Sunteți pe pagina 1din 41

Evolutia Omului

 Introducere
 Trasaturi caracterisice ale omului

 Originile umane

Introducere

Evolutia nu are loc neaparat intr-o linie dreapta continua si cu o viteza constanta. Exista lacune in
cunostintele noastre, si traiectoria exacta a evolutiei este necunoscuta, desi presupunerile logice au dus la
unele dintre cel mai probabile sugestii. Analizarea si compararea DNA-ului este o metoda folosita des in
determinarea paternitatii sau stabilirea unui grad de rudenie intre doua persoane. Aceeasi metoda ne permite
sa spunem ca cimpanzeii sunt cea mai apropiata ruda a noastra inca in viata (oamenii si cimpanzeii bonobo
au in comun 98.4% din ADN). Aceasta insa nu inseamna ca oamenii au evoluat din cimpanzei. Stramosul
comun al oamenilor si cimpanzeilor a trait acum 7 milioane de ani si a disparut intre timp. Cifrele din
dreapta in diagrama urmatoare arata cat de diferit este ADN-ul diferitelor specii de primate comparate cu
cimpanzeul bonobo. Observam ca cele doua specii de cimpanzeu difera cu 0.7%. De asemenea, se observa ca
speciile sunt cu atat mai diferite cu cat s-au despartit din linia ce a dus la cimpanzeul bonobo mai demult
(diferenta creste relativ constant cu aproximativ 0.7% in trei milioane de ani).
Cand Darwin a publicat faimoasa sa carte "Evolutia Speciilor", urmata de "Originea omului" nu se
descoperise practic nici o fosila a stramosilor omului. Aceasta a dat nastere frazei "veriga lipsa", adica o fosila
care sa fac legatura intre oameni si primate. De atunci, imaginea s-a schimbat complet si evolutia omului este
mult mai bine inteleasa. Un numar mare numar de fosile, oase si dinti au fost descoperite in diferite locuri
prin Africa, Europa si Asia. Unelte de piatra, os si lemn, vetre de foc, asezari sau locuri funerare, au fost
descoperite, de asemenea. Ca urmare a acestor descoperiri in archeologie si antropologie, s-a reusit formarea
unei imagini despre evolutia homininelor (si evolutia omului) timp de 4 - 5 milioane de ani.

TOP

Trasaturi caracterisice ale omului

 Mersul biped
 Marimea craniului

 Fata si dintii

Mersul Biped

Mersul pe doua picioare, este una dintre cele mai timpurii caracteristici evolutive ale homininelor. Aceasta
caracteristica ce apare in evolutia omului nu este atat de radicala pe cat pare - cimpanzeii au abilitatea de a
sta si a se deplasa in doua picioare, si o fac deseori. Noua forma de locomotie a dus la modificari ale
scheletului, mai ales in partea de jos a coloanei vertebrale, pelvis si picioare. Datorita faptului ca aceste
schimbari pot fi determinate studiind oasele fosile, pozitia bipeda este de multe ori vazuta ca o trasatura
definitorie a subfamiliei hominine. Mersul biped apare odata cu disparitia marilor paduri si inlocuirea lor cu
savana. Mersul biped le permite oamenilor arhaici, printre altele, sa care hrana pe distante din ce in ce mai
mari si sa observe mai bine imprejurimile.

Marimea Craniului
Majoritatea abilitatilor umane de a se folosi de unelte si obiecte felurite isi are originea in complexitatea
creierului. In timpul evolutiei omului, marimea creierului s-a triplat. Aceasta crestere in volum poate fi pusa
pe seama schimbarilor din comportamentul homininelor. Omul pare a fi mai desptept decat ar fi necesar
pentru supravietuirea in savana. De aceea, este rezonabil sa presupunem ca cresterea in volum a creierului s-
a datorat mai degraba selectiei sexuale sau competitiei intre hominine decat datorita competitiei intre
hominine si animalele vanate sau pradatori. Evolutia poate crea bucle de feedback pozitive. Exact acest lucru
a avut loc in evolutia omului: cu cresterea inteligentei se creaza o societate mai complexa, in care indivizii
mai inteligenti au mai mult succes, creand o societate si mai complexa care necesita si mai multa inteligenta
s.a.m.d. Remarcam ca cimpanzeii sunt de asemenea mai inteligenti decat pare a fi necesar pentru viata lor
relativ usoara; cimpanzeii insa traiesc in grup, dupa reguli relativ complexe, in care masculii formeaza aliante
intre ei pentru a putea ajunge la conducerea grupului. O pozitie inalta in ierarhia grupului duce la cresterea
succesului reproductiv, iar pentru asta este nevoie de un anumit nivel de inteligenta.

De ce nu continua cimpanzeii a evolueze si sa devina la fel de destepti ca omul? Pentru ca un creier mai mare
insemna un consum de energie mai mare, care nu poate fi intotdeauna sustinut. La fel, un leu mai mare poate
avea mai mult succes la vanatoare, insa necesita mai multa energie si deci trebuie sa manance mai mult.
Marimea oprima a unui leu este exact cea care o are. In acelasi fel, inteligenta optima a cimpanzeului pentru
mediul si "societatea" in care traieste este exact cea pe care o are.

Tehnologia hominidelor pare remarcabila, insa uneori ea ramane practic neschimbata pe perioade mari de
timp (peste jumatate milion de ani). In general, cu cat tehnologia avanseaza mai mult, cu atat avanseaza mai
repede; lucru valabil si in ziua de astazi. Cu evolutia de noi specii, unelte din piatra si alte artefacte de acest
fel, au devenit extrem de numeroase si complicate. Cele mai vechi hominide cunoscute, descoperite in sudul
si estul Africii, au inceput sa migreze in regiunile tropicale si subtropicale ale Eurasiei cam acum un milion
de ani, si inspre zonele temperate acum 500,000 de ani. Mult mai tarziu (acum 50,000 de ani), hominidele au
fost capabile sa traverseze bariera naturala a apelor, pana in Australia. Doar dupa aparitia omului modern,
migratia a atins si America, acum 30,000 de ani. Remarcam ca au fost mai multe migratii ale hominidelor din
Africa. Omul modern reprezinta ultima migratie si inlocuieste treptat celelalte hominide prezente deja in
zonele care le ocupa.

Fata si Dintii

A treia mare tendinta in evolutia omului este micsorarea treptata a fetei si dintilor. Toate maimutele mari
sunt dotate cu dinti mari, si canini proeminenti. Primele hominine prezentau astfel de canini, dar cele care au
urmat au prezentat o tendinta clara de atrofiere. De asementea, premolarii si molarii s-au atrofiat si ei in
dimensiuni. Reducerea dimensiunilor fetei, maxilarului si mandibulei este asociata cu aceste schimbari. La
primele hominine, fata era mare si situata in fata cutiei craniene. Odata cu micsorarea dintilor si cu marirea
creierului, fata a devenit mai mica si pozitia ei s-a schimbat. Astfel, fata oamenilor actuali este situata mai
degraba sub cutia craniana, decat in fata acesteia.

TOP

Originile Umane

 Introducere
 Australopitecus

 Genul Homo

 Homo Sapiens Sapiens

Introducere

Fosilele provenite de la stramosii omului, se impart in doua genuri: australopitecus si homo, si provin de
acum 5 milioane de ani. Natura arborelui evolutiv al hominidelor inainte de aceata data este nesigura. Acum
7 pana la 20 de milioane de ani, maimutele primitive erau raspandite in Africa si mai tarziu in Eurasia. Cu
toate ca s-au gasit numeroase fosile, felul de viata al acestor creaturi, si legatura lor cu maimutele actuale si
cu oamenii este cauza unor dezbateri intre cercetatori. Una dintre aceste maimute fosile, cunoscuta sub
numele de Sivapithecus, apare sa imparta unele trasaturi cu marea maimuta asiatica, urangutanul, care poate
fi urmasul direct. Nici una dintre aceste fosile nu ofera evidente clare ca ar face parte dint-o linie evolutiva
care sa duca la familia hominide.

Australopithecus

Evidentele fosile ale evolutiei omului incep cu Australopithecus. Fosile din acest gen au fost descoperite intr-
un numar mare de locuri, in sudul si estul Africii. Datand de aproape 4 milioane de ani, acest gen pare sa fi
disparut acum 1 milion de ani. Toti membrii erau bipezi, si deci hominine. Dar, observand dintii, falcile si
marimea creierului, difereau totusi destul de mult intre ei ai au fost impartiti in sase specii: A. Anamensis, A.
Afarensis, A. Aethipicus, A. Africanus, A. Robustus si A. boisei.

A. Anamensis si A. Aethipicus sunt decoperiri recente si se stie destul de putine despre ei. A. Afarensis traia
in estul Africii acum 3 - 4 milioane de ani. Gasit pe teritoriul tarilor Etiopia si Tanzania, A. Afarensis avea un
creier mai mic decat cel al cimpanzeilor. Unii membri posedau canini mai proeminenti decat cei ai
homininelor de mai tarziu. Nici un fel de unelte nu au fost gasite cu fosilele lor.

Acum 2.5 - 3 milioane de ani, A. Afarensis a evoluat in A. Africanus. Cunoscut, la inceput in zone din sudul
Africii, A. Africanus avea un creier similar cu cel al predecesorului sau. Oricum, cu toate ca marimea
molarilor s-a pastrat, caninii, au crescut doar pana la nivelul celorlalti dinti. Nici cu A. Africanus nu s-au
descoperit unelte.

Acum 2.6 milioane de ani, evidente fosile, indica prezenta a cel putin doua, si probabil in total a patru specii
separate ale homininelor. O astfel de despartire evolutiva se pare ca s-a produs cu un segment al
hominidelor, evoluand in genul homo, si mai apoi in omul modern, in timp ce celelalte au disparut. Ultimele
astfel de specii disparute sunt A. Robustus, limitat la Africa de sud, si A. boisei, descoperit doar in estul
Africii. A. Robustus prezenta dinti, falci si muschi mai mari decat la restul genului. Au disparut acum 1
milion de ani.

Genul Homo

Harta de mai jos prezinta evolutia homininelor in timp. Observam ca aparitia unei specii noi nu inseamna
disparitia speciei-mama. A. bosei continua sa traiasca aproape un milion de ani dupa aparitia A robustus.
Remarcam ca pana la 4 specii de hominide au trait in acelasi timp, desi nu neaparat in acelasi spatiu
geografic.

Unii cercetatori cred ca dupa despartirea evolutiva care a dus la apraritia lui A. Robustus, A. Africanus a
evoluat in genul Homo. Daca este asa, atunci aceasta schimbare a avut loc acum 2.5 - 2 milioane de ani. Fosile
datand din aceasta perioada arata un ciudat amestec de trasaturi. Unele hominine posedau un creier mare,
dar si diti dezvoltati. Altele aveau dinti de dimensiuni reduse, dar si un creier mic. Un numar semnificativ de
cranii si mandibule fosile din aceasta perioada au fost gasite in Tanzania si Kenya, in estul Africii si sunt
catalogate ca apartinand de Homo Habilis. Acestea reprezinta primele fosile descoperite impreuna cu unelte
de piatra. Homo Habilis au multe in comun cu primi australopiteci si cu membrii de mai tarziu ce apartin
genului Homo.
Primele evidente considerabile ale uneltelor de piatra vin din Africa, acum 2.5 milioane de ani. Aceste unelte
nu au fost gasite asociate cu o specie de hominine in particular. S-au descoperit in Africa, locuri datand de
1,5-2 milioane de ani, unde pe langa uneltele de piatra existau si oase cu urme (zgarieturi) care provin de la
uneltele din piatra. Acestea ne spun ca homininele consumau carne, dar cata provenea din vanat nu se stie,
asa cum nu se cunoaste nici cantitatea de plante si insecte pe care acestea inca le mai consumau. Nu se
cunoaste nici daca aceste activitati apartineau exclusiv hominidelor sau si australopitecii aveau aceste
obiceiuri. (hominidele reprezinta genul homo, pe cand hominine se refera si la genul australus).

Descoperiri arheologice atesta existenta acum 1.5-1.6 milioane de ani, in nordul Kentei, a unei specii Homo,
cu creierul dezvoltat, dintii mai atrofiati: Homo erectus. Intre 700.000 si 1 milion de ani vechime este atestata
raspandirea acestuia in diferite parti tropicale, pana in regiunile temperate din Asia. Un numar de puncte
arheologice contin unelte sofisticate. In pestera Zhoukoudian, in nordul Chinei, exista evidentele utilizarii
focului. Fosilele care au fost gasite sunt ale unor animale mari ca elefantii, lucru care atesta specializarea
hominidelor.

In timpul lui H. erectus, evolutia umana a continuat. Marimea creierului este mult mai mare decat cea de la
homininele vechi, variind intre 750-800 cm3. Mai tarziu, H. erectus avea cranii cu volume de 1,100-1300 cm3,
apropiate de cele ale lui Homo sapiens.

Homo Sapiens Sapiens


Omul modern, Homo sapiens sapiens, a aparut prima data acum 100,000 de ani. H. Neanderthalensis
populau estul si centrul Europei, incepand de acum 100,000 de ani si pana acum 35,000-40,000 de ani, cand au
disparut. Fosile de H. sapiens, mai diferite, au fost gasite si in alte parti ale lumii.

Trasaturile omului de Neandertal (stanga), o frunte joasa, tesita, o fata lata, fara barbie, sunt prea primitive
pentru a putea fi considerati stramosii nostri. Cercetatorii plaseaza H. Sapiens Neanderthalensis pe o ramura
diferita, care a disparut. Potrivit acestei teorii originile omului pot fi gasite in Africa de sud. Evoluand acum
90,000-200,000 de ani, acesti oameni s-au raspandit pe toata suprafata planetei, luand locul vechilor H.
sapiens. Suport pentru aceasta teorie vine urmarind ADN-ul din mitocondriile aflate in celulele femelelor
stramosilor nostri. Aceasta cautare confirma ipoteza cum ca oamenii au evoluat dintr-o singura generatie
sud-sahariana, sau din sud-estul Asiei. Datorita metodei folosite, aceasta presupunere poarta numele de
"Ipoteza Evei".

Cunoastem evolutia omului prin interpretarea fosilelor descoperite, dar imaginea este departe de a fi
completa. Doar viitoarele fosile ne vor permite sa completam lacunele existente in cunostintele noastre
despre evolutia omului. Folosind metode sofisticate, cercetatorii pot sa dateze fosilele mult mai exact decat in
trecut. In viitor vom observa o crestere enorma in informatii despre evolutia omului.
Evolutia Animalelor pe Terra

În decursul erelor geologice, a trăit alte vieţuitoare decât cele pe care le vedem astăzi, care sunt urmaşi ai
acestor animale străvechi. Evoluţia animalelor în acest imens timp geologic a fost puternic influenţată de
procesele geologice ce au avut loc în scoarţa Pământului. Datorită acestora, înfăţişarea uscatului, ca şi a
mărilor şi oceanelor, n-a fost din totdeauna aşa cum se prezintă astăzi. Odată cu evoluţia scoarţei Pământului,
s-a produs şi evoluţia vieţuitoarelor, de la forme inferioare, la forme din ce în ce mai evoluate, până la om.
Felul în care au evoluat animalele poate descifrat în straturile de diferite vârste ale scoarţei terestre, datorită
fosilelor pe care acestea le conţin.
Multe vieţuitoare care au populat Pământul au lăsat numeroase resturi şi urme în straturile scoarţei terestre,
ce s-au păstrat până în zilele noastre, numite fosile. Denumirea acesta provine din latinescul fossa = groapă,
deoarece era descoperite în urma săpăturilor. În general de la animalele străvechi s-au păstrat părţile tari:
cochilii, schelete, oase, etc. Rareori, în anumite condiţii de conservare, s-au păstrat şi animale întregi. Astfel, în
gheţurile Siberiei s-a păstrat de mai bine de 20.000 de ani mamutul - un elefant păros - aşa cum era el, cu
blană, piele şi muşchi. În ozocherită (ceară de pământ) s-a conservat un rinocer intact, iar în chihlimbar -
răşina unui pin fosil - s-au păstrat numeroase insecte străvechi.
Fosilele au în geologie aceeaşi importanţă pe care o au documentele în istorie sau inscripţiile în arheologie.
Astfel, straturile scoarţei terestre alcătuiesc paginile imensului hrisov al istoriei naturale a Pământului.
Importanţa fosilelor pentru descifrarea îndelungatei istorii a Pământului este covârşitoare. Cu ajutorul lor
putem cunoaşte vieţuitoarele care au trăit pe Pământ, în timpurile străvechi, ce forme şi dimensiuni aveau,
etc.
Studiul fosilelor a dovedit că fiinţele care populau odinioară pământul se deosebeau de cele actuale şi
deosebirea este cu atât mai mare cu cât sunt mai vechi.
Cu cât sunt mai vechi, cu atât au o organizare şi o structură mai simplă, fiind mult diferenţiate de urmaşii lor
de astăzi şi, cu cât ne apropiem de timpurile noastre, cu atât aceste caractere vechi dispar şi sunt înlocuite cu
altele noi care le apropie din ce în ce mai mult de animale actuale. Astfel, fosilele dovedesc succesiunea
neîntreruptă a vieţuitoarelor şi evoluţia lor de-a lungul erelor geologice. Ele mai dovedesc că vieţuitoarele de
astăzi sunt o continuare firească a străvechilor forme care s-au succedat pe planeta noastră de-a lungul
milioanelor de ani.
Fosilele fiind contemporane cu straturile în care se găsesc, ne pot da informaţii şi despre condiţiile de viaţă
care au existat în acea vreme, deoarece animalele având plasticitate adaptativă, au recepţionat toate
transformările geologice şi climatologice.
Fosilele e mai pot sluji şi la stabilirea conturului continentelor şi mărilor vechi, ajutând la elaborarea hărţilor
paleogeografice.
Cu ajutorul unor fosile se poate determina vârsta relativă a straturilor, deoarece pentru fiecare vreme au
corespuns anumite fiinţe, cu durată de viaţă limitată, care au devenit fosile caracteristice, adică fosile care se
găsesc numai în grosimea unui singur strat, dar pe toată întinderea lui, indiferent de variaţiile petrografice şi
de locul unde apar pe Glob. Astfel, se pot identifica straturile de aceeaşi vârstă, aflate la mari depărtări unele
de altele.
Deci cu ajutorul fosilelor putem reconstitui întreaga istorie a scoarţei Pământului.
Astfel, timpul geologic ( imensul timp care s-a scurs de când Pământul a devenit planetă şi până în zilele
noastre ) a fost împărţit diviziuni geocronologice. Diviziunile de prim ordin (cele mai mari ) au fost numite
ere; erele au fost împărţite în perioade, acestea în diviziuni mai mici numite epoci, iar epocile, la rândul lor, în
vârste.
 
Apariţia animalelor pe Terra in ordinea erelor geologice
 
- mai timpuriu: - dezvoltarea Universului si a sistemelor solare
- formarea Sistemului Solar
- dezvoltare biologicã: - formarea Pãmântului
- formarea scoarţei pământeşti
- formarea atmosferei terestre si a învelişului acvatic
- formarea substanţelor organice
- formarea proteinelor
- apariţia vieţii (în urmã cu 3000mil. de ani în urmã)
- cu 4600 mil. de ani în urmã: - primele organisme preistorice mici
- fosile preistorice de organisme mici
- organisme preistorice multicelulare
- plante preistorice
- cu 2600 de mil. de ani în urmã: - spongieri
- viermi
- celenterate
- artropode
PERIOADA PRECAMBRIANÃ: - a început o data cu întãrirea scoarţei terestre si a ţinut pânã la apariţia
animalelor cu schelet tare.
- geologii o împart în douã: 1. perioada arhaicã
2. perioada proterozoicã
PERIOADA PALEOZOICÃ - împărţită în sase perioade:
1. CAMBRIAN - început în urmã cu 570 mil. de ani
- apariţia algelor
- primele urme ale plantelor cu vase conducãtoare
- apariţia animalelor nevertebrate
- apariţia trilobiţilor
- apariţia echinodermelor
2.ORDOVICIAN - început în urmã cu 500 mil. de ani
- peşti fãrã mandibule
- apariţia grapoliţilor
- apariţia celenteratelor
- apariţia artropodelor
- apariţia cefalopodelor
3.SILURIAN - a început in urmã cu 445 mil. de ani
- apariţia masivelor de corali
- apariţia plantelor de uscat
- primele animale terestre (artropode)
- primii peşti cu mandibule
4.DEVONIAN - a început cu 395 milioane de ani în urmã
- apariţia unor plante superioare
- primele plante lemnoase
- primele insecte
- dezvoltarea peştilor
- primii amfibieni – aveau corpul de un metru lungime, picioare dezvoltate, pentadactile; ei au petrecut multã
vreme înotând si vânându-si prada în apã; preistoricul Ychtiostega este unul dintre aceştia.
- amfibianul cu numele Diplovertebron avea o dimensiune de abia o jumãtate de metru. Avea membre bine
dezvoltate, dar stãtea mai mult în apã, deoarece acolo îşi gãsea hrana.
- amfibienii Seymouria prezentau deja caracteristici de reptile. Cercetãtorii considerã cã aceste animale sunt
strămoşii reptilelor. Ei atingeau o lungime de 0,60 m. Aveau dinţii ascuţiţi ceea ce dovedeşte cã erau rãpitoare.
5.CARBONIFER - a început cu 345 de milioane de ani în urmã
- primele pãduri
- dezvoltarea amfibienilor (amfibienii Seymouria)
- primele insecte cu aripi
• vegetaţia densã asigurã condiţii de viata insectelor, păianjenilor, si altor nevertebrate
• libelula primitivã Meganeura avea o lungime a aripilor de 70 de cm; ea se hrãnea cu artropode mici.
- apariţia reptilelor - reptila timpurie, Diadectes, mãsura de la nas pânã la vârful cozii cca. 2 m lungime.
Dentiţia dovedeşte cã era erbivor. Picioarele nu erau prea stabile, dar destul de puternice ca sa-i susţină
greutatea.
- apariţia primelor angiosperme.
6.PERMIAN - a început acum 280 de milioane de ani
- apariţia reptilelor cu mamele sau reptilelor cu caracter de mamifer
• după multe milioane de ani, reptilele au suferit modificãri. Li s-a întãrit dentiţia, picioarele, iar unele specii
nu mai aveau tegument cornificat, ci corpul le era acoperit cu pãr.
--> Pelycosaurus au fost reptile - "mamifer". S-au împărţit in trei grupe ai căror doi reprezentanţi caracteristici
au fost Dimetrodon si Varanosarus.
--> Edaphosaurus (Şopârla terestrã) a fost o reptila - "mamifer". Ea este strămoşul primelor mamifere. Primele
specii erau mici de staturã, dar urmaşii lor din permian măsurau chiar si peste 3 m înălţime.
--> Scutosaurus era dezvoltat cât un taur. Se caracteriza printr-un corp greoi acoperit cu piele grea, cornoasã,
cu aspect de armurã, picioare urâte, si un cap aproape nesemnificativ fatã de corp.
--> Sauroctonus (ucigãtorul de şopârle)era o reptilã "mamifer" sãlbaticã. Dinţii ascuţiţi duc la concluzia cã a
fost un animal prãdãtor.
Cand dinozauirii dominau pamantul
Era mezozoicã reprezintã tranziţia între lumea vie anticã si lumea vie mai evoluatã. Lumea vegetalã si
animalã se deosebea esenţial de cea din erele anterioare. Mezozoicul a durat cca. 160 mil. de ani. Savanţii o
împart in 3 perioade:
1.PERIOADA TRIASICA - a început cu 225 mil. de ani în urmã
- dezvoltarea angiospermalor
- apariţia coralilor superiori
- dezvoltarea amoniţilor
- formarea cefalopodelor cu doua branhii
- formarea reptilelor
- apariţia primilor batracieni : broaştele au apărut in triasic. Acest Triadobatrachus a fost unul dintre
reprezentanţii importanţi ai batracienilor primitivi.
- primele mamifere
2.PERIOADA JURASICÃ - a început cu 195 mil. de ani în urmã
- începutul dominaţiei dinozaurilor
Dinozaurul Hypsilophodon era un animal mic de 60 de centimetri. Prin dimensiune putea fi o pradã uşoară
pentru carnivori, dar natura l-a înzestrat cu picioare lungi ca sã scape prin fugã de urmãritori.
Dinozaurul Polacanthus "cu mai multe coloane vertebrale" se apãra e carnivore cu spinii mari dorsali de pe
pielea groasã si cornoasã de pe spate, iar coada formatã din plãci osoase devenea periculoasã si astfel le tãia
pofta de mâncare.
Stegosaurus (şopârla de acoperiş) era un dinozaurian cãruia îi creşteau pe spate plãci osoase mari, iar coada îi
era acoperitã cu nişte spini ca niste pumnale.
Reptila primitivã numele acesta datoritã aspectului exterior al plãcilor, de olane de acoperiş.
Ceratopsidele, adicã dinozaurii cu corn, îi ţineau departe pe atacatori cu ajutorul coarnelor de diferite forme si
mãrimi, dar înainte de a se încăiera, încercau sã la taie cheful de luptã, arătându-si prin aplecarea capului
plastronul înspãimântãtor.
Triceratops - acesta cântarea 5 tone.
Torosaurus, era un ceratopsid extrem de greu care cântarea 8 ton
Evoluţia Plantelor

Primele forme de viaţă vegetală

au fost plantele marine şi toate plantele diverse de uscat care transformă grădinile noastre şi peisajele de la
ţară în privelişti plăcute şi fac parte din hrana noastră, s-au dezvoltat din plante primitive care trăiau în
oceane cu mii de milioane de ani în urmă.
S-au identificat peste 400.000 de specii de plante, toate descendente din câteva specii vechi. Acestea sunt doar
speciile cunoscute. Probabil s-au ramificat încă multe altele, care au dispărut, nereuşind să se adapteze la
condiţiile schimbătoare, sau incapabile să concureze cu noi specii mai evoluate şi mai bine adaptate mediului
înconjurător din acea vreme.
Paleobotaniştii (oamenii de ştiinţă care studiază rămăşiţe fosilizate ale plantelor),au reuşit să descopere când
au evoluat aproximativ diferite grupuri importante de plante, dar în mod inevitabil cunoştinţele noastre au
multe lipsuri, pentru că plantele nu conţin acel tip de material dur, cum este scheletul unui animal, care să se
fosilizeze bine. Din fericire, uneori pot fi detectate forme vechi de viaţă vegetală în ceea ce au fost mai demult
depuneri de noroi, găsindu-se câteva plante fosilizate în roci despre care se ştie că datează de acum 3.100 de
milioane de ani.
Ştim din arhiva fosiselor găsite că viaţa pe Pământ trebuie să fi început cu organisme de tip vegetal, iar
plantele sunt legătura de bază din lanţul alimentar care susţine o imensă diversitate de viaţă animală. Totuşi,
rolul plantelor în istoria evolutivă a lumii este mai complex, pentru că ele au transformat atmosfera
pământului într-o atmosferă ce putea se susţină regnul animal. Probabil că imensele cantităţi de dioxid de
carbon prezente iniţial în atmosferă au împiedicat animalele să respire, dar în procesul de fotosinteză plantele
absorb dioxid de carbon şi eliberează oxigen.
Capacitatea plantelor de a produce fotosinteza folosind lumina soarelui este punctul de pornire a lanţului
alimentar. Plantele au permis ierbivorelor (mâncătoarelor de plante) să evolueze şi implicit carnivorelor
(mâncătoarelor de carne),care se hrăneau cu ierbivore. Evoluţia este extrem de lentă, şi selecţia naturală
favorizează acele vieţuitoare care se adaptează la o schimbare a mediului înconjurător, şi nu care se schimbă
de dragul schimbării. Primele forme de viaţă vegetală erau dependente de apă, pentru că le lipseau
structurile care să le facă posibilă viaţa pe uscat, iar primele plante care au ieşit din apă s-au stabilit probabil
în bălţi sau mlaştini, unde părţile lor inferioare erau tot timpul scufundate. Primele forme de plante cu
adevărat de uscat erau probabil încă dependente de umiditate, şi trebuiau să crească aproape de apă -
muşchii frunzoşi, muşchii pieloşi şi ferigile, care au evoluat primele ca plante de uscat, au şi acum nevoie de
un mediu umed pentru ca partea reproducătoare a ciclului vieţii lor să funcţioneze.
Primele plante cu flori (gimnospermele, precum coniferele) erau dependente de vânt pentru polenizare şi
răspândirea seminţelor, pentru că nu existau insecte care să facă toate acestea. Tipul de plantă dominant în
prezent (angiospermele) a evoluat o dată cu insectele şi animalele, şi adesea are flori polenizate de insecte.
Uneori seminţele sunt răspândite de animale (de exemplu, ghimpi sau spini care se agaţă de blana
animalelor).
Cele mai vechi plante cunoscute erau alge primitive – structuri unicelulare în care toate funcţiile erau
efectuate într-o singură celulă fără nucleu. Aceste alge albastre-verzi sunt foarte primitive, şi probabil acum
1.500 milioane de ani au apărut algele mai cunoscute, cu nuclee. În cele din urmă au apărut alge
pluricelulare, probabil asemănătoare cu buruienile marine. Ele aveau organe de reproducere de părţi diferite
ale plantei.
În perioada cambriană, cu circa 590 de milioane de ani în urmă, multe forme de viaţă erau deja bine
stabilite. S-au identificat peste 900 de specii din acea perioadă, iar acestea sunt doar cele care s-au păstrat şi
au fost descoperite după sute de milioane de ani.
Ieşirea pe uscat
În perioada siluriană (cu 440-408 de milioane de ani în urmă), plantele au “ieşit” din apă şi au început să
colonizeze uscatul. Vechea viaţă vegetală şi animală era limitată la oceane, dar algele s-au adaptat şi la apă
dulce, şi probabil că din aceste alge de apă dulce au evoluat plantele de uscat.
Supravieţuirea pe uscat necesită o structură fizică complet diferită de viaţa acvatică. Este necesar un sistem
„vascular”(reţea de tuburi) prin care să circule prin plantă apa, substanţele nutritive şi produsele fotosintezei,
şi este nevoie de o structură mai rigidă, care să se autosusţină. Totuşi, înainte ca plantele de uscat să poată
ajunge în regiuni mai uscate, ele au trebuit să dezvolte un sistem reproducător care să le permită să
funcţioneze suficient în aer.
Cele mai vechi urme de plante terestre au fost găsite în roci datând din perioada siluriană. Una dintre ele,
Zosterophyllum, avea un tal, care întruneşte rădăcina, tulpina şi frunzele într-o singură parte. Rhyna ra o
plantă fără rădăcini şi frunze, cu sporangi mari(capsule cu spori) în vârful lăstarilor. Asteroxylon, un
rizom(o tulpină subterană groasă) care avea rolul unei rădăcini, avea lăstări aerieni cu frunze mici, ca nişte
solzi. Toate acestea au fost probabil plante de mlaştină.
Printre primele plante terestre se numărau forme precum muşchii pieloşi şi muşchii frunzoşi actuali,
bineînţeles existau numeroase alte tipuri care între timp au dispărut.
Pentru a prospera pe uscat, formele de plantă au dezvoltat treptat rădăcini pentru absorbţia apei şi, într-o
lungă perioadă de timp, au găsit şi metode de reproducere mai puţin dependente de umiditate.
Rămăşiţile moderne ale vechilor forme de plante, ca muşchii frunzoşi şi muşchii pieloşi, sunt şi acum
dependente de un mediu pentru a se putea reproduce lucru care nu este necesar pentru plantele cu flori,
evoluate mai recent.

Progresul evoluţiei
Evoluţia nu are loc neapărat într-o linie dreaptă continuă şi cu o viteză constantă. Există lacune în
cunoştinţele noastre, şi traiectoria exactă a evoluţiei plantelor este necunoscută, deşi presupunerile logice au
dus la unele dintre cel mai probabile sugestii.
Următoarele grupuri de plante au evoluat aproape fără îndoială în ordinea dată aici, dar este important de
reţinut că evoluţia este un proces continuu, încă în desfăşurare. Totuşi, schimbările pot fi detectate numai în
perioade foarte lungi de timp.

Bacterii
Primele organisme celulare au fost probabil asemănătoare cu bacteriile, trăind într-o „supă preistorică”.
Bacteriile sunt în general considerate înrudite mai mult cu plantele decât cu animalele, dar ele au puţin în
comun cu ambele grupe. Sunt microscopice şi unicelulare, dar capabile să se autoreproducă cu o viteză
fenomenală în condiţii ideale.
Multe bacterii sunt parazite sau saprofite(trăind pe materie organică moartă) şi nu prezintă fotosinteză, dar
câteva pot trăi în substanţe organice precum amoniacul şi azotul, ceea ce ar putea să le reflecte vechile origini
din vremea în care atmosfera Pământului conţinea cantităţi considerabile de amoniac.

Alge albastre-verzi
În ciuda numelui, aceste plante primitive seamănă foarte puţin cu adevăratele alge. Câteva fosile găsite în
roci despre care se ştie că au 3.100 de milioane de ani dezvăluie dovezi ale unor plante care seamănă mult cu
algele albastre-verzi moderne, indicând că ele sunt printre primele plante capabile de fotosinteză. Majoritatea
algelor albastre-vezi, care sunt unicelulare şi nu conţin nucleu, sunt microscopice, dar unele, precum mâzga
galben-verzuie care se formează pe poteci şi peluze, sunt vizibile deoarece coloniile lor sunt învelite în
mâzgă.

Fungi
Organismele simple cunoscute sub numele de fungi nu au acea structură foarte specializată a plantelor mai
evoluate, iar absenţa clorofilei înseamnă că fungii nu pot să pot să producă fotosinteză. În schimb, ei trăiesc
ca paraziţi pe animale sau alte plante, sau ca saprofite pe rămăşiţe.
Alge
Algele sunt o altă formă primitivă de plante care nu au frunze şi structuri florale specializate. Totuşi, aproape
toate tipurile de alge sunt capabile
să-şi producă singure hrana prin fotosinteză în prezenţa luminii solare naturale. Asemenea forme primitive
de pantă domină oceanele(buruienile marine sunt alge pluricelulare iar planctonul constă în cea mai mare
parte din alge pluricelulare).
Atât algele terestre cât şi cele de apă dulce sunt răspândite, formând apa verde a eleşteelor şi învelişul care
adesea acoperă sticla acvariilor, sau coloarea verde de pe unele recipiente. Unele alge sunt unicelulare, iar
altele sunt pluricelulare şi pot forma filamente sau colonii. Câteva alge aproape că formează puntea dintre
viaţa vegetală şi cea animală. De exemplu, euglenofitele se pot autopropulsa cu ajutorul flagelilor, au un
„ochi” roşu sensibil la lumină(necesar în găsirea celei mai bune poziţii pentru fotosinteză), şi sunt capabile să
îngereze particule de hrană solidă.

Licheni
Lichenii sunt plante compuse format prin asocierea simbiotică(reciproc avantajoasă) a unei alge cu o fungă.
Ei nu puteau evolua decât după ce aceste două tipuri distincte de plantă erau deja bine stabilite. În termeni
evolutivi, ei au găsit o nişă care le permite să colonizeze locuri inospitaliere, precum stâncile, unde doar
puţine alte plante supravieţuiesc.

Muşchi Frunzoşi şi Muşchi Pieloşi


Briofitele(muşchii frunzoşi şi muşchii pieloşi) seamănă cu plantele terestre primitive, deşi au continuat să
evolueze. Ele au tulpini delimitate şi structuri asemănătoare cu frunzele, şi există semne ale începutului
evoluţiei ţesutului conducător vascular. Muşchii frunzoşi şi muşchii pieloşi se reproduc prin spori, şi există
două faze ale reproducerii.
Întâi se formează o generaţie saprofită(cea care este forma dominantă şi poartă sporii), iar aceasta este
urmată de generaţia gametofită. Acest proces este cunoscut sub numele de alternanţă de generaţii. Întregul
proces complicat al reproducerii necesită prezenţa apei sau o atmosferă foarte umedă, lucru care sugerează
de asemenea şi vechiul lor statut evolutiv şi care le limitează capacitatea de a se răspândi şi de a domina
uscatul.

Gimnosperme
Gimnospermele, care sunt aproape toate arbori şi reprezintă o dezvoltare evolutivă mai recentă decât
celelalte grupuri de plante menţionate până acum, au apărut în perioada mezozoică(vezi tabelul dreapta). Ele
au frunze şi seminţe(dar seminţele sunt goale, nu sunt închise în învelişuri ca în cazul angiosmermelor).
Coniferele, precum pinii şi zadele, sunt cele mai cunoscute gimnosperme, dar există şi varietăţi tropicale
precum cicadele erau deosebit de abundente.
Imenşii arbori mamut sunt conifere care pot să crească la dimensiuni foarte mari. În unele părţi ale lumii,
pădurile de conifere sunt vegetaţia dominantă. Coniferele au o imensă importanţă economică şi sunt crescute
în multe locuri pentru producţia pastei de hârtie şi a cherestelei pentru industria de construcţii.

Angiosperme
Angiospermele sunt grupul de plante dominant al lumii moderne, şi cuprind de la arbori precum stejarul şi
castanul porcesc, până la păpădii şi mărgărite de şes. Orhideele şi majoritatea legumelor consumate de noi
sunt angiosperme, la fel şi ierburile, care includ cereale importante precum grâul ţi ovăzul, sau speciile
ornamentale de ierburi care formează peluzele în grădini.
Angiospermele sau plante cu flori ale căror seminţe unt închise într-un înveliş. Plantele au evoluat în multe
direcţii diferite, vântul şi insectele fiind ambii factori importanţi în polenizare. Unele au evoluat pentru a fi
polenizate de anumite specii de păsări sau insecte. Metodele de răspândire a seminţelor sunt de asemenea
foarte variate.
Argumentele
ANATOMIEI şi FIZIOLOGIEI Comparate

CUVIER, întemeietorul anatomiei comparate, a fost categoric în afirmaţia că strămoşii omului au folosit
numai hrana naturală şi că omul actual este structurat amatomic pentru o astfel de nutriţie.

Mai mult decât atât, Cuvier însuşi, practica o alimentaţie vegetariană precum alţi mari naturalişti ai lumii:
BUFFON, LINNE, DOUBERTON, FLOURENS, MILDE–EDWARS etc., după cum afirmă Leonce Carlier în
„Les Legumes et les fruits guerisent”.

Mai recent, Prof. R.L. SIMONS de la Yale University, susţine acelaşi lucru, făcând dovada cu Driopiteciide
origine tropicală şi temperată.

Un studiu pertinent pe teme de anatomie şi fiziologie comparată au realizat doi mari nutriţionişti spanioli –
FRANZ JOYCE şi POZAS HERMOSILLA.

În lucrarea acestora, referitoare la aceeaşi temă ca şi a „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”
(„El crudivorismo”), se precizează:
Frugivorele („Fructivorele”) au molari prevăzuţi pentru capacitatea de a mesteca fructele uscate.

Caninii lor se deosebesc de aceia ai carnivorelor, prin faptul că sunt mai puţin ascuţiţi, arătând că sunt
folosiţi numai pentru spartul nucilor, alunelor şi a altor fructe semitari, aşa cum fac primatele (adică
maimuţele antropoide mari: cimpazeul, urangutanul şi gorila) şi veveriţele.

Molarii frugivorelor sunt mai mult sau mai puţin largi şi laţi, fiind capabili numai de a măcina alimentele.
Este important de observat că nici un molar al fugivorelor nu conţine ascuţişuri la partea superioară şi prin
aceasta nu le foloseşte la masticaţia cărnii.

Carnivorele au colţii (caninii) sub formă de cârlige, iar molarii au de asemenea ascuţişuri cu o conformaţie
specială, pentru a mânca carne crudă.

Maxilarele lor inferioare nu permit mişcări laterale.

Incisivii lor sunt ascuţiţi, sub formă de colţi.

Omnivorele au o dentiţie cu caracter mixt, atât de tip carnivor, cât şi frugivor – au caninii şi unii molari ca ai
carnivorelor, iar incisivii şi ceilalţi molari sunt identici celor ai frugivorelor.

Tot în acest sens, în revista americană „Medical Counter Point”, Dr. WILLIAM S. COLLINS scria:
„Omul este înzestrat în mod evident cu o dantură ce se aseamănă mai mult cu cea a ierbivorelor decât cu
cea a carnivorelor; ierbivorele au incisivii ascuţiţi pentru a tăia iarba, molarii cu suprafaţa plată pentru a
zdrobi legumele şi fructele, în timp ce caninii sunt scurţi şi rotunjiţi, inapţi să sfâşie şi să strivească carnea”

De asemenea, Dipl. microbiol. Mariana Ghezzo susţine:


Maxilarul omului este în mod cert maxilarul unui ierbivor, care trebuie să–şi mestece mâncarea cu ajutorul
lui.

Maxilarul omului poate fi mişcat pe orizontală ca şi maxilarul rumegătoarelor, şi nu pe verticală ca maxilarul


animalelor de pradă.
Fibrele vegetale au nevoie de mai mult timp pentru a fi digerate, în timp ce proteina animală poate fi
digerată repede, iar odată cu ea intră în organism miliarde de bacterii de putrefacţie, care pot periclita
sănătatea consumatorului.

La om, intestinul său este cel puţin de două ori mai lung decât cel al unui animal de pradă de aceeaşi
mărime.(62)

Continuând ideea privitoare la relaţiile antomo-fiziologice ale intestinelor şi a celorlalte segmente ale
organismului la cele două specii (ierbivore şi carnivore), cu trimiteri şi la omnivore, autorii spanioli, citaţi
la începutul subcapitolului, precizează în continuare:
Este de o deosebită importanţă compararea dimensiunilor intestinelor dintre diferitele tipuri digestive de
animale, deoarece acestea arată clasa de alimentaţie a fiecărei specii.

Astfel, de exemplu, carnivorele au un tub digestiv echivalent cu de 4 la 5 ori lungimea corpului lor. De n-ar
fi aşa, reziduurile intestinale ale alimentaţiei cu carne care se descompun şi putrezesc cu mare uşurinţă în
cazul unor intestine foarte lungi întârziind mai mult timp înainte de a fi expulzate, fermentează putrid, dînd
naştere intoxicaţiilor intestinale.

Intestinele fiinţei umane sunt foarte diferite de acestea, având lungimea de 8 la 10 ori statura omului
normal, fapt de o extremă importanţă.

Resturile vegetale în intestine (subţire şi colon) nu sunt atât de toxice nici nu putrezesc atât de repede ca
produsele din carne.

Cum carnea este alimentul ideal al animalelor carnivore, de digestie acidă, este natural ca aceasta să necesite
o cantitate mai mare de acid clorhidric şi de asemenea de pepsină pentru a fi digerată.

S-a calculat că animalele carnivore secretă de două ori mai mult suc gastric decât omul.

Din cele semnalate se înţelege clar, că omul nu este adaptat pentru a mânca carne.

În cazul că se obişnuieşte cu aceasta din urmă, el obligă stomacul să secrete o mai mare cantitate de sucuri,
violând astfel capacitatea digestivă normală.

Insistenţa de a mânca alimente din carne, obligă stomacul la o hiperfuncţiune a secreţiei sucurilor, care dau
loc hiperclorhidriei, care este o consecinţă directă şi exclusivă a alimentaţiei cu carne.

Mai trebuie observat în această privinţă, că primul aliment al omului, laptele matern, conţine numai 2,5%
albumină în timp ce carnea conţine 20%.

Această diferenţă mult prea mare, argumentează că omul a fost făcut să reziste la o cantitate maximă de
albumină a nou-născutului.

Funcţia hepatică este legată de necesitatea detoxifierii sângelui şi ca urmare întregul volum al acestuia
trebuie să treacă prin ficat. Cu cât sângele este mai încărcat cu componente toxice, cu atât ficatul este obligat
să lucreze mai intens, devenind la un moment dat suprasolicitat.

Aceasta explică de ce animalele carnivore au o viaţă mult mai scurtă decât a ierbivorelor şi frugivorelor.
Carnivorele secretă o cantitate dublă de suc pancreatic decât cea a omului şi a maimuţelor.

Dacă câinele sau oricare animal carnivor ar secreta numai cantitatea obişnuită pentru om, n-ar întârzia să
moară.

La rândul său, pancreasul fiinţei umane furnizează intestinului suc pentru procesul digestiei, care are
caracter accentuat alcalin, în timp ce cea gastrică este acidă.

Funcţia renală este de excreţie, atât pentru animalele carnivore, cât şi pentru om.

Cu cât mai multă carne mănâncă o persoană, cu atât mai mult excreţiile sale seamănă cu acelea ale
carnivorelor. Cu cât se mănâncă mai multă carne cu atât mai mult trebuie să lucreze rinichii şi cu atât mai
puternică şi mai toxică este urina.

Acesta este motivul pentru care ţesuturile pe unde circulă urina, se irită şi se inflamează, determinând prin
aceasta manifestări artritice. (12)

Din aceste elemente se poate deduce clar caracterul „FRUGIVOR” şi „CRUDIVOR” (adică natural),
pentru care a fost „proiectat” organismul uman de către Natură.

Din punctul de vedere al anatomiei şi fiziologiei comparate, omul se apropie mult de tipul expus mai sus, aşa
cum se presupune a fi fost la începuturile evoluţiei sale, timp îndelungat.

O schimbare majoră în alimentaţie implică o „reproiectare” şi „reprogramare” a organismului, pentru a face


faţă noilor solicitări.

Se pare că organismul s-a adaptat, fără a-şi modifica structura anatomică majoră.

Din toate aceste puncte de vedere, rezultă că asocierea omului cu grupul omnivorelor pare nejustificată,
mai ales că în acest grup intră urşii bruni, păsările de curte şi alte păsări, ce se apropie mai degrabă
(anatomo-fiziologic) de grupa carnivorelor, prin: scurtimea intestinelor, aciditatea mare a sucului gastric,
prezenţa ghearelor etc.

Un exemplu asemănător, ce induce în eroare, este cazul porcului, considerat omnivor, asemenea omului.

Acesta este aşa, însă un omnivor forţat de om.

Căci porcul mistreţ este vegetarian 100%!

Aceeaşi situaţie şi în comparaţia dintre om (putem spune, omnivor forţat) şi maimuţe, vegetariene prin
definiţie (după Brehm).
BIOLOGIE – PALEONTOLOGIE – GEOLOGIE

sau

DESPRE BAZELE PALEONTOLOGICE

ALE

GEOLOGIEI ŞI BIOLOGIEI

De ce acest subiect?

Din două motive, spun eu, temeinice.

Unul este acela derivat din sentimentul de înaltă consideraţie şi respect pentru înaintaşii mei din
Academia Română care au decis, atunci la începuturile acestei venerabile instituţii, ca membrii titulari să
prezinte dizertaţii prin care să se omagieze înaintaşi, personalităţi ale stiinţei si culturii naţionale.

Al doilea motiv este generat de dorinţa de a pune în valoare şi la locul de cinste pe care-l merită
printre ştiinţele naturii, PALEONTOLOGIA, căreia i–am dedicat mai mult de jumătate din viaţă şi
mulţumită căreia astăzi am onoarea de a mă număra printre membrii Academiei Române.

În aula Academiei, încă din primii ani ai existenţei Societăţii Academice Române (1867), s-a auzit
printre vocile fondatorilor , şi aceea a unui mare savant, a unui mare împătimit al studiului fosilelor,
GREGORIU ŞTEFĂNESCU. Acesta a fost apoi secondat, după 1900 ,de încă două mari personalităţi de nivel
naţional şi european ,SABBA ŞTEFĂNESCU şi IOAN SIMIONESCU.

Iată de ce cred că se cuvine ca în memoria acestor nume ilustre ale Paleontologiei româneşti, membrii
ai Academiei Române, în semn de pios omagiu adus lor şi ştiinţei pe care au servit-o cu totală dăruire, să
încerc ,în puţine cuvinte ,a sintetiza contribuţia lor fundamentală la desvoltarea Ştiinţelor Naturale în ţara
noastră ,la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, şi apoi să subliniez rolul ca ştiinţă de
referinţă jucat de Paleontologie în desvoltarea Ştiinţelor Geologice şi Biologice.

Gregoriu ŞTEFĂNESCU (1838-1911) născut în Bucureşti şi decedat în locuinţa din Str. Verde îşi ia licenţa la
Paris-Sorbona şi revine în ţară în 1863. El este acela care a publicat primul manual de Zoologie în limba
română, în 1865 fiind şi primul Profesor de Geologie, Mineralogie–Paleontologie de la Facutatea de Ştiinţe
din cadrul Universitaţii Bucureşti, făcând parte din fondatorii secţiei ştiinţifice a Academiei Române în 1867.

Este singurul geolog care, profesor fiind la Universitate, a luat parte la toate Congresele geologice
internaţionale de la primul (1878) până la cel de al 10-lea (1906 la care a fost Preşedinte). Subliniez şi cu
această ocazie că, spre gloria eternă a memoriei sale, nu a participat ca un simplu geolog sau turist, ci de
fiecare dată s-a implicat activ în lucrările congresului , cu iniţiative şi propuneri acceptate de participanţi şi ,
desigur , consemnate în lucrarile respectivelor congrese.

El este printre primii care au propus , şi s-a realizat, unificarea denumirilor subdiviziunilor timpului
geologic şi a culorilor folosite la întocmirea hărţilor geologice ,la Congresul de la Bologna. Odată cu
participarea la congresele geologice internaţionale îşi asumă răspunderea pentru realizarea primei hărţi
geologice a României (Vechiul Regat). Se zbate enorm , în calitatea sa de profesor universitar, de membru al
Academiei Române şi al Partidului Liberal, pentru înfiinţarea Biroului Geologic în sarcina căruia cade
realizarea hărţii geologice. Obligaţie îndeplinită cu prisosinţă.

Astfel , prima hartă geologică a Vechiului Regat , este publicată în 1890 însoţind primul manual de
Geologie pentru elevii din clasele superioare de la licee, iar în 1892 şi ediţia pentru clasele inferioare de la
licee.

Este momentul să precizez că la finele secolului,al XIX lea Franţa şi România sunt primele ţări
europeene în care Geologia este socotită parte componentă a Ştiinţelor Naturale predate elevilor din cursul
inferior şi superior, anticipând recomandarea făcută de A. Gaudry la Congresul Geologic Internaţional ţinut
în Rusia, ca participanţii să susţină , în ţările lor predarea Geologiei la liceee.

Din nefericire ,peste la aproape 80 de ani , în perioada sinistrei dictaturi a partidului unic , Geologia
dispare din rândul ştiinţelor de bază în educaţia copiişor printr-un joc nefericit de de interese al celor chemaţi
să conducă învaţământul românesc .

Gregoriu Ştefănescu este ,de asemenea , părintele secţiei de Geologie din cadrul Muzeului de Ştiinţe
Naturale ,al cărui director a fost o bucată de vreme, până la numirea lui Gr. Antipa. Cea mai mare parte a
colecţiilor paleontologice ale acestei secţii , la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost transferată la Universitate ,
unde va forma baza materială principală a colecţiilor Laboratorului de Paleontologie nou înfiinţat în 1905.

Tot înţelepciunii şi receptivităţii la progres a acestui mare savant , în 1894, din catedra unică de
Geologie – Mineralogie – Paleontologie se desprinde Laboratorul (Catedra) de Mineralogie -Petrografie
încredinţat lui Ludovic Mrazec, iar în 1905 şi Laboratorul (Catedra) de Paleontologie încredinţat lui Sabba
Ştefănescu.

Gregoriu Ştefănescu a fost decan al Facultaţii de Ştiinţe şi Rector al Universităţii Bucureşti. Se stinge
din viaţă , trecând la cele veşnice, pe 23 frebruarie/8 martie 1911 ,în urma unei pneumonii rebele şi este
înhumat la cimitirul Bellu.

În istoria desvoltării cercetării ştiinţifice fundamentale, în cadrul Ştiinţelor Geologice din România,
Gregoriu Stefănescu ocupă locul creatorului de şcoală în domeniul Cartografiei Geologice. El are marele
merit de a fi realizat pe baza datelor de teren proprii şi ale colaboratorilor săi din cadrul Biroului Geologic,
prima hartă geologică a Vechiului Regat. Aceasta este apoi acceptată integral în Harta Geologică a Europei,
publicată la finele secolului al XIX-lea.

În domeniul Ştiinţelor Paleontologice el este primul autor român ce descrie o nouă specie de echinoid
, Conoclypus giganteus, din Eocenul de la Albreşti-Muşcel , precum şi primele resturi de mamifere fosile
terţiare. Specia de Deinotherium gigantissimum descrisă de el, de la Mâmzaţi – Tutova, a fost validată de
specialiştii care s-au ocupat de grup în secolul trecut. Aceasta reprezintă un frumos exemplu de radiaţie
inadaptativă în cadrul Proboscidienilor din Miocen.

De asemenea, Camellus alutensis (Cămila de la Olt), descrisă de el din Quaternarul inferior de la


Slatina (malul Oltului). nu numai că este considerată validă, dar are şi o importanţă deosebită, fiind o verigă
importantă în evoluţia camelidelor africane. Se demonstrază material că aceast grup, în migraţa sa din Asia
către Africa, a trecut, la începutul Quaternarului, prin partrea sudică a ţării noastre Câmpia Română.

A doua mare personalitate a Paleontologiei româneşti ce a succedat lui Gr. Stefănescu este Sabba
ŞTEFĂNESCU, născut la 12 ianuarie 1857, la Craiova. În 1876 devine student al Universităţii, Facultatatea de
Şiinţe, iar din 1878 este trimis ,ca bursier al statului ,la Paris – Sorbona unde devine licenţiat în Ştiinţele
Naturii.

Întors în ţară ,este numit profesor secundar la Colegiul Sf. Sava. În 1882 , alături de Gr. Stefănescu
,devine membru activ al Biroului Geologic. Personalitate distinsă ,cu o vastă cultură şi spirit metodic, suflet
sincer şi deschis, corect şi punctual ca un mecanism bine reglat, el reuşeşte să insufle elevilor săi respectul şi
dragostea pentru natură. Spiritul său didactic deosebit se reflectă admirabil în manualele şcolare de Zoologie,
Botanică, Geologie, Chimie, Mineralogie. Acestea pot fi luate şi astăzi drept exemplu de claritate, concizie şi
cunoaştere a metodelor pedagogice din învaţământul secundar. Toate aceste calităţi fac ca , între 1893 şi
1904 , să fie desemnat director al Colegiului Sf. Sava.

În 1897 susţine , la Sorbona, teza sa de doctorat cu tema ”Etudes sur les terraines tertiaire de
Roumanie – contributions a l’etude stratigraphique”. Preşedinte al comisiei este mare botanist G. Bonier, iar
conducător ştiinţific marele paleontolog Munier Chalmace.

La 23 martie 1893 este ales Membru corespondent al Academiei Române. În această calitate
pregăteşte ,pentru tipar , manuscrisul lucrarii Flora Dobrogei a bunului sau prieten botanistul Dimitrie
Brândza decedat prematur. Cu acesta ,el a facut o serie de de cercetări în Dobrogea ce l-au condus la
descoperirea Eocenului cu Nummuliţi de la Azarlâc.

La 15 noembrie 1905 deschide primul curs de Paleontologie din învăţământul universitar românesc,
ca urmare a decretului regal semnat de M. S. Regele Carol I care aproba înfiinţarea Laboratorului de
Paleontologie şi numirea sa ca profesor de Paleontologie.

Astfel, se naşte prima catedră de Paleontologie din România Vechiului Regat şi printre primele 10
din Europa.

La disciplinele de Paleontologie ca şi de Mineralogie-Petrografie, cursul teoretic este intim legat de


partea practică, ocazie cu care studentul descoperă pe material, pe viu, noţiunile teoretice de la curs. Este
meritul deosebit al profesorului Sabba Stefănescu care, pornind din 1905, de la zero ,a lăsat în 1929 când s-a
pensionat, o moştenire inestimabilă ,reprezentată printr-o colectie excepţională de fosile ,de la plante la
primate, dublată şi de o bibliotecă de profil, de excepţie.

În paralel ,obţine o serie de donaţii de la colegul şi mentorul său Gr. Ştefănescu şi alte personalităţi
care vin să completeze acest tezaur inestimabil de care dispune astăzi Laboratorul de Paleontologie.
Tot profesorul Sabba Ştefănescu este acela care a înţeles că, pe lângă activitatea de laborator,
studentul trebuie introdus şi în munca de teren (aşa cum învăţase el în Franţa). Pentru aceasta ,încă de la
începuturi , obţine o sumă de bani cu care, fără nici o abatere (excepţie perioada războiului I mondial), după
încheierea cursurilor studenţii, alături de profesor, plecau în celebra excursie la Bucovăţ (lânga Craiova) şi la
Bahna-Mehadia. Aici ,studenţii vedeau ce înseamnă o fosilă pe teren şi cum se recoltează fosile pentru studiu.

În mai 1927 este ales decan al Facultăţii de Ştiinţe.

Ca om de ştiinţă , Sabba Ştefănescu a reprezentat savantul de înaltă structură spirituală. Era dotat cu
un spirit clar, pătrunzător, dublat de o deosebită logică, ce i-au permis să desprindă concluzii ingenioase
privind evoluţia fosilelor dealungul timpului geologic.

În 1922 este numit membru al Senatului Universităţii.

A fost de asemenea membru activ şi secretar general al Societăţii Regale Române de Geografie.

Munca deosebită, dăruirea şi competenţa cu care şi-a făcut datoria ca profesor şi savant au fost
recompensate de regele Carol I printr-o serie de ordine şi medalii.

A fost, de asemenea, senator sau deputat în diferite legislaturi şi s-a preocupat în special de
problemele învăţământului.

În 1929, la 72 de ani, se pennsionează după 48 de ani dedicaţi cu dăruire şcolii.

La 16 august 1931, la Sinaia, trece la cele veşnice la fel de discret şi de liniştit după cum a trăit, el
primul profesor de Paleontologie din învaţământul universitar românesc.

In istoria Ştiinţelor Geologice din România, Sabba Stefănescu rămâne ca unul dintre pionierii ce au
pus în lumină importanţa acestui domeniu. El a lucrat cu dăruire şi competenţă la realizarea Hărţii geologice
a Vechiului Regat.

Sabba Stefănescu întocmeste primul studiu stratigrafic şi paleontologic de amploare privind


depozitele terţiare din Vechiului Regat. Prin publicarea acestei lucrări monografice în periodicele Societăţii
Geologice a Franţei se introduc în circuitul european faunele fosile, cu totul particulare, ale terţiarului din
zona ţării noastre. Genuri şi specii noi de moluşte (gastropode sau bivalve), sunt figurate şi descrise în partea
a doua a tezei sale de doctorat intitulată “Contribution a l’etude des faunes sarmatiques, pontiques et
levantines.” Mem. Soc. Geol. France 1896. Cea mai mare parte a genurilor noi şi a speciilor noi descrise au
rămas valabile şi astăzi.

Se poate afirma, făra nici un dubiu, că Sabba Stefănescu este creatorul şcolii paleontologice
românesti privind depozitele mio-pliocene.

Sabba Ştefănescu este, de asemenea, continuatorul lui Gr. Ştefănescu în domeniul Paleontologiei
vertebratelor prin studiile sale privind molarii de elefanţi şi mastodonţi din Terţiarul din România. Această
activitate este materializată în celebrul volum intitulat: ”30 de notes sur l’organisation des molaires et sur la
phylogenie des elephants et des mastodonts” – presentes a l Academie des Science de 1913-1924. Acestea
sunt reunite într-un volum publicat ,de Universitatea Bucureşti ,sub denumirea Travaux du Laboratoire de
Paleontologie ,1924.
Al treilea mare paleontolog pe care doresc să-l omagiez este Ioan SIMIONESCU (l873-1944).

La 1 octonbrie 1929, prin chemare de la Universitatea din Iaşi, vine în locul rămas vacant, prin
pensionare, cea mai reprezentativă personalitate a Paleontologiei românesti din prima parte a secolului al
XX-lea, Academicianul Ioan Simionescu.

El este elev al primului profesor de Mineralogie-Geologie de la Universitatea ieşeană , Gregoriu


Cobălcescu. Luându-şi licenţa în Ştiinţe Naturale ,în 1895 la Iaşi, pleacă la Viena ca bursier ,“Vasile
Adamachi” bursă oferită de Academia Română, în vederea obţinerii titlului de doctor în Geologie. La Wiena
este student al unor mari personalităţi din domeniul Ştiinţelor Geologice ca Ed. Suess, Waagen Peck s.a.). În
1899 îşi susţine doctoratul şi pleacă apoi ,la Grenoble pentru a se specializa în probleme legate de studiul
faunelor de ammoniţi mezozoici ,la marele paleontolog W. Kilian.

În 1902 preia, ca titular, postul de Profesor de Geologie-Paleontologie ,rămas vacant prin decesului
lui Gr. Cobâlcescu.

În 1907 este ales Membru corespondent al Academiei Române, iar în 1911 devine titular.

Ca titular al singurei catedre de Paleontologie din România, la Universitatea Bucureşti, timp de 11


ani cât a activat, I. Simionescu s-a dovedit un urmaş de nădejde al lui Sabba Stefănescu. El se preocupă
intens de tezaurul colecţiilor laboratorului ,pe care le sporeşte mai ales cu material din ţară.

În noiembrie 1940 este pensionat forţat, iar numele Laboratorului devine Paleontologie –
Antropologie.

Perioada cât a condus Laboratorul de Paleontologie poate fi socotită ca cea mai fructuoasă ,din
punct de vedere al realizărilor sale ştiinţifice. Acum începe şi încheie monumantala monografie privind
faunele de moluşte sarmaţiene din România. Continua apoi cu suita de studii privind faunele fosile de
mamifere de la Măluşteni-Bereşti ,din Modova de Sud ,şi cea de la Taraclia-Cimişlia din Basarabia de Sud ,iar
catre final cu studiul craniului de om paleolitic de la Cioclovina.

La aceste adevărate pietre de temelie ale Paleontologiei românesti moderne se adaugă minunatele
volume de popularizare, adevărate simfonii referitoare la Flora României, Fauna României, Oameni aleşi,
Oraşe din România, Pitorescul Românei precum si numeroasele broşuri din colecţia “Cunostinţe folositoare”
sau conferinţe ţinute la radio.

Nu trebuie uitată însă contribuţia sa excepţională la scrierea de manuale şcolare pentru cursul
inferior şi superior de la liceu , cum au fost manualele de Zoologie, Botanică, Geologie, Anatomie, Geografia
României, în colaborare cu personalităţi de valoare egală cu a sa. (biologi sau geografi). Acestea au stat la
baza predării Ştiinţelor Naturale până la cumplita reformă a învăţământului din 1948.

Ioan Simionescu este, fără nici un dubiu, primul mare paleontolog român modern. Vastele sale
cunoştinţe din domeniul Zoologiei i-au permis să realizeze cele mai valoroase studii privind faunele de
mamifere fosile din România -în special cele din Sudul Basarabiei-, neegalate până în prezent.

Dar marele merit al lui Ioan Simionescu privind organizarea Laboratorului de Paleontologie şi a
studiilor de paleontologie a constat în introducerea cerinţelor moderne internaţionale de descriere şi
conservare a materialului paleontologic prin inventarierea acestuia în colecţii, de unde să poată fi utilizat
oricând de specialisti. Această disciplină a fost transmisă elevilor şi colaboratorilor săi, şi prin aceştia a ajuns
până astăzi. Iniţialele L. P. B. reprezintă acum pentru paleontologii din întreaga lume punct de referinţă,
deoarece ,în aceste colecţii sunt conservate cu mare grijă originale unicat pentru stiinţă (craniul de la
Cioclovina, mandibula de Camelus, şi multe alte fosile socotite holotipii unor noi taxoni pentru ştiinţă).

În mai 1940 Prof. Ioan Simionescu este ales Preşedinte al Academiei Române, iar pe 7 ianuarie 1944
se stinge din viaţă în urma unui infarct miocardic.

Pentru meritele sale deosebite ca om de ştiinţă cât şi pentru munca sa neobosită şi plină de dăruire
în culturalizarea maselor i se fac funeralii naţionale.

Se stinge astfel din viaţă ,trecând la cele veşnice, cel mai mare şi mai dăruit cu har paleontolog
român ,care nu a mai fost egalat până astăzi.

În istoria Ştiinţelor Naturale, in general, si Geologice, în special, Ioan Simionescu rămâne, în primul
rând, ca cel care s-a preocupat de toate grupele de organisme fosile, de la spongieri la celenterate, moluşte,
brachiopode, echinoderme, peşti reptile şi mamifere (inclusiv omul). Taxonii descrişi de el dintre ammoniţi,
brachiopode sau mamifere şi-au păstrat deplina lor valoare şi astăzi.

Însă, Ioan Simionescu, rămâne o personalitate de excepţie (unicat) negalată de nimeni în domeniul
culturalizării maselor, fără însă a cădea în vulgarizare. Stilul său cald, inegalabil de frumos, de romantic,
exact ca o simfonie motzartiană a făcut, ca această a doua latură a activităţii sale, să-l facă foarte cunoscut şi
apreciat de cei cărora li se adresa. Broşurile din “Cunoştinţe folositoare” au rămas unicate spre gloria eternă a
autorului.
BAZELE PALEONTOLOGICE

ALE

GEOLOGIEI SI BIOLOGIEI.

II

Academicianul Traian Săvulescu afirma ,în comunicarea “Ştiinţele biologice: locul şi rostul lor în
învăţământul biologic” ţinută în şedinţa publică din 9februarie 194o la Academia Română : Ştiinţele
biologice-botanica-zoologia-geologia fac parte din grupul ştiinţelor exacte şi au drept scop să arate cum se
prezintă şi cum s-a desfăşurat viaţa pe pământ, sub toate aspectele ei de la început şi până azi”.

Este important de reţinut că marele naturalist Traian Săvulescu, ca de altfel toţi naturaliştii din vremea sa şi
de azi consideră domeniul ştiinţelor geologice intim legat de ştiinţele biologice – Ştiinţele Naturale.

Paleontologia ,în cadrul Ştiinţelor geologice, ocupă un loc special ca punte de legătură între Geologia
sensul strict şi ştiinţele biologice ,servindu-le pe ambele în egală măsură şi temeinic, beneficiind la rândul
său de datele oferite de acestea ,în folos propriu.

Astăzi nu se poate înţelege progresul celor două domenii de studiu, cel al lumii prezente şi cel al
lumii trecute-geologice fără contribuţia substanţială a Paleontologiei.

Pornind de la această constatare ,vom încerca să readucem în prim plan aportul disciplinelor
paleontologice la înţelegerea progresului ştiinţelor biologice şi geologice, la înţelegerea şi descifrarea
proceselor evoluţiei lumii vii de azi dar şi trecute ,în strânsă legătură cu evoluţia scoarţei terestre la scara
timpului geologic, care să justifice rolul de ştiinţă de referinţă a Paleontologiei, atât pentru domeniul geologic
cât şi pentru cel biologic.

Dată fiind vastitatea problematicii vom puncta doar câteva teme esenţiale. Deşi preocuparea, mai
ales a naturaliştilor, sau nu numai, de a recolta şi colecta fosile este foarte veche – încă din antichitatea
romană- totuşi, ca ramură independentă în cadrul ştiinţelor naturale, denumirea de PALEONTOLOGIE este
destul de tânără. Termenul a fost propus, aproape concomitent în anul 1830, de catre naturaliştii A.
Brogniart, H. M. D. de Blainville şi G. Fischer de C. Waldheim.

În acest secol al XIX-lea, deja, Paleontologia ,era un domeniu bine conturat, consacrat. Studiul
fosilelor este materializat, în special, prin realizarea unor monografii cu o valoare ştiinţifică de excepţie,
păstrată până astăzi, în pofida faptului că apartenenţa sau poziţia sistematică a multor grupe de fosile
descrise şi figurate impecabil era confuză sau chiar neclară-îndoielnică la vremea respectivă.

În acest secol , în lumea savanţilor naturalişti ,Paleontologia ocupa un loc de frunte. În această
perioadă, printre multe personalităţi de mare prestigiu ,este de remarcat figura marelui naturalist George
Cuvier care pune bazele Anatomiei comparate, dar şi a Paleontologiei vertebratelor. El este acela care
formulează celebrul dicton: ”Daţi-mi un os şi vă voi reconstitui animalul”, validat concret de o întâmplare
fericită.

Intr-o carieră ,din jurul Parisului acelor vremi, este descoperit un craniu de mamifer fosil. Pe baza
structurii acestuia, dar mai ales a dentiţiei, Cuvier spune că aparţine unui marsupial. Afirmaţia era şocantă,
dacă ţinem cont de faptul că mamiferele marsupiale se cunosc numai din emisfera de Sud (Australia-America
de Sud). Confirmarea afirmaţiei lui Cuvier vine la puţină vreme după, prin descoperiea restului scheletului,
care prezenta celebrele oase marsupiale. Q.E.D.

Elevul sau paleontologul Alcide d’Orbigny şi unul dintre cei mai reprezentativi pionieri în studiul
fosilelor microscopice are contribuţii fundamentale atât în domeniul Paleontologiei cât şi al Geologiei
Istorice.

În 1826 ,în celebra sa lucrare “Tableau metodique de la classe de Cephalopode” introduce pentru
fosilele foarte mici (microscopice) pe care le considera ca facând parte dintre Cephalopode datorită
asemănării uimitoare dintre aspectul testului lor şi cel al fosilelor mari, grupa FORAMINIFERELOR.

În 1835, F. Dujardin demonstrază că acest grup de asa zise cefalopode aparţine protozoarelor.

În 1850 d’Orbigny publică o altă celebră lucrare: Paleontologie stratigraphique”, în care sunt
figurate şi descrise excelent 18.000 de specii de fosile nevertebrate. Acestea sunt aranjate evolutiv în 27 de
etaje succesive (primii paşi ai documentării diferitelor secvenţe ale timpului geologic pe baza evoluţiei
fosilelor).

În 1859 odată cu apariţia monumentalei lucrări a lui Ch. Darwin “Originea speciilor” in care în
capitolele X şi XI ,autorul discută pe larg despre fosile, despre imperfecţiunea succesiunii geologice (la acea
vreme) a organismelor, sprijinindu-se temeinic pe datele oferite de Paleontologie, scoţând în evidenţă
importanţa fosilelor în descifrarea evoluţiei diferitelor grupe de plante şi animale ce devin cheia de boltă în
această problemă. Prin această lucrare, Ch. Darwin demonstrează importanţa crucială a informaţiilor oferite
de fosile şi deci ,implicit, a Paleontologiei în înţelegerea evoluţiei vieţii pe Terra.

Conjugarea intimă a evoluţiei diferitelor grupe de organisme cu succesiunea lor, dealungul timpului
geologic, a dus la apariţia unui domeniu deosebit de important, atât pentru Geologie, cât şi pentru Biologie
,denumit Geologie istorică.

Urmărirea cu atenţie a range-ului (extensiei în timp) de desvoltare a diferitelor grupe de plante şi


animale micro sau macroscopice are, pe lângă semnificaţia ştiinţifică de excepţie ,şi două laturi practice
remarcabile, şi anume:

Crearea unei scări geocronologice-calendarul geologic- din ce în ce mai detaliată şi tot mai apropiată
de realitatea vie, care să permită corelări, de la nivel local până la cel planetar, a diferitelor formaţiuni
geologice.

Consecinţa directă şi practică, imediată, a acestor corelări este descifrarea structurilor geologice de la
foarte simple la deosebit de complexe, de complicate, din zonele cutate, muntoase, precum şi urmărirea în
foraje a diverselor orizonturi sau roce purtătoare de substanţe minerale utile (de la cărbuni la sare şi apoi la
hidrocarburi gazoase sau lichide). Nu se poate ,astăzi, imagina un foraj, indiferent de adâncimea lui (de la
câteva zeci de metri la mii de metri), fără analiza, în special micropaleontologică ,a carotei extrase ,sau a
fragmentelor de rocă aduse la zi de noroiul de foraj ,cu scopul precizării vârstei.

Aceste câteva date le-am amintit sumar, pentru a demonstra semnificaţia practică, majoră ,de
neînlocuit a Paleontologiei pentru ştiinţele geologice, deci rolul de stiinţă de bază, de referinţă a
Paleontologiei în cadrul acestor ştiinţe. Se poate concluziona clar că întreaga desvoltare a ştiinţelor geologice
bazate pe formaţiunile de roci sedimentare se sprijină pe datele oferite ,pe lângă alte domenii, şi de
Paleontologie. Mă refer, în mod concret ,la Geologia structurală, la Geotectonică, la Cartografia geologică, la
Paleogeografie, Paleoclimatologie, Paleoecologie, Petrografie sedimentară, Microfaciesuri etc. etc.

Este acum ceva cu totul normal şi firesc să vorbim de tectonica plăcilor, de celebra ipoteză a lui
Wegener privind deriva continentelor. Dar foarte puţini din cei ce vorbesc de aceste fenomene naturale ca de
marile descoperiri ale Ştiinţelor Geologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea ştiu că probele materiale,
concrete şi de necontestat ale existenţei acestor fenomene au fost descoperite în carotele scoase, la început, de
pe fundul Oceanului Atlantic (în anii 60-70). Analizele micropaleontologice au fost decisive. Acestea au
arătat că pe dorsala medio-atlantică se află cele mai noi depozite sedimentare (contrar aşteptărilor), iar pe
cele două coaste (estică europeana şi vestică americană) cele mai vechi depozite (mezozoice) Q.E.D.

Se vede ,clar şi fără nici un dubiu ,că cele două mase continentale se depărtează una faţă de alta, iar
linia de ruptură este chiar această creastă. Mai mult, datele micropaleontologice au determinat şi momentul-
timpul geologic -când a început acest proces. Se confirmă astfel ipoteza emisă de geograful Wegener,
referitoare la deriva continentelor ,ce avea la bază doar aspectul maselor continentale (coastele vestice ale
celor două Americi şi cele estice ale Europei şi Africii).

Acesta este momentul naşterii noii tectonicii, denumită globală, ce acum operează pe întreaga
suprafaţă a globului, completată apoi de teoria expansiunii fundului oceanic. Aşa cum arăta colegul M.
Săndulescu, în discursul său de recepţie, aceste noi concepte au reprezentat o reală revoluţie în gândirea
geologică.

La celălalt capăt al pârghiei se situează ştiinţele biologice (adică Botaniăa, Zoologie, Evoluţionism,
Biologie generală teoretică ş.a.). Aşa cum am schiţat anterior, fără o serie de informaţii oferite de lumea
fosilelor multe fenomene şi procese din lumea vie nu pot fi înţelese.

Pentru a susţine această afirmatie, adică a necesităţii organice, firesti a bazelor paleontologice în
cadrul Ştiinţelor biologice, vom face apel la câteva probleme fundamentale ale acestor discipline şi modul în
care datele paleontologice explică sau furnizează dovezile materiale de necontestat în susţinerea unor opinii
sau concepţii teoretice.

Vom începe cu morfologia comparată.

Trecerea dela înnotătoarele peştilor la membrele de tip tetrapod este admirabil demonstrată pe baza
datelor fosile. Este clasic şi bine cunoscut grupul peştilor Crossopterigieni. La acestia în tipul Silurianului
terminal – Devonianului inferior la radiaţia adaptativă formată din specimene de tipul genurilor
Eustenopteron, Osteolepis se urmăreşe admirabil reorganizarea oscioarelor componente ale înnotătoarelor
,asa încât acestea sunt foarte asemănătoare ca dispoziţie cu cele de la tetrapodele primitive de tipul
Acantostega-Hyneria-Hynerpeton. Seria se încheie cu Ichtyostega socotit un tetrapod ichstiostegid clar,
terestru în Devonianul inferior.

Această trecere, teoretic şi intuitiv, fusese imaginată de anatomişti însă ,confirmarea existenţei ei
reale este adusă de datele paleontologice.

În Embriologie este bine cunoscută legea biogenetică formulată de naturaliştii Haeckel şi Muller.
Aceasta susţine că ”ontogenia este o desvoltare scurtă şi rapidă a filogeniei grupului”, observată în
evoluţia oului după fecundaţie şi până la naşterea puiului. Aceasta este admirabil demonstrată prin datele
Paleontologiei la scara timpului geologic.

Este suficient a semnala trecerea dela Peşti la Amfibieni (grupele Crossopterigieni-Ichtyostegide) de


la limita Silurian terminal Devonian inferior, trecerea de la Amfibieni la Reptile prin grupul Cotylosaurienilor
din Carboniferul inferior, sau trecerea de la Reptile la Mammifere prin grupul Synapsidienelor.

In domeniul sistematicii relatăm cazul Amfibienilor – primele tetrapode terestre inferioare. Datele
paleontologice din ultima vreme au dus la concluzia că termenul de Amphibieni este desuet,
necorespunzător din punct de vedere evolutiv-sistematic. Ultimele date paleontologice şi biologice privind
sistematica acestui grup separă 3 direcţii clare în cadrul acestora ,şi anume:

- direcţia (subclasa) Ichtyostegifomes exclusiv fosile, dispuse între peştii crossopterigieni şi


tetrapodele primitive amintite;

- direcţia (subclasa) Batracomorpha grupează o ramură ce cuprinde celebrele amfibiene fosile din
Carbonifer-Triasic (vechii Labirintodonţi care grupau şi giganţii din Triasic din care făcea parte şi
Mastodonsaurus ,pe lângă multe alte tipuri;

- o a doua ramură reprezentată de Lissamphibienii care se desvoltă începând cu Triasicul şi ajunge


până astăzi (toate tipurile de „amfibieni” din fauna recentă);

- direcţia (subclasa) Reptiliamorpha, a treia ramură majoră numai fosile, ce se desvoltă în intervalul
Carbonifer-Permian. Aceasta reprezintă un grup de trecere la Reptile. Aici sunt incluse celebrele tipuri de
Antrachosaurieni alături de Seymouriamorphe şi Diadectomorphe.

Acesta este unul din numeroasele exemple ce se pot da pentru a susţine opinia în lumina căreia
Paleontologia constituie un domeniu indispensabil ,de bază în desvoltarea Ştiintelor biologice clasice.

Continuând a urmări procesul fin, lent şi discret al evoluţiei de trecere de la un grup taxonomic la
altul este sugestiv a menţiona pe de o parte trecrea prin Cotylosaurieni cum am amintit, de la Amphibieni la
Reptile de la nivelul Devonianului.

Deosebit de sugestivă şi intens studiată este însă, trecerea de la reptile la mamifere realizată în cadrul
marelui grup de reptile synapsidiene in intervalul Permian-Triasic. Datele paleontologice destul de bogate în
acest domeniu au permis urmaăirea acestei treceri, pas cu pas, încât la un moment dat la nivelul Triasicului –
structura scheletică, mai ales a craniului, este aşa de discretă încât s-a decis , arbitrar ca limita între reptile –
mamifere să fie trasată pe baza structurii mandibulei.

Trecerea de la Reptile la Pasări reprezintă un caz demponstrativ deosebit şi din punctul nostru de
vedere. Multă vreme această trecere a fost destul de confuză, de ambiguă, din cauza sărăciei datelor
paleontologice.

Astăzi, este admirabil demonstrată printr-o suită de genuri fosile care merg de la dinosaurii
carnivori de talie moderată până la o pasăre aproape ca una de astăzi. Acest proces s-a realizat în intervalul
de timp dintre Jurasic şi Cretacicul inferior. În Cretacicul superior lumea pasărilor era complet structurată pe
cele două mari direcţii de astăzi – alergătoare şi zburătoare.

La finele Cretacicului terminal (Maastrichtian) şi începutul Terţiarului are loc explozia evolutivă a
grupului care este astăzi la apogeu.

Şi în cadrul clasei mamiferelor se pot da exemple admirabile de grupe de fosile ce marchează,


material, diverse etape ale evoluţiei, la nivelul marilor taxoni de gradul ordinelor.

Clasic, deşi nu este singurul, este cazul grupului Equidelor (dintre mamiferele perissodactyle).

Urmărirea evoluţiei acestui grup vine să confirme, material, pe date concrete şi celebra afirmaţie a
marelui paleontolog american Eduard Cope ce-l actualizează pe G. Cuvier, susţinând că pentru ca un grup
să evolueze este necesar să intervină şi fenomenul de migraţie. Equidele demonstrează admirabil această
opinie.

Evoluţia grupului a început atât în Europa cât şi în America de Nord la începutul Terţiarului. Dacă în
America de Nord grupul equidelor a evoluat puternic în mai multe etape, de-a lungul Terţiarului , dând
ramuri care au migrat în Eurasia, dar care nu au fost capabile să genereze noi tipuri (ex. Hipparion), în
Europa acesta se stinge în Eocen şi lasă loc desvoltării puternice a Artyodactylelor care atunci când Equus
ajunge în Asia (în Quaternar) ele erau foarte evoluate şi stăpâneau Eurasia şi Africa.

La sfârşitul secolului al XIX-lea (1896), Eduard Cope susţine de asemenea existenţa grupelor
nespecializate, la originea marilor ramuri taxonomice.

El afirmă, şi datele paleontologice confirmă, că marile linii evolutive au la bază grupe de taxoni
primitivi definiţi prin prezenţa unor caractere colective cu valoare generală, capabile să răspundă procesului
evoluţiei. În această privinţă datele oferite de fosile sunt mai mult decât convingătoare.

Spre exemplu ,voi cita grupul mare de nevertebrate al Moluştelor ,reprezentat prin tipuri adaptate la
mediul marin, la mediul de apă dulce, dar şi primele alături de plante şi arthropode adaptate la mediul
terestru-aerian.

La originea sa se află un grup primitiv cu evidente cractere colective ,denumit cu un termen general
Monoplacophore. Studiile foarte detaliate şi desigur cu o tehnologie avasată pe un material fosil din
Cambrianul inferior bazal, iniţiate de paleontologii John Pojeta jr. şi Bruce Runnegar, din ultima parte a
secolului trecut (anii ’80-’90), au demonstrat că Monoplacophorele , ca grup comprehensiv (reprezentat
astăzi prin genul Neopilina) ,este centrul radiaţiei evolutive ce a avut loc cel mai târziu în Cambrianul
inferior timpuriu.

În Cambrianul bazal din Siberia (Tommotian) moluştele sunt de talie mică sau foarte mică cu aspect
planispiral, helicoidal şi univalv de tipul genurilor Scenella, Helicionella sau Pelagiella ce au fost socotite fie
monoplacofore ,fie gastropode sau , ca reprezentanţii unui grup primitiv de moluste. Fig. Pojeta).

Genul Anohorella ce are o cochilie univalvă, comprimată lateral şi planispirală ,este considerat ca
intermediar către cochiliile univale de tipul Helicionella, Latouchella ce conduc la primele Rostroconce
riberoide (o nouă clasă de Moluşte pseudobivale primitive paleozoice) din care se vor desvolta Bivalvele şi
Scaphopodele.

Tot din acest grup prin specimene de tipul genului Tannuella se trece la Kinghtoconus şi apoi
Plectronoceras –deci Cefalopode.

Din acest grup monoplacoforian, ancestral, prin populaţii de tipul genului Aldanella se face trecerea
la Gastropode.

Pornind de la aceste date ,oferite de Paleontologie, sistematica Moluştelor fosile cuprinde azi două
subfilumuri majore:

Subphyllum Cyrtosoma cu cochilie univalvă şi

Subphyllum Diasoma cu cochilie bivalvă ,pseudobivalvă sau secundar univalvă (Scaphopodele).

Cred că din acest exemplu reiese clar şi convingător atât existenţa reală a grupului ancestral şi deci
corectitudinea opiniei lui Cope, dar în acelaşi timp şi demonstraţia vie a existenţei unei alte opinii,
formulată teoretic de biologie şi anume aceea a fenomenului radiaţiei, ca responsabil principal al
evoluţiei organismelor.

Fenomenul radiaţiei adaptative sau, al evoluţiei divergente este demonstrat clar şi de alte exemple
,dintre care ne vom referi la cel a evoluţiei reptilelor în timpul Mezozoicului.

De la începutul Triasicului se semnalează, în procesul de evoluţie al reptilelor ,trei direcţii de


desvoltare şi anume.:

- Direcţia majoră şi cea mai puternica ocupă viaţa pe uscatul ferm. Aceasta va duce în decursul
Mezozoicului la desvotarea explozivă a acestui grup de organisme terestre, atât ca talie cât şi ca diversitate
taxonomică, nemaiîntâlnit în toată istoria vieţii. În principal ,această direcţie este reprezentată de
Dinosaurienii atât erbivori cât şi carnivori (dealungul a 160 milioane de ani).

A doua direcţie va duce la popularea mediului marin ca mediu de viaţa special, ce solicită
adaptarea cât mai bună a animalului la viaţa acvatică şi deplasarea prin înnot.

Încă din Triasic, datele paleontologice au scos în evidenţă trei linii disticte de evoluţie:

- Una este reprezentată de grupul reptilelor Placodonte. Acestea sunt doar parţial adaptate la
mediul marin ducând o viaţă ambiguă terestră-acuvtică, trăind în zona ţărmului, cu ape puţin adânci dar
bogate în faune de moluste (mai ales). Pentru a se putea hrăni cu acestea dinţii lor se transformă în piese
mamelonare de sfărâmat cochiliile. Aceasta este o radiaţie ,evident, inadaptativă ce va dispărea la finele
Triasicului.

-A doua linie evolutivă în cadrul acestei direcţii este reprezentată de Plesiosaurienii care se desvoltă
în intervalul de timp –Jurasic –Cretacic superior ,şi sunt tipic nectonici. Au un corp destul de greoi la care
membrele anterioare şi posterioare se transformă în palete înnotătoare ,conservând însa structura lor iniţială.
Se maniferstă numai fenomenul de hiperfalangie. De asemenea, caracteristic grupului este desvoltarea
adesea foarte puternică, chiar exagerată, a gâtului , ce suportă un craniu destul de mic. La sfîrşitul
Cretacicului grupul dispare după ce a atins însă şi gigantismul prin genuri de tipul Elasmosaurus.

- A treia linie evolutivă a grupului arată cea mai puternică perfecţionare a adaptării la mediul marin ,
după acea a peştilor. Centurile şi oasele membrelor se reduc puternic până la pierderea legăturii cu coloana
vertebrală. In mod caracteristic, ca un admirabil exemplu de convergenţă, corpul se termină printr-o
înnotătoare codală, dar şi una dorsală. Craniul bine desvoltat se alungeste pentru a uşura înnotul , fiind
lipsit total de gât. Acesta este grupul cu totul particular al Ichtyosaurienilor , a cărui desvoltare puternică
se realizează în Jurasicul inferior şi scade treptat aşa încât la începtul Cretaciului superior au dispărut.

În mediul aerian de viaţă se manifestă două direcţii interesante de evoluţie.

Una va duce prin adaptarea membrelor anterioare la o aripă primitivă, la care falangele degetului 4
se alungesc enorm pentru a suporta o membrană alară. Această structură însă s-a dovedit a nu corespunde
unui sbor activ, iar grupul va dispărea la sfârşitul Senonianului, desigur după ce va atinge ca marea
majoritate a reptilelor, talii uriaşe. A fost, deci, foarte clar, o radiaţie inadaptativa, incapabilă de a genera noi
structuri. Acestea au fost reptilele sburătoare-Pterosaurienii.

Cea de a doua direcţie de evoluţie ,în acest cadru ,a plecat tot dintre reptilele tecodonte carnivore şi
foarte active în deplasare şi va duce la desvoltarea tot a unei aripi, dar deosebit de mobilă şi activă, capabilă
să susţin[ corpul în sbor activ. La rândul său ,această aripă, ca de altfel şi întreg corpul ,sunt susţinute prin
desvoltarea penajului. Această radiaţie evident adaptativă a Pasarilor (Nat. Geogr) va duce la desvoltarea
puternică a grupului.

La începutul Terţiarului ,aşa cum am mai văzut, era în plină desvoltare. Privind în detaliu ,se poate
observa faptul că, şi în cadrul noului grup al păsărilor, are loc un proces de segregaţie evolutivă a două
radiaţii, una cu evidente trăsături inadaptative (care astăzi este pe cale de dispariţie)păsările alergătoare
(struţii) care au atins apogeul în Eocen prin genuri de tipul Aepiornis şi cea de a doua a pasărilor
sburătoare ,azi în plin avânt evolutiv.

Dacă ,până la începutul anilor 80 ai secolului trecut ,exista doar un singur document fosil – genul
Archaeopteryx care susţinea opinia după care pasările se trag din reptile, în deceniile al 8-lea şi al 9-lea ale
secolului al XX-lea au loc o serie de descoperiri epocale privind lumea fosilă a pasărilor. Descoperirile
acestea se localizează în timp geologic între 130 şi 120 milioane de ani , adică în depozitele aparţinând
Cretacicului inferior din Spania sau China de nord-est. Aceste noi situri fosilifere au permis descrierea a
peste zece noi tipuri-genuri, unul mai interesant decât altul.

Incontestabil ,specimenele din aceste puncte fosilifere au demonstrat existenţa neîndoielnică a


penajului ,cunoscut încă de la Archaeopteryx (aprox-150 mil. ani), dar, în plus, se demonstrează evoluţia
structurii oaselor aripei ajungând la Eoalulavis aproape identică cu cea a unei pasări actuale sburătoare , prin
prezenţa osciorului denumit alula şi prezenţa pygostilului caudal. Acestea sunt două caractere esenţiale ce
confirmă faptul că aceste pasări erau bune sburătoare. (Nat.Geog)

Datele fosile descoperite au permis realizarea unei serii evolutive clare pornind chiar de la
dinosaurienii carnivori de talie mică din grupul Velociraptor-Sinosauropteryx-Caudipteryx,
Protoarchaeopteryx la Archaeopteryx. In paralel cu transformarea structurii scheletice a membrelor
anterioare s-a urmărit şi desvoltarea progresivă a penajului.

Odată cu grupul Iberomesornis, Concornis, Nogueornis, Eoalulavis (din Spania) şi Sinornis,


Cathayornis şi Boluochia (China) toate din Cretacicul inferior lumea pasărilor adevărate se realizase. Toate
aceste genuri amintite sunt intermediari ,atât cronologic cât şi anatomic-evolutiv ,între celebrul
Archaeopteryx şi pasările moderne.

Sistematic ele au fost grupate în Ordinul nou –Enantiornites- reprezentând grupul dominant în
Mezozoicul superior. Astăzi se consideră grupul Archaeopteryx ca o radiaţie închisă, inadaptativă, paralelă
cu radiaţia adaptativă ce a dus la pasările moderne.

Evoluţia grupului Aves s-a consumat în două mari etape.

Una ,în Jurasic-Cretacic ,când au avut loc diferitele încercări evolutive marcate prin genurile amintite
şi o a doua ,deosebit de puternică, începând cu Paleocenul.

Aceasta este un exemplu convingător ce înseamnă o radiaţie divergentă-adaptativă. In mai puţin de


50 milioanre de ani a dus la lumea impresionantă a păsărilor pe care o cunoaştem astăzi.

Consider că aceste episoade ale evoluţiei demonstrează ,fără nici un dubiu ,rolul crucial al
Paleontologiei în înţelegerea lumii vii de astăzi. Fără aceste baze materiale concrete nu se poate înţelege clar
lumea pasionantă a păsărilor din fauna actuală.

Legat direct de acest proces al evoluţiei divergente, se cade a aminti fenomenul de convergenţă
formulat încă de J. B. Lamarck care susţine că: „animale din grupe taxonomice diferite trăind în condiţii
asemănătoare de mediu tind către aceiaşi formă exterioară a corpului”.

Din lumea nevertebratelor admirabil exemplu este oferit de celenteratele sifonofore epipelagice şi
grupul dispărut al graptoliţilor din Silurian. Atât este de puternică asemănarea între aceste două grupe de
animale încât, destul de târziu şi utilizând tehnici speciale de preparare a fosilelor, s-a demonstrat că ,de
fapt ,graptoliţii aparţin unui grup taxonomic superior cel al Hemicordatelor deuterostomiene. Meritul acestei
precizări aparţine marelui paleontolog polonez Roman Koszlowski. Confuzia fusese generată de puternica
asemănare cu sifonoforele şi ele tipic epipelagice.

Din cadrul organismelor ce trăiesc în mediu recifal un exemplu admirabil este oferit de grupul
brachiopodelor Richtoffenia din Permian şi cel al Hippuriţilor, dintre bivalve ,din Cretacic.

Tot în acest sens, ilustrativ este şi procesul de adaptare la mediul aerian prin sbor ,,Dintre
nevertebrate tipice sunt insectele evoluate la care se desvoltă aripa (prin transformarea elitrelor), desigur cu
origine şi structură tipică lor, – dar aripă. Tot aripă am văzut că au desvoltat şi pterosaurienii mesozoici
dintre reptile şi pasările, dar mai târtziu şi unele mamifere cum sunt Cheiropterele care concurează cu destul
de mare succes ca mobilitate şi independenţă a sborului ,pasările, fără însă a atinge perfecţiunea acestora. Se
demonstrează astfel că pentru sbor, indiferent de apartenenţa taxonomica , aripa este organul nesesar şi
indispensabil.
Exemple la fel de clare şi de convingătoare privind procesul evoluţiei divergente oferă şi
Paleobotanica.

Trecerea de la Cryptogamele vasculare – ferigi – şi ferigi arborescente din flora de zi – la


Gymnosperme s-a realizat prin grupul Pretidospemaceelor. Acest proces este aşa de fin ,de discret, încât
numai prezenţa fructului (tipic gymnospermelor), pe frondă , permite trasarea limitei între ferigile dotate cu
spori şi gymnospermele cu fruct.

La fel de interesant şi convingător este şi procesul treceri de la Gymnosperme la Angyosperme.


Încercările evolutive de creare a noului aparat reproducător –floarea- încep să se întâlnească încă din
Paleozoicul tereminal, dar mai aleas din Triasic. Acestea sunt marcate de grupele Ginkgoalelor şi al
Cicadalelor. Acestea, însă, rămân la nivelul unor încercări, a unor radiaţii inadaptative ce au răspuns probabil
unor condiţii noi de mediu, dar care nu au fost în stare să genereze noi tipuri de organizare.

Din Jurasic se semnalează clar şi grupul Benettitalelor-grup numai fosil la care aparatul
reproducător diferă radical de cel al celorlalte gymnosperme ,prin prezenţa unor structuri florale care, cu
uşurinţă, au generat grupul cel mai interesant de plante cu flori, cel al Magnoliatelor. Perfecţionarea realizată
a avut loc tot în Cretacicul inferior şi a fost probabil contemporană cu cea a pasărilor enatiornite. După criza
biologică Cretacic terminal – Paleocen are loc şi marea explozie evolutivă a plantelor superioare –
Angiospermele.

Acestea au ocupat urscatul ,în special ,de la ecuator până în zona temperată lăsând zona rece –
subpolară– gymnospermelor (Conifere) la care polenizarea o realizează vântul ,pe când la angiosperme
acest proces este realizat dominant de insecte ce nu pot trăi în climatul rece.

Un alt exemplu demonstrativ, pe aceiaşi linie, este oferit ,de data aceasta, în lumea veretebratelor de
trecerea de la reptilele synapsidiene la mamifere. Procesul acesta, de care am mai vorbit, s-a desfăşurat ,poate
,cel mai lent. El a început încă din Permianul superior şi s-a încheiat în timpul Mezozoicului mediu-superior.
I-au trebuit ,deci, peste 150 de milioane de ani pentru a se perfecţiona.

La umbra lumii extraordinare a reptilelor ce au dominat viaţa vertebratelor din Mezozoic în apă, pe
uscat sau în aer celebra lume a Dinosaurienilor ce continuă să fascineze şi astăzi pe paleontologi, se desfăşura
lent şi discret o faună măruntă ca talie (câţiva centimetri până a 40-50 cm lungime), dar care reuşise cele mai
importante perfecţionări în desvoltarea organismului prin asigurarea independenţei aproape totală faţă de
mediu exterior (homeotermia), pe care o conservă printr-o izolare termică a corpului faţă de variaţiile
mediului, prin desvoltarea blănii – părului. În strânsă legătură cu aceste perfecţionări este realizarea unui
proces de reproducere evoluat ,ce asigură desvoltarea speciei prin naşterea de pui vii şi hrănirea lor cu
lapte matern.

Toate aceste perfecţionări se reflectă, cum este şi firesc, şi în structura scheletului, a oaselor ce se
conservă în stare fosilă păstrând însă amprentele părţilor moi. Structura oaselor craniului mai ales, dar nu
numai ,şi perfecţionarea acestora a putut fi urmărită foarte clar la resturile fosile permiţând a confirma
opinia originii reptiliene a mamiferelor.

Trecerea aceasta este reflectată în transformarea dentiţiei uniforme de la reptile în cea mamaliană
puternic ,diferenţiată în incisivi, canini, premolari-molari, care refectă fidel modul de hrană activ prin
masticaţie şi care a dus la reorganizarea oaselor craniului, inclusiv a mandibulei. Astfel unele oase se reduc ,
dispar sau trec să îndeplinească alte funcţii ,cum este cazul celor de la mandibulă, care migrează în urechea
medie (ciocan, scăriţa, nicovala) încât mandibula ,la mamifere, are numai un singur os – dentarul.

Resturile de craniu, dar mai ales dinţii, reprezintă probele cele mai clare în delimitarea etapelor
evoluţiei mamiferelor ce s-a declanşat clar încă din Dogger, dar care a explodat după criza biologică
Maastrictian – Paleogen paralel cu plantele superioare şi cu pasările moderne.

In intervalul de timp scurs de la începutul Paleogenului (65 mil. ani) şi până la sfârşitul Miocenului (5
milioane ani) toate marile grupe de mamifere cunoscute în fauna actuală erau deja apărute. Datele
paleontologice marchează clar acest proces. Exemplele sunt numeroase.

Dintre acestea voi aminti grupul Proboscidienilor care ,în fauna actuală ,este reprezentat prin două
tipuri: în Africa Loxodonta africana, iar în India Elephas maximus. În stare fosilă însă grupul a fost mult mai
puternic şi răspândit în continentele nordice. Istoria grupului începe probabil în Africa în Eocenul din sudul
Algeriei.

Mai spectaculară şi mai bine documentată paleontologic este evoluţia Equiidelor care, asa cum am
mai meţionat, se desfăşoară în intervalul Paleogen – Quaternar, în America de Nord. Acestea au generat o
serie de radiaţii inadaptative atât în miocenul inferior cât şi în cel, superior care au migrat şi în Eurasia.
Trăsăturile inadaptative ale acestor ramuri au demonstrat incapacitatea lor de a genera noi direcţii
perfecţionate de evoluţie. Tipic, pentru acest caz , este genul Hipparion , cu origine clară în trunchiul
american al equidelor, dar care şi-a încheiat evoluţia în Europa fară a genera o nouă direcţie de desvoltare.

La fel de interesantă este şi evoluţia mamiferelor perfect adaptate la mediul marin ,cu precădere al
Cetaceelor. Şi acest grup îşi începe evoluţia tot în Eocen ,prin genuri de tipul Basilosaurus sau Durodon ce
mai conservau caratere evidente ale originii lor terestre. La finele Miocenului grupul , era deja bine conturat
pe cele două direcţii ale sale majore de evoluţie. O direcţie a balenelor propriu-zise fără dinţi (misticetele) , şi
o a doua a celor cu dinţi monofiodonţi-odontocetele.

Exemplele se pot multiplica în cadrul fiecărui mare grup de mamifere , şi nu numai. Toate datele
paleontologice oferă argumentele convingătoare pentru a întări opinia paleontologilor Osborne – Cope care
susţin că un grup de organisme , în evoluţia sa progresivă , tinde către gigantism.

Exemple demostrative sunt oferite de toate grupele de organisme , de la cele microscopice la


mamifere.

Din lumea plantelor amintim gigantismul Cryptogamelor vasculare din Carbonifer urmat apoi , de
declinul lor rapid.

Dintre nevertebrate , din lumea organismelor microscopice ,menţionăm pe cea a Foraminiferelor ce


ofera exemple clare. Vom menţiona demonstrativ numai grupul fusulinidelor din Carbonifer Permian, cel al
orbitolinidelor din Cretacicul inferior sau al nummulitilor din Paleogen.

Dintre moluşte , mai mult decât convingator ,este grupul Cefalopodele şi dintre acestea voi cita
doar pe cel al Ammonoideelor care , de la finele Triasicului , încep o desvoltare continuu progresivă (cu
frecvente fenomene de radiaţie inadaptativa) pentru ca , la sfârşitul Cretacicului , să prezinte indivizi de
talie gigantică, de peste 2 m diametru. După acest moment grupul dispare complet la limita cu Terţiarul.

In cazul grupului de ammonoidee este momentul sa amintim ca acesta , în procesul de evoluţie ,


oferă cel mai frumos exemplu din toată lumea vie, de kladogeneză – de evoluţie prin involuţie în Cretacicul
superior , când linia lobară ajunge a imita pe cea originală a goniatiţilor paleozoici din care s-au desprins.

Pe aceiaşi linie de desvoltare , până la gignatism , se înscrie şi grupul Pachiodontelor – dintre


Bivalve prin radiaţia inadaptativa a Hippuritidelor din Cretacicul superior.

În cadrul vertebratelor exemplele sunt mult mai cunoscute şi datorită spectaculozităţii fenomenului.
Începând chiar cu grupul de Agante, dar mult mai evident în cadrul marii unităţi generic denumită a
Peştilor, fenomenul apare foarte frumos la peştii Placodermi care generează uriaşi fioroşi de tipul
Dunkleosteus din Devonian şi care ,în Carbonifer , sunt într-un declin sever.

Lumea primelor tetrapode terestre cunoscută de asemenea sub termenul general de Amfibieni
prin Temnospondilii labirintodonţi din Triasic ating talii de neimaginat pentru acest grup după care se
sting lent până la începutul Cretaciului inferior.

Cel mai grandios exemplu însă , în această problemă , l-au oferit reptilele mezozoice. In cadrul
lor ,fiecare unitate taxonomică majoră , oferă exemple admirabile. Dintre acestea , grupul mare al
Dinosaurienilor este cel mai fascinat. Se cunosc astăzi numeroase schelete de uriaşi ce au depăşit 40 m
lungime şi peste 20 m înălţime , cărora li s-a calculat o greutate de peste 35-40 de tone. Aproape că este
imposibil de imaginat un astfel de uriaşi, dar datele paleontologice au confirmat cu dovezi de necontestat.
Aceşti moştri , erbivori sau carnivori feroce , dispar fără urmă la finele Maestrichtianului.

În fauna actuală însă , grupul din care au făcut parte – cel a tecodontelor - este reprezentat prin
crocodilieni , şi ei mari, dar faţă de strămoşi apar ca niste caricaturi.

Şi în lumea mamiferelor , ce încep desvoltarea lor puternică din Paleocen , se remarcă acest fenomen,
ce devine evident la Proboscidieni sau mai ales la Cetacee , desi poate fi identificat şi la celelalte grupe
taxonomice.

Este meritul de necontestat al cercetărilor paleontologice, al paleontologilor, care prin eforturi ,


uneori greu de imaginat , au adus la zi date inestimabile care , permanent , completează cunostintele şi
imaginea despre viaţa pe Terra şi modul cum a evoluat aceasta , adăugând noi date în completare,
confirmând caracterul activ în continuă perfecţionare a sistematicii lumii vii şi fosile.

Acad. Traian Săvulescu , în articolul citat din 1940 , spune ”Studiul Ştiinţelor biologice îmbie pe
cercetător la construcţii mintale, care întrec în ingeniozitate şi îndrasneală cele mai strălucite fantezii”. Aci
se poate încadra teoria originii vietţi emisă de savanţii Oparin şi Haldane.

În această privinţă , Paleontologia deţine poziţia fruntaşă. Ea vine să demonstreze , cu dovezi


materiale , justeţea teoriei originii şi a desvoltării vieţii pe Terra. Demonstrând că procesul apariţiei vieţii, a
lumii vii din cea nevie , a început acum mai bine 3,5 miliarde ani. Această afirmaţie este probată prin
resturile fosile de bacterii descoperite în rocele sedimentare din Africa de Sud (Barbestan) şi din Australia.
(basinul Amadeus)
De la aceste date temporale de început, urcând progresiv în scara timpului, este demonstrat material,
procesul de diversificare (în cadrul lumii primitive a procariotelor) apoi trecerea la eucariote (prin apariţia
nucleului şi a procesului de diviziune celulară simplă acum aproximativ 0,9 – l miliard de ani).

Se demonstrează , pe baza datelor fosile , că au fost necesari mai bine de 2 miliarde ani pentru
trecerea de la procariote la eucariote şi mai puţin de 650 milioane de ani pentru a se ajunge la marea explozie
a vieţii în mediul marin din Cambrianul inferior. Acum toate grupele de alge şi nevertebrate apăruseră şi
chiar vertebratele agnate primitive dacă se va dovedi că Protoconodontele le aparţin.

Iată , deci, cum pe baza unor documente materiale-fosile. Paleontologia vine să confirme
convingător că teoria originii vieţii , fruct al imaginaţiei savanţilor Oparin şi Haldane , este corectă.

Desigur că sunt încă multe exemple concrete , atât din lumea plantelor cât şi animalelor
nevertebrate sau vertebrate , ce pot fi utilizate în calitatea de documente materiale în sprijinul înţelegerii tot
mai clare şi mai armonioase a extraordinarului proces al evoluţiei vieţii. In acelaş timp , datele
paleontologice aduc completări , uneori exenţiale, în realizarea unei taxonomii cât mai naturale şi mai
aproape de realitate , a lumii vii de azi.

Parafrazând pe marele paleontolog şi zoolog sistematician G. G. Simson care spunea vorbind de


importannţa datelor paleontologice , că „naturalistul de azi este ca o persoană ce priveste un copac de sus
şi vede doar ramurile terminale ale coroanei, paleontologul are marele avantaj că priveste de la radăcină –
de la bază către vârf – şi vede toate ramurile şi modul acestora de desvoltare”.

Consider că aceasta este cea mai autorizată opinie privind poziţia ca ştiinţă de bază a
Paleontologiei în cadrul Ştiinţelor Naturii.

Intenţia mea, declarată de la bun început , a fost acea de a sublinia , cu aldine şi fără nici un dubiu
sau parti – prie , semnificaţia majoră a Paleontologiei , atât la nivel strict profesional cât şi la nivelul general
pentru marele public.

Dorinţa mea sinceră este de a atrage atenţia celor în cauză pentru a înţelege că se face o imensă, o
dureroasă eroare prin eliminarea din educaţia tineretului la nivelul învăţământului liceal şi academic-
universitar a acestui domeniu. Este absolut de neînţeles cum se poate concepe formarea unui naturalist, a
unui profesor de Ştiinte Naturale , fără un bagaj serios de cunoştinţe de Paleontologie care să-i ofere
posibilitatea de a înţelege lumea vie actuală.

La nivel superior, ştiinţific-academic , este de-a dreptul aberantă politica înlăturării pregătirii
studenţilor geologi sau biologi cu temeinice cunoştinţe despre evoluţia vieţii pe Terra , oferite de
Paleontologie, în favoarea unor domenii de strictă şi îngustă specializare.

Pentru ştiinţele geologice este de neînţeles cum se pot concepe cercetări pentru întocmirea unei hărţi
geologice, pentru descifrarea unor structuri ,adesea , extrem de complexe sau de conducerea unor foraje
(desigur în formaţiuni sedimentare) fără datele oferite de Paleontologie prin macro, microfosile sau
microfaciesuri. Eliminarea sau reducerea la un caraghios de mic număr de ore de pregătire în domeniul
Geologiei şi al Paleontologiei pentru studenţii de la Ştiinţele Naturale , este un atentat la pregătirea
profesională a profesorului de mâine. Nu se poate imagina un naturalist care să privească copacul vieţii
numai de sus, el trebuie să înţeleagă cum s-a ajuns la coroana copacului pe care el o vede. Privarea de
cunoştinţe paleontologice serioase a generaţiilor de studenţi , indiferent ce direcţie de specializare vor adopta
ei în final , este o erezie care va costa enorm acţiunea de educaţie a generaţiilor viitoare.

Am considerat de datoria mea , şi în acelaşi timp ca o obligaţie morală faţă de înaintaşii mei , să
readuc în faţa opiniei publice de la înalta tribună a Academiei Române această stare de criză , încercând să
reamintesc , celor care nu au avut de unde să afle, rolul Paleontologiei ca domeniu de bază , de la care se
poate pleca atât în studierea lumii vii actuale cît şi a scoarţei terestre în trecutul geologic.

Revenind la ceeace spuneam, pe scurt la prezentarea lui Gr. Ştefănescu voi detalia citând din
articolul lui E.E. Milanovski (profesor la Universitatea din Moscova) publicat în Episodes-Journal of the
International Geosciences, vol.27,no,.2-June 2004 sub titlul „ Three sessions of the International Geological
Congress held in Russia and the USSR (1897,1937,1984). Autorul arată că printre documentele congresului
din 1897 este de reţinut , şi citez: „At the closing, at the suggestion of the French paleontologist A. G.
Gaurdy, it was decided that an appeall should be made to the governments of all countries that had
participated in the Congress to introduce the teaching of geology in the senior classes of middle schools.
Soon after geology was introduced to the curriculum in France and ROMANIA,and later in some other
countries”.

Deci , la finele secolului al XIX-lea România făcea parte din primul grup de două state ale Europei în
care Geologia era inclusă în curricula claselor superioare de la licee (desigur graţie intervenţiei lui Gr.
Ştefănescu, participant activ la lucrările congresului amintit). Un stat tânăr ca România care , de puţină vreme
, îşi câştigase independenţa este receptiv la progres şi în domeniul educaţiei. Astăzi , după mai bine de 100
de ani învăţământul românesc a ajuns, în acest domeniu , ca acum 120 de ani în urmă. În loc de progres s-a
preferat un regres flagrant.

De ce? Simplu.

Pentru că ,cei chemaţi să se ocupe de educaţia naţională au uitat de obligaţia lor morală şi s-au lăsat
stăpâniţi de interesele , neonorante , de grup. Noţiunile elementare (aş spune ridicol de incomplete) şi pline
de erori ce sunt incluse în manualele de Geografie fizică sunt extrem de departe de ceeace s-ar cuveni.

Cred că în rezolvarea, sau , mai bine zis , în revenirea la normal în acest domeniu un rol important
revine şi Academiei Române. Să nu uităm prezentarea facută , în aceasta aulă , în 1940 de Acad. Traian
Săvulescu privind locul şi rolul Ştiinţelor Naturale în învăţământ.
Ereditatea

De fiecare data cand spunem “seamana cu mama” sau “are ochii mamei” ne referim defapt la ereditate sau,

in limbaj stiintific, la genetica-studiul genelor.

Cea mai buna definitie a genelor este probabil cea in care genele sunt descrise ca fiind coduri
biochimice.Genele sunt entitati foarte mici. Oamenii de stiinta stiu ca ele sunt purtate de cromozomi – niste
structuri mici, cat un firicel, observabile cu ajutorul microscopului. Cromozomii se afla in centrul sau nuleul
fiecarei celule umane. Toate aceste structuri impreuna realizeaza amprenta chimica completa a unei
persoane.

Perechi identice

Fiecare om are 46 de cromozomi , aranjati in 23 de perechi, unul din fiecare pereche provenind din
sperma tatalui, celalalt din ovului mamei.

Cromozomii unei perechi arata foarte asemanator ,dar nu sunt identici . Femeile au 23 de perechi
identice in timp ce la barbati exista o pereche- cromozomul sexual – care nu este identic. La femei exista 2
cromozomi mari , in forma de X, in vreme ce la barbati exista unul Y, avand forma unui carlig. Aceasta mica
diferenta in structura celulara este ‘cheia’ solutionarii dilemei daca copilul care se va naste va fi baiat sau
fata. Modul in care se dispun cromozomii pentru a forma perechi, este de cea mai mare inportanta. Fiecare
pereche contine gene similare si deci formele cele mai simple ale ereditatii se pot determina din perechile
singulare de gene.

Genele care se comporta astfel pot sa apara in doua forme diferite, una dominanta, cealalta recesiva.
De obicei, genele dominante au tendinta de a se face evidente in constructia fizica a unui individ, chiar daca
sunt prezente de la un singur parinte. E nevoie de o pereche de gene recesive - cate una mostenita de la
fiecare parinte- pentru ca trasatura pe care o poarta sa fie evidenta in cursul vietii.
Mostenirea unui singur factor

Geneticienii au determinat un numar mare de gene recesive si dominante.

In termeni practici, asta nu inseamna ca poti prezice cu siguranta daca copilul va va mosteni parul
buclat. Modul de comportare a genelor este unul aleator , gena dominanta responsabila pentru aparitia
parului cret avand sanse sensibil mai mai de a transfera aceasta trasatura. Principiul de functionare ne
poate ajuta insa in mod negativ- sa intelegem ca nu ne putem astepta la un copil cu par drept (daca ne-am
dori asa ceva) atunci cand unul dinte parinti are parul cret, iar celalat nu.

Aceasta forma de ereditate, numita mostenire a unui singur factor , este relativ simpla si ne poate
oferi informatii generale asupra sanatattii si aspectului general al viitorului copil. Spre norocul nostru,
majoritatea trasaturilor normale sunt date de catre genele dominante .

Factorul X

Cromozomii X si Y determina sexul unei persoane. Cromozomul X mai contine insa si alte gene
care nu au nimic in comun cu caracteristicile sexuale ale individului. Aceste gene sunt cunoscute ca fiind
gene legate de sex deoarece sunt mostenite de individ in acelasi timp cu cromozomul sexual.

O astfel de gena este cea care ne permite sa distingen corect culorile . O anumita gene care se gaseste
doar in cromozomul X este cea care ne face sa distingen culorile rosu sau verde. Vederea policromatica este o
trasatura dominanta , iar daltonismul e recesiva. Daca un barbat are inscrisa aceasta gena in codul sau genetic
, pe singurul sau cromozom X, el este cu siguranta daltonist .Daca o femeie mosteneste gena daltonismului,
efectele ei sunt suprimate de caracterul dominant al celuilalt cromozom X , asta daca nu e foarte ghinionista
si ar avea nenorocul de a mosteni genele anormale de la ambii parinti.

Bibliografie: “Arborele Lumii”


MITOCONDRIA – Uzina Energetică a Materiei Vii

Mitocondria este o structură celulară situată în citoplasma celulelor eucariote (celule cu un nucleu).

Mitocondria este responsabilă cu transformarea nutrimentelor în energie ce permite moleculelor de Adenozin Trifosfat
(ATP) să umple activităţile celulei. Această funcţie cunoscută şi ca respiraţia aerobă, este motivul pentru care mitocondria
este numită uzina energetică a celulei. Mitocondria este un organit celular neobişniut care conţine acid dexosiribonucleic
(ADN), găsit în general la nucleul celulei, şi ribozomi. Aceasta mai produce şi proteine care abundă în citoplasmă. În
mitocondrie, ADN –ul dirijează ribozomii în aşa fel, pentru ca aceştia să producă proteine, care în mare majoritate
funcţionează ca enzime, sau catalizatori biologici, în producţia de Adenozin Trifosfat (ATP). Numărul mitocondriilor într-o
celulă diferă în funţie de rolul celulei (funcţia acesteia). Celulele cu particularităţi în solicitarea de energie, de către
organism, cum ar fi celulele muşchilor, au mai multe mitocondrii ca oricare altă celulă.

Structura Mitocondriei

Un mitocondrion (‘scheletul’ mitocondriei) este de obicei lung şi subţire, dar poate fi văzut la microscopul electronic, sub
formă de fasole sau ovală. Mărimea acesteia este între 0,5- 1 microni. Scheletul mitocondriei are o membrană dublă care
formează un sac în interiorul altui sac. Membrana fină din exterior stochează numeroase proteine transportabile, care
expediază materialele în interiorul şi în afara mitocondrionului. Regiunea dintre membranele externe şi interne, care este
umplută cu lichid, este cunoscută sub numele de compartimentul extern. Membrana internă are numeroase indoituri
(cute) care se numesc cristae. Acestea sunt părţile sintezei ATP- ului, şi structura lor pliată creşte aria unde sinteza ATP-
ului are loc. Proteinele transportabile, moleculele numite lanţuri de electroni, şi enzimele care sintetizează ATP- ul se află
de-a lungul moleculelor care se află în cristae.

Acestea (cristae) închid o regiune umplută cu lichid cunoscută sub numele Matricea, care conţine un număr mare de
enzime care sunt folosite în procesul de respiraţie aerobă.

Funcţia Mitocondriei

Funcţia de bază a mitocondriei este să creeze energie pentru activitatea celulară pe lângă procesul de respiraţie aerobă. În
acest proces, glucoza este sfărâmată de către celulele din citoplasmă pentru a forma un acid piruvic, care este transportat în
mitocondrion. Într-o serie de reacţii, în care o parte este numită ciclul acidului citric sau ciclul Krebs, acidul piruvic
reacţionează cu apa pentru a produce dioxid de carbon (CO2) şi zece atomi de hidrogen.
Aceşti atomi de hidrogen sunt transportaţi pe o carieră transportoare specială de molecule, numite coenzimi, spre cristae,
unde acestea sunt donate lanţului de transport al electronilor.
Acest lanţ de electroni separă electronul şi protonul în fiecare din cei zece atomi de hidrogen. Cei zece electroni separaţi
sunt trimişi prin lanţul transportor şi unii, eventual, se combină cu oxigenul (O2) şi cu protonii pentru a forma apă (H2O).
Energia este eliberată în timp ce electronii curg din coenzimi de-a lungul lanţului transportor de elctroni către atomii de
oxigen, şi această energie este blocată de către componentele lanţului transportor. În timp ce electronii curg de la un
component la altul , componentele pompează protoni în mod aleatoriu de la matrice la compartimentul extern. Protonii nu
se pot întoarce la matrice cu excepţia unuia cere este punte de legătură prin enzimea ATP, care este localizată în membrana
interioară.
Respiraţia aerobă este un proces care continuă, astfel că mitocondria poate produce sute şi mii de molecule de ATP la
fiecare minut în fiecare celulă tipică. ATP- ul este transportat în citoplasma celulei, unde este folosit în fiecare reacţie la care
participă. În timp ce ATP- ul este folosit, acesta este transformat în ADP, care este returnat de către celulă în mitocondrion
şi este folosit pentru a produce mai mult ATP.

Originea Mitocondriei
Mitocondria are trăsături semnificative care seamănă cu cele ale procariotelor, celule primitive cărora le lipseşte nucleul.
ADN- ul mitocondrial este circular, ca ADN- ul procariotelor, şi ribozomii mitocondriali care sunt similari ribozomilor
procariotelor. Mitocondria se divide independent de celulă prin intermediul fisiunii binare, metodă a diviziunii celulei
tipică procariotelor.
Procariotele ca trăsăturile mitocondriei conduc mulţi savanţi să susţină ipoteza endosimbiozei. Ipoteza afirmă că acum
milioane de ani în urmă, procariotele trăiau libere fiind capabile de respiraţie aerobă erau înghiţite de altele(mai mari) dar
nu şi digerate, acest lucru nefiind posibil din cauză că acestea erau rezistente enzimelor. Cele două celule au developat o
relaţie simbiotică sau cooperativă în care nutrimentele erau înghiţite pentru a susţine respiraţia aerobă, care furniza celulei
gazdă surplusuri de ATP.
Celulele înghiţite au evoluat în mitocondria de astăzi, care reţin ADN şi ribozomi caracteristic strămoşilor lor procariotici.

Cercetări Recente Asupra Mitocondriei


ADN- ul în mitocondrie este folosit pentru a da de urmă unor boli genetice , şi pentru a da de urmă organismelor antice
care conţin celule eucariote. La multe specii de animale, mitocondria tinde să urmeze o moştenire părintească. Când o
celulă se divide, mitocondria se replichează independent de nucleu. Cele două celule fiice formate după diviziunea celulei,
fiecare primind jumătate de mitocondrie cât timp citoplasma se divide. Când un ou este fertilizat de o spermă, sperma
mitocondriei este lăsată în afara oului. Zigotul fertilizat moşteneşte doar mitocondria maternă. Această moştenire maternă
creează un arbore genealogic care nu este afectat de către tipica amestecare a genelor care are loc între partea maternă şi cea
paternă.
Cât timp ADN- ul din mitocondrie direcţionează sinteza enzimelor pentru respiraţia aerobă, aceasta deasemenea codifică
pentru proteine, lucru important în sistemul nervos, şi cel circulator şi pentru alte funcţii ale corpului. Un număr de boli
genetice, incluzând diabetul, boala inimii, sindromul Alzheimer, Parkinson- ul, şi Neuropatia Ereditară Optică a lui Leber,
o condiţie a insuficienţei optice (individul nu mai vede) parţială sau totală, sunt asociate cu mutaţii în ADN- ul
mitocondrial. O specialitate medicală relativ nouă este Medicina Mitocondrială, care caută să înţeleagă rolul mutaţiilor
ADN- ului mitocondrial în bolile genetice.
O recentă comparaţie a mostrelor de ADN uman şi mitocondrial sugerează că oamenii au derivat dintr-o femeie care a trăit
în Africa acum circa 140000 sau 290000 de ani în urmă. Mostre genetice luate din etniile africane, asiatice, australiene,
europene şi din cele din Noua Guinee relevă un număr specific de tipuri de ADN mitocondrial. Comparaţia dintre aceste
tipuri de ADN au dus savanţii să construiască un arbore genealogic care arată când fiecare grup a evoluat probabil din cel
precedent. În acest arbore, ADN- ul mitocondrial african ocupă cele mai întinse şi vechi ramuri, dând viaţă celorlalte
grupuri etnice.
Probabil că în acea vreme existau multe alte femei a aşa numitei Eve mitocondriale, dar liniile lor maternale moştenite au
murit.
Acest lucru se întâmplă atunci când o generaţie dintr-o famile nu poate avea o fiică.
Un alt folos al ADN- ului mitocondrial este în stiinţa legală (judiciară).
Cu ajutorul acestuia (ADN mitocondrial) s-au identificat structura scheleţilor familiei Ţarului Nicolae al II- lea.
ADN- ul mitocondrial al unei rude materne a ţarului (încă în viaţă) se potrivea exact cu rămăşiţele soţiei ţarului, Alexandra,
şi celor trei copii.
Dar din cauză că ADN- ul mitocondrial a fost moştenit doar pe linie maternă, ADN- ul mitocondrial al ţarului nu s-a
potrivit cu al copiilor şi soţiei ţarului.