Consiliul European

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această pagină se referă la reuniunea șefilor de stat și de guvern din UE denumită Consiliul European. A nu se
confunda cu Consiliul Europei, o organizație independentă de UE sau cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de
Miniștri). .

Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene. Este format din Consiliul European
șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, Președintele
Comisiei Europene și Președintele Consiliului European, actualmente
Charles Michel. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și
Politică de Securitate, actualmente Josep Borrell, participă de asemenea la
întruniri fără drept de vot.[1]

Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, aceasta este
învestit în temeiul Tratatului de la Lisabona[2], cu definirea "direcțiilor și
priorităților politicilor generale" ale Uniunii. Este organismul strategic al
Uniunii (cel care rezolva crizele), acționând ca o președinție colectivă a
UE.[3]

Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și

au loc cel puțin de 4 ori pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul
central al Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles.[4][5][6]

Consiliul European a fost înființat ca un organism informal în 1974, a devenit

o instituție oficială a UE în 2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în
vigoare. Actualul președinte este Charles Michel, fostul prim-ministru al
Belgiei.
Înființare 1961 (informal)
2009 (formal)
Tip Instituția Uniunii Europene
Cuprins Sediu Clădirea Europa[*]
Locație Clădirea Europa, Bruxelles
Istoric Președinte Charles Michel
Componența și funcțiile Website consilium.europa.eu (http://www.c
onsilium.europa.eu/en/european-
Compoziția council/)
Reuniunile Eurozonei Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Președintele Consiliului European p?title=Consiliul_European&action=edit&section=0)

Membri
Alianțe politice
Sediul și reuniunile
Cabinetul președintelui
Vezi și
Note

Istoric
Primul summit al șefilor de stat sau de guvern al statelor UE aveau loc în februarie Uniunea Europeană
și iulie 1961 ( în Paris și Bonn). Acestea erau summit-uri informale a liderilor
Comunității Europene și au fost inițiate din cauza resentimentelor președintelui
francez Charles de Gaulle față de instituțiile supranaționale (Comisia Europeană)
care dominau procesul de integrare. Primul summit important a fost ținut după
plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un acord
referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate și inițierea de politici de Acest articol face parte din seria
cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând integrarea Politica și Guvernanța
peste obiectivele economice.[1][7] Uniunii Europene

Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 și 1988. La reuniunea din

decembrie 1974 ținut la Paris, urmând o propunere a președintelui francez Valery
Giscard d'Estaing s-a convenit că este necesară o implicare politică în „scaunul gol
al crizei” și al problemelor economice. PrimulConsiliu European, așa cum a
devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975 în timpul primei
președinții Irlandeze a Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a
fost inclus în tratate pentru prima dată (Actul Unic European) iar rolul lui
a fost definit pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. La început
aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având loc în medie șase
Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la
Bruxelles. Pe lângă întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc
și întruniri extraordinare, ca de exemplu cel din 2001 când Consiliul
European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11
septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011 pentru a stabili un
răspuns la criza datoriilor suverane.[1][7] Unele dintre întrunirile
Consiliului European sunt văzute de unii ca puncte de cotitură în istoria
Uniunii Europene. Ca de exemplu: Un tradițional grup pentru poza de familie, aceasta
a fost făcută în palatul regal din Bruxelles în timpul
Câteva întâlniri ale Consiliului European care au fost considerate de unii președinției belgiene din 1987.
ca fiind momente de răscruce în istoria Uniunii Europene[1]

1969, Haga: Politica externă și extinderea.

1974, Paris: Crearea Consiliului
1985, Milano: Inițierea Conferinței Interguvernamentale ce va
duce la Actul Unic European
1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht

1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga

1997, Amsterdam: Acordul pe Tratatul de la Amsterdam
1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta
euro Consiliul European a semnat Tratatul de la
Lisabona în 2009
1999, Koln: Declarația pentru forțele militare[8]
1999, Tampere: Reforma instituțională
2000, Lisabona: Strategia Lisabona
2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004
2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona
2009, Bruxelles: Numirea Președintelui Consiliului și a Înaltului
Reprezentant
2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate
2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal

Așadar, Consiliul European a existat dinainte de a câștiga statut oficial ca instituție a

Uniunii Europene o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel,
articolul 214(2) din Tratatul de la Maastricht acorda (înainte de a fi amendat de Tratatul
de la Lisabona) „Consiliului, întrunit în formatul șefilor de stat și de guvern și Președintele Herman Van Rompuy
acționând cu o majoritate calificată numește persoana ce va ocupa funcția de (stânga), alături de Barosso, cu
Președinte al Comisiei Europene. Aceasta fiind prima menționare oficială a Consiliului mandat de la 1 decembrie 2009-1
European în tratate. Articolul 15 din Tratatul pentru Uniunea Europeană (amendat de decembrie 2014
Tratatul de la Lisabona) introducând termenul „Consiliul European ca un substitut al
frazei „Întâlnirile Consiliului (Uniunii Europene) în formatul șefilor de stat și de guvern”, care era folosit în tratate înainte pentru
a denumi acest organism.[9]

Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European personalitate legală și a făcut Consiliul o instituție distinctă față de
(obișnuitul) Consiliu al Uniunii Europene (cunoscut și ca Consiliul de Miniștri) și a creat funcția permanentă de președinte al
Consiliului.[10] Deși Consiliul Uniunii Europene și-a menținut sistemul de prezidenție rotativă, Consiliul European a creat un
nou sistem de desemnare a unei persoane (fără a fi șef de stat sau de guvern) pentru a îndeplini funcția de Președinte pentru doi
ani și jumătate. Ca urmare a ratificării tratatului în decembrie 2009, Consiliul European l-a ales pe premierul belgian Herman
Van Rompuy ca prim președinte permanent.[11]

Din 1 decembrie 2014 președinte al Consiliului European este Donald Tusk, fost premier al Poloniei.

Componența și funcțiile
Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va
acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se dezvolta”. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și
este considerat de unii ca fiind motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de influența de a fi
compus din liderii naționali. Pe lângă producerea impulsurilor necesare dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare
roluri, precum „a rezolva problemele nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică externă - acționând în exterior ca
„un șef de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea schimbărilor din
tratate”.[7][12]

Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea executivă din statele membre și are
așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii, precum cea a politicii externe. Exercită de asemenea puterea de
desemnare, desemnând președintele Consiliului, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale Europene. Mai mult, Consiliul European influențează
planurile juridice, compoziția comisiei, lucruri referitoare la organizarea președinției rotative a consiliului, suspendarea
drepturilor de membru și schimbarea sistemului de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu are puteri legislative,
sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de Miniștri poate transmite spre votare legislația către Consiliul
European.[10][13][14] Având putere peste organismele executive supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul
European a fost deschis de unii ca fiind „cea mai mare autoritate” a Uniunii.

Compoziția
Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături de Președinte și de Președintele
Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era
acompaniat de un alt membru al Comisiei. Totuși, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație a
încetat, având în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu aderarea noilor state la Uniune.[1][5][12]

Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă este necesar. Secretarul General al
Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului
European participă de asemenea pentru a acorda discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte ca
dezbaterile să înceapă.[1][5][12]

Pe lângă asta, negocierile includ si un număr mare de persoane care „lucrează în spatele scenei”. Multe dintre aceste persoane,
totuși nu pot participa la ședințe, cu excepția a doi delegați pentru fiecare stat care să transmită mesaje. La apăsarea unui buton,
membrii pot chema pentru sfătuire un Reprezentant Permanent din „Grupul Antici” dintr-o cameră adiacentă. Grupul este
format din diplomați și asistenți care strâng informațiile și solicitările. Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că
membrilor le este permis să vorbească în limba proprie.[1]
 Consiliul European din martie 2011, Bruxelles.

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide cine să participe la ședințe din cauza
divizărilor considerabile a puterii executive.[15] Probleme au apărut în Polonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al
Poloniei erau din diferite partide politice și avea viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul
României care în perioada 2007-2008 au existat disensiuni între Președintele Traian Băsescu și Primul Ministru Călin Popescu
Tăriceanu[16]

Reuniunile Eurozonei

Au avut loc un număr de întâlniri ad-hoc a șefilor de stat sau de guvern ai zonei euro în 2010 și 2011 pentru a dezbate criza
debitelor suverane. În octombrie 2011 s-a ajuns la un acord să existe două întâlniri pe an (plus alte întâlniri dacă este nevoie).
Acesta, în mod normal ar trebui să aibă loc la sfârșitul Consiliului European și în același format (condus de Președintele
Consiliului European și incluzând-ul pe Președintele Comisiei). dar în esență era restricționat la (momentan 17) șefii de stat sau
de guvern ai statelor care au moneda euro.

Președintele Consiliului European

Președintele Consiliului European, în acest moment Donald Tusk din Polonia, este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate
care poate fi reînnoit o dată. Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter pares
(primul printre egali) alături de ceilalți șefi de stat europeni. Președintele în funcție are ca principale atribuții pregătirea și
conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea de a reprezenta uneori Uniunea în străinătate.
Președintele trebuie să răspundă Parlamentului European după fiecare întâlnire a Consiliului European.[12]

Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire la rolul exact si atribuțiile pe care le
va avea.[12] Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a
Consiliului Uniunii Europene.

Membri

Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai mulți membri ai Consiliului European
au titlul sau apelativul de „Prim Ministru” datorită faptului că democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate
acestea, în țările lor de origine pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al Guvernului”
sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept
de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant participă la Consiliul European, dar formal nu este un membru și deci nu are
drept de vot.
 Procent din
State
Reprezentant Imagine
Memebre
Titlu Partid politic Membru din Voturi[a 1] totalul
populației[a 1]

Președinte Partidul Popular European

Donald Tusk Președinte 1 decembrie 2014
Fără drept de Național: Platforma Civică (PO)
vot

Comisia Partidul Popular European

Jean-Claude
Reprezentant Președinte Național: Partidul Popular 1 noiembrie 2014
Juncker
fără drept de vot Creștin Social (CSV)

Brigitte Austria Cancelar Federal Național: șefa unui guvern 3 iunie 2019 10 1,68%
Bierlein
tehnocrat

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Charles Belgia Prim Ministru Europa 11 octombrie 2014 12 2,21%
Michel
Național: Mișcarea Reformator
(MR)
Partidul Popular European
Boiko Borisov Național: Cetățenii pentru
Bulgaria Prim Ministru 7 noiembrie 2014 10 1,43%
Бойко Борисов Dezvoltarea Europeană a
Bulgariei (GERB)

Partidul Socialiștilor
Zoran Președintele Europeni
Croația 1 iulie 2013 7 0,84%
Milanović Guvernului Național: Partidul Social
Democrat al Croației (SDP)

Nicos
Partidul Popular European
Anastasiades Cipru Președinte Național: Adunarea Democrată 28 februarie 2013 4 0,17%
Νίκος
(DISY)
Αναστασιάδης

Cehia Președintele
Andrej Babiš 13 decembrie 2017 12 2,07%
Guvernului Național: ANO 2011 (populist)

Ministru de Partidul Socialiștilor

Mette
Europeni 26 iunie 2019 7 1,11%
Frederiksen Danemarca Stat[a 2]
Național: Socialdemokraterne

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Taavi Rõivas Estonia Prim Ministru Europa 26 martie 2014 4 0,26%
Național: Partidul Reformist
Eston (RE)
Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Juha Sipilä Finlanda Prim Ministru Europa 29 mai 2015 7 1,07%
Național: Partidul Centrist din
Finlanda (Kesk.)

Emmanuel Franța Președinte 14 mai 2017 29 12,98%

Macron Național: En Marche!

Partidul Popular European

Angela
Cancelar Federal Național: Uniunea Creștin 22 noiembrie 2005 29 15,92%
Merkel Germania
Democrată (CDU)

Alexis Partidul Stângii Europene

Tsipras Grecia Prim Ministru Național: Coaliției Stângii 26 ianuarie 2015 12 2,17%
Αλέξης Τσίπρας Radicale (SYRIZA)

Ministru- Partidul Popular European

Viktor Orbán
Ungaria Național: Uniunea Civică 29 mai 2010 12 1,95%
Orbán Viktor Președinte[a 2]
Maghiară (Fidesz)

Enda Kenny Irlanda Taoiseach[a 3] Partidul Popular European 9 martie 2011 7 0,91%
Éanna Ó Național: Fine Gael (FG)
Cionaoith
 Președintele
Giuseppe Italia Independent
Consiliului 1 iunie 2018 29
Conte Național: Independent
Ministrilor[a 2]

Laimdota Ministru- Partidul Popular European

Letonia 22 ianuarie 2014 4 0,39%
Straujuma Președinte National: Unitatea (Vienotība)

Dalia
Lituania Președinte Independent 12 iulie 2009 7 0,58%
Grybauskaitė

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Xavier Bettel Prim Ministru Europa 4 decembrie 2013 4 0,11%
Luxemburg
Național: Partidul Democrat
(PD)

Partidul Socialiștilor
Joseph Malta Prim Ministru Europeni 11 martie 2013 3 0,08%
Muscat
National: Partidul Laburist (PL)

Alianța Liberalilor si
Țările de Democraților pentru
Mark Rutte Prim Ministru Europa 14 octombrie 2010 13 3,32%
Jos Național: Partidul Popular pentru
Libertate și Democrație (VVD)

Președintele
Partidul Popular European
Ewa Kopacz Polonia Consiliului de 22 septembrie 2014 27 7,59%
Național: Platforma Civică (PO)
Miniștri[a 2]

Partidul Socialiștilor
António Europeni
Prim Ministru 26 noiembrie 2015 12 2,05%
Costa Portugalia Național: Partidul Social
Democrat (PSD)

Partidul Popular European

Klaus România Președinte Național: Oficial este 21 decembrie 2014 14 3,93%
Iohannis
independent.

Partidul Socialiștilor
Peter Slovacia Președintele Europeni
22 martie 2018 7 1,07%
Pellegrini Guvernului Național: Direcția – Social
Democrația (Smer)
Alianța Liberalilor si
Președintele Democraților pentru
Miro Cerar Slovenia Europa 18 septembrie 2014 4 0,41%
Guvernului[a 2]
Național: Partidul de Miro Cerar
(SMC)
Partidul Socialiștilor
Pedro Spania Președintele Europeni
2 iunie 2018 27 9,17%
Sánchez Guvernului Național: Partidul Socialist
Muncitoresc Spaniol

Partidul Socialiștilor
Ministru de Europeni
Stefan Löfven Suedia 3 octombrie 2014 10 1,90%
Stat[a 2] Național: Partidul Social
Democrat Suedez
Alianța Europeană a
Conservatorilor și
Regatul
Theresa May Prim Ministru Reformiștilor 13 iulie 2016 29 12,67%
Unit
Național: Partidul Conservator
(Conservatives)

Notes

1. ^ a b Folosit în calcularea voturile cu majoritate calificata in cazuri unde aceasta regula se aplica in Consiliul
European. Procentele din populatie este calculat avand la baza decision of the Council of the European Union
M b S l i f 2012 (h // l /L U iS /L U iS d ? i OJ L 2011 346
 on Member States populations for 2012 (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:346:
0017:01:FR:HTML)
2. ^ a b c d e f Presa o numește prim-ministru.
3. ^ Primul Ministru este denumit în mod obișnuit Taoiseach atât în limba irlandeză cât și în Engleză. Vezi:
Articolul 28.5.1° al Constituția Irlandei.

Alianțe politice
Aproape toți membrii din Consiliul European sunt membri
ai unui partid politic la nivel național, și marea majoritate
dintre aceștia sunt membrii si a unui partid politic la nivel
european. Acestea țin frecvent întâlniri cu membrii lor din
Consiliul European, înainte de întâlnirile acestuia. Cu
toate acestea, Consiliul European este format pentru a
reprezenta statele membre UE și nu partidele politice iar
deciziile sunt în general făcute în funcție de interesele
naționale. deși alinierea ideologică poate influența
înțelegerile politice și numirile unor reprezentanți (precum
cea a președintelui Consiliului).

Tabelul de mai jos arată numărul de lideri afiliați fiecărui

partid și numărul total de voturi pe care îl au. Harta din
dreapta indică alinierea ideologică a fiecărui stat.

Statele Uniunii Europene după afilierea politică, în 7 august 2020.

Nu sunt luate în calcul coalițiile. Culorile reprezintă, după cum urmează:
Partidul Popular European
Partidul Socialiștilor Europeni
Renew Europe (ALDE, PDE, LREM)
Independent
Partidul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni

Procent
Nr.
Alianță din
mandate
populație
Partidul Popular European 11 34,21%
Renew Europe (ALDE, PDE, LREM) 7 25,32%
Partidul Socialiștilor Europeni 6 17,21%
Independent 2 14,27%
Partidul European al Conservatorilor și
1 8,49%
Reformiștilor
Total 27 100%

Sediul și reuniunile
Reuniunile Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles.[1] Reuniunile durează de obicei două zile,
uneori durează chiar mai mult când sunt mai multe subiecte pe ordinea de zi sau probleme controversate. Până în 2002 locul de
întâlnire a Consiliului avea loc în statul ce deținea președinția rotativă. Anexa 22 la Tratatul de la Nisa a prevăzut că „Începând
cu 2002, o reuniune a Consiliului European per președinție va avea lor la Bruxelles. În cazul în care Uniunea va avea 18
membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”.[17]

Între 2002 și 2004 jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după extinderea din 2004, toate reuniunile au
loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius, care este oficial sediul Consiliului European. Totuși, unele consilii extraordinare au
avut loc în statul membru care deține președinția, de exemplu în 2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton
Court Palace din Londra. O nouă clădire („Clădirea Europa”) este în construcție la capătul de nord al complexului istoric
adiacent „Résidence Palace” pentru a fi utilizată pentru reuniunile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene.
Această clădire urma să fie finalizată în 2013.[7][18]
Alegerea unui singur sediu a fost determinată de o serie de factori, mai ales logistici (organizarea reuniunilor devenea deosebit
de grea o dată cu extinderea UE, în special pentru statele mici) și de securitate, precum și datorită faptului că la Bruxelles atât
Consiliul cât și jurnaliștii aveau logistica necesară pentru fiecare întâlnire. Stabilind sediul permanent la Bruxelles, a subliniat
faptul că Consiliul European este o instituție a UE și nu un summit al statelor suverane, asemenea G20. Unii au susținut că este,
de facto, guvernul UE,[7] în timp ce alții subliniază că guvernul este Comisia Europeană, care conduce procedurile de zi cu zi
ale UE. S-a stabilit astfel că Consiliul European reprezintă președinția colectivă a UE.

În 2007, căutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o sursă de dispută în guvernul Portugaliei care dorea
ca noul tratat al Uniunii să fie semnat în Lisabona, Portugalia. Guvernul belgian, a dorit să nu creeze un nou precedent și a
insistat ca reuniunile regulate ale Consiliului să aibă loc la Bruxelles, ca de obicei. Asta a însemnat că după semnarea tratatului,
desfășurarea dineului și a fotografiei de familie, Consiliul a mers la Bruxelles pentru a discuta alte subiecte de pe ordinea de
zi.[19] Copiind modelul de „călătorii în circuit” al Parlamentului European, a dus la proteste din partea grupurilor de protecție a
mediului care a descris situația ca fiind ipocrită și a solicitat scăderea emisiilor de carbon în călătoriile de-a lungul Europei
pentru aceeași reuniune doar pentru motive politice.[20]

În acest moment nu există planuri pentru organizarea unui Consiliu în afara Bruxelles-ului, cu excepția unor motive
excepționale (de exemplu, o grevă a controlorilor de trafic aerian din ianuarie 2012 aproape a forțat liderii de stat să se
întâlnească la Luxembourg).[12][21]

Cabinetul președintelui
Cu toate că Consiliul European este, conform Tratatului de la Lisabona, o instituție separată de Uniunea Europeană, acesta nu
are propria sa administrație. Suportul administrativ atât pentru Consiliul European cât și pentru președintele Consiliului este
asigurat de Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Președintele are, totuși, propriul său cabinet cu câțiva
consilieri privați.

Vezi și
Președintele Consiliului European
Comisia Europeană
Uniunea Europeană
Parlamentul European
Consiliul Uniunii Europene

Note
1. ^ a b c d e f g h „Versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene si a Tratatului de Funcționare a Uniunii
Europene” (http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re01.en08.pdf) (PDF).
2. ^ Art. 13 al Tratatului Uniunii Europene http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?
uri=OJ:C:2010:083:SOM:EN:HTML
3. ^ Gilbert, Mark (2003). Depășind realismul - Politica integrării europene din 1945 (pagina 219: Întelegerea T.
Maastrict) (http://books.google.com/books?id=LkmN_tnRwewC&lpg=PP1&dq=Surpassing%20realism%3A%2
0the%20politics%20of%20European%20integration%20since%201945&pg=PA219#v=onepage&q&f=false).
Rowman & Littlefield. Accesat în 23 august 2011.
4. ^ „Consiliul European” (http://www.consilium.europa.eu/showPage.asp?id=429&lang=en&mode=g). Consiliul
Uniunii Europene. Accesat în 12 iulie 2007.
5. ^ a b c „Versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene si a Tratatului instaurare a Uniunii Europene” (htt
p://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2006/ce321/ce32120061229en00010331.pdf) (PDF). Europa (portal
web). 7 februarie 1992. Accesat în 12 iulie 2007.
6. ^ „EUROPA - Consiliul European: Concluziile președinției” (http://ec.europa.eu/archives/european-council/ind
ex_en.htm). Comisia Europeana. Accesat în 11 decembrie 2011.
7. ^ a b c d e Stark, Christine. „Evolutia Consiliului European: Implicațiile mandatelor permanente” (http://www.dra
goman.org/ec/belfast-2002.pdf) (PDF). Dragoman.org. Accesat în 12 iulie 2007.
8. ^ „Politica de securitate a UE si rolul Comisiei” (http://web.archive.org/web/20071022213724/http://ec.europa.
eu/external_relations/cfsp/esdp/chrono.htm). Comisia Europeană. Arhivat din original (http://ec.europa.eu/exte
rnal_relations/cfsp/esdp/chrono.htm) la 22 octombrie 2007. Accesat în 22 august 2007.
9. ^ Wikisource: Articolul 2, Tratatul de Funcționare
10. ^ a b „Instituțiile Uniunii: Consiliul European” (http://europa.eu/scadplus/constitution/europeancouncil_en.htm).
Comisia Europeana. 21 februarie 2001. Accesat în 12 iulie 2007.
11. ^ „BBC News — Primul-ministru belgian a fost desemnat președintele consiliului” (http://news.bbc.co.uk/2/hi/e
urope/8367589.stm). 20 noiembrie 2009. Accesat în 20 noiembrie 2009.
12. ^ a b c d e f Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele
numite Europa Council
13. ^ Peers, Steve (2 august 2007). „Tratatul de reforma a UE nr. 2.2: prevederile referitoare la politica externa din
Tratatul de functionare a UE (TFUE)” (http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform%20treaty-csfp1-2-
2.pdf) (PDF). Statewatch. Accesat în 26 septembrie 2007.
14. ^ Peers, Steve (2 august 2007). „Analiza tratatului de reforma a UE 1: JHA prevederi” (http://www.statewatch.o
rg/news/2007/aug/eu-reform-treaty-jha-analysis-1.pdf) (PDF). Statewatch. Accesat în 26 septembrie 2007.
15. ^ „Finnish Conservatives name Stubb foreign minister” (http://newsroom.finland.fi/stt/showarticle.asp?intNWS
AID=18391&group=Politics). new Room Finland. 1 aprilie 2008. Accesat în 1 aprilie 2008.
16. ^ Phillips, Leigh (29 august 2008). „În Polonia și Finalnda au inceput scandaluri referitoare la persoana care”
(http://euobserver.com/9/26658). EU Observer. Accesat în 1 septembrie 2008.
17. ^ „Tratatul de la Nisa” (http://web.archive.org/web/20061122035947/http://europa.eu/eur-lex/en/treaties/dat/nic
e_treaty_en.pdf) (PDF). Comisia Europeana. 21 februarie 2001. Arhivat din original (http://europa.eu/eur-lex/e
n/treaties/dat/nice_treaty_en.pdf) (PDF) la 22 noiembrie 2006. Accesat în 12 iulie 2007.
18. ^ „Reconstructia „Residence Palace" ” (http://www.uia-architectes.org/texte/england/Residence/2-results.html).
UIA Architectes. 26 septembrie 2005. Accesat în 12 iulie 2007.
19. ^ Mahony, Honor (13 decembrie 2007). „Liderii UE semneaza noul tratat” (http://euobserver.com/?aid=25320).
EU Observer. Accesat în 22 noiembrie 2010.
20. ^ ley Berry, Peter Sain (1 noiembrie 2007). „Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită” (http://euobserver.com/
9/25073). EU Observer. Accesat în 1 noiembrie 2007.
21. ^ http://www.reflectiongroup.eu/wp-content/uploads/2010/05/reflection_en_web.pdf

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Consiliul_European&oldid=14595069

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 octombrie 2021, ora 16:15.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.