea misiunii, calm,
operativitate, capacitatea de a lucra în condiţii grele, de a lua decizii şi de a acţiona
prompt, de a lupta cu devotament până la sacrificiu pentru asigurarea
medicamentelor necesare armatei, în condiţiile războiului modern.
În rândurile strânse ale Serviciului sanitar, neobosiţi la datorie, farmaciştii
şi-au adus cu devotament contribuţia la efortul general. Au părăsit farmaciile şi
laboratoarele lor înfloritoare, pentru a se înregimenta acolo unde era făurit viitorul
ţării. Pe front sau în spatele frontului, în comandamente, în spitale, la trenurile
sanitare etc., farmaciştii s-au străduit să fie de folos ţării şi armatei, îndeplinind cu
prisosinţă sarcinile care le reveneau.
Din nefericire, despre contribuţia specifică farmaciei de campanie nu s-a
scris decât puţin şi nesemnificativ. După multe decenii de neglijare şi în lipsa unei
iniţiative oficiale, folosind numeroase surse de documentare încercăm, în paginile
ce urmează, să dezvăluim o mică parte din marea epopee a activităţii farmaciştilor
militari, cu gând de recunoştinţă din partea generaţiei noastre şi cu intenţia de
edificare a celor ce vor veni după noi.
8
Pentru sistematizarea vastului material, s-a impus o periodizare proprie
istoriei farmaciei militare româneşti, astfel:
▪ Perioada prefarmaceutică militară (până la 1831);
▪ Perioada de debut şi organizare a farmaciei militare (1831–1858);
▪ Perioada de reorganizare şi afirmare naţională (1859–1877);
▪ Perioada de ascensiune şi efort în războaie (1878–1945);
▪ Perioada comunistă (1946–1989)1.
Generaţiile mai vechi au lăsat prin tradiţie devotamentul până la sacrificiu
faţă de răniţi şi bolnavi, colaborarea strânsă cu medicul militar în toate problemele
ce interesau sănătatea ostaşilor, asigurarea în mod creator a nevoilor de
aprovizionare cu medicamente şi materiale sanitare ale armatei, pasiunea pentru
rezolvarea problemelor de serviciu pe timp de pace şi în campanie, dragostea faţă
de farmacia militară românească.
Farmacia militară a dat buni organizatori, ofiţeri disciplinaţi, cu tărie de
caracter şi morală, oameni interesaţi de aspectele ştiinţifice şi practice ale
problemelor de farmacie, exponenţi care au reprezentat cu cinste profesia lor la
numeroase manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
În fiecare perioadă istorică, din rândurile farmaciştilor militari s-au
desprins 1–2 savanţi în ştiinţele farmaceutice, mai mulţi sau mai puţini eroi în
timpul celor trei campanii, numeroase cadre didactice în învăţământul superior
farmaceutic şi multe exemple de muncă, abnegaţie, devotament social.
Farmaciştii militari au adus o contribuţie valoroasă la dezvoltarea ştiinţei
şi culturii româneşti. Prin activitatea de zi cu zi, ei au adăugat noi file la fondul de
tradiţii al farmaciei româneşti. Astfel, s-a stabilit o punte trainică între trecut şi
viitor.
Generaţia de farmacişti militari din anii 1950–1990 a dispus de o
experienţă proprie, nouă, rezultată din caracterul de stat al farmaciei militare,
pe care era grefat organic un fond puternic de tradiţii valoroase. După 1990 a
început o nouă perioadă, care se află în actualitate şi nu poate fi, deocamdată,
inclusă în trecutul istoric.

Lector univ. col. (rez.) dr. farm. Constantin Iugulescu


Bucureşti, 20 noiembrie 2006

1
Volumul cuprinde numai perioada 1946–1975, având ca bază de documentare lucrarea:
IUGULESCU C., Date şi consideraţiuni asupra dezvoltării istorice a Serviciului
farmaceutic militar românesc, Teză de doctorat, conducător ştiinţific prof. dr. doc.
Iosif Spielmann, I.M.F. Târgu Mureş, vol. I, II, 1974, 432 p. + VIII pl. (n. red.).
9

Farmacia militară românească


în studii şi articole istorice

De la sosirea lui Davila (1853), de-a lungul timpului au existat mai multe
alocuţiuni ale unor personalităţi medicale şi farmaceutice despre trecutul farmaciei
militare, dar care nu s-au păstrat. Articole cu acest subiect, apărute până la primul
război mondial, sunt sporadice, destul de scurte şi se referă numai la puţine
probleme. Nu se întâlnesc articole sau lucrări de sinteză decât pentru laboratoarele
de biochimie ale armatei şi pentru o perioadă scurtă de timp.
În operele medico- şi farmaco-istoricilor români, dinainte de ultimul
război mondial, se găsesc puţine date despre farmacia militară, iar acolo unde se
găsesc sunt întâmplătoare, sporadice şi pe alocuri conţin mici greşeli. În armată s-a
cultivat, de multă vreme, studiul istoriei şi istoriografiei. Aceasta se poate urmări şi
din păstrarea cu grijă a numeroaselor documente de farmacie militară a căror
valoare istorică a crescut cu timpul, dar comentarea lor a întârziat.
La Şcoala Militară de Mică Chirurgie, care a precedat Şcolii Naţionale de
Medicină şi Farmacie, slt. Costiescu a predat istoria medicinii antice2. Nu avem
informaţii despre conţinutul prelegerilor, dar fără îndoială că acestea au fost
ascultate şi de viitorii 12 farmacişti, primii pregătiţi în învăţământul autohton.
Bazele istoriografiei militare au fost puse în timpul lui Cuza, prin ordinul
generalului Florescu3. Toate corpurile de trupă au fost obligate să scrie istorice.
Aceste scrieri trebuiau să fie „refletul glorios” al faptelor de eroism şi bravură ale
militarilor şi să cuprindă şi evenimentele mai importante din viaţa unităţilor. Acest
ordin s-a repetat, cu alte texte şi sub alte semnături, de mai multe ori până în zilele
noastre. S-au reconstituit şi constituit istorice ale unor formaţiuni sanitare, dar nici
pe departe cuprinzătoare.
După războiul de independenţă, farmacistul Ştefan Popini a manifestat
interes pentru istoria farmaciei şi a învăţământului farmaceutic (civil), dar a scris şi
menţiuni despre farmaciştii militari. El a publicat 22 de foiletoane în Progresul
Medical Român (1884), unde a inserat şi câteva date despre farmacia militară4.

2
ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.), Învăţământul medical şi
farmaceutic din Bucureşti, de la începuturi până în prezent, I.M.F. Bucureşti, 1963,
pag. 524.
3
Ordinul nr. 294, Monitorul Oastei, Bucureşti, 1862, pag. 29.
4
ŞTEFAN POPINI (1849–?) a fost elev al Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie. Avansat
subfarmacist la 1 iulie 1868, în 1875 a fost trecut în rezervă. În 1881 a fost avansat
farmacist de regiment. A fost în evidenţa armatei, ca ofiţer de rezervă, până în ajunul
primul război mondial (poate că atunci a decedat).
10
În 1906 a apărut importanta lucrare „Farmaciştii noştri”, sub redacţia
farmacistului Dimitrie Nicolau, căpitan de rezervă. Acesta a inserat şi portrete
(biografii) ale unor farmacişti militari. Lucrarea este însă de resortul farmaciei
civile.
În celelalte lucrări de istoria farmaciei, de altfel foarte scurte şi puţine la
număr, nu se găsesc informaţii despre farmaciile armatei.
Dintre farmaciştii militari cu oarecari preocupări istorice, din aceeaşi
perioadă, Constantin-Dimitrescu Parepa a prezentat, la 7 decembrie 1905, un istoric
al Laboratorului de Chimie al armatei5.
La 22 aprilie 1917, acelaşi C. D. Parepa a prezentat într-o adunare de
farmacişti un istoric al farmaciei militare, subliniind progresele făcute. Nici acest
text nu a ajuns până la noi.
Două relatări istorice oficiale, devenite cu timpul manuscrise foarte
importante pentru istoria farmaciei militare, sunt legate de activitatea farmaciştilor
în primul război mondial. Aceste documente sunt: „Registrul istoric al Depozitului
sanitar mobil nr. 2”6, scris de farmacistul cpt. rez. dr. Vasile Grigorescu-Elvir,
în timpul primului război mondial şi „Darea de seamă asupra desfăşurării activităţii
Serviciului farmaceutic în primul război mondial”7, scrisă de farmacistul şef
col. C. Merişanu.
În perioada dintre cele două războaie mondiale au apărut primele
lucrări de istoria medicinii, cuprinzând şi capitole de farmacie, redactate de
dr. Victor Gomoiu şi colaboratorii săi, precum şi de dr. Pompei Samarian, în care
se găsesc date despre farmacişti şi farmacia militară. Informaţiile sunt totuşi rare şi
nesistematizate.
Studiul trecutului farmaciei militare începe prin articolele publicate în
Revista Sanitară Militară, de farmacistul lt. Ştefan Dragomir, singur sau în
colaborare cu alţi farmacişti militari. Cu preocupări constante şi îndelungate de
istorie, în baza cercetării unor documente de arhivă, Şt. Dragomir a publicat date
despre originea şi dezvoltarea Serviciului farmaceutic militar.
Lucrările publicate sunt valoroase nu numai prin prioritate şi conţinut, dar
şi prin faptul că a pus bazele ştiinţifice ale istoriografiei farmaciei militare.
Şt. Dragomir8 şi prof. dr. Alexandru Ionescu-Matiu9 au trasat primele jaloane.

5
PÂRVULESCU N., Originile şi evoluţia Serviciului sanitar militar şi a Spitalului Militar
Regina Elisabeta (1832–1932), Tipografia „Lucia”, Bucureşti, 1932, pag. 66.
6
Jurnalul de operaţie şi istoricul Depozitului sanitar mobil nr. 2 din campania 1916–1918
se păstrează în Arhivele M.Ap.N., Fond „Registre istorice”, nr. 581, 60 f.
7
În prezent se află în posesia Laboratorului de biochimie al Spitalului Militar Central din
Bucureşti.
8
Dr. farm. ŞTEFAN DRAGOMIR (1905–1946) poate fi considerat primul istoric al farmaciei
militare româneşti. Lucrarea sa cea mai importantă se intitulează „Istoricul farmaciei
militare de la origine până la primul război mondial”, manuscris aflat în posesia familiei.
Studiul cuprinde numeroase capitole din care spicuim: „Serviciul farmaceutic în armatele
străine”, 7 p.; „Introducerea despre farmacia militară română”, 19 p.; „Farmaciile
militare până în 1865”, 5 p.; „Farmacia militară în războiul de independenţă”, 12 p.;
11
Un studiu mai amplu privind istoricul învăţământului sanitar militar din
România (apărut sub acest titlu în 1935) a fost redactat de un colectiv de medici
militari. În această lucrare se găsesc numeroase detalii despre învăţământul
farmaceutic militar.
În lucrările farmaciştilor prof. dr. Ion Vintilescu, prof. dr. Constantin
Nicolae Ionescu, Ioan Huzum şi general Gheorghe P. Grinţescu, apărute în
perioada dintre cele două războaie mondiale, referirile despre farmacia militară
sunt interesante, dar sumare şi reduse la perioada istorică respectivă. Din nefericire,
din această perioadă rezidă şi afirmaţia eronată că farmacia Spitalului Militar
Central Bucureşti ar fi fost înfiinţată de Carol Davila, în 1855, şi pusă sub
conducerea lui Francisc Pruzinsky.
Datorită marii autorităţi a dr. Victor Gomoiu, eroarea a fost preluată în
numeroase lucrări medicale şi medico-militare mai vechi şi mai noi. Mii de
manuscrise, dosarele cu „recepte” păstrate în Arhivele Statului Bucureşti, atestă
că farmacia militară a funcţionat începând din 1831. În această privinţă,
lucrarea medico-istoricului dr. Gabriel Barbu, apărută în 1969, este pe deplin
convingătoare10.
După ultimul război mondial, au apărut o serie de lucrări medico-istorice
în care trecutul farmaciei militare este onorat cu mai mult spaţiu. Cele mai bogate
şi preţioase date sunt culese din perioada cea mai veche a farmaciei militare şi
aduse la lumină de dr. G. Barbu. Lucrarea sa face un mare serviciu farmaciei
militare. Pe parcursul a 35 pagini, este prelucrată perioada 1831–1855, continuare
mai documentată a unor informaţii scrise în lucrarea „Carol Davila şi timpul său”
de acelaşi autor, apărută în 1958. G. Barbu duce informaţiile sale despre farmacia
militară până la războiul pentru independenţă.
În Revista Sanitară Militară s-au publicat câteva articole omagiale privind
trecutul farmaciei militare. Apărute la mari distanţe de timp, acestea au fost
semnate de col. prof. dr. Petre Ionescu-Stoian, col. Dumitru Iacomi, col. Gavrilă
Stan şi colaboratorii, col. dr. Constantin Apreotesei ş.a. Dintre farmaciştii ofiţeri
de rezervă, au întreprins studii de istoria farmaciei militare Ioan Francisc Roth
(1914–1977) din Sibiu, Ştefan Ciulei (1922–1986) din Iaşi, Ştefan Gămănescu
(1928–1986) din Caransebeş ş.a.
Cu toate eforturile ce s-au făcut, numeroase capitole din istoria
farmaciei militare au rămas complet netratate, în special în partea de campanie.

„Epoca de la război până în 1900”, 6 p.; „Scurte monografii ale farmaciilor militare din
diverse garnizoane”, 32 p.; „Despre laboratoarele de chimie”, 8 p.; „Epoca de la 1900
până la campania din Bulgaria”, 3 p.; „Despre farmacii şi depozite”, 23 p.; „Campania din
Bulgaria”, 10 p.; „Situaţia generală a Serviciului farmaceutic înainte de primul război
mondial”, 3 p. A mai scris şi un rezumat al acestui text, în limba latină, rămas neterminat.
9
Prof. dr. ALEXANDRU IONESCU-MATIU (1883–1975), farmacist general în rezervă, a fost
un pasionat al istoriei farmaciei româneşti şi a ramurii sale militare. A scris o vastă
lucrare de istoria farmaciei cuprinzând aproximativ 1000 de pagini, dar care nu a fost
publicată.
10
BARBU G., File dintr-o istorie necunoscută, Ed. Militară, Bucureşti, 1969, 284 p.
12
În bibliografia de specialitate de până acum lipseşte o lucrare de ansamblu.
Nu au fost scoase în relief tradiţiile cele mai valoroase, experienţa farmaciştilor
militari, precum şi figurile mai reprezentative.
În ceea ce priveşte periodizarea istoriei farmaciei militare nu se întâlneşte
până acum o variantă acceptabilă. Ştefan Dragomir a dat următoarele perioade
(epoci):
I. „Farmacia civilă”, până la întemeierea farmaciei militare;
II. „Farmacia preistorică”, de la primele începuturi până la Davila;
III. „Epoca istorică”, începând de la 185511.
Această periodizare nu este fericit întocmită.

11
Periodizarea rezultă din articolele publicate de ŞT. DRAGOMIR în Revista Sanitară
Militară, Bucureşti, 1936, nr. 5, pag. 570; nr. 6, pag. 680; nr. 9, pag. 1046.
13

Farmacia militară
pe plan internaţional
Relaţii între medicina şi farmacia militară.
Aspecte istorice

Medicina militară este în principiu teoria şi practica apărării sănătăţii


militarilor, atât în timp de pace cât şi în timp de război. Ca disciplină, profesie şi
ştiinţă, medicina militară este dependentă atât de ştiinţele medicale, cât şi de
ştiinţele şi arta militară. Din punct de vedere istoric este corespunzătoare orânduirii
sociale şi armatelor pe care le-a deservit.
Faptul că ajutorul medical trebuie să se dea chiar pe câmpul de luptă şi în
apropierea acestuia, presupune o organizare specifică, metode proprii, personal
instruit, dotare materială, relaţii cu celelalte arme şi servicii ale armatei,
subordonare statului major etc. Pe măsura perfecţionării tehnicii militare de luptă,
sarcinile medicinii militare au devenit tot mai mari şi mai complexe.
Farmacia militară, profesie separată, a fost şi este în legătură indisolubilă
cu medicina militară. În timp ce medicul se ocupă cu tratamentul şi evacuarea
răniţilor şi bolnavilor, problema asigurării cu medicamente, pansamente şi alte
materiale sanitare, a organizării farmaceutice şi aprovizionării cad în sarcina
farmacistului militar. Ocupându-se cu prepararea, dozarea şi distribuţia
medicamentelor, farmacia militară este dependentă de ştiinţele farmaceutice, de
organizarea producţiei industriale de medicamente, instrumente şi aparate, de
sursele de aprovizionare. În acest sens, ca şi medicina militară, farmacia militară
este dependentă de orânduirea socială căreia îi aparţine, de fondurile ce i se pun la
dispoziţie.
Istoria medicinii şi farmaciei militare este strâns legată de istoria generală,
cât şi de istoria medicinii şi farmaciei unui stat. Ambele depind de structura
economică şi politică a societăţii, de nivelul atins de forţele de producţie şi în
general de nivelul de organizare al orânduirii sociale respective. Medicina şi
farmacia militară apar odată cu organizarea statelor centralizate şi armatelor
permanente.
În antichitate, formele de ajutorare a luptătorilor răniţi nu lipseau, dar erau
rudimentare (improvizate).
În India antică, după cum rezultă din Ajurveda, luptătorii răniţi erau
transportaţi în locuri adăpostite, unde erau bandajaţi. Asemenea acoperişuri
(„şatre”) se găseau şi în Egipt, după mărturisirile lui Diodor. Existau „chirurgi”
care dădeau asistenţă răniţilor.
În Grecia antică existau, încă din veacul al IV-lea î.e.n., forme organizate
14
de prim ajutor, chirurgi şi terapeuţi. Experienţa medicinii de război se oglindeşte şi
în opera lui Hipocrate.
În Roma antică existau chirurgi militari care ştiau să scoată săgeţile din
trup, să panseze rănile, să folosească în acest sens plantele vulnerare, ţesăturile şi
alte mijloace de pansament. Aici apare ca instituţie spitalul rudimentar, sub
denumirea de „valetudinaria”, unde erau transportaţi şi trataţi bolnavii şi răniţii.
Se dădea multă atenţie profilaxiei bolilor, igienei lagărelor militare, asigurării apei
potabile. Onesander ne informează că: „chemarea la luptă a comandantului... avea
mai mare efect decât leacurile (tratamentele) medicilor”12.
Dioscoride şi Galenus amintesc în operele lor de medici militari. Plinius
menţionează o plantă a militarilor (militaris), din care se prepara un balsam care
vindeca o rană în cinci zile. De asemenea, Dioscoride arată că planta denumită
stratiotes are proprietăţi vulnerare.
În valetudinarii, în afara medicului mai găsim şi un „inspector” care făcea
asigurarea cu instrumente, pansamente şi medicamente. Medicii purtau ustensilele
şi medicamentele în cutii sau casete. S-au descoperit vestigiile acestora în
numeroase locuri ale civilizaţiei romane, la Napoli, precum şi la Mainz, Sitten în
Elveţia etc.
Într-una din taberele întărite ale romanilor, în Elveţia, prepararea
medicamentelor era bine organizată. În urma săpăturilor de lângă Baden (Zürich)
au fost descoperite resturile unei clădiri cu 14 încăperi, în care s-au găsit sonde,
pense, linguriţe de os, catetere şi alte instrumente. De mare importanţă a fost
descoperirea unui adevărat inventar de farmacie, care cuprinde două balanţe, din
care una lucrată cu artă, două căni de bronz pentru medicamente, mojare, vase
pentru unguente, capsule de metal, pastile, un unguent format din untură şi plumb,
mori de mână pentru măcinat etc.13. Era o oficină în toată regula.
Caracteristic pentru întreaga antichitate este faptul că medicul şi
farmacistul erau una şi aceeaşi persoană.
În feudalismul timpuriu nu exista un ajutor organizat pentru răniţi. Multă
vreme ajutorarea răniţilor, ca şi a bolnavilor, a fost lăsată pe seama preoţilor, după
care mai târziu s-a laicizat. Medicii, de altfel puţini, de regulă arabi, armeni, evrei,
mai rar europeni, erau aduşi la curţile nobiliare de la mari depărtări. În medicina şi
farmacia europeană de la începutul evului mediu se resimte influenţa arabă.
În perioada centralizării puterii de stat, graniţele micilor state feudale
încep să dispară. Puterea centrală era deţinută de feudali, cler şi burghezia oraşelor,
iar forţa armată era alcătuită din mercenari. În lipsa forţei de muncă libere, statele
centralizate întâmpinau greutăţi la recrutarea de noi mercenari. De aceea, s-a impus
îngrijirea şi recuperarea celor răniţi, atât în vederea războaielor, cât şi împotriva
ţăranilor răsculaţi.

12
BERENDES J., Das Apothekenwesen: seine Entstehung und geschichtliche Entwicklung
bis zum 20. Jahrhundert, unveränderter, reprografischer Nachdruck der Auflage
Stuttgart, 1907; Georg Olms Verlagsbuchhandlung, Hildesheim, 1967, pag. 317.
13
BERENDES J., op. cit., pag. 318.
15
În plină Renaştere, unele state au organizat mai devreme forme proprii de
ajutorare a răniţilor. Astfel, în armata spaniolă, în secolele XV–XVI, se semnalează
prezenţa unor medici şi chirurgi militari. În Franţa şi Austria, în secolul al XVI-lea,
au fost angajaţi medici, chirurgi şi farmacişti pentru armată. S-au organizat lazarete
mobile şi staţionare şi a fost reglementat ajutorul pentru răniţi şi bolnavi.
Iatrochimia, iniţiată de Paracelsus (1493–1541) şi propagată de discipolii
săi, a adus în prim plan folosirea substanţelor chimice anorganice, a unor extracte şi
tincturi. Tot atât de importantă a fost şi concepţia despre substanţele toxice şi buna
dozare a medicamentelor pentru obţinerea efectelor terapeutice. Iatrochimia a
influenţat terapeutica, fiind mai bine de două secole o teorie la modă. Aceasta a
adus după sine şi îmbogăţirea arsenalului de medicamente.

Organizarea primelor spitale militare


şi a serviciilor sanitare militare

În condiţiile arătate, în feudalismul târziu şi epoca Renaşterii, apar


primele lazarete militare pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor.
În 1484, regina Isabela a Spaniei a înfiinţat, lângă oraşul Granada, un
spital de campanie compus din patru corturi mari şi înzestrat cu medicamente.
După un secol, un alt lazaret a fost înfiinţat în 1585, în Flandra spaniolă, la
Malines, care a funcţionat până în 1701. Ulterior, acest spital a devenit sediul
organizării sanitare din Ţările de Jos, având chiar şi un regulament de funcţionare14.
În Franţa, sub Henric al IV-lea, a fost creat, de către Sully, la asediul
Amiens-ului15, un spital militar care era pe jumătate ambulanţă mobilă şi jumătate
staţionar. Spitalele militare franceze au primit o organizare mai bună în secolul
al XVII-lea (1601–1643). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franţa dispunea de
50 de spitale militare.
În Germania datele istorice sunt mai dispersate, statul feudal fiind
despărţit în mai multe provincii. În Prusia s-au înfiinţat spitale militare începând
din 1694, iar la Berlin şi Potsdam în 1709. Acestea au fost susţinute şi au primit o
organizare mai largă sub Friederich Wilhelm I (1668–1740).
În Rusia, Petru cel Mare (1672–1725) a adus medici şi farmacişti din
străinătate şi a înfiinţat o serie de spitale militare stabile, în 1704 la Moscova şi în
1725 la Kiev şi Riga etc.
Carol al XII-lea al Suediei (1682–1718), în bătălia de la Poltava (1709),
avea spitale militare încadrate cu medici şi farmacişti. Un asemenea farmacist
(„apotecar”) a fost luat prizonier16.
În Anglia, începând din 1748 au fost organizate câteva spitale militare.
În Ungaria, un spital militar s-a înfiinţat la Buda, la începutul secolului

14
Revue d’Histoire de la Pharmacie, Paris, 1962, nr. 175, pag. 404.
15
VĂTĂMANU N., De la începuturile medicinei româneşti, Bucureşti, 1966, pag. 216.
16
KOGĂLNICEANU M., Letopiseţele Ţării Moldovei, tomul II, Bucureşti, 1872, p. 63–64.
16
al XVII-lea, mutat ulterior la Pesta în 1688. Câţiva ani mai târziu, sub Rakoczy II,
s-au organizat mai multe lazarete pentru răniţi şi bolnavi.
În Italia, un Serviciu sanitar militar s-a organizat rudimentar între anii
1637–1648, apoi s-a perfecţionat. În 1701 s-au înfiinţat spitale volante (mobile) şi
un spital militar stabil lângă Torino.
Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, în Imperiul Otoman existau spitale
fixe şi spitale mobile. Cel mai renumit spital mobil era încărcat pe 40 de cămile17.
Tot în aceeaşi perioadă şi Polonia avea un serviciu sanitar militar.
După cum se observă, în numeroase state s-au înfiinţat spitale stabile şi
mobile, acestea din urmă fiind organizate în timp de campanie18.

Primele farmacii militare

Se pare că primele farmacii folosite în campanie au fost cele portative,


de curte, care însoţeau conducătorul feudal în călătorii şi război.
Încă din antichitate se cunosc farmacii portative şi de casă ale
conducătorilor militari. La romani s-a atins forma cea mai dezvoltată în unele
tabere militare, la începutul mileniului I.
Prima farmacie militară instalată, atestată documentar, a existat la arabi,
în secolul al IX-lea, când comandantul de oaste Afşin a vizitat-o în tabăra sa
militară, găsind-o în bună stare de funcţionare19.
În Evul Mediu au existat farmacii şi farmacişti de curte, semnalaţi
documentar în cursul secolului al XIV-lea.
În 1445, Jean de Wavrin, într-o cruciadă la Dunăre, dispunea de o
farmacie portativă, bine aprovizionată cu medicamente şi băuturi20.
Fotografiile farmaciilor portative nobiliare dovedesc că acestea erau
îngrijit lucrate, chiar elegante. Farmacia era formată dintr-o ladă înaltă sau dulap
portativ, cu uşi lucrate uneori cu artă, cu sertare şi compartimente interioare,
cu serii de sticle şi borcane aşezate pe mărimi şi înzestrată cu cumpene de mână şi
alte ustensile de lucru.
Primele farmacii portative militare din Europa aveau un caracter dublu şi
purtau numele de farmacii de călătorie şi război21. Erau vulgarizări ale celor
nobiliare.
Hieron Kress, în 1592, a descris o farmacie portativă folosită împotriva
turcilor, ca fiind formată din două lăzi de lemn întărite cu benzi de fier. O trăsură
cu patru cai transporta farmacistul, farmacia, medicul şi bărbierul (felcerul).
17
VĂTĂMANU N., op. cit., pag. 215.
18
VĂTĂMANU N., op. cit., p. 11, 211–215.
19
SCHELENZ H., Geschichte der Pharmazie, unveränderter, reprografischer Nachdruck der
Auflage Berlin, 1904; Georg Olms Verlagsbuchhandlung, Hildesheim, 1965, pag. 276.
20
SAMARIAN P., Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382–1775), vol. I, Tipografia
„Moderna”, Călăraşi–Ialomiţa, 1936, pag. 172.
21
BERENDES J., op. cit., pag. 320.
17
În perioada apariţiei primelor lazarete militare sunt citate cazuri rare când
acestea şi-au creat în acelaşi timp şi farmaciile lor. În unele state, farmaciile de
campanie au precedat organizarea spitalelor militare (Austria, Rusia). În schimb,
serviciile farmaceutice au fost înfiinţate mai târziu decât cele medicale.
În ciuda trăsăturilor comune ale farmaciilor portative de campanie,
organizarea farmaciilor militare nu s-au făcut în mod similar de la o ţară la alta.
Începând din secolul al XV-lea, nobilimea, în înţelegere cu
municipalitatea, în diferite oraşe ale Europei, dădea autorizaţie pentru deschiderea
de farmacii publice acelora care se angajau să aducă servicii şi în timp de
campanie22.
Se pare că aceasta a fost calea de organizare a asistenţei farmaceutice de
campanie mai frecventă în statele germanice. Farmaciile, ca şi spitalele militare,
au apărut la intervale neregulate de timp, au fost sporadice şi temporare.
În Austria, farmacia oraşului Graz a înfiinţat o farmacie militară la
Radkersburg, în 1566. În Flandra spaniolă s-a înfiinţat o farmacie militară în 1599,
adică la 14 ani după înfiinţarea lazaretului.
Farmacii de regiment s-au înfiinţat în Rusia, începând din 1672, la
Moscova, în 1704, la Kiev şi Riga, în 1716 etc. Timp de mai bine de o sută de ani,
Serviciul de farmacie din Rusia a fost reglementat prin „Regulamentul privind
administrarea Amiralităţii” (1722) şi „Regulamentul spitalelor”. Farmaciştii erau
obligaţi să se îngrijească de aprovizionarea cu droguri chimice şi vegetale.
Se prevedea obligaţia organizării laboratoarelor de preparate galenice şi, curios
pentru Rusia din acea vreme, prepararea medicamentelor era încredinţată medicilor
şi felcerilor. Lipsa farmaciştilor era vădită.
În jurul anului 1733, farmaciile portative erau transportate în două căruţe
cu patru cai, iar mai târziu în nouă căruţe cu 26 cai, adevărate subdepozite sanitare.
În secolul al XVII-lea, în Prusia au fost înfiinţate farmacii portative de
campanie. În Austria, în 1761 s-au înfiinţat farmacii militare de garnizoană în mai
multe oraşe importante.

Serviciile sanitare militare


în statele occidentale

Cu tot progresul realizat, medicina şi farmacia militară în Occident a avut


de la început un caracter neunitar. Perioada formării farmaciilor, spitalelor militare
şi serviciilor sanitare în statele occidentale este şi epoca formării armatelor
naţionale.
Revoluţia franceză a adus schimbări în organizare şi principii, care s-au
aplicat imediat. Îngrijirea răniţilor şi bolnavilor a devenit o sarcină de stat. Numărul
mare de răniţi, marşurile şi evacuările din timpul războaielor napoleoniene au

22
În 1457, farmacistul J. BESNERI din Tübingen a primit concesia unei farmacii,
condiţionat de obligaţii militare.
18
îmbogăţit experienţa serviciului sanitar militar. Larrey, Percy şi alţi chirurgi
militari au fost neobosiţi în îngrijirea răniţilor şi organizarea evacuărilor.
Farmacişti militari iluştri ca: A. Parmentier, Laubert, Hégu ş.a., au fost
solicitaţi în rezolvarea celor mai diferite nevoi ale armatei.
Medicii şi farmaciştii erau absolvenţi ai instituţiilor superioare de
învăţământ, au fost mobilizaţi şi li s-au acordat grade militare.
Înainte de Revoluţia franceză au funcţionat 66 de spitale militare, pentru
ca după aceasta numărul lor să crească, iar după anul 1800 să scadă. Calitatea
ajutorului medical a fost în creştere.
Revoluţia franceză a dat imbold dezvoltării tuturor ţărilor europene.
S-a introdus serviciul militar obligatoriu şi s-au înfiinţat armate permanente.
Serviciile sanitare militare, spitalele militare şi farmaciile au căpătat un caracter
reglementat. Cu toate acestea, datorită fondurilor insuficiente, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea organizarea îngrijirii răniţilor a suferit mari greutăţi. Armatele
au fost decimate de holeră, tifos şi alte boli contagioase.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus mari salturi calitative în
organizarea şi îngrijirea răniţilor. S-a pornit o vastă campanie umanitară pentru
ajutorarea celor răniţi şi bolnavi. În urma războiului din Crimeea, prin acţiunea
curajoasă a celebrei Florence Nightingale, s-au constituit corpuri de infirmieri, s-au
încheiat convenţii internaţionale (Crucea Roşie, Geneva, 1864), s-a intensificat
pregătirea sanitarilor şi a brancardierilor.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor medicale, s-au adoptat antisepsia în
campanie, noţiunile de epidemiologie de război, noile materiale de pansament,
trăsurile de ambulanţă special construite pentru evacuarea răniţilor, furgoanele
pentru materiale, farmaciile pe trăsuri.
Spitalele militare, mai aproape de accepţiunea cuvântului, au căpătat o
mai bună organizare şi funcţionalitate. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor, militarii
au fost vaccinaţi şi s-au luat măsuri pentru dezinfectarea apei potabile.
Războiul franco-prusac, din 1870–1871, a adus noutăţi în ceea ce priveşte
efectivele de medici şi farmacişti folosiţi în campanie. Prusacii dispuneau de 4000
de medici şi un număr mare de farmacişti (câte 2–3 la fiecare formaţiune militară),
faţă de 1000 de medici folosiţi în armata franceză.
La începutul secolului al XX-lea, războaiele au mobilizat milioane de
oameni, iar repercusiunile au fost resimţite la nivel global. Numărul celor
mobilizaţi în primul război mondial a reprezentat 10–20% din totalul populaţiei
planetare.
Apariţia gazelor de luptă, a armelor automate şi aviaţiei au făcut ca
numărul victimelor să crească simţitor. Aceasta a impus mărirea numărului
formaţiunilor sanitare, mobilizarea unor efective şi mai mari de medici, farmacişti
şi personal sanitar inferior. Au dispărut diferenţele între ofiţerii de carieră şi de
rezervă, între tineri şi bătrâni. Germanii au folosit, în 1916, la armatele de
operaţiuni şi spitalele din zona interioară, peste 24 000 de medici şi peste 1 800 de
farmacişti.
Al doilea război mondial, prin apariţia şi folosirea armelor de nimicire în
19
masă, a adus un număr şi mai mare de victime, a impus sarcini mai mari serviciilor
sanitare militare şi civile, specializării formaţiunilor de campanie, mobilizării unui
personal mai numeros şi mai bine pregătit. Serviciul sanitar american a avut o
organizare remarcabilă întrebuinţând, după date publicate în presă, peste 50 000 de
medici şi 80 000 de infirmiere.

Farmacii, laboratoare de produse farmaceutice şi


depozite de medicamente şi materiale sanitare
în secolul al XIX-lea

Odată cu organizarea statelor naţionale, s-au înfiinţat şi perfecţionat şi


farmaciile militare.
În Franţa, Rusia şi Germania acestea au luat o mare amploare. În Bavaria,
la 1831, farmacia mobilă se compunea din 12 lăzi cu medicamente, ustensile şi
materiale consumabile.
În Imperiul Habsburgic, în anul 1853 funcţionau 53 de farmacii militare şi
aproape 50 de farmacii mobile pe lângă ambulanţele şi spitalele de campanie.
În 1879 s-au înlocuit farmaciile model 1814 în patru căruţe, prin alt model mai bine
adaptat la cerinţe. Totodată, s-au introdus şi comprimatele.
Începând din 1892, în Austro-Ungaria farmaciile militare au dispărut ca
unităţi independente şi au fost înglobate în spitalele militare pe care le deserveau.
Aceste informaţii sunt valabile şi pentru Transilvania.
Secolul al XIX-lea este caracterizat prin dezvoltarea farmaciei militare
stabile şi permanente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a generalizat
organizarea de complete cu materiale sanitare şi farmaceutice de campanie, care
prezentau numeroase avantaje.
Spre sfârşitul secolului, marile progrese din ştiinţele farmaceutice s-au
răsfrânt şi în farmacia militară. Cu toate acestea, farmacia militară se găsea, în
general, la un nivel sub cerinţe.
Informaţiile despre depozitele şi laboratoarele galenice sunt sporadice şi
destul de reduse în prima jumătate a secolului. În multe state, depozitele de
farmacie şi sanitare au anticipat înfiinţarea depozitelor civile de stat.
În Austria, depozite sanitare de capacitate redusă au apărut ceva mai
devreme. În timpul războiului de 30 ani (1618–1648), în armata austriacă a
funcţionat un depozit de medicamente încadrat cu personal farmaceutic. Îl regăsim
la Viena, în secolul al XVIII-lea. Circulau ştiri privitoare la faptul că, în acelaşi
timp, au existat depozite de medicamente şi în capitalele provinciilor Imperiului,
respectiv în ţările subjugate.
În Austria, Depozitul Central Sanitar Militar s-a organizat în 1815, la
Viena. Acesta a avut o perioadă de activitate intensă până la dezmembrarea
Imperiului, în 1918.
În Bavaria s-a creat o „magazie de medicamente” la începutul secolului
al XIX-lea. În 1813 s-au creat depozite speciale sanitare pe lângă spitalele militare
20
de la München, Augsburg şi Nürenberg, în care se păstrau medicamente şi
materiale pentru campanie.
În Rusia, depozite de medicamente şi materiale sanitare apar la începutul
secolului al XIX-lea. După reorganizarea din 1869, armata dispunea de nouă
depozite sanitare mari.
În Anglia, depozite sanitare militare au apărut mai târziu, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, la Gosport–Haslar şi Plymouth.
Se poate afirma cu certitudine că, deşi au apărut în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, depozitele de medicamente şi materiale sanitare ale armatelor
permanente s-au dezvoltat puternic în majoritatea statelor abia după 1860.
Este interesant de cunoscut modul de apariţie, în unele state, al
laboratoarelor militare de produse farmaceutice. În general, aprovizionarea cu
medicamente se făcea de la diferiţi furnizori, din producţia civilă. Totuşi, au fost
unele state care au reorganizat în armată producerea unei bune părţi din necesarul
de medicamente uzuale.
În Austria, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, armata se
aproviziona pe bază de contract de la un singur furnizor. În timpul războaielor
contra lui Napoleon, nevoile au crescut atât de mult încât furnizorul nu a mai putut
satisface cerinţele şi predând un avans pe o perioadă de şase luni a denunţat
contractul din 1793.
Serviciul sanitar austriac a fost obligat să organizeze prepararea de
medicamente pe cont propriu. Un an a durat organizarea laboratorului, apoi din
1795 armata a beneficiat de produse proprii. Având o bază solidă şi ieftină de
medicamente, Imperiul Habsburgic şi-a putut aproviziona cu uşurinţă farmaciile
proprii23.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, au luat naştere câteva
laboratoare galenice militare, în general cu o slabă dotare. Armata spaniolă avea un
laborator de medicamente ce funcţiona la Madrid.
În SUA, în timpul războiului civil (1860–1865), la sfârşitul anului 1862,
chirurgul şef al armatei nordice, Hammond, a remarcat necesitatea creării unui
laborator al armatei, datorită creşterii nestăvilite a preţurilor medicamentelor de pe
piaţă. Laboratorul înfiinţat (United States Army Laboratory) asigura: „o perfectă
puritate a medicamentelor, reducerea considerabilă a preţurilor… uniformizarea
preparatelor şi ambalajelor, facilitarea executării corecte a analizelor tuturor
produselor alterabile” (J. K. Barnes).
În 1863 s-au organizat laboratoare pentru prepararea medicamentelor ale
armatei la Philadelphia şi Astoria. Acestea au preparat cantităţi foarte mari de
medicamente, faţă de alte state cu nivel similar de dezvoltare24.

23
ROTH FR. I., Organizarea Serviciului sanitar şi farmaceutic militar în câteva ţări
europene, de la primele începuturi şi dezvoltarea lor până în secolul al XIX-lea,
comunicare, U.S.S.M. Subfiliala Sibiu, 11–25 mai şi 22 iunie 1966, 26 f.
24
SMITH G. W., Medicines for the Union Army, Madison, Wisconsin, American Institute of
the History of Pharmacy, 1962, pag. 15.
21

Medicamente şi ustensile
de farmacie

Într-un document păstrat la Lille (Franţa), se găsesc informaţii


despre medicamentele folosite într-o farmacie militară, la sfârşitul secolului
al XVII-lea. Din cele 46 de medicamente, spicuim câteva: terebentina,
ceruza, cucuta, emplastru diachillon, pulberea astringentă, pulberea de China,
alaunul, sublimatul corosiv, ceara, colofoniul, mierea, Theriaca, precipitatul
roşu de mercur, piatra infernală (azotatul de Ag), opiul, emeticul ş.a. Printre
ustensile, aflăm: mojarul cu pistil, balanţa, tulumbele (injectoarele) pentru clisme
şi spălarea plăgilor, un ceainic de aramă ş.a., toate aşezate în patru lăzi de lemn,
în care se transportau25.
În farmacia portativă a lui Blaise Borde (farmacist militar cls. I, apoi
farmacist al ambulanţelor şi farmacist şef)26, inspirată din experienţa sa de
campanie, găsim printre cele 23 de medicamente: Liquor Hoffmanni, electuarii,
emplastre, emetic, pulbere din scoarţă de China, pilule cu opiu ş.a., precum şi
renumitul „oţet de patru hoţi”, folosit şi în Principatele Române, 30 de ani mai
târziu.
În 1737, la Spitalul Militar pentru boli venerice din Montpellier, înfiinţat
la 1731, se foloseau frecţiile mercuriale, pastilele Keyser (?), apa de plumb ş.a.
Primele farmacii de campanie mobile aveau substanţe chimice
anorganice, saci cu ierburi, bandaje (materiale de pansament improvizate) şi
ustensile.
Dacă în feudalism, farmaciile militare se aprovizionau de la cele civile,
după 1800, în statele europene, s-a organizat un sistem propriu de aprovizionare
mai bun, bazat pe procurarea medicamentelor pe bază de licitaţie sau prin
producerea în laboratoare proprii.
Nomenclatorul de medicamente pentru campanie, la toate armatele, era
mult redus faţă de cel folosit pe timp de pace. Se preferau medicamentele cele mai
active şi de primă necesitate. Nu lipseau pilulele pe bază de opiu, purgativele,
extractele, emplastrele, unguentele ş.a.
Dacă în trecut fondurile pentru medicamente se percepeau în unele state
de la militari, sub forma „banului pentru medicamente” („Apotheker-groschen”),
în secolul al XIX-lea acestea provin numai de la stat.
Farmaciile portative de campanie din secolul al XIX-lea s-au perfecţionat
ca organizare şi conţinut. Acestea se transportau în trăsuri speciale, cu arcuri.
Numărul drogurilor s-au mărit, la fel şi numărul ustensilelor şi rechizitelor. Separat,
în furgoane se transportau mari cantităţi de materiale de pansament, de regulă feşi

25
CAES P., Remèdes et matériel de pharmacie d’un apothicaire militaire à la fin du XVIIe
siècle, Revue d’Histoire de la Pharmacie, Paris, 1971, nr. 208, pag. 304.
26
VALETTE G., La pharmacie portative, Revue d’Histoire de la Pharmacie, Paris, 1969,
nr. 202, p. 393–394.
22
confecţionate din pânză veche spălată sau nouă, scamă preparată prin scămoşarea
lenjeriei vechi, vată. În ceea ce priveşte natura medicamentelor şi formele
farmaceutice, acestea erau la nivelul epocii respective.

Primele publicaţii de
farmacie militară

De la început, trebuie să arătăm că publicaţiile despre farmacia militară au


apărut după folosirea în campanie a farmaciilor portative.
Leonhard Turneisser (?–1596), elev al lui Paracelsus, este primul
organizator cunoscut al unei farmacii militare portative (după H. Schelenz). Acesta
a preparat pe scară largă substanţe chimice anorganice şi a făcut primele analize
de apă minerală. În 1602, a publicat lucrarea „Farmacia de călătorie şi război”
(„Reise und Kriegs-Apotheke”).
Un alt adept al lui Paracelsus, Martin Panza, a descris organizarea unei
farmacii pentru chirurgi: „Capsula communis chirurgicorum”, care cuprindea
numai unguente.
Raymund Minderer, medic (sec. XVI–XVII), este autorul lucrării
„Medicina militaris” sau „Libellus castrensis” (Augsburg, 1619).
Alchimistul Johan Cardilutus publică, în 1679, un fel de farmacopee
militară intitulată „Pharmacopoea castrensis” sau „Itinerariae”.
Medicul polonez J. Abraham Gehema a editat, în 1688, la Bremen, două
lucrări de farmacie: „Farmacia militară bine aprovizionată” („Wohl eingerichtete
Feldapotheke”) şi „Farmacia militară a ofiţerului” („Offizierer Feldapotheke”).
Farmaciile militare au folosit farmacopei proprii tipărite în limba latină.
Multe state din Europa au editat farmacopei militare. În unele state aceste
farmacopei au anticipat pe cele naţionale („Pharmacopoea Rossica” a apărut la
13 ani după farmacopeea militară rusă).
În Bavaria, farmacopeea militară a fost elaborată în 1754, de Hoffmann.
La Petersburg a apărut, în limba latină, în 1765, şi tot acolo s-a elaborat
„Pharmacopoea navalis Rossica”, în 1783, dublată în acelaşi an şi de traducerea în
limba rusă.
„Pharmacopoea castrensis” (prusacă) a apărut iniţial sub forma unui
„Dispensatorium” („Formularul” lui Cathenius, modificat); în 1780 a apărut o
ediţie sub acest nume, reeditată în 1791–1794 şi 1805, apoi modificată şi tipărită în
mai multe ediţii până în 1823. Începând din 1833, a servit ca farmacopee militară
„Pharmacopoea Germanica”.
Farmacopeea militară austriacă a apărut în 1796 şi a fost retipărită în cinci
ediţii până în 1891.
Toate farmacopeile militare se caracterizează printr-un număr redus de
pagini (până la 200).
Sub influenţa Revoluţiei franceze şi a unei experienţe mai îndelungate,
literatura cea mai bogată de farmacie militară s-a dezvoltat în Franţa. Farmaciştii
23
militari francezi dispuneau nu numai de formulare farmaceutice (împrospătate prin
numeroase editări), ci şi de anuare de farmacie comune cu ale medicilor, care au
apărut începând din 1815, sub titlul „Recueil de Mémoires de médicine, de
chirurgie et de pharmacie militaire”, care după 1882 au devenit „Archives de
médecine et de pharmacie militaire”.

Personalul farmaceutic
şi serviciile aduse

După aproximativ două secole de la despărţirea farmaciei ca profesie de


medicină (după anul 1101), au apărut primii farmacişti pe lângă curţile nobiliare
din Europa, deseori făcând parte din suită ca „ofiţeri de sănătate”. În 1347 a existat
un „ofiţer de sănătate” la curtea lui Eduard al III-lea al Angliei, care dădea îngrijiri
însuşi regelui.
Franţa a avut farmacişti pentru trupe începând din secolul al XVI-lea, care
sunt menţionaţi într-un document din septembrie 1535.
Menţiuni documentare vechi se referă la primele ajutoare de farmacişti şi
la primii farmacişti în Austria, la 1553 şi 1555, când au însoţit trupele într-o
campanie. S-au păstrat chitanţele de plată a serviciilor lor.
Farmacişti folosiţi în armată au existat şi la curtea ţarilor (1581) şi în
armata spaniolă. În Spania, farmacistul spitalului mobil a ajuns farmacist şef în
1713.
Poziţia farmaciştilor în armată diferă de la caz la caz, iar în timp chiar în
cadrul aceluiaşi stat. Până la Revoluţia franceză, farmaciştii erau simpli slujbaşi.
Aceştia organizau şi aprovizionau farmaciile portative în timp de campanie.
De multe ori, după războaie, armatele renunţau la serviciile lor. În afară de aceştia,
numeroase documente mai consemnează farmacişti care se angajau, în schimbul
aprobării concesiilor de farmacie, să distribuie medicamente cu preţ redus sau
gratuit militarilor şi să însoţească trupele în timp de campanie. Alteori, farmaciştii
din zona luptelor li se impuneau servicii care erau remunerate (Austria).
Unii farmacişti militari aveau prioritate, după război, la deschiderea farmaciilor
(Franţa).
Statutul farmaciştilor folosiţi în armată se schimbă după Revoluţia
franceză, când farmacistul cu studii superioare este considerat intelectual şi i se cer
servicii mai mari.
Cel dintâi stat care a acordat grade militare farmaciştilor a fost Franţa.
Farmacişti au fost primiţi în corpul ofiţerilor, iar din 1794 au primit ierarhia şi
însemnele gradelor militare. Totodată, s-a legiferat profesia de farmacist militar.
A. Parmentier, farmacist militar, a purtat uniforma timp de 50 de ani. În Italia,
la 1833, în Saxonia, la 1841, în Prusia, la 1852, farmaciştii au primit grade militare.
În armata Statelor Unite, la 1862, farmaciştii nu aveau grade. Militarii
li se adresau cu atributul de „căpitan”. În scurt timp după aceea, s-a adoptat ierarhia
gradelor militare după sistemul francez.
24
În comandamente, în armatele naţionale, farmaciştii au intrat în Statul
Major încă de la începutul secolului al XIX-lea.
Cea mai înaltă funcţie pe linie militară a obţinut-o un farmacist cubanez,
în războiul pentru independenţa Cubei, când a fost avansat în gradul de general,
la 1895, iar ulterior a ajuns comandantul întregii armate27.
Privitor la cel mai vechi regulament, se pare că a apărut în Spania28,
în secolul al XVII-lea. Farmacistului i se cerea, printre altele, să nu părăsească
oficina ziua şi noaptea, iar dacă pleca undeva să spună unde putea fi găsit, să se
asigure dacă bolnavii au luat medicamentele, să recupereze medicamentele şi
ambalajele abandonate, să ceară ordonanţe medicale în regulă ş.a.
Au urmat secole de organizare a farmaciei militare în diferite state, cu
influenţe reciproce, astfel încât la sfârşitul secolului al XIX-lea, principalele armate
europene şi armata Statelor Unite aveau activitatea farmaceutică bine reglementată
prin instrucţiuni şi regulamente.
Farmaciştii militari au adus importante servicii armatelor şi ţărilor lor.
Deosebit de prepararea medicamentelor şi unele servicii de intendenţă (analize
alimentare şi ale apelor potabile), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor naturii,
la apărarea împotriva gazelor de luptă, la prepararea explozivilor, la înfiinţarea
învăţământului farmaceutic29.
Franţa a dat cel mai mare număr de farmacişti militari savanţi: Pierre
Bayen (1725–1798), organizatorul farmaciei militare franceze, membru al
Academiei Franceze, Auguste Parmentier (1737–1813), Charles Jean Laubert
(1762–1834), Georges-Simon Sérullas (1774–1832), Eugène Millon (1812–1867),
François-Zacharie Roussin (1827–1894) ş.a.
Unii dintre aceştia au fost consideraţi chiar binefăcători ai omenirii.
La Val-de-Grâce, în Paris, există unul dintre cele mai bogate muzee de
medicină şi farmacie militară din lume. Aici se găsesc manuscrise, obiecte şi
lucrări ce au aparţinut farmaciştilor militari francezi, uniforme, medalii, fotografii,
ustensile de farmacie şi alte mărturii ale unei vechi şi bogate activităţi ştiinţifice şi
de farmacie.

27
GARCÍA HERNÁNDEZ M., MARTINEZ-FORTUN Y FOYO SUSANA, Apuntes históricos
relativos a la farmacia en Cuba, Cuadernos de Historia de la Salud Publica, Havana,
1967, pag. 49.
28
Constitutiones del Hospital real del exercito de los Paisos bajos, Revue d’Histoire de la
Pharmacie, Paris, 1963, nr. 175, pag. 404.
29
ROLDÁN GUERRERO R., Diccionario biográfico y bibliográfico de Autores
Farmacéuticos Españoles, Madrid, 1958–1963, pag. 416.
25

Primele farmacii militare


româneşti
Informaţii documentare privind medicamentele
folosite pentru vindecarea rănilor de război
(până la 1831)

Letopiseţul farmaciei militare româneşti începe mult înainte de 1831, anul


organizării armatei permanente şi a serviciilor sanitare militare în Muntenia şi
Moldova. Din timpuri străvechi, poporul nostru folosea fel de fel de leacuri
împotriva bolilor. Pentru oştenii răniţi, totdeauna se găsea un mijloc la îndemână
pentru calmarea durerii şi pansarea rănilor. În Evul Mediu, domnitorii erau trataţi
cu medicamente aduse din Transilvania (Braşov, Bistriţa, Sibiu), din Austria şi
Italia, în timp ce luptătorii de rând erau trataţi cu leacuri, după experienţa milenară
a poporului.
La 4 decembrie 1502, Ştefan cel Mare scria dogelui Leonard Loredano să
înlesnească cumpărarea unor medicamente prescrise de doctorul Matei Muriano,
pentru tratamentul rănii sale de război30. Un an mai târziu se adresează din nou
dogelui Veneţiei pentru a-i trimite, în acelaşi scop, medic şi medicamente. Dar nici
leacurile străine, nici cele locale, nu l-au ajutat pe viteazul voievod să-şi vindece
rana şi să supravieţuiască.
Mai numeroase sunt trimiterile de medicamente ca mărfuri sau ca dovezi
de prietenie din partea oraşelor Transilvaniei. Alexandru Vodă (1574–1577),
din Muntenia, frate cu Petre Şchiopul, a contractat unele afecţiuni de pe urma
luptelor purtate contra lui Ion Vodă. În 1576, braşovenii, în semn de prietenie,
îi trimit, fără plată, nişte pilule31.
În cursul secolului al XVI-lea, oştenii răniţi în numeroasele războaie erau
trataţi de bărbieri-chirurgi. La începutul secolului următor, precum şi mai târziu,
aceştia erau în număr destul de mare. De bună voie sau obligaţi, ei însoţeau oştile
fiind apoi răsplătiţi după serviciile aduse. Unii ajungeau chiar la o situaţie socială
ridicată (şoltuz). Fiind mai puţin pretenţioşi, erau apropiaţi de oşteni şi au constituit
un „corp sanitar de valoare”32. Bărbierii-chirurgi îşi pregăteau singuri leacurile,
de altfel destul de simple.

30
SAMARIAN P., Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382–1775), vol. I, Tipografia
„Moderna”, Călăraşi–Ialomiţa, 1936, pag. 64.
31
SAMARIAN P., op. cit., pag. 79.
32
VĂTĂMANU N., De la începuturile medicinei româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966,
pag. 158.
26
Este de presupus că foloseau propriile lor instrumente, atât pentru
bărbierit, cât şi pentru mica chirurgie, iar ca materiale de pansament scama de in
sau de cânepă, fâşiile de ţesături (pânzeturi) vechi şi spălate, „plasturi” (emplastre),
foi de pătlagină sau alte leacuri vegetale tradiţionale în medicina populară, dintre
care nu puteau să lipsească oţetul, rachiul şi usturoiul.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, se semnalează un început de
organizare sanitară în viaţa civilă şi în oştirea Ţării Româneşti, „când se formează
un mic nucleu sanitar” din medicii de curte şi de obşte, puţini la număr, cu
ajutoarele lor şi cu materiale purtate „în care de oaste aranjate ca nişte adevărate
ambulanţe sanitare”33.
Uneori medicamentele aduceau mai mult rău decât foloase, dacă erau
administrate de oameni de rea credinţă. Matei Basarab, rănit în lupta de la Finta,
la 1653, era tratat de un bărbier-chirurg polonez. Acesta, în înţelegere cu
oamenii lui Vasile Lupu, îi învenina rana „cu plasture otrăvit”, aducându-l pe patul
morţii34.
În scrierile lui Dimitrie Cantemir (1673–1723) se găsesc numeroase
referiri despre medicamente şi boli. Trusele, cutiile sau lădiţele în care „ţirulicii”
sau „firigii” (chirurgii) îşi ţineau instrumentele şi materialele de pansamente erau
numite de Cantemir „chichiţe” sau „chichitii”35, nefiind altceva decât truse şi mici
farmacii portative pentru tratamentele ambulatorii şi de campanie. Comerţul de
băcănie şi vânzătorii de rădăcini şi buruieni uscate au furnizat de asemenea leacuri
pentru ostaşi.
Spiţeriile apărute prin târgurile Munteniei şi Moldovei în secolul
al XVIII-lea şi în continuare, vindeau medicamente şi pentru ostaşii răniţi. În acest
sens putem cita un text al cronicarului Ion Neculce, care arată că, la 3 septembrie
1740, generalul rus Münich, la Iaşi, a dispus ca o serie de posturi militare să fie
păzite de moldoveni. În afară de hrană, aceştia primeau de la spiţerii medicamente
contra ciumei36.
La începutul secolului al XVIII-lea apar primii farmacişti sau spiţeri la
curtea domnitorilor37.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, spiţerul Spiridoniei din Iaşi a
deservit şi nevoile ostaşilor, iar în timpul ciumei a murit la postul său, cu întreaga
familie38.
În 1780, se introduce farmacopeea austriacă în Moldova, iar cinci ani mai
târziu tariful vienez. Deosebit de medicamentele cu plată, spiţerii obişnuiau să mai
distribuie şi gratuit medicamente ostaşilor şi săracilor. Într-o perioadă de aproape
patru decenii, în cererile pentru obţinerea dreptului de a deschide o farmacie, mulţi

33
VĂTĂMANU N., op. cit., pag. 11.
34
apud N. IORGA, citat de SAMARIAN P., op. cit., pag. 42.
35
SAMARIAN P., op. cit., pag. 149.
36
SAMARIAN P., op. cit., pag. 170.
37
GHEORGHIU EM., Pagini din trecutul farmaciei româneşti, Ed. Medicală, Bucureşti,
1967, pag. 27.
38
SAMARIAN P., op. cit., pag. 145.
27
solicitanţi veniţi din Transilvania se angajau să distribuie gratuit medicamente
pentru ostaşi. Nu avem însă certitudinea că şi-au respectat angajamentul39.
Pentru domnitori şi boieri, începând cu Constantin Brâncoveanu, au
existat medici şi spiţeri de curte, care foloseau medicamente de spiţerie; în schimb,
ostaşii utilizau remedii empirice, populare. Manuscrisele vechi cuprind numeroase
reţete medicale populare pentru diverse boli, care desigur au servit şi pentru
vindecarea oştenilor răniţi şi bolnavi.

Farmacoterapia populară
în slujba ostaşilor

Deşi nu se găsesc date documentare concludente se poate presupune că


pentru tratamentul oştenilor răniţi în luptele pentru apărarea familiilor şi
comunităţii, a primelor formaţiuni statale, s-au folosit cele mai simple leacuri40,
chiar de la întemeierea voievodatelor române. Cu timpul, acestea au circulat şi s-au
îmbogăţit. Unele substanţe chimice se găseau încă din secolul al XVI-lea.
Mai târziu, prepararea medicamentelor, care se transmitea oral, a căpătat o înscriere
sub formă de reţetă populară, formă mai explicită şi mai corectă, pe care o găsim în
numeroase manuscrise, în toate regiunile ţării, din care spicuim:
„De tăiere de sabie: răşină 2 dramuri şi tămâie 2 dramuri şi sacâz un dram
şi său de oaie 4 dramuri şi ceară un dram şi se amestecă acestea toate la un loc şi se
leagă la rană”41.
„Cine are glonţu în trup: să cauţi (sic!) iarbă dulce şi o pisează bine şi te
leagă la rană”42.
„Cine are răni pisează frunze de urzică cu untură veche, curăţă rănile şi se
43
vindecă” .
„Răţetă pentru orice fel de rană: 100 dramuri sopon bun, 100 dramuri
untură de porc, 100 dramuri ceară galbenă, 100 dramuri untură de oaie, 5 dramuri

39
GEORGE DRAUŞ (DRAUT), care se obliga să distribuie medicamente gratuit ostaşilor în
1831, ajuns la Cerneţi, adaugă 25% peste taxa de medicamente oficială, în deconturile
de medicamente pentru ostaşi, motivând prin greutăţile şi cheltuielile de transport;
SAMARIAN P., Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1775–1834), vol. II,
Tipografia „Cultura”, Bucureşti, 1938, pag. 545 şi BARBU G., op. cit. pag. 233.
40
Această ipoteză se bazează pe numeroase argumente: de la daci şi romani s-au păstrat
numeroase practici medicale pentru boli frecvente; nu putea să lipsească tocmai
tratamentul rănilor. Românii erau creştini, aveau cultul sfinţilor vindecători. Este puţin
probabil să-i fi venerat numai din cerinţe de cult. Termenii de vraci, leac etc. sunt
preluaţi de la slavi, deci înainte de întemeierea cnezatelor şi voievodatelor. Medicina
populară nu putea în nici un caz ocoli pe răniţi.
41
Biblioteca Academiei Române, Fond „Manuscrise”, 1799, mss. rom. nr. 270, f. 33.
42
ibidem.
43
Biblioteca Academiei Române, Fond „Manuscrise”, 1831, mss. rom. nr. 945, f. 112;
apud SAMARIAN P., op. cit., vol. II, pag. 617.
28
tămâie, 100 dramuri untură de vacă, un dram lumânare de seu, cinci dramuri tămâie
albă, patru dramuri smirnă, cinci dramuri sacâz alb. Acestea toate unindu-se la un
loc să se puie în 4 oca lapte de vacă şi lămurindu-se bine pe foc să se fiarbă bine în
acel lapte până ce se va face ca o alifie. Şi aceasta să o pui la orice rană”44.
„Altă răţetă: unt de sunătoare, adică balsam, este bun de răni de tot felul,
asemenea şi rachiu cu zahăr, cât şi cârpele cu apă rece schimbate des; stă sângele,
nu face cangrenă, şi vindecă apa rece”45.
Asemenea reţete populare sunt numeroase. Multe dintre ele folosesc
plante vulnerare ca: pătlagina (Plantago sp.), sunătoarea (Hypericum perforatum),
urzica (Urtica dioica) ş.a. Remediile populare de tipul celor mai de sus se foloseau
în toate ocaziile, atât în timp de pace, cât şi în timp de război şi bejenie, pentru tot
felul de răni şi răniţi. Se foloseau, de asemenea, reţete populare pentru vindecarea
ostaşilor bolnavi de răceală, râie, sfrenţie, sculament, ciumă etc., pentru că de fapt
au existat tot timpul corpuri de oaste în Ţările Române.
Pe baza bogatei medicaţii populare, având încredere în efectele
tămăduitoare reale ale plantelor, în deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea,
doctorul Ioan Sebineanu de la Carantina din Giurgiu, care îngrijea şi pe militari,
prescria şi medicamente populare, zicând: „codrii şi văile sunt o statornică spiţerie
a ţăranului, în care toate, la timpul lor, se înoiesc”46.
Evident şi medicina cultă a influenţat medicina populară. Medicamentele
preparate local, după reţetele medicinii populare româneşti, cu ustensile şi mijloace
de măsurat rudimentare, erau întrebuinţate şi de trupele străinele de ocupaţie sau
întrecere prin Principate. În acest sens, întâlnim două nume feminine: Ilinca şi
Anica Spiţereasa. S-a consemnat oficial că Divanul a susţinut (10 martie 1811) în
faţa generalului rus Stetter jalba Anicăi Spiţereasa, pentru plata unor medicamente,
fiindcă: „având serdarul Niculae asupra lui 16 ofiţeri (ruşi, n.n.) bolnavi au dat
numita doftorii ca de taleri 2500 şi serdarul Niculae nu voieşte a plăti banii”47.

Medicaţia de oficină în slujba ostaşilor,


înainte de înfiinţarea spiţeriilor ostăşeşti

În secolele XVII–XVIII, în Apusul Europei s-au făcut mari paşi în


domeniul medicinii şi farmaciei. Alături de medicamentele vegetale, folosite în
număr destul de mare, se utilizau tot mai mult medicamentele chimice şi
preparatele galenice.

44
ibidem.
45
Biblioteca Academiei Române, Fond „Manuscrise”, mss. rom. nr. 271, prima jumătate a
secolului al XIX-lea, f. 124.
46
SAMARIAN P., op. cit., vol. II, pag. 230.
47
SAMARIAN P., op. cit., vol. II, pag. 527; GOMOIU V., GOMOIU GH., GOMOIU MARIA,
Repertor de medici, farmacişti, veterinari (personalul sanitar) din ţinuturile româneşti,
vol. I (înainte de anul 1870), Tipografia „Presa”, Brăila, 1938, pag. 13.
29
Ca urmare a descoperirilor geografice şi a lărgirii legăturilor comerciale
cu toate continentele, s-au introdus medicamente exotice ca: frunzele de coca,
balsamul de Peru, scoarţa de China (Cinchona), camfora, nuca vomică, rădăcina de
Ipeca ş.a. Fiind active şi noi, au intrat în număr mare printre medicamentele
tradiţionale ale Lumii Vechi.
Specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a fost izolarea şi
purificarea principiilor active din plante. După izolarea morfinei (1806), a chininei
(1820), a atropinei (1831) etc., a urmat izolarea şi purificarea a numeroase alte
principii active. În acelaşi timp, s-a extins prepararea tincturilor şi a extractelor,
care ofereau o dozare şi o conservabilitate mai bună, o acţiune terapeutică mai
constantă. Odată cu sinteza ureei (Fr. Wöhler, 1828), s-a deschis drum produselor
organice de sinteză: cloroformul (1831), chloralul (1832) ş.a.
La începutul secolului al XIX-lea, baza preparării medicamentelor era
exclusiv munca la receptură, în laboratoarele galenice şi chimice ale farmaciilor.
Oricum, acestea cereau aparatură, cunoştinţe şi practică superioare medicinii
populare. Denumirile latineşti şi farmacopeile tind să se generalizeze în Europa.
Unele şcoli de farmacie din Italia, Franţa, Austria ş.a. au de-acum o vechime
respectabilă şi tradiţii.
Ţările Române, datorită vitregiei condiţiilor istorice nu au avut nici şcoli
de farmacie, nici farmacopee proprie. Poate că şi bogata farmacoterapie populară a
întârziat introducerea medicaţiei de oficină.
Primele farmacii publice în Muntenia şi Moldova au apărut în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea şi se datorează unor farmacişti veniţi din
Transilvania, Ungaria şi Austria. Printre ei au practicat o vreme şi spiţerii români,
fără diplome, mai ales spiţerese.
Farmaciştii cu diplomă veniţi în Principate au introdus şi propagat
medicaţia de oficină bazată pe prescripţia medicală, noi forme farmaceutice,
metode de preparare a medicamentelor mai laborioase.
Dacă în medicina şi farmacia populară orice persoană mai luminată şi cu
puţină experienţă putea prepara medicamentul dorit, acum prepararea
medicamentului devine apanajul unui specialist farmacist. Cântăririle şi dozările
devin mai exacte. Medicamentul astfel preparat devine mai scump. Totuşi,
farmacia în Principate nu a fost rentabilă, cu toate scutirile de dări, privilegii şi
încurajările date de autorităţi. Medicamentul era accesibil numai celor avuţi.
În căutare de clienţi, spiţerii şi farmaciştii au dat medicamente pe credit şi pentru
ostaşi.
Medicamentul preparat prin metodele medicinii populare rămâne încă un
concurent serios al medicamentului de oficină. Medicii şi farmaciştii, având
încredere în stat, ca garant al decontării, îşi îndreaptă atenţia către ostaşi şi şefii lor.
Uneori gratuit, de cele mai multe ori cu plată achitată de Divan, ostaşii încep să
beneficieze şi de medicaţia de oficină. Astfel, apar primii furnizori de medicamente
la unele corpuri de oaste, în mod izolat şi numai în oraşele mari, înainte de
înfiinţarea oştirii moderne româneşti, respectiv înainte de înfiinţarea primelor
spiţerii militare.
30

Furnizorii de medicamente
pentru ostaşi (1800–1830)

Primii furnizori de medicamente pentru ostaşi apar în 1800.


În 1803, s-a înfiinţat în Bucureşti o infirmerie pentru panduri, stabiliment
care nu a durat prea mult. În această vreme nu se cunoaşte modul cum s-au
procurat medicamentele.
Corpurile de pază şi de voluntari panduri, care au luptat alături de ruşi în
războaiele contra turcilor, au beneficiat de un volum mai mare de medicamente de
oficină. Unele medicamente erau preparate de medici, iar altele de spiţeri.
În prezent, se găsesc în arhive numeroase dovezi despre existenţa unor
furnizori de medicamente pentru ostaşi.
De la spiţerii Constantin Lambrino şi Ştefan Tellman din Craiova,
la 1808, până la Raimonti din Bucureşti, la 1830, s-au interpus numeroşi furnizori
de medicamente pentru ostaşi ale căror deconturi au fost onorate de vistierie48.
Unele menţiuni medico-istorice privitoare la existenţa unor spiţerii în
slujba oştirii, la începutul secolului al XIX-lea, nu corespund adevărului.
Farmaciştii sau spiţerii erau particulari, cu oficine publice care deserveau şi corpuri
de oaste, temporar, ca pe orice client. Medicamentele eliberate erau finisate, gata
de întrebuinţat fără altă prelucrare.
Către 1830, asistenţa sanitară a ostaşilor s-a îmbogăţit în sensul că puteau
fi consultaţi şi trataţi şi de către medicii din spitalele civile. Pentru medicamente,
spitalele percepeau o taxă legală de şase parale pe zi de ostaş. Astfel, ostaşii au
beneficiat de medicamente înainte de înfiinţarea spiţeriilor militare şi numai
mărirea efectivelor şi costul ridicat al medicamentelor au contribuit la înfiinţarea
oficinelor oştirii.

Primele spiţerii militare din Ţara Românească


şi activitatea lor între anii 1831–1837

Pentru asigurarea sănătăţii ostaşilor din armata Ţării Româneşti, între anii
1831–1832 şi următorii, se înfiinţează mai multe spitale ostăşeşti. Concomitent, au
fost înfiinţate şi farmacii (spiţerii) militare, dar organizarea şi dotarea lor a mers
destul de încet.
Baza legală a înfiinţării spitalelor ostăşeşti şi a asistenţei cu medicamente
a militarilor a fost Regulamentul de funcţionare a armatei.
În urma Tratatului de la Adrianopol (2 septembrie 1829), la sfârşitul
anului 1830 s-au pus bazele înfiinţării Armatei Naţionale („pământeneşti”),
compusă în Muntenia din trei regimente de infanterie şi un regiment de cavalerie.

48
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Stabul Oştirii”, 1831,
Dos. 901, f. 3.
31
După perioada de organizare, noua oştire a început serviciul la
1 septembrie 1831, dată care coincide şi cu înfiinţarea spitalelor ostăşeşti şi a
spiţeriilor militare.
Unii istoriografi mai vechi menţionează că au existat farmacii militare în
Bucureşti şi Iaşi, înainte de această dată. În anul 1829 a existat, în Bucureşti,
o farmacie militară, după un hrisov al farmaciei Schuster, al cărei sediu era
probabil la Mănăstirea Mihai Vodă. La Iaşi a existat o farmacie militară, înainte de
1831, după un hrisov citat de N. I. Angelescu, care era instalată în vechiul palat al
lui Alexandru Ipsilante49. Aceste afirmaţii nu s-au confirmat până în prezent şi se
poate considera că anticipează realitatea sau se referă la servicii aduse de
farmaciştii români trupelor ruse, fapt confirmat şi din alte documente.
După cum s-a relatat, ostaşii pământeni au beneficiat de medicamente de
oficină, dar spiţeriile erau civil. În Spitalele Filantropia şi Pantelimon, militarii erau
grupaţi într-un salon, iar medicamentele ţinute într-o evidenţă strictă în vederea
decontării. Se cunosc numele unor medici şi farmacişti din Principate, care au adus
servicii armatei ruse, mai ales în combaterea epidemiilor. După război, aceştia au
fost decoraţi sau răsplătiţi sub diferite forme.
În anul 1831 s-au înfiinţat primele spiţerii militare româneşti, în cadrul
spitalelor ostăşeşti. Organizarea şi dotarea acestora spiţerii a mers însă încet. Baza
legală a înfiinţării spitalelor ostăşeşti şi a spiţeriilor lor a fost „Ostăşescul
regulament pentru Miliţia Ţării Româneşti”, partea a III-a. Despărţirea a IV-a
era intitulată „Otcârmuirea îngrijirii bolnavilor, slujba şi întreţinerea spitalelor”.
Nota a VII-a din anexele Regulamentului prevedea medicamentele ce se puteau
aproviziona pentru un „spital ostăşesc” de 40 de paturi şi suma ce se putea cheltui
pentru întreţinerea farmaciei. În tabel sunt cuprinse 132 de droguri chimice,
vegetale, animale şi preparate galenice.
În această notă mai erau cuprinse şi materiale de pansament (feşi de
pânză, chingi), veselă şi ustensile de farmacie, cu preţurile lor. Printre acestea
întâlnim „gavanoase” (borcane), „butelci” (sticle mari), sticle şi pâlnii, menzuri de
cristal, cumpene de aramă şi de os, mojare de alamă („piuliţe cu pilugurile lor”),
„cutii cu dramuri dohtoriceşti”, maşină pentru „hapuri” (pulberi, n.n.), „hârtie de
strecurat” (pentru filtrare), aţă albă şi aţă sură, mătase, foarfeci ş.a. Interesantă este
evoluţia denumirii acestor materiale de-a lungul timpului. Fiecare regiment era
aprovizionat cu câte o trusă cu instrumente (în limbaj de epocă „tacâmuri cu
instrumente felcereşti”) şi clistire. Acestea valorau cât instrumentele de farmacie.
Cele trei regimente din Ţara Românească aveau sediile în Bucureşti,
Ploieşti şi Craiova. Existau răspândiri de efective mici în numeroase târguri,
la posturile de pază în Carpaţi şi la carantinele de pe linia Dunării. Acolo se vor
înfiinţa mici „spitale” ostăşeşti, adică infirmerii dotate cu medicamente şi materiale
sanitare.

49
IONESCU-MATIU AL., CERBULESCU C., DRAGOMIR ŞT., L’Historique et l’évolution de
la pharmacie militaire en Roumaine, Revista Sanitară Militară, Bucureşti, 1937, nr. 6,
pag. 527.
32
Primele spitale ostăşeşti de câte 40 de paturi s-au înfiinţat la Craiova
(august 1831), Bucureşti (13 septembrie 1831) şi Ploieşti. Totodată s-au înfiinţat şi
spiţeriile militare pentru care s-au repartizat şi sume băneşti. În această perioadă,
farmaciile civile (spiţeriile) erau în număr destul de redus şi concentrate mai ales în
capitală şi în câteva târguri. În 1831 funcţionau, în Bucureşti, 15 spiţerii publice,
iar câte una, cel mult două, la Craiova, Târgovişte, Ploieşti, Piteşti, Râmnicu-
Vâlcea, Câmpulung, Brăila, Turnu Severin, Iaşi, Galaţi ş.a.
Până la darea în funcţiune a spiţeriilor militare, spitalele ostăşeşti se
aprovizionau cu medicamente de la spiţeriile civile. Medicamentele se distribuiau
de regulă zilnic, numai pe bază de prescripţie medicală. Decontarea urma după
încheierea unei perioade de patru luni (tetraminie).
Dintre spiţerii civili, după 1831, cel care apare mai des în corespondenţa
militară este Andrei Şnel (Schnell Andreas)50 din Bucureşti, care decontează în mai
multe rânduri medicamente furnizate armatei. Acesta era furnizor şi al spitalelor
civile. Cunoscut în armată cu numele de Şnel sau Şneli, acesta deţinea farmacia
„Ad aureum leonis”51. La verificarea din 23 mai 1832, Schnell apare printre spiţerii
cu diplomă, iar spiţeria sa încadrată în categoria I.
În toamna anului 1831, cele trei regimente înfiinţează câte o spiţerie
modestă. Evoluţia lor este inegală. În timp ce la Bucureşti se transformă într-o
adevărată farmacie, celelalte rămân ca oficii de distribuire a medicamentelor gata
preparate, aduse de la farmaciile particulare.
Pentru nevoile de medicamente ale regimentelor, armata prevăzuse în
1831 suma de 5000 lei52. Pentru edificarea spiţeriilor au fost destinate sume mici,
sub titulatura originală „pentru remontu spiţeriei” (cam a zecea parte din această
sumă, pentru o tetraminie, adică pe patru luni, 2400 lei pe an). Primele avansuri
pentru întreţinerea spiţeriilor s-au distribuit la sfârşitul anului 1831, semn că
acestea existau şi funcţionau.
La Bucureşti, pentru anul 1831, banii au fost trecuţi în cheltuieli
(decontaţi) la data de 16 noiembrie 183153. Comparativ cu alte cheltuieli (încălzit
660 lei, lumânări 110 lei, spălatul rufelor 42 lei), suma pentru „remontul” spiţeriei
– aproximativ 800 lei pentru patru luni – nu era prea mare; aceasta ne face să
presupunem că era destinată mai mult pentru întreţinere, decât pentru dotare.
Prevederile pentru aprovizionarea cu medicamente pe anul 1831 şi următorii
şase ani, erau de 45 000 lei. Numeroase corespondenţe purtate de conducerea oştirii
cu regimentele dovedesc multă grijă pentru asigurarea cu medicamente a ostaşilor
şi marea atenţie ce s-a dat calităţii drogurilor.

50
ANDREAS SCHNELL (1788–?), farmacist cu diplomă, în 1840 preşedinte ales al Gremiului
(Asociaţiei) farmaciştilor din Bucureşti. În 1850 era falit şi urmărit pentru plata
datoriilor (Revista farmaciei, Bucureşti, 1903, nr. 8, pag. 300).
51
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 12,
f. 30.
52
BARBU G., op. cit., p. 9, 297.
53
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Ştabul Oştirii”, 1831,
Dos. 901, f. 3.
33
Despre farmaciile regimentului din Bucureşti, informaţiile sunt dintre cele
mai bogate. În afară de cheltuiala pentru „remontul” spiţeriei, se ştie că s-a
aprovizionat şi norma de droguri (medicamente „nelucrate”) prevăzute în
regulament. Nefiind angajat un spiţer, drogurile au rămas nefolosite timp de peste
două luni. Teama de alterare şi crearea unei pagube a determinat Cancelaria oştirii
să dea dispoziţia de restituire a lor la farmacia lui Schnell, dispoziţie care s-a
executat în luna ianuarie 1831. S-a recuperat costul lor.
Ostaşii bolnavi au fost trataţi cu medicamente încă de la 13 septembrie
1831, dată de la care a început să funcţioneze spitalul militar. Aceste medicamente
erau preparate în farmacia civilă a lui Andrei Şnel54.
Poate că s-ar fi găsit pentru oştire un spiţer în tot Bucureştiul, dar acesta
nu a fost căutat în mod temeinic. Sumele mari cheltuite pentru plata
medicamentelor ne îndreptăţesc să credem că a existat o înţelegere între medicul
şef Grünau şi farmacistul Şnel, în dauna oştirii. În primele luni de funcţionare a
spitalului ostăşesc, în septembrie–decembrie 1831, s-au plătit lui Schnell, pe
reţetele doctorului Grünau, suma de 6117 lei55 (de aproape patru ori suma
prevăzută pentru un an !). Medicul şef nu a întreprins nici o acţiune de verificare în
acest sens sau nu a fost consemnată în rapoarte.
În 1832 sumele au crescut. În perioada ianuarie–aprilie 1832, pe cele
111 foi cu prescripţii medicale zilnice ale doctorului Grünau, medicamentele au
costat 10 399 lei. Comparând costul medicaţiei pe o lună (în medie 2600 lei) cu
leafa unui spiţer (250 lei lunar), rezultă că medicamentele costau de 10 ori simbria
unui spiţer. Numai rabatul de 25% la medicamente de pe o lună (866 lei) reprezenta
leafa unui spiţer pe patru luni.
Acum înţelegem de ce furnizarea medicamentelor pentru armată era o
afacere. De aceea, conducerea oştirii cerea urgentarea organizării preparării
medicamentelor la spiţeria regimentului. Funcţionarea farmaciei militare era
singura soluţie pentru a micşora cheltuielile pentru medicamente, deoarece nu
putea contesta tariful vienez care era oficial în întreg Principatul. Medicul şef nu a
întreprins nici o acţiune în acest sens, nici în anul 1832. Probabil pentru asta a fost
destituit în 1835.
Spiţeria militară continua să funcţioneze ca un simplu oficiu de
distribuţie, deşi se aprovizionase cu unele ustensile de lucru. Nu posedăm date
despre organizarea spiţeriei regimentare de la Ploieşti, dar trebuie să admitem că a
existat, întrucât s-au cheltuit bani şi pentru înfiinţarea ei.
La Craiova, suma pentru „remontul” spiţeriei s-a cheltuit, de asemenea,
la timp. Acolo s-au aprovizionat şi drogurile prevăzute în regulament. La înfiinţare,
în vara anului 1831, comandantul regimentului primise ca salariat şi un spiţer
al cărui nume ne apare în corespondenţa militară în variantele: Andrei Spiţeru,

54
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Ştabul Oştirii”, 1831,
Dos. 901, f. 4; Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 32, f. 7 verso.
55
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Ştabul Oştirii”, 1831,
Dos. 901, f. 3.
34
Andrei Şfab (Şfalb) şi este identic cu Andrei Schwab, farmacist cu diplomă, care
a deţinut farmacia publică „Apollo” din Craiova. Acesta este primul spiţer plătit al
oştirii române.
Dintr-un raport aflăm că s-a cerut în mod insistent una mie lei pentru
„plata spiţerului”56 din Craiova pe lunile august–decembrie 1831, menţionându-se
totodată că acest spiţer fusese salariat şi mai înainte. Se pare că, datorită lipsei de
prevederi din regulament, plata simbriei spiţerului s-a făcut cu întârziere, dar s-a
făcut în mod sigur57.
Schwab a mai funcţionat în continuare încă patru luni, timp în care s-a
cheltuit şi avansul pentru „remontul” spiţerului58. Avem însă toate motivele să
credem că Schwab prepara medicamentele pentru oştire chiar în farmacia sa.
Este greu de crezut că tocmai în Craiova s-a putut organiza atât de repede o spiţerie
proprie armatei, mai ales că nu se mai vorbeşte despre aceasta în anul următor,
după încetarea angajării lui Schwab. Începând din luna mai 1832, armata s-a
dispensat de Schwab ca salariat, dar îl menţine ca furnizor cu contract. În aceste
condiţii s-au asigurat medicamente până în mai 1836, când oştirea, nu ştim din ce
motive, a renunţat definitiv la serviciile lui. Probabil intrase în funcţiune spiţeria
militară din Craiova.
În târgurile şi localităţile mai mici unde se găseau detaşamente reduse de
ostaşi, în special pentru paza carantinelor, la Brăila, Giurgiu, Călăraşi, Calafat,
Cerneţi, Zimnicea şi Turnu-Măgurele, militarii bolnavi erau consultaţi de medicul
carantinei. Ostaşii primeau medicamente gratuite; dar asistenţa se făcea cu greutăţi
şi destul de scump plătită de armată. În Regulamentul de funcţionare a carantinelor
se prevedea ca medicul „... să ţie şi o spiţărie mică”59.
La 23 octombrie 1834, s-a dat un Ordin circular comandanţilor punctelor
Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, să trimită un catalog cu „felurimea doctoriilor
ce se vor afla în spiţeria de acolo spre a se şti ce aprovizionare să se facă pentru
anul următor”60. De aici se vede că armata a căutat să pună anumită ordine în
aprovizionarea cu medicamente, întrucât până atunci se făcea în mod neregulat.
Putem observa că elemente ale unui sistem de aprovizionare cu medicamente apar
încă de la înfiinţarea serviciului sanitar militar. Pentru acesta, s-a purtat multă
corespondenţă între anii 1832–1836. Unele lazarete mai mari, cum a fost cel de la
Brăila, dispuneau şi de o spiţerie proprie, unde lucra un ajutor de spiţer (asistent)
militar.
Majoritatea furnizorilor de medicamente din primii ani de funcţionare a
spitalelor ostăşeşti o formează spiţerii particulari, dar nu lipsesc medicii şi

56
SAMARIAN P., op. cit., vol. I, p. 539, 546, 547; BARBU G., op. cit., p. 212, 228, 232.
57
ibidem.
58
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 32,
f. 28.
59
Regulamentul pentru Carantine, republicat în „Analele parlamentare ale României”,
tomul I, Bucureşti, 1890, pag. 294.
60
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Ştabul Oştirii”, 1834,
Dos. 36, f. 169.
35
neguţătorii. În afară de Schnell, în 1832 spiţerul din Târgovişte decontează reţete în
valoare de 559 lei şi 16 parale. La Craiova, Ştefan Tellmann vinde spitalului
ostăşesc instrumente de mică chirurgie şi materiale de pansament. Iekel Gottlieb
sau Teofil, spiţerul din Ploieşti, furnizează medicamente pentru ostaşii bolnavi,
în lunile iunie–iulie 1832, în valoare de 406 lei.
În septembrie, Samuel Sontag din Călăraşi a primit de la Casa Banilor
508 lei şi 18 parale pentru medicamentele furnizate ostaşilor suferinzi61. Spiţerul
Drang, din Cerneţi, încasează 1492 lei în 1833 şi sume mai mari în anii următori.
Farmacistul C. Hepites, din Brăila, furnizează medicamente Spitalului Ostăşesc,
înainte de intrarea în funcţiune a spiţeriei spitalului. Doctorul Zisz, din Slatina,
solicită 85 lei şi 12 parale, iar doctorul Nicolae Garatie din Zimnicea o sumă şi mai
modestă. Aceste cheltuieli par a fi în limite normale. Ele atestă că infirmeriile
pentru ostaşi funcţionau în punctele carantiniale şi în garnizoane mai mici.
Pe alocuri, de exemplu la Câmpulung şi Piua Pietrii, nu s-a găsit nici o soluţie
pentru asigurarea sănătăţii militarilor, „nefiind nici dohtori, nici dohtorii”, după
cum aflăm din corespondenţele rămase.
Dacă în provincie se uza modest de medicamente, în Bucureşti, la Spitalul
Ostăşesc, medicaţia devenea din ce în ce mai costisitoare. Pentru a înlătura orice
abuz, oştirea dă ordin ca fiecare reţetă să fie semnată şi de comandantul
garnizoanei, iar în Bucureşti se insistă pentru angajarea unui spiţer şi darea în
folosinţă a spiţeriei.
În anii de început ai Spitalului Ostăşesc, instrumentele şi alte materiale
spitaliceşti au fost furnizate de negustorul Gheorghe Galz. Acesta a predat, în 1831,
droguri la Spitalul Ostăşesc din Craiova, medicamente în valoare de 5400 lei
la Spitalul Ostăşesc din Bucureşti, ustensile de spiţerie, instrumente şi vase, în 1832
şi în anii următori. Trei ani mai târziu, Galz aprovizionează cu instrumente în
valoare de 640 lei Spitalul Ostăşesc din Giurgiu. Probabil, în acest fel s-au făcut
toate dotările şi aprovizionările pentru armată până la angajarea farmacistului
Pruzinsky.
Printre altele, oştirea a luat măsura ca lazaretele din apropierea
Bucureştiului (Giurgiu, Zimnicea, Călăraşi) să fie aprovizionate cu medicamente
din Bucureşti. Ca urmare, constatăm că cheltuielile totale pentru medicamente scad
la jumătate în anul 1834. Aceasta presupune intrarea în folosinţă a farmaciei
Spitalului Ostăşesc din Bucureşti încă din acest an, dacă nu şi mai devreme.
Propunerea farmacistului Ion Şobel, din Giurgiu, merită să fie analizată
pentru a se vedea felul în care se stabileau relaţiile între farmaciştii particulari şi
armată. În 1834, acesta se oferea să prepare medicamente pentru armată cu
ustensilele sale. Drogurile trebuiau să fie livrate de armată. Se obliga să dea sticle,
borcane şi cărbuni pentru „gătirea doftoriilor”, iar pentru osteneala şi cheltuielile
sale se mulţumea cu 150 lei pe lună62. Armata refuză propunerea, fie pentru că avea
efectiv mic de militari, fie din alte motive.

61
BARBU G., op. cit., pag. 228.
62
ibidem.
36
Până la organizarea reţelei proprii de spiţerii militare, a fost semnalată
şi încărcarea conturilor datorită unor „greşeli”. La un moment dat, medicamentele
consumate la Giurgiu costau mai mult decât cele la Spitalul Ostăşesc din Bucureşti.
Era o „nebăgare de seamă la aşternerea socotelilor”. Andrei Schwab din Craiova,
tot în 1834, depăşea limita contractului cu 2156 lei, fapt pentru care conducerea
armatei admonestează pe medicul Spitalului Ostăşesc, Vilag, care prescrisese
reţetele. Asemenea situaţii s-au mai repetat şi în perioada 1836–1837.
Cheltuielile pentru medicamente au costat foarte mult vistieria ţării.
În anii 1831–1837 s-au cheltuit peste 147 000 lei, ceea ce reprezintă de peste trei
ori prevederile din 183163.
Dintre furnizorii de medicamente care au avut relaţii oneste cu oştirea s-a
aflat şi farmacistul-medic C. C. Hepites din Brăila. Acesta era medicul Carantinei
şi deţinea o farmacie publică încă din anul 1832. Era bine pregătit profesional şi
cu foarte multă bunăvoinţă în rezolvarea nevoilor ostaşilor.
Din 1832, până la organizarea spiţeriei Spitalului Ostăşesc din Brăila,
Hepites a preparat medicamente în propria-i oficină. Serviciile sale au fost
apreciate de conducerea oştirii, fapt pentru care i-au fost aduse mulţumiri. Datorită
acestui magistru, posedăm acum cele mai ample date despre spiţeriile din
provincie.
În anul 1836, Hepites a dat dispoziţie îngrijitorului spitalului să facă
amenajări în spiţerie, fiindcă aştepta ca armata să-i trimită un ajutor de spiţer.
În afară de repararea mobilierului s-a mai făcut şi completarea inventarului cu
droguri şi ustensile. Şi într-adevăr, oştirea trimite acolo pe asistentul Friderich
Grefius (Grafius).
Până în 1833–1834, cererile de materiale ale farmaciilor către conducerea
oştirii se făceau după consumarea tuturor medicamentelor, ceea ce determina ca
serviciul să sufere. În urma unor reclamaţii, în 1835 armata dă dispoziţie ca
cererile să fie trimise înainte de epuizarea existentului. Astfel, se înfiripă o mai
bună organizare a aprovizionării. Interesantă este şi denumirea de „reţetă
atotcuprinzătoare” dată cererii de medicamente pentru patru luni de doctorul
Sebineanu de la Giurgiu64. Este prima cerere de medicamente din provincie ce ne-a
rămas.
În perioada 1831–1837, spiţeria militară din Bucureşti se organizează
încetul cu încetul. La insistenţele conducerii oştirii, spiţeria este dotată, în 1832, cu
ustensile şi se aprovizionează cu droguri în 1833, an în care avem toate motivele să
afirmăm că a început să funcţioneze. În acest an s-a plătit leafa unui spiţer (3733 lei
pe an), apoi în continuare până la sosirea lui Prunzinsky în anul 1837.
Primul sediu al spiţeriei a fost în Spitalul Ostăşesc, adăpostit la
Filantropia. Spiţeria a urmat spitalul în peregrinările sale prin Bucureşti, până în
1834, când s-a mutat la Mihai Vodă, spiţeria se afla sub conducerea ştabdoctorului
spitalului, George Grünau.

63
BARBU G., op. cit., Anexa 17, f. 312.
64
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Carantine”, 1835, Dos. 2277, f. 2.
37
În propunerea de completare a nevoilor unui spital militar cu 80 de paturi,
întocmită de doctorul Grünau, la 27 decembrie 1831, se prevedeau mai multe
încăperi, mobilier, masă pentru receptură, iar pentru asigurarea cu medicamente
„un farmacist cu farmacie”, ajutat de un om pentru aprovizionări şi recoltarea
plantelor şi încă doi oameni pentru ajutor65.
Grünau nu se mulţumea cu simplul oficiu ce purta numele de „spiţeria
militară”. El întocmeşte prima cerere de medicamente (droguri) în anul 1831.
Dar, medicamentele nu s-au realizat, din lipsa spiţerului, poate şi din unele motive
ascunse şi mai puţin onorabile. Cu întârziere, impulsionat de conducerea oştirii,
doctorul Grünau a reuşit să realizeze prepararea medicamentelor în spital, după
angajarea spiţerului, care de fapt era ajutor de spiţer sau asistent.
În 1833, Casa Banilor anunţă că s-au plătit 3549 lei şi 18 parale pentru
cumpărarea de „lucruri pentru spiţerie”. Procurarea ustensilelor permitea deci, încă
din acel an, prepararea medicamentelor. În anul următor, şeful Spitalului Ostăşesc a
înaintat un nou raport („Însemnare”) prin care cerea procurarea de noi „lucruri
pentru prepararea medicamentelor şi pentru căutarea bolnavilor”66.
Printre materialele cerute se găsesc cumpene mari din aramă şi cumpene
mici din os, greutăţi („dramuri”), sticle de diferite capacităţi, măsuri pentru volume,
maşină pentru „hapuri”, mojare din alamă, serpentină şi sticlă, linguri de os,
borcane din sticlă, „tolumbe” pentru spălături ş.a. Nu putem preciza când au fost
aprovizionate aceste ustensile, dar prin însemnarea din 9 februarie din acelaşi an,
s-au cerut alte materiale necesare pentru funcţionarea farmaciei, vase mari pentru
apă, rechizite, pânză pentru feşi, cutie pentru aparat ş.a.
Procurarea ustensilelor de lucru, a unor ambalaje, a unor medicamente
simple, strângerea plantelor medicinale din 1832, plata unui spiţer începând din
1833, cererile repetate pentru aprovizionarea cu droguri şi ustensile ale doctorului
Grünau, sunt indicii certe, suficiente pentru a afirma că farmacia Spitalului
Ostăşesc ieşise din stadiul de oficiu de distribuţie şi împlinea acum sarcinile unei
adevărate farmacii (spiţerii).
Primul oficiant salariat care a deservit farmacia militară din Bucureşti a
fost ajutorul de spiţer Neben, care a fost îndepărtat şi urmat la scurtă vreme de
ajutorul de spiţer Iosif Urban.
În toamna anului 1834, din descrierea amănunţită a spitalului făcută de
doctorul Grünau67, se întăreşte certitudinea că farmacia militară funcţiona în incinta
Spitalului Ostăşesc de la Mihai Vodă şi că era bine încadrată în organica spitalului,
avea mai multe încăperi de lucru şi de depozitare a materialului şi că era instalată în
camerele 24 şi 25, ultima denumită şi oficină sau laborator.
Creşterea mortalităţii în spital, între anii 1835–1836, a determinat

65
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 20,
f. 10.
66
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Ştabul Oştirii”, 1834,
Dos. 12, f. 2.
67
BARBU G., op. cit., pag. 25.
38
conducerea oştirii să dispună un control asupra stării de igienă a spitalului şi asupra
îngrijirii bolnavilor, verificarea calităţii medicamentelor etc. În procesul-verbal al
comisiilor de anchetă se fac multe precizări, iar printre altele şi menţiunea că
spaţiul este insuficient şi impropriu68.

Funcţionarea şi perfecţionarea farmaciilor


militare din Ţara Românească (1837–1855)

Date exacte asupra preparării reţetelor în farmacia militară avem din


27 octombrie 1837, când ajutorul de spiţer Iosif Urban este îndepărtat din serviciu
şi a predat farmacistului Pruzinsky, nou angajat al oştirii, întreaga zestre a
farmaciei. Cu aceasta începe, de fapt, perioada de funcţionare şi perfecţionare a
farmaciei militare, a Spitalului Ostăşesc din Bucureşti şi a farmaciei militare din
Muntenia.
Odată cu venirea lui Francisc Pruzinsky, se observă că farmacia militară
a intrat pe mâinile unui maestru. Din prima zi, acesta a acordat o atenţie deosebită
documentelor de distribuire a medicamentelor. Aceste documente, păstrate până în
zilele noastre, ne permit să cunoaştem numeroase aspecte ale farmaciei militare
româneşti în faza ei de debut, odată cu angajarea lui Pruzinsky, într-o perioadă de
activitate înfloritoare.
La Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează foile de prescripţii
medicale din prima zi de activitate şi unele ceva mai devreme, strânse cu grijă de
acelaşi Pruzinsky. Toate actele de gestiune au fost puse în ordine, legate în dosare,
numerotate şi parafate cu sigiliul farmaciei militare. Apoi au fost predate Arhivelor
Naţionale, în jurul anului 1870, de către urmaşul lui Pruzinsky.
Medicamentele distribuite pentru nevoile spitalului au fost extrase pe
formulare liniate de mână, întocmite şi certificate prin semnătura farmacistului şef.
Pruzinsky a întronat ordinea şi a respectat el însuşi regulile unei bune contabilităţi
farmaceutice, simple, corespunzătoare nevoilor.
Sistemul de evidenţă a materialelor s-a transmis peste nouă ani şi la
spiţeria militară din Brăila, iar mai târziu, prin Şcoala Naţională de Medicină şi
Farmacie, în toate farmaciile militare. Armata se înscrie, astfel, printre primele
instituţii din Ţara Românească cu o bună contabilitate, având condiţii să
funcţioneze satisfăcător şi înainte de sosirea lui Pruzinsky.
Deşi nu i se poate reconstitui întocmai aspectul interior, farmacia militară
dispunea, încă din 1839, de două rafturi cu şase despărţituri şi trei rânduri de cutii
mari, precum şi de 18 cutii mici, toate cu mânere „de alamă galbenă” (probabil să fi
fost sertare, dar în vremea aceea acest termen nu se folosea). Pe rafturi, se aflau
20 de cutii mici şi rotunde „văpsite” în negru. Câteva dulapuri, o masă pentru
receptură, veselă şi ustensile completau inventarul farmaciei69.

68
BARBU G., op. cit., pag. 188.
69
BARBU G., op. cit., pag. 235.
39
Farmacia a continuat să funcţioneze în aceste condiţii până în 1843, când
Spitalul Ostăşesc şi farmacia lui sunt vizitate de domnitorul Gheorghe Bibescu.
Nemulţumit de starea spitalului, acesta instituie o comisie care să execute un
control amănunţit. Comisia, a cărei componenţă nu a putut fi documentată până în
prezent, a constatat unele nereguli care priveau şi legăturile secţiilor spitalului cu
farmacia.
Reţetele erau semnate de medici cu întârziere de zile. Medicamentele
nu erau preparate întotdeauna în aceeaşi zi, cu excepţia celor care purtau
menţiunea de „grabnic”, pânza pentru feşi şi scama (un fel de vată preparată
prin scămoşarea pânzei vechi, spălate şi înălbite) nu se găseau îndeajuns şi nu
exista nici o rezervă de instrumente de chirurgie, iar cele existente nu se aflau
conform nevoilor.
Este de remarcat faptul că nu se aducea nici o acuzaţie farmacistului
Pruzinsky. Cu ocazia controlului, s-a mai constatat că farmacistul nu putea face
faţă la „trebuinţa lucrărilor”, fiind aglomerat, şi nu avea ajutor de spiţer.
Printre măsurile pe care domnitorul le-a luat, prin şeful oştirii, întâlnim
următoarele dispoziţii: reţetele să se prescrie zilnic, foile cu prescripţii medicale
să se semneze la încheiere, medicamentele să se prepare în aceiaşi zi, spiţerului
„să i se rânduiască un ajutor destoinic”, să se pregătească scamă de rezervă, să se
întocmească cereri pentru instrumentele necesare spitalului, cu adăugarea celor
necesare farmaciei: „vase şi unelte pentru spiţerie, cu arătarea costurilor (lor),
pentru a se da dezlegare” (aprobare, n.n.) pentru cumpărare70.
Autoritatea domnitorului fiind o garanţie, presupunem că cea mai mare
parte, dacă nu toate din aceste dispoziţii au fost executate. La scurtă vreme, s-a
înaintat cererea pentru completarea instrumentarului spitalicesc şi a inventarului
farmaciei. Funcţia de ajutor de spiţer (asistent), care s-a creat la farmacia militară,
a fost ocupată în următorii ani de mai mulţi slujbaşi, dintre care unii au plecat de
bunăvoie, alţii îndepărtaţi de Pruzinsky ca necorespunzători.
Către sfârşitul anului 1843, farmacistul Pruzinsky primeşte o înaltă
apreciere a muncii sale din partea domnitorului, care îl recompensează cu leafa pe
şase luni71. În această perioadă a crescut mult numărul bolnavilor, implicit şi
activitatea farmaciei.
Printre încercările remarcabile de a elabora şi aplica o farmacopee
românească, conform relatărilor medico-istoricului dr. G. Barbu, se inserează şi
„farmacopeea militară” din 1847. Iniţiativa apariţiei aparţine doctorului Meyer72,

70
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1843, Dos. 105,
f. 182–183.
71
Decretul nr. 232/1843 al domnitorului Gheorghe Bibescu, menţionat de BARBU G.,
op. cit., pag. 221.
72
JOHAN NEPOMUK MEYER (1803–1873), născut la Viena, a obţinut doctoratul în 1826.
A intrat în oştirea Ţării Româneşti la 1 aprilie 1836 ca „ştabdoctor” (maior, n.n.).
În 1845 a fost numit inspector al spitalelor ostăşeşti. A fost înlăturat din funcţie în 1849.
În calitate de şef al Serviciului sanitar, a acordat mare atenţie farmaciei militare, fiind
preocupat de bunul ei mers. L-a sprijinit pe FR. PRUZINSKY în realizarea misiunii sale.
40
şeful Spitalului Ostăşesc, care a elaborat-o şi a înaintat-o spre aprobare conducerii
oştirii. Farmacopeea a fost multiplicată de mână, în opt exemplare, din nefericire
toate pierdute. Din această cauză nu se poate stabili cu certitudine valoarea şi locul
ei în ştiinţa românească.
Evenimentele politice şi revoluţionare din anul 1848 au afectat Spitalul
Ostăşesc şi farmacia lui. În toamnă, turcii au evacuat clădirile, iar farmacia şi
mobilierul ei au fost mutate de două ori în spaţii necorespunzătoare. Abia după
plecarea turcilor (1849), Spitalul Ostăşesc s-a reinstalat la Mănăstirea Mihai Vodă,
iar farmacia a reintrat în funcţiune. În perioada ce a urmat, până la sosirea lui
Carol Davila, în 1853, nu se semnalează noutăţi importante în farmacia militară de
la Bucureşti.

Primele farmacii militare din Moldova


(1831–1858)

La fel ca şi în Ţara Românească, în Moldova s-au înfiinţat, tot în anul


1831, un regiment de infanterie şi o unitate de cavalerie. Recrutarea s-a făcut în
1830, iar instruirea a durat până în anul următor.
Înainte de organizarea Spitalului Ostăşesc din Iaşi, ostaşii bolnavi erau
internaţi în Spitalul „Sf. Spiridon”, unde aveau rezervate 20 de paturi. Acest spital
dispunea de o farmacie proprie. Armata deconta cheltuielile făcute pentru hrana şi
îngrijirea militarilor în spital şi separat pentru medicamente, oarecum asemănător
cu situaţia din Ţara Românească.
Spitalele ostăşeşti din Moldova s-au înfiinţat în baza regulamentului de
organizare a oştirii denumit „Regulamentul jandarmeriei”. Organizarea spitalelor,
ca şi a spiţeriilor militare, au fost încredinţate ştabdoctorului Iacob Cihac73. Au fost
înfiinţate spitale ostăşeşti la Iaşi şi Roman, în toamna anului 1831. După puţină
vreme, Spitalul Ostăşesc de la Roman s-a desfiinţat datorită plecării batalionului la
Galaţi74. În noua localitate s-a înfiinţat un spital ostăşesc şi o spiţerie mai mică,
filială a celei de la Iaşi.
Se cunosc greutăţile întâmpinate de regimentul din Bucureşti, pentru
înfiinţarea farmaciei sale. Probabil că dificultăţile nu au fost mai mici nici la Iaşi.
Medicamentele şi instrumentele au fost procurate fie din comerţ, fie de la Viena.
Într-un raport către domnitor, înaintat de şeful oştirii moldovene, se arată textual
că: „doctorul Cihac au înfiinţat spitalul şi spiţăria miliţiei”75.
Spitalele ostăşeşti din Moldova au deservit la început un efectiv de

73
IACOB CIHAC (1800–1888), ştabdoctorul Moldovei, şeful spitalelor militare din Iaşi şi
Galaţi, a fost şi unul din întemeietorii Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi.
A sprijinit înfiinţarea farmaciilor militare. Timp de peste 20 de ani a avut în primire
toată zestrea spitalelor şi a farmaciilor din Moldova, pe care a predat-o în 1852.
74
PRUTEANU P., Iacob Cihac, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 126–128.
75
PRUTEANU P., op. cit., pag. 131.
41
1096 de oameni. În 1837, la Galaţi se construieşte o nouă cazarmă, prevăzută cu
încăperile necesare pentru spital (infirmerie) şi spiţerie76.
Pentru o perioadă de timp, lipsesc informaţiile despre funcţionarea
farmaciilor din Moldova. Primul spiţer al Spitalului Ostăşesc din Iaşi a fost
Gartenberger, urmat, din 1842, de Rambansky, iar din 1843 de Franz Humpel77.
În 1852, spiţeria Spitalului Ostăşesc din Iaşi ne apare bine organizată şi în
deplină funcţiune. Informaţiile se datorează unei întâmplări fericite, şi anume
păstrării în Arhivele Naţionale din Bucureşti a unui dosar original ce cuprinde
corespondenţă şi inventare privind predarea patrimoniului spitalelor ostăşeşti din
Moldova, cu ocazia plecării în concediu şi apoi a demisiei doctorului Cihac78.
Cu această ocazie s-a inventariat, pe lângă avutul spitalelor, şi întreaga dotare a
celor două farmacii79.
La Iaşi, farmacist al Spitalului Ostăşesc era acum Georg Türk, cunoscut în
corespondenţa militară sub numele de „spiţerul Tirk” sau „Turcu spiţerul”.
Farmacia era instalată în clădirea spitalului, în cel puţin două încăperi, din care una
purta numele de „laborator”, pod şi pivniţă. Nu există o descriere propriu-zisă a
farmaciei, dar din stabilirea spaţiului şi a organizării ne putem orienta după
inventarul întocmit pe camere şi dependinţe.
În oficină, mobilierul era format din trei mese de receptură, trei stelaje cu
90 sertare ş.a. Exista şi un ceas de perete, ceea ce indică spirit gospodăresc şi
punctualitate în serviciu. Farmacia era bine aprovizionată cu droguri chimice şi
vegetale. În inventar, nomenclatura era scrisă în limba latină. Medicamentele erau
cântărite în sistemul libră–uncie–drahmă. Ustensilele erau numeroase. Listele de
inventar au fost alcătuite la 30 mai 1852 şi întărite prin semnăturile doctorului
Hristodor80 şi ale spiţerilor Constantin Baiardi şi G. Türk81.
Inventarul cuprindea droguri, veselă de farmacie şi laborator, ustensile şi
mobilier. În inventar figurau 33 de ustensile de farmacie, peste 150 de sticle şi
borcane, materiale de ambalaj ş.a., precum şi 286 de droguri chimice, vegetale şi
galenice. În laboratorul farmaceutic, menţionat în partea a doua a inventarului,
erau înregistrate 62 de ustensile şi două farmacopei (Pharmacopeea Borussica şi
Pharmacopeea Austriaca).
Pentru magazia de materiale a farmaciei s-a întocmit un inventar separat,
care cuprindea droguri, cele mai multe fiind comune cu cele din oficină, precum şi
acizi concentraţi, ape aromate în cantităţi mari, Auripigmentum, azbest, Axungia,

76
PÂRVULESCU N., op. cit., pag. 14; IOAN D., MARINESCU N., Istoricul învăţământului
sanitar militar în România, Tipografia „Văcărescu”, Bucureşti, 1935, pag. 18.
77
apud P. PRUTEANU, citat de SANDA GH., Istoria medicinii militare româneşti, Fundaţia
„General medic D. Zamfir”, Bucureşti, 1994.
78
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război al Moldovei”, 1852,
Dos. 608, 143 f.
79
IUGULESCU C., Câteva date inedite din 1852 despre spitalele ostăşeşti din Moldova,
Revista Sanitară Militară, Bucureşti, 1970, nr. 2, p. 241–244.
80
Acelaşi cu dr. CRISTODULO, menţionat de PRUTEANU P., op. cit., pag. 54.
81
Nu posedăm date biografice despre aceşti spiţeri.
42
baccae Cinosbathi, Boletus ignarius, cantaride, Aqua calcis, Cera citrina, creta
prep., chloroform, Copal lacc., Cala piscium, Cornus cervi, Conch. combus (?),
Corticis Hippocastani, Daphne mezereii, 22 de extracte diferite, Farina fabarum,
Fel vitri82.
Din cele de mai sus rezultă că avea o dotare bogată, care permitea o
activitate remarcabilă. Celelalte tabele–inventar cuprindeau obiecte gospodăreşti şi
unele materiale din folosinţa farmaciei: 320 de „putinele” (probabil borcane din
lemn cu capac, denumire uzuală atunci), piuă, teasc pentru stors uleiuri, un alambic
din alamă, o masă pentru tăiat rădăcini ş.a.83.
Interesant este faptul că în inventar nu existau instrumente medicale sau
chirurgicale. Aceasta nu se poate explica decât prin faptul că erau proprietatea
personală a medicilor.
În 1853, farmacist al spitalului era G. Türk, plătit cu 3150 lei pe an.
La Galaţi, „farmacist” al spitalului ostăşesc era un oarecare German sau Gherman,
plătit cu 2500 lei anual84. Acesta era probabil asistent de farmacie. Nu cunoaştem
numele farmaciştilor care s-au succedat în cele două farmacii, dar în timpul
Unirii se găsea în Serviciul Central al Moldovei Ioan Grelman85, care va primi
gradul de farmacist de regiment, cu vechimea din 1850. Acest farmacist va fi trecut
alături de toţi ceilalţi, medici şi farmacişti, în primul Anuar de cadre al armatei
Principatelor Unite.
Înainte de Unire, în documentele cercetate până acum, nu se fac cunoscute
legături între farmaciile din Moldova şi cele din Ţara Românească.

Activitatea în farmacia Spitalului Ostăşesc


din Bucureşti în perioada 1853–1858

În 1853 a fost chemat în Ţara Românească dr. Carol Davila şi numit şef
al Spitalului Ostăşesc de la Mihai Vodă. După perioada de acomodare şi după
îmbunătăţirile aduse serviciilor medicale ale spitalului, Davila şi-a îndreptat tot mai
mult atenţia către farmacie.
Intervenţiile tânărului medic şef, care după cum de ştie avea şi o pregătire
de farmacie, s-au conjugat cu intenţiile farmacistului şef Pruzinsky. Deşi vârstnic,
Pruzinsky a dat dovadă de iniţiativă şi entuziasm pentru transformarea farmaciei,
conform vederilor lui Davila. În acelaşi timp, medicul şef a susţinut toate

82
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război al Moldovei”, 1852,
Dos. 608, f. 56–67.
83
idem, f. 110.
84
Nu posedăm date despre un farmacist cu acest nume în Moldova. Ar putea fi cumva
numele denaturat al lui GRELMAN ?
85
IOAN GRELMAN (?–1866), a obţinut diploma de magistru în farmacie la Pesta, în 1847.
I se recunoaşte vechimea de farmacist de batalion din 1850. În timpul Unirii era
farmacist şef al Spitalului Ostăşesc din Iaşi.
43
propunerile lui Pruzinsky, astfel că farmacia, neglijată până atunci, a obţinut un
sprijin material mai bun din partea conducerii oştirii.
Farmacia s-a reorganizat şi s-a reînnoit. În primul rând, Davila a reuşit
să obţină un fond bănesc anual (buget) pentru farmacia militară, în valoare de
37 600 lei. Acesta a însemnat foarte mult pentru farmacia militară. S-au efectuat
reparaţii ale localului.
În toamna aceluiaşi an (1855) s-a ţinut o licitaţie publică pentru
completarea mobilierului. Prin aceasta s-a înnoit aspectul farmaciei. S-au completat
vesela şi ustensilele. Davila a adus unele modificări şi în sistemul de aprovizionare
cu droguri al oştirii, punând accentul pe dezvoltarea depozitului de medicamente.
În mâinile lui Pruzinsky s-a centralizat aprovizionarea tuturor spitalelor ostăşeşti,
mari şi mici, din Ţara Românească.
Pentru a corespunde nevoilor crescute, Pruzinsky a dotat şi a mărit
laboratorul de produse galenice al spitalului. Documentele de elaborări întocmite
de farmacişti erau semnate de Pruzinsky, care supraveghea îndeaproape lucrările şi
de Davila, care semna sub apostila „văzut”. Acesta este sensul laboratorului pe care
îl găsim în diverse publicaţii, înainte de înfiinţarea Laboratorului de chimie al
Şcolii Naţionale.
În scurtă vreme, Davila a ridicat farmacia Spitalului Ostăşesc la un nivel
şi mai înalt, încredinţându-i misiunea de for de învăţământ. Prin aceasta, farmacia
militară s-a înălţat la o sarcină naţională, iar farmacistul şef Pruzinsky a devenit
ctitor şi profesor al învăţământului farmaceutic al ţării. Peste multe decenii,
prof. I. Vintilescu va scrie: „Farmacia militară centrală este temelia pe care aşează
Davila şcoala de farmacie”86.
În anul 1855, Davila a înfiinţat Şcoala militară de mică chirurgie, pe care
a transformat-o în scurtă vreme într-un adevărat învăţământ medical şi farmaceutic,
fapt care corespunde adevărului istoric. Atât mediciniştii, cât şi elevii farmacişti,
vor învăţa practic prepararea medicamentelor în oficina militară. Astfel, farmacia
militară a căpătat o sarcină didactică.
Atât de mare a fost saltul calitativ de la vechea stare de lucruri la cea
nouă, încât numeroşi elevi ai Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, din
necunoştinţă de cauză, precum şi câţiva medico-istorici de mai târziu (printre care
şi dr. Victor Gomoiu) vor susţine că Davila, la sosirea în ţară: „a înfiinţat o
farmacie militară pe care a încredinţat-o lui Pruzinsky”87, fapt ce contravine
adevărului istoric.
Pentru o mai bună gospodărire a fondului bănesc, Davila a obţinut

86
VINTILESCU I., Învăţământul farmaceutic în România (schiţă istorică), Tiparul
„Cartea Românească”, Bucureşti, 1942, pag. 8.
87
Această eroare, care mai persistă încă, provine din lucrarea: IOAN D., MARINESCU N.,
Istoricul învăţământului sanitar militar în România, Bucureşti, 1935, p. 37–38 şi, mai
recent, din volumul: ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.),
Învăţământul medical şi farmaceutic din Bucureşti, de la începuturi până în prezent,
I.M.F. Bucureşti, 1963, pag. 21. Adevărul este că farmacia exista încă din anul 1831, iar
FR. PRUZINSKY o conducea de 18 ani !
44
aprobarea de a cumpăra medicamente direct de la furnizorii din străinătate
(în principal din Viena), prin scutiri de vamă, avantaje datorate comenzilor mari de
materiale etc. Către anii 1857–1858, activitatea farmaciei devine mai bogată, mai
complexă. Personalul se măreşte prin încadrarea unui nou farmacist.
Înainte de Unire, farmacia militară din Bucureşti a devenit una dintre cele
mai utile şi de prestigiu farmacii din Principate.

Pregătirea personalului mediu


de farmacie (1831–1858)

Pe baza unor cercetări minuţioase, medico-istoricul dr. G. Barbu a stabilit


că în oştirea Ţării Româneşti s-au pregătit subchirurgi, ajutori de farmacişti şi
subveterinari, începând din 183188. Această formă de învăţământ a fost o instruire
practică, care a dăinuit trei decenii. Nu se poate vorbi de o şcoală în sensul modern
al cuvântului, cu denumire precisă, dispoziţie de înfiinţare, programă analitică.
Şcoala ostăşească de cadre auxiliare sanitare s-a bazat pe prevederea din
„Ostăşescul regulament”, partea a III-a, despărţirea a IV-a, în care se menţiona că
instruirea felcerilor trebuie să fie făcută de doctorul regimentului. G. Barbu
subliniază importanţa acestei forme de învăţământ, care deplasează geneza
învăţământului sanitar din ţara noastră cu aproape opt ani mai devreme decât
jalonul unanim recunoscut al primei şcoli sanitare româneşti.
În reconstituirea acestei forme de învăţământ s-a pornit de la existenţa
unui număr însemnat de subchirurgi (felceri), ajutori de spiţeri şi subveterinari
români care au figurat în listele de salarii ca subofiţeri. Mai târziu, acestora le-a
fost recunoscută vechimea, fiind înscrişi în anuarele armatei alături de
absolvenţii şcolilor sanitare ce au funcţionat după 1850. În felul acesta, forma de
învăţământ care a pregătit cadre sanitare în perioada 1832–1850, a fost ca şi
oficializată.
Medicii spitalelor ostăşeşti au avut nevoie de la început de personal
sanitar auxiliar, care să efectueze serviciu permanent, să îngrijească bolnavi, să
aplice tratamente, să prepare şi să distribuie medicamente simple. Primii sanitari au
fost recrutaţi din rândurile militarilor în termen. Pregătirea acestora a avut un
caracter oficial. În sprijinul acestei afirmaţii stau mărturie numeroase documente.
Pentru pregătirea ajutorilor de spiţeri avem în vedere Ordinul nr. 9, din
4 ianuarie 1832, dat comandantului Regimentului 1 din Bucureşti, ca din efectivul
spitalului: „să se rânduiască câte doi tineri soldaţi a învăţa la felcerie sau
meşteşugul spiţeresc”89.
Elevii învăţau practic, lucrând, şi în acelaşi timp îşi însuşeau noţiuni de
îngrijire a bolnavilor, cât şi de preparare a medicamentelor. Acest mod de pregătire

88
BARBU G., op. cit., p. 51–87.
89
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 32,
f. 36, text original.
45
îl întâlnim la începutul secolului al XIX-lea şi în alte state din Europa, îndeosebi
în Franţa90. Primii elevi învăţau practic, la patul bolnavului, cât şi în spiţeriile
spitalelor ostăşeşti.
Mai dificilă este de înţeles pregătirea lor mixtă, de felcer şi de ajutor de
spiţer. Ulterior, după 1859, acestora li s-a cerut o determinare precisă a profesiei şi
au fost obligaţi să opteze fie pentru serviciul de subchirurg, fie pentru cel de
asistent de farmacie.
La 7 decembrie 1833, comandantul Regimentului 3 din Craiova raporta că
a trimis doi militari la învăţarea limbii latine, pentru a se face spiţeri. Nefiind
nominalizaţi, nu putem şti ce s-a mai întâmplat după aceea cu ei.
Din 1834 datează încă o dispoziţie pentru recrutarea sanitarilor, când se
cerea să fie trimişi la „învăţătura felceriei” tinerii ostaşi destoinici şi cu ştiinţă de
carte. Cum ordinul nu s-a putut executa în întregime, cu aprobarea Cancelariei
oştirii s-a continuat recrutarea de elevi dintre bolnavii vindecaţi şi dintre soldaţii
spitalului. Elevii care nu aveau „aplicaţie” erau trimişi înapoi la unităţi sau în
serviciul spitalului, „ca nevrednici de slujbă”. Se pare că cei mai pricepuţi dintre
toţi erau dirijaţi spre meşteşugul spiţeriei, unde trebuiau să înveţe în plus limba
latină şi să deprindă lucrările de gestiune. Dintre ajutorii de spiţerii care s-au
pregătit în oştire, în primii ani, au fost Sterie Nechifor, Ion Mironovici (Enache),
Ion Petre Mincioagă ş.a.
Sterie Nechifor a intrat în armată în 1830 şi a deprins meşteşugul spiţeriei
şi al felceriei. În 1844 era considerat ca având 11 ani vechime. Cunoştea bine
nomenclatura medicamentelor şi avea noţiuni elementare de limba latină. După
terminarea învăţăturii, a cărei dată exactă nu se poate stabili (1833 ?), a fost reţinut
în armată şi salarizat ca spiţer. Vreme îndelungată a lucrat singur la receptură, fiind
priceput la prepararea medicamentelor, în gestiune şi aprovizionări. Îndeplinind
funcţia de spiţer, nu s-a sfiit să semneze ca atare, după obiceiul altora, deşi nu avea
diplomă. O perioadă a primit salariu egal cu al farmacistului Pruzinsky, fiindcă
armata nu ţinea seama de lipsa diplomei dacă serviciul se îndeplinea spre
mulţumirea medicului şi fără reclamaţii.
Ion Mironovici a început serviciul militar şi şcoala în 1831. Înapoindu-se
după ce a dezertat, nu mai prezenta încredere şi a fost îndepărtat de la spiţerie.
Ion Petre Mincioagă a învăţat deopotrivă spiţeria şi felceria. Era pregătit
la fel de bine „ca un felcer străin”, dar nu era disciplinat. A practicat mai mult
slujba de felcer.
Un alt ajutor de spiţer, Iosif Urban (care se dădea şi el drept spiţer),
a lucrat mai mulţi ani la spiţeria Spitalului Ostăşesc din Bucureşti. În 1837 a fost
îndepărtat pentru „rele purtări”. În corespondenţa armatei şi după leafă era
considerat ca spiţer.
În 1850, această formă de pregătire a personalului sanitar militar necesar
oştirii s-a organizat sub denumirea de Şcoala de mică chirurgie, ataşată de
asemenea Spitalului Ostăşesc de la Mihai Vodă. Cei care urmau farmacia făceau

90
BALLAND A., Les Pharmaciens militaires français, L. Fournier, Paris, 1913, pag. 22.
46
practică sub conducerea farmacistului şef Pruzinsky. Acesta a predat tuturor
elevilor o disciplină ce purta numele de „Farmacopeea”.
O etapă deosebit de importantă a început din 1855, prin înfiinţarea, de
către Davila, a Şcolii militare de mică chirurgie. Această şcoală creată pentru cadre
auxiliare şi-a schimbat organizarea pentru a pregăti cadre superioare de medici şi
farmacişti.
Dacă privim retrospectiv, şcoala practică de felceri şi ajutori de spiţeri de
la Spitalul Ostăşesc din Bucureşti, remarcăm că a funcţionat vreme îndelungată şi a
dat câţiva ajutori de spiţeri (felceri–spiţeri) care au adus reale servicii oştirii.

Farmacişti (spiţeri) şi ajutori de farmacişti


ai oştirii în perioada 1831–1858

În perioada sus-amintită, efectivul armatei fiind redus iar formaţiunile


sanitare puţine, desigur şi numărul spiţerilor a fost mic.
Primul spiţer plătit de oştire a fost Seiman (Saimanu sau Maxaiman, după
G. Barbu). Era neamţ de origine şi nu a funcţionat decât două luni la Spitalul
Ostăşesc din Craiova, în 183191. După el a urmat Andrei Schwab (Şvab sau Andrei
spiţerul, cum este denumit în corespondenţa oştirii), născut la 1801. A fost spiţerul
lazaretului din Craiova. A primit leafă pe două tetraminii, în 183192. Ulterior,
a devenit furnizor de medicamente cu contract. Pislunau, spiţer fără diplomă,
a predat în iulie 1832 spiţeria Spitalului Ostăşesc de la Craiova93, ceea ce înseamnă
că a funcţionat şi el un timp destul de scurt în oştire.
Numărul auxiliarilor din farmacia militară a fost mai mare decât al
magiştrilor. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine străină, pregătiţi în afara
Principatelor. Conducerea oştirii dădea mai multă importanţă modului cum se
achitau de obligaţiile serviciului decât de existenţa diplomei. Lipsa unui farmacist
cu diplomă, la spitalele mici, era suplinită de asistenţi, care erau puşi sub
supravegherea medicilor.
Ştabdoctorul Grünau, oberdoctorii Vasarhelly, Vilag, Ioan Sebineanu,
medicii–farmacişti Constantin Hepites, Frideric Haitel ş.a., au avut asemenea
ajutoare pentru prepararea medicamentelor. Este posibil ca, pe viitor, cercetările să
dezvăluie şi alte nume de ajutori de spiţer şi spiţeri trecuţi temporar prin spitalele
ostăşeşti. În ceea ce priveşte spiţerii cu diplomă angajaţi de oştire, au fost cu toţii
de origine străină, cu excepţia lui C. C. Hepites, care de fapt a fost încadrat în oştire
mai târziu.
Figura cea mai reprezentativă a farmaciei militare din Ţara Românească
în perioada anterioară Unirii, a fost Francisc Pruzinsky94. În Moldova, cel mai

91
BARBU G., op. cit., pag. 212.
92
Tetraminia era o perioadă de patru luni.
93
BARBU G., op. cit., pag. 212.
94
Biografia farmacistului şef FR. PRUZINSKY va fi prezentată într-un subcapitol separat.
47
devotat oştirii a fost I. Grelman. După Unire, Grelman s-a subordonat Serviciului
sanitar al Principatelor Unite şi a colaborat cu farmacistul şef Pruzinsky, faţă de
care era mult mai tânăr (a decedat probabil datorită unei boli contagioase şi a fost
şters din controalele armatei în 1866).
Despre farmacistul Georg Türk ştim că nu mai era în armată după 1855.
Un alt farmacist cu diplomă, angajat în armată în 1857, a fost Frideric
Gaudi, care a arătat de la început o bună pregătire profesională şi mult interes
pentru îndeplinirea serviciului. Semna ca „farmacist secundar”. A fost profesor la
Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Deşi a fost un farmacist valoros,
biografia sa este puţin cunoscută.
În ceea ce priveşte pe medicul–farmacist Constantin Hepites, până în
prezent nu s-au găsit documente din care să rezulte că ar fi fost salariat ca farmacist
militar. Poate că nici nu a fost. S-a relatat că a fost furnizor de medicamente până
în 1836, când i s-a dat un ajutor de spiţer, care să pregătească medicamentele la
spiţeria Spitalului Ostăşesc din Brăila, pe care o conducea Hepites, ca medic al
carantinei.
În general, farmaciştii oştirii din această perioadă au studiat în universităţi
apusene. Ei şi-au însuşit sarcinile încredinţate de armată şi s-au încadrat destul de
bine în organica spitalelor şi în năzuinţele naţionale.

Medicamente întrebuinţate de oştire în


perioada 1830–1858. Aprovizionarea
şi contabilizarea lor

Leacurile şi reţetele populare care au vindecat pe oşteni veacuri de-a


rândul, nu au fost apreciate de primii medici care au funcţionat în armată şi care au
preferat medicamente preparate în spiţeriile publice. Conducerea oştirii a dat mai
multe ordine pentru culegerea plantelor medicinale spontane, dar nu cunoaştem în
ce măsură s-au recoltat şi folosit.
De la începutul organizării spiţeriilor militare s-a preparat o medicaţie de
oficină. Caracteristică pentru această perioadă este predominanţa remediilor
vegetale, inclusiv a extractelor şi a unor substanţe de origine vegetală. Medicaţia
iniţială a fost raţională şi ştiinţifică, pentru că nu folosea medicamente greţoase,
ridicole sau iritante. Denumirile lor sunt redate în limba latină. Substanţele chimice
cuprindeau: acizi, amoniac ş.a. şi serveau pentru preparări de droguri chimice
anorganice.
Din primul an, conform „Ostăşescului regulament”, nota a VII-a, se
puteau folosi medicamente „eroice” şi puternic active ca: oxidul de arsen, nitratul
de argint, oxidul de mercur, precipitatul alb de mercur, extractul moale de Conium
maculatum ş.a., pentru uz extern, precum şi opiul, extractul de nucă vomică,
pulberea de digitală, de hiosciam ş.a., pentru uz intern. Nu avem certitudinea că s-a
întâmplat întocmai în practică, întrucât şi mai târziu s-a constatat o oarecare
reţinere în folosirea acestor medicamente (cu excepţia opiului).
48
Medicamentele de origine animală erau neînsemnate ca număr. Aproape
toate medicamentele folosite în farmacia militară, încă de la începutul ei, se găsesc
în farmacopeile timpului.
Medicamentele cuprinse în nota a VII-a au fost considerate de conducerea
oştirii ca „rânduite” sau „după catalog” şi s-a încercat în mod insistent, dar fără
succes, limitarea consumului numai la acestea. Medicii au preferat un nomenclator
mult mai larg şi mai puţin eroic.
Contrazicerile dintre conducerea oştirii şi medici au continuat până când
armata a renunţat la punctul său de vedere, cerând numai respectarea alocaţiilor
băneşti. Dar nici acestea nu au putut fi respectate.
Prima cerere de medicamente, făcută pentru nevoile oştirii pe prima
tetraminie (anul avea trei tetraminii) a anului 1832, semnată de doctorul Grünau
mai păstrează încă legătura cu nota a VII-a din Regulament95.
Cererea de medicamente din 31 decembrie 1831 cuprindea:
Acetat cupri Extractum tormentillae
Aether Flores arnicae
Alcohol Flores sambucci nigrae
Amonia liquida Folium cassiae
Bals. copaiv Folium juniperi sabinae
Camphora Folium salviae offic.
Cetraria islandica conc. Fructus capsici
Clorură de calciu sicc. Fructus citri
Cortex cinchonae Fructus aurant. imaturi.
Cortex salicis conc. Herba artemisia absinthi
Croci orientalis Herba conii maculati
Daphne mezerei Herba digitalis purp.
Emplastrum gumii resinae Herba hyosciami
Emplastrum littae Herba menthae crispae
Emplastrum oxidi plumbi Hydrargiri
Extractum accaciae catehu Lauria cassia
Extractum glycyrhiza glabra Lignum guajaci
Extractum strichni Lignum quassiae
Extractum tormentillae Litta vesicatoria in pulv.
Croci orientalis Muriat ammonia
Daphne mezerei Nitratis argenti
Emplastrum gumii resinae Nitratis potassa
Emplastrum littae Ol. dest. menthae pip.
Emplastrum oxidi plumbi Ol. dest. anethi graveolens
Extractum accaciae catehu Ol. caricis
Extractum glycyrhiza glabra Ol. expressum croton ziglia
Extractum strichni Opii puri

95
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1831, Dos. 20,
f. 2–4.
49
Phosphori Species althaeae comp.
Rad. acori calami conc. Species turiones pini silv.
Rad. acori calami pulv. Species solanum dulcamara
Rad. althaeae Sub. cloratis soda
Rad. zingiberis Sub. carbonat amonia
Rad. angelicae Sub. carbonat magnesia
Oxid arsenici Sub. carbonat potassa
Oxid hydrargiri rubri Sub. muria hydrargiri
Oxid manganes in pulv. Sub. oxydi nigri
Oxid zinci Sub. oxydi stibii hydrosulfurat
Oximuriat hydrargiri Sub. oxydi phosphori
Rad. aspidii filicis maris Sub. calis stibiat
Rad. calicorae Sub. sulfat cupri ammoniaca
Rad. ipecacuanha Succi conii maculat. spissat
Rad. conv. jalapae Succi hyosciami nigri spissat
Rad. gent. lutea Sulfatis chinae
Rad. enula helenii Sulfatis ferri
Rad. glycyrhiza glabra Sulfatis magnesia
Rad. poligala Sulfatis potassa
Rad. sarsaparillae Sulfatis zinci
Rad. valerianae Sulf sublimat
Resina aloe Superacet. plumbi crist.
Resina ferula Supersulfat alumina potassa
Resina mirrha Supertartratis potassa
Semen colhici Turiones pini silv.
Semen lini usit.
Cererile ulterioare s-au îndepărtat din ce în ce mai mult faţă de
regulament, care în cele din urmă a fost cu totul ignorat. Situaţii asemănătoare s-au
semnalat şi la unele armate străine. Nepotriviri între dispoziţiile Serviciului sanitar
şi medici au existat aproape totdeauna. Forma cea mai ascuţită a acestei dispute se
desfăşura în campanie, când armata, în mod silit, reducea numărul medicamentelor
folosite în timp de pace, în timp ce medicii aplicau medicaţia largă cu care erau
obişnuiţi în viaţa civilă. Exemplul cel mai elocvent îl oferă armata Statelor Nordice
din America, în războiul din 1862–186396.
La Spitalul Ostăşesc din Bucureşti, în lunile noiembrie şi decembrie 1837,
numărul drogurilor aprovizionate a sporit cu peste 100 de sortimente faţă de cele
vechi, astfel medicaţia îmbogăţindu-se. Iată şi medicamentele folosite efectiv în
primul an de funcţionare a farmacistului Pruzinsky97:
Acetum lytargi Ac. fosforic
Acetum vini Ac. Hallerii
Ac. muriatic Ac. nitrici

96
SMITH G. W., op. cit., 1962.
97
Drogurile subliniate sunt cel mai frecvent prescrise. Denumirile sunt copiate exact.
50
Ac. oximuriat Extr. tormentilae
Ac. pirolignosum Farina sinapis
Acetat sodae Flores camomilae
Aether sulfuris Flores malvae
Aethiops antimoniae Flores salis ammonii martiale
Aethiops grafiotus Flores sambuci
Aethiops mineralis Flores sulfuris
Alumen crud Flores verbasci
Alumen ustum Flores zinci
Alcohol vini Folia digitalis purp.
Amigdales dulces Folia salviae
Aqua cinamomi Folia sennae
Aqua laurocerasi Folia uvae ursi
Aqua phagadena Globuli martiale
Aqua vegeto-mineralis Gummi assa foet.
Alumen sacharatum Gummi mastichis
Amilum Gummi mirrhae
Bals. copaivae Herba absinthi
Baccae juniperi Herba althaeae
Borax venetae Herba centauri
Camphora Herba cicutae
Cremor tartari Herba digitalis
Creosoti Herba lichenis
Creta alba Herba melissae
Cinabaris antimonii Herba menthae
Chloras calcii Herba millefolii
Cortex chinae Herba trifolii fibrini
Cortex quassiae Hepar sulfuris
Cortex citri Humulus lupus
Cortex cinamomi Kali depuratum
Cortex mezerei Kali hydroiodinici
Cortex simarubra Kali causticum
Decocti Zittmani forte Lapis divinus
Decocti Zittmani mittae Lapis infernalis
Emplastr. cicutae Lichen islandicus
Emplastr. Diachilon Lignum juniperi
Emplastr. mercurialis Lignum guajaci
Emplastr. meliloti Lignum santali rubrae
Emplastr. vesicans Lignum quassiae
Extr. belladonnae Linimenti volatile
Extr. cicutae Liquor Hoffmanni
Extr. dulcamara Liquor Icrrae fol. (?)
Extr. hiosciami Liquor Terrae foliata tartari
Extr. taraxaci Mana calabrina
51
Melum depuratum Pulv. laxans
Mercurius Pulv. liquiritiae
Mercurius corrosivus Pulv. rhei chinensis
Mercurius dulcis Pulv. rhei tosti
Mercurius Hannemani Pulv. salviae
Mercurius precipitat ruber Pulv. scabies
Mercurius vivus Pulv. scillae
Nitrum depuratum Rad. angelicae
Nuces vomicae Rad. arnicae
Ol. amigdalarum Rad. althaeae
Ol. anethis Rad. bardanae
Ol. lauri pressum Rad. calami
Ol. lini Rad. carices arhenariae
Ol. hiosciami Rad. cichorei
Ol. menthae Rad. colombo
Ol. olivarum Rad. consolidae
Ol. ricini Rad. enulae
Ol. petrae rubrum Rad. graminis
Ol. vitrioli Rad. ononidis
Opium thebaici Rad. foeniculi
Pilullae Hamen Rad. liquiritiae
Pilullae laxantes Rad. poligalae
Pulv. acori Rad. rhei
Pulv. anisi Rad. salepi
Pulv. arnicae Rad. saponariae
Pulv. artemisiae Rad. sarsaparillae
Pulv. cantarid. Rad. taraxaci
Pulv. cardamomi Rad. tormentilae
Pulv. cascarilae Rad. valerianae
Pulv. chinae Roob sambucci
Pulv. zingiberis Sachar album
Pulv. magnesia Sal. amoniaci
Pulv. cicutae Sal. amarum
Pulv. cinamomi Semen anisi
Pulv. colombo Semen canabis
Pulv. cubebari Semen cardamomi
Pulv. ferri limati Semen cinae
Pulv. filicis maris Semen foeniculi
Pulv. grafites Semen lini
Pulv. gumii arabici Semen papaveris
Pulv. gumosus Semen papaveris albae
Pulv. hiosciami Semen sabadilae
Pulv. ipecacuanhae Semen sinapis mus.
Pulv. jalapae Sirupus rubi idaei
52
Species aromaticae Terebentina veneta
Species emoliens T-ra digitalis
Species emolliens pro som. T-ra opii
Species narcotici T-ra rhei
Species pro cataplasma Turiones pini
Spiritus camphorati Ung. album
Spiritus cornu cervi Ung. althaeae
Spiritus Mindereri Ung. basiliconis
Spiritus nitri dulc. Ung. digestiv
Spiritus salis caustici Ung. juniperi
Spiritus saponati Ung. nervinum
Spongia pressa Ung. mercurial
Spongia usta Ung. ad scabies
Stipites dulcamara Vinum antimonii
Succus liquiritiae Viteli ovorum
Sulphas chinae Prussias lixyviae ferri
Sulfur aurant. antimonii Mucilago arabici
Tartarus emeticus Murias barittae
There cintina
În 1837, medicamentele se distribuiau pe foi de prescripţii zilnice,
intitulate: „Ordinatis pro nosocomia, pro militaris Valahiae”. Se distribuiau şi
medicamente „la aparat”, adică pentru sala de tratament.
Exista, pe atunci, răul obicei al prescurtării denumirilor medicamentelor.
În spital, medicamentele lichide se distribuiau cu ceaşca din cositor sau de pământ.
În prescripţii, lipsind posologia, presupunem că medicamentele nu se distribuiau în
doze numeroase aşa cum suntem obişnuiţi acum. Sistemul libră–drahmă, folosit la
cântărirea medicamentelor, nefiind zecimal avea slăbiciunile lui.
Ordonanţele medicale erau marcate prin „Dei” şi nu prin „Rp.”-ul de
astăzi. Acelaşi medicament era administrat în medie la 7–13 bolnavi, iar uneori
chiar până la 30–35 de bolnavi.
Din examinarea celor mai frecvente prescripţii reţinem că mai des era
folosite: decocturile de Hordeum, Taraxacum, Althaea; infuziile de Digitalis,
Sambucus, Mentha, Salvia, Verbascum, Acorus calamus; unguentele Juniperi,
heroini; emplastrele mercurialis, Cicuti, Meliloti; gargarismele, cataplasmele,
loţiunile. Se mai prescriau medicamente contra scabiei, linimentul volatil, spirtul
camforat, clismele cu amidon ş.a.
Iată câteva prescripţii medicale, scrise frecvent, dar fără a reproduce şi
cantităţile:
▪ Dei: Calomel, Aqua calcis, Aqua menthae, Liq. Hoffmanni, Decoct rad.
Rhei;
▪ Dei: Fermenti pani, Cretae albae, Chloras calcis, Aceti vini;
▪ Dei: Aqua melissae aut menthae, Mucilago gummi arabici, Tinctura opii
(câteva picături);
▪ Dei: Amigdalis dulci excorticati (fiat legem artis emulsis), Nitras puri.
53
Medicamentele sus-menţionate sunt active şi pot fi folosite şi astăzi,
dar compoziţia unei formule este ciudată, neobişnuită acum.
Toate soluţiile şi emulsiile de mai sus erau destinate pentru uzul intern98.
Majoritatea poţiunilor se administrau neîndulcite, zahărul fiind folosit mai ales
pentru pulberile compuse. În vremea aceea zahărul era scump, destul de rar şi se
păstra în vase argintate. Toate medicamentele folosite în farmacia militară
românească au fost conforme cu medicaţia apuseană. O reţetă nelipsită era decoctul
de salep, băutură protectoare, dulceagă, calmantă şi reconstituantă.
La 1 decembrie 1837, pentru un operat (“pro operationibus Dragomir”)
s-au prescris următoarele medicamente: trei emplastre, două unguente, o poţiune şi
nişte prafuri compuse99.
Printre prescripţii se întâlnesc mai rar pilulele cu sulfat de chinină, apă
laxativă, sarea lui Glauber (sulfatul de sodiu), siropul de mană ş.a.
La sfârşitul anului 1837 s-a întocmit un inventar cu medicamentele
rămase. Din nefericire, în acest inventar nu au fost cuprinse ustensilele, vesela şi
mobilierul.
Gestiunea anului 1838 ne oferă numeroase indicii asupra activităţii
farmaciei. Foile cu prescripţii medicale sunt mai numeroase, activitatea de farmacie
mai laborioasă. Farmacia militară funcţiona şi duminica. Prescripţiile din luna
august însumează 138 de file, pe fiecare filă fiind înscrise câte 20–22 de ordonanţe
medicale.
Drogurile de bază, formele farmaceutice, felul de a prescrie medicamente,
asemănător zilelor noastre, justificarea medicamentelor prin numărul patului,
ne îndreptăţesc să afirmăm că farmacia avea o organizare modernă, la nivel
european. Unele din regulile respectate atunci nu s-au schimbat nici până astăzi.
În anii 1837–1838, în farmacia militară românescă s-au folosit pentru
prima dată apele aromate de Cinnamomum, Laurocerasi ş.a., pilulele laxative,
speciile emolientă, narcotică şi pentru cataplasme, Resina Aloe, Cortex Granatum,
extractele de Atropa belladonna şi Aconitum, Semen Sabadillae ş.a.100.
Astfel, introducând unele droguri deja cunoscute şi abandonând altele,
farmacia spitalului îşi continua mersul său. Paralel cu aprovizionările făcute prin
Spitalul Ostăşesc din Bucureşti, care nu erau întotdeauna satisfăcătoare, celelalte
spitale ale oştirii continuau să se aprovizioneze de pe piaţa locală, dar în cantităţi
mici (ca şi farmacia Spitalului Ostăşesc din Bucureşti).
Iată câteva aspecte financiare, cu privire la sumele cheltuite pentru
aprovizionări:
▪ Spitalul Ostăşesc din Bucureşti:
– iunie 835 lei 26 parale
– iulie 825 „ 17 „

98
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1837, Dos. gestiune.
99
idem, f. 63.
100
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1839, Dos. 107,
vol. I–V.
54
– august 1 349 „ 33 parale
– septembrie 1 028 „ 24 „
– octombrie 726 „ 24 „
– noiembrie 992 „ 20 „
– decembrie 1 019 „ 36 „
▪ Spitalul Ostăşesc din Brăila:
– mai 811 lei – parale
– septembrie 823 „ 16 „
– octombrie 1 099 „ 26 „
– decembrie 154 „ 20 „
▪ Lazaretul de la Zimnicea:
– august 14 lei 25 parale
– septembrie 339 „ 9„
▪ Lazaretul de la Călăraşi:
– august 541 lei 36 parale
▪ Lazaretul de la Giurgiu:
– octombrie 232 lei 18 parale
Se constată că aprovizionarea se făcea destul de neregulat în timpul
anului, accentuându-se vara şi toamna. Iarna şi primăvara erau anotimpuri
nefavorabile, deoarece nu permiteau transportul medicamentelor de la Viena,
Dunărea fiind blocată.
În anul 1840, situaţia era asemănătoare101:
▪ Spitalul ostăşesc din Bucureşti:
– iulie 1 495 lei 30 parale
– august 1 270 „ 20 „
– septembrie 1 251 „ 18 „
– octombrie 1 208 „ 35 „
– decembrie 163.19 piaştri
▪ Spitalul Ostăşesc din Brăila:
– mai 187 lei 17 parale
– septembrie 979 „ 60 „
– octombrie 25 „ 50 „
▪ Lazaretul din Zimnicea:
– octombrie 507 lei 60 parale
▪ Lazaretul de la Călăraşi:
– mai 1 584 lei 12 parale
– septembrie 220.38 piaştri
▪ Lazaretul de la Giurgiu:
– iunie 134 lei – parale

101
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1840, Dos. 119,
vol. I–IV; Dos. 120.
55
Se observă faptul că oştirea făcea deosebire între spitale şi lazarete,
ultimele fiind asemănătoare infirmeriilor de mai târziu. Datele de mai sus nu se
referă la toate spitalele ostăşeşti din Ţara Românească. Spitalul Ostăşesc de la
Craiova şi Lazaretul de la Cerneţi nu sunt cuprinse în dosarele Farmaciei Centrale.
Până la 1 octombrie 1842, Lazăr spiţerul a fost furnizorul de medicamente
cu contract al Spitalului Ostăşesc de la Craiova. La 3 octombrie, Lazăr şi-ar fi
vândut spiţeria. La acea dată, Ioan Galtz s-a oferit pentru: „teslimatisirea arătatelor
doctorii”. Acestea se precizează în Adresa nr. 1207 din 31 octombrie 1842, a
Statului Major al Oştirii către Comitetul Carantinelor, prin care se întreba dacă
numitul I. Galtz era „destoinic” pentru a pregăti medicamente, cu alte cuvinte dacă
putea să i se acorde încredere de către armată.
Cele mai uzuale medicamente din anii 1839–1840 pot fi urmărite în lista
de mai jos102:
Ammonia pura Empl. diachilon
×)
Acetum lytargiri Empl. cantaridum
Acetas ammonia Empl. mercuriale
Ac. clorhidrici Empl. vesicant
Ac. nitrici Fl. arnicae
Ac. sulfurici Fl. papaveri
Aethiops antimonii×) Fl. sambuci×)
Alcohol vini Fl. chamomilae×)
Aloe Fl. sulfuris
Aq. laurocerasi×) Farina sinapis×)
Alumen ustum Foliorum sennae
Alumen sacharatum×) Gummi amoniaca
Arcanum duplicatum Gummi gutta
Baccae juniperi Herba absinthi×)
Bals. copaiv×) Herba cicutae
Camphora×) Herba farfarae
Carbonatis sodae Herba hederae silvestris
×)
Cortex chinae Herba lichen islandicum
Cortex citri×) Herba malvae
Cremor tartar×) Herba menthae×)
Extr. graminis Herba salviae
Extr. taraxaci×) Indigo
Extr. cicutae Laudanum sydenhami
Extr. centauri Lapis infernalis×)
Extr. dulcamara×) Liquor Hoffmani×)
×)
Extr. hiosciami Lignum quassiae
Extr. liquiritiae Magnesia murias
Empl. diaforeticum Mana calabrina×)

102
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1839, Dos. 107;
1840, Dos. 115.
56
Mel rosatum Resina jalapae
Mel depuratum×) Salis amoniaci×)
Mercurium dulcis×) Salis Glauberi
Mercurium sublimat corosiv×) Semen sinapis×)
Mercurium pp. rubrum Semen cidoniarum
Ol. croton tigliae Semen lini
Ol. hiosciami×) Semen papaveri albi×)
Ol. lini Species althaeae×)
Opii puri Species emoliens×)
Oxymel scilliticum Species aperitivae
Oxymel simplex Species pro fomento
Pilularum drasticorum Spiritus Mindereri×)
Pulv. artemisiae×) Spiritus vini saponatus
Pulv. cardamomi×) Spiritus camforatus×)
Pulv. cinae×) Stipites dulcamara×)
Pulv. cinamomi×) Succi liquiritiae×)
Pulv. cubebarum×) Sulfas chinini×)
Pulv. gummi arabici×) Tartari emetici
Pulv. ipecacuanhae×) Tinct. anodina
Pulv. jallapae Tinct. mirrhae
Pulv. liquiritiae alb Tinct. cantaridum
Pulv. magnesiae oxidi Ung. album×)
Rad. althaeae×) Ung. althaeae×)
Rad. anchusae Ung. digestivum×)
Rad. bardanae×) Ung. mercuriali×)
Rad. graminis×) Ung. iodi
Rad. ononidis×) Ung. heroini
Rad. rhei chinensis×) Ung. pp. rubri
Rad. rubiae tinct. Ung. elemi
Rad. salepi contus×) Ung. lytargiri
Rad. saponariae×) Ung. ad scabies×)
Rad. sarsaparillae×) Ol. terebentinae
Rad. serpentariae Ol. petras rubr.
×)
Medicamente intrate anterior în uz.
Aproape 70 de droguri folosite în 1837 nu se mai utilizau în 1839–1840.
La Bucureşti, medicamentele erau preparate de farmacistul şef Pruzinsky, la Brăila
şi Giurgiu de ajutori de spiţeri, iar la celelalte lazarete de către medicii de la
carantină sau spiţerii din localitate. Se poate observa cât de practic era pentru
armată să aibă farmaciile sale. Oştirea era însă dependentă de piaţa locală şi de
import. În anul 1840, aprovizionarea Spitalului Ostăşesc din Bucureşti tinde să se
facă lunar, iar la celelalte spitale o dată la patru luni103.

103
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1840, Dos. 119,
vol. I–IV.
57
În lunile martie–aprilie, la Bucureşti se foloseau aproximativ 260 de
repere, dintre care o bună parte elaborate pe loc, cum ar fi: Aq. fagadenica,
Aq. vegeto-mineralis, 12 tincturi diferite, mai multe feluri de pilule, decocturi,
emulsii ş.a.
Documentele de gestiune sunt mai numeroase. Medicamentele consumate
se extrag bilunar, apoi lunar. Foile de prescripţii medicale sunt semnate de cei trei
medici ai spitalului: Vasarhely, Lucaci şi Schumacher.
În locul genericului „Dei” apare actualul „Rp.”.
Inventarele de sfârşit de an se fac cu regularitate. Se păstrează şi
inventarul farmaciei de la Spitalul Ostăşesc din Brăila, întocmit la 15 decembrie
1841. Din păcate, nici aici nu s-au inventariat mobilierul, vesela şi ustensilele.
În anii ce au urmat, aprovizionările s-au făcut mai ritmic. Cantităţile de
medicamente au crescut. Vizita domnitorului Bibescu, în 1843, a îndreptat unele
deficienţe.
Între cererile pentru completarea obiectelor spitaliceşti, uneltelor de
gospodărie ş.a. există şi o „Însemnare pentru lucrurile trebuincioase, spiţeriei
oştirii”, din care spicuim câteva materiale: sobă de fier „purtătoare”, pentru „fiertul
dohtoriilor” (în limbajul de azi am spune reşou); două putini pentru „răcitul
dohtoriilor”; pânză pentru „strecuratul dohtoriilor fierte” şi a decocturilor
Zittman104. S-au mai cerut şi instrumente de chirurgie: cautere („hiare de ars la
răni”), ace de argint, instrumente de anatomie, truse cu instrumente pentru operaţii
de hemoroizi şi fistule, pentru resturi radiculare, o trusă cu instrumente pentru
curăţatul dinţilor, tulumbe de sticlă pentru răni, o trusă pentru operaţii la ochi,
o trusă cu instrumente de amputaţie ş.a.105.
În 1847 s-a cumpărat un aparat de anestezie cu eter106, probabil printre
primele din ţară. În provincie, la 27 martie 1845, s-a încheiat un act de predare–
primire a spiţeriei Spitalului Ostăşesc din Brăila. Drogurile sunt aceleaşi cu cele de
la Bucureşti. Primitor era ajutorul de spiţer Sterie Nechifor. Numărul drogurilor era
de 258. Din extrasele de medicamente pe lunile mai–august, deducem că farmacia
avea o activitate mult redusă faţă de spitalul de la Bucureşti.
La Iaşi, farmacia Spitalului Ostăşesc rivaliza ca aspect, dotare şi
aprovizionare cu cea de la Bucureşti. În 1852, se găseau în oficină 211 droguri
diferite, în magazie 286, iar în pod 51. Din examinarea inventarelor, se observă că
majoritatea medicamentelor o formau drogurile vegetale şi preparatele galenice.
Denumirile drogurilor erau aproape identice cu cele de la Bucureşti. Bănuim că şi
preparatele ce se efectuau la receptură erau asemănătoare. Farmacia ieşeană era
dotată cu mai puţine substanţe toxice faţă de cea de la Bucureşti; medicaţia era deci
mai blândă. Privitor la calitatea drogurilor, pentru această perioadă se găsesc
informaţii privind efectuarea unui control organoleptic sumar. Uneori calitatea

104
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război Ostăşesc”, 1843, Dos. 105,
f. 188.
105
idem, f. 194.
106
Barbu G., op. cit., pag. 201.
58
drogurilor era urmărită şi de medici. De exemplu, la Iaşi, redăm părerea medicilor
care au asistat la inventarierea farmaciei, din 1852: „la cercetare, subiscăliţii au
găsit medicamentele ce au revizuit de calitate bună şi în câtimea aceea însemnată
prin listele de doctorie iscălite de dumnealor spiţerii Tirc şi Baiardi”107.
La rândul său, protomedicul C. Vârnav arată că: „n-a lipsit a face singur
azi revizia spiţeriei şi pomorcii (probabil magaziei, n.n.) de materialuri şi m-am
încredinţat de adevărul celor prin raportul arătat”108.
La sosirea lui Davila, existau câteva spiţerii militare, atât în Ţara
Românească, cât şi în Moldova, cu un nomenclator destul de larg de medicamente,
cu o bună dotare şi organizare, cu un bun mecanism de aprovizionare, simplu şi
operativ.
Cu Davila începe o nouă perioadă în farmacia militară.
În ceea ce priveşte documentele de contabilitate farmaceutică, deţinem
informaţii esenţiale. Până în 1855, documentele de gestiune sunt simple şi nu par a
fi făcute după regulamente sau instrucţiuni.
În 1855 apar, la farmacia Spitalului Ostăşesc din Bucureşti, două condici:
una de magazie şi, separat, alta pentru laboratorul galenic. Un an mai târziu apar
receptele denumite „extraordinare”, pentru tratamente urgente şi pentru bolnavi
ambulatori, iar mai târziu apar receptele pentru şcolile militare.
Din creşterea numărului anual de file ale gestiunii se pot trage concluzii
comparativ cu volumul activităţii: 278 de file în 1837, 1305 file în 1840, 563 de file
în 1845, 1236 de file în 1850, 1140 file în 1855, 2300 de file în 1859.
Din documentele ce s-au păstrat în Fondul „Farmacia Centrală Militară”,
din Arhivele Naţionale Bucureşti109, putem cunoaşte, pentru anumite perioade,
dotarea şi activitatea farmaciilor militare din provincie.
Între anii 1839–1855, farmacia Spitalului Ostăşesc din Bucureşti a
aprovizionat farmaciile spitalelor ostăşeşti din Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea,
Telega, Caracal, Râmnicu-Vâlcea, Craiova, Buzău ş.a. Aceste „spitale” erau,
de fapt, infirmerii. Este probabil ca aprovizionarea să se fi făcut continuu, dar
lipsesc documentele de arhivă.

107
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război al Moldovei”, 1852,
Dos. 608, f. 53.
108
idem, f. 55.
109
În acest Fond se găsesc câteva sute de dosare de farmacie din perioada 1837–1874.
Fondul este valoros şi unic în ţară, privitor la farmacii şi activitatea lor în perioada
respectivă.
59

Farmacia militară în perioada de


afirmare naţională (1859–1877)

Unirea Principatelor a însemnat începutul făuririi statului naţional român,


deschizând o nouă epocă în dezvoltarea istorică a poporului nostru. Începând de la
24 ianuarie 1862, în actele oficiale începe să se folosească numele de România.
Se creează un cadru larg de dezvoltare a ţării. Se încearcă obţinerea independenţei
de cale diplomatică. În Balcani se intensifică mişcarea de eliberare naţională, care
creează condiţii pentru cucerirea prin luptă armată a independenţei şi suveranităţii
ţării110.

Prima farmacie militară românească de


campanie: Floreşti–Prahova, 1859

Unirea Principatelor din 1859, act de mare însemnătate naţională, a fost


întâmpinată cu entuziasm şi în armată. Puţinii farmacişti militari, medicii şi Corpul
auxiliar sanitar au primit favorabil marele eveniment. Cea mai importantă
contribuţie a farmaciei militare româneşti a fost organizarea farmaciilor
regimentare pentru susţinerea asistenţei medicale din Tabăra militară a armatei
naţionale de la Floreşti–Prahova, în vara anului 1859.
Se cunosc scopurile politice ale concentrării armatei la Floreşti. Ordinul
de zi de înfiinţare a taberei a fost dat la 14 aprilie 1859. Efectivul militarilor s-a
ridicat la 12 000 de oameni111. Sosirea unităţilor militare în tabără s-a făcut în jurul
datei de 1 iunie. Numărul bolnavilor pe timpul celor cinci luni de tabără a fost de
2396112. Medic şef a fost dr. Carol Davila. Acesta a fost ajutat de un colectiv de
medici şi de elevii Şcolii Naţionale.
Asistenţa cu medicamente a fost asigurată de farmacistul şef Pruzinsky.
Organizarea asistenţei cu medicamente a pus probleme noi farmaciei militare.
Pregătirea de farmacie a început din vreme. La 22 aprilie, Davila a cerut
aprobare pentru confecţionarea a „6 dulapuri mari de farmacie cu despărţituri”113.

110
DAICOVICIU C. (red. resp.), Istoria României, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1960,
p. 211–225.
111
Lt. col. LOGHIN LEONIDA, Semnificaţia Unirii pentru dezvoltarea armatei naţionale,
Apărarea Patriei, Bucureşti, 1966, nr. 2(5784), p. 1–3.
112
Mediculu Romănu, 1860, nr. 3, pag. 17.
113
Raportul nr. 190 din 22 aprilie 1859. Este prima farmacie de campanie, cap de tradiţie
în România.
60
După câteva zile, a început confecţionarea lor sub supravegherea directă a lui
Pruzinsky. Farmacistul şef a cerut aprobare şi fonduri pentru cumpărarea
ustensilelor de lucru şi a medicamentelor. Ustensilele de farmacie au costat
3494 lei şi 10 parale, iar instrumentele chirurgicale 6093 lei şi 14 parale. Aceste
sume sunt relativ mici faţă de alte cheltuieli ocazionate de organizarea taberei.
Numai cele 200 de paturi aduse din Anglia au costat 18 000 lei. Dar cheltuielile
farmaciei vor creşte destul de mult până la sfârşitul anului. Pentru Tabără se face şi
o aprovizionare, prin licitaţie, a pansamentelor şi suspensoarelor.
Pruzinsky lasă farmacia Spitalului Ostăşesc din Bucureşti în grija
ajutorului său Gaudi şi se ocupă numai cu organizarea farmaciilor regimentare.
Prototipul primei farmacii portative este gata la 4 iunie. Pruzinsky completează cu
medicamente şi ustensile şi celelalte farmacii portative. Materialele au fost aduse
de la Viena.
Primele trei farmacii au fost terminate la 20 iunie. Pruzinsky le-a
transportat imediat în tabără. La Bucureşti, de acum înainte rapoartele farmaciei
către conducerea oştirii vor fi semnate de farmacistul secundar Gaudi. Cu cele trei
farmacii portative, Pruzinsky a organizat o singură farmacie stabilă a taberei.
Celelalte trei farmacii portative au fost gata la 28 iunie şi au fost aduse, de
asemenea, în tabără.
Până la organizarea spitalului din Tabără, ostaşii bolnavi fuseseră internaţi
la Spitalul Ostăşesc de la Ploieşti. Acolo, medicamentele erau preparate în farmacia
lui Baitler, care oferise o reducere a preţurilor cu 50% faţă de taxă. Reducerea este
maximă, ne mai întâlnită până atunci, semn că şi farmaciştii civili au înţeles să
acorde sprijin Unirii.
Primele recepte au fost executate la 1 iunie114. Internări la Ploieşti s-au
făcut până la 29 iunie după care s-au sistat; dar, spitalul de acolo a continuat să
trateze bolnavii internaţi încă două săptămâni.
Spitalul ostăşesc al Taberei a fost organizat în trei barăci a câte 150 de
paturi. Spitalul a fost organizat de patru secţii, pentru fiecare înfiinţându-se câte o
condică de medicamente115. Concomitent, a început să funcţioneze şi farmacia.
Prima ordonanţă medicală a fost executată de Pruzinsky la 23 iunie 1859116.
Toate cele şase farmacii portative au fost grupate şi au funcţionat sub
denumirea de „Farmacia militară”. „Dulapurile” farmaciilor portative aveau
compartimente şi locaşuri, diferite ca formă şi mărime, astfel încât fiecare sticlă
„se băga după trebuinţă”117.
Farmacia Taberei dispunea de 191 de droguri (medicamente), din care
majoritatea o formau cele vegetale118. Foarte interesant este faptul că denumirile
medicamentelor din tabără, scrise în limba latină, sunt mult asemănătoare cu

114
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1859, Dos. 537, f. 30.
115
idem, Dos. 533–536.
116
idem, Dos. 533, 138 f.
117
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1859, Dos. 495, f. 90.
118
idem, Dos. 538, f. 1–11.
61
actuala denumire comună internaţională (DCI) a medicamentelor. Medicamentele
folosite le vom găsi şi în prima Farmacopee Română.
Calitatea medicamentelor a stat în atenţia lui Pruzinsky. Dăm un singur
exemplu: cu ocazia recepţiei unor medicamente trimise de la Bucureşti şi primite la
18 august, în raportul cu numărul 16 din ziua următoare, face menţiunea: „iar după
cvalitatea medicamentelor s-a găsit emplastru diachilon şi ungventum altheae
proaste, nelucrate bine”119. Controlul era ca şi mai înainte, organoleptic.
Dotarea cu ustensile de lucru, deşi redusă, era satisfăcătoare. În farmacie
existau cumpene de uncii şi grani, cutii cu greutăţi farmaceutice sau dramuri,
spatule de fier, mojare de alamă şi serpentin, tulumbe de sticlă şi de cositor pentru
„injecţii”, adică pentru spălături uretrale şi pentru răni.
În timpul funcţionării Taberei, farmacia a făcut mai multe aprovizionări,
dar de mică importanţă. Principala sursă de aprovizionare a fost Spitalul Ostăşesc
din Bucureşti. La 19 iulie, spre exemplu, s-au cerut 10 ocale de scamă ş.a.
Medicaţia din Tabără a fost asemănătoare cu cea de la Spitalul de la
Mihai Vodă, iar formele farmaceutice numeroase. S-au executat: decocturi simple
şi compuse, infuzii, linimente, ape medicamentoase, pilule, soluţii, spirturi, mixturi,
emulsii, pulberi simple şi compuse, unguente ş.a. Medicaţia a fost activă, variată şi
destul de complexă faţă de posibilităţile farmaciei de campanie.
În „Condica de socoteala medicamentelor din Tabăra Floreşti” au fost
cuprinse 191 de droguri şi 60 de obiecte de inventar. În „scăderi” s-au trecut 139 de
medicamente şi 19 materiale consumabile (ceară roşie, condeie, pene de gâscă,
lumânări etc.). Drogurile consumate pentru prepararea medicamentelor au fost
următoarele (s-au păstrat denumirile exacte, înscrise în manuscrisul original):
Acetas amoniae solut. conc. Axungia porci
Acetas plumbi. solut. Bals. copaivae
Acetas potassae Bicarbonat sodae
Acidum citrici Camphorae rasae
Acidum Halleri Calomellanos
Acidum phosphoricum Carbonas lixiviae
Acidum nitricum conc. Carbonas sodae
Acidum sulfuricum dilut. Ceratum galeni
Acidum tartari Cortex chinae
Acetum aromaticum Carbonas ferri
Alcohol vini Cortex querqus
Alumen ustum Colodium
Amonia pura liquida Cretae alba
Amygdales dulces Creosoti
Amylum purum Cremor tartari
Aether sulfuris Chrom gelb
Aqua destilata Chloroformi
Aqua laurocerasi Chloratis calcis

119
idem, Dos. 532, f. 57.
62
Empl. Diachilon Oleum terebenthinae
Empl. cicutae Opodeldoc
Empl. mercurialis Pillulae Andersoni
Empl. glutinosum Pillulae corrosivi
Empl. chinicum Tinctura anticholerinae
Empl. vesicans Pillulae protojodureti hydrarg.
Cera alba Pillulae valleti
Cera flava Pulv. aluminis
Extr. absynthii Pulv. arabici gummi
Extr. belladonnae Pulv. coracis
Extr. ratanhiae Pulv. carbonum
Extr. taraxaci Pulv. cerrussae
Extr. opii Pulv. chinae
Farina sinapis Pulv. cubebarum
Farina lini Pulv. contra tuseim
Folia aurantiorum Pulv. Doweri
Folia digitalis Pulv. ipecacuanhae
Folia salviae Pulv. jalappae
Fructus tamarindorum Pulv. rhei chinensis
Hidrochloras morphi Pulv. nitri
Flores arnicae Pulvis salis amoniaci
Fl. chamomilae Pulv. scillae compositus
Fl. sambuci Pulv. sulfuric aurantii antimonii
Fl. verbasci Saponis communis
Fl. sulfuris Rad. altheae
Fl. tiliae Rad. colombo
Herba absynthi Rad. ipecacuanhae
Herba menthae Rad. graminis
Herba theae Rad. ononidis
Kali hydrojodinii Rad. rhei chinensis
Lapis infernalis Rad. ratanhiae
Linimentum volatile Rad. salepi
Magnesia ustae Rad. valerianae
Mercuris corrosivus Sacchari albi
Mercuris precipitatus ruber Sacchari saturni
Nitras argenti crystallisati Salis amari
Nitras bismuthi Semen lini
Nitrum purum Specia amaricantes
Oleum amigdalarum Species pectorales
Oleum hyosciami Specia pro fomento
Oleum menthae Spiritus camphorae
Oleum olivarum Spiritus saponis
Oleum lini Stipites dulcamara
Oleum ricini Succus liquritiae
63
Sulfas chininae Ungventum altheae
Sulfas cupri Ung. Basiliconis
Sulfas zinci Ung. cerussae
Sulfur aurant antimonii Ung. lythargirii
Tartari emetici Ung. hydrargirii cinerei
Tinctura arnicae Ung. rubri (sic !)
Tinctura cinamomi Ung. ab scabies
Tinctura jodinae Ung. simplex
Tinctura opii simplex Ung. populeum
Tinctura opii crocata Lipitori
Tinctura rhei spirituoasa
În două luni s-au consumat 310 lipitori120. Se pot aduce critici medicaţiei
de atunci, al cărei punct slab a fost consumul foarte mare de sare amară (aprox. 110
kg), ceea ce înseamnă o doză pentru fiecare bolnav. S-a abuzat de Farina Lini,
Extractum Opii şi Stipites Dulcamara. Cu privire la preţul medicamentelor, se
constată că preparatele farmacistului Baitler au costat 30 parale în iunie 1859, iar o
lună mai târziu 27 de parale, pentru un om şi o zi de spitalizare121. La farmacia
militară costul medicamentelor a fost de 13.1 parale122, raportul fiind net în
favoarea armatei. Dacă se ţine seama de leafa farmacistului militar şi de faptul că
farmacistul Baitler plătea impozite pentru stat, costurile medicamentelor au fost
apropiate. Armata avea însă avantajul unei farmacii permanent la dispoziţia sa.
Cele mai scumpe medicamente, în ordinea descrescătoare a preţurilor (în lei), au
fost: argint nitric (480), mosc (400), Alcohol vini (400), Cera citrina (360), Fructus
tamaridorum (300), Amygdales dulces (300), Sacchari albi (262), Salis amari
(200). Cheltuielile pentru medicamentele Taberei de la Floreşti, inclusiv decontul
de la farmacia lui Baitler, au totalizat 24 124 lei şi 4 parale (1 leu = 40 parale).
În cele ce urmează este prezentat, în detaliu, tabloul acestor cheltuieli123:
Raportul Motivarea Lei Parale
Înfiinţarea farmaciilor regimentare 3 489 09
Pentru dulapuri, obiecte, producte 4 516 35
660/1859
194 10
Obiecte şi producte farmaceutice 446 –
167/1860 667 20
168/1860 Medicamente şi cheltuieli extraordinare 12 279 02
420/1859 Lipitori, 300 buc. 90 –
460/1859 Decont medicamente Baitler 1 526 08
11/1860 Medicamente 1 000 –
Total 24 109 04

120
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1859, Dos. 532,
f. 30–31.
121
idem, f. 5.
122
idem, f. 14.
123
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1861,
Dos. 494, f. 77.
64
Decontările au fost făcute în anul 1860, iar documentele depuse în dosarul
de gestiune al anului 1861.
Către sfârşitul lunii august 1859, s-a dat ordin de încetare a manevrelor şi
trimiterea unităţilor în garnizoanele lor. În primele zile ale lunii septembrie,
Spitalul Ostăşesc al Taberei a fost desfiinţat. Farmacia şi-a încheiat activitatea.
Farmaciile portative au fost strânse şi transportate la Bucureşti.
Farmacia Taberei de la Floreşti constituie prima experienţă românească de
campanie. Farmaciile portative au fost confecţionate după un model original,
timpul nepermiţând consultarea unor modele din străinătate. Modelul românesc a
fost concepţia farmacistului şef Pruzinsky, iar inventarul alcătuit după medicaţia
curentă din Spitalul Ostăşesc de la Bucureşti. În toamnă, drogurile neutilizate au
fost scoase din inventare, iar farmaciile portabile depuse la păstrare.
În anii ce au urmat, aceste farmacii portative, reparate şi completate, au
fost folosite în marşuri, taberi, la carantine şi în alte misiuni, oriunde a fost nevoie
de o asigurare cu medicamente a efectivelor.
Prima farmacie de campanie a deschis drum unei frumoase tradiţii în
armata română. Farmacistul şef Pruzinsky, farmacistul secundar Gaudi şi elevii
Şcolii Naţionale de Farmacie au răspuns cu pricepere şi devotament nevoilor
farmaceutice ale oştirii.
Experienţa primei farmacii de câmp va fi îmbogăţită cu ocazia taberelor
ce se vor succeda aproape anual până la începutul campaniei glorioase din anii
1877–1878.

Evoluţia farmaciei militare şi a nomenclatorului


de medicamente în perioada 1859–1877

La începutul anului de mare rezonanţă istorică 1859, farmaciile ostăşeşti


din spitale îşi desfăşurau activitatea în condiţii normale.
La 22 februarie 1859, în Spitalul Ostăşesc de la Mihai Vodă erau internaţi
189 de ostaşi. Spitalul funcţiona cu trei secţii. Din cererea, datată 2 aprilie 1859,
a doua în ordine cronologică de la începutul anului, rezultă că medicamentele
importate erau preponderente faţă de cele de pe piaţa internă. Gaudi a mai solicitat
fonduri pentru mobilierul magaziei, pivniţei şi podului, ambalaje din sticlă „pentru
buna păstrare a medicamentelor” ş.a.124.
Activitatea la farmacia spitalului era în creştere. Cei doi farmacişti erau
preocupaţi de prepararea medicamentelor, de probleme de învăţământ şi
aprovizionare, când la începutul lunii aprilie s-a anunţat sarcina organizării
farmaciilor portative.
După deplasarea efectivelor la Floreşti, activitatea în spital s-a redus.
Gaudi, rămas la Bucureşti, asigura spitalul unde se internau numai bolnavii din
subunităţile de pază şi evacuaţii din provincie. Totodată, se preocupa şi de

124
ibidem.
65
aprovizionarea farmaciei din Tabără. Odată cu venirea toamnei şi desfiinţarea
Taberei, activitatea la Bucureşti a revenit la normal.
Încă de pe vremea Taberei, Gaudi întocmise un tabel cu medicamentele
necesare pentru nevoile farmaciei până la sfârşitul anului. Tabelul a fost trimis în
Tabără, la farmacistul şef Pruzinsky „spre a hotărî”. Este un semn al disciplinei
care domnea în farmacia militară. Aşa s-a realizat a treia aprovizionare a spitalului.
Anul 1859 a mai fost marcat de un eveniment important: Spitalul Ostăşesc
de la Mihai Vodă a primit denumirea de „Spitalul Militar Central”. Noua
construcţie era una dintre cele mai moderne şi mai impunătoare clădiri ale
Capitalei125.
În localul nou a fost transportat vechiul mobilier, pentru ca apoi să se
îmbogăţească şi să se înfrumuseţeze. Farmacia militară s-a mutat aici în 1860126.
În 1860, Serviciile sanitare militare ale Principatelor Unite se unifică în
mod real, sub conducerea lui Carol Davila. Centralizarea a impus măsuri şi în
domeniul prescrierii medicamentelor, comune pentru toate farmaciile, măsuri ce se
vor respecta ani de-a rândul.
Conform Regulamentului din decembrie, Davila cerea să nu se prescrie
nici un medicament inutil. Medicamentele trebuiau să fie prescrise numai pentru
24 ore127. Astfel, se luau măsuri pentru evitarea risipei. Din situaţia înaintată sub
semnătura lui Gaudi, aflăm că, pentru cele 9367 zile de spitalizare din luna
decembrie 1860, s-au consumat medicamente în valoare de 2 656.10 lei, adică 11
parale şi 1/3 de om, pe zi128. Cheltuielile pentru medicamente, pe întreg anul 1860,
s-au ridicat la suma de 52 005 lei şi 33 parale129. Faţă de alocaţia de 6 parale pe zi,
din 1831, costul medicaţiei era acum dublu. Suma totală pe an reprezintă ceva mai
mult decât alocaţia bănească pentru toate spitalele ostăşeşti din Ţara Românească,
prevăzută pe 6 ani. Poate că acesta a fost motivul economiilor cerute de Davila prin
regulament.
La sfârşitul anului 1860, doctorul Cihac, de la Iaşi, cerea să se înfiinţeze
două noi farmacii în Moldova, precum şi două posturi de ajutor de farmacist130.
Mai adăuga apoi cinci posturi de „laboranţi farmacieri”, câte unul la Galaţi şi la
noile farmacii, iar ceilalţi doi la farmacia Spitalului Militar din Iaşi131. Cihac spera

125
După o stampă din timpul domnitorului Cuza, reprodusă în lucrarea: GIURESCU C. C.,
GIURESCU D. C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,
Ed. Albatros, Bucureşti, 1971, pag. 544.
126
DRAGOMIR ŞT., Din istoricul farmaciei militare în România, Revista Sanitară Militară,
Bucureşti, 1937, nr. 3, pag. 285.
127
BARBU G., op. cit., pag. 170.
128
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1861,
Dos. 519, f. 18–20.
129
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1861, Dos. 587, f. 24.
130
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1860,
Dos. 1, f. 93.
131
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război al Moldovei”, 1860,
Dos. 496, f. 73.
66
să obţină, astfel, de la Davila, ceea ce nu reuşise prin bugetul mai redus al
Moldovei, înainte de Unire.
În 1861, Spitalul Militar Central îngrijea 400 de bolnavi pe zi. Nevoile de
medicamente au impus dublarea bugetului farmaciei, respectiv de la 8 600 lei în
1860, la 19 466 lei. Creşterea bugetului secondează mărirea numărului bolnavilor şi
nu se referă la întreaga farmacie militară din Principatele Unite.
În Moldova se obişnuia ca medicamentele să se distribuie gratuit ofiţerilor
şi gradelor inferioare. Acelaşi Cihac întreabă dacă este permis a fi distribuite şi în
continuare. Probabil că s-a adoptat sistemul de la Bucureşti, unde nu se asigurau
medicamente gratuit, întrucât Regulamentul din 1860 nu prevedea nimic în acest
sens.
Din examinarea listei de materiale care se cumpărau de pe piaţa locală,
constatăm cât de mult crescuseră nevoile; astfel, se apreciau ca necesare: 250 ocale
de untdelemn, 306 kg de zahăr, 200 kg de untură de porc (Axungia), 250 kg de spirt
„tare”, 150 ocale de migdale ş.a.132, şi acestea doar la o singură aprovizionare !.
Materialele intrau în elaborări şi atrăgeau după sine şi extinderea laboratorului
galenic. Odată cu celelalte materiale, s-au mai cerut: hârtie de filtru, etichete şi
hârtie pentru tipărit etichete, borcane de pământ ş.a.
În acel an, la sursele de aprovizionare se adaugă încă una, Marsilia.
Se pare că piaţa franceză, de care Principatele Unite erau legate pe drumul maritim,
oferea preţuri avantajoase la unele medicamente. Între cele 22 de droguri
comandate în Franţa, întâlnim: argint nitric, Arrow root, balsam de Peru, sulfat de
chinină, cloroform, kaliu iodat, opiu, amoniu carbonic ş.a.133.
Baza de aprovizionare a celor mai multe medicamente a rămas însă tot
Viena, de unde s-au solicitat 83 de droguri tradiţionale134.
În aceşti ani, Pruzinsky s-a preocupat şi de gospodărirea farmaciei. Mai
întâi a procurat mobilier pentru elevii farmacişti135. Apoi a cerut fonduri pentru
plata lăcătuşului care confecţionase: „lucrurile din fier ce le-a făcut pentru trebuinţa
laboratorului la spitalul cel nou”136 şi pentru cheltuielile de tâmplărie137.
Farmacistul şef face dese referiri despre dotarea laboratorului138, despre
cositorirea vaselor de aramă şi alte lucrări. Pentru văruirea localului, textul suna
astfel: „Localitatea (spaţiul, n.n.) farmaciei oştirii şi laboratorului (se exprimă ca
pentru două servicii deosebite, n.n.) fiindcă prea s-au înnegrit şi s-a(u) afumat, este
neapărat nevoie a se spoi, cum şi a se meremetisi la laboratoriu cotloanele”139.
Preocuparea lui Pruzinsky pentru o mai bună depozitare şi conservare a

132
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1861, Dos. 587, f. 37.
133
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1861, Dos. 519, f. 66.
134
idem, f. 67–82.
135
Bănuim că este vorba de mese şi scaune, întrucât documentul nu oferă alte amănunte;
idem, 1861, Dos. 587, f. 2.
136
Ce fel de lucruri din fier să se fi confecţionat nu am putut afla; idem, f. 4.
137
idem, f. 8.
138
idem, f. 10, 12 ş.a.
139
idem, f. 12.
67
materialelor rezultă din cererea a 200 lei pentru manoperă şi materiale: „pentru
a inciza” (a închide, a delimita, n.n.) cu scânduri locul gol de sub scara spirală…
la (intrarea) pe lângă farmacie, pentru ţinerea unor obiecte care trebuie a se
conserva la loc răcorit şi umbros”140. Şi din nou repară farmaciile regimentare141.
De la 7 aprilie 1861 ne-a rămas un document interesant asupra medicaţiei
cerute pentru spitalele militare din Moldova, din care rezultă nu numai
perfecţionarea unor denumiri de medicamente, dar şi exigenţa privind calitatea
acestora. Iată integral, lista materialelor cerute142 (s-au păstrat aici denumirile strict
originale):
Acetas plumbicus acidulus crist. Radix astragali
Acidum citricum cristallisatum Radix ipecacuanhae
Acidum tartaricum Radix sarsaparillae Honduras scissa
Aqua laurocerasi Sapo venetus in tabulis
Atropinum cristallisatum purum Secale cornutum sine erore
Bicarbonas natricus anglicanum Spermacetum recens
Butyrum cacao recens Spiritus nitrico aethereus
Cinabaris preparata Sulfas chinini gallici purissime
Cortex cassiae lignae Signaturae diversae excharta alba e
Cortex chinae regiae flavae flava inscripte sint “Pharmacia Oastei”,
Creta coloniensis scissa Iaşi, Galaţi etc.
Ferrum lacticum purum Scatulae ligni diversae qualitate
Ferrum sesquichloratum cristallisatum Vitra virida ad. drahmas duas, schock
Folia Digitalis purpureae Vitra virida ad. unciam semis
Folia Sennae alexandrina fragment. Vitra virida ad. unciam unam
Fructus tamarindorum recens Vitra virida ad. uncias duas
Gummi arabicum electum Vitra virida ad. uncias tres
Gummi laccae in tabulis Vitra virida ad. uncias quatros
Manna calabrina Vitra virida ad. uncias sex
Natrum carbonicum acidulatum crist. Vitra virida ad. uncias octo
Ol. amigdalarum dulcium recens pressum Vitra virida ad. uncias decim
Ol. anisi seminis vulg. recens pressum Vitra virida ad. uncias duodecim
Ol. jecoris asseli Vitra virida ad. uncias octodecim
Ol. lini sem. recens pressum Vitra virida ad. libras duas
Ol. olivarum secunda calit. Vitra virida ad. libras duas et semis
Radix arnicae Vitra virida ad. libras tres
De remarcat că în repetate rânduri se cer medicamente proaspete (recens).
Este interesant modul cum Pruzinsky îşi exercita funcţia de şef al întregii farmacii
militare. După primirea cererii de medicamente de la Iaşi, a observat exagerări
făcute la unele droguri şi, fără să lezeze susceptibilitatea farmacistului şef Grelman,

140
idem, f. 14.
141
idem, f. 20.
142
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1861,
Dos. 519, f. 100.
68
a solicitat, printr-un ordin semnat de Davila, inventarul farmaciei militare de la Iaşi.
A comparat apoi cantităţile existente cu cele cerute şi printr-un raport adresat
medicului inspector Davila, a arătat că la unele droguri exista o rezervă pentru unul
sau mai mulţi ani. A redus apoi lista de medicamente cerute şi a prelucrat-o pe
sursele de aprovizionare. A cerut apoi suma necesară în vederea aprovizionării
medicamentelor de la Marsilia şi Viena, ţinând seama că trebuie să sosească înainte
de lăsarea gerului, pentru a preîntâmpina greutăţile de navigaţie143.
Despre modul cum înţelegeau unii farmacişti particulari să deservească
oştirea, putem da un exemplu edificator legat de numele spiţerului Ioan Iablonschi.
În înţelegere cu medicul spitalului de la o carantină de tipul cel mai mic, în 1860,
a distribuit pe timp de un an şi jumătate medicamente în valoare de 25 158 lei.
Suma era mai mare decât cea cheltuită pentru Tabăra militară de la Floreşti şi
aproape egală cu cea de la Spitalul Militar Central. Oştirea a sesizat încărcarea
contului încă din primele şapte luni ale anului 1861, când s-au decontat primii
16 000 lei144 şi a cerut limitarea cheltuielilor.
O situaţie tot atât de „cinstită” în asigurarea cu medicamente s-a semnalat
şi la Ploieşti. Încărcarea contului a fost sesizată de către farmaciştii C. C. Hepites şi
Fr. Pruzinsky145.
Armata trebuia să pună capăt acestei practici şi de aceea a urgentat
organizarea şi trimiterea de farmacii portative la toate unităţile, pentru a întrerupe
relaţiile cu farmaciştii civili. Farmacii mici portative s-au distribuit la numeroase
unităţi militare izolate, precum şi la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie,
la Şcoala militară din Bucureşti, la Corpul de pompieri, la Comanda de meseriaşi,
la Regimentele II, V, VII Infanterie, la regimentele de cavalerie, artilerie, la
Compania sanitară, la Muzeu, la regimentele şi detaşamentele plecate în marşuri şi
misiuni. Astfel, bugetul ţării a fost scutit de numeroase cheltuieli. Prin aceasta, s-a
dovedit din nou ataşamentul lui Fr. Pruzinsky faţă de interesele naţionale.
De asemenea, îndreptăţeşte şi eforturile lui Davila de a pregăti cadre naţionale în
spiritul cinstei şi ataşamentului faţă de armată, faţă de ţară.
Grija privind încadrarea cheltuielilor în buget, organizarea a numeroase
farmacii portative care plecau şi se înapoiau la farmacia militară, creşterea
activităţii la farmacia Spitalului Militar Central, verificarea conturilor în relaţiile cu
numeroşi farmacişti civili, asigurarea unităţilor militare din capitală şi împrejurimi
cu medicamente, impuneau mărirea numărului de farmacişti militari în oştire.
În 1861, farmacia Spitalului Ostăşesc din Galaţi era destul de mică146.
Nomenclatorul de medicamente cuprindea ceva peste 100 de droguri, dintre care
cele mai uzuale erau: morfina, opiul, extractul de hiosciam, eterul, camfora, iodul,
sublimatul corosiv, bismutul subnitric, tincturile de opiu, digitală, cantaridă ş.a.,

143
idem, f. 275–277, 283.
144
idem, f. 294.
145
idem, f. 335.
146
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1861,
Dos. 518, f. 24.
69
precum şi nelipsitele sarea amară şi uleiul de ricin. Toate erau conforme cu
farmacopeile timpului.
După o perioadă de lucru, cantităţile din magazie ajung la jumătate şi
obligă pe farmacist să ceară aprovizionarea a 70 de droguri, ustensile şi ambalaje
diferite. Scrisul latin îngrijit, modul ordonat al lucrărilor de gestiune, denotă
calităţile lui Ludovic Fraind, care semnează „farmacier subleitenant”, grad
neprevăzut în regulament. Pe baza inventarelor întocmite de farmacistul şef
Pruzinsky, încercăm să reconstituim aspectul unei farmacii portative regimentare,
aşa cum a fost confecţionată în 1859, cu modificările aduse până la 17 august 1861,
dată de la care ne-a rămas un inventar.
Farmacia se compunea din două lăzi, în care erau introduse aşa-numitele
dulapuri de farmacie, probabil nişte stelaje sau etajere. În dulapul A, pe un raft, se
găseau şapte sticle pătrate de o libră şi nouă uncii (circa 700–800 ml), pentru apă
distilată, alcool, Acetum aromaticum, Acetum vini, liniment, Ol. Olivarum şi
Ol. Ricini. Pe al doilea raft, situat deasupra, se aflau 11 sticle pătrate de 8 uncii
(aprox. 280 ml), conţinând medicamente uzuale printre care: amoniu acetic,
amoniac soluţie, Aqua Laurocerasi, Tinctura Rhei, Tinctura Opii crocata, Tinctura
Anticholerina ş.a. Pe cel de-al treilea raft se aliniau 22 de borcane mici, rotunde,
cu: morfină, calomel, argint nitric, sublimat corosiv, pilule diferite, pulbere de
digitală, sulfat de cupru ş.a. În spatele dulapului erau cutii de tablă, conţinând
15 medicamente, printre care: camfora, magnezia calcinată, unguente, extracte.
Tot în spate se afla „lădiţa de jos” (probabil un sertar), cu 14 medicamente şi
ustensile.
Dulapul B cuprindea 41 de droguri, împachetate în pungi, într-un
compartiment destul de încăpător. Aici se găseau: amidon, migdale, bicarbonat de
sodiu, emplastre, Farina sinapis, flori de muşeţel, flori de soc, frunze de digitală,
de mentă, gumă arabică, Radix graminis, Radix Liquiritiae, Radix Gentianae, unele
specii vegetale, sare amară şi aproximativ trei kg de zahăr. În aşa-zisele „cutii de
sus”, se găseau câteva medicamente, ustensile mici, briceag, condeie ş.a., iar în
„cutiile de jos” ustensile ca: lampă de spirt, tigăi (capsule de aramă cu coadă),
menzuri, foarfece, dopuri, sfoară, chibrituri ş.a.
Ustensilele de lucru sunt acelaşi ca în dotarea originală din 1859:
cumpene de mână, mojare, spatule, linguriţe, cutii cu ponderi, măsuri de tablă
pentru volume, rechizite ş.a. Valoarea întregii farmacii regimentare era de 1309 lei
şi 21 de parale147.
În această perioadă, farmaciile regimentare portative erau deservite mai
ales de subfarmaciştii studenţi. Dar nu toate farmaciile erau de tipul celor folosite
în Tabăra de la Floreşti. Inventarul farmaciilor portative diferea de la o unitate la
alta. Medicamentele erau dozate şi divizate în pachete de hârtie. La farmacia
portativă se putea efectua şi o receptură simplă, cântăriri şi preparări de infuzii,
decocţii, amestecuri, soluţii. Formulele ce alcătuiau prescripţiile se asemănau cu
cele din spital, dar erau dintre cele mai simple.

147
idem, Dos. 519, f. 237, 265, 332, 379.
70
Iată câteva prescripţii întâlnite la una din farmaciile portative, trimisă la
Băile Călimăneşti, extrase din „Ordinatis diei 27 iulie 1861”:
Rp. Pulvis aerophores 4 buc. (doze)
Rp. Acet aromat 2 uncii (aprox. 70 g)
Rp. Acid Halleri 1 scrupul (aprox. 1.50 g)
Sachar alb 1 uncie (aprox. 34 g)
Aquae 1 libra (420 g)
Rp. Pulvis c. tussim Nr. 6 (doze)
Rp. Salis amaris 2 uncii (aprox. 70 g)
Rp. Spiritus vini (pentru maşina spiţeriei) 2 uncii (aprox. 70 g)
Medicamentele de mai sus erau în marea lor majoritate gata preparate şi
simplu de administrat. Faţă de posibilităţile reduse ale farmaciei portative,
presupunem că Acidum Halleri era măsurat în picături. La înapoiere,
medicamentele consumate se justificau la farmacia militară prin condicile de
prescripţii medicale zilnice.
În 1862, farmaciile portative au fost folosite astfel:
Data Unitatea
Locul deplasării Farmacia repartizată Primitori
[anul 1862] militară
Farmacia Subfarmacist
17 aprilie Btl. 1 Geniu Fântâna Satului
regimentară nr. I G. Drăgulănescu
Medicamente şi obiecte, Subfarmacist
25 aprilie Reg. 5 Galaţi
21 de sortimente Călugăreanu
Medicamente, Subfarmacist
2 iunie ? Băile Olăneşti
76 sortimente Poppu
Elevii Şcolii de Rm. Vâlcea, Medicamente, Medic btl. cls. I
2 iulie
Farmacie la herborizaţie 35 de sortimente Al. Vlădescu
Farmacia Subfarmacist
Reg. 2 Linie Craiova
regimentară nr. IV Dumitrescu
Farmacie portativă Subchirurg
13 august ? Ocnele Mari
model francez Rădulescu
Subchirurg
? Turnu Măgurele idem
Papadopol
Escadronul Subfarmacist
17 august ? idem şi alte medicamente
4 Lăncieri T. Hepites
Escadronul Medic btl. cls. I
18 august Craiova idem
1 Lăncieri Al. Vlădescu
Reg. de Medic btl. cls. II
29 august Buzău Medicamente
Cavalerie Manolescu
Compania de Medic btl. cls. (?)
? septembrie Iaşi–Bucureşti ?
Meseriaşi Ghisulescu
Medicamente,
Inspector
16 septembrie ? 17 sortimente pentru ?
Serviciul Sanitar
trusa personală
Bateria de Farmacie portativă model Subchirurg
20 septembrie Buzău
Artilerie francez Al. Ionescu
Medicamente, Subfarmacist
27 octombrie Btl. 1 Geniu Fântâna Satului
39 de sortimente G. Drăgulănescu
Farmacia regimentară
Subfarmacist
3 decembrie ? ? nr. V şi o farmacie
G. Drăgulănescu
portativă model francez
71
Aceste distribuţii s-au făcut pe baza unor documente de predare–primire,
neuniformizate, sub semnătură148.
Oştirea a folosit şi o farmacie portativă de provenienţă franceză, destinată
pentru infirmerii şi mânuită de medici sau subchirurgi. Cu toată ascendenţa ce o
prezenta această farmacie de circulaţie mai largă, europeană, farmaciştii români au
completat-o cu ustensile (cumpene de mână, cutii cu dramuri, măsuri de alamă) şi
câteva medicamente (Tinctura Antichlolerina, Liquor Hoffmanni, pulberi compuse
ş.a.). Astfel, s-a format o a doua farmacie portativă românească, mult mai mică
decât farmacia regimentară model 1859 şi destinată efectivelor militare ce se
deplasau în marşuri şi misiuni de scurtă durată. Fiind uşoară de mânuit şi de
transportat, această mică farmacie s-a aprovizionat în număr mare.
Pentru a uşura predarea–primirea şi evidenţa, inventarul a fost multiplicat
prin litografiere, devenind astfel primul de acest gen din armata noastră, purtând
numele general de „Inventar de complet”.
Farmaciile portative, pregătite cu atâta meticulozitate de Pruzinsky şi
elevii săi, după folosire reveneau la Bucureşti, deseori într-o stare deplorabilă,
cu sticle sparte şi ustensile pierdute sau deteriorate, pagube explicabile prin
transportul din vremea aceea149, pe drumuri proaste şi în căruţe.
Numărul mare de spitale militare ce funcţionau în 1862, la Bucureşti, Iaşi,
Craiova, Galaţi, Brăila, Ploieşti, Giurgiu, Telega, Ocnele Mari150 etc., a impus
necesitatea elaborării unui Regulament privind administraţia şi contabilitatea
spitalului151. Prevederile pentru Serviciul farmaciei sunt puţine şi se pierd în text.
Totuşi, se deschide drum reglementării aprovizionărilor într-un mod mai
sistematizat. Articolul 7 menţionează că aprovizionările cu medicamente, obiecte
(instrumente sau ustensile, n.n.) şi mobilier se fac după ordinul ministerului şi în
funcţie de cererile anuale făcute la 1 octombrie al fiecărui an. Astfel, reglementarea
întocmirii planului anual de aprovizionare îşi are obârşia încă din anul 1862.
Prin acest regulament, se prevedea ca materialele de pansament să se
aprovizioneze din târguri, de pe piaţă, deoarece ele nu se aprovizionau centralizat
în economia de atunci.
Partea cea mai lăudabilă a Regulamentului a fost obligativitatea
inventarierii materialelor la sfârşitul fiecărui an. Din documentele de acest fel
rămase, ne putem da seama de nomenclatorul medicamentelor folosite, cât şi de
schimbările produse de-a lungul timpului. Tot prin acest regulament s-a precizat,
pentru prima oară în Serviciul Sanitar, încadrarea materialelor în patru categorii:
„1 – noi, 2 – bune, 3 – de reparat, 4 – de neîntrebuinţat”. Cu intermitenţe şi mici
modificări, evidenţa pe stări calitative ale materialelor s-a păstrat până acum.
Regulamentul sus-amintit reprezintă o nouă etapă de organizare şi
modernizare a serviciului interior în spitalele militare.

148
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1862, Dos. 423.
149
idem, f. 175.
150
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1863, nr. 36, pag. 612.
151
Regulamentul asupra administraţiei şi contabilităţii spitalului, Bucureşti, 1862, pag. 38.
72
În lipsa unui regulament propriu, farmacia militară a beneficiat de alte
acte oficiale stabilite pe oştire, cum ar fi cele privitoare la expedierile de materiale.
Materialele erau pregătite în virtutea unui ordin, împachetate şi sigilate („plombate
cu marca magaziei”) şi apoi trimise la destinaţie. Se întocmea un proces verbal în
mai multe exemplare, din care unul se introducea în colet, altul se expedia
ministerului, iar alte două, prin corespondenţă, se trimiteau unităţii primitoare.
După sosirea materialelor, una din aceste cópii, semnată de primire, împreună cu
recipisa contabilă, se trimitea expeditorului. Deşi cam greoi, acest procedeu s-a
aplicat multă vreme, cu evidente economii.
Încadrarea cu farmacişti a unităţilor militare s-a făcut pentru prima oară în
1863. Astfel, şapte regimente de linie, regimentul de artilerie, trei regimente de
lăncieri şi batalionul de geniu au primit farmacişti. Unii dintre aceştia nu aveau
studiile terminate şi mai lucraseră în acele unităţi în timpul vacanţei, destul pentru a
li se remarca prezenţa.
În acest timp, s-a realizat şi prima Farmacopee Română, eveniment de
importanţă naţională. Autorul principal al primei farmacopei româneşti a fost
Constantin C. Hepites, pe atunci în solda oştirii, ca medic. Prima farmacopee,
oficială de la 1 ianuarie 1863, piatră de hotar între două epoci farmaceutice, a fost
aplicată imediat şi în armată. An de an, Farmacia Militară Centrală s-a îmbogăţit cu
noi acte de organizare.
Din „Jurnalul de rapoarte” ale Serviciului farmaciei pe trimestrul III al
anului 1864, aflăm că fiecare din cele patru secţii ale spitalului militar avea câte o
farmacie proprie.
În spital era organizat şi un serviciu de gardă al farmaciei. Farmaciştii de
gardă întocmeau rapoarte la sfârşitul zilei, arătând toate întâmplările neobişnuite
sau menţionând formula monotonă, dar agreabilă, că: „toate se află în bună stare”.
În fiecare zi se ţinea o mică adunare, la care toţi cei zece farmacişti ai spitalului
trebuiau să fie prezenţi.
CONSTANTIN C. HEPITES (1804–1890) este o personalitate bine cunoscută
astăzi. La cele cunoscute despre viaţa şi activitatea sa, se pot adăuga câteva date
inedite. Hepites a fost român, în ciuda numelui său grecizat. Grecizarea unor nume
româneşti era la modă încă de pe vremea fanarioţilor.
Numit medic al Carantinei de la Brăila, Hepites a îngrijit şi sănătatea
militarilor care asigurau paza. Pentru aceasta, armata înfiinţase un lazaret ostăşesc
ce purta numele de „spital”. Spitalul a avut spiţeria sa, dar la început nu a
funcţionat, Hepites fiind în acelaşi timp şi furnizorul medicamentelor. Relaţiile cu
armata au fost dintre cele mai corecte. Davila l-a chemat în oştire în anul 1857.
Hepites a funcţionat nu numai ca profesor la Şcoala Naţională, dar a
împlinit şi alte misiuni ale Serviciului sanitar, dintre care şi acela de medic şef de
secţie în Tabăra de la Floreşti, în 1859.
La 7 septembrie 1862, a fost numit şef al Biroului III medico-legal şi
clinico-legal din Direcţia sanitară. În perioada când a funcţionat în armată a fost şi
şef al Biroului ştiinţific din aceeaşi Direcţie. Se poate afirma cu certitudine că în
timpul elaborării farmacopeii era salariatul oştirii.
73
În 1863, împreună cu Pruzinsky, a întocmit şi a înaintat o propunere
pentru întocmirea unei farmacopei militare. Compusă din opt capitole, lucrarea s-ar
fi bazat pe Farmacopeea Română, urmând să se adauge o parte privitoare la
analiza alimentelor şi a apei potabile a ostaşului, instrucţiuni pentru observaţii
meteorologice, precum şi o culegere de formule cu ingrediente ieftine. Ministerul
de Interne, prin şeful Serviciului sanitar de atunci, nu a înţeles nevoile armatei şi a
oprit întocmirea farmacopeii propuse152.
În aceşti ani, volumul medicamentelor şi al materialelor sanitare a crescut
mult. Pentru acoperirea necesarului, oştirea a încercat şi alte soluţii. În iulie 1865,
a fost trimis în străinătate doctorul Iuliu Teodori, pentru a studia sursele de
aprovizionare cele mai convenabile şi a întocmi o informare asupra progreselor
apusene153.
În ceea ce priveşte achiziţionarea drogurilor clasice, prevăzute în
farmacopei, nu erau noutăţi. S-au impus în practică specialităţile farmaceutice.
Acestea erau preparate brevetate, frumos ambalate, având o conservabilitate
prelungită şi o compoziţie fixă, mai mult sau mai puţin complexă, din care se
divulgau rareori componentele, dar se păstrau secrete cantităţile, metoda de
preparare, corectorii de gust şi miros.
Majoritatea specialităţilor aveau activitate terapeutică certă şi constantă.
Această calitate a determinat difuzarea lor din ce în ce mai mult, concurând
prepararea manuală a medicamentelor la receptură. Preţul redus, procedura
mecanizată, adjudecarea tuturor formelor farmaceutice de la siropuri, vinuri, pilule,
alifii etc., până la comprimate şi fiole, posibilităţile sporite de control analitic,
prezentarea atrăgătoare şi alte avantaje au lărgit considerabil producţia industrială a
acestor specialităţi.
La început, specialităţile se preparau manufacturier, în laboratoare mici,
slab dotate, în condiţii uneori rudimentare. Unele laboratoare s-au dezvoltat ulterior
la mari dimensiuni, producând centralizarea sau ruinarea celor mici. Cu timpul,
specialităţile au câştigat încrederea medicilor şi bolnavilor, precum şi o mare parte
din farmacişti. Prepararea industrială a îmbogăţit pe unii farmacişti şi
întreprinzători. Treptat, s-a făcut remarcată o contradicţie între laboratoarele de
specialităţi şi drogherii, pe de o parte şi oficinele publice, pe de altă parte,
contradicţii manifestate printr-o vehementă polemică publică.
În deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea, difuzarea specialităţilor era
la început. Acesta era turul de orizont pe care trebuia să-l fi perceput doctorul
Iuliu Teodori, în călătoria sa în Occident.
Farmaciştii români (civili) au primit ca atare specialităţile străine, fiindcă
ofereau un plus de câştig prin rabatul comercial. Ei nu au avut timp şi nici
condiţiile necesare pentru a analiza valoarea terapeutică a specialităţilor şi

152
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul Afacerilor Interne. Serviciul Sanitar”,
1863, Dos. 168, f. 100.
153
PÂRVULESCU N., Originile şi evoluţia Serviciului sanitar militar şi a Spitalului Militar
„Regina Elisabeta” (1832–1932), Tipografia „Lucia”, Bucureşti, 1932, pag. 27.
74
compoziţia lor şi nu au intuit urmările acestui comerţ. Timid, înainte de 1860,
au fost produse specialităţi farmaceutice în cantităţi neînsemnate şi în Bucureşti.
Importul specialităţilor străine nu era reglementat. Acestea erau prescrise cu
uşurinţă de medici, dar de cele mai multe ori se desfăceau fără avizul medicilor.
În presa românească, reclamele preparatelor străine erau rare înainte de
1850 şi nesupărătoare înainte de 1860, dar până la războiul pentru independenţă
s-au revărsat nestăvilit. Reclamele specialităţilor apar până şi în Monitorul,
Buletinul oficial al României (1869), smulgând în mod obsedant spaţii preţioase.
În spatele reclamelor stătea molipsitoarea credulitate a cumpărătorilor, iar pe de
altă parte creşterea câştigurilor băneşti şi mărirea capitalului farmaciilor.
Sporadic, câte o specialitate necorespunzătoare cădea sub bisturiul
necruţător al analistului de laborator. În acest caz, produsele respinse, denumite şi
„şarlatanii”, nu erau admise la desfacerea în ţară. Unele specialităţi sufereau
rigorile modei. Specialităţile farmaceutice străine şi indigene nu au fost acceptate
în armată, datorită tendinţei conducerii Oştirii şi a Serviciului sanitar de a produce
medicamentele prin personalul şi cu mijloacele proprii. Farmaciştii militari, mai
realişti, preferau să producă medicamente organizând mai bine prepararea lor la
receptură. Cu timpul, armata va crea propriu său laborator de preparate
farmaceutice semi-industriale. Termenul de „specialităţi” va fi însă folosit mereu în
armată, iar în cercurile farmaceutice uneori cu repulsie argumentată, până la
sfârşitul secolului. Cu toate acestea, specialităţile au triumfat.
Progresul ştiinţific real, atât în Apusul Europei, cât şi în Principatele
Unite, a înaintat implacabil şi sistematic. Pe baza cercetărilor lui Pasteur, şi în
special ale lui Lister, s-au introdus, în Apus, antisepticele. Prin medicii români care
studiau la Paris, această metodă a intrat foarte repede în ţară. Astfel, în perioada
1868–1870, în farmacia militară s-au introdus produse ca: acid fenic, acid salicilic,
calciu hipocloros ş.a. Totuşi, antisepsia se aplica pe o scară redusă.

Dotarea armatei cu materiale


sanitare de campanie

În câţiva ani după Unire, organele sanitare militare, stimulate de medicul


şef dr. Carol Davila, s-au preocupat de dotarea materială pentru campanie.
O parte din instrumentele chirurgicale, farmaciile portative şi alte
materiale aprovizionate în 1859 şi în anii ce au urmat, s-au uzat datorită
transportului, în timpul numeroaselor marşuri şi a folosirii în serviciu, atât în
spitale cât şi în taberele de vară ce s-au ţinut cu regularitate aproape în fiecare an.
Anul 1866 marchează apariţia primei reglementări asupra dotării
regimentelor şi diviziilor cu „complete sanitare” de campanie154.

154
Prin „complet sanitar” se înţelege un ansamblu de medicamente, pansamente sau
instrumente destinate unui anumit scop sau un aparat cu toate piesele şi accesoriile sale.
Orice complet avea un inventar.
75
În Monitorul Oastei apare nomenclatura şi destinaţia acestor complete,
precum şi conţinutul inventarelor.
În „Nomenclatura A” erau cuprinse şase complete şi targa sanitară,
destinate pentru asigurarea subunităţilor. În „Nomenclatura B” erau cuprinse 24 de
complete, dintre care masa pentru pansamente, denumită atunci „de amputaţie”,
20 de panere, un butoi pentru apă ş.a. „Nomenclatura C” cuprindea şase complete,
dintre care locul principal îl ocupa farmacia portativă, aşezată pe două trăsuri
(căruţe) şi completele veterinare155.
Din punct de vedere farmaceutic, aici se găsesc elementele fundamentale
pentru asigurarea cu medicamente, la campanie. Unul din complete, farmacia–
infirmerie, destinată pentru batalion, cuprindea 54 de articole şi era transportată
într-o ladă mare. Conţinea câteva soluţii (spirt camforat, acid acetic, amoniac, eter),
câteva pulberi, pilule cu chinină, materiale de pansament şi puţine ustensile, dintre
care nu lipseau cumpenele de mână şi cutia cu „dramuri” (greutăţi farmaceutice).
Antisepticele nu erau încă fundamentate teoretic şi introduse în practică.
Nu posedăm date asupra modului cum a fost realizată această farmacie–infirmerie,
dar o vom întâlni în unele batalioane, în 1877.
Farmacia regimentară se asemăna întrucâtva cu cea din 1859, descrisă
anterior. Farmacia unei ambulanţe de divizie era montată pe şasiul unei trăsuri şi
semăna la exterior cu o trăsură de ambulanţă (pentru răniţi).
Pe lângă trăsura de farmacie se mai afla în dotare şi un furgon care
cuprindea un cort mic, cinci lăzi cu materiale şi cărbuni, vase din lemn pentru apă,
o sobiţă de fier ş.a. 156.
Depozitul de medicamente de la Cartierul General trebuia să fie compus
din 12 farmacii regimentare, două farmacii „ambulanţe”, în două care, cinci lăzi cu
diferite medicamente, 12 perechi de „cantine”, care conţineau, de asemenea,
medicamente.
Dacă elaborarea teoretică a dotării a mers mai uşor, în schimb dotarea
propriu-zisă a înaintat foarte greu, datorită lipsei fondurilor. În 1869, Davila a
reuşit să aducă câteva trăsuri de ambulanţă din Anglia, pe care le-a completat cu
materiale sanitare din ţară157. Tot în acest an, Davila a început primele exerciţii de
ambulanţă cu sanitarii.
Anii 1870–1871 reprezintă pentru Davila o experienţă de campanie, prin

155
Dotarea materială de campanie se referea la ambulanţa regimentară, ambulanţa
divizionară, ambulanţa Cartierului General, la spitalele temporare, depozitele de
convalescenţi, spitalele centrale (în limbajul actual de „zonă interioară”). La ambulanţe
se arbora un steag roşu. Convenţia Internaţională de Cruce Roşie încă nu se crease.
La Ambulanţa Cartierului General trebuiau să se găsească toate rezervele de materiale
de pansament (în original, „scamă şi bandajuri”). Tot acolo se găseau depozitul de
medicamente pentru farmaciile regimentare şi medicamentele veterinare. Din punct de
vedere tactic, toate ambulanţele trebuiau să se găsească în apropierea liniei de luptă
(Monitorul Oastei, Bucureşti, 1866, nr. 18, supl,, p. 291–300).
156
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1866, nr. 18, supl., p. 290.
157
BARBU G., Carol Davila şi timpul său, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 302.
76
participarea sa neoficială la războiul franco-german. Davila a observat lipsurile
Serviciului sanitar militar francez şi urmările lipsei de organizare, instruire şi
dotare a armatei franceze, mai ales în timpul retragerii şi a fost îndurerat pentru
răniţii care nu au putut fi îngrijiţi la timp.
Întors în ţară, timp de aproape trei ani s-a străduit să obţină fonduri pentru
dotarea sanitară a oştirii. Abia în 1873 a putut trimite la Viena pe farmacistul
chimist Alfred Bernath Lendway, ca pe unul ce studiase acolo şi putea să realizeze
mai bine intenţiile sale, pentru aprovizionări. Din schimbul de scrisori dintre Davila
şi Lendway, aflăm câtă energie au depus cei doi pentru dotarea cu vehicule sanitare
a oştirii. Spre satisfacţia lui Davila, acestea au sosit înainte de începerea
manevrelor de toamnă. La Viena s-au mai comandat tărgi Lipowsky şi 400 de
panere pentru complete. Din fondurile rămase, Davila a cerut lui Lendway să aducă
şi materiale necesare pentru dotarea Laboratorului de chimie158.
Din scrisori mai rezultă că Davila începuse pregătirea unui lot de 400 de
sanitari din rezervă: „Ei exersează în Cişmigiu – scria Davila – marile alei sunt
câmpurile noastre de bătaie”159.
Dotarea trăsurilor, a furgonului şi a panerelor s-a făcut cu materiale din
Spitalul Militar Central. Davila a continuat instruirea privind folosirea materialelor
de ambulanţă şi a completelor de campanie, cu personalul sanitar activ, în prima
jumătate a anului 1874 şi în anii următori.
În august 1874, ministrul de război a făcut o inspecţie la Spitalul Militar
Central, unde i s-au prezentat toate materialele din dotare. Articolul publicat cu
această ocazie în oficialul armatei este un bun prilej pentru a cunoaşte stadiul
dotării sanitare din vremea aceea160.
Sergenţii şi soldaţii sanitari purtau genţi („sacoşe”) cu materiale de
prim ajutor. Soldaţii de ordonanţă purtau sacoşele medicilor, mai bogat dotate.
În aceste sacoşe se găsea o trusă cu instrumente şi materiale de pansament.
Instrumentele proveneau de la fabricile Collin şi Mathieu, din Franţa. Au mai fost
prezentate şi două modele de cantine sanitare161.
Farmacistul şef Dimitrie Nicolescu (între timp farmacistul Pruzinsky
decedase) a prezentat ministrului materialele de farmacie. La depozitul de panere şi
modele de ambulanţă, s-au arătat ministrului aparate şi obiecte destinate pentru
campanie. La sfârşit, farmacistul şef a prezentat furgoanele de farmacie. Ministrul
s-a declarat mulţumit de cele văzute162.
Anul 1874 a rămas în istoria farmaciei militare prin dotarea primei trăsuri

158
Biblioteca Academiei Române, Fond „Manuscrise”, mss. rom. nr. 4171, 1873, f. 8–9,
14–17.
159
idem, scrisoarea lui C. DAVILA către A. BERNATH LENDWAY, f. 75.
160
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1874, nr. 21.
161
Cantina era un fel de ladă mică cu instrumente şi medicamente. Termenul este
impropriu, dar a fost folosit şi în cel de-al doilea război mondial. Ultimele „cantine
veterinare” au fost casate în 1963, iar denumirea a fost înlăturată din completele
sanitare.
162
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1874, nr. 21.
77
de farmacie, model românesc. Din studiul inventarului şi a unei descrieri făcute
mai târziu, ne putem forma o imagine de ceea ce a reprezentat atunci această
farmacie. Medicamentele şi ustensilele erau introduse într-o trăsură acoperită şi cu
pereţi laterali, bine amenajată la interior.
Unul din pereţii laterali era rabatabil şi forma o masă de lucru (receptură).
Sub capra trăsurii se găseau două rezervoare cu apă. O apărătoare din piele era
destinată pentru a feri pe farmacist şi pe vizitiu de ploaie. Trăsura era prevăzută cu
două fanioane. Un felinar central lumina pe timp de noapte masa de lucru a
farmacistului.
Pe partea laterală din stânga, într-un compartiment de sus, lângă capră,
se afla o lădiţă din lemn cu trusa pentru autopsie. În celelalte compartimente se
aflau sertare din lemn cu materiale. La mijlocul trăsurii, de asemenea, pe partea
stângă, se afla un compartiment mare cu 10 rafturi din lemn, pe care erau aşezate
sticlele şi borcanele cu droguri chimice.
În compartimentul din spatele trăsurii, sus, se găseau două cutii din lemn,
iar jos, două lăzi mari cu capace. Dedesubtul trăsurii se aflau picioarele mobile
pentru masa de lucru. Partea laterală din dreapta continua cu saci şi pungi cu
droguri vegetale şi altele. Acesta era aspectul farmaciei de campanie pe trăsură ce
va fi folosită în războiul pentru independenţă163.
Paralel cu eforturile din armată, unii farmacişti au fost, de asemenea,
preocupaţi cu dotarea farmaciilor regimentare. Astfel, farmacistul Otto Selten,
din Iaşi, a oferit Regimentului 7 Dorobanţi o farmacie regimentară portativă,
pentru care i s-au adresat mulţumiri publice164. Un dar asemănător s-a înregistrat şi
în 1884.
În 1876, Davila a trimis din nou la Viena165 pe Bernath Lendway pentru a
achiziţiona 29 de corturi mici şi 32 mari, pentru 10 şi respectiv 20 de bolnavi.
Nu putem preciza unde şi când au fost cumpărate, dar o pădure de corturi a fost
folosită în mod eficient pe câmpiile bătute de vânturi şi de ploi în toamna anului
1877. Astfel, Serviciul sanitar militar a avut o dotare cu materiale sanitare şi de
ambulanţă cu care se putea face faţă unui război ce s-ar fi desfăşurat între hotarele
ţării.
Medico-istoricul Gh. Z. Petrescu, citat de G. Barbu, a emis părerea că lui
Davila, care cu toate că izbutise să înzestreze armata activă cu instrumente
chirurgicale, totuşi depozitele sanitare erau goale, i se cerea să reducă cererile din
lipsă de fonduri166.
Nu putem fi de acord cu această afirmaţie. Scrisorile dintre Davila şi
Bernath Lendway, din 1873 şi 1876, ştirile publicate în Monitorul Oastei şi
fotografiile din războiul pentru independenţă infirmă această părere.
163
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1866, nr. 18, supl., p. 291–300; MERIŞANU C., Serviciul
farmaceutic în război, Buletinul Corpului Sanitar Militar, Bucureşti, 1911, nr. 11,
p. 137–142.
164
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1874, nr. 24, pag. 928.
165
Biblioteca Academiei Române, Fond „Manuscrise”, mss. rom. nr. 4171, 1873, f. 33.
166
BARBU G., op. cit., pag. 306.
78

Personalul farmaceutic militar

În timpul Unirii, armata avea numai patru farmacişti militari: Francisc


Pruzinsky şi Frideric Gaudi la Bucureşti, Ion Grelman la Iaşi, Francisc Petersberg
la Brăila. La Galaţi, farmacia era condusă de ajutorul de farmacist Ludovic Fraind.
La Bucureşti, elevii clasei de farmacie din Şcoala Naţională, dădeau
oarecare sprijin în prepararea medicamentelor. Farmacia militară mai dispunea şi
de un număr mic de asistenţi de farmacie, cu grade şi drepturi de subofiţeri.
În 1859, nu au intervenit schimbări importante în personal. Abia în
noiembrie anul următor va fi avansat în gradul de subfarmacist Dimitrie Bădulescu,
cel dintâi dintre elevii de farmacie167. Din seria veche de subfarmacişti se mai găsea
în slujbă doar Sterie Nechifor.
Lipsa de corectitudine a unor asistenţi de farmacie a pus totdeauna
probleme farmacistului şef. La 24 aprilie 1860, Pruzinsky a îndepărtat din serviciu
pe Pavel Şvab, ca necorespunzător, cerând înlocuirea lui „cu alt individ mai
exact”168.
Oştirea prezenta atracţie pentru unele elemente din farmacia civilă. Spre
sfârşitul anului 1860, un farmacist al cărui nume nu se poate descifra din
manuscris, salariat la farmacia „Risdörfer” din Bucureşti, a înaintat o cerere către
conducerea armatei pentru a fi angajat în farmacia militară, fiind determinat de
„simţăminte patriotice”. În acel an, întâlnim pentru prima dată în armata română
funcţia de „farmacier şef major”, în Statul Major Sanitar al armatei169, dar care nu
s-a păstrat multă vreme. Această funcţie este întâmplătoare în Armata Română.
Neaflând atribuţiunile şi activitatea pe această linie, ne mulţumim doar a semnala
ştirea. Ordinea ierarhică a personalului din Serviciul sanitar din Muntenia, în care
sunt cuprinşi şi farmaciştii, o aflăm din Statul de solde pe luna martie 1861,
la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde, după supramedicul colonel Davila,
găsim, în ordine, pe medicul de regiment Ditcov, apoi pe farmaciştii Pruzinsky şi
Gaudi, 11 medici, farmacistul Petersberg de la Brăila, încă doi medici, doi felceri şi
un secretar170. Conform acestui document, poziţia farmaciştilor în armată era una
dintre cele mai bune. Davila respecta vechimea ofiţerilor din Serviciul sanitar,
indiferent de specialitate.
În Statul de solde al personalului sanitar din Moldova, pe lângă cei şapte
medici, figurează farmacistul Grelman şi doi subfarmacişti. Astfel, la doi ani de la
Unire, personalul medico-militar era neschimbat.
167
După absolvirea şcolii, DIMITRIE BĂDULESCU va face un stagiu scurt în armată, fiind
înscris în Anuarul din 1864, apoi va pleca la Paris ca bursier şi va studia medicina.
A participat la războiul pentru independenţă (DRAGOMIR ŞT., Din istoricul farmaciei
militare în România, Revista Sanitară Militară, Bucureşti, 1937, nr. 3, pag. 286).
168
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Ministerul de Război. Serviciul Sanitar”, 1860,
Dos. 1, f. 30.
169
idem, 1861, Dos. 518, f. 24, 44.
170
idem, f. 60.
79
Nevoile crescânde de personal determină ca, în februarie 1862, să se
angajeze în armată doi tineri farmacişti pregătiţi în şcoala vieneză: Adolf Trausch
şi Frideric Bruss. Spre toamnă mai sunt angajaţi încă doi: Toma Hepites şi Alfred
Bernath Lendway171. Angajarea celor patru farmacişti a fost inspirată. Doi dintre ei,
Adolf Trausch şi Alfred Bernath Lendway au devenit oameni de bază ai
învăţământului farmaceutic şi au adus însemnate servicii ţării. Aceştia s-au format
în armată.
În anul 1860, a fost avansaţi primii farmacişti de batalion dintre elevii
şcolii naţionale: Bădulescu Constantin (Dimitrie ?) şi Constantinescu Ion.
Piatra de temelie a organizării Corpului sanitar militar român s-a aşezat
prin Decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 21 august 1862. Atunci,
în armată s-au prevăzut importante funcţii de medici, farmacişti şi subofiţeri
sanitari: 36 de medici, 16 farmacişti, un veterinar, 16 subchirurgi, 12 subfarmacişti.
O bună parte din aceste funcţii au rămas libere. Davila le crease pentru a putea
reţine în armată un număr cât mai mare din absolvenţii Şcolii Naţionale, chiar
temporar.
Tot atunci, printr-un alt Decret172, s-a reglementat şi asimilarea
personalului sanitar cu gradele ofiţereşti. Farmaciştii au primit funcţii egale şi
aceleaşi drepturi băneşti ca şi medicii. Asimilarea în grade a farmaciştilor s-a făcut
după cum urmează:
▪ farmacistul de regiment cl. I, leafă 1000 lei, era asimilat gradului de
maior;
▪ farmacistul de regiment cl. a II-a, leafă 700 lei, era asimilat gradului de
căpitan;
▪ farmacistul de batalion cl. I, leafă 466 lei, era asimilat gradului de
locotenent;
▪ farmacistul de batalion cl. a II-a, leafă 416 lei, era asimilat gradului de
sublocotenent;
▪ subfarmacistul, leafă 200 lei, era asimilat gradului de sergent major.
Odată cu apariţia anuarelor armatei, tipărite cu regularitate până în
apropierea celui de-al doilea război mondial, datele personale ale medicilor şi
farmaciştilor militari devin exacte şi publice. Astfel, sunt inserate informaţii despre
data naşterii, avansările în grad şi funcţiile îndeplinite. Indirect, se pot obţine date
despre înfiinţarea şi desfiinţarea unor farmacii, depozite sanitare militare şi ale altor
stabilimente militare. Informaţiile sunt însă laconice, lapidare.

171
Nu găsea oare Davila suficienţi farmacişti în ţară ? În anul 1862 existau 75 de farmacişti
în Muntenia şi 58 în Moldova (Revista Farmaciei, Bucureşti, 1901, nr. 6–7, pag. 264;
Buletinul Asociaţiei Generale a Corpului Farmaciştilor din România, Bucureşti, 1902,
nr. 11, pag. 50). Fără îndoială că farmaciştii se găseau în număr mare, dar aceştia erau
legaţi de oficină şi nu manifestau interes pentru armată. Este probabil să-i fi socotit
insuficient pregătiţi pentru a face faţă învăţământului. Pe de altă parte, prin cei patru
farmacişti învăţământul farmaceutic românesc s-a legat mai strâns de învăţământul
apusean.
172
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1863, nr. 15, p. 182, 235.
80
Condiţiile de avansare în grad a ofiţerilor farmacişti erau exigente.
Pentru a fi avansat subfarmacist se cerea concursul de externat în
învăţământul farmaceutic.
Pentru gradul de farmacist de batalion cl. a II-a, se cerea examenul de
internat şi stagiul de doi ani ca subfarmacist.
Pentru gradul de farmacist de batalion cl. I, se cerea bacalaureatul în
ştiinţele fizico-chimice şi naturale şi stagiul de cel puţin doi ani ca farmacist de
batalion cl. a II-a, din care un an într-o farmacie civilă.
Pentru gradul de farmacist de regiment cl a II-a, se cerea titlul de magistru
în farmacie şi un stagiu de farmacist de batalion cl. I de cel puţin doi ani.
Pentru gradul de farmacist de regiment cl. I, echivalent cu funcţia de
farmacist şef al armatei, se cerea un stagiu de cel puţin patru ani în gradul de
farmacist de regiment cl. a II-a.
Avansarea se făcea „la alegere”, de către domnitor, la propunerea
inspectorului general sanitar. Unele înaintări în grad se făceau prin concurs, după o
aşa-zisă programă ad-hoc.
În 1864, se înregistrează o importantă creştere în personalul farmaceutic
militar. La Farmacia Centrală, din Spitalul Militar, lucrau patru farmacişti: Francisc
Pruzinsky, Frideric Bruss, Dimitrie Rădulescu, Ion Marinescu, precum şi şapte
elevi subfarmacişti: Petrovici Ştefan, Glaz Mauriciu, Manolescu Constantin,
Iordache Alecsie, Zamfirescu Dimitrie, Constantinescu Ahil şi Shel (Sechel)
Nicolae. La farmaciile secţiilor spitalului lucrau farmaciştii de batalion cl. a II-a:
Rădulescu Constantin şi Drăgulescu George, la Diviziunea I; Hepites Toma,
la Diviziunea a II-a; Căplescu Alexandru, la Diviziunea a III-a; Trausch Adolf,
la Diviziunea a IV-a.
La spitalele militare din provincie găsim în continuare aceiaşi farmacişti,
dar la Galaţi a fost încadrat farmacistul de batalion cl. a II-a Constantinescu Ion173.
Practic, în armată lucrau atunci 26 de farmacişti, şase funcţii fiind libere.
Din cei 26 de farmacişti ai armatei, mai mult de jumătate erau tineri
absolvenţi ai Şcolii Naţionale. Unele îmbunătăţiri în funcţii, precum şi desfăşurarea
numărului de farmacişti, le găsim în Anuarul Armatei pe anul 1865, precum şi în
„Legea organizării puterii armate” din 1868. Prin această Lege174, numărul
funcţiilor de farmacişti este redus la 13, iar de subfarmacişti la şase.
Pe funcţii şi grade, situaţia se prezenta astfel:
▪ o funcţie cu gradul de farmacist de regiment cl. I;
▪ trei funcţii cu gradul de farmacist de regiment cl. a II-a;
▪ trei funcţii cu gradul de farmacist de batalion cl. I;
▪ şase funcţii cu gradul de farmacist de batalion cl. a II-a;
Total: 13 funcţii de farmacişti militari.
▪ şase subfarmacişti.

173
Anuarul Militar al Oastei Române pe anul 1864, Bucureşti, 1864, p. 17–19.
174
Lege pentru organizarea puterii armatei în România, 11 iunie 1868, Monitorul Oastei,
Bucureşti, 1868, nr. 162.
81
În Anuarul apărut cu două luni mai devreme, găsim în armată 23 de
farmacişti militari. Întrucât şi în vremea aceea se păstra o strictă disciplină
financiară, pentru a se ajunge la încadrarea a numai 13 funcţii probabil că ceilalţi
10 să fi fost trecuţi în rezervă. Reducerea numărului de farmacişti s-a oprit însă
aici.
În 1868, se găseau în serviciu 13 farmacişti şi şase subfarmacişti. Raportat
la ceilalţi membri din Corpul sanitar (40 de medici, trei veterinari, 14 subchirurgi,
patru subveterinari)175, numărul farmaciştilor şi al subfarmaciştilor reprezintă
23.7%. Proporţia medic–farmacist era de 3 : 1. În acest an se precizează, probabil
pentru prima oară, că personalul de farmacie era destinat: „pentru serviciul
spitalelor în timp de pace şi pentru ambulanţe în timp de război”176.
În 1869, farmacistul şef Prunzinsky a fost trecut în rezervă. În locul său a
fost numit în funcţie farmacistul Frideric Bruss, secondat de farmacistul de batalion
cl. I Dimitrie Nicolescu.
În Anuar apare o grupă de farmacişti militari în „serviciul civil”. Credem
că este vorba de cei care lucrau la farmaciile publice din garnizoanele mici, unde se
preparau medicamente pentru militari.
În 1871, Fr. Pruzinsky, căruia Parlamentul îi refuzase pensia, este nevoit
să revină în armată şi să preia funcţia de farmacist şef.
Odată cu mărirea efectivelor de militari, cresc şi nevoile de medicamente.
Unele regimente sunt acum încadrate cu farmacişti, altele cu subfarmacişti. Aceasta
s-a întâmplat după modificarea Legii, survenită în 1872. Practic, încadrarea cu
farmacişti a regimentelor s-a făcut pentru o vreme îndelungată, începând din 1873
şi nu din 1862.
În 1874, la cele patru grade militare existente se mai adaugă unul nou:
farmacist principal cl. II-a, rezervat farmacistului şef al armatei177. În acest an,
numărul farmaciştilor creşte la 19 şi al subfarmaciştilor la 12. Desfăşurată pe
funcţii şi grade, schema personalului farmaceutic militar este structurată, în 1874,
astfel:
▪ o funcţie de farmacist principal cl. a II-a;
▪ o funcţie de farmacist de regiment cl. I;
▪ cinci funcţii de farmacist de regiment cl. a II-a;
▪ şase funcţii de farmacist de batalion cl. I;
▪ şase funcţii de farmacist de batalion cl. a II-a;
Total: 19 funcţii de ofiţeri farmacişti.
▪ 12 subfarmacişti.
Faţă de ceilalţi membri ai Corpului sanitar (48 de medici, patru veterinari,
24 de subchirurgi, 12 subveterinari, în total 119 persoane), proporţia personalului
de farmacie este în uşoară creştere, 26%, dar raportul medici/farmacişti scade la
aproximativ 2.5 : 1.

175
idem, Tabela Q.
176
ibidem.
177
Legea organizării puterii armate, Monitorul Oastei, Bucureşti, 1874, nr. 14.
82
În 1875, personalul de farmacie este inclus în Serviciul central care
cuprindea atât personalul spitalelor militare, cât şi farmaciştii de la unităţile
militare.
Un an mai târziu, au fost înscrişi pentru prima dată în Anuar şi farmaciştii
de rezervă, în total 14. Între aceştia, întâlnim pe foştii farmacişti militari
Adof Trausch, Frideric Bruss şi ceilalţi, care părăsiseră armata.
Numărul de rezervişti era mai mic decât al farmaciştilor militari activi.
Această situaţie va mai dura încă zece ani, după care numărul ofiţerilor de rezervă
va întrece întotdeauna numărul ofiţerilor activi.
În ajunul războiului pentru independenţă, raportul medici/farmacişti era
de aproximativ 3 : 1 (numeric, 66 de medici şi 23 de farmacişti).
Cu acest Corp de farmacişti militari activi şi de rezervă, armata îşi va
acoperi principalele nevoi în timpul războiului.

Contabilitatea farmaceutică

În perioada dinaintea Unirii, evidenţa materialelor se ţinea în modul cel


mai simplu posibil, fără registre, pe foile volante ale extraselor lunare care
prevedeau soldurile la început şi la sfârşit de lună.
După Unire, se defineşte un sistem unic de contabilitate a medicamentelor
şi materialelor sanitare, în concordanţă cu regulile generale stabilite pe armată şi pe
plan naţional.
Înainte de Unire, intrarea şi ieşirea medicamentelor se efectua prin
operaţiuni pe tabelul extras al medicamentelor consumate. Aceste tabele, conţinând
date privitoare la solduri şi intrări de medicamente, se îmbogăţesc cu timpul în ceea
ce priveşte numărul de file, sortimente şi cantităţi. Formularele sunt simple, liniate
manual, cu text scris de mână într-un singur exemplar. Acest sistem se păstrează şi
după venirea lui Davila.
Odată cu creşterea sarcinilor şi a volumului de materiale aprovizionate,
a crescut şi volumul muncii contabile. Din creşterea numărului de file al dosarelor
de gestiune ale farmaciei Spitalului Militar Central (2419 în 1860, 5782 în 1862)
iese în relief necesitatea schimbării în organizarea evidenţei.
În primul an după Unire, la Spitalul Militar Central, foile de extrase care
erau prinse în dosare au fost totalizate într-un registru. Apare Condica generală de
„înfiinţare (aprovizionare, n.n.) a tuturor trebuinţelor”.
Se continuă întrebuinţarea condicilor de laborator şi de magazie, semne
ale unei despărţiri tot mai accentuate a farmaciei de depozitul de medicamente.
Separat de extrasele spitalului se întocmesc dosare cu acte justificative privind
eliberarea medicamentelor la spitalele din provincie. Receptele pentru bolnavii
ambulatori, zise şi „extraordinare”, ajung la 800 lunar şi se îndosariază separat.
În afara unor mici greşeli, inerente oricărei munci, extrasele totalizează
toate medicamentele distribuite, omiţând cu bună intenţie scăderea unor ingrediente
mărunte, ca: excipienţi, apă de calciu, apă distilată ş.a.
83
În 1862, apare Regulamentul spitalelor militare privitor la administrarea
bunurilor178. Despre medicamente se fac menţiuni în treacăt, departe de ceea ce se
realiza în practică. Farmacia trebuia să se supună regulilor privitoare la
aprovizionări, comune şi altor sectoare de materiale. Rând pe rând se aplică în
farmacia militară şi alte acte normative ale armatei şi statului.
La începutul anului 1864, prin Legea Curţii de Conturi, se extinde
jurisdicţia civilă de control şi asupra regimentelor, spitalelor militare şi corpurilor
speciale. Controlul se efectua numai asupra documentelor contabile. Farmaciştii
militari au fost asimilaţi contabili. Conform art. 16 din legea sus-menţionată, toate
serviciile, inclusiv farmacia militară, trebuiau să predea la sfârşitul exerciţiului
financiar, care se încheia atunci la 31 martie, toate documentele privind
„socotelile” pentru venituri şi cheltuieli (documentele de intrare şi ieşire), pentru
verificare. În caz de nereguli, Curtea de Conturi trăgea la răspundere, prin justiţie,
pe cei vinovaţi.
Prin Ordinul de zi nr. 1485/1865 pe Armată, s-a stabilit că toate
documentele privind mişcarea materialelor să se depună la Arhivele Statului,
la sfârşitul unei perioade de patru ani. Totuşi, farmacia militară a predat
documentele abia în 1874, după încetarea din viaţă a lui Pruzinsky.
În anul 1865 s-a reglementat procurarea materialelor prin licitaţie. Acest
sistem s-a extins şi la medicamente, pansamente şi materiale sanitare. Metoda
licitării se aplicase şi înainte de Unire, dar fără succes, şi de aceea continua să se
facă direct de la surse. Acum licitaţiile au devenit obligatorii în ţară şi în armată179.
Aprovizionarea prin licitaţie apare ca unică soluţie pentru asigurarea
furniturilor pentru stat şi pentru armată, la preţurile cele mai scăzute oferite pe baza
concurenţei între comercianţi. Aceasta impunea pentru beneficiari centralizarea
cumpărăturilor şi era favorabilă unui control riguros din partea Ministerului de
Finanţe. Tranzacţia fiind publică, oferea unele garanţii privind corectitudinea.
Acest sistem s-a perfecţionat cu timpul, mai ales după primul război mondial.
În principiu, o licitaţie se anunţa obligatoriu în ziare cu mult timp înainte.
La licitaţie se întâlneau două părţi: delegatul (sau comisia) armatei şi reprezentanţii
furnizorilor. La baza calculului cantităţilor ce se licitau stăteau cererile anuale de
medicamente şi materiale sanitare. Biroul Central primea ofertele în plic sigilat şi o
garanţie în bani sau valori. În ziua anunţată părţile se întâlneau. Plicurile se
deschideau în şedinţă publică, în prezenţa comisiei şi a unui delegat al Ministerului
de Finanţe. Se puteau face licitări prin strigări, învoieli, tocmeli sau pe bază de
corespondenţă. Ofertele cele mai avantajoase se adjudecau de comisie, se încheia
un proces verbal în care se înscriau toate ofertele, numele concurenţilor, preţurile.

178
Regulament asupra administraţiunei şi comptabilităţii spitalului, Imprimeria
Ministerului de Război, Bucureşti, 1862, 38 p.
179
Legea asupra contabilităţii generale a statului a fost promulgată la 15 ianuarie 1865,
dar a fost prelucrată pentru armată cinci ani mai târziu, prin Regulamentul pentru
punerea în aplicare a legii asupra comptabilităţii generale a statului la 15 ianuarie
1875, în ceea ce priveşte Departamentul de Rezbel, Monitorul Oastei, Bucureşti, 1875,
nr. 41, p. 489–598.
84
În cazul unor preţuri ridicate, comisia respingea ofertele şi anunţa o nouă licitaţie.
Aprobarea adjudecărilor se dădea de ministru, prin organele sale.
Licitaţiile ofereau avantaje armatei (aprovizionări mari, centralizate,
controlate), cât şi întreprinderilor capitaliste (comenzi mari, încasări mari, câştiguri
mari), dar prezenta destule fisuri prin care se puteau strecura mărfuri proaste. Însă
atunci nu s-au semnalat abuzuri.
În contabilitatea generală şi militară se cer, de acum înainte, numeroase
piese justificative, cópii sau extracte de pe contracte, convenţii, procese verbale de
licitare, conturi de predare, facturi, recipise sau certificate de primire etc. Astfel,
teama de fraude şi de sustrageri din fondurile statului a făcut ca formele contabile
să devină mai numeroase, mai complicate, iar operaţiunile contabile mai greoaie,
îndelungate şi calificate. Numai în 30 de ani s-a parcurs o distanţă mare de la
evidenţa patriarhală, simplă şi satisfăcătoare, din 1837, la sistemul contabilităţii
farmaceutice militare, birocratizate.
Primele precizări oficiale privind documentele ce compuneau gestiunea
farmaciei s-au făcut în 1866. S-au legiferat foile lunare, condica de ordonanţă,
listele lunare, listele trimestriale ş.a.180. Astfel, s-a precizat prima ediţie a
formularisticii farmaciei militare. În tabelul de imprimate al armatei figurau, la
vremea aceea, 156 de formulare şi registre.
Aplicarea legilor statului în farmacia militară a avut ca urmare negativă
complicarea formelor contabile şi mărirea volumului de operaţiuni şi de documente
scriptice.

Pregătirea cadrelor de farmacie

Până în 1857, în Principatele Unite şi Transilvania nu s-a organizat vreo


şcoală pentru pregătirea farmaciştilor. Tinerii dornici de a învăţa meşteşugul
preparării medicamentelor făceau ucenicie la o farmacie, apoi plecau în străinătate,
unde completau pregătirea cu studii teoretice timp de doi ani şi obţineau diploma
de magistru. De regulă, farmaciştii care au venit să profeseze în armată au obţinut
diploma la una din universităţile din Budapesta, Viena sau Germania. În unele
cazuri, după ce absolveau farmacia, tinerii studiau şi medicina şi profesau la
alegere, aşa după cum s-a întâmplat cu Ştefan Episcopescu, Constantin C. Hepites,
Nicolae Gănescu ş.a.
După 1859, nevoile de farmacişti ale oştirii au crescut şi astfel au fost
angajaţi ultimii farmacişti care au studiat în străinătate, până la războiul pentru
independenţă. Datorită lui Davila, a doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus
începutul pregătirii de cadre naţionale de farmacie, atât pentru armată, cât şi pentru
viaţa civilă.
Filmul înfiinţării învăţământului farmaceutic românesc este legat de
farmacia militară şi începe la 4 decembrie 1855, odată cu înfiinţarea Şcolii ostăşeşti

180
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1866, nr. 17, pag. 300.
85
de mică chirurgie. S-ar părea că nu a existat nici o tangenţă între această şcoală şi
pregătirea farmaciştilor. Dar primii elevi farmacişti au fost admişi şi au frecventat
această primă şcoală.
Prima programă era pur medicală, asemănătoare celei de la Şcoala de
mică chirurgie, înfiinţată de Nicolae Kreţulescu, în 1842181. Prin aceasta, Davila
s-a încadrat în tradiţie şi a captat bunăvoinţa şi sprijinul vechilor profesori.
Dar, în scurtă vreme, Davila a alcătuit o nouă programă, de data aceasta
asemănătoare celei din şcoala secundară franceză182, cu unele modificări
compensate prin prelungirea duratei învăţământului. Aceasta se petrecea în martie
1856. Împărţirea pe semestre era bine chibzuită: iarna elevii făceau disecţie,
îşi însuşeau cunoştinţe practice, învăţau anatomie, făceau pansamente. În semestrul
al doilea erau programate orele de fizică, chimie, istorie naturală, botanică
medicală, culegerea plantelor183.
În anul 1856–1857, Şcoala s-a transformat în Şcoala militară de chirurgie.
În programă aflăm aproape aceleaşi discipline, dar cu un conţinut mai bogat.
În semestrul de iarnă se adaugă fiziologia, iar în cel de vară patologia chirurgicală,
exerciţii cu aparatele pentru imobilizarea fracturilor, veterinăria, farmacologia şi
materia medicală. În anul al II-lea se studia „deosebirea ierburilor şi culegerea lor”,
reprezentând de fapt noţiuni de sistematică vegetală şi herborizaţie. În acelaşi timp,
elevii erau obligaţi să-şi completeze şi studiile gimnaziale prin cursuri de limba
română şi limba latină184.
Elevii Şcolii militare de chirurgie făceau practică prin rotaţie la farmacia
militară, timp de şase săptămâni185. Acest contact cu farmacia va fi de mare folos
viitorilor medici, care vor mânui farmaciile portative de la regimente. Dar, practica
de farmacie nu schimba caracterul medico-chirurgical al şcolii.
Cu timpul, Davila a intrat mai profund în miezul problemelor Serviciului
sanitar şi şi-a dat seama de necesitatea pregătirii de farmacişti pentru armată.
De aceea, Davila a hotărât înfiinţarea unei clase de farmacie prin Regulamentul cu
care a deschis noua Şcoală186.
La 10 decembrie 1857, Şcoala de chirurgie s-a transformat în
Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, marcând începutul învăţământului
medical şi farmaceutic din ţară. Înfiinţând o clasă de farmacie, Davila a pus bazele
învăţământului farmaceutic universitar, fapt fără precedent în Principatele Unite.
Pentru absolvirea noii şcoli, se cereau elevilor de farmacie trei ani de practică şi
concomitent încheierea studiilor gimnaziale. În Regulament se preciza că se vor
pregăti farmacişti nu numai pentru oştire, ci şi pentru nevoile spitalelor şi
districtelor. Astfel, Şcoala rezolva o problemă de ordin naţional. Din cei 110 elevi
ai Şcolii, 20 au fost înscrişi în învăţământul farmaceutic.
181
IOAN D., MARINESCU N., op. cit., pag. 39.
182
idem, pag. 267.
183
ibidem.
184
ibidem.
185
BARBU G., Carol Davila şi timpul său, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 263.
186
Regulamentul a fost promulgat prin Decretul nr. 1902 din 16 august 1857.
86
Instrucţiunea era completă. După absolvirea Şcolii şi depunerea
„riguroaselor examene”, se acorda titlul de magistru în farmacie, nemaifiind nevoie
de completarea studiilor în străinătate.
Pentru a forma Diviziunea de farmacie, Davila s-a adresat elevilor din
anul I şi II ai Şcolii de chirurgie, promiţându-le aceleaşi drepturi şi o situaţie egală
cu a medicilor. Clasa de farmacie astfel formată a trecut sub conducerea
farmacistului şef Pruzinsky.
S-au înscris la farmacie opt dintre elevii anului II, intraţi în Şcoală în anul
1855: Adreiaş Scarlat, Căplescu Alecu, Marinescu Ion, Bădulescu Dumitru, Roman
Ioan, Ghiţulescu (Chissulescu) Constantin, Rădulescu Constantin (Costache),
Călugăreanu Ghiţă. Dintre elevii anului I, admişi în primăvara anului 1856, s-au
înscris Constantinescu Ion, Grigorescu (Gligorescu) Pandele şi Constantinescu
Vasile187. Au păşit pentru prima dată în această şcoală trei elevi: Petrovici Ştefan,
Manolescu Constantin şi Drăgulănescu George.
Ceilalţi şase elevi din clasa de farmacie nu au putut fi identificaţi pentru
că nu existau ! Ei au apărut târziu, în 1860. Pe măsură ce unii dădeau examenele şi
primeau gradele plecau, iar clasa se completa din nou la 20. Aceasta explică de ce
pe parcursul anilor, absolvenţii apar individual sau în grupuri de două–trei
persoane.
În primul an de învăţământ (1857–1858), elevii farmacişti au primit o
instrucţiune medicală. Astfel, au învăţat să facă pansamente, să pună aparate pentru
fracturi, au primit noţiuni generale de fizică, chimie, anatomie, fiziologie,
mică chirurgie, istorie naturală. Majoritatea profesorilor erau medici, iar prezenţa la
cursuri era comună cu mediciniştii.
Pentru întreaga şcoală, Pruzinsky, farmacistul şef, preda acum materia
medicală şi cunoştinţe despre plantele medicinale şi herborizaţie.
Deosebirile dintre elevii farmacişti şi medicinişti constau numai din
practica mai îndelungată la farmacia Spitalului Ostăşesc şi din instruirea lor de
către farmacistul Pruzinsky. La farmacia militară, elevii farmacişti deprindeau
practic prepararea medicamentelor: amestecul şi divizarea pulberilor („prafurilor”),
prepararea unguentelor şi emplastrelor, a soluţiilor, decocturilor, poţiunilor etc.
Elevii şi-au însuşit repede nomenclatura latină a medicamentelor.
Din punct de vedere militar, elevii farmacişti, ca şi mediciniştii, erau
încazarmaţi, aveau arme, făceau exerciţii şi instrucţie militară, purtau uniforme cu
semne distinctive de specialitate şi se încadrau în regulile generale ale disciplinei
militare. Elevii farmacişti au beneficiat de cei mai buni profesori ai şcolii: Davila la
chimie, Pruzinsky la practica farmaceutică şi alte discipline, Alexe Marin la fizică,
Frideric Gaudi la materia medicală şi arta de a formula ş.a.
În anul şcolar 1858–1859 (al doilea an de farmacie), programa şcolară a
suferit unele modificări. În Corpul profesoral a intrat şi C. C. Hepites.
După Unirea Principatelor, în primăvara anului 1859, cursurile s-au
întrerupt, iar elevii au dat ajutor la prepararea medicamentelor, anul II la Floreşti şi

187
ŞTEFAN DRAGOMIR a arătat că au fost nouă elevi şi nu 14, cum am stabilit noi.
87
anul I la Bucureşti. Ca şi farmaciştii Spitalului Ostăşesc, elevii au fost însufleţiţi de
actul Unirii. O mărturie a sentimentelor patriotice de care erau animaţi aceştia
constă în încercarea unuia dintre ei, rămas anonim, de a traduce din limba latină un
principiu sau un sentiment. Pe un document de gestiune al anului 1862, fără
legătură cu restul textului, găsim următoarea alocuţiune: „Melius ut morio, quam
aliter sentire, quam pro libertate et patria”. Fiind două redactări alăturate, cu mici
modificări, se poate presupune că a fost şi o corectură a unuia mai bun cunoscător
al limbii latine188.
Elevii, fie ei medicinişti, farmacişti sau veterinari, au întâmpinat destule
greutăţi în timpul şcolii: manuale nu aveau189, lumina era nesatisfăcătoare, hrana
deseori insuficientă, existau numeroase riscuri de contaminare cu boli contagioase,
se efectuau deplasări lungi. Se făceau marşuri, se aplicau pedepse, de la mustrare
până la reducerea porţiei de mâncare şi arest („gherlă”). Ca şi mediciniştii, elevii
farmacişti au făcut eforturi mari pentru a ajunge la absolvire.
În toamna anului 1859, Şcoala s-a mutat în localul nou al Spitalului
Militar Central. În anul şcolar 1859–1860, o parte din elevi au făcut practică la
farmaciile civile. După trei ani de studii, cel dintâi avansat la gradul de
subfarmacist a fost elevul Bădulescu Dumitru, fiind repartizat la un spital din
Moldova. În acelaşi an au mai obţinut gradul şi alţi elevi, printre care Grigorescu
Pandele, repartizat la Târgu-Neamţ.
Gradul de subfarmacist se obţinea în baza diplomei de asistent, eliberată
de farmacia militară şi nu de Şcoală, cum ne-am aştepta. Din textul diplomei de
asistent a lui Pandele Grigorescu, desprindem că acesta învăţase arta farmaceutică
la farmacia Spitalului Militar („Pharmacia nosocomii militaris Valahici”).
Studiile echivalau cu absolvirea tirocinalului. Semnăturile de pe diplomă
aparţin lui „Franciscus Pruzinsky, pharmacopoeus primarius” şi lui „Fridericus
Gaudi, pharmacopoeus secundarius”. Faptul că nu se făcea nici o menţiune despre
Şcoala Naţională, denotă că drepturile titularului decurgeau din practica
farmaceutică şi nu din anii de şcoală. Asistentul Grigorescu, spre deosebire de
Bădulescu, a rămas în continuare elev în Şcoală.
În anul de învăţământ 1860–1861, se semnalează primul program propriu
pentru farmacişti. Elevii de farmacie apar acum în trei clase („diviziuni”).
Programul săptămânal se prezenta astfel190:
▪ Botanica şi Pharmacognostica 6 ore Fr. Pruzinsky;
▪ Zoologia şi Pharmacologia 6 ore Fr. Gaudi;
▪ Materia medicală 3 ore C. C. Hepites;
▪ Chimia 6 ore Popescu;
▪ Limba latină 6 ore M. B. Manfi;
▪ Limba franceză 6 ore Chardon.

188
Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond „Farmacia Centrală Militară”, 1862, Dos. 423, f. 88.
189
La baza studiului stăteau notiţele pe care le luau la cursuri; situaţia era asemănătoare la
Viena şi la alte universităţi.
190
BARBU G., op. cit., pag. 264.
88
Anul de învăţământ 1861–1862 a adus noutăţi în Şcoala Naţională.
Numărul crescut de elevi a impus angajarea de noi profesori. În afara celor trei
farmacişti sus-menţionaţi, apare şi farmacistul Frideric Bruss, care preda farmacia
tehnică şi materia medicală.
În 1862, doi dintre farmaciştii de batalion nou angajaţi191 au devenit
profesori ai şcolii: farmacistul-chimist Bernath Lendway, la chimia analitică şi
Adolf Trausch, la fizică, chimie organică şi analitică, analiza medico-legală şi
istoria naturală a medicamentelor minerale. Numărul farmaciştilor profesori ajunge
la şase. În acelaşi an au fost avansaţi192 la gradul de farmacist de batalion trei dintre
elevii şcolii: Andreiaş Scarlat, Rădulescu Costache şi Marinescu Ion.
Ca urmare a stadiului superior de organizare a Şcolii Naţionale, a
numărului satisfăcător de profesori şi a noilor probleme de pregătire, Şcoala de
Farmacie s-a separat de cea medicală şi veterinară. Şcoala Naţională s-a „trifurcat”
în Şcoala de Medicină, Şcoala de Farmacie şi Şcoala Veterinară, director general
fiind în continuare Carol Davila. Această organizare s-a stabilit prin Decretul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 21 septembrie 1862. De acum înainte,
Şcoala de Farmacie va avea un subdirector farmacist. Scindarea a dus şi la
despărţirea programei analitice, dar aceasta s-a realizat practic abia în 1863.
Programa analitică, adoptată la 21 septembrie 1862, de Consiliul
profesoral, reflectă marele progres la care trebuia să se ajungă. Pe ani de
învăţământ, disciplinele se prezentau astfel:
▪ anul I: Elemente de fizică, Elemente de chimie, Mineralogie şi
Cristalografie, Farmacie tehnică, Manipulaţia farmaciei, Zoologia, Botanica şi
Herborizaţia, Limba latină şi Limba franceză, în total nouă discipline;
▪ anul II: Fizica, Chimia anorganică, Istoria naturală a medicamentelor
vegetale, Zoologia, Botanica şi Herborizaţia, Pharmacologia, Pharmacognostica,
Limba latină, Limba franceză, în total nouă discipline;
▪ anul III: Fizica şi Cosmografia, Chimia organică, Istoria naturală a
medicamentelor animale, Botanica medicală şi Herborizaţia, Pharmacologia,
Pharmacognostica, în total şase discipline;
▪ anul IV: Chimia şi analiza organică, Materia medicală farmaceutică,
Istoria naturală a medicamentelor minerale, Arta de a recepta, Pharmacia şi legile
pharmaceutice, Hygiena, în total şapte discipline.
▪ anul V: Chimia şi analiza organică, Exerciţii de chimie asupra
alimentelor şi medicamentelor falsificate, Chimia industrială şi agricolă, Medicina
legală pharmaceutică (toxicologie), Pharmacia militară, Contabilitatea şi taxarea
medicamentelor, Hygiena, în total şase discipline193.

191
Ordinul de zi nr. 23 din 15 februarie 1862, Monitorul Oastei, Bucureşti, 1862, nr. 12,
pag. 178.
192
Ordinul de zi nr. 24 din 15 februarie 1862, Monitorul Oastei, Bucureşti, 1862, nr. 12,
pag. 180.
193
POPPINI ŞT., Farmacia, Progresul Medical Român, Bucureşti, 1884, nr. 14, pag. 110;
ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.), op. cit., pag. 28.
89
În anul de învăţământ 1862–1863 existau în Şcoală trei „diviziuni” (clase)
de elevi farmacişti, cu următorul program săptămânal:
▪ Diviziunea I: Materia medicală – 6 ore, Chimia, Fizica, Anatomia
comparată, Botanica, Herboristica – câte 3 ore, în total 21 ore.
▪ Diviziunea II: Chimia – 9 ore, Materia medicală – 6 ore, Anatomia
comparată, Pharmacologia, Pharmacia tehnică – câte 3 ore, Limba latină – 6 ore,
Limba franceză – 2 ore, în total 42 ore.
▪ Diviziunea III: Chimia – 9 ore, Zoologia, Pharmacognostica,
Pharmacologia, Pharmacia tehnică – câte 3 ore, Limba latină – 6 ore, Limba
franceză – 12 ore, în total 39 ore194.
Se remarcă unele deosebiri între programa adoptată de Consiliul
profesoral şi programul săptămânal al elevilor. Dar, programul săptămânal s-a
schimbat în semestrul următor.
În anul de învăţământ 1863–1864, elevii au avut cel mai numeros
Corp profesoral. La cei cunoscuţi, în frunte cu Davila, s-a mai adăugat şi
Ulrich Hofmann, directorul Grădinii botanice.
Din precizările la programa analitică din 19 ianuarie 1863, se desprinde şi
exigenţa cerută elevilor la examene. La o şedinţă de examen se audiau numai trei
candidaţi. Fiecare profesor avea dreptul să asculte un candidat timp de 15 minute.
Pentru lucrarea scrisă se acordau 3 ore. Între examene se acordau câte 10 zile de
pregătire.
Un candidat respins putea fi amânat de la trei luni până la un an. Pentru a
deveni asistent de farmacie se cereau acum trei examene şi o lucrare scrisă. În urma
examenelor se întocmea un proces verbal şi se afişau rezultatele. Examenele erau
publice. Pentru obţinerea diplomei de licenţă, se cereau patru examene şi o
disertaţie scrisă asupra unui subiect ales de candidat şi elaborat în anii de studiu.
Cele patru examene de licenţă înglobau aproape întreaga materie, astfel:
10. Farmacologia, Istoria naturală şi Chimia medicamentelor;
20. Botanica, Zoologia, Mineralogia şi Geologia;
30. Fizica, Chimia şi Toxicologia;
40. Examen practic, compus din mai multe probe de „preparaţii chimice”
şi „manipulaţii”.
Se ţineau în două şedinţe: una de lucru şi alta teoretică. Dizertaţia trebuia
distribuită juriului cu opt zile înainte de examen. Candidaţii terminau examenele în
opt zile. Aceste dispoziţii s-au păstrat până în 1870, când regimul Şcolii a fost
schimbat. În 1871 învăţământul s-a redus la şapte ani, iar în 1880 la cinci ani,
din care trei de practică. În schimb, se cereau studii gimnaziale complete.
În anul 1864, cele trei Şcoli au atins apogeul: cursurile au fost de cea mai
mare diversificare, Corpul profesoral mărit, materialele demonstrative cele mai
bogate, rezultatele elevilor la învăţătură foarte bune. Şcoala de Farmacie număra
acum 51 de elevi, faţă de 267 medicinişti (proporţie de 1 : 5)195.

194
Monitorul Oastei, Bucureşti, 1863, nr. 18, pag. 361.
195
Monitorul Medical, Bucureşti, 1864, nr. 15, pag. 29.
90
Programul Şcolii de Farmacie pe semestrul de iarnă 1863–1864 se
prezenta astfel196:
Disciplina Profesorul Clasa Locul
Farmacia tehnică Fr. Bruss I, II
Materia medicală C. C. Hepites III Farmacia oastei
Materia medicală farmaceutică Fr. Bruss IV, V
U. Hofmann II, III
Botanica Amfiteatrul şcolii
Supleant farm. Toma Hepites I
Chimia, analiza organică. Exerciţii
de chimie asupra falsificării Dr. chim. A. Bernath Lendway IV, V
medicamentelor şi alimentelor
Chimia anorganică şi organică A. Trausch II, III Laboratorul de chimie
Elemente de chimie Supleant subfarm. G. Poppu I
Istoria naturală a medicamentelor
A. Trausch IV, V
minerale
Zoologia şi anatomia comparată Dr. Ananescu II
Amfiteatrul şcolii
Zoologia Supleant subfarm. A. Căplescu I
Pharmacologia Subfarm. G. Poppu I, II
Pharmacognostica Farm. Rădulescu I, II
Pharmacia militară, contabilitatea Farmacia oastei
şi taxarea medicamentelor. Fr. Pruzinsky IV, V
Legile farmaceutice
Fizica şi cosmografia Supleant D. Grecescu III
Limba latină M. B. Manfi I, II Amfiteatrul şcoalei
Limba franceză Spico I, II

Programul Şcolii de Farmacie pe semestrul de vară 1863–1864 se


prezenta astfel197:
Disciplina Profesorul Clasa Locul
Farmacia tehnică Fr. Bruss I, II Farmacie
Materia medicală C. C. Hepites III Amfiteatrul şcolii
Botanica U. Hofmann I–III Grădina botanică
Chimia, analiza anorganică.
Exerciţii de chimie asupra falsificării Dr. chim. A. Bernath Lendway V
Laboratorul de chimie
alimentelor şi băuturilor
Chimia anorganică A. Trausch II, III
Elemente de chimie Supleant G. Drăgulănescu I
Istoria naturală minerală A. Trausch IV, V
Materia medicală farmaceutică Fr. Bruss IV, V
Zoologia Subfarm. Constantinescu I, II
Pharmacognostica Farm. Rădulescu I, II Farmacie
Contabilitatea, Pharmacia militară
V
şi taxarea medicamentelor Fr. Pruzinsky
Legile farmaceutice IV
Fizica şi cosmografia Supleant D. Grecescu
Limba franceză Prof. Burgher Amfiteatrul şcolii
Limba latină M. B. Manfi

196
Monitorul Medical, Bucureşti, 1863, nr. 38, supl., pag. 321.
197
Monitorul Medical, Bucureşti, 1864, nr. 19, pag. 152.
91
În anii de învăţământ 1864–1865 şi 1865–1866, numărul farmaciştilor în
Corpul didactic ajunsese la 14. În Tabelul statistic publicat în anul 1867 se
comunicau rezultatele învăţământului românesc de farmacie, astfel:
▪ doi licenţiaţi în farmacie (magiştri);
▪ doi farmacişti de regiment cl. a II-a;
▪ cinci farmacişti de batalion cl. I (unul în serviciul civil);
▪ opt farmacişti de batalion cl. a II-a (unul în serviciul civil);
▪ 10 bacalaureaţi în ştiinţele fizice şi naturale;
▪ 27 de asistenţi de farmacie şi elevi în farmaciile particulare;
▪ 28 de subfarmacişti, din care 20 în armată şi opt în serviciul civil.
În al unsprezecelea an de la fondarea Şcolii, din 429 de elevi, 92 erau
elevi farmacişti, 283 elevi medicinişti (raportul medici–farmacişti era de 3 : 1) şi
54 elevi veterinari.
Pentru asigurarea didactică a cursurilor şi a numărului mare de elevi, s-a
recurs la cei mai buni dintre foştii elevi care obţinuseră gradul de farmacist de
batalion cl. a II-a. Aceştia au fost numiţi în funcţie astfel:
▪ subdirector, farmacist de batalion cl. a II-a, Rădulescu Constantin şi
profesor ajutor la Chimie, Fizică, Zoologie, Pharmacognostică;
▪ Căplescu Alexandru, supleant la Zoologie şi Istorie naturală;
▪ Ghiţulescu Constantin, supleant la Farmacologie, Zoologie şi Anatomie;
▪ Ion Constantinescu, profesor ajutor la Farmacologie şi Hygienă;
▪ Drăgulănescu George, supleant la Chimie;
▪ Poppu George, supleant la Farmacologie şi Elemente de chimie198.
Aceşti tineri farmacişti au asigurat disciplinele enumerate până la
desfiinţarea Şcolii, în 1870199. În intenţia lui Davila era ca cei mai buni absolvenţi
să fie viitoarele cadre didactice. În realitate, acest lucru nu s-a putut realiza.
În iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul de
înfiinţare a Universităţii din Bucureşti. Tot atunci Consiliul Superior al Instrucţiunii
Publice a hotărât ca Şcoala de Farmacie şi Şcoala Veterinară să fie anexate la
Facultatea de Medicină, care urma să se înfiinţeze. Şcoala de Farmacie urma să
primească denumirea de Şcoala Superioară de Farmacie200. Se pecetluia, astfel,
existenţa Şcolii Naţionale de Farmacie, atât de favorabilă pentru pregătirea unor
buni farmacişti.
Facultatea de Medicină s-a deschis în anul 1869. Şcoala Naţională de
Medicină şi-a încheiat existenţa. Şcoala Naţională de Farmacie a supravieţuit un an,
întrucât abia în 1870 s-a organizat sub denumirea Şcoala Superioară de Farmacie,
de pe lângă Facultatea de Medicină.
Farmacia românească a câştigat mult prin înfiinţarea învăţământului
farmaceutic în forma în care a funcţionat între anii 1857–1870. De această şcoală a
beneficiat în primul rând farmacia militară, care şi-a completat cadrele necesare.

198
Dintre aceşti farmacişti, majoritatea o formau cei admişi în anii 1855–1856.
199
ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.), op. cit., p. 526–528.
200
Legea asupra Instrucţiunii, apărută în noiembrie 1864, art. 256.
92
Crearea Şcolii Naţionale de Farmacie şi pregătirea elevilor la un nivel
similar învăţământului european este meritul lui Davila şi al Corpului didactic al
Şcolii de Farmacie. Această situaţie fericită trebuie pusă în legătură cu dubla
pregătire de medic şi farmacist a lui Davila, cu îndelungata şi susţinuta atenţie pe
care a acordat-o tuturor problemelor farmaceutice, prin clarviziunea cu care a privit
viitorul farmaciei şi necesitatea învăţământului farmaceutic în România.

Activitatea ştiinţifică şi publicistică

Primul periodic farmaceutic din România, Foaia Pharmaciştilor Români,


ca şi prima Societate de Farmacie au fost înfiinţate de farmaciştii militari, în
scopuri ştiinţifice. Societatea a fost înfiinţată la 1 octombrie 1869, primul
preşedinte fiind Adolf Trausch. Comitetele care se alegeau anual au fost compuse
numai din farmacişti militari, care au ascuns apartenenţa lor la armată. Preşedintele
onorific al Societăţii a fost dr. Carol Davila. Sărbătorirea aniversării Societăţii în
anul 1871 confirmă câteva adevăruri foarte importante pentru farmacia militară.
Societatea a fost iniţiată şi susţinută de farmaciştii militari.
Contrar ştirilor parvenite până la noi şi reluate de numeroase lucrări,
în 1871 funcţiona Laboratorul de chimie al Spitalului Militar Central, despre care
s-a scris că s-a desfiinţat în 1864, odată cu plecarea lui Bernath Lendway la Spitalul
Colţea.
Societatea număra 70 de membri în 1871. Revista, ca şi Societatea, dacă
ne orientăm după Statut şi puţinele date publicate, a avut un merit ştiinţific
neaşteptat pentru vremea aceea. Victor Gomoiu arăta că a fost prima revistă cu
caracter pur farmaceutic. Noi am adăuga şi „pur ştiinţific”. Victor Gomoiu mai
afirma, pe bună dreptate, că: „toate articolele par a fi scrise de o singură
persoană”201. După părerea noastră, explicaţia asemănării articolelor (de astfel toate
nesemnate), constă în unitatea de vederi pe care o aveau atât comitetul Societăţii,
cât şi al revistei.
O scurtă notiţă din subsolul revistei, în ultimul număr, neobservată de
dr. Gomoiu contrazice părerea acestuia că fac totum-ul ar fi fost H. Gaudy,
farmacistul şef de la Colţea. Realitatea a fost alta. În notiţă se menţionează că
redactorul şi administratorul revistei a fost farmacistul Dimitrie Zamfirescu202.

201
GOMOIU V., Istoria presei medicale în România, Tipografia „Furnica”, Bucureşti, 1936,
p. 90–91.
202
DIMITRIE ZAMFIRESCU (n. 18 octombrie 1845), elev al Şcolii Naţionale, a fost avansat
subfarmacist în 1864. A lucrat în Spitalul Militar Central din Bucureşti. În 1869, a fost
avansat farmacist de batalion. În 1869–1870, a intrat în Societatea Farmaciştilor
Români şi în comitetul de conducere. A fost redactorul buletinului Societăţii. S-a
dovedit foarte tăios în apărarea intereselor farmaciştilor absolvenţi ai Şcolii Naţionale.
Deschizând o polemică politică cu reprezentanţii Colegiului, în frunte cu A. FRANK, a
îndepărtat pe farmaciştii proprietari care până atunci se raliaseră scopului ştiinţific.
Avem toate motivele să credem că ZAMFIRESCU a fost influenţat de ideile Comunei din
93
Cauza dispariţiei acestui periodic constă, după părerea noastră, tocmai în
temeritatea şi slăbiciunile acestui redactor-şef. În ultimul număr (Adolf Trausch nu
mai era preşedinte al comitetului), revista a publicat un articol îndreptat împotriva
patronilor de farmacie. Articolul a avut un caracter incendiar şi a nemulţumit
profund Colegiul Farmaceutic. S-a desfăşurat o polemică cu iz de luptă de clasă.
S-au scris lucruri adevărate, dar şi exagerări. S-au făcut petiţii, s-a creat un conflict
care a ajuns până la Direcţia Sanitară din Ministerul de Interne. Ca urmare, s-a
produs o ruptură între farmaciştii patroni şi farmaciştii salariaţi, a cărei consecinţă a
fost încetarea existenţei revistei, a cărei situaţie financiară era precară. Astfel,
primul periodic ştiinţific de farmacie, transformat în ultimul număr într-o armă
socială, a pierdut sprijinul farmaciştilor patroni şi astfel şi-a încetat apariţia,
privând farmacia românească de un purtător de informaţie. Este drept că în 1874
s-a desfiinţat şi Colegiul Farmaceutic.
În 1874, Statul a fost obligat să emită Legea sanitară, prima lege prin care
a lărgit dreptul farmaciştilor autohtoni de a deschide farmacii şi a regrupat
farmaciştii pe alte baze.
Prima societate şi prima revistă a farmaciştilor au avut o existenţă scurtă,
dar scânteietoare. Farmaciştii militari au avut rolul hotărâtor, atât la înfiinţare, cât şi
în lupta pentru interesele legitime profesionale. Latura patriotică, ştiinţifică şi
socială, promovată de societate, onorează farmacia militară203.
Un episod interesant s-a desfăşurat în aceeaşi perioadă, în afara hotarelor
ţării. După cum se ştie, în 1870 a izbucnit războiul franco–prusac. Ostilităţile au
surprins la Paris mai mulţi absolvenţi ai Şcolii Naţionale, veniţi aici pentru
continuarea studiilor. Unii dintre ei au fost farmacişti sau subfarmacişti. Aproape
toţi s-au încadrat în ambulanţele sanitare, în timpul retragerii, asediului şi Comunei
din Paris. Cel mai reprezentativ a fost GEORGE DRĂGULĂNESCU (1841–1870),
farmacist de batalion cl. a II-a. Acesta intrase în Şcoala Naţională în 1857. În 1862
fusese avansat subfarmacist. În anul de învăţământ 1863–1864 a fost suplinitor la
disciplina Elemente de chimie. În 1864, a fost farmacist la Serviciul oftalmologic,
în Spitalul Militar Central şi a îndeplinit şi alte misiuni date de medicul şef, dr.
Carol Davila. Se pare că era un temperament activ şi expansiv. A însoţit mai multe
unităţi în marşuri şi tabere de instrucţie şi avea înclinaţii spre medicină. În 1866 a
plecat la studii medicale, la Paris. În 1870 a participat la luptele ce s-au dat în jurul
capitalei franceze. Drăgulănescu a făcut parte din ambulanţa presei şi a murit în
timpul asediului204.

Paris. După înăbuşirea Comunei şi în urma presiunilor luate în ţară împotriva


simpatizanţilor, ZAMFIRESCU a suferit o persecuţie fiindcă a fost trecut în „neactivitate”
în armată, apoi trecut în rezervă şi nu s-a mai scris nimic despre el. ZAMFIRESCU a
exprimat mari adevăruri, dar a deranjat ordinea publică în problema farmaciei
particulare.
203
Societatea Farmaciştilor din România şi Organul Societăţii Farmaciştilor din România
(1881), precum şi Revista Farmaciei de mai târziu (1894), au marcat un progres în viaţa
farmaceutică românească, la care a participat şi farmacia militară.
204
Istoria medicinii. Studii şi cercetări, Ed. Medicală, Bucureşti, 1957, p. 183–192.
94
ION PINTEŞTEANU (1849–1931) era originar din Giurgiu. În ţară făcuse
studii de farmacie şi fusese avansat subfarmacist. A optat pentru studiile medicale
şi a plecat în Franţa pentru doctorat, unde a participat, de asemenea, la îngrijirea
răniţilor, la o ambulanţă.
CONSTANTIN MANOLESCU (1844–?) a intrat în şcoala lui Davila în anul
1857. În 1861 a fost avansat subfarmacist, iar în 1864 farmacist de batalion
cl. a II-a. În 1866 a plecat la Paris. Acesta a participat la luptele pentru apărarea
Parisului şi la mişcarea comunardă. După război, s-a întors cu diploma de medic.
Îl întâlnim şi în timpul războiului pentru independenţă.
Astfel, studenţii români de la Paris, printre care şi foşti farmacişti militari,
au sprijinit poporul francez şi au trăit marea dramă din anii 1870–1871.
Perioada 1853–1876 a fost de mare progres pentru farmacia militară şi în
general pentru medicina militară românească. S-au înfiinţat farmacii militare, au
crescut nevoile de medicamente, s-au format şi instruit în ţară cadre naţionale de
farmacie, a crescut capacitatea de asigurare cu medicamente a regimentelor,
detaşamentelor şi subunităţilor care plecau în marşuri şi tabere etc. S-a dezvoltat
sistemul de aprovizionare şi distribuţie a medicamentelor. S-a dezvoltat şi
generalizat sistemul de evidenţă. Farmacia militară românească şi-a consolidat
structura, putând primi şi alte sarcini mai mari.

Carol Davila şi progresul farmaciei


militare româneşti

Carol Davila (1828–1884) a servit în armata română între anii 1853–1884.


Se cunosc numeroase amănunte din viaţa şi activitatea sa ca şef al Serviciului
sanitar militar, ca director în Direcţia Sanitară din Ministerul de Interne, ca
promotor al învăţământului superior medical, farmaceutic şi veterinar, ca medic şi
om de cultură, ca profesor şi pedagog, ca iubitor al patriei sale adoptive, ca
cetăţean. Davila a profesat ca medic în armată şi în această calitate a ajuns
inspector general, ocupând cel mai înalt post în ierarhia medicilor militari.
Numeroase lucrări ale contemporanilor săi şi recente au fost consacrate acestui
mare om. În ultimii 50 de ani s-a relevat şi rolul pe care l-a jucat Davila
în dezvoltarea farmaciei româneşti. Datorită importantei sale contribuţii, mai
demult prof. dr. I. Vintilescu (1881–1954), iar apoi prof. dr. Al. Ionescu-Matiu
(1883–1975), ambii de la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, l-au revendicat pe
medicul dr. Carol Davila şi ca farmacist.
Carol Davila a întreprins în adolescenţă patru ani şi jumătate de studii de
farmacie începând cu stagiatura în farmacia lui Léon le Saut din Nantes
(1 iulie 1843–1 aprilie 1845), apoi la farmacia lui C. S. Ollivier din Angers
(1 aprilie 1845–noiembrie 1847)205.

205
BARBU G., Carol Davila şi timpul său, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 24–25.
95
Caracterizarea lui Davila, făcută de Olivier la încheierea stagiului de
farmacie, este deosebit de frumoasă. Este epoca în care Davila şi-a format cultura
generală şi a obţinut bacalaureatul.
S-a înscris apoi în Şcoala preparatoare de medicină şi farmacie din
Angers, dar totodată a renunţat la cariera de farmacist. După o lună de şcoală, în
urma unui concurs a fost numit preparator la chimie, farmacie şi istoria naturală.
Pe vremea aceea, chimia se învăţa în farmacie şi avea un caracter aplicativ.
Cât de mult l-a influenţat studiul farmaciei se poate deduce din
ataşamentul lui Davila pentru chimie, disciplină pe care a predat-o în diferite forme
de învăţământ şi prin conferinţe cu public, aproape permanent, până la capătul
vieţii.
După şcoala pregătitoare, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Paris,
unde a căpătat o instruire solidă de medic şi a doua experienţă de viaţă. Davila a
răspuns la chemarea de a profesa în Ţara Românească numai după ce a obţinut
diploma de doctor în medicină, în 1853.
De o inteligenţă nativă şi cu o putere de muncă uimitoare, Davila a fost un
excelent organizator, un clarvăzător în posturile de conducere ce i s-au încredinţat,
un novator tenace şi dascăl neobosit. Studiile de farmacie din tinereţe l-au făcut
sensibil la toate problemele de interferenţă ale medicinii cu farmacia şi ale
farmaciei însăşi. Numai aşa se explică aportul său substanţial la progresul farmaciei
româneşti, în ansamblul măsurilor sanitare pe care le-a luat. Domeniile de
farmacie, inclusiv farmacia militară, în care şi-a impus punctul de vedere au fost
numeroase.
Primind, în 1853, conducerea Spitalului Ostăşesc din Bucureşti, a găsit,
funcţionând de peste 20 de ani, o farmacie militară încadrată cu un farmacist cu
experienţă, Francisc Pruzinsky, om trecut de 50 de ani.
Farmacia Spitalului Ostăşesc din Bucureşti era modestă, cu personal
puţin, cu influenţă redusă asupra celorlalte farmacii militare din Principat. Datorită
lipsei cronice de fonduri, nici aspectul farmaciei nu era mulţumitor.
Atât de însemnată a fost distanţa dintre ceea ce a găsit şi ce s-a realizat
sub conducerea sa, încât unii medico-istorici au afirmat, ani de-a rândul, că Davila
a fost acela care a înfiinţat farmacia militară. Decalajul între ceea ce exista în
realitate şi ceea ce dorea să vadă în farmacia militară, a dat tânărului medic energia
necesară pentru înnoirile ce au urmat. Davila a găsit în farmacistul şef Pruzinsky un
om harnic şi entuziast, gata să servească noua misiune. În acelaşi timp, Pruzinsky,
întreprinzător şi competent, a onorat sprijinul dat farmaciei militare de către
medicul şef, printr-o secondare apropiată şi creatoare, printr-o pătrundere şi
angajare fără rezerve în acţiunile pe care Davila le-a declanşat pentru progresul
spitalului şi al farmaciei.
În doi ani de la sosirea sa, Davila a obţinut pentru farmacie un buget
propriu. Davila a considerat nevoile farmaciei ca propriile nevoi ale spitalului.
După Unire, în 1859, Davila a fost numit şeful Serviciului sanitar militar
al întregii oştiri. Către toamnă, a fost chemat şi la conducerea Serviciului sanitar
civil. Astfel, Davila a fost pus în situaţia de a aduce o contribuţie şi la progresul
96
întregii farmacii româneşti. În noua sa calitate, a propus Colegiului Farmaceutic din
Bucureşti o serie de îmbunătăţiri ale activităţii în farmacie, cum ar fi: introducerea
sistemului zecimal de măsuri şi greutăţi, registrul de copiere a reţetelor, elaborarea
unei farmacopei româneşti ş.a.
A propus, de asemenea, înfiinţarea unui Depozit central de farmacie civil,
pe care îl considera un stabiliment urgent şi necesar pentru spitale şi districte.
Dar propunerea sa nu a prins viaţă datorită lipsei de fonduri şi a împotrivirii
farmaciştilor influenţi, care vedeau în Depozit micşorarea surselor lor de venituri.
În schimb, Davila a reuşit să se impună în celelalte domenii ale farmaciei.
Datorită străduinţei sale, Consiliul Medical al Direcţiei generale a
Serviciului sanitar a aprobat prin Ordonanţa din 30 septembrie 1859, ca
preşedintele Colegiului Farmaceutic să participe la dezbateri. Prin accesul la
rezolvarea celor mai înalte probleme ale sănătăţii, farmacia a intrat, prin
preşedintele colegiului, în aria problemelor sanitare naţionale.
Davila a reuşit să introducă sistemul zecimal de măsuri şi greutăţi, mai
întâi în paralel, apoi înlocuind vechiul sistem, să stimuleze elaborarea şi aplicarea
unui tarif românesc de taxare a medicamentelor etc.
Sub conducerea sa au început pregătirile pentru elaborarea şi editarea
primei farmacopei române. Sub egida Colegiului, cu o comisie destul de
reprezentativă, munca de elaborare şi redactare a fost dusă la bun sfârşit de eruditul
medic şi farmacist Constantin C. Hepites. Alegerea lui Hepites nu a fost
întâmplătoare. Acesta era cunoscut mai demult în armată şi în Principate ca un
farmacist foarte bine pregătit.
Lucrarea a durat aproape doi ani. Davila a sprijinit editarea şi aplicarea
Farmacopeii, care a devenit oficială la 1 ianuarie 1863. Astfel, numele lui Davila
s-a legat şi de apariţia primei farmacopei din România, operă de bază în exercitarea
farmaciei. Prin aplicarea Farmacopeii, s-a făcut un mare pas pentru emanciparea
farmaciei româneşti de sub influenţa vecinilor. Este necesar a sublinia că prin
iniţiativele şi dispoziţiile date, Davila nu a condamnat farmacia română la o tutelă
franceză, ci a situat-o magistral, pe o linie de sine stătătoare, de valoroasă afirmaţie
naţională.
În 1861, Davila a introdus în farmacie, printr-o hotărâre a Consiliului
Medical, registrul de copiat reţete. Cu timpul, acolo unde s-au păstrat, aceste
registre au devenit valoroase documente pentru stabilirea evoluţiei formelor
farmaceutice la receptură.
Un alt serviciu pe care Davila l-a adus ştiinţei româneşti, cât şi populaţiei,
a fost înfiinţarea Grădinii botanice de la Cotroceni, pe atunci aflată la periferia
Capitalei. După o tentativă nereuşită, datorită evenimentelor politice, în primăvara
anului 1860 a încredinţat lui Hofmann sarcina organizării şi cultivării diferitelor
specii vegetale, iar în toamnă a inaugurat grădina în prezenţa domnitorului
Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea, anul înfiinţării Grădinii botanice este
considerat 1861.
Davila vedea în Grădina botanică un scop botanic, farmaceutic, economic
şi didactic: „Farmaciştii… vor putea să-şi procure plantele proaspete pentru
97
facerea… extractelor. Pe de altă parte, preţurile… vor diminua… şi omenirea în
suferinţă va fi cea dintâi care se va bucura de această creare… Farmaciile militare
vor putea să se aprovizioneze cu plantele indigene cultivate. Europa ştiinţifică va fi
recunoscătoare de bogăţiile botanicei la care o va face să participe această ţară,
chemată la un mare viitor”. Ultima prevedere s-a realizat în sensul că în Grădina
botanică s-a edificat Institutul Botanic din Bucureşti, bază a învăţământului
superior universitar şi centru de relaţii între botaniştii români şi străini, de pe toate
meridianele.
Un alt merit al lui Davila a fost antrenarea farmaciştilor în activitatea
ştiinţifică organizată. Invitarea farmaciştilor „cu diplomă” datează dinainte de
Unire, când într-una din încăperile Spitalului Ostăşesc se ţineau şedinţe ştiinţifice
medicale săptămânale. Prin Circulara din 1 iulie 1862, Davila a cerut şi
farmaciştilor din provincie să ia parte la adunările ştiinţifice medicale ce se
desfăşurau în unele oraşe, câte două zile consecutiv. Aceste întruniri ştiinţifice erau
larg reprezentate prin participarea medicilor oficiali şi particulari, a farmaciştilor şi
subchirurgilor şi urmăreau un schimb de experienţă şi promovarea unor relaţii şi
vederi noi206.
Davila a mai cerut farmaciştilor să formeze biblioteci şi ierbare, colecţii
de substanţe minerale naturale, să iniţieze studii privind apele minerale locale.
Este adevărat că excursii, studii de botanică şi ape minerale, biblioteci şi ierbare au
mai realizat farmaciştii şi înainte de Davila, dar îndemnul a fost binevenit şi a
stimulat un număr şi mai mare de farmacişti la o activitate extraprofesională utilă.
Dar, cel mai mare serviciu adus de Carol Davila farmaciei româneşti a
fost înfiinţarea învăţământului farmaceutic. Dacă înfiinţarea învăţământului
superior medical se datorează lui Kretzulescu şi Davila, învăţământul farmaceutic a
fost opera lui Davila şi Pruzinsky.
Davila a apelat la Pruzinsky ca profesor, încă din 1855, cu ocazia
înfiinţării Şcolii ostăşeşti de mică chirurgie. Dar, baza învăţământului medical
farmaceutic a pus-o prin transformarea acesteia, în 1857, în Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. Atunci Davila a înfiinţat clasa de farmacie şi a pus-o sub
dirigenţia farmacistului şef al armatei, Pruzinsky. Davila a asigurat elevilor
farmacişti care doreau să urmeze farmacia aceleaşi drepturi, regim şi consideraţie
ca şi medicilor.
În calitate de director al Şcolii, Davila a mărit an de an Corpul profesoral
farmaceutic, astfel încât, în 1862, Şcoala de Farmacie, sub acelaşi director Davila, a
căpătat o individualitate proprie. Din economiile farmaciei, în 1862 s-a înfiinţat
primul Laborator de chimie analitică din ţară, destinat pentru nevoile Şcolii şi
pentru tot felul de analize.
Davila a lărgit Corpul profesoral, antrenând şi tineri absolvenţi ai Şcolii.
Şcoala Naţională de Farmacie a atins apogeul în anii 1864–1866, printr-un mare
număr de elevi, o programă analitică diversificată, o bună organizare. Se afla, de
asemenea, sub conducerea lui Davila.

206
BARBU G., op. cit., p. 389, 407.
98
În Şcoala Naţională de Farmacie, care a dăinuit până în 1869, elevii
farmacişti s-au bucurat de toată atenţia şi afecţiunea lui Davila. Cât de evident a
susţinut Davila învăţământul farmaceutic se poate confirma în 1871, când într-una
din cele opt acuzaţii aduse lui Davila de vechiul său adversar, devenit acum
decanul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, se arăta cum că acesta: „a identificat
studiul farmaceutic cu cel medical”. Când, acelaşi decan Polizu, s-a ocupat de
învăţământul farmaceutic, l-a reorganizat la un nivel nesatisfăcător.
Adversităţile crescânde faţă de Davila în viaţa civilă, micşorarea funcţiilor
deţinute în cadrul învăţământului, regresul învăţământului farmaceutic în perioada
1870–1890 şi întârzierea rezolvării unor probleme de farmacie, au făcut ca să se
evidenţieze şi mai mult rolul lui acestuia din perioada anterioară, au crescut şi mai
mult stima şi devotamentul farmaciştilor faţă de medicul şef Davila.
Dacă originea învăţământului farmaceutic de astăzi a fost Şcoala
Naţională de Medicină şi Farmacie, denumită la început şi „Şcoala lui Davila”,
leagănul acestui învăţământ a fost neîndoielnic farmacia militară.
Farmaciştii militari de totdeauna vor fi recunoscători lui Davila pentru că
a ridicat farmacia militară la înălţimea unei sarcini naţionale. Instrucţiunea dată
primilor elevi farmacişti, recrutaţi de pe întreg teritoriul Ţării Româneşti, Moldovei
şi Transilvaniei, a fost de un nobil patriotism.
Elevii farmacişti au fost feriţi de influenţa farmaciei mercantile sau de
interese de grup, deşi acestea erau legitime în societatea de atunci. De aceea, cel
mai mare succes l-au avut absolvenţii Şcolii Naţionale de Farmacie în armată şi la
spitale, adică acolo unde serveau în cea mai mare măsură interesele cele mai înalte
ale populaţiei.
Influenţa lui Davila s-a manifestat în continuare în farmacia militară.
Aceasta a profitat de toate măsurile luate de Davila în domeniul întregii farmacii.
Ca urmare a sprijinului susţinut al lui Davila, bugetul farmaciei militare a crescut,
numărul cadrelor de farmacişti militari s-a mărit, farmacia militară s-a perfecţionat.
În calitatea sa de şef al Serviciului sanitar, Davila s-a preocupat, în 1864,
apoi între anii 1873–1876, de dotarea armatei cu materiale sanitare şi farmaceutice
de campanie. Davila, personal, s-a interesat de comandarea şi execuţia în
străinătate a unor mijloace de transport ca trăsuri şi furgoane de ambulanţă, corturi
sanitare etc. La ordinul şi cu sprijinul său, şi sub supravegherea farmacistului şef
Pruzinsky, s-a confecţionat prima farmacie portativă românească de campanie
(1859), s-au constituit primele complete cu medicamente, pansamente şi
instrumente (1866), s-a organizat dotarea formaţiunilor sanitare de campanie.
Davila a organizat Serviciului sanitar, inclusiv farmacia militară, în
vederea războiului pentru independenţa României. Davila a fost numit şi a
funcţionat tot timpul războiului ca şef al Serviciului sanitar al armatei operative
de dincolo de Dunăre. În subordinea sa au fost toate ambulanţele militare şi
farmaciile lor.
În unele fotografii rămase din acea vreme, în cea mai grăitoare, vedem
şi pe farmaciştii militari în apropierea şefului lor, general dr. Carol Davila.
Prin exemplul său personal, prin dispoziţiile şi îndemnurile sale, Davila a însufleţit
99
pe farmaciştii militari la o activitate eroică, de altfel ca şi întregul personal medical
şi auxiliar.
După încheierea războiului, Davila a propus reorganizarea Serviciului
sanitar şi farmaceutic, a cerut fonduri pentru repararea materialelor sanitare şi
completarea nevoilor. În mare parte a reuşit, dar unele adversităţi şi boala i-au
redus dinamismul care îl caracteriza.
Carol Davila a decedat la 26 august 1884, orele 12 şi jumătate. Pentru
ceremonia funebră au fost orânduite două batalioane de infanterie, două escadroane
de cavalerie, o baterie de artilerie cu şase tunuri, câte un pluton de jandarmi călări,
într-o ţinută impecabilă. Alături de toţi ofiţerii superiori de toate armele din
Bucureşti şi de medicii militari au participat farmaciştii de toate gradele, echipaţi în
marea ţinută. Funeraliile au fost comandate de generalul Radovici, iar populaţia
capitalei, făcând cordoane, a ţinut să aducă pe parcurs un omagiu neobişnuit de
solemn celui dispărut.
Davila a fost înhumat lângă soţia sa, care decedase cu 10 ani înainte,
pe un mic platou în panta Dealului Cotroceni, între Academia Militară şi Palatul
Cotroceni, cu o panoramă deschisă spre centrul capitalei şi spre Facultatea de
Medicină, unde a lăsat atâtea urme nepieritoare.
Elevii recunoscători, printre care şi farmaciştii militari, au dezvelit
numeroase monumente şi busturi, au fixat plăci comemorative pentru eternizarea
memoriei lui Davila: în clădirea Institutului Sanitar Militar, în curtea Spitalului
Militar Central, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la fostul Spital Militar din
Alba Iulia, la Sibiu, Focşani etc.
De-a lungul timpului, farmaciştii militari au îmbogăţit tradiţiile iniţiate de
Davila şi Pruzinsky. Ei au reeditat combativitatea şi devotamentul elevilor lui
Davila din timpul războiului pentru independenţă. Farmaciştii militari au îmbinat
grija faţă de bolnavi şi răniţi cu aprovizionarea materială imediată şi de perspectivă,
pregătirea profesională cu cea militară, munca practică cu activitatea ştiinţifică, în
scopul de a asigura asistenţa cu medicamente a armatei, în timp de pace şi
campanie, la un nivel cât mai înalt.

Farmacişti militari remarcabili:


FRANCISC XAVERIUS PRUZINSKY
(1802–1874)

Cea mai mare personalitate a farmaciei militare româneşti din secolul


al XIX-lea a fost fără îndoială Francisc Xaverius Pruzinsky. Acesta a servit în
armată timp de peste trei decenii şi jumătate, cu un devotament care va rămâne
exemplu pentru totdeauna.
Fr. Pruzinsky a preluat o farmacie militară modestă, înfiinţată doar de
câţiva ani (1831) şi mânuită până atunci de spiţeri, pe care a dezvoltat-o şi a
perfecţionat-o până la nivelul unei farmacii de învăţământ superior.
100
Fr. Pruzinsky (Prusinski sau Prujinski) s-a născut în iulie 1802, undeva în
Europa. A obţinut diploma de magistru în farmacie la Pesta, în 1822207.
În 1829, se găsea în Bucureşti ca „provizor” al farmaciei lui Ekhardt, care
îi transmite în scurtă vreme şi proprietatea ei.
În catagrafia spiţerilor din 23 mai 1832, Pruzinsky apare ca farmacist cu
diplomă. Spiţeria lui era încadrată în categoria cea inferioară, nefiind nici arătoasă,
nici rentabilă. Doi ani mai târziu (8 iunie 1834), a fost nevoit să o vândă208.
A intrat în armată la 27 octombrie 1837, la vârsta de 35 ani, ca farmacist
la Spitalul Ostăşesc de la Mihai Vodă. În scurtă vreme s-a impus prin calităţile şi
activitatea sa profesională209.
Vreme de mai multe decenii a preparat, la început singur, apoi cu un
asistent, medicamente pentru ostaşii bolnavi, al căror număr, după 1840, a depăşit
în mod constant o sută. Era singurul farmacist diplomat al Oştirii din Ţara
Românească. În acelaşi timp, Pruzinsky îndeplinea şi funcţia de farmacist şef sau
„pharmacopoeus primarius”210.
Remarcabila sa activitate profesională a fost permanent apreciată şi
subliniată de persoane oficiale ale statului. Astfel, după şase ani de serviciu, a fost
recompensat de domnitorul ţării cu leafa pe şase luni, pentru râvna şi „îndeplinirea
cu scumpătate a îndatoririlor sale”211.
Pruzinsky învăţase la şcoala grea a vieţii. Salariul său, la intrarea în
armată, era egal cu al ajutorului de spiţer de dinaintea sa. Vreme îndelungată a
rămas la această salarizare necorespunzătoare pregătirii sale şi serviciilor prestate.
Dar, acesta nu a fost un motiv pentru neglijarea atribuţiilor de serviciu sau pentru
părăsirea Oştirii.
Abia după 1845, la insistenţele ştabdoctorului Meyer şi a şefului Oştirii
colonelul Odobescu, leafa sa a devenit egală cu a unui oberdoctor. Medicul şef
Mayer îl considera „cel mai destoinic spiţer al oştirii”212.
Condiţiile grele în care lucra şi probabil şi locuia, igrasia, fumul şi frigul
i-au măcinat sănătatea şi a fost obligat să meargă de mai multe ori la băi,
la Mehadia (Băile Herculane).
Calităţile sale au fost recunoscute şi de tânărul dr. Carol Davila, şef al

207
Prin amabilitatea conf. dr. K. ZALAI, de la Universitatea din Budapesta, am aflat că
FR. PRUZINSKY a obţinut diploma de magistru în farmacie la vârsta de 20 de ani.
Ca probă practică i s-a dat prepararea azotatului de argint (Lapis infernalis) şi a
sulfatului de cupru amoniacal. După ce a depus jurământul, la 1 septembrie 1822 i s-a
înmânat diploma. Calificativul a fost „satis bene” (Album chirurgicorum et
pharmacopolarum, Universitatea din Budapesta, postul 801, pag. 130).
208
SAMARIAN P., Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1775–1834), vol. II,
Tipografia „Cultura”, Bucureşti, 1938, p. 539, 548–549.
209
BARBU G., File dintr-o istorie necunoscută, Ed. Militară, Bucureşti, 1969, p. 218–222.
210
VINTILESCU I., Învăţământul farmaceutic în România (schiţă istorică), Tiparul „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1942, pag. 22.
211
BARBU G., op. cit., pag. 221.
212
ibidem.
101
Spitalului Ostăşesc, care i-a obţinut, în 1855, majorarea lefii. Mai târziu, la
înfiinţarea Corpului Sanitar Militar, în 1862, i s-a recunoscut vechimea din 1837 şi
i s-a dat satisfacţia celui mai mare grad al farmaciştilor din armată.
În primii 10 ani de serviciu, prepararea medicamentelor şi lucrările
contabile i-a ocupat cea mai mare parte din timp. Aprovizionarea cu droguri
vegetale şi chimice nu i-a luat prea multă vreme, dar a căutat să nu risipească inutil
„nici o para” din fondurile armatei. Mai târziu, peste alţi opt ani, susţinut fiind de
Davila, a făcut comenzi în străinătate, înlăturând intermediarii şi taxele de vamă,
realizând şi un plus de economii.
Pruzinsky a rămas la postul său în zilele furtunoase ale anilor 1848–1849.
De altfel, el a fost prezent la multe din acţiunile sociale din vremea sa. În 1847,
a făcut o donaţie pentru ajutorarea cetăţenilor care suferiseră de pe urma unui
incendiu213.
Din prima zi de serviciu a acordat atenţie lucrărilor de gestiune şi
corespondenţei farmaciei. Meticulos şi cu mult simţ de răspundere, a iniţiat formele
de scădere a medicamentelor consumate, de înregistrare a materialelor intrate,
a efectuat operaţiuni scriptice, într-o perioadă când nu exista nici o reglementare
oficială. Aceasta ne face să presupunem că Pruzinsky a funcţionat cândva ca
farmacist de spital, fapt neconfirmat până acum prin nici un document. Cinstea
acestui prim farmacist al Oştirii nu a fost pusă niciodată la îndoială.
Până la introducerea unui regulament, regulile simple ale evidenţei
materialelor au fost aplicate, după 1840, la Brăila, apoi prin elevii săi, la diferite
spitale ostăşeşti, regimente, detaşamente etc., oriunde se consumau medicamente.
Ani de-a rândul, fără să dea socoteală nimănui, Fr. Pruzinsky a întocmit, cu o
corectitudine şi o regularitate de ceasornic, actele de contabilitate ale farmaciei
spitalului. Abia mai târziu, Davila a văzut şi a aprobat documentele de evidenţă.
Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că Pruzinsky a fost cel care a introdus cel
dintâi regulile de contabilitate în farmacia militară, reguli pe care le-a aplicat
nedezminţit ani îndelungaţi şi care cu timpul s-au constituit într-un sistem ce s-a
perfecţionat pentru a face faţă volumului mereu crescând de materiale intrate şi
consumate.
Pe linia de progres a farmaciei militare, Pruzinsky a fost cel mai valoros şi
apropiat colaborator al lui Davila, dovedind atât iniţiativă, entuziasm, cât şi
chibzuinţă şi competenţă. Problemele care-i reveneau spre rezolvare erau
numeroase şi complexe.
Pruzinsky, ca şi Davila, a urmărit centralizarea aprovizionărilor cu
medicamente pentru Oştire şi înlăturarea furnizorilor lipsiţi de onestitate. Sub
conducerea sa a prins viaţă Serviciul farmaceutic militar, care s-a perfecţionat mai
ales în anii după Unire.
În 1859, prin râvna şi interesul cu care a organizat şi dotat farmacia
militară din Tabăra de la Floreşti–Prahova, s-a dovedit un sincer şi devotat partizan
al marelui act al Unirii.

213
ibidem.
102
Lui Pruzinsky îi revine meritul de a fi organizat în armată, pentru prima
dată, atât o farmacie portativă de campanie, bine organizată, cât şi asigurarea cu
medicamente a unui mare efectiv de oameni, în condiţiile Spitalului Ostăşesc de
câmp de la Floreşti. Farmacia portativă pe trăsură, model 1874, s-a inspirat din
farmacia portativă şi din experienţa asigurării cu medicamente a aplicaţiilor,
marşurilor şi taberelor ce s-au ţinut an de an, până în preajma războiului pentru
independenţă.
Pruzinsky a acordat atenţie nomenclatorului de medicamente şi
perfecţionării lui de-a lungul timpului. În colaborare cu medicii, a introdus mijloace
terapeutice noi, dar după o dinamică lentă, caracteristică epocii.
Pruzinsky s-a îngrijit de la început de exploatarea florei spontane,
culegând plante medicinale, la început cu soldaţii spitalului, apoi cu elevii Şcolii
Naţionale, de regulă în împrejurimile capitalei. Datorită vederilor acestui iscusit
farmacist, farmacia militară a preparat medicamentele necesare bolnavilor fără a
recurge la specialităţi româneşti sau străine.
Din punctul de vedere al drogurilor, Pruzinsky a folosit deopotrivă şi pe
cele indigene şi pe cele din străinătate sau exotice, înscrise în farmacopeile vremii,
după nevoile de tratament ale Spitalului Ostăşesc. Din economiile create prin
dezvoltarea depozitului de medicamente al Farmaciei Militare Centrale, a putut
dota, în 1862, un Laborator de chimie pentru practica elevilor din Şcoala Naţională.
Remarcabila sa activitate didactică a început de la intrarea în armată.
În acei ani, a îndrumat elevii din şcoala practică de la Spitalul Ostăşesc din
Bucureşti, care a dat câţiva felceri şi ajutori de spiţeri necesari armatei.
După 1850, a făcut parte din Corpul profesoral al şcolilor ce s-au
desfăşurat în armată, timp de un deceniu şi jumătate, până la decesul său.
La Şcoala de mică chirurgie din 1850, înainte de sosirea lui Davila,
Pruzinsky a predat „Pharmacopeea”. Elevii asistenţi de farmacie erau daţi în directa
sa supraveghere şi învăţau practic la oficina Spitalului din Mihai Vodă214, devenind
asistenţi calificaţi.
După 1854, Pruzinsky a sprijinit pe Davila în pregătirea primilor soldaţi
sanitari pentru nevoile spitalului şi unităţilor.
Pruzinsky a fost primul farmacist profesor în învăţământul medical şi
farmaceutic din România, începând din 1855. Numeroase catedre actuale din
facultăţile de farmacie din Bucureşti şi din ţară îl recunosc ca primul profesor din
învăţământul farmaceutic215.
La Şcoala ostăşească de mică chirurgie, înfiinţată de Davila în 1855,
a predat benevol „Materia medica”, disciplină denumită mai târziu „Medicamente
vegetale” sau „Farmacognozie”. La Şcoala de mică chirurgie a predat
“Istoria naturală”216, apoi „Botanica medicinală” şi „Pharmacologia”. A condus şi
excursiile botanice în împrejurimile Bucureştiului.

214
ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.), op. cit., p. 479, 483, 492, 501.
215
ibidem.
216
BARBU G., op. cit., pag. 125.
103
La Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, din 1857 până în 1869, a
predat „Pharmacologia”217. Pe lângă aceste discipline, a mai predat mediciniştilor
„Arta de a formula”, iar elevilor farmacişti noţiuni de farmacie galenică. La clasele
superioare de farmacie, a predat cunoştinţe legate de aspectul juridic al farmaciei şi
gestionarea materialelor farmaceutice, în cadrul disciplinelor „Pharmacia şi legile
pharmaceutice”, „Contabilitatea pharmaceutică”, „Hygiena”, iar la studenţii din
anul V „Contabilitatea şi taxarea medicamentelor”218.
Dacă ţinem seama că toţi elevii medici şi farmacişti au trecut mai mult sau
mai puţin timp prin oficina militară, prin mâinile sale, acest veteran al farmaciei
militare ne apare în toată măreţia capacităţii şi devotamentului său. Datorită
complexităţii serviciului şi măririi sarcinilor în farmacia militară, după 1860 a fost
nevoit să reducă din sarcinile didactice.
Francisc Pruzinsky a adus cel mai mare serviciu farmaciei militare, cât şi
celei civile româneşti, prin grija cu care a păstrat, legat şi inventariat toate
documentele farmaciei militare. După decesul său, documentele au fost predate la
Arhivele Naţionale. Receptele şi corespondenţa militară alcătuiesc acum un fond
unic, bogat şi valoros, care este încă insuficient studiat.
Pruzinsky a părăsit farmacia militară la 24 ianuarie 1869, dar a suferit de
pe urma politicianismului şi a neglijării intereselor sale personale. În urma unor
dezbateri în Parlament, datorită atmosferei nefavorabile create de unele certuri, i-a
fost refuzată pensia după 32 de ani de serviciu219.
A fost nevoit să-şi reia activitatea, după doi ani de aşteptare şi speranţe
zadarnice, şi a fost reintegrat în funcţia de farmacist şef al Oştirii. După alţi trei ani
de serviciu, la 17 aprilie 1874, farmacistul şef Pruzinsky a decedat în timpul
serviciului şi a fost şters din controalele armatei. Farmacistul Pruzinsky avea atunci
72 de ani. Astfel, spune plastic G. Barbu, în 1960: „trecuseră 45 de ani de când
venise, nu se ştie de unde, în Ţara Românească, iar la capătul acestei aproape
jumătate de veac pe care a străbătut-o, paşii săi tot mai uşori şi-au pierdut
urmele”220.
În actul de deces se arată că a suferit de „febră pulmonară” şi s-a stins în
trei zile. Soţia sa, Elise Pruzinsky, a decedat în 1896, la vârsta de 86 ani.
Astfel şi-a încheiat activitatea şi viaţa, Francisc Xaverius Pruzinsky,
primul farmacist şef al Oştirii şi organizatorul Serviciului farmaceutic militar
românesc, pionier şi deschizător de drumuri în organizarea farmaceutică
militară, primul profesor din învăţământul superior farmaceutic din ţară, neobosit
farmacist.

217
ILEA T., GHELERTER I., DUŢESCU B., BERCUŞ C. I. (red.), op. cit., p. 501, 524–527.
218
ibidem.
219
GOMOIU V., GOMOIU GH., GOMOIU MARIA, Repertor de medici, farmacişti, veterinari
(personalul sanitar) din ţinuturile româneşti, vol. I (înainte de anul 1870), Tipografia
„Presa”, Brăila, 1938, pag. 348.
220
BARBU G., op. cit., pag. 222. Acum ştim că nu a ieşit la pensie, nici nu a părăsit ţara,
ci a decedat în Bucureşti, conform Registrului de evidenţă al Bisericii catolice de la
Turnul Bărăţiei.
104
Pruzinsky a adus nepreţuite servicii Armatei Române. Roadele muncii
sale s-au pus în evidenţă în timpul războiului pentru independenţă, prin elevii săi,
prin sistemul de organizare, de aprovizionare şi de contabilitate farmaceutică.
Personalitatea sa şi-a prelungit influenţa până în secolul al XX-lea.
Tradiţiile create de Pruzinsky, precum şi amintirea sa, dăinuiesc şi acum
în farmacia militară românească. Pentru toate serviciile aduse, Francisc Pruzinsky
trebuie considerat ca un adevărat fiu al poporului nostru şi un strălucit farmacist
militar, adevăratul fondator al farmaciei militare româneşti.