Sunteți pe pagina 1din 17

Argument

“Cred că e mai bine să apreciem copiii prin respect şi indulgenţă decât prin frică“.
(Terentiu)
Cu cât se complică viaţa socială, provocările lumii moderne formulează întrebări şi cer
răspunsuri la care nu ne-am fi gândit acum douăzeci de ani. Astfel, devine tot mai clar că este
nevoie de un parteneriat educaţional în favoarea şi pentru asigurarea viitorului lumii, pentru
creşterea adecvată a copiilor. După cum îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze
schimbărilor permanente din lumea noastră de azi şi cea de mâine, aşa vom asigura şi
continuitatea culturii şi civilizaţiei umane.
Copilul îşi trăieşte primele experienţe de viaţă în familie. În mediul social restrâns,
alături de părinţi, fraţi şi rudele sale, copilul îşi apropie primele experienţe sociale. Căminul în
care creşte, căldura sau indiferenţa acestuia, îi vor modela puternic modul de viaţă,
personalitatea şi integrarea sa socială.
Mulţi părinţi afirmă: "Ştiu ce am de făcut ca să-mi cresc bine copiii şi nu am nevoie de
sprijin". Părinţii din ziua de azi cred că pot fi parteneri egali în stabilirea şi aplicarea regulilor
faţă de copii lor, dar părinţii anilor 50 - 60 aveau o viziune diferită. De obicei mamele casnice
stabileau regulile, iar taţii, care lucrau, le aplicau. Ei nu se implicau în creşterea copiilor.
Părinţii aveau conflicte mai puţine cu copiii lor. Dar copii de multe ori sunt influenţaţi de
lucrurile la care tu, ca părinte, nici nu te gândeşti. De aceea, mulţi părinţi, luaţi prin
surprindere de situaţiile de criză prin care trec copiii lor, recurg la metode violente, ceea ce va
afecta cu siguranţă personalitatea viitorului adult. Unui copil trebuie să îi explicăm, trebuie să
fie corectaţi când este cazul pentru a-şi însuşi comportamentele acceptate.
Copiii trebuie ocrotiţi şi sprijiniţi să se dezvolte. Ei au dreptul de a creşte şi de a se
dezvolta. Ei au dreptul la o familie care să-i ocrotească şi au dreptul la o educaţie cât mai
bună. Cu toate acestea, adeseori, în familie se petrec drame care influenţează viaţa şi soarta
unor copii. Părinţii care nu se interesează de soarta şi educaţia copiilor, lăsându-i pe mâini
străine, sunt întocmai ca acei proprietari care îşi arendează moşiile oamenilor interesaţi, iar ei
duc un trai de lux şi trândăvie prin ţările străine. La reîntoarcere, vor găsi sufletele ruinate şi o
îndreptare care atunci va fi cu neputinţă.

1
Capitolul 1
Educator specializat

Calitatea în domeniul serviciilor sociale reprezintă un ansamblu de cerinţe şi condiţii


care trebuie să fie îndeplinite pentru a răspunde nevoilor şi aşteptărilor beneficiarilor. Atunci
când vorbim despre copiii separaţi de părinţii lor, este important ca acţiunea să fie centrată pe
nevoile specifice şi individuale ale copilului şi pe respectarea drepturilor acestuia.
Educatorul specializat este profesionistul aflat in relaţie directă cu copilul, pe parcursul
activităţilor cotidiene desfăşurate la nivelul unui serviciu (centru de plasament, căsuta de tip
familial, centru de zi). În acest context, educatorul este persoana de referinţă pentru
copil/tânăr, implicata direct în aplicarea proiectului personalizat. În raport cu echipa din care
face parte (alături de psihologi, asistenţi sociali, medici, consilieri juridici, etc.), educatorul
ocupa un statut important şi în acelaşi timp dificil, fiind în relaţie permanentă cu
copilul/tânărul.
Astfel, educatorii specializaţi din serviciile de protecţie sunt cei care desfăşoară
activităţi de educaţie, îngrijire, recuperare şi socializare în vederea reintegrării/integrării
sociale şi familiale a copilului în dificultate, inclusiv a celui cu deficiente sau handicap.
Principalele atribuţii pe care le îndeplineşte educatorul specializat în aceste servicii sunt atât
în relaţie cu copilul, cât şi cu ceilalţi colegi (educatori, asistenţi sociali, psihologi, şefi), cu
părinţii copilului, cu familia lărgită / familia de plasament/adoptivă şi cu alte persoane din
comunitate care au legatură cu proiectul personalizat al copilului (învăţător, diriginte, medic
de familie, preot, etc.).
Din perspectiva calităţii serviciilor oferite copiilor, educatorul specializat are o
importanţă deosebită prin extraordinarul impact pe care îl poate avea asupra contextului
muncii sale şi activităţilor derulate pentru şi împreună cu copiii beneficiari.
Capacitatea educatorului de a avea control asupra propriei activităţi, de a simţi că
poate face faţă provocărilor profesionale, de a identifica propriile resurse (interne şi externe)
pentru a acţiona corect pentru copilul beneficiar, dar şi pentru el, ca individ, de a reuşi să
găsească în cel mai scurt timp posibil tipul de reacţie adecvată nevoii copilului sau să îşi poată
defini corect nevoia de informaţie şi formare. Aceasta capacitate complexă, cu implicaţii în
sfera vieţii personale şi profesionale, este rezultatul unui proces cu etape interdependente:
atunci când poţi identifica corect nevoia copilului, ştii care este specificul său de dezvoltare,
cum poate reacţiona, ce metode şi tehnici să foloseşti, ai încredere să le foloseşti, te simţi
competent la locul de muncă, devii motivat.
Aşa cum responsabilităţile şi atribuţiile prevăzute în fişa de post au o influenţă asupra
educatorului specializat ca persoana (trebuie să corespundă unor cerinţe, să respecte un
program etc), în mod similar, atitudinile, emoţiile şi acţiunile acestuia influenţează locul de
muncă şi munca în cadrul echipei.
Performanţa unui individ sau performanţa unei echipe depinde în egală măsură de
strategiile proprii de acţiuni, de modul în care ştie sau poate să îşi mobilizeze propriile
resurse, nu numai de comportamentul celor care stabilesc obiectivele şi iau decizii.

2
Capitolul 2
Familia. Aspecte teoretice

2.1 Ce este familia?

Familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia omului
se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate
de acestea nu au impactul puternic asupra dezvoltării ca cele care provin din familie, şcoală şi
grupurile de prieteni.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul le datorează educaţiei primite în familie.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie
sau adopţie". Ea reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie
stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi pentru societate. Pe măsură ce societatea
umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult responsabilă faţă de următoarele aspecte
care privesc creşterea şi educaţia copiilor:
o Menţinerea continuităţii biologice a individului şi societăţii (prin procreerea,
formarea şi educarea copiilor)
o Menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii culturale în procesul
socializării
o Satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul
siguranţei şi menţinerii personalităţii
o Integrarea socială a membrilor ei prin procesele de orientare, educare şi
socializare.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi
se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social.

2.2 Tipuri de familie

Familia tradiţională - în societatea tradiţional romanească, este alcătuit din două


persoane, soţul şi soţia, care întemeiaza, prin căsătorie, o familie. Familia este grupul care ne
influenţează cel mai mult dezvoltarea personală. De la părinţi, bunici, fraţi sau de la alte
persoane cu care ne înrudim deprindem comportamente, la ei găsim primele modele de viaţă,
de la ei aşteptăm preţuire, lor vrem să le aducem mulţumire. Aşadar, familia este grupul
fundamental în orice societate, este grupul unit prin relaţii de rudenie. În virtutea acestor
relaţii, părinţii se îngrijesc de nevoile copiilor, atât de cele materiale (hrană, odihnă, adăpost,
igienă, îmbrăcăminte), căt şi de cele spirituale, de securitate, afectivitate şi afirmare. Copiii,
la rândul lor, au nevoie de dragostea părinţilor, de energia şi răbdarea lor. Părinţii sunt cei de
la care copii învaţă să folosească lucrurile din jur, să vorbească, să se cunoască şi să se
respecte pe ei înşişi.
Trăsătura esenţială a fiecărei familii trebuie să fie dragostea reciprocă între membrii ei.

3
Familia de tip despotic – în cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin
exteriorizarea emoţiilor negative, aici prevalează stilul comunicării distante, de perscripţii. De
obicei „conduce” tatăl, cerând de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. „În relaţii apar
conflicte de disperare care trec în plan interior latent şi care pot fi urmate de reacţii frustrante
sau de izolare din partea adolescenţilor.”
Familia bastion – la baza acestei familii stau reprezentările negative despre
agresivitate şi intenţiile periculoase ale tuturor (sau ale majorităţii) oamenilor dinafara ei. Aici
emoţiile negative se revarsă asupra persoanelor din exterior. Ambii soţi denotă un
comportament egocentric faţă de cei din afara familiei lor, acţionând foarte unit şi coordonat
„împotriva” mediului social exterior. Se întâlnesc familii de acest tip în care un părinte e
foarte autoritar iar altul, dimpotrivă este prea indulgent sau tutelează excesiv copiii.
Familia vulcan – relaţiile în acest tip de familie sunt foarte instabile; de la cele
permisive, de tutelare de alintare la cele cu un înalt grad de exigenţă, predominând
spontaneitatea şi afectivitatea. La prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv, însă
„erupţiile” de supărare, de ură, deşi slăbesc încordarea, complică mult starea generală a
climatului familial. Copii suportă mari încărcături emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi,
anxioşi şi nervoşi.
Familia liberală – se întălneşte extrem de rar. Aici predomină relaţiile de indiferenţă,
stilul distant liberal, lipsa de cordialitate şi ataşament. Deciziile se iau în dezacord, predomină
egocentrismul. Fiecare membru al familiei îşi are viaţa sa, nu-l interesează atmosfera din
familie. Copii devin introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti, indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai
familiei.
Familia romantică – este tipul de familie în care membrii ei păstreză relaţiile de
dragoste şi ataşament tandru până la adânci bătrâneţi. Se caracterizează prin relaţii de
colaborare şi tutelare îmbinate armonios, stil romantic centrat pe activitatea comună a
membrilor familiei. Conflictele au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe
reprezentări sociocentrice. Copii se dezvoltă armonios.

2.3 Funcţiile familiei

Funcţia de perpetuare a speciei. Familia are la bază, în primul rând atracţia biologică
dintre bărbat şi femeie determinată de diferenţierea sexuală. Dorinţa cuplului este de a avea
urmaşi dar această dorinţă este puternic influenţată de conjunctura economică, legislativă şi
gradul de cultură.
Funcţia educativă. Teoretic familia are şi o funcţie educativă, în ultimul timp familia
trebuie să lupte împotriva influenţelor negative venite din mediul exterior, a lipsei de
discernământ a responsabililor politici, a celor din mass-media, a liderilor de opinie.
Întoarcerea la normalitate va avea loc atunci când familia îşi va recăpăta funcţia educativă.
Funcţia economică. Familia tradiţională – pe care o putem fixa în timp între perioada
matriarhatului şi sfârşitul primului război mondial – avea ca principală caracteristică faptul că
bărbatul era cel care contribuia în cea mai mare măsură la întreţinerea familiei – femeia
ocupându-se cu creşterea copiilor şi foarte important din punct de vedere economic, cu aşa
numita „industrie casnică”.

4
Capitolul 3
Aspecte privind funcţia educaţională a familiei

3.1 Modele oferite de familie

Căsătoria. Într-un secol în care rata divorţurilor a crescut covârşitor te întrebi cât de
valoros mai este acest legământ. Părinţii au o influenţă foarte mare asupra alegerii noastre, nu
pentru că ar trebui să ţinem cont de părerea lor ci pentru că alegerea noastră va fi dependentă
de modul în care ei, părinţii noştri, au răspuns nevoilor noastre, de felul în care ne-au îngrijit
şi ne-au purtat de grijă. Astfel vom alege pe cineva care să le semene. De asemenea, cu toţii
ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi, să avem o familie frumoasă, iar societatea, de cele mai
multe ori prin mass-media, ne prezintă modele pe care unii dintre noi ajung să le doreasca şi
să facă „alegerea” în funcţie de aceste modele.
Familia este grupul social în care ne naştem şi pe care nu avem posibilitatea de a o
alege. Un model foarte bun pentru preşcolar este mama. Acesta în mamă să vedă un model
bun de urmat. Ea îl învaţă de mic cum să se comporte, să respecte, să înţeleagă şi pe lângă
faptul că îi este mamă îi este şi o foarte bună prietenă. Mama este cea care îl creşte, îl educă,
este înţelegătoare şi face sacrificii pentru a-l creşte.
Profesorul poate fi un alt model pentru elevul preşcolar. Acesta întâlneşte diferite
cadre didactice la şcoală pe care cred că pot fi un model bun de urmat în viaţă. Un profesor
trebuie să ştie să vorbească, să asculte, să înţeleagă şi să ştie să-şi atragă de partea lui elevi. El
este cel care îşi îndeamnă elevii spre o profesie, să urmeze o facultate pe lângă părinţi care şi
ei fac acelaşi lucru.
Fraţii mai mari pot fi un bun exemplu sau un model de urmat pentru fraţii mai mici.
Aceştia de obicei vor să-şi urmeze fraţii mai mari. Ei trebuie să fie un exemplu pentru cei mai
mici, să meargă la şcoală, să vorbească frumos, să ştie să respecte. Aceştia au fost educaţi să
le dea un exemplu bun celor mici pentru că părinţii spun de fiecare dată: „Trebuie să fii un
exemplu pentru fraţii tăi mai mici”.

3.2 Familia şi formarea morală a copilului

Familia constituie un factor esenţial în procesul formării conştiinţei morale a omului şi


a conduitei sale. În dezvoltarea moral – intelectuală a fiinţei umane, din primul an şi până la
însuşirea graiului, acest proces de iniţiere are limite şi poate duce în anumite situaţii, la
rezultate negative. Se poate naşte condiţia în care „gradul de percepere al celuilalt” să rămână
limitat la relaţiile din sânul familiei. Optica „puiului de om”, în acest caz, se cantonează la
cunoaşterea „celuilalt” numai ca persoană din propria familie. „Sfera morală” a relaţiilor
dintre membrii familiei devine o limită, un cerc închis şi o problemă de rezolvat, destul de
dificilă în procesele educative de integrare a copilului în viaţa şcolară. Copilul se dezvoltă în
limita „parametrilor familiale” asemeni unei flori de seră sau a unui animal neîmblânzit,
incapabil de a ieşi din cercul ecologic restrâns, singurul în care se simte în largul său.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudinea, ordinea, cumpătarea, grija faţă
de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult.

5
Părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept
şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportament. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se
orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl
îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Primul obiectiv de conţinut al acţiunii cu părinţii este cel al cunoaşterii sferei morale
familiale. Nucleul moral familial are valenţe formative nepreţuite. Dar dacă viaţa de familie
este cultivată ca un bun în sine, ea duce la negarea propriei substanţe pozitive şi se transformă
în contrariul ei şi anume în spirit de castă familială prin izolarea faţă de tot ce nu aparţine
familiei, în atitudine de neîncredere şi suspiciunile faţă de „ceilalţi” din afara familiei.
Excesul iubirii părinteşti se exprimă sub aspect educaţional printr-un minus, printr-o
educaţie familială deficitară. De asemenea, de la invidia puternică profilată în familie, faţă de
părinţi şi fraţi, de la revolta şi sentimentul de victimă în familie, nu mai este mult, în unele
cazuri, până la acţiunile antisociale.
Sarcina cadrelor didactice este de a discuta cu părinţii problemele familiei ca punct de
plecare în ucenicia morală a tineretului unei ţări, de a pune în lumină faptul că în familie se
formează nucleul cultural al „personalităţii de bază” (Ralph Linton), că însăşi comunicarea
prin vorbire, calea principală de exteriorizare a omului, poate şi trebuie să însemne o depăşire
a egocentrismului familial, o deschidere spre viaţa socială mai largă a primelor întâlniri cu alţi
copii. Copilul învaţă respectarea regulilor de joc, se deprinde să fie echitabil şi să-şi asume o
răspundere în situaţia de partener egal.

3.3 Stilurile parentale

Cercetarea Dianei Baumrind asupra celor patru stiluri parentale a pornit având două
repere centrale, anume:
o suportul parental: măsura în care părintele este implicat;
o controlul strict: măsura în care un părinte acționează în mod imperativ.
Ca atare, primul reper, cel al suportului parental, s-a asociat cu manifestări ale
acceptării și implicării, precum și cu o mai mare căldură sufletească a părintelui pentru copil,
pe când controlul strict a vizat gradul în care părintele monitorizează viața copilului, având
tendințe superprotective.
Așadar, cele patru mari stiluri parentale care s-au conturat au fost: autoritar,
democratic, neimplicat și permisiv.
Stilul autoritar: în raport cu cele două repere de mai sus, acest stil se caracterizează
printr-un nivel înalt al controlului și un nivel scăzut al căldurii sufletești. Părintele cu stil
autoritar este strict, are așteptări de supunere din partea copilului și-și bazează interacțiunile
pe rapoturile de putere.
Părintele autoritar este un părinte care impune reguli și ordine fără să dea explicații în
privința acestora, utilizând adesea argumentul „pentru că așa spun eu”. Ca atare, copilul poate
să aibă performanțe academice bune, dar în schimbul sacrificării abilităților sociale și a stimei
de sine (adesea apărând tendințe și reacții depresive accentuate).
Stilul democratic: acest stil îmbină controlul cu căldura sufletească, considerându-se
că oferă copiilor un nivel înalt deopotrivă al securizării și al independenței. Părintele
democratic oferă explicații, argumente și motive pentru deciziile, acțiunile și obiectivele sale,

6
asigurându-se de înțelegerea acestora. În general, comunicarea tinde să fie mult facilitată atât
de partea părintelui, cât și a copilului.
Stilul permisiv: acest stil este asociat cu un control foarte scăzut și cu un nivel ridicat
al căldurii sufletești. De obicei, părintele permisiv nu admite confruntări, iar aceasta deoarece
ele sunt evitate, el având o atitudine de torelanță crescută față de cerințele copilului, cu ale
cărui stări emoționale se identifică adesea.
Părintele permisiv nu are reguli, dar nici nu securizează eficient, astfel încât copilul
poate crește cu tendințe anxioase și în mod cert cu un sentiment al stimei de sine gonflat și al
autoputerniciei, considerând că i se permite și că poate face orice.
Stilul neimplicat: sunt absente atât controlul, cât și căldura emoțională. Părintele nu se
implică deloc în relația cu copilul, nici sub aspect emoțional-cognitiv, și nici prea mult
comportamental ori atitudinal.
Părintele neimplicat evită să își asume responsabilitatea pentru de copil și, implicit, și
pentru rolul de părinte. Ca efect în planul psihologic al copilului, asemenea situației celui care
crește cu un părinte permisiv, pot apărea tendințe anxioase, chiar și depresive, pe fondul lipsei
de securizare, stima de sine suferind la rândul său carențări.

3.4 Familia şi dezvoltarea intelectuală a copilului

În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi


corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca
prim factor de educaţie, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex.
Despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice). Familia se preocupă şi de
dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţii, memoria
şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le
putea înţelege. Copii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinţii îi
ajută să-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact,
încurajând astfel curiozitatea lor epistemică.
Când sunt în şcoala primară, familia vine în sprijinul ei, susţinând „gustul de citit” al
elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi prin cumpărarea unor
cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadolescenţă este posibilă o deviere de la
subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede; astfel datoria părinţilor este de a
îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorinţa de lectură poate deveni
excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn.
Copilul obţine rezultatele la şcoală în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite
şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare, cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un
computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute
copii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să
efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a
carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc, să nu-l ajute prea
mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Din punct de vedere al părinţilor, definire rolului şcolii este foarte diferit. Aceasta cu
atât mai mult cu cât fiecare părinte a avut o experienţă personală (plăcută sau neplăcută) în
postura de elev. De exemplu, unii părinţi văd şcoala ca un laborator în care copilul, odată
7
introdus este supus unor operaţiuni ştiinţifice. În urma acestora, se presupune că, după câţiva
ani, el va deveni mai deştept, mai învăţat, mai luminat. Prin urmare, părinţii de acest tip
manifestă încredere deplină în instituţia de învăţământ, fără să se implice în mod deosebit în
activităţile care se desfăşoară în ea („De aia te trimit eu la şcoală: să înveţi!”). Ei consideră că
doar şcolii îi revine în exclusivitate rolul de a educa şi instrui copilul („Aşa te învaţă la şcoală,
să vorbeşti urât?”). O alta categorie de părinţi se implică deosebit de mult în activitatea
scolară, uneori exagerând fără să îşi dea seama. Ei sunt în stare să facă aproape orice, încât
copilul lor să primească cea mai bună educaţie. Uneori, din exces de zel, ajung chiar să le
impună cadrelor didactice să folosească metode pe care ei le consideră eficiente, să le spună
cum să realizeze activităţile etc. Din această cauză, uneori se poate ajunge la reproşuri, mai
ales când performanţele elevilor sunt mai scăzute decât s-ar fi aşteptat părinţii. Atitudinile
părinţilor faţă de şcoală sunt doar câteva din multe altele care apar în viaţa de zi cu zi.
Şcoala este instituţia care organizează trăirea unor experienţe de învăţare. Ea
urmăreşte atingerea unor obiective, cu ajutorul unor metode şi mijloace ştiinţifice, şcoala
informează şi formează elevii ţinând cont de anumite principii, având grijă să evalueze modul
în care obiectivele au fost atinse. Prin urmare, şcoala nu este singurul „laborator” în care
copilul învaţa, ci doar unul dintre ele, mai specializat şi mai competent în domeniul educaţiei
decât altele. E bine că părintele să aibă încredere în şcoală, dar pentru ca educaţia copilului să
se ridice la nivelul aşteptat, el trebuie să se implice, să colaboreze cu personalul didactic,
pentru ca metodele şi obiectivele propuse să fie convergente.
Un rol elementar în dezvoltarea şi educarea copiilor îl au, în aceeaşi măsură, familia şi
profesorii. Progresul este mai rapid în momentul în care părinţii şi profesorii colaborează în
favoarea copiilor. Cu toate astea, majoritatea părinţilor nu reuşesc să creeze o bună
comunicare între părinte – profesor, este esenţială pentru buna dezvoltare a elevilor. Există
profesori care nu ştiu cum să comunice cu părinţii, cum să păstreze legătura cu aceştia, la fel
cum există şi părinţi care în momentul în care află că trebuie să meargă la o întrunire şcolară
preferă să absenteze, considerând acest lucru fără importanţă. Pentru a te apropia de
profesorul sau dirigintele copilului tău trebuie să-l suni şi să încerci să planifici cu el o zi în
care vă puteţi întâlni. În momentul întâlnirii cu profesorul trebuie să-i subliniezi aşteptările
tale referitoare la ceea ce-ţi doreşti să înveţe copilul tău. De cele mai multe ori părinţii şi
profesorii provin din medii de viaţă diferite, de aceea profesorul nu ştie ce atitudine să aibă
faţă de aceştia. În acest caz cel mai potrivit este să laşi profesorul să-ţi cunoască situaţia
familiară, mediul de acasă în care copilul tău îşi desfăşoară activitatea şi de asemenea, să-l
întrebi ce aşteptări are de la tine şi de la copilul tău. De asemenea, chiar dacă „şcoala vieţii”
are un rol însemnat în viaţa fiecărei persoane, aceasta s-a dovedit a fi de multe ori
insuficientă. De aceea, o educaţie dobândită în mediul şcolar a reprezentat întotdeauna o bază
foarte bună peste care s-a clădit experienţa de viaţă.

3.5 Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului

Familia este, desigur, determinată de organizarea unui ritm al vieţii, în primul rând,
prin condiţiile economice, materiale, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea
socială prin care îşi pune, desigur, amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, în mod
hotărâtor.

8
Tulburările de comportament pe care le manifestă unii copii şi adolescenţi alcătuiesc
cea mai mare parte a tulburărilor în aceste vârste. Problemele copilului pot fi considerate ca
generate de interacţiunea dintre copil – familie – mediul social în care acesta se dezvoltă.
Familia este primul mediu social care participă la formarea personalităţii şi promovarea
normelor comportamentale acceptate în acest mediu. Părinţii sunt primii educatori care educă
la copilul său anumite valori, înaintează cerinţe, reguli, mesaje cognitive şi afective, care
ghidează comportamentul copilului. Cercetările contemporane a specialiştilor din ţară şi de
peste hotare indică că 46,2% dintre preadolescenţii în vârstă de 12-14 ani acuză măcar una
dintre tulburările comportamentale.
Majoritatea cercetătorilor, însă, evidenţiază ca factor de risc în dezvoltarea tulburărilor
de comportament mediul familial. Examinând corelaţia dintre climatul educaţional familial şi
tulburările comportamentale, Bowbly evidenţiază următoarele idei, pe baza cărora elaborează
teoria ataşamentului:
o relaţia mamă-copil nu este doar de natură nutritivă, ci şi afectivă (ataşament primar);
o reacţia afectivă se exprimă prin căutarea mamei, necesitatea de a o şti lângă el, lipsa ei
marcându-l pentru toată viaţa;
o copilul îşi orientează afectivitatea către cei apropiaţi, capabili să-i dea sentiment de
securitate.

3.6 Orientarea şcolară şi profesională a copilului în familie

Eficienţa activităţii de consiliere şi orientare şcolară şi profesională depinde de


existenţa unei strânse interacţiuni şi permanente colaborări între şcoală, familie, cercuri
specializate dar şi agenţi economici, mass – media, organizaţii profesioniste.
Conceperea şcolii ca o instituţie socială cu multiple funcţii, aptă să răspundă eficient
nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine,
pentru diminuarea şi prevenirea tulburărilor de adaptare este vital în societatea contemporană,
mai ales în condiţiile în care se înregistrează o creştere alarmantă a numărului de eşecuri şi
abandonuri şcolare, a comportamentelor delicvente, a tulburărilor emoţionale.
Se pot identifica diferite niveluri de consiliere care se pot desfăşura în şcoală:
o un prim nivel este cel al sfatului/sprijinului continuu pe care orice profesor îl acordă
elevilor prin însăşi exercitarea profesiei didactice, care presupune o comunicare
continuă directă;
o un al doilea nivel îl constituie consilierea şcolară pe care o poate acorda orice cadru
didactic care s-a format suplimentar pentru studii apofundate sau cursuri de formare
continuă şi practică pentru asemenea activităţi;
o cel de-al treilea nivel de consiliere din şcoală este cel desfăşurat de specialişti:
psihologi, pedagogi, psihopedagogi, psihosociologi, fiind vorba despre asistenţă
psihopedagogică calificată acordată elevilor prin centrele judeţene şi cabinetele
interşcolare.
În ceea ce priveşte procesul de orientare a carierei, se au în vedere anumite categorii
de competenţe pe care şcoala trebuie să le dezvolte la un nivel performant şi care sunt cerute
de piaţa muncii. Practica modernă a consilierii şi orientării nu poate lăsa în afara acţiunilor
sale şi implicarea părinţilor, a familiei.

9
Familia joacă un rol esenţial alături de şcoală în dezvoltarea şi menţinerea stării de
bine. În majoritatea situaţiilor familia reprezintă reperul major în conturarea opţiunii pentru o
anumită carieră a copiilor. Părinţii sunt pentru copii sursa primară şi cea mai puternică de
învăţare, de sprijin afectiv şi securitate. Copilul îşi schiţează în familie jaloanele importante
ale personalităţii sale şi se poate defini pe sine prin valorile promovate de aceasta.
Familia poate fi sau deveni pentru copil un factor al dezvoltării personalităţii, un
model de imitat, un refugiu permisiv sau un câmp de confruntări, o zonă a dogmatismului
agresiv, a inflexibilităţii şi autoritarismului.
Astfel, un rol deosebit de important revine consilierii familiei. Aceasta debutează de
regulă cu evidenţierea şi înţelegerea relaţiilor interpersonale dintre membri: poziţia în grup,
liderul, tipuri de mesaje utilizate, coeziunea grupului, modul de rezolvare a conflictelor
interne. În general, criteriile pe care părinţii le au în vedere în acţiunea de alegere a carierii
copiilor se referă la: siguranţa şi viitorul profesiei pe piaţa forţei de muncă, durata studiilor,
costuri financiare, avantaje materiale aşteptate, poziţia socială conferită de profesie, potenţiale
riscuri în exerciterea profesiei.

10
Capitolul 4
Relația educatorului specializat cu familia beneficiarului/copilului

Educatorul specializat trebuie să aibă o comunicare eficientă atât cu copiii lor cât și cu
școala/părinții, pentru a-l ajuta pe copil să-și dezvolte o personalitate sănătoasă, să se
integreze social și să nu-l lase să eșueze în conduite infracționale (furt, vagabondaj,
huliganism, scandaluri, consum de droguri) sau alte comportamente indizerabile sau
antisociale.
Problema comunicării în relația educator-copii este o problemă complexă și totodată
importantă. Deși pare simplu la prima vedere, actul comunicării dintre educator și copil este
foarte dificil și presupune cunoașterea de către educatori a unor condiții ce trebuie respectate
pentru realizarea unei comunicării eficiente.
Desigur, toții educatorii comunică, mai mult sau mai puțin cu copii, iar felul în care o
fac este foarte variat, dar nu toți știu că dacă nu sunt respectate condițiile de bază,
comunicarea este ineficientă și nu va da rezultatele așteptate.
În comunicarea eficientă educatorul specializat își cunoaște copiii, îi cunoaște
particularitățile și nivelul de dezvoltare fizică și psihică și știe cum să acționeze în educarea
lui pentru a găsi cea mai bună cale spre o comunicarea eficientă.
Prin comunicare eficientă trebuie să se înțeleagă acea comunicare ce are efect pozitiv
ascendent asupra copilului,atât sub aspect educativ cât și asupra dezvoltării trăsăturilor de
personalitate și a atitudinii acestuia.
Un alt aspect al comunicării educator-copil, îl constituie faptul că ea se desfășoară pe
baza unui cod, iar acesta diferă în funcție de mai mulți factori: nivelul de educație și cultură,
condițiile de viață, proveniența socială, conduita morală, principiile și convingerile
educatorilor etc. În cadrul comunicării în relația educator-copil este cunoscut de ambele părți
și astfel informația poarte circula de la emițător la receptor: educator-copil (adică de la adult
la copil și invers).
Totuși educatorul specializat trebuie să urmărească impactul pe care acestea îl au
asupra personalității lui atât din punct de vedere emoțional cât și sub aspectul înțelegerii de
către copil a informației primite.
Educatorul trebuie să urmărească atent atitudinea (manifestări fizice, mimica, gestica,
ascultare docilă, comentariile, modul general de acțiune al copilului) ulterioară primirii
informațiilor de către copil, pentru a realiza un feed-back al nivelului de înțelegere și a felului
în care acestea au fost receptate de către copil.
Educatorul specializat trebuie doar să stăpânească tehnicile de observare a copilului și
să-și readapteze modul de comunicare în funcție de reacțiile observate. Pentru aceasta ei
trebuie să fie familiarizați cu câteva condiții esențiale ce constituie puncte de pornire pe calea
unei comunicări eficiente cu copilul.
Atitudinea adoptată în raport cu copilul este foarte importantă deoarece poate încuraja
sau descuraja implicarea copilului în comunicarea cu educatorii. Pentru a încuraja inițiativele
de comunicare ale copilului cu educatorul este nevoie ca cele două părți să se situeze pe
poziții de egalitate. Acest aspect nu trebuie să genereze comportamente greșite ale copilului
cum ar fi: obrăznicia, nesupunerea (neascultarea), lipsa respectului față de educator. Copilul
trebuie să păstreze linia bunei educații având o atitudine de respect.

11
Comunicarea eficientă între educator și copil presupune apropriere , empatie,
deschidere, gândire și sentimente pozitive, sinceritate și încredere.
Educatorul trebuie să câștige încrederea copilului, iar acesta încrederea educatorilor.
Copilul trebuie să găsească în educatori prietenii cei mai buni, cărora să le spună orice dorește
sau are pe suflet, simțind că este ascultat cu atenție, crezut, înțeles și ajutat. Este bine ca
educatorul să-i arate copilului că îi acordă atenție, privindu-l, adoptând o mimică ce sugerează
liniștea, calmul, înțelegerea. Astfel, copilul se va simți respectat de educator și va fi stimulat
în a comunica dobândind încredere.
Atitudinea autoritară a educatorului se manifestă în cele mai multe cazuri printr-o
comunicare agresivă din partea acestuia în relația cu copilul materializată prin critică,
mustrare, amenințare, contrazicere, etichetare, umilire, învinuire, ton al vocii ridicat, ironic și
reproșuri adresate copilului. Toate acestea au efecte negative asupra copilului în plan afectiv-
emoțional. Astfel, acesta va avea complexul de inferioritate în raport cu educatorii, va înceta
să mai aibă inițiative de comunicare cu aceștia, se va închide în sine, se va distanța de
educatori, va fi marcat de sentimente de vinovăție sau, dimpotrivă, va săvărși fapte negative
ceea ce ar duce la creșterea stării conflictuale dintre copil si educatori.
Atitudinea indiferentă a educatorilor față de nevoia de comunicare a copilului,
pasivitatea și neatenția manifestate față de inițiativele în această direcție ale copilului
constituie piedici în calea unei comunicări eficiente. În astfel de cazuri comunicarea dintre
educator și copil este practic inexistentă sau dacă există este aleatorie, needucativă și deci,
ineficientă.
Dacă din dragoste prost înțeleasă de către educator, acesta nu va interveni și nu se va
face observații copilului atunci când acesta are manifestări sau comportamente greșite,
negative, chiar, astfel de momente intervenția educativă a educatorilor și sfatul fiind
binevenite și necesare, copilul va interpreta indiferența educatorului ca o aprobare tacită a
faptelor lui și va continua să procedeze așa.
Dragostea nu înseamnă în nici un caz neglijență față de buna educație a copilului, ci
presupune intervenția hotărâtă și oportună a educatorului în vederea corijării și dirijării
copilului, pentru dezvoltarea unei personalității armonioase, complete și sănătoase.
Indiferența și neatenția educatorilor față de dorința copilului de ale comunica anumite
lucruri poate avea urmări grave asupra acestuia. Văzând că educatorii nu sunt interesați de
ceea ce spune el, va căuta să le atragă atenția în alt mod, prin comportamente și fapte
negative, va deveni obraznic, va înjura, va fura, va absenta de la școală sau va minți,
spunându-le doar ceea ce vor ei să audă și neglijând realitatea.
Consecințe ale comunicării eficiente pot fi:
o cunoașterea copilului;
o stabilirea unei relații pozitive, bazate pe încredere între copil și educator;
o stabilirea unei cadru adecvat de învățare și dezvoltare pentru copil;
o instruirea și educarea copilului;
o formarea de deprinderi;
o informarea permanentă a familiei asupra evoluției copilului.
Asertivitatea în comunicare reprezintă abilitatea de comunicarea directă, deschisă și
onestă care ne face să avem încredere în noi și să câștigăm respectul celor din jur, de
exprimare a emoțiilor și gândurilor într-un mod în care să ne satisfacem nevoile și dorințele,
fără a le deranja pe cele ale interlocutorului:
12
o de a iniția , menține și încheia o conversație într-un mod plăcut;
o de a împărtăși opiniile și experiențele cu ceilalți;
o de exprimare a emoțiilor negative, fără a te simți stânjenit sau a-l ataca pe celălalt;
o de a solicita cereri sau a refuza cereri;
o de exprimare a emoțiilor pozitive (bucuria, mândria, afinitatea față de cineva, atracția);
o de a face complimente și de a le accepta;
o de a spune NU fără să te simți vinovat sau jenat;
o este modalitatea prin care elevii îți dezvoltă respectul de sine și stima de sine;
o este modalitatea prin care adolescenții pot să facă față presiunii grupului și să-și
exprime deschis opiniile personale;
o este recunoașterea responsabilității față de ceilalți;
o este respectarea drepturilor celorlalte persoane.
Dacă în relația educator-copii este dominantă comunicarea asertivă, atunci și unii și
alții vor învăța să-ți exprime pretențiile, dorințele, bucuriile, plăcerile sau neplăcerile, să-ți
ceară drepturile și să spună NU la momentul potrivit fără a se simți vinovat, fără a se
contrazice.
Comportamentul asertiv este întărit și de o serie de elemente non-verbale:
o contactul vizual;
o tonul vocii;
o mimica.
Stilul de comunicarea asertiv este caracterizat printr-o serie de elemente:
o ai convingerea ca toate persoanele îți sunt egale;
o acorzi importanța părerilor și intereselor celorlați;
o există o concordanță între mesajul verbal transmis, mimiăc și gestică;
o mesajele utilizate sunt de genul „eu cred că…, mă simt…”;
o susținerea privirii interlocutorului.
Ce poți face pentru a avea un comportament și o comunicare asertivă?
o exprimă-te clar și concis;
o evită să fii sarcastic;
o evită să faci generalizări;
o evită să folosești etichete;
o cere feed-back;
o evită comportamentul agresiv;
o evită reacțiile impulsive;
o evită monopolizarea discuției;
o evită să faci presupuneri;
o conștientizează ce tip de comunicare folosești (agresiv, asertiv, pasiv sau agresiv-
pasiv).
Copilul are posibilitatea de a cunoaște sentimentele educatorului față de faptele și
comportamentele lui și să se gândească la o modalitate de îndreptare.
Educatorul specializat ar trebui să comunice pozitiv cu copilul evidențiind și apreciind
aspectele pozitive care apar în muncă, comportamentul rezultatele la învățătură ale acestuia,
și, doar, să-i atragă atenția asupra aspectelor și faptelor negative pentru a fi mai atent și a nu le
repeta în viitor.

13
O astfel de comunicare pozitivă este eficientă deoarece, aprecierile educatorului îl vor
mobiliza să lucreze în continuare, să aibă încredere în el și o stimă de sine ridicată, să se simtă
egalul de o vârstă cu el, să comunice și să relaționeze corect cu cei din jurul lui.
Ascultarea activă – Atunci când comunicăm cu ceilalți , noi ascultăm și vorbim. Fără
ascultare, procesul de comunicare devine un non-sens. Cercetătorii afirmă că 40% din starea
de veghe o petrecem ascultând.
Cu toate acestea, în mod obișnuit, credem că ascultarea nu trebuie perfecționată pentru
că avem senzația cu toții că știm să ascultăm. În realitate, ascultarea nu este nici facilă, nici
foarte dezvoltată la cei mai mulți oameni. Ea necesită a fi abordată ca orice aptitudine,
înțeleasă și educată.
Ascultarea activă presupune o combinație de tehnici de comunicare și de atitudini
favorabile acestui proces. Ea conduce la diminuarea barierelor ce pot apărea în comunicare și,
deci, la înțelegere mai bună a celor care comunică.
Astfel, ascultarea activă poate fi descrisă prin intermediul a mai multor etape:
o A transmite un mesaj;
o B recepționează mesajul și adresează întrebări clarificatoare sau exprimă ceea ce a
înțeles.
a. A răspunde întrebării, dacă i se adresează o întrebare
b. Să fie de acord cu ceea ce B a înțeles sau emite un alt mesaj dacă B nu a înțeles corect
mesajul anterior.
Tipuri de conflicte din punctul de vedere al actorilor implicați:
Conflictele între elevi sunt determinate de atmosfera competitivă (elevii sunt obișnuiți
să lucreze individual, le lipsește deprinderea de a lucra în echipă, încrederea în ceilalți, dacă
nu obțin triumful asupra celorlalți își pierd stima de sine), atmosfera de intoleranță (lipsește
sprijinul între colegi, apar resentimentul față de capacitățile și realizările celorlalți,
neîncrederea, lipsa prieteniei, singurătatea și izolarea), comunicare slabă (elevii nu știu să
asculte și să comunice, să-și exprime nevoile și dorințele, nu înțeleg sau înțeleg greșit
intențiile, sentimentele, nevoile și acțiunile celorlalți), exprimarea nepotrivită a emoțiilor
(elevii nu știu să-și exprime supărarea sau nemulțumirea într-un mod neagresiv, își suprimă
emoțiile), absența priceperilor de rezolvarea conflictelor (sunt utilizate modalități violente mai
degrabă decât modalități creative), utilizarea greșită a puterii de către profesor (profesorul
utilizează reguli inflexibile, atmosfera de teamă și neînțelegere). Acest tip de conflict poate fi
aplanat prin cooperare elev-elev, elev-profesor, comunicare, toleranță, expresie emoțională
pozitivă.
Conflictele educator-elev pot fi evitate printr-o comunicare eficientă completă, prin
luarea deciziilor în mod democratic, prin deprinderea elevilor de a-și exprima emoțiile în mod
constructive. Trebuie să se țină seama de interesele, dorințele, trebuințele elevilor în stabilirea
regulilor, sancțiunilor și să nu manifeste autoritarism din partea cadrelor didactice.
Conflictele educatori-părinți sunt determinate de comunicarea defectuoasă datorită
neînțelegerilor, numărul mic de contacte, conflicte de valori, lupta pentru putere (prejudecăți
ale părinților bazate pe experiențele anterioare, neînțelegerea rolului părinților sau profesorilor
în educația părinților). Soluționarea acestui tip de conflict se poate realiza prin:
o informarea periodică a părinților în legătură cu realizarea obiectivelor educaționale, cu
performanțele școlare a copilului;
o contacte mai dese în care li se solicită părinților sugestii și opinii;
14
o comunicare completă, clară, pe înțelesul părinților a unor aspecte referitoare la
procesul educațional.
Conflictele între profesori/educatori pot fi personale sau profesionale și pot fi
aplanate prin contacte mai dese cu managerii instituției școlare, prin aprecieri în cazul unor
activități reușite, prin manifestarea cooperării și toleranței față de idei diferite.

15
Concluzii

Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţială de realizare a educaţiei informale


şi manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin
experienţe de viaţă trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a
grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influenţarea implicită, integrală
şi continuă.
În abordările contemporane ale fenomenului educaţiei se discută despre eroziunea
funcţiilor familiei şi mai ales a funcţiei de socializare şi, implicit, despre limitele educaţiei
familiale, educaţia fiind atribuită în principal şcolii. Totodată se discută despre de-şcolarizarea
educaţiei, despre necesitatea întoarcerii priorităţilor educaţiei la familie, şcoala având ca
sarcina doar instruirea.
Tendinţe contradictorii se manifestă şi în spaţiul educaţiei, reflectate şi în cercetarea
acesteia şi mai ales în promovarea unor politici educaţionale. Sunt pe de-o parte tendinţe de
concentrare a educaţiei într-un singur focar, şcoala sau familia, pe de alta parte sunt tendinţe
de difuziune a acesteia în comunitate, datorită globalizării, informatizării, mass-media. Infuzia
în conţinuturile educaţiei a virtualului, a informaţiilor punctuale despre realitate, viteza
schimbărilor în toate planurile vieţii şi reformarea educaţiei pentru a fi adecvată acestora,
relativizarea valorilor, au produs efecte care deseori conduc spre interogaţia: educaţia
încotro?”
În acelaşi timp, familia din România ca instituţie socială se află în faţă unor provocări
de ordin socio-economic care au condus la apariţia unor fenomene sociale cu impact direct
asupra educaţiei copilului în familie: rata crescută a divorţurilor, creşterea numărului
familiilor monoparentale, creşterea numărului cuplurilor consensuale, creşterea fenomenului
violenţei domestice, creşterea numărului de familii dezavantajate socio-economic, creşterea
numărului de părinţi care pleacă în străinătate pentru a munci etc.
Ţinând seama de aceste realităţi de ordin social, cunoaşterea tendinţelor educaţiei în
ansamblu şi realizarea unei reforme autentice în acest domeniu, cu consecinţe benefice pentru
ansamblul societăţii, nu se pot realiza fără abordarea educaţiei familiale pentru a răspunde
acestor noi provocări şi fără corelarea schimbărilor care se produc în interiorul acesteia şi a
efectelor pe care le provoacă, cu ansamblul proceselor din societate, cu schimbările din
educaţie. Reforma educaţiei presupune nu numai reforma învăţământului. Şcoala, în
consonanţa cu familia, poate să realizeze propria ei contribuţie coerentă la educarea tinerei
generaţii.
Priorităţilor politice actuale vizează în mare parte obiective care privesc implicit
educaţia în familie şi şcoală: abordarea educaţiei ca forţă principală a schimbării tehnologiei,
economiei, administraţiei şi a promovării de valori în societate; acces egal şi sporit la
educaţie; calitatea ridicată a educaţtiei şi pregătirea societăţii bazate pe cunoaştere;
transformarea educaţiei în resursa de baza a modernizării României; considerarea investiţiei în
capitalul uman ca investiţia cea mai profitabilă pe termen lung; reducerea sărăciei şi a
marginalizării sociale; îmbunătăţirea standardului de viaţă; s.a. „Întărirea libertăţilor
individuale, sporirea siguranţei cetăţeanului şi a familiei” nu pot să devină o realitate dacă
familia nu-şi realizează funcţiile, în principal, funcţia de socializare/educativă.

16
Bibliografie

1. Ursula Şchiopu şi Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi


pedagogică, Bucureşti, 1981
2. Păun Emil, Sociopedagogie şcolară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
3. Tomşa G., Consilierea şi orientarea în şcoală, Ed. Credis, Bucureşti, 2001
4. Suport de curs Educator specializat
5. https://ro.scribd.com/document/118195463/standard-ocupational-educator-
specializat
6. https://ro.scribd.com/presentation/266098841/Educator-Specializat
7. https://cronicadepsihologie.ro/despre-stilurile-parentale/

17