Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului

(II)

Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 20 Oct, 2021

Citește și: Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului (I)

În timpul Episcopului Silvestru, Catedrala Eparhială din Huşi „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”,
ctitorie ștefaniană (1495), a trecut printr-un amplu proces de restaurare; i s-a reconstruit turla
deasupra pronaosului (1887-1889) și a fost împodobită cu o pictură valoroasă, realizată de
Gheorghe Tattarescu, în perioada anilor 1890-1891. Ierarh erudit, a tratat cu multă considerație
trecutul istoric al eparhiei și memoria înaintașilor săi în scaunul de la Huși. Odată cu refacerea
lăcașului chiriarhal, s-a îngrijit de criptele Episcopilor Inochentie (1752-1782) și Meletie Istrati
(1851-1857), pe care le-a relocat în centrul naosului, precum și de edificarea unor monumente
comemorative în incinta Centrului eparhial, cum ar fi cenotaful în cinstea Mitropolitului Veniamin
Costachi. După cum scria contemporanul Ștefan Dinulescu, „a făcut monumentul de la altarul
bisericei, în care s-au adunat și pus toate petrele mormântale vechi ce s-au mai păstrat, s-a făcut
petruirea din jurul bisericei și un grilaj de lemn de stejar bine lucrat și văpsit, care desparte
vechiul cimitir dimprejurul bisericei, de curtea Episcopiei”.

De altfel, grija pentru lăcașurile de cult și-o arătase, cu generozitate, în multe locuri din eparhie,
din București și din alte părți. În anul 1880 a plătit lucrările de pictură și refacere a stranelor, la
Biserica „Bradu Staicu”, care s-a aflat în apropierea actualei Biblioteci Naționale a României
situată la intersecția bulevardelor Unirii cu Mircea Vodă, din inima Capitalei. Alte sfinte lăcașuri
cunoscute, în istoricul cărora a rămas ca binefăcător și ctitor, mai sunt bisericile „Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul”, din Vaslui - o altă însemnată ctitorie ștefaniană (1490) -, unde s-a
îngrijit de poleirea a 40 de icoane ale catapetesmei și de argintarea Axioniței (1894), precum și
„Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, de la Mănăstirea Văratec, unde, de asemenea, a susținut
financiar împreună cu Episcopul Ghenadie Enăceanu lucrările de pictură executate de ucenicul
lui Tattarescu, Gheorghe Ioanid. Și, după cum vom vedea, numele său nu lipsește din istoria
amplelor dezbateri de la sfârșitul secolului al XIX-lea pe marginea construirii Catedralei Naționale.

Astfel, ierarh deosebit de distins, cu o voce importantă în Sinodul Bisericii și în Senatul țării, a
manifestat o preocupare majoră față de mult întârziatul proiect al construirii Catedralei Mântuirii
Neamului. De pildă, cu numai doi ani înainte de trecerea la cele veșnice, cu ocazia unor
dezbateri pe marginea bugetului alocat pentru edificarea lăcașului, sumă care se tot micșora,
Silvestru Bălănescu își făcea cunoscută părerea de rău prin următoarea intervenție: „Dacă am
luat cuvântul în chestiunea de față, este mai mult pentru a exprima regrete că de la 1884, de
când s-a votat suma de 5 milioane de lei pentru facerea unei catedrale în București, în amintirea
evenimentelor însemnate, începând cu independența, și până astăzi s-a trecut cu vederea și s-a
lăsat de azi pe mâine începerea unei asemenea lucrări, și apoi se știe că cu cât se depărtează
oarecum de la timpul cuvenit, de la împrejurările care motivează edificarea unui așa monument,
cu atât se răcește entuziasmul. De aceea vă rog, cu această ocaziune, ca această idee măreață,
emisă de țara întreagă, după propunerea marelui om de stat, regretatul Ion C. Brătianu, să se
pună în practică și să se sfârșească odată cu nepăsarea de aceste sfinte locuri, de aceste sfinte
și mari monumente ale țării” (Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului - istoria unui ideal,
Ed. Basilica, București, 2011, pp. 34-35).

Silvestru Bălănescu, „podoabă a episcopatului român”, s-a mutat la Domnul în dimineața zilei de
25 noiembrie 1900, la vârsta de doar 62 de ani, în urma unei răceli foarte puternice. Trei zile mai
târziu (28 nov), slujba Înmormântării s-a ținut la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul
Capitalei, în prezența membrilor Sfântului Sinod și a ministrului cultelor și instrucțiunii publice,
C.C. Arion. Au participat profesori colegi de la Facultatea de Teologie din București, o delegație
din partea Senatului și alte personalități. Cuvântările ținute la finalul slujbei, în fața unui mare
număr de credincioși, toate au avut ca fond comun evocarea unui ierarh profund regretat de
contemporani. Mai întâi, cea ținută de profesorul Constantin Erbiceanu, a fost pusă sub semnul
cuvintelor Înțelepciunii lui Sirah: „Să lăudăm pe bărbații cei vestiți în neamul lor. […] Trupul lor cu
pace s-a îngropat, şi numele lor trăieşte între neamuri. Înțelepciunea lor o povestesc popoarele și
lauda lor o vestește adunarea. […] Toți aceștia în neamurile lor s-au mărit și în zilele lor au fost
de laudă. Sunt dintre ei unii care au lăsat nume, ca să se vestească laudele lor” (Sirah 44, 1; 44,
14-15; 44, 8-9).

Un alt discurs prilejuit de trecerea la Domnul a îndrăgitului ierarh a fost rostit chiar pe marginea
mormântului, la Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București, de studentul Bartolomeu Stănescu,
nimeni altul decât viitorul Episcop al Râmnicului (1921-1938). Acesta dădea glas recunoștinței a
generații de studenți povățuiți și susținuți filantropic de profesorul și decanul lor, asociindu-l pe
ierarh - care la Botez primise numele Simeon - cu personajul biblic „Simon, fiul lui Onia, preotul
cel mare, [care] în viața sa a sprijinit templu Domnului și în zilele sale a întărit locașul cel sfânt.
[...] El a păzit pe poporul său de cădere și a întărit cetatea împotriva năvălirilor dușmane”
(Sirah 50, 1, 4).

„Stins în dragostea poporului”, cum atât de frumos se exprima Petru Gârboviceanu la

înmormântare, Episcopul Silvestru Bălănescu al Hușilor a avut o activitate vastă și cu adevărat
folositoare în toate sferele vieții bisericești. Între altele, acest lucru se înțelege astăzi și prin
monografia de aproape 1.000 de pagini ce i-a fost dedicată în anul 1896, la împlinirea unui
deceniu de păstorire la Huși, de către revizorul eparhiei (Silvestru Bălănescu, Episcop Eparchiei
Hușilor între anii 1886-1896, colecțiune de iconomul Coman Vasilescu). De asemenea, de
remarcat este și faptul că în revista Biserica Ortodoxă Română are unul dintre cele mai ample
necrologuri închinate ierarhilor români de la cumpăna veacurilor XIX-XX. Acestea toate sunt
mărturii că Episcopul Silvestru a fost cu adevărat un părinte duhovnicesc, făcând parte dintr-o
generație de clerici-cărturari entuziaști, plini de credință, evlavie, spirit de erudiție și jertfelnicie
pentru Biserică și societatea românească, în ansamblu.

Ierarhul de la Huși a fost bine cunoscut între contemporani și s-a bucurat de apreciere, fiind
decorat cu „Steaua României” (1881) și „Coroana României” (1882). În ultimul an de viață (1899),
fusese ales și membru onorific al Academiei Teologice Duhovnicești din Petersburg.

În ceea ce privește mormântul său din Cimitirul Șerban-Vodă, acesta s-a aflat ori încă se află în
partea centrală a ansamblului funerar, nu departe de capela mare. Deși este indicat de istoricul și
catagrafistul Gheorghe Bezviconi la numărul 28 din figura 41 (cf. Gheorghe Bezviconi, Necropola
Capitalei, Ed. Museum, Chișinău, 1997, p. 197), din păcate, în prezent, nu poate fi identificat cu
certitudine în teren, după vreo inscripție funerară. Totuși, conform ultimelor date aflate recent din
arhivele ACCU, este consemnat că ierarhul ar fi înhumat în mormântul familiei profesorului și
scriitorului Constantin G. Banu (1873-1940), din aceeași figură, însă indicat, tot de G. Bezviconi,
la numărul 21.