Cum să crești un dr.

Laura Markham
copil inteligent
emoțional
Laura Markham este dr. în psihologie cu o vastă experiență clinică, autor și fondator al site-ului
ahaparenting.com și autor al bestsellerurilor: “Părinți Liniștiți, Copii fericiți” și “Părinți liniștiți, frați fericiți”.

Manuale, caiete suplimentare, teste, evaluări. Tabla înmulțirii, ecuații, fracții. Teze, olimpiade. Cunoștințe,
acumulare, memorare. Pe asta ne bazăm în educația copiilor noștri, asta accentuăm, spre asta îi îndreptăm. Și
brusc, la un moment dat, ceva ne spune că poate nu (doar) asta contează. Există deja studii care arată că
inteligența cognitivă fără inteligența emoțională este cam inutilă.
Câteva argumente despre beneficiile pe termen lung a dezvoltării inteligenţei emoţionale la copii.
„Copiii inteligenţi emoţionali se transformă în adulţi de succes”
Pentru că au rezilienţă ( adaptabilitate) mai mare, nu tergiversează, ştiu să se comporte mult mai bine cu colegii
lor, să comunice şi să găsească noi metode de cooperare.
Pe lângă acestea, eu aş vrea să vi le spun şi pe termen scurt, ce am observat până acum la Emily, cu care am
început să lucrăm pe emoţii încă de pe la 2 anişori, iar la Andrei chiar mai devreme.
• Acceptă şi nu ia personal când un copil nu o alege în joc sau nu vrea să-i fie prieten în parc
• Înţelege şi are răbdare în momentele când Andrei nu-i răspunde la afecţiune
• Poate să-mi spună că are nevoie de spaţiu pentru că este supărată din diferite motive
• A început să recunoască „durerea din burtică” ca „dor” atunci când pleacă tati şi îmi spune că simte nevoia să
plângă. Și multe alte lucruri care ne ajută din ce în ce mai mult în viaţa noastră de familie
Dar cum facem să îi ducem acolo? Cum stimulăm inteligenţa emoţională?
Pasul 1: Ataşamentul securizant
Pe scurt, ataşamentul securizant se formează atunci când părintele răspunde prompt şi de fiecare dată la nevoile
copilului. Acest lucru nu înseamnă că acel copil nu va plânge niciodată, nu despre asta este vorba, deoarece
plânsul este bun. Plânsul este primul mecanism pe care bebeluşii şi copiii îl au la îndemână pentru a răbufni şi
pentru a linişti furtuna interioară.
Ataşamentul securizant se formează mult mai uşor atunci când alăptezi, atunci când îţi porţi copilul şi când
dormi în acelaşi pat/ camera cu copilul. Cu toate acestea, lipsa acestor lucruri nu înseamnă că nu puteţi avea un
ataşament securizant cu copiii voştri, doar că nu va fi la fel de simplu să zicem.
Sunt foarte multe mame care nu pot alăpta din diverse motive medicale, ba chiar nici nu pot să-şi poarte copiii şi
cu toate acestea dezvoltă un ataşament securizant cu copiii lor.
Dincolo de aceste lucruri, ataşamentul securizant înseamnă să fim atenţi şi deschişi la nevoile copilului nostru, să
fim alături de el de fiecare dată când are nevoie şi să-l tratăm cu respect în aceeaşi măsură în care am vrea să fim
trataţi şi noi. Atașamentul securizant înseamnă că emoțiile sunt văzute, ascultate, apreciate, înțelese și
protejate. Este baza pentru inteligenţă emoţională şi pentru stimă de sine (Dr. Laura Markham)
Pasul 2 – Liniștire
Sau mai bine zis, descărcare emoţională. În fiecare zi există un ciclu care se poate repeta chiar şi de câteva ori pe
zi. În fiecare zi, copiii noştri trec prin tot felul de situaţii care îi supără, îi sperie, îi frustrează, îi dezamăgesc, îi
încântă, îi fac fericiţi. Toate aceste emoţii ei le înmagazinează şi pentru că, de multe ori, nu ştiu ce să facă cu ele,
le îndeasă în interiorul lor în loc să le scoată la suprafaţă. Dr Laura Markham a făcut o paralelă cu un ghiozdan
plin cu emoţii. La fel ca un băieţel ce duce ghiozdan plin ochi cu rechizite, copiii noştri duc în spate un ghiozdan

Page 1
plin cu emoţii în fiecare zi. Este datoria noastră să-i ajutăm să-l golească, pentru că altfel, va ajunge să-i tragă în
jos şi nu-i va mai lasă să se joace în voie. Asta înseamnă să le acordăm atenţie atunci când ne revedem după o zi
lungă la serviciu sau grădiniţă, chiar şi 5 minute. Să ne conectăm şi să lăsăm emoţiile să iasă.
În funcţie de nevoi, asta poate însemna o hârjoneală, o alergare prin casă, o bătaie cu perne sau alte jocuri care
să va facă să râdeti cât puteţi de tare şi să creeze acele endorfine bune. Totuşi, dacă vedeţi că există frustrare şi
lipsă de cooperare în aceste jocuri, rezistenţă la fiecare propunere, e posibil să fie nevoie de fapt de o tură bună
de plâns.
La noi, cam aşa se întâmplă când toate propunerile mele sunt întâmpinate de un „Nu” răstit, dar în acelaşi timp
cere tot felul de lucruri pe care ştie că nu le poate primi. Atunci e posibil că singură metodă de liniştire să fie un
plâns sănătos. Din păcate, nu întotdeauna e uşor să i-l scot. De multe ori trebuie să mă transform într-o mămică
„rea” şi „nerezonabilă” să rămân fermă pe poziţie şi să spun şi eu „NU” la tot ce-mi cere până când frustrarea ei
creşte şi reuşeşte să dea frâu liber plânsului, care de multe ori se termină cu tot felul de confesiuni din partea ei.
Pasul 3: Acceptarea emoţiilor chiar şi atunci când impunem limitele
Ooooo, asta e grea, mai ales la începuturile tantrumurilor. Totuşi, cu timpul devine mai uşor. Acum, la Andrei,
îmi dau seama că tot ce am aplicat „învăţat” la Emily, aplic cu extrem de mare uşurinţă la el, pentru că toate
aceste reacţii, mi-au intrat în reflex.
De multe ori, acceptarea emoţiilor nu înseamnă acceptarea emoţiilor lor, ci pe ale noastre. Înseamnă să
acceptăm ceea ce trezesc în noi, tantrumurile copiilor şi să nu le luăm personal.
Ei nu se tăvălesc pe jos în supermarket ca să ne facă pe voi „de ruşine”. Nu este despre noi, ci despre ei. Dacă aţi
bifat acest pas, jumătate din muncă este făcută. Respiraţi adânc şi încercaţi să rămâneţi pe poziţie, ferm dar
blând.
Încercaţi să va puneţi în locul copiilor şi astfel îi veţi putea înţelege mai uşor. Este perfect normal ca ei să fie
supăraţi dacă nu primesc ceeea ce îşi doresc atunci când îşi doresc. Și noi am fi. Cu toate acestea, dacă noi
ramanem lângă ei, atenţi la nevoile lor, avem răbdare şi nu luăm personal reacţiile lor la limitele impuse, atunci
ei vor putea învaţa din asta atât de multe. În primul rând că emoţiile sunt bune, mai ales dacă îi ajutăm să le
identifice corect. Frustrarea că nu pot primi exact în acel moment sticla cu apă. Tristeţea că nu vor putea să
meargă la un loc de joacă nou. Dezamăgirea că nu vor putea să meargă în tabără cu prietenii lor, etc.
Rezilienţa atât de necesară în viață
Și, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul nostru, ajung să înţeleagă mult mai bine emoţiile fraţilor mai mici. Emily are
momente în care îi spune lui Andrei:
„Andrei, înţeleg că eşti supărat că a plecat mami, dar să ştii că mami se întoarce în câteva momente”. M-a lăsat
cu gură căscată când am auzit-o prima oară.
Toți ne iubim copiii. De ce ne e atât de greu să-i creștem?
“Nesiguranţa că fiecare decizie pe care o iau acum este o piatră de temelie pentru adultul care va deveni fiecare
dintre copiii mei”
Pasul 4: Emoţii văzute, auzite şi apreciate
Acesta este un exerciţiu pe care trebuie să-l facem în fiecare moment, atât cu emoţiile noastre cât şi cu emoţiile
lor. Atâta timp cât reuşim să le spunem ceea ce simţim la un anumit punct, ei vor reuşi să înveţe din asta că este
perfect normal să–ţi arăţi emoţiile şi nu să–ţi fie teamă de ele.
Şi acest lucru durează ceva, dar va promit că va va veni natural cu timpul. Trebuie doar să lucraţi mai mult la asta
la început, chiar dacă vi se va părea nenatural. Folosiţi–va de orice prilej pentru a vorbi despre emoţii, ale

Page 2
voastre sau ale lor. Spuneți-le când sunteși supărat, trist, când vă este dor, când v-a dezamăgit ceva, când v-ați
speriat etc.
Pe noi ne-au ajutat foarte mult la început de drum, jocurile şi cărţile: Orăşelul emoţiilor, Cutia cu Emoţii, cartea
Sunt copil cum mă simt, scrisă de Corina Bimbasa şi multe multe articole citite pe tema asta.
Pasul 5: Empatia
Empatia – ajută copiii să–şi dezvolte empatia
Mi s-a demonstrat acest lucru recent, când am realizat, chiar în ziua conferinţei că Andrei, de 1 an şi jumătate
ştie deja ce înseamnă empatia şi i-o arată surioarei lui atunci când are nevoie. Reuşeşte să facă acest lucru
pentru că observă cum îi vorbim Emilusei şi cum Emilusa îi vorbeşte lui.
Empatia înseamnă să încerci să înţelegi, să accepţi şi să rezonezi cu emoţiile celui din faţă ta, să te pui cumva în
pantofii celui din faţă ta.
Ca să dezvoltaţi empatia la copiii voştri, Dr Laura Markham ne da câteva exemple, câteva intrebări prin care
putem să-i ajutăm pe copiii noştri. Întrebări de genul:
Cum crezi că se simte?
Ce crezi că gândeşte?
Ce crezi că–şi doreşte acum?
Ce crezi că l-ar ajută?
Jocuri:
EMOȚIILE BUCLUCAȘE – Încurajați copilul să atribuie culori și sunete emoțiilor, practic să le ofere o identitate.
Dacă emoțiile tale ar avea o culoare, ce culoare ar fi? Ce culoare ar avea frica? Dar furia? Dar tristețea? Dar
bucuria? Dacă emoțiile ar avea voce, cum ar spune „Eu sunt bucurie?”
Această activitate îl ajută pe copil să intre în contact cu stările sale emoționale prin prisma simțurilor și în același
timp să recunoască semnalele pe care i le transmite corpul atunci când simte o anumită emoție.
MĂ SIMT – EXPLORAREA EMOȚIILOR POZITIVE
Prin intermediul acestui joc îl sprijini pe copil să exploreze situațiile în care are emoții pozitive în legătură cu o
anumită situație. Sunt bucuros, sunt vesel, sunt jucăuș, sunt prietenos.
Discutați despre ce anume îl face să se simtă astfel și cum ar putea aduce emoția respectivă într-un alt context
din viața sa, spre exemplu cum ar putea aduce curajul într-un moment în care îi este teamă.
Găsiți și alte asocieri de emoții pozitive cu diferite animale.
MĂ SIMT NOROCOS PENTRU CĂ…Recunoștința ne ajută să fim mai fericiți, mai încrezători, mai satisfăcuți de
viețile noastre, mai motivați, să construim relații bune cu ceilalți, să căutăm și să găsim soluții pentru provocările
întâmpinate.
În fiecare seară, înainte de culcare, poți face împreună cu copilul tău o listă cu lucrurile bune din ziua care a
trecut. Sau încurajează-l pe copil să țină un jurnal în care să scrie pentru ce se simte recunoscător.
Amintește-i și de recunoștința față de el însuși, să se aprecieze pentru ceea ce este acum și pentru efortul depus
în anumite direcții. Eu fac din când în când acest exercițiu cu Ana și are efecte foarte bune.
INTERVIUL POZNAȘ
Descoperă mai multe despre copilul tău și ajută-l să se cunoască, luându-i un interviu. Acest joc te ajută să
descoperi ce imagine are copilul despre el însuși.
Iată câteva întrebări pe care i le poți adresa: Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi? Dacă ai fi un animal, ce animal ai
fi? Dacă ai fi un fenomen al naturii, ce fenomen ai fi? Dacă ai fi o culoare, ce culoare ai fi? Dacă ai putea avea o

Page 3
superputere, care ar fi aceea? Ce ai face cu acea superputere? Dacă ai fi un personaj din desene animate sau un
erou din cărți, cine ai vrea să fii? Dacă ai fi un instrument muzical, ce instrument ai fi?
Poți apoi să-l lași pe copil să-ți adreseze și el câteva întrebări poznașe.
EU PUZZLE
Este un joc care îl ajută pe copil să conștientizeze care sunt rolurile sale în raport cu ceilalți și ce presupune
fiecare rol.
Tipărește pe o foaie de hârtie mai multe piese de puzzle și încurajează-l pe cel mic să scrie, sau să deseneze,
toate rolurile sale. Discutați despre aceste roluri: Ce presupune să fii copil? Dar fratele mai mare? Dar prieten?
Vorbește-i și despre rolurile tale și despre cum și tu ai avut la un moment dat multe dintre rolurile pe care le are
el acum, sau poate chiar le mai ai încă.
Cum iti ajuti copilul sa-si gestioneze emotiile
STĂ ÎN PUTEREA TA SĂ CALMEZI FURTUNA! Cârma este întotdeauna la tine, tu ești matelotul corabiei și prin
acțiunile tale decizi dacă furtuna se calmează sau se transformă într-o tornadă.
Mi se pare foarte important să reținem că până nu vom reuși noi să ne gestionăm emoțiile și să fim într-o stare
de prezență și conștiență, nu il vom putea ajuta pe copil să facă asta, așa că voi îmbina informațiile din cele două
conferințe, care cum am spus mai sus, se leagă de minune.
Cum funcționează emoția? După ce ne permitem să simțim emoția, aceasta se disipă. Din contră, dacă încercăm
să o reprimăm, ea va continua să fiarbă și să crească. Atunci când ne reprimăm emoțiile, ne refugiem în diverse
lucruri cu care să acoperim ce simțim de fapt – mâncare, televizor, tabletă și chiar în furie. Exact așa fac și copiii.
Cred că suntem familiari cu toții cu situațiile în care copiii fie cer foarte mult electronice – tv, tableta, etc fie
lovesc și sunt violenți. De fiecare dată când observăm un astfel de comportament, în loc să ne grăbim să îi
taxăm, ar fi mai bine să vedem ce emoții ascund faptele lor. Atunci când ne înfuriem, ascundem de fapt o frică în
spatele furiei, iar corpul nostru intră în stare de urgență. Furia este răspunsul de luptă al corpului când se simte
amenințat. Amenințarea este adesea lipsa de putere și durerea din bagajul emoțional. Cel mai important este să
ne reconectăm creierul, în câțiva pași:
1. ne creăm un spațiu de siguranță și încredere
2. ne observăm corpul, senzațiile din el prin care se traduce furia
3. acceptăm emoțiile pe care le simțim fără să judecăm
4. ne iubim chiar și așa, în starea aceea de furie, nu ne blamăm
5. ușor ușor ne spunem o poveste nouă în minte.
Dacă atunci când ești nervos acționezi violent – țipi, înjuri sau lovești (chiar și o pernă sau un perete) îi transmiți
corpului mesajul de pericol, de amenințare și situația se va înrăutăți. Ca și în cazul adultului, și copilul are nevoie
în primul rând de un spațiu de siguranță și încredere, care trebuie creat de către părinte – prin tonul vocii foarte
blând, atingere ușoară pe spate/umăr, chiar și o îmbrățișare dacă o acceptă. Îi validezi sentimentele – știu că ești
furios/supărat, îi accepți perspectiva sa asupra lucrurilor, empatizezi cu trăirile sale, iar la final spui povestea a
ceea ce s-a întâmplat. Relatarea faptelor îl ajută pe copil să își dezvolte cortexul pre-frontal și poate ajuta la
punctarea consecințelor (ai fost foarte supărat că băiețelul/fetița ți-a luat jucăria, l-ai lovit, iar acum și el plânge
și este supărat, etc).
Un lucru foarte frumos spus de dr. Markham și pe care ar trebui să îl audă multe urechi de părinți și bunici este
că atunci când copilul plânge, ar trebui să sărbătorești! Asta înseamnă că își golește bagajul emoțional și are
încrederea să o facă de față cu tine. Plânsul vindecă și reduce stresul!
În timpul sau în urma unui comportament indezirabil, înlocuiește time out-ul cu time in-ul. Adică, în loc să trimiți
copilul într-o altă cameră „să se liniștească”, mai bine mergi alături de el într-un colț liniștit și cuibăriți-vă,
liniștește-l, conectați-vă. Niciodată nu îi țineți „predici” înainte să se calmeze. Lecțiile și învățămintele dintr-un

Page 4
conflict pot să aștepte. Copilul are capacitatea de a-și aminti ce s-a întâmplat și la câteva ore după incident. În
situațiile de tensiune copilul nu reține oricum nimic.
Dr. Markham a vorbit și de un concept de care știam deja de la Otilia, acela al crizelor programate, adică o
modalitate prin care îl poți ajuta pe copil să își descarce bagajul emoțional. De exemplu, după o zi în care v-ați
simțit foarte bine, v-ați conectat, ați făcut activități împreună, cel mai probabil copilul nu va dori să meargă la
culcare sau să facă și activitățile normale ale unei zile, care presupun întreruperea distracției. În acel moment
setezi limita – te înțeleg că îți place, că te simți bine și ai mai vrea să ne jucăm, dar este timpul să mergi la
culcare. Dacă copilul nu are nimic de descărcat, va protesta, dar nu va plânge și va face până la urmă acțiunea
respectivă. Dacă însă bagajul său emoțional este plin, limita îi va declanșa plânsul și furia. Foarte important în
timpul acestor crize controlate este să îi arătați toată compasiunea voastră și să îi induceți siguranță. După ce
copiii plâng în prezența părinților, care sunt conectați cu ei, se simt mult mai bine și se și poartă mult mai bine.

Râsul conectează foarte mult. Câteva jocuri excelente, care provoacă râsul și apropie părinții de copii sunt: de-a
v-ați ascunselea, jocuri de urmărire, de-a călăritul, de-a împinselea, glume despre mersul la toaletă (copiii adoră
glumele „de baie”), bătaie cu perne. Dacă vă ascultați copiii, ei vă cer exact ceea ce le trebuie. Ana adoră bătaia
cu perne și o cere exact în momentele în care simte nevoia să se conecteze cu noi, în general după o zi grea sau
la finalul unei săptămâni de școală.
Cum își dezvoltă copiii stima de sine?
 se simt acceptați pe deplin
 cred că părinții îi iubesc, îi apreciază și se bucură de ei
 se simt capabili să își împlinească nevoile și sunt convinși că și părinții le vor împlini nevoile
 se simt puternici, apți
Și dacă mai aveați vreun dubiu că parentingul bazat pe empatie, conectare, respect, ascultarea nevoilor copiilor
dă roade, aflați că studiile dovedesc că bebelușii și copiii care au parte de un atașament sigur au căsnicii fericite
ca adulți și un EQ (coeficient de inteligență emoțională) mult mai ridicat. Părinții care răspund nevoilor copiilor
lor le oferă acestora un atașament sigur, deoarece copilul are convingerea că părintele îi va indeplini nevoile.
Și pentru că vorbim de nevoi, ajungem și la părinți, nevoile lor și capacitatea lor de a-și gestiona emoțiile. În
primul rând, este f important să știm că adultul trebuie să aibă grijă de propriile nevoi, nu copilul. Nu este treaba
copilului că tu nu te odihnești suficient sau că ai avut o zi grea la serviciu, este de datoria ta să iei măsurile
necesare pentru a-ți îndeplini nevoile și a te echilibra, pentru ca emoțiile tale să nu se răsfrângă asupra copilului.
Orice pas, oricât de mic pe care îl faci pentru a evolua și a te îndrepta, contează.
Câteva metode prin care să nu mai țipați – ei bine, aici am avut urechile ciulite la maximum, v-am spus că am o
problemă cu țipatul.
Faceți un jurământ „fără țipete” și găsiți un partener care să vă țină socoteala. Dacă copilul este suficient de
mare, poate primi el această sarcină. Ana a fost extrem de încântată când i-am propus și abia așteaptă să
începem. Faceți un grafic pe zile (ceea ce a arătat Laura era ceva asemănător cu orarul școlar). La finalul fiecărei
zile întrebați copilul dacă meritați o steluță pe ziua respectivă – dacă ați reușit că gestionați lucrurile și să nu mai
țipați. Discutați cu el, întrebați-l de ce vă acordă sau nu steluța, implicați-l.
 luați-vă angajamentul că veți încerca zilnic și nu vă „pedepsiți” dacă o zi nu vă iese
 acordați-vă sprijin, odihniți-vă
 nu acționați la furie, pentru că în acele momente părțile creierului responsabile cu rațiunea se blochează

Page 5
  nu lăsați să se adune supărările
Cum să vă calmați când sunteți furioși
 opriți-vă, respirați
 spuneți-vă mereu că această situație nu este o urgență
 nu luați lucrurile personal
 așteptați-vă ca furia să sporească și încercați să o controlați prin respirație
 stați la distanță de limită
 nu acționați la furie
Și o informație pentru domni – studiile arată că atunci când soțul rămâne calm la furia soției, căsnicia va rezista
în timp. Așadar, doamnelor, suntem absolvite de orice răspundere.
În raport cu copilul nostru, există o serie de gânduri care declanșează furia și pe care ar fi bine să le evităm și
chiar să le contracarăm:
 acest copil este o problemă
 acest copil rănește
 acest copil alege să se poarte inadecvat
 trebuie să îl fac să mă asculte
 trebuie să repar/opresc/controlez asta
Cel mai bine ar fi, în cazul unui comportament inadecvat, să ne întrebăm dacă îndeplinim nevoile de atenție și
conectare ale copiilor noștri, deoarece atunci când copiii se simt deconectați de părinți preferă și o conectare
rea – mă port urât ca să atrag atenția. De aceea, comportamentul rău nu se ignoră, ci se caută nevoia din spatele
lui.
La final, dr. Markham ne-a oferit și câteva instrumente prin care putem să ne îmbunătățim prezența și
capacitatea de a ne gestiona emoțiile. Două dintre acestea, pe care le-am reținut eu sunt împăcarea cu trecutul
prin rescrierea/repovestirea episoadelor care te-au marcat din trecut și meditație body scan – o meditație de 10-
15 minute, în cadrul căreia ne concentrăm pe rând pe fiecare parte a corpului, simțind-o în profunzime.
Cele mai importante informații pe care eu le-am reținut de la Dr. Laura Markham sunt că este absolut necesar să
îmi controlez eu emoțiile, pentru a-l ajuta și pe copil să o facă și că decizia referitoare la modul în care acționez și
mă comport se află în mâinile mele.

Cum să devii părintele blând de care are nevoie copilul tău

De ce este greu să fii părinte?
Așa și-a început Laura discursul. Pfuu, ar fi multe de spus, așa că din sală s-au ridicat multe glasuri. În primul rând
pentru că primești o imensă responsabilitate. Copiii nu vin cu instrucțiuni de folosire și sunt foarte diferiți. Apoi,
este greu să fi 100% acolo, mai ales când propria copilărie scoate colții rănilor nevindecate. Mai apare și
presiunea societății, iar toate contribuie la un consum fantastic de energie din partea noastră. De multe ori, ne
trezim că, în relația cu copilul nostru, nu noi suntem partea adultă.
Și totuși, cum reușim? Cum potolim toate vocile și devenim un părinte blând și răbdător?
Tot ce e nevoie să facem pentru început e să RESPIRĂM. Când simți că te ia valul de furie, respiră, dacă nu trece,
respiră din nou. Pare simplu, eu nu pot decât să sper că e doar o chestiune de exercițiu.
Am înțeles că țipatul este tot o formă de agresiune

Page 6
Care sunt efectele țipatului? Copilul ajunge să reacționeze doar când părintele este în punctul maxim. Copiii
învață să țipe la rândul lor și ripostează astfel. Țipatul subminează relația dintre noi și copil, astfel încât acesta
este tot mai necooperant. Într-un final, copilul pierde respectul pentru noi.
Când ne supăram, intrăm în starea de LUPTĂ, FUGĂ sau ÎNGHEȚ
Oricine poate ajunge la limită, dar este de datoria noastră de adulți să vedem care este aceea, și să o controlăm.
Prin respirație și multă perseverență.
Soluție – Depune un jurământ de abstinență de la țipat!
Laura Markham a lansat și o provocare – un tabel anti-țipat unde zilnic, în funcție de cât de bine îți gestionezi
nervii în ziua respectivă, primești o steluța din partea copilului, a soțului, etc. Eu l-am încercat deja, am reușit cu
brio să trec testul ieșitului afară. Fiică-mea nu dorește să iasă afară când suntem cu toții gata. Se apucă de joacă
și nu o mai poți scoate. M-am abținut să izbucnesc după câteva rugăminți, am respirat și în 15 minute a reușit să
se ridice de la joacă. La ieșirea din casă a spus: „Mami îmi place când nu plecăm la plimbare supărate una pe
alta!”. Prima victorie e tare dulce
Cum poți înceta să mai țipi?
-Găsește pe cineva cu care să împarți acest angajament
-Fă promisiunea
-Găsește sprijin
-Nu acționa la nervi
-Abține-te și mușca-ți limbă
-Nu ajunge la furie
Noi că părinți deținem puterea. E posibil să liniștim situația sau să o transformăm într-o furtună. Cheia tuturor
rezolvărilor este CONECTAREA.
Cu cât încerci mai mult să deții controlul, cu atât copilul se va îndepărta. Conectarea este cea care ne ajută să
avem influența și copiii se simt în siguranță.
Ce îmi place mie din instrumentele de conectare este TIME IN- timpul împreună. Încercam să îl avem
săptămânal, doar eu cu ea.
Alte instrumente ar fi: empatie 24/7, statul îmbrățișați, spune ceea ce vezi, joacă energică și râsete, acceptarea
emoțiilor.
Sunt momente totuși în care nu putem face nimic să liniștim apele
Atunci, întrebarea magică este MĂ ÎNTREB ce putem face/zice? Copilul se va opri din criză și va căuta o soluție
împreună cu tine. Încearcă să îți dai seama mereu cât de urgent e ce aveai de făcut. Cam nimic nu e o urgență, în
afară de situațiile limită. Viață noastră e în viteză, suntem mai mereu agitați și cu o mulțime de chestii de făcut,
copiii au alt ritm, dă-le timp.
Sigur știm cu toții cum ne transformă pedepsele și de ce nu sunt eficiente. Ele determină comportamentele
nedorite să apară mai des, simțul moralității se reduce și el. Consecințele sunt agresivitatea crescută și un IQ
redus. Disciplina fizică reduce IQ-ul cu 10%.
De ce sunt copiii neascultători?
1. Le este teamă, se simț răniți, neputincioși sau frustrați.
2. Doresc ceva și nu le pasă dacă părintele spune ‘nu’, deoarece nu sunt conectați.
3. Mai au de învățat, dar cortexul lor frontal este în dezvoltare.

Page 7
Ce sunt totuși comportamentele nedorite? Punerea în scenă a emoțiilor pe care nu le putem exprimă în cuvinte.
Emoțiile și nevoile sunt întotdeauna acceptabile, comportamentul este cel care trebuie limitat uneori.
Dacă nu îți este clar cât se strict e ok să fii, Laura ne-a prezentat un tabel, în care așteptările înalte sunt la un pol,
așteptările joase la celălalt, intersectate de gradul de susținere pe care îl poți da.
Părinții autoritari au un nivel ridicat de așteptări, însă nu le oferă copiilor suficient sprijin, astfel încât să fie atins
nivelul așteptărilor.
Părinții permisivi au copii care consideră că nevoile lor sunt mai presus decât ale celorlalți, învață că emoțiile
sunt periculoase și nu dezvoltă rezilientă. Încearcă să îi controleze pe ceilalți, în loc să fie dispuși să facă față
propriilor dezamăgiri. Nu dezvoltă autodisciplina.
Părinții neimplicați lucrează prea mult sau au probleme mari, nu au niciun fel de așteptări și nu acordă sprijin.
Copiii nu se simț iubiți sau apreciați, au un nivel scăzut de stimă de sine și un nivel ridicat de anxietate. Găsesc
adesea consolări în droguri sau alcool.
Părinții care oferă empatie și limite au copii responsabili, sprijină copilul pentru a le îndeplini așteptările, impun
limite cu empatie, acceptă și alină emoțiile.
Cum reușim să punem limite fără să pedepsim?
-Conectează-te – ai rămas fără îmbrățișări?
-Confruntă-l afectuos – Insistă asupra limitei, conectează-te
-Arată empatie
-Îndeplinește-i o dorință în imaginație
-Evită luptele de putere.
-Oferă alternative.
-Găsește soluții convenabile pentru amândoi.
-Invită la cooperare în joacă.
-Oferă-i control. Copii încăpățânați își doresc să fie la cârmă.
-Prezintă consecințele naturale.
Și mai ales e de reținut că toate comportamentele inadecvate sunt cauzate de emoții.

Fara ordine, doar intrebari!

Când obosesc, trec pe pilot automat și rumeg la infinit stereotipurile învățate în copilărie de la cei apropiați, de la
școală, din societate. Pun interdicții – o tonă de nu-uri, unele tăioase și fără explicație. Condiționez – dacă
continui, se întâmplă X chestie. Ridic tonul. Fiecare din astea ridică o barieră între mine și copilul meu. Ana
devine extrem de ne-cooperantă și refuză și mai abitir să facă orice, eu mă enervez, ea resimte starea mea și
plusează. Iaca cercul vicios. Noroc că uneori vin așa, parcă de la Divinitate, niște refresh-uri, să îmi reamintescă
care e scopul meu ca părinte. Să construiesc cu copilul meu o relație pe termen lung, bazată pe încredere.
Un astfel de clopoțel de reamintire a venit sub formă de provocare. O provocare de parenting lansată de
terapeuta mea, care mă călăuzește de o vreme în drumul spre mine.
Timp de trei zile adresează-i întrebări copilului tău. Atât. Nici un ordin, nici o explicație.
Doar întrebări, exceptând „de ce?”, care poate fi percepută ca un reproș sau chiar agresivitate. Așa suna
provocarea de parenting a Vistianei Long.

Page 8
Am acceptat-o și astăzi e a treia zi când în loc de NU aleg să întreb – Care este motivul pentru care îți dorești
asta? Crezi că este ceea ce îți face bine acum? Ar fi și altceva care te-ar putea mulțumi sau care te-ar face să te
simți la fel de bine? Ce îți aduce experiența asta? Cum crezi că te vei simți după?
În loc să spun „M-ai supărat foarte tare, să știi” încerc „Cum crezi că m-ai făcut să mă simt?” sau „Tu cum te-ai fi
simțit în locul meu?”
În loc de „Nu mai vezi niciun desen acum”, învăț să îi spun „Ce nevoie simți? Cum crezi că te pot ajuta desenele?
Cât îți propui să te uiți? 1 oră? Dar oare dacă ar fi să fie mai puțin, cât ar fi?”
Ce efect au? Magic. O să vă dau exemplu de cum s-a schimbat complet cursul în care se desfășoară un anumit
gen de conversații la noi în casă.
Ea – Nu vreau sa repet la pian până plecăm la Skirt Bike (paradă cu bicicletele de la care aveam să ne întoarcem
târziu, cel mai probabil obosiți). Repet după.
Eu – Ok, înțeleg. Cum îți simți mâinile acum?
Ea – Bine, odihnite.
Eu – Și cum crezi că le vei simți după 3 ore în care le ții pe ghidon și pe schimbător? Crezi că te vor mai ajuta la
pian după întoarcerea de la plimbare? În plus, ți-ar plăcea ca după plimbare să știi că mai ai timp la dispoziție
pentru relaxare sau să știi că mai ai încă ceva de făcut?
Ea, după o clipă de gândire. Hmmm, cred că ai dreptate. Cred că ar fi mai bine să studiez înainte.
Cum spuneam, magic!
În afară de a reacționa la refuzuri sau cereri exagerate cu întrebări, am aplicat tehnica asta și în alte conversații
cu Ana.
M-am folosit de diferite prilejuri – povestiri de la școală, scene întâlnite pe stradă, pasaje din cărți – pentru a afla
părerile ei despre comportamentele colegilor, situații de viață, valori. Pe măsură ce vorbesc cu ea, îmi dau
seama cât de frumos crește, ce suflet curat și nobil are, cât e de bună și de sensibilă. Deși vorbeam mult și
înainte, cu ajutorul întrebărilor mai multe și mai diferite, încep să îmi redescopăr copilul.
E grea o astfel de abordare? Da, al naibii de grea. E nevoie de timp, de răbdare, de minte limpede. E nevoie să
tragi aer în piept și să îți înghiți primul impuls, care nu e mereu cel mai constructiv. Să îți potolești tumultul
interior, să respiri și să realizezi că pui încă o cărămidă la o pre-adolescență mai umană (un om poate spera
măcar :-), la un om mai complet și mai echilibrat.
La două zile după ce am început să aplic metoda asta, am participat la o masă rotundă cu expertul în parenting
Laura Markham, care ghici ce ne-a recomandat în relația cu copiii noștri, pentru a-i cunoaște și a le insufla de
mici valori solide despre viață? Exact, întrebări!
Au trecut cele trei zile de provocare de parenting, dar eu abia mi-am intrat în mână cu întrebările și plănuiesc să
nu mă opresc, ci să mă gândesc la subiecte mai delicate ce pot fi abordate mai ușor așa.
Momentele mele cele mai grele sunt atunci când obosesc. Când mă simt copleșită de îndatoririle zilnice, mă
autostrivesc sub trebuie și scap din vedere ce e important de fapt pentru mine și Ana. Când nu las naibii vasele
alea atunci când copilul mă cheamă la joacă. Când găsesc ceva super interesant de citit pe net fix când ea are
chef să ne alergăm prin casă, doar pentru că am avut o zi plină și grea și pur și simplu creierul meu se relaxează
citind prostii fără importanță de pe net. Când îi cer să fie adult, pentru că eu am uitat să mă joc.

Ieri dimineață ne grăbeam să plecăm spre școală. Extrem de târziu, ca întotdeauna. Cu brațele pline – ghiozdanul
meu de laptop, ghiozdanul ei, geanta, sacul de gunoi, o pungă și alte 2-3 acareturi, mă căznesc să mă extrag din

Page 9
casă. Copilul, la baie, așa cum se întâmplă în 90% din dățile în care suntem gata să ieșim pe ușă. Iese și în loc să
vină să își pună adidașii și geaca, o văd că dispare în dormitorul conjugal.

După un șir lung de Anaaaaaa, e târziu, haaaaideeeee și tensiune crescută, apare ca o floare. Ce ai făcut? zic
exasperată. M-am uitat în oglindă și m-am jucat cu jeleul din gură. Acum îmi vine să râd, dar atunci evident că m-
am umplut de nervi. Am început tirada aia cu responsabilitatea, seriozitatea și alte valori, extrem de importante
pentru mine și total lipsite de importanță pentru ea.

Seara, istoria se repetă. De data asta, eu sunt la bucătărie, ea ar trebui să intre la duș. Trasasem foarte clar
programul următoarelor zeci de minute. Eu stau să termin mâncarea și pregătirile pentru mâine. Tu te duci să te
speli. Între timp eu încălzesc și laptele, citim povestea, poate punem și un video scurt pe Youtube (noua pasiune)
și gata, somn de voie de nevoie.

Numai că planurile nu ne-au coincis. Ana avea chef de joacă și făcea ture bucătărie-baie, dezbrăcată. Băga capul
pe ușă, râdea, fugea și tot așa. Eu, care în timp ce pregăteam pachetul pentru a doua zi citeam și o tâmpenie
mâncătoare de timp o postare super interesantă pe Facebook, în loc să las totul baltă și să intru în jocul ei – ar fi
durat 5-10 minute – m-am alimentat, am certat-o, am dat-o înainte cu programul ăla super important.

Într-un final, copilul văzând că nu mă prind neam, face o ultimă încercare – Aș vrea să mă speli tu. În traducere
liberă „Măi, mamă, tu chiar nu vezi că eu am nevoie de tine acum? Că nu o să mor nemâncată la școală, nici în
chiloți nu o să plec că nu calci tu cămașa, nici cerul n-o să se crape dacă afli mai târziu cu 5 minute ce au mâncat
prietenele tale la nu știu ce eveniment. Eu am nevoie de tine aici, acum, uite-mă!”

Ce-o fi atât de greu și de ce ne-or trebui zeci de seri din astea ratate, terminate în lacrimi sau doar în tristeți
înghițite ca să învățăm o lecție simplă? Lecția prezenței conștiente. A lucrurilor cu adevărat importante. A
momentelor care nu se mai întorc. A bucuriei simple. De ce trebuie să le cerem copiilor noștri să se comporte ca
niște adulți secătuiți de bucurie, când am putea să primim noi de la ei înapoi un crâmpei de copilărie?

Psihologul a explicat că trebuie să facem copii să înțeleagă că noi înțelegem ceea ce simt ei. În timpul unei crize,
indiferent de motiv, trebuie să ajutăm copilul (este valabil pentru copiii mai mari de 5 ani) să se gândească și să
înțeleagă ce se întâmplă cu ei. Atunci când recunoaștem sentimentele lor și în același timp le permitem să
participe la soluționarea problemei, putem opri crizele de furie.

Avem situația: copilul este gata să înceapă criza. Nu contează motivul – s-a rupt mâna păpușii, merge la culcare,
nu reușește cu temele sau pur și simplu nu vrea să facă ceea ce i se cere. Privim copilul în ochi și cu o voce
liniștită îl întrebăm:

„Aceasta este o problemă mare, medie sau mică?”

Când copilul începe să se gândească despre ce se întâmplă cu el, se întâmpla ceva magic, cel puțin acasă. Îi pun
întrebarea, el răspunde și noi găsim soluția. Mai mult, îmi propune singură cum să găsim soluția. Problemele
mici sunt, de obicei, cele mai simple. Unele probleme au o dificultate medie. Le rezolvăm, dar nu în aceeași clipă.

Page 10
Aceasta il ajută să înțeleagă că sunt lucruri care necesită timp. Dacă problema este serioasă, avem nevoie de mai
mult timp pentru soluționare. Ceea ce consideră copilul important nu trebuie să ignorați, deși v-ar părea o
nimica toată. Uneori trebuie să ajutați copilul să înțeleagă că în viață se întâmplă lucruri nu așa cum vrem.

Într-o situație recentă această rețetă a funcționat de minune. Mergeam la cumpărături, iar Alisa se îngrijorează
foarte mult cu ce să se îmbrace, mai ales când e frig afară. Ea vroia să îmbrace pantalonii ei preferați, dar erau la
spălat. Ea deja începea să se agite și am întrebat-o: „Alisa, este o problemă mare, medie sau mică?” Ea m-a privit
și mi-a spus: „Mică”. Noi deja știam că cele mici se rezolvă ușor. Am rugat-o să propună variante de rezolvare. S-
a gândit și a spus: „Să aleg alți pantaloni”. Eu i-am spus: „Ai câteva perechi dintre care să alegi”. A zâmbit și a
mers să se îmbrace cu alții. Am felicitat-o că a reușit să soluționeze singură problema. Este important să lăudați
copilul pentru faptul că a reușit, aceasta va pune punctul final în această situație.

Page 11