Spaţiu şi timp – abordări 

filosofice
 
aug. 10de Florin George Popovici

Spaţiul şi timpul reprezintă două categorii care au

dobândit o carieră prestigioasă în perimetrul reflecţiei
filosofice. Conform Dicţionarului de Filozofie (Editura
Politică, Bucureşti, 1978) ele desemnează „formele de
bază ale oricărei existenţe (…) categoria de spaţiu reflectă
raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau
dintre părţile lor, respectiv întinderea, distanţa, poziţia lor
(…) categoria de timp reflectă durata de existenţă a
obiectelor şi fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea
lor”.
Conceptul de timp se sustrage determinărilor filosofice
riguroase întrucât nu are o natură imuabilă. Surprinderea
semnificaţiei acestui concept se poate desfăşura pe două
paliere comprehensive: (a). măsura şi măsurarea timpului
şi a fenomenului său corelativ (spaţiul) – vorbim în
această perspectivă despre timpul fizic şi (b). descrierea
modului în care timpul apare conştiinţei, existenţei
umane, caz în care vorbim despre timpul uman. Timpul
fizic exprimă măsurarea desfășurării temporale dintre
două momente. El este împărțit de gândirea abstractă în
segmente egale, nediferenţiate calitativ, reprezentând un
„număr al mişcărilor”. Timpul uman constituie rezultatul
reflexiei raţionale şi meditaţiei asupra raportului existenţă
– timp – finitudine. Alte caracteristici: inerent subiectului
(prezent numai în perimetrul interiorităţii/al sufletului
uman); structurează demersul cunoaşterii; se dezvăluie ca
dimensiune esenţială şi originară a existenţei; este
constitutiv naturii umane (omul există odată cu timpul şi
în timp îşi va cunoaşte sfârşitul, moartea).
Începuturile reflecţiei despre timp stau, aşa cum este
firesc, sub zodia mitologiei: timpul este prezent, într-o
formă personificată, în scenariile cosmogonice care
preced încercările de circumscriere filosofică. Odată
gândirea filosofică declanşată, Kronos, tatăl lui Zeus,
trebuie să cedeze locul lui Chronos, forţă care stăpâneşte
şi cârmuieşte kosmos-ul.
Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) şi adepţii săi, timpul se
situează în afara kosmos-ului, printre celelalte manifestări
ale Nelimitatului (lb.gr. apeiron), pe care kosmos-ul le
„inhalează” şi cărora le impune Limita. „Probabil că
procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut, de
dăinuire veşnică al timpului (dăinuirea veşnică e o
trăsătură timpurie a apeiron-ului) prin reducerea lui la
număr (arithmos), asociere ce avea să se perpetueze în
toate discuţiile ulterioare despre timp”. (Francis E.
Peters, Termenii filozofiei greceşti, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 53-54). Pitagoricii au meritul de a fi
introdus o distincție valoroasă în discuţiile privitoare la
timp: un timp nelimitat, extracosmic şi un timp numărabil,
cosmic. Platon va prelua această distincţie şi îi va conferi
noi şi valoroase valenţe, pentru a o suprapune teoriei celor
două lumi.
Conceptul de timp (lb.gr. chronos) la Platon (429-347
î.Hr.) se găseşte într-o strânsă legătură cu distincţia
operată de întemeietorul Academiei în registru ontologic:
pe de o parte, planul esenţelor imuabile şi identice cu
sine, universul inteligibil (lb.gr. kosmos noetos), pe de
alta, planul reflecţiilor, al reproducerilor efemere ale
acestor esenţe, universul sensibil (lb.gr. kosmos aisthetos)
concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie
semnul finitudinii şi al permanentei deveniri ce
caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparţine
întrutotul lumii sensibile (fiiind opus eternităţii specifice
lumii Ideilor) şi îşi dobândeşte existenţa ca şi celelalte
copii (reproduceri) prin participarea (lb.gr. metexis)
la Ideile (lb.gr. eide) eterne. Într-o exprimare sintetică,
timpul desemnează „copia mobilă a eternităţii”. Cum a
luat fiinţă timpul? Răspunsul la această întrebare este
situat de Platon în zona mitului, a verosimilului
(dialogul Timaios): naşterea timpului se leagă de naşterea
cerului. Cerul (lb.gr. Ouranos) se caracterizează prin
circularitatea perfectă a mişcărilor, găsindu-se astfel cel
mai aproape de Ideea de eternitate (lb.gr. aion). Timpul
descinde din ideea de eternitate şi cer, el este o formă
degradată a eternităţii, simplă devenire, mişcare şi
transformare.
Aristotel (388-322 î.Hr.) va prelua ideile platoniciene şi
le va dezvolta într-o manieră dialectică, depășind ceea ce
asimilează. Dacă Platon identifica timpul cu mişcarea,
Aristotel va refuza paradigma maestrului său, considerând
că există un singur timp, dar mai multe mişcări: mişcarea
este un fel de substrat al timpului, „aspectul numărabil al
mişcării”. Pentru Aristotel, timpul este „numărul mişcării
privitor la înainte şi după, deoarece distingem surplusul şi
minusul prin număr, iar surplusul şi minusul mişcării prin
timp”. „Deoarece timpul este măsura mişcării, el este şi
măsura repausului; doar lucrurile care sunt fie în repaus,
fie în mişcare (adică cele care se mişcă sau care se pot
mişca) sunt în timp. (…) Timpul nu se va diminua
niciodată, deoarece mişcarea nu se va diminua niciodată
şi fiecare clipă este prin natura sa atât începutul unui
viitor, cât şi sfârşitul unui trecut. ” (Sir David
Ross, Aristotel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.
89).
Plotin (205-270) va rezolva problema platoniciană a
raportului dintre Unu (Idee) şi Multiplu (lucruri sensibile)
prin considerarea Lumii ca emanaţie a unui principiu
absolut, etern şi imuabil: Unul. Lucrurile nu mai participă
la Idei, ci ele sunt descendente din Unu (etern şi imuabil).
Raportul dintre Unu şi lume este mediat de speciile
inteligente. Lucrurile nu sunt eterne, ci ele sunt finite, se
schimbă, se transformă. Ceea ce supravieţuieşte în mod
etern sfârşitului regulat al lucrurilor este specia cărora i se
subordonează (îi aparţin). Plotin recunoaşte devenirea
doar la nivelul lucrurilor (al particularului), însă devenirea
nu există la nivelul speciilor inteligibile, care sunt mult
mai apropiate ontologic de atributul eternităţii al Unului.
Eternitatea nu se mai opune devenirii, ci o conţine. Există
un timp perisabil al particularului şi o eternitate
aparţinând speciei. Cerul, mult mai aproape ontologic de
Unu decât speciile, este etern în sens individual, etern în
sine.
Sfântul Augustin din Hippona (354-430) mută
problematica timpului în sfera conştiinţei, a interiorităţii:
timpul nu mai este un corelat al devenirii lumii exterioare,
ci un corelat al devenirii interioare. Întrebarea la care îşi
propune să răspundă autorul Confesiunilor este
următoarea: ce este timpul, aşa cum apare acesta
conştiinţei sau sufletului uman? Dacă până la Augustin
timpul era definit în funcţie de mişcările astrelor cereşti
(era matematizat, geometrizat, spaţializat, divizat în clipe
egale), odată cu acesta ceea ce interesează mai mult sunt
dimensiunile temporale (trecut – prezent – viitor) dintr-o
perspectivă eminamente umană. Timpul are un caracter
paradoxal, mai exact, încercările de definire a acestui
concept ne livrează perplexităţii: „De fapt ce este timpul?
Cine ar putea să explice lucrul acesta simplu şi pe scurt?
Cine ar putea cuprinde fie şi numai în cuget lucrul acesta,
pentru a exprima un cuvânt despre el? (…) Aşadar ce este
timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine,
ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă
întreabă, nu ştiu.” (Augustin, Confesiuni, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 405-406). Dacă vrem să
aplicăm grila măsurării timpului la cele trei dimensiuni
temporale, ne confruntăm cu o situaţie aporetică (de la
grecescu aporeia – dificultate, situaţie problematică,
aparent fără ieşire): nu avem cui să-i aplicăm măsura,
întrucât: viitorul nu există încă, trecutul nu mai este iar
prezentul nu se desfăşoară în clipe, ci este un „acum”
încremenit şi totodată efemer: „Deci, în ce fel există
aceste două categorii temporale – trecutul şi viitorul – de
vreme ce trecutul nu mai este, şi nici viitorul nu există
încă?” (ibidem, p. 406). Doar sufletul este singurul care
include cele trei dimensiuni temporale sub forma
impresiilor pe care le lasă lucrurile ce au fost, sunt şi vor
fi. Timpul dobândeşte astfel marca
subiectivităţii/interiorităţii umane, care se va regăsi într-o
modalitate emblematic teoretizată, mult mai târziu, în
cuprinsul Criticii raţiunii pure, lucrarea monumentală a
lui Immanuel Kant. Fiecărei dimensiuni temporale îi
corespunde, la Augustin, o dimensiune a sufletului:
trecutului îi corespunde memoria, prezentului îi
corespunde atenţia iar viitorului îi corespunde aşteptarea.
Devenirea este interiorizată, regăsită numai prin analiza
sufletului (conştiinţei). Pentru Augustin, timpul real este
numai prezentul. Din cele trei momente ale timpului, doar
unul singur ne este dat realmente, unul singur poate fi
trăit/experimentat efectiv: prezentul. Nu putem ieşi
niciodată din această dimensiune a temporalităţii. Ceea ce
este real în viitor este doar faptul că acesta va fi, al un
moment dat, prezent, iar ceea ce este real în trecut este
faptul că a fost, pentru o clipă, prezent. „Aşadar, cele ce
sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente (…)
oricum s-ar manifesta prezenţa ascunsă a celor viitoare,
este limpede că nu poate fi văzut decât ceea ce există”
(ibidem, p.410). Pentru Augustin nu există decât prezentul
din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul
din cele viitoare.
Isaac Newton (1642-1727) reprezintă concepţia devenită
emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul şi
spaţiul absolute, adică substanţe independente de lucruri.
Timpul şi spaţiul sunt concepute sub forma unor
receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile.
Pentru a determina în fizică distanţa, viteza, timpul este
nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura
mişcarea unui corp dacă se mişcă şi reperul în raport cu
care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil,
absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcţie în
raport cu un reper absolut trebuie să fie acelaşi pentru
toate măsurătorile. Ca sistem de referinţă, timpul absolut
este diferit de măsurile sau părţile mobile care formează
succesiunea oră, zi, săptămână etc., considerată a fi un
timp relativ. Nu timpul şi spaţiul absolute se află în
univers, ci universul este cuprins în timpul şi spaţiul
absolute, cu care însă nu stabileşte nicio relaţie.
Concepţia despre spaţiu şi timp asumată de Immanuel
Kant (1724-1804) se regăseşte formulată în partea întâi
a Criticii raţiunii pure, în „Estetica transcendentală”.
Sensibilitatea are două forme a priori (independente de
lumea experienţei): forma simţului extern: spaţiul şi
forma simţului intern: timpul. Cu ajutorul spaţiului,
subiectul cunoscător îşi reprezintă obiectele ca fiind
situate în afara lui (ele au o anumită configuraţie, mărime,
între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului
conştiinţa se intuieşte pe ea însăşi în stările ei succesive.
În timp de spaţiul desemnează o ordine de coexistenţă,
timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul
celor două perspective de prezentare a conceptelor de
spaţiu şi timp (expunerea metafizică şi expunerea
transcendentală), Kant argumentează în favoarea
caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv,
neconceptual al acestor două categorii puse în discuţie.
Timpul şi spaţiul nu deţin o existenţă reală, nu sunt
obiective (sustrase întrutotul subiectului cunoscător, aşa
cum considera Newton), ele nu aparţin obiectelor, ci mai
curând ele ţin de „constituţia subiectivă a simţirii noastre”
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI,
Bucureşti, 1998, p. 73). Aşadar noi percepem lumea
potrivit unor forme sau structuri care nu aparţin lucrurilor
însele, ci aparţin sensibilităţii noastre. Iată de ce lumea pe
care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume
a fenomenelor, aşa cum ne apar nouă, potrivit structurilor
propriei noastre sensibilităţi. Fenomenul (opus lucrului-
în-sine, esenţei) nu trebuie confundat cu aparenţa, pentru
că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas:
lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creaţie
subiectivă de ordinul producţiilor onirice (vise). Iar Kant
a intenţionat să evite capcana acestui idealism subiectiv
extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spaţiul
şi timpul sunt intuiţii pure, forme a priori ale propriei
noastre sensibilităţi, ele au atât
o idealitate transcendentală, cât şi o realitate empirică, în
sensul că intervin în mod obligatoriu în experienţă,
condiţionând orice percepţie omenească. „Fără să aparţină
lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale
intuiţiei omeneşti, spaţiul şi timpul au deci o anumită
obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea
fenomenală, ce ia naştere prin mijlocirea lor, de pura
aparenţă inconsistentă sau de simpla iluzie”. (Viorel
Colţescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia
critică, Editura de Vest, Timişoara, 1999, p. 80).
Kant a realizat cu adevărat o „revoluţie copernicană” şi în
ceea ce priveşte problematica timpului şi a spaţiului: de la
obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător
(perimetrul subiectivităţii). Problemele au fost redefinite
prin perspectiva facultăţilor de cunoaştere proprii omului:
sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi
reprezentări prin felul cum suntem afectaţi de obiecte) şi
intelectul (facultatea cunoaşterii care, prin intermediul
categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor
sensibile). Nu ce cunoaştem, ci cum cunoaştem (limitele
şi sursele cunoaşterii) reprezintă miza demersului kantian.
Kant a transformat spaţiul şi timpul în cadre ale
universului interior al subiectului, depăşind astfel vechile
teorii cu privire la cele două categorii filosofice.
Share this: