Etimologie

Articol principal: etimologia termenilor „român” și „România”.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus care
semnifică cetățean al Romei.[12]
Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul
Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători
aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”. [13] Ramunch ar putea fi o
transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al
românilor.[14]

Scrisoarea lui Neacșu, cel mai vechi document conservat scris în limba română

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert
sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate
de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun,
au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează
în 1534, că valahii „se numesc romani”.[15] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se
denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească:
„Sti rominest?”.[16] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante
Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români”
(romanesci).[17] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara
Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor
și-și numesc limba «românește», adică romana”. [18]
Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în
mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează
în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”. [19] Istoricul polonez Orichovius
(Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani,
iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”, [20] în timp ce primatul și
diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”, [21] iar eruditul
maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem
Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.[22]
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este
conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino
Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[23] Denumirea Rumunense constituie o
transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino
Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes,
relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-
lea–al XI-lea.
O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui
Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).
Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii
din Principatele Române.[24] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării
Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.
[25]
 Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca
„Țări Românești”.[26] Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar
în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.[27]
Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de
„Rumânia” și „România”, precum și două endonime, Român și Ruman fiind folosite alternativ [a],
forma scrisă cu „u” fiind predominantă[28] până când evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-
lea a condus la diferențierea semantică a celor două forme: rumân care semnifica șerb/ supus la
clacă,[29] în timp ce termenul de român a păstrat sensul etnolingvistic inițial.
După desființarea iobăgiei în 1746, cuvântul rumân a căzut treptat din uz și ortografia s-a
stabilizat la forma de român. Tudor Vladimirescu, lider revoluționar de la începutul secolului al
XIX-lea, a folosit termenul Rumania să se refere exclusiv la principatul Țării Românești, Valahia. "
Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român și a
statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană),
„Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză),
„Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”,
vechiul exonim al tuturor românilor[30], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba
maternă drept „rumâni”[31][32]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea
formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma
„Rumania” a fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită
cu „Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul
român) și „Romeno” pentru a desemna poporul român. [28]