Capitolul VIII

POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1. NOŢIUNI GENERALE

Termenul de populaţie se foloseşte pentru a desemna un ansamblu de indivizi care

aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu determinat 1.
Pornind de la această definiţie, putem considera ecosistemul uman ca o entitate cu
propriile sale relaţii cuprinzând, la nivel naţional, două sisteme aflate în interacţiune:
sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic.
Dacă ambele formează stricto sensu diferite ecosisteme umane (sat, oraş, metropolă
etc.), interacţiunea acestora cu sistemul mediului social, ne conduce lato sensu la un
socio-ecosistem, adică la o ţară.
Din punct de vedere teoretic, populaţia ne apare ca un sistem caracterizat de mai mulţi
factori: repartiţia spaţială a indivizilor, tabelul de creştere şi descreştere, supravieţuire şi
piramida vârstelor, raportul dintre sexe, sănătate, educaţie şi instrucţie, cooperare
regională şi internaţională.
Din punct de vedere juridic, populaţia este un subiect de drept de o deosebită
importanţă.
În prezent, populaţia pune cele mai mari probleme datorită creşterii într-un ritm
nemaiîntâlnit, mai ales în ţările mai puţin dezvoltate.
„Explozia demografică”2 este un fenomen de creştere produs între anii 1850-1900 în
ţările dezvoltate, unde astăzi a încetat, manifestându-se cu putere în celelalte ţări ale lumii.
Datorită dificultăţilor economice pe care le creează, acest fenomen este privit cu
îngrijorare de viitorologi, căutându-se pentru ameliorarea lui diferite soluţii.
La Conferinţa internaţională privind populaţia ţinută în Mexic în august 1984, se
aprecia că datorită creşterii populaţiei, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, s-a produs
epuizarea resurselor naturale mai repede decât pot fi ele regenerate, reducându-se astfel
productivitatea şi subminând dezvoltarea.
Corelaţiile dintre nivelurile populaţiei şi baza de resurse naturale sunt complexe.
Politica, tehnologia şi instituţiile determină efectele creşterii populaţiei. Aceşti factori pot fi
cauza deosebirii dintre un mediu natural supus presiunii şi un grad ridicat de deteriorare şi
unul care poate furniza bunuri unui număr mult mai mare de oameni.
Într-un număr mare de ţări, în special din Asia şi Africa, creşterea rapidă a populaţiei,
mai ales în ultimul sfert de secol, a fost însoţită de un declin susţinut al nivelelor medii de
trai, de un regres în ceea ce priveşte calitatea vieţii, reflectat în disponibilitatea pe locuitor
a hranei, apei potabile şi a condiţiilor sanitare. Chiar dacă, într-o anumită perioadă, s-a
observat în unele ţări în curs de dezvoltare o oarecare creştere economică, ea nu a putut
aduce îmbunătăţiri fundamentale în nivelul de trai al majorităţii populaţiei.
Una din consecinţele impacturilor înconjurătoare asociate cu subdezvoltarea şi
creşterea rapidă a populaţiei este şi reducerea productivităţii şi capacităţii de producere a
veniturilor oamenilor, în general, creşterea numărului de săraci absoluţi.
lată deci, că numărul populaţiei, ritmul de creştere şi modalitatea de distribuire a ei,
influenţează starea mediului, aşa după cum acestea, condiţionează ritmul şi structura
dezvoltării.
Pe măsură ce populaţia creşte, sarcina asigurării necesităţilor şi bunăstării prin
amenajarea mediului, devine din ce în ce mai importantă.
Pe de altă parte, s-au produs modificări esenţiale în structura populaţiei, datorită
urbanizării, tehnicizării şi a exodului rural. A fost dezechilibrat raportul dintre sexe, cu
efecte directe asupra natalităţii, au apărut piramide de vârstă disproporţionate, în care
populaţia activă a scăzut îngrijorător faţă de populaţia retrasă sau inaptă de muncă.
1
Daniela Marinescu, op. cit., p. 269-270.
2
Termen pus în circulaţie de R.C. Cook în anul 1953.
Depopulările satelor fiind în compensaţie un fenomen tot atât de îngrijorător ca şi
aglomerările din oraşe, care este cu atât mai grav, cu cât exodul atinge într-o manieră
privilegiată categoriile sociale indispensabile funcţiilor tradiţionale de bază, pentru care nu
se mai găsesc titulari corespunzători. În multe regiuni, satele şi-au restrâns funcţiile
economice, au trecut la specializarea producţiei agricole şi, în consecinţă Ia exploatarea
unilaterală a resurselor naturale, urmată de fenomene negative ca: despăduririle,
secătuirea solului, inundaţii, secete etc.
În acelaşi timp, aplicarea unor tehnologii noi în industrie a făcut necesar un consum tot
mai mare de combustibil şi de minereuri metalifere, de lemn şi de alte materii prime. Deşi
producţia de petrol a lumii a crescut, unele terenuri petroliere s-au epuizat, altele noi
luându-le locul.
Industria răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri,
care deteriorează structura troposferei şi a unor ape continentale. Acestora li se adaugă
reziduurile şi deşeurile menajere depozitate pe sol, care spălate de ploi, ajung în apele
curgătoare. Calitatea apei este alterată şi de detergenţii sintetici, insecticide sau alte
substanţe chimice nocive, care prin infiltraţii ajung în pânza de apă subterană, modificând
primejdios compoziţia apei potabile.
Poluarea mărilor şi oceanelor pune în pericol nu numai echilibrele biologice proprii, ci
şi însăşi viaţa organismelor terestre, inclusiv a omului, deoarece o mare parte a oxigenului
provine de la producătorii din oceane.
La fel de ameninţătoare pentru viaţă a devenit şi poluarea aerului.
Datorită acţiunilor omului s-au produs modificări însemnate în lumea vegetală şi
animală, unde zeci de mii de specii au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.
Prin toate aceste activităţi (şi multe altele), omul a devenit direct sau indirect, un
important factor de poluare a mediului înconjurător 3.

2. CALITATEA VIEŢII ŞI FACTORII CE O INFLUENŢEAZĂ

În acest context, o importanţă deosebită o are calitatea vieţii, concept operaţional, de

unificare a condiţiilor mediului de viaţă, a nevoilor umane 4.
B. de Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind „totalitatea posibilităţilor oferite
individului de către societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de
produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale după
trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii”.
Acest concept se leagă de cel de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic
şi de dezvoltarea industrial-urbană.
La realizarea calităţii vieţii stau, printre altele, următoarele condiţii: calitatea mediului
natural; calitatea mediului social şi calitatea mediului internaţional.
În structura calităţii vieţii întâlnim, pe lângă componenta formată din condiţiile de viaţă,
aflată în directă corelaţie cu mediul uman şi componenta reprezentând nevoile umane
(trebuinţe, aspiraţii etc.), acestea găsindu-se într-o conexiune directă cu drepturile omului,
ale naţiunilor şi popoarelor.
Pentru protejarea juridică a calităţii vieţii, luarea în considerare a sistemului nevoilor
umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca şi corelarea acestora, impune
ca în prealabil, să se realizeze premisa necesară, constând în a face pe plan internaţional
şi, respectiv regional, sinteza între sistemul de relaţii şi sistemul de drept.
În acelaşi timp, pe plan internaţional calitatea vieţii implică realizarea valorilor
fundamentale, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale oamenilor: dreptul la pace
şi dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la patrimoniul comun, dreptul la comunicaţie şi
educaţie ş.a.

3
A se vedea pe larg, B. Strugren, Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 20.
4
Daniela Marinescu, op. cit., p. 271.
 Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Pe baza unor date
statistice, ea poate fi cuantificată, apreciată evolutiv şi comparativ prin intermediul unor
indicatori, între care cei specifici mediului şi educaţiei au un rol de prim ordin.
lată de ce, majoritatea delegaţilor la Conferinţa de la Stocholm, arătând că relaţia
dintre mediul înconjurător şi om trebuie apreciată în funcţie de realitatea concretă, în
contextul factorilor politici, economici, sociali şi culturali existenţi în fiecare stat şi ţinând
seama de dimensiunile pe plan internaţional al acestei probleme, au pornit de la realitatea
că mediul înconjurător înseamnă nu numai o natură sănătoasă, aer şi apă curată, sol fertil,
înlăturarea poluării de orice fel, ci şi tot ceea ce trebuie să însemne componentele reale
ale condiţiei umane.

3. ASIGURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului social total şi a
venitului naţional, deoarece acţionează în mod pozitiv asupra sănătăţii fizice şi psihice a
membrilor societăţii, contribuind la creşterea capacităţii de muncă a lucrătorului şi, în
acelaşi timp, favorizând creşterea productivităţii muncii sociale şi menţinerea ei la un nivel
ridicat, eliminând sau reducând perioadele de boală, care într-un mediu poluat devin tot
mai prelungite. O bună calitate a mediului influenţează în bine sănătatea omului,
prelungindu-i durata activă de viaţă şi reduce cheltuielile pe care asistenţa medicală le
face pentru tratarea bolilor generate sau favorizate de degradarea mediului înconjurător 5.
Ca urmare, prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine
qua non pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei. Sănătatea omului depinde de
sănătatea mediului în care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Raportul juridic de sănătate conţinând atât elemente de drept public, cât şi elemente
de drept privat, având indiscutabil un caracter interdisciplinar, constituie un element central
în stabilirea regulilor ce privesc sănătatea populaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Din acest punct de vedere, reglementările în acest domeniu, aparţin dreptului mediului.
Protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, reprezintă o activitate deosebit
de complexă, ştiinţific fundamentată, prin care se asigură protejarea, conservarea şi
dezvoltarea durabilă a tuturor componentelor, biotice şi abiotice ale mediului, între care
omul este un component şi un factor determinant, fiind ocrotit ca atare, printr-o serie de
măsuri tehnico-organizatorice şi sociale, reglementate prin norme juridice cu caracter
imperativ.
În ţara noastră, asistenţa de sănătate publică cuprinde activităţi care se adresează
comunităţii sau individului în vederea protecţiei comunitare, în scopul păstrării şi
promovării stării de sănătate a populaţiei 6.
Legea Fundamentală consacră şi garantează (art. 33) dreptul la ocrotirea sănătăţii şi
stabileşte obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
În concretizarea acestor prevederi, pe lângă atribuţiile ce revin autorităţilor publice de
protecţie a mediului şi altor autorităţi centrale şi locale, OUG nr.195/2005, actualizată,
prevede în art. 82 atribuţiile şi răspunderile ce revin autorităţii publice centrale pentru
sănătate şi anume:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;

5
Daniela Marinescu, op. cit., p. 272-274.
6
Titlu I din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în MO nr. 372 din 28 aprilie
2006
 d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea
exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a mediului
din domeniul lor de activitate;
f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la informaţia de
sănătate în relaţie cu mediul.
Potrivit Legii nr. 22/2001, Ministerul Sănătăţii şi Familiei asigură, răspunde,
coordonează şi controlează, după caz, organizarea activităţii de asistenţă publică,
promovarea sănătăţii şi medicinii preventive, asistenţa de urgenţă, curativă, de recuperare
medicală, asistenţa medicală la domiciliu, care se acordă prin unităţi sanitare publice sau
private, precum şi asistenţa de medicină legală.
Ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, Ministerul Sănătăţii şi
Familiei, elaborează norme de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa
de sănătate publică; organizează şi finanţează programele naţionale de sănătate publică;
elaborează norme privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare de stat;
colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu, coordonează şi
controlează activitatea de asistenţă medicală în staţiunile balneoclimaterice; emite avize şi
autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi
reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea
populaţiei şi a mediului înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; emite
reglementări privind regimul substanţelor stupefiante şi toxice, precum şi autorizaţii pentru
culturile de mac; organizează în situaţii deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva
de mobilizare cu medicamente, aparatură medicală, dispozitive medicale şi materiale
sanitare, etc.
La nivel teritorial, atribuţii importante revin direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a
Municipiului Bucureşti, dintre care menţionăm: întocmesc şi reactualizează în cooperarea
cu autorităţile teritoriale de protecţie a mediului, planurile locale de acţiune pentru sănătate
în relaţie cu mediul; cercetează şi evaluează starea de sănătate a populaţiei, studiază
calitatea factorilor de mediu şi stilul de viaţă, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi
promovării sănătăţii; informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale
despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător şi despre măsurile ce vor fi
aplicate pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri
cauzate de factorii de mediu; emite avize şi autorizaţii sanitare, solicitate, potrivit legii,
pentru obiective economice sau social-culturale care urmează a fi amplasate, construite
sau amenajate în teritoriu; efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului,
apei, solului, a poluării sonore a zonelor de locuit şi a locurilor de muncă ş.a.
Pentru realizarea acţiunilor destinate îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei, pe
baza Planului naţional de acţiune pentru sănătate în relaţie cu mediul înconjurător,
direcţiile judeţene de sănătate publică, împreună cu inspectoratele de protecţie a mediului
teritoriale, întocmesc sau reactualizează, după caz, planuri locale de acţiune pentru
sănătate în relaţie cu mediul, prin crearea unei comisii din care fac parte reprezentanţi ai
autorităţilor menţionate mai sus, ai principalilor poluatori, ai administraţiei publice locale şi
ai societăţii civile.
Comisia monitorizează trimestrial, implementarea planurilor locale de acţiune pentru
sănătate în relaţie cu mediul.
În menţinerea stării de sănătate a populaţiei, un rol deosebit revine şi apei potabile 7,
care trebuie să fie sanogenă şi curată, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege.
Monitorizarea calităţii apei potabile se asigură de către producător, distribuitor şi de
autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti.

7
Potrivit art. 2 din Legea privind calitatea apei potabile nr. 458/2002, completată şi modificată prin Legea nr.311/2004,
publicată în M. Of. nr. 552/2002, prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman astfel: a) orice tip de apă
în stare naturală sau după tratare folosită pentru băut: b) toate sursele de apă folosite în industria alimentară pentru
fabricarea produselor.
 Dacă apa potabilă constituie un pericol pentru sănătatea umană, autoritatea de
sănătate publică judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti, are obligaţia să dispună
interzicerea sau restricţionarea utilizării ei, verificând în acelaşi timp dacă au fost luate
toate măsurile pentru protecţia sănătăţii umane. În astfel de cazuri, consumatorii sunt
informaţi imediat şi primesc toate recomandările ce se impun.

4. DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

a) De la drepturile omului la drepturile popoarelor. Instrumentele8 cu caracter universal

care proclamă drepturile omului sunt: Carta O.N.U 9 şi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Pentru soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural şi umanitar, Carta stipulează în art. 1, punctul 3, „respectarea drepturilor omului şi
libertăţi fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” 10.
Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale
omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate
ş.a.); drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală etc.); drepturi civile (dreptul la
egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a.); drepturi
politice (dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales etc.).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului,
determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de
evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace,
dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Pe lângă instrumentele universale şi regionale, o serie de instrumente speciale privesc
anumite drepturi sau anumite categorii de persoane (copii, tineri, femei etc.), fiind adoptate
fie în cadrul O.N.U., fie în cadrul unor organizaţii specializate (UNESCO, O.I.M., FAO.
ş.a.).
Pe de altă parte, dreptul internaţional umanitar aplicabil în caz de conflict armat şi
încorporat într-un mare număr de instrumente juridice specifice, între care un loc important
deţin Convenţia de la Haga din 1907 şi Convenţia de la Geneva, 1949, recunoaşte o serie
de drepturi fundamentale omului în astfel de situaţii. De-a lungul timpului s-a produs o
evoluţie, de la o concepţie a drepturilor omului axată pe individ, la o concepţie axată pe
colectivitate. Astfel, în timp ce în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948,
individul apare ca entitate centrală într-o varietate de raporturi sociale, în Actul Final al
Conferinţei de la Teheran din 1968, entitatea centrală o reprezintă mai mult grupul de
indivizi, considerat victimă a negării masive a drepturilor omului.
Dezbaterile ce au avut loc în cadrul O.N.U. au adus o contribuţie deosebită în legătură
cu modul în care relaţionează interesele individului, ale popoarelor cu interesele generale
ale comunităţii umane, în ansamblu, privind protejarea unor valori vitale, cum sunt: pacea,
dezarmarea, mediul uman ş.a. Reuniunile internaţionale organizate sub egida UNESCO
au condus treptat, la formarea conceptului de „drepturi ale popoarelor”. După Conferinţa
Organizaţiei Unităţii Africane din 1981, care a adoptat la nivel regional, Carta Africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor, Conferinţa generală UNESCO din 1983 a adoptat, la
nivel internaţional, o rezoluţie privind drepturile omului şi drepturile popoarelor.
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi
culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile
de solidaritate şi responsabilitate comună. În sfera drepturilor popoarelor, putem remarca
unele drepturi corespunzătoare celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare
economică şi socială, dreptul la un mediu satisfăcător, dreptul la comunicare ş.a. 11. Înţeles
ca un ecosistem complex în strânsă interacţiune cu natura, omul reprezintă valoarea
8
Daniela Marinescu, op. cit., p. 275-277.
9
Semnată la 26 iunie 1945
10
Prevederile referitoare la drepturile omului din Carta O.N.U. au fost ulterior dezvoltate în mai multe documente
internaţionale, cu caracter general şi regional.
11
Se impun unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi colective.
supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoaşterea unanimă şi
garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. Realitatea
acestui drept reprezintă nu numai o premisă a existenţei celorlalte drepturi, dar el poate
determina şi o îmbogăţire a acestora, precum şi apariţia altor drepturi noi.
b) Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu
sănătos şi echilibrat în legătură cu consacrarea internaţională a dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos, Conferinţa O.N.U. asupra mediului din 1972, îl formulează ca
un prim principiu al Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia
societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Ulterior, art. 24 din Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede că
„toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, importanţa acestui text este dublă: pe de o
parte, constituie prima stipulare convenţională, obligatorie, a dreptului la mediu, iar, pe de
altă parte, provine din partea unei structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia
care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar
preocupărilor ecologice.
Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998, privind
drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului care a
recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un
mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor
de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).12

PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

CHESTIONARUL NR. 8

1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stocholm, Rio de

Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele componente ale mediului s-au avut în
vedere la elaborarea documentelor acestor reuniuni:
a) mediul natural, modificat şi amenajat;
b) mediul construit;
c) mediul social.
2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de “ecodezvoltare” care
presupune:
a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice la nivelul
aşezărilor umane;
b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental;
c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane.
3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde:
a) ecosisteme naturale şi umane;
b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism;
c) sistemul mediului social.
4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel concepute încât:
a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor şi
a societăţilor;
b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a membrilor săi;
c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane.

12
Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, în
Dreptul nr. 9-12/1990, p. 42.
5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul conferinţei de la
Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de rezolvare ce vor duce la
agravarea mediului a aşezărilor umane:
a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările sărace şi bogate;
b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional,
inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială şi şomajul;
c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.
6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească:
a) creşterea şi repartiţia populaţiei;
b) folosirea raţională a mijloacelor de transport;
c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.
7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi procedee tehnice:
a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi;
b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile;
c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc poluare.
8. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, elaborează norme şi regulamente, referitoare la aşezările umane,
privind:
a) politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional;
b) promovează şi actualizează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei;
c) promovează şi după caz actualizează Programul Naţional de reducere a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot.

9. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-economică a

localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi persoanelor fizice, le revin următoarele
obligaţii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos:
a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de locuinţe;
b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;
c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de autovehicule în anumite
zone ale localităţilor.
10. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului trebuie să se respecte
prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă următoarele măsuri:
a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural;
b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate;
c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone.

CHESTIONAR NR. 8
1. a, b, c; 2. a, 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. b, 10. b,