Marian Pătraşcu

CE ESTE MATERIA

Din cele mai vechi timpuri omul şi-a pus întrebarea care dă titlul acestui studiu. Secole
de-a rândul, milenii chiar, nu a găsit un răspuns la această întrebare. Mai mult, în ciuda
uimitoarelor descoperiri ştiinţifice din ultimele trei secole, şi astăzi ne găsim în situaţia de a nu a
avea un răspuns complet la ea. Să vedem, pe scurt, şi de ce?
Cea mai simplă definiţie pentru noţiunea de materie este aceea că materia este tot ceea ce
ocupă spaţiul/1/. Dacă ne referim la Univers în totalitatea sa, atunci materia este definită ca fiind
tot ceea ce are masă şi, prin urmare, tot ceea ce este afectat de forţa gravitaţională, acea forţă
care face ca obiectele să cadă pe pământ şi care nici ea nu şi-a găsit o explicaţie.
Primul învăţat care a încercat să explice natura intimă a materiei a fost Leucip care, în anul
450 î.d.Ch., elaborează o teorie conform căreia materia nu este infinit divizibilă și introduce
noțiunea de atom, atomos în limba greacă (ἄτομος) însemnând indivizibil/2-6/. Un discipol al lui
Leucip, Democrit, dezvoltă această teorie și arată că materia este alcătuită din niște particule
invizibile, indivizibile și eterne numite atomi. Desigur, nici Leucip şi nici Democrit nu au ajuns
la aceste concluzii în urma unor experimente, ci ele au la bază considerente exclusiv filozofice.
Totuşi, trebuie să remarcăm faptul că această teorie a marcat atât evoluția filozofiei materialiste
despre lume și viață, cât și dezvoltarea și evoluția științelor naturii.
Concepția modernă de/despre atom și moleculă a fost creată de chimie și ulterior preluată
de fizică. Implementarea teoriei atomiste în fizică s-a produs în trei etape /2/. Prima etapă în
evoluția teoriei atomiste despre structura materiei s-a produs în anul 1808, când chimistul englez
John Dalton a postulat că:
– elementele chimice sunt realizate din particule extrem de mici, numite atomi;
– atomii unui element chimic sunt identici ca dimensiune, masă, și alte proprietăți;
– atomii nu pot fi divizați, creați, sau distruși;
– atomii diferitelor elemente se combină într-un raport simplu pentru a forma compuşi chimici,
care exprimă legea proporțiilor definite, așa cum este cunoscută în chimie;
– în reacţii chimice, atomii se combină, se separă, sau se reordonează.
Etapa a doua de implementare a teoriei atomiste a avut loc în anul 1811, când chimistul
italian Amedeo Avogadro a enunțat legea care-i poartă numele: Volume egale ale gazelor, la
aceeași temperatură și presiune, conțin același număr de particule (sau molecule). S-a constatat
că 1 mol din orice gaz ocupă, în condiţii normale, acelaşi volum – 22,4 litri şi conţine acelaşi
număr de particule (molecule) – aproximativ 6,023x1023, acesta fiind numărul lui Avogadro,
notat NA ( precizare: molul este cantitatea de substanţă a cărei masă, exprimată în grame, este
numeric egală cu masa moleculară relativă a substanţei date).
Etapa a treia, și ultima, a implementării teoriei atomiste, s-a produs în anul 1866, când
James Clerk Maxwell și Ludwig Boltzmann, independent unul de altul au pus bazele teoriei
cinetico-moleculare a gazelor, teorie verificată experimental de Albert Einstein în anul 1905,
explicând mișcarea browniană. Trebuie să remarcăm faptul că teoria cinetico-moleculară a
gazelor este prima formă a teoriei fizice despre atom și că în tot acest timp nu s-a cunoscut nimic
despre structura atomului.
Cam în aceeaşi perioadă, conceptul atomic al substanţei a pătruns şi în teoria
electricităţii, fără însă a avea vreo legătură cu teoria cinetico-moleculară a gazelor. În anul
1834, Michael Faraday a descoperit legea echivalenţelor electrolitice, care spune că o moleculă-
gram de ioni monovalenți, indiferent de natura lor, poartă o anumită sarcină electrică
(precizare: prin termenul de ion se înţelege o particulă încărcată electric pozitiv – ion pozitiv, sau
negativ – ion negativ). Dacă ionii sunt bivalenți sarcina electrică este dublă, și așa mai departe.
Pornind de la această observație, fizicienii au ajuns la concluzia că fiecărui ion i se poate atribui
un anumit număr de sarcini elementare. Trebuie remarcat faptul că pornind de la legile
electrolizei s-a putut stabili, în mod indirect, valoarea sarcinii electrice elementare: e = 1,6∙10-19
C (C = coulomb, unitatea de măsură pentru sarcina electrică, egală cu cantitatea de electricitate
care traversează într-o secundă secţiunea unui conductor electric străbătut de un curent electric
constant având intensitatea de 1 A, A = amper) /7/.
În anul 1874, George Johnstone-Stoney/3/ inventează termenul de electron pentru
particula elementară purtătoare de sarcină electrică negativă, termenul provenind din limba
greacă (ήλεκτρον) şi însemnând chihlimbar, deoarece primele observaţii privind fenomenul de
electrizare au avut ca obiect de studiu un beţişor de chihlimbar. Eugene Goldstein/8/, studiind
trecerea curentului electric prin gazele rarefiate, în așa-numitele tuburi Crookes, a observat, în
anul 1876, o radiație care pleacă de pe suprafața catodului, pe care a numit-o rază, sau radiație
catodică având următoarele proprietăţi:
– provoacă fluorescența unor substanțe;
– se propagă în linie dreaptă;
– sunt emise după o direcție perpendiculară pe suprafața catodului;
– au energie cinetică;
– impresionează placa fotografică;
– generează raze X (Roentgen);
– sunt deviate în câmpuri electrice și magnetice.
În anul 1897, Joseph John Thomson/9/, studiind razele descoperite de Goldstein a stabilit
că acestea sunt alcătuite din fluxuri de particule universale, independente de natura gazului, sau
de materialul din care este confecționat catodul, cu sarcină electrică negativă, pe care le-a
identificat ca fiind chiar electronii. Cu un an înainte, Henri Becquerel/10/ descoperise
întâmplător radioactivitatea naturală. Se credea că materialele ce conţin uraniu (U) absorb
lumina solară şi emit raze X. În cursul unui experiment, considerat eşuat din cauză că cerul
fusese înnorat, el decide totuşi să developeze placa fotografică, descoperind astfel că uraniul
emitea radiaţie chiar dacă nu fusese expus la lumina solară. Acelaşi savant, a descoprit că
radiaţiile emise de materiale natural radioactive nu sunt raze X, ci ele sunt de trei feluri: pozitive,
negative şi neutre Aceste două descoperiri au dus la necesitatea reconsiderării indivizibilităţii
atomului.
Indivizibilitatea atomului, ca particulă constituentă a substanței, este valabilă doar în
chimie, şi anume – în cazul reacțiilor chimice, sau în teoria cinetico-moleculară a gazelor,
respectiv – în cazul proceselor de ciocnire dintre atomi. În fizică, aceste observații au condus în
mod logic la ideea că atomul este alcătuit dintr-un amestec de sarcini electrice pozitive și
negative, în cantități egale. Din punct de vedere electric, atomul rămâne neutru prin compensarea
sarcinilor electrice de semn opus. Aceste observații l-au determinat pe J.J. Thomson să afirme, în
anul 1904, că atomul este o sferă de sarcină electrică pozitivă, în care există niște mici sfere
încărcate cu sarcină electrică negativă – electronii. Încă de la început, acest model atomic a fost
privit cu suspiciune (el a fost denumit chiar modelul budincă cu stafide!) şi, pentru a-și primi
acreditarea, acest model trebuia să fie verificat experimental)/2/.
În anul 1909, Ernest Rutherford/11,12/ a realizat un experiment în care a utilizat o sursă
de particule alfa (raze α) şi o foiţă foarte subţire de aur (Au) pe care a plasat-o în calea fluxului
de raze. În conformitate cu modelul atomic elaborat de Thomson, razele α trebuiau să fie deviate
cu doar câteva grade la trecerea prin foiţa de Au, din cauza forţelor electrostatice. Rutherford a
constatat însă că o parte din ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 900, unele chiar şi cu
1800! Acest fapt a fost explicat prin existența unei neuniformități a distribuției de sarcină
electrică în interiorul atomului. Rutherford tocmai realizase difracţia razelor α! Pe baza
observațiilor efectuate, Rutherford/12/ a propus, în anul 1911, un nou model, conform căruia
atomul este o sferă cu raza de aproximativ r = 10-10 m, în care sarcina pozitivă era concentrată
într-o zonă restrânsă, în centrul atomului, numită nucleu, având raza de aproximativ r = 10 -15
m. Electronii se rotesc în jurul nucleului, precum planetele în jurul Soarelui. Din acest motiv,
modelul atomic propus de Rutherford a primit denumirea de modelul planetar al atomului. În
cadrul modelului atomic Rutherford, cel mai simplu atom este atomul de hidrogen (H), format
dintr-un nucleu de sarcină pozitivă +e (număr atomic Z=1), și un electron de sarcină negativă –e.
Luând în considerare legile de conservare, energia totală (E) a uni sistem este constituită de suma
dintre energia sa potenţială (Ep) şi energia sa cinetică (Ec). Ep este întotdeauna negativă iar Ec –
întotdeauna pozitivă. Astfel, conform modelului planetar, traiectoria electronului în jurul
nucleului, în funcție de energia totală a sistemului nucleu-electron, poate fi deschisă, dacă
Ec > Ep și deci E > 0, sau închisă, dacă Ec < Ep, adică E < 0. De asemenea, starea atomului în
care electronul este constrâns să orbiteze în jurul nucleului se numește stare legată.
Modelul atomic planetar avea însă câteva deficienţe. În primal rând el nu putea explica
marea stabilitate a atomilor. Mișcarea electronului pe o traiectorie închisă în jurul nucleului ar fi
trebuit să fie o mișcare accelerată. Pe de altă parte, o particulă încărcată cu sarcină electrică emite
energie sub formă de radiație electromagnetică, dacă mișcarea ei este accelerată. Emițând
energie, Ec a electronului scade. Acest fapt are drept consecință scăderea razei orbitei, până când
electronul ar sfârși prin a cădea în nucleu, iar atomul s-ar distruge. Ei bine, acest fapt nu se
observă experimental! Apoi, atomul nu poate emite energie sub formă de radiaţie
electromagnetică atunci când se află în stare fundamentală, adică în starea de minimă energie. În
schimb, dacă se află în stare excitată, atomul poate emite energie. În fine, în cazul în care emite
energie, frecvenţa radiaţiei electromagnetice ar trebui să ia orice valoare (valori continue). Acest
fapt a fost însă infirmat de experimentele din domeniul spectroscopiei şi de existenţa seriilor
spectrale specifice fiecărui atom, respectiv, fiecărui element chimic.
În anul 1913, Niels Bohr/13,14/ elaborează modelul cuantificat al atomului (modelul
Bohr), în care, pentru a corecta deficienţele modelului planetar clasic (modelul Rutherford), el îi
aplică acestuia teoria cuantelor (cuanta de energie este definită ca fiind cea mai mică cantitate
de energie care poate fi emisă ori absorbită de un sistem atomic sau molecular, cantitatea totală
de energie fiind multiplu întreg al acesteia)/15/. Astfel, Bohr a sintetizat sub forma a două
postulate concluziile rezultate din date experimentale. Postulatul nr. 1 spune că stările legate
ale atomului sunt stări în care atomul nu primește și nu cedează energie. Aceste stări se numesc
stări staționare și în această stare atomul poate sta un timp oricât de lung, dacă nu este
perturbat de interacțiuni exterioare. Valorile energiilor stărilor staționare formează un șir
discret de valori: E1, E2, E3,…, En. Postulatul nr. 2 spune că atomul absoarbe sau emite
energie, sub formă de radiaţie electromagnetică, doar atunci când trece dintr-o stare staţionară
în altă stare staţionară. Trecerea unui atom dintr-o stare staționară în altă stare staționară se
numește tranziție cuantică. Există o stare cuantică a atomului în care energia lui este minimă.
Această stare se numește stare fundamentală. Energia radiației absorbită sau emisă într-o
tranziție cuantică este egală cu diferența de energie dintre cele două stări cuantice. Modelul
Bohr este aplicabil doar atomului de hidrogen şi ionilor hidrogenoizi, adică acei ioni care au un
singur electron în câmpul de sarcină efectivă a nucleului (heliu-He+, litiu-Li 2+ , beriliu-Be 3+ etc.).
Modelul este, de fapt, semi-cuntic sau superclasic, deoarece, deşi postulatele sunt de natură
cuantică, mărimile specifice atomului sunt calculate efectiv în moduri pur clasice. De aici încolo,
Bohr nu mai avea nicio regulă după care să se conducă. De aceea el a recurs la o ipoteză
îndrăzneaţă: deoarece energia unei stări staţionare a atomului depinde exclusiv de orbita pe
care se mişcă elecronul, atunci cuantificarea energiei ar presupune, mai întâi, cuantificarea
orbitei/14/. Cum mărimea fizică ce caracterizează mișcarea electronului pe orbită este momentul
cinetic, cuantificarea orbitei se face indirect, cuantificând momentul cinetic.
În continuare, Bohr a recalculat raza orbitei și energia totală a electronilor în stările legate
ale atomului, pornind de la afirmațiile pe care tocmai le făcuse. În acest sens el a avut în vedere
și următoarele fapte:
1. Electronul, ca microparticulă, se comportă ca o entitate undă-corpuscul.
2. În stare liberă, electronul poate avea orice valoare pentru energia cinetică și deci și pentru
lungimea de undă atașată.
3. În stare legată, unda atașată electronului trebuie să fie staționară, adică, lungimea traiectoriei
trebuie să fie un multiplu întreg de lungimi de undă (λ).
(Unda este definită ca fiind propagare din aproape în aproape a unei oscilaţii, cu viteză finită şi
printr-o variaţie spaţială, iar lungimea de undă este distanţa între două puncte succesive ale
unei unde, în care oscilaţia are aceea şi fază)/15/.
Ne oprim aici cu istoricul descrierii atomului, precizând că intenţionat nu am apelat la
redarea unor relaţii matematice complicate, greu de înţeles (ele, desigur, există), şi
concluzionând că, Bohr şi, cu atât mai mult, cei de dinaintea lui nu au reuşit să răspundă la
întrebarea ce este materia? – în realitate. Desigur, nici întrebarea ce este unda? – nu şi-a găsit un
răspuns satisfăcător.
Imaginea clasică a atomului, cea cu care şi astăzi chimia lucrează, ne prezintă această
entitate ca fiind cea mai mică particulă de materie, dar numai în stare staţionară (fundamentală),
în conformitate cu primul postulat al lui Bohr. Cel mai mic atom este atomul de hidogen, având
simbolul chimic H. Nucleul său constă dintr-un proton – încărcat electric pozitiv, şi un electron –
încărcat electric negativ, şi care se roteşte în jurul protonului. În natură, hidrogenul nu există în
stare atomică, ci numai în stare legată, adică sub formă de moleculă, formată prin punerea în
comun de către doi atomi a electronului fiecăruia, simbolul moleculei de hidrogen fiind H2.
Deuteriul (D/D2) şi tritiul (T/T2) sunt izotopi ai hidrogenului, adică au similar hidrogenului un
proton şi un electron, dar atomii lor sunt de două, respectiv – trei ori mai grei decât cel al
hidrogenului deoarece nucleul lor conţine, pe lângă protonul încărcat electric pozitiv, încă una,
respectiv – două entităţi numite neutroni şi care au aceeaşi masă cu protonul dar sunt neutri din
punct de vedere electric. Evident, greutăţile atomice relative ale deuteriului şi tritiului sunt 2 şi,
respectiv – 3 (prin greutate atomică relativă sau număr de masă, notat A, se înţelege numărul
care indică de câte ori masa atomului respectiv este mai mare decât a 12-a parte din masa
izotopului de carbon 126C, adică acel atom de carbon care conţine în nucleu 6 protoni şi 6
neutroni, numărul electronilor sau numărul atomic, notat Z, fiind egal cu numărul de protoni
adică tot 6; pe lângă acest izotop, care este şi cel mai răspândit în natură; carbonul mai are încă
doi izotopi şi anume C13 şi C14, adică nucleele acestora conţin în plus faţă de C12, câte unul,
respectiv, doi protoni, C14 fiind şi un izotop instabil al carbonului, numit şi radiocarbon, şi de
aceea se utilizează la datarea unor probe geologice, arheologice/16/.
Elementele chimice mai grele decât hidrogenul au atomii formaţi dintr-un nucleu care
conţine un număr de protoni, sau – ca izotopi – şi unul sau mai mulţi neutroni, în jurul căruia se
află electronii, în număr egal cu cel al protonilor. Electronii se rotesc în jurul nucleului, formând
aşa-numitul nor electronic, termen ce sugerează faptul că electronii sunt delocalizaţi, adică ei
există doar în mişcare şi niciodată un electron nu poate fi izolat pentru a-l studia. Electronii unui
atom sunt aranjaţi în straturi electronice, substraturi electronice, şi orbitali; pe un orbital pot
exista maximum doi electroni. Electronii din ultimul strat, ultimul substrat şi ultimii orbitali din
exteriorul atomului sunt numiţi electroni de valenţă, ei fiiind responsabili de formarea legăturilor
chimice între diverşi atomi şi formarea de substanţe chimice. De exemplu, apa, care poate rezulta
prin arderea (oxidarea) hidrogenului sau în urma unor reacţii chimice (de exemplu – reacţiile de
neutralizare dintre un acid şi o bază, când rezultă o sare şi apă), are formula chimică H2O, ceea
ce indică faptul că molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de
oxigen (O).
Chimistul rus Dimitri Mendeleev/17,18/, analizând proprietăţile chimice ale elementelor
cunoscute în vremea sa (63 de elemente chimice), a constatat că unele dintre ele au aceleaşi
proprietăţi chimice. În urma unei munci de cercetare care a durat mai mulţi ani, în anul 1869,
publică prima variantă a tabelului periodic al elementelor, cunoscut unanim sub numele de
Tabelul lui Mendeleev/18/. Astăzi sunt cunoscute 118 elemente chimice
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Tabelul_periodic_al_elementelor). Fiecare element chimic din
acest tabel în varianta sa modernă, este aranjat în grupe (pe verticală) şi perioade (pe orizontală)
în ordinea crescătoare a numărului atomic Z, număr care indică numărul de protoni conţinuţi de
nucleul atomului elementului chimic respectiv, număr egal cu electronii săi. Cunoscând numărul
atomic Z, al unui element chimic, se poate scrie formula electronică a elementului chimic
corespunzător, sub forma Nsxpy dzfw, unde N=1, 2, 3… indică numărul stratului de electroni, s, p,
d şi f – tipul substratului, x = 1 sau 2, y = 1- 6, z = 1-10 şi w = 1-14, aceste cifre indicând
numărul de electroni conţinuţi de către substratul respectiv, cu Σ(x + y + z + w) = Z (Σ este
semnul matematic care înseamnă sumă de). De exmplu formula electronică a hidrogenului (Z =
1) este 1s1, ceea ce înseamnă că hidrogenul are un singur electron de valenţă (este monovalent) şi
pentru a fi stabil, doi atomi de hidrogen se unesc formând o moleculă, H2 , în care pe substratul s,
care este chiar stratul 1, există 2 electroni (un duet), care-i conferă stabilitate. Oxigenul (Z = 8)
are formula electronică 1s22s2p4, fiind bivalent, deoarece are nevoie de 2 electroni pentru a-şi
completa substratul p cu 6 electroni şi de aceea doi atomi de oxigen îşi pun în comun câte 2
electroni, completând ultimul strat (stratul 2) cu 8 electroni (un octet) care-i conferă stabilitate
sub formă moleculară, adică O2. La fel se explică şi formula apei – H2O, numai că aici rolul celui
de-al doilea atom de oxigen este luat de 2 atomi de hidrogen, fiecare venind cu câte un electron
la formarea unei molecule de apă. Hidrogenul pierde cu uşurinţă singurul său electron de valenţă,
devenind ion pozitiv, H+, care în apă există sub forma ionului de hidroniu, H3O+; oxigenul,
dimpotrivă acceptă cu uşurinţă 2 electroni, devenind ion negativ, O2-, care în apă există sub
forma ionului de hidroxil, HO-.
Se înţelege că nici chimia, deşi operează teoretic, experimental şi practic (v. industria
chimcă) pe baza unui set de legi fundamentale (legea conservării masei substanţelor –
Lomonosov, 1744, şi Lavoisier, 1785; legea proporţiilor definite – Proust, 1789; legea
proporţiilor multiple – Dalton, 1808; legea proporţiilor echivalente – Wenzel-Richer, 1791;
legea acţiunii maselor – Guldberg-Waage, 1867; legea volumelor constante – Gay-Lussac, 1808;
legea lui Avogadro – 1811), nu reuşeşte să demonstreze ce este materia în realitate..
Anterior am arătat că electronul, ca parte constitutivă a unui atom, se comportă ca o
entitate undă-corpuscul. Termenul de undă ne conduce la luarea în discuţie a luminii, mai bine
spus, a ceea ce este lumina, la fel ca în cazul materiei. Există experimente/proprietăţi ale luminii,
care dovedesc caracterul ei ondulatoriu (de undă electromagnetică), şi experimente/ proprietăţi
ale luminii care dovedesc natura sa corpusculară/20/. Din prima categorie fac parte interferenţa,
difracţia şi polarizarea, iar din cea de-a doua – emisia şi absorbţia luminii, efectul fotoelectric şi
efectul Compton.
Louis de Broglie/21,22/ formulează o ipoteză foarte curajoasă, în cadrul tezei sale de
doctorat din 1923, pentru care, în 1929, primeşte Premiul Nobel pentru fizică, şi anume ideea că
particulele, considerate la vremea respectivă corpusculi de materie (de exemplu electronii), au o
natură duală, corpusculară şi ondulatorie, asemenea radiaţiei electromagnetice. De Broglie
asociază o undă de o anumită frecvenţă fiecărei particule, oprindu-se în mod special la descrierea
naturii duale a electronului. El propune şi o  formulă de calcul a lungimii de undă asociată unei
particule elementare, în funcţie de impulsul (deci viteza şi masa) particulei, unde apare
constsanta lui Plank. Plank introdusese această constantă cu scopul inţial de a descrie corect
radiaţia corpului negru/21/. Constanta lui Plank a fost ulterior folosită de Einstein pentru a
explica efectul fotoelectric (producerea curentului electric sub acţiunea luminii asupra unor
metale), iar Bohr apelase la această mărime pentru a caracteriza din punct de vedere matematic
modelul atomic introdus de el în 1913 (v. mai sus). În esenţă, această constantă a impus şi întărit
ideea că lumea microscopică are un caracter discontinuu, granular şi cuantic/22/, contrar a ceea
ce se crezuse până atunci, mai ales pe fondul teoriei electromagnetice promovată de James
Maxwell, teorie care a dominat ştiinţa în secolul al XIX-lea, în special în a doua jumătate a
sa/23,24/. Teoriile recente ale unificării vorbesc chiar şi despre un caracter granular al timpului şi
spaţiului, extinzând natura cuantică a Universului dincolo de caracteristicile radiaţiei
electromagnetice.
Pentru o minimă înţelegere a ceea ce urmează, este nevoie să redăm totuşi formula
propusă de L. de Broglie pentru calculul lungimii de undă (λ) asociată materiei, care poartă
denumirea de lungime de undă De Broglie:
h h
λ= =
p mv

undeλ este lungimea de undă exprimată în metri, h – constanta lui Plank, exprimată în J/Hz
(jouli/herţi, J este energia, iar Hz frecvenţa) sau Js (jouli x secundă, deoarece frecvenţa se
exprimă ca numărul de cicluri pe secundă, deci – n/s sau s-1) şi p – impulsul, egal cu produsul mv
, unde m este masa exprimată în kilograme iar v este viteza exprimată în m/s/25/. Formula de
mai sus, utilizată pentru descrierea undelor de materie, cum sunt denumite undele asociate
materiei, indică faptul că dacă lumea microscopică nu ar prezenta un caracter granular, fapt
echivalent matematic cu o valoare nulă asociată constantei lui Planck, atunci şi lungimea de undă
propusă de L. de Broglie ar deveni 0, anulând aspectul ondulatoriu al particulelor elementare. În
realitate, h → 0 (h = 6,6262 x 10-34 Js , deci şi λ → 0, dar ele nu sunt nule!26/, altfel spus,
mecanica cuantică, redusă la ideea centrală că există o limită minimă, nenulă, până la care
poate fi divizată energia, limită stabilită de valoarea constantei lui Planck, sugerează în mod
indirect, în contextul formulei propuse de L. de Broglie, natura ondulatorie a constituenţilor
fundamentali ai materiei şi, în consecinţă, existenţa unei unde asociate lor. Particula elementară
de lumină – în exprimarea corpusculară, sau cuanta de lumină – în exprimarea ondulatorie, a
primit numele de foton, nume dat de fizicianul American George Lewis/27/, în 1926, şi care
provine de la termenul grecesc phos (φῶς), care înseamnă lumină. În conncluzie, ideea care
trebuie reţinută din acest expozeu condensat la maximum din punct de vedere matematic, este
aceea că orice particulă în mişcare are o undă asociată.
 Dacă la nivel microscopic am văzut cam cum stau lucrurile, chiar dacă nu s-a putut
ajunge la un răspuns clar la întrebarea ce este materia, să vedem cum se pune problema la nivel
macroscopic. Există numeroşi oameni de ştiinţă care, în principiu, sunt de acord că şi obiectele
macroscopice posedă unde asociate proprii. Problema este că formula lui De Broglie indică
faptul că lungimile de undă asociate obiectelor macroscopice sunt extrem de mici, constanta lui
Plank, şi aşa foarte mică, împărţindu-se la o masă foarte mare, chiar dacă viteza este mult mai
mică decât în cazul unor microparticule (de exemplu, viteza luminii în vid, deci a fotonilor este
de aproape 300 000 de km/s, mai exact 2,9979 x 108 m/s)/26/. În cazul obiectelor macroscopice
ordinul de mărime al masei acestora generează lungimi de undă care tind spre valoarea zero
(dacă m este foarte mare, atunci λ→0); pe de altă parte, comportamentul ondulatoriu al unui
obiect se manifestă şi devine observabil la interacţiunea sa cu un sistem de dimensiuni
comparabile cu lungimea sa de undă/21/. 
Aşadar, la nivel macroscopic, lungimile de undă asociate obiectelor sunt prea mici pentru
a produce efecte observabile. În schimb, pentru cazul electronului, formula lui De Broglie
furnizează o lungime de undă asociată comparabilă cu dimensiunile sistemelor cu care electronul
interacţionează în mod natural, şi anume – constituenţii atomilor. Asta înseamnă că în cazul
electronilor, natura lor ondulatorie ar trebui să creeze efecte observabile cu ajutorul unor
experimente adecvate. În concluzie, aspectele ondulatorii ale materiei devin observabile pentru
particulele elementare şi nicidecum în cazul structurilor macroscopice. Există totuşi o excepţie,
şi anume structurile macroscopice aflate la temperaturi apropiate de 0oK (- 273,3oC, zero grade
Kelvin sau zero absolut – adică temperatura la care teoretic materia nu mai posedă niciun fel de
energie termică)/28/. La nivel macroscopic, viteza din formulal lui De Broglie este de fapt un
indicator al agitaţiei termice a sistemului şi aici nu este vorba despre viteza de deplasate a unui
anume obiect material, ci de viteza acelui sistem macroscopic evaluată prin prisma energiei de
mişcare a constituenţilor fundamentali ai sistemului. Teoria cinetică a gazelor indică faptul că
scăderea agitaţiei termice a unui sistem, adică reducerea către zero a mişcării (vitezei)
particulelor constituente, se poate obţine prin reducerea drastică a temperaturii acelui sistem. În
mod ideal, energia sistemului macroscopic (viteza particulelor constitiente) poate fi redusă la o
valoare apropiată de zero numai dacă sistemul este răcit la temperaturi foarte apropiate de zero
absolut, adică -273,5oC.
Existenţa undelor de materie a fost confirmată în 1927 de către Clinton Davidsson şi
Lester Germer, care au realizat experimental difracţia unui fascicul de electroni (fenomen
specific undelor electromagnetice) la contactul cu un cristal de nichel (Ni). Ulterior, George
Paget Thomson a reuşit acelaşi experiment folosind un film fotografic din celuloid, iar ulterior –
şi alte materiale. Davidsson şi Thomson au primit, de altfel, Premiul Nobel pentru fizică în 1937
pentru descoperirea fenomenelor de interferebnţă care se produc atunci câând cristalele sunt
supuse acţiunii unor fascicule de electroni. În 1989, Akira Tonomura, folosind o sursă foarte
slabă de electroni (a trimis practic rând pe rând câte un electron spre o biprismă) a pus în
evidenţă franjele de interferenţă, exact ca şi cum electronii s-ar fi comportat ca lumina,
interferenţa în cazul ei fiind arhicunoscută.
Asociind electronilor proprietăţi ondulatorii, De Broglie schimbă modelelul atomic vizual
al lui Bohr, reprezentând electronul ca o undă circulară. Datorită lui De Broglie, postulatul lui
Bohr – orbitarea electronilor poate avea loc numai la anumite distanţe de nucleu –, poate fi
explicat astfel: doar orbitele care conţin pe toată circumferinţa lor un număr întreg de lungimi
de undă sunt permise. Bohr a extins idea dualismului corpuscul-undă formulând aşa-numitul
principiu al complementarităţii, care spune că cele două aspecte sunt complementare, nu
contradictorii. Pentru a înţelege mai bine aceste teorii, există o analogie foarte sugestivă cu o
monedă: un experiment care-şi propune să studieze electronul poate fi asemănat cu datul cu
banul – la final, nu se poate vedea decât fie capul, fie pajura, nicidecum ambele feţe.
Puţini sunt cei care nu au auzit măcar de celebra ecuaţie a lui Einstein:
E = mc2
unde E este energia, m – masa şi c – viteza luminii în vid. Ea este una dintre cele două legi din
teoria relativităţii a aceluiaşi Albert Einstein, cea de-a doua fiind aceea că niciun corp nu se
poate deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii şi nici nu poate atinge această viteză
/29/. Ecuaţia lui Einstein indică faptul că materia şi energia sunt echivalente/30,31/. Ca urmare,
energia pe care un corp o are datorită mişcării sale se va adăuga masei sale, ceea ce va îngreuna
mărirea vitezei. Atunci când un corp se apropie de viteza luminii, masa lui creşte foarte rapid,
astfel încât este necesară din ce în ce mai multă energie pentru a-i mări viteza. Obiectul nu poate
atinge viteza luminii, deoarece masa lui ar deveni infinită, iar pentru a atinge această viteză i-ar
trebui o cantitate infinită de energie. Aşadar, numai ceea ce nu are masă intrinsecă se poate
deplasa cu viteza luminii, respectiv – lumina şi, în general, undele.
Ecuaţia lui Einstein indică faptul că un corp are energie chiar şi atunci când este
staţionar, spre deosebire de mecanica newtoniană conform căreia un corp care nu se află în
mişcare nu posedă energie cinetică. Energia conţinută de un corp staţionar poate fi de exemplu
energie termică sau energie chimică (reactivitate), iar poziţia lui într-un câmp de forţă îi poate
conferi o anumită energie potenţială. În teoria relativităţii, toate energiile care se mişcă împreună
cu un obiect se adună la masa totală a corpului obiectului respectiv, masa reprezentând de fapt
rezistenţa acestuia la deviere. Fiecare dintre cele două tipuri de energie – cinetică şi potenţială,
conţinute de un obiect, are o contribuţie directă, specifică asupra masei sale. Cuvântul energie
provine din greaca veche – ενέργεια (energhia) care înseamnă activitate şi este format din doi
termeni εν, care înseamnă în, şi έργον, care înseamnă lucru (cu sensul de lucrare, nu de obiect).
Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa şi energia. Masa este
măsura gravitaţiei şi a inerţiei (generată de mişcare), iar energia este măsura scalară a mişcării
materiei (mărimea scalară este o mărime care are o valoare determinată printr-o unitate de
măsură şi exprimată printr-un număr real)15/. Astfel, masa şi energia nu sunt două lucruri total
diferite, cum sunt de exemplu apa şi focul, ci sunt două forme de prezentare a materiei, aşa cum
sunt de exemplu aburul şi ghiaţa, care sunt aceeaşi substanţă – apa. În conformitate cu relaţia
dintre masă şi energie stabilită de Einstein, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îi
corespunde o masă inerţială a sa. Această relaţie poate fi folosită pentru a calcula câtă energie s-
ar produce dacă o cantitate de materie ar fi convertită în radiaţie electromagnetică, cea care
transportă energia. De exemplu, în cazul bombei de la Hiroshima, masa materiei care a fost
convertită în energie a fost mai mică decât 30 de grame! Este vorba de o cantiate imensă de
energie conţinută într-o cantitate foarte mică de materie. Astfel, în conformitate cu relaţia lui
Einsştein, 1 g de materie conţine o energie de 1014 J (jouli). Pe de altă parte însă, nu trebuie să
confundăm masa cu energia. Din punctual de vedere al fizicii, materia există sub două forme:
substanţă (caracterizată prin masă) şi câmp (caracterizat prin energie). Caracteristicile definitorii
ale materiei sunt: masa, necesarul de spaţiu pentru a exista, structura sa internă şi energia termică
internă a sa. Masa este o mărime măsurabilă şi care determină cantitatea de substanţă conţinută
într-un corp sau particulă, deteminabilă la nivel macroscopic şi măsurată tot macroscopic.
Conceptul de câmp este, faţă de acela de masă, destul de abstract, întrucât el nu are masă şi poate
să nu existe deloc în materie. Există un exemplu destul de practic, cu care cei mai mulţi dintre
noi suntem familiarizaţi: magneţii; forţa de atracţie sau de respingere dintre doi magneţi (depinde
de orientarea lor) se poate uşor evidenţia, deşi aceste forţe nu au nici masă, nici culoare şi nici
miros, iar dacă nu am constata interacţiunile dintre ei, noi nici nu am şti că există.
Astăzi, există un consens privind constitienţii de bază ai materiei; este vorba despre o
teorie denumită Modelul Standard/32/. Până în prezent s-au descoperit peste 200 de particule,
cele mai multe dintre ele nefiind de fapt particule elementare. Evident, în lucrarea de faţă nu pot
fi analizate toate aceste particule, ci doar câteva, şi asta – destul de succinct. În fizica
particulelor, o particulă elementară este o particulă despre care nu se ştie dacă are o
substructură, adică dacă ea este formată din particule mai mici. Deşi toate particulele prezise de
această teorie au fost descoperite, ea nu poate explica totul. De exemplu gravitaţia nu este
cuprinsă în Modelul Standard. Dacă particula nu are nicio substructură, atunci ea este socotită
una dintre unităţile de bază ale materiei şi, implicit, ale Universului. Conform acestei teorii,
particulele elementare actuale sunt fermionii şi bosonii. Diferenţa dintre aceste particule
elementare constă în faptul că ele au spinul diferit. Spinul reprezintă momentul cinetic propriu al
unei particule. Fermionii (cu spinul 1/2, 3/2, 5/2 etc.) sunt consideraţi a fi constitienţii materiei
iar bosonii (cu spinul 0, 1, 2 etc.) sunt consideraţi a fi purtători de sarcină.
În prezent, fermionii reprezintă constituenţii elemenatari ai materiei (evident, în
antichitate atomii erau consideraţi constituenţii elementari ai materiei ş.a.m.d.) şi ei sunt de două
feluri: cuarci şi leptoni (termenul cuarc este o adaptare la limba română a termenului englezesc
quark). Tot ceea ce există, începând cu galaxiile şi până la molecule, este alcătuit din cuarci şi
leptoni. Cuarcii se comporă diferit de leptoni, şi prin aceea că pentru orice particulă de materie,
există o antiparticulă corespunzătoare, dar având sarcini electrice opuse. Când o particulă se
întâlneşte cu antiparticula corespunzătoare, ele se anihilează reciproc rezultând energie pură.
Ideea de antimaterie este ciudată, deoarece întregul Univers este alcătuit în realitate din materie.
Nu se ştie de ce, dacă materia şi antimateria sunt egale, dar opuse ca sarcină electrică, în Univers
există atât de multă materie. Cuarcii sunt constituenţii protonilor şi ai neutronilor, care, la rândul
lor sunt constituenţii nucleelor atomilor. Există 6 tipuri de cuarci, funcţie de masele lor,
denumite arome, acestea, la rândul lor, fiind denumite cu termenii englezeşti: up, down, charm,
strange, top şi bottom. Cuarcii interacţionează cu forţe nucleare puternice, fiind responsabili
pentru acestea, şi constituie materia grea. Leptonii sunt particule care nu se supun forţei
nucleare puternice, constituind o familie separată de particule elementare. Cel mai cunoscut
lepton este electronul, o particulă elementară cu sarcină electrică negativă şi cu masa egală cu
aproximativ a 1836-a parte din masa unui proton. Un alt lepton este electronul neutrino, o
particulă elementară care nu are sarcină electrică. Leptoni sunt şi muonul, muonul neutrino,
taonul şi taonul neutrino.
Bosonii sunt responsabili de interacţiunea nucleară slabă, numită şi interacţiunea slabă.
La rândul ei, aceasta este responsabilă pentru radioactivitate şi acţionează asupra tuturor
particulelor de materie care au spinul 1/2, cum sunt protonii şi neutronii, dar nu acţionează
asupra particulelor cu spinul 0, 1, sau 2, cum sunt fotonii sau gravitonii, care sunt particule
purtătoare de forţă, alături de gluoni şi bosonii W şi Z. Un alt boson este bosonul Higgs, recent
descoperit (CERN 2012), şi care nu a fost inclus în Modelul Standard deoarece nu prezintă toate
proprietăţile care-i fuseseră prezise. Nici gravitonul nu afost inclus încă în Modelul Standard,
fiind deocamdată doar un boson teoretic. Gluonii intermediază interacţiunile tari dintre cuarci.
Are masa de repaus nulă, spinul 1 şi este neutru din punct de vedere electric. Bosonii W şi Z,
cunoscuţi şi sub numele de bosoni slabi fiindcă ei intermediază interacţiunea slabă, au sarcină
electrică negativă (-1) sau pozitivă (+1), şi astfel ei sunt de două tipuri: bosoni W+ şi bosoni W-,
constituind unul antiparticula celuilalt. Bosonii Z sunt similari bosonilor W, doar că nu au
sarcină electrică. Ultimul boson este fotonul, numit şi cuantă de lumină, particula elementară
responsabilă pentru toate fenomenele electromagnetice. Are masa de repaus nulă, iar în absenţa
oricărei interacţiuni viteza sa, notată c, este aceeaşi în toate sistemele de referinţă.
Dintre particulele compozite menţionăm hadronii, care sunt formaţi din doi sau mai mulţi
cuarci (ei există doar în grupuri, niciodată singuri). Hadronii sunt de două tipuri: barioni şi
mezoni. Barionii sunt hadroni compuşi din trei cuarci şi includ mai multe tipuri de particule, şi
anume: ncleoni, neutroni, protoni, barioni delta, barioni lambda, barioni sigma, barioni xi, şi
barioni omega, fiecare având caracteristici şi comportamente diferite. Mezonii conţin un cuarc şi
un anticuarc şi sunt şi ei de mai multe tipuri, şi anume: pioni, mezoni rho, mezoni eta, mezoni
phi, mezoni J/psi, mezoni upsilon, kaoni, mezoni B şi mezoni D, din nou – fiecare având
caracteristici şi comportamente diferite în cadrul materiei.
Să zicem că din cele expuse până aici, ne-am făcut o idee despre ce este materia.
Următoarea întrebare care s-ar pune este ce ţine împreună materia? Există patru interacţiuni
fundamentale între particulele de materie, iar toate forţele din Univers pot fi atribuite acestora,
respectiv – orice forţă cunoscută, precum frecarea, gravitaţia, magnetismul, dezintegrarea
nucleară etc. sunt determinate e una dintre aceste patru forţe (interacţiuni) fundamentale. Este
mai corect termenul de interacţiune decât cel de forţă, întrucât primul îl include pe cel de-al
doilea şi include, de asemenea, şi foreţele de decădere sau de anihilare prin care particula
respectivă trece; în fond, particulele sunt purtătoare de forţă/sarcină şi ele interacţionează în
conformitate cu sarcina pe care o vehiculează. O altă întrebare legitimă ar fi cum interacţionează
particulele de materie? Nu s-a putut răspunde clar la această întrebare deoarece problema este că
lucrurile interacţionează unele cu altele fără să se atingă. Mai mult, atingerea dintre două lucruri
sau atingerea dintre palmele noastre şi un obiect ori palma altei persoane nu este o atingere în
realitate, căci o atingere reală ar însemna ca ea să fie urmată imediat de nişte reacţii nucleare
devastatoare, ceea ce în realitate nu se întâmplă. Aici trebuie să avem în vedere şi un alt fapt:
peste 99,999… % din volumul unui atom este… spaţiu gol! Ei bine, tocmai acest spaţiu se
menţine în toate momentele în care noi credem că am atins ceva sau pe cineva.
Cele patru interacţiuni fundamentale între particulele de materie sunt: interacţiunea tare
sau forţa nucleară tare, interacţiunea slabă sau forţa nucleară slabă, electromagnetismul şi
gravitaţia. Forţa nucleară tare este de 100 de ori mai puternică decât forţa electromagnetică, de
106 ori mai putrnică decât forţa nucleară slabă şi de 1039 de ori mai mare decât forţa
gravitaţională! La întrebarea de ce se atrag sau se resping doi magneţi? – răspunsul este
datorită magnetismului; la întrebarea de ce cad obiectele? – răspunsul este datorită gravitaţiei;
dar nimeni nu ştie ce sunt acestea – magnetismul şi gravitaţia!
Ei bine, tot ceea ce am spus până aici ne conduce iremediabil la concluzia că încă nu ştim
ce este materia în realitate. Mai mult, în ultimul timp s-a ajuns chiar la concluzia că materia nu
există (http://esoterism.ro/ro/numaterie.php; http://www.descopera.ro/stiinta/6096245-misterele-
universului-si-fizicianul-zen)/33,34/. Credeţi sau nu, la aceeaşi concluzie am ajuns şi eu în anul
întâi de facultate (1972-1973), unde am studiat chimia. Evident, la această concluzie nu am ajuns
în urma unor experimente, ci cumva filozofic, aşa cum şi Leucip şi Democrit au arătat că materia
este alcătuită din atomi. Am plecat de la ceea ce tocmai studiam şi de la paradoxurile lui
Zenon//35/, pe care le-am interpretat cumva într-un mod personal. Nu insist asupra acestui
aspect, cu toţii cunoaştem aceste paradoxuri, dar vreau să menţionez doar că tot atunci am ajuns
la alte două concluzii, anume: aşa cum există un infinit mare, tot aşa există şi un infinit mic şi
căderea lui Adam din Rai a fost de fapt căderea în materie. Pe vremea când eu ajunsesem la
aceste concluzii, nu cunoşteam un citat aparţinând lui Sir John D. Barrow (cosmolog,
matematician şi expert în fizică teoretică), citat pe care de altfel el nici nu-l formulase, întrucât
este mai mare decât mine cu doar un an (n. 1952), şi care, oarecum confirmă cel puţin una dintre
concluziile mele: În timp ce există indicii subtile despre infinit în lucrurile pe care le facem şi le
vedem, există de asemenea şi paradoxuri profunde ce se află foarte aproape de suprafaţa
lucrurilor. De asemenea, cunoscând modelele atomice şi convins fiind de existenţa unui infinit
mic, am început să mă întreb dacă nu cumva sistemul nostru solar nu ar putea fi un atom uriaş,
atom care, la rândul său, alături de celelalte sisteme cosmice şi galaxii să formeze materia infinit
de mare, numită Univers.
Acum, să vedem ce bază experimentală are concluzia că materia nu există, ci există
numai energie condensată (http://esoterism.ro/ro/numaterie.php)/33/. La începutul anilor ’90,
fizicianul Vladimir Poponin a realizat nişte experimente devenite celebre prin care el a vrut să
afle care este influenţa luminii, deci a fotonilor asupra ADN-ului uman. Precizăm în prealabil că
ştiinţa a dovedit că vidul nu este un spaţiu gol, cum se credea până mai deunăzi, ci el este un
spaţiu plin de informaţii şi energie, unde există fotoni care pot fi puşi în evidenţă cu instrumente
speciale. Astfel, Poponin a extras tot aerul dintr-o eprubetă perfect izolată şi a urmărit
comportamentul fotonilor existenţi în vidul creat, constatând că aceştia sunt distribuiţi în
eprubetă în mod aleatoriu, dezordonat. A introdus apoi în acea eprubetă, în condiţii speciale
pentru a menţine vidul din ea intact, o mostră de ADN uman.. Evaluând comportamentul
fotonilor în prezenţa ADN, el a constatat cu surprindere că aceştia s-au ordonat în forme
regulate! Concluzia a fost că ADN-ul uman are o influenţă directă asupra fotonilor ordonându-i
în forme regulate, specifice. Mai mult, acelaşi Poponin a constatat că după ce ADN-ul a fost
extras din eprubetă, fotonii rămaşi au continuat să se comporte ca şi când ADN-ul ar fi fost încă
prezent acolo, păstrând ordinea imprimată de acesta. Era ca şi cum AND-ul uman şi fotonii
păstrau cumva legătura, deşi fuseseră separaţi fizic, de parcă un câmp subtil de forţe îi ţineau
conectaţi încă. Aceste experienţe au fost repetate de nenumărate ori, rezultatele obţinute fiind
aceleaşi de fiecare dată şi, în cele din urmă, şi ultimul sceptic a fost convins că tocmai fuesese
descoperită o nouă realitate, anume că ADN-ul uman influenţează lumea din jurul lui. S-a
demonstrat astfel că există un câmp cuantic de energie care ne uneşte cu tot ceea ce există în
jurul nostru.
Poponin nu s-a oprit însă aici şi a continuat experimentele încercând să afle dacă şi cum
este modificat ADN-ul de sentimentele, gândurile şi credinţele care izvorăsc din inima omului,
care sunt de fapt emisii de energie. Pentru aceasta, el a izolat în câte o eprubetă ADN provenit de
la diferite persoane. Apoi aceste probe au fost supuse unor câmpuri emoţionale puternice,
provenite chiar de la donatorii probelor respective, după care au fost măsurate reacţiile electrice
produse la nivelul aceloraşi probe de ADN. S-a constatat că atunci când molecula de ADN este
înconjurată de sentimente pozitive – iubire, recunoştinţă, compasiune, bucurie etc. – ea se dilată,
iar lanţurile macromoleculare se deschid şi se măresc; dimpotrivă, dacă molecula de ADN este
înconjurată de sentimente negative – ură, furie, frustrare, stress etc. – lanţurile macromoleculare
se contractă, blocând majoritatea codurilor înscrise în ea. Această blocare se anula însă deîndată
ce persoana-sursă emitea din nou sentimente pozitive asupra ADN-ului. Acelaşi comportament l-
au avut probele de ADN şi în cazul în care câmpurile emoţionale puternice proveneau de la alte
persoane decât cele de la care se recoltaseră. Într-un alt experiment, au fost izolate mostre de
ADN uman de la mai multe persoane şi au fost plasate la mare distanţă de persoanele-sursă. Ei
bine, s-a consatat că mostrele suferau instantaneu aceleaşi modificări provocate de stările
sufleteşti ale persoanelor respective ca şi când nu ar fi fost separate de corpul uman, ci ar fi fost
încă în locul de origine! Sub diverse forme, astfel de experimente au fost realizate timp de 20 de
ani, concluzia fiind de fiecare dată aceeaşi: genele ADN sunt modificate de energiile din exterior!
Ştiinţa care se ocupă cu studierea acestor fenomene a primit numele de epigenetică, fiind cea mai
nouă ştiinţă apărută până în prezent.
Într-un studiu despre apă, publicat în urmă cu câţiva ani/36/, arătam cu exemple concrete
că apa reacţionează la gândurile noastre. Apoi, m-am convins demult că tot ceea ce ni se
întâmplă în prezent este efectul alegerilor (iniţial –gânduri) făcute în trecut şi, în acelaşi timp,
cauză a ceea ce ni se va întâmpla în viitor/37/. Şi cum se presupune că nu alegem fără să gândim
şi nu putem comunica iniţial fără a vorbi, aşa cum nu putem vorbi orice, tot aşa ar trebui să nu
gândim orice /38/. Prin urmare, nu este nimic hazardat în afirmaţia că totul este interconectat cu
tot şi în mod tainic interdependent/33/.
Vincent Keisen Vuillemin/34/, directorul Departamntului de Inginerie din cadrul
Laboratorului European pentru Fizica Particulelor Elementare (CERN) din Geneva opinează că
pentru a înţelege fizica cuantică trebuie să înţelegi că nu există numai alb şi negru, să înţelegi
că trupul şi mintea sunt acelaşi lucru. Nu întâmplător el este nu numai doctor în fizică cuantică,
ci şi maestru Zen, alături de alţi 14 colegi. Se ştie că la CERN există un uriaş accelerator de
particule, denumit Large Hadron Collier, cu ajutorul căruia oameni de ştiinţă din mai multe ţări
ale lumii încearcă să ajungă la originile materiei, să pună în evidenţă aşanumita particulă a lui
Dumnezeu. Keisen Vuillemin a explicat într-o conferinţă că ştiinţa, şi în special fizica, au trecut
prin schimbări majore în înţelegerea lumii noastre (n. a.: prin dezvoltarea fizicii cuantice) şi a
Universului (n. a.: prin teoria relativităţii a lui Einstein), iar noţiunea noastră despre timp şi
spaţiu a fost spulberată, la fel ca şi abordarea deterministă. Toate acestea au schimbat viziunea
oamenilor de ştiinţă asupra Universului, apropiind-o de conceptele intuitive cu privire la natura
lucrurilor din Budism şi Zen. Dacă odată cu Galileo Galilei ştiinţa şi-a schimbat în mod drastic
premisele de cunoaştere, bazându-se de la el încoace pe metoda experimentală, Descartes a exilat
spiritul pe tărânul religiei, lăsând materia în seama ştiinţei. Dualismul spirit-materie promovat
de Descartes a adâncit prăpastia dintre dogma religioasă şi experimentalismul ştiinţific, urmările
acestui proces nefiind benefice pentru niciuna dintre părţi. Mult timp a fost acreditată ideea unei
lumi conduse de legile mecanicii newtoniene care, propunând un Univers reglat de un mecanism
perfect, accesibil cunoaşterii umane, nu a făcut altceva decât să confirme acest dualism lipsit de
orice punte de legătură între cele două componente ale sale, fiind, de fapt, un dualism
contradictoriu, deoarece însăşi noţiune de dualism implică cel puţin o complementaritate, dacă
nu chiar un anumit consens. La începutul secolului trecut, teoria relativităţii a lui Einstein a
integrat în dimensiunile spaţiale şi pe cea de-a patra, şi anume timpul, care a devenit astfel
indisolubil legat de spaţiu, formând o unică realitate – realitatea spaţio-temporală, consensuală
şi deci – total opusă dualismului descartian. De altfel, chiar Einstein are un citat celebru în acest
sens: Ceea ce vedeţi depinde de teorile pe care le utilizaţi pentru a vă interpreta observaţiile
făcute. De aceea istoria fizicii moderne poate fi împărţită în două mari etape: fizica clasică
mecanicistă (Newton) şi fizica cuantică relativistă (Einstein). Dacă până şi spaţiul şi timpul s-au
dovedit a fi relative, cu atât mai mult erau relative legile mecanicii newtoniene considerate
imuabile şi aplicabile întregului Univers.
În prezent, realitatea profundă pe care fizica cuantică ne-o sugerează este o realitate
intercorelată, în care nedeterminismul cuantic este controlat de conştiinţa umană. Prin urmare,
nu există realitate în afara conştiinţei umane, fie numai şi pentru bunul motiv că în absenţa
conştiinţei umane, realitatea nu are ea însăşi raţiunea de a exista. Da, omul, prin acţiunile sale
nesăbuite poate crea o astfel de situaţie, dar cine o va mai constata? Tot mai mulţi oameni de
ştiinţă, şi nu numai, s-au convins că realitatea este pură iluzie, ea este forma spiritului care
impregnează Universul. Universul se comportă ca o hologramă, unde o parte corespunde în
detaliu întregului. Mesajul fizicii cuantice este tulburător, anume acela că realitatea este creată
de observator. Aici există, după părerea subsemnatului, o surprizătoare similitudine cu relatările
mai multor martori oculari ai aceluiaşi eveniment: toţi vor relata altceva, niciunul nu va spune
aceleaşi lucruri. Iată cum chiar şi socialul se integrează perfect imaginii actuale despre materie şi
Univers! Căci, experimente realizate în ultimii ani par a demonstra de-a dreptul că materia nu
există!; de fapt, ele ne arată că în momentul în care o observăm, materia dispare lăsând în urmă
doar energie. Particulele fundamentale de materie sunt imprevizibile, şi la fel ca şi fiinţele
umane, par a se bucura de o anumită independenţă. S-a demonstrat experimental că entităţi
imateriale (gânduri, imagini etc.) de natură cuantică, sub efectul observatorului, al atenţiei
noastre, se transformă din unde probabilistice în particule vizibile. Din acest punct de vedere se
poate spune că noi suntem creatorii lumii noastre, deci ai realităţii: focalizându-ne atenţia asupra
a ceva, noi izolăm acel ceva în mod arbitrar, dând viaţă, tot arbitrar, opusului său.
Orice realizare umnă presupune parcurgerea în general a trei etape, şi anume: 1. Gând /
Idee; 2. Plan / Proiect; 3. Punere în aplicare / Acţiune / Realizare / Materializare/38/. Nu este
deloc hazardat să vorbim despre materializarea gândurilor. Să abordăm acest fenomen la nivel
macro, fiindcă lucrurile stau exact la fel şi la nivel micro. Psihologia modernă a demonstrat
faptul că dacă ne putem concentra exclusiv asupra unui gând, oricare ar fi acesta, mai mult de 17
secunde, atunci acest gând al nostru va atrage un alt gând asemănător cu primul şi care-l va
potenţa. După 34 de secunde de concentrare asupra aceluiaşi gând, va fi atras un alt gând
asemănător cu celelalte două, dar la un nivel superior de intensitate. Dacă ne concentrăm
exclusiv asupra aceluiaşi gând cât mai mult timp posibil, gândul nostru iniţial va creşte
exponenţial în intensitate cu o periodicitate de 17 secunde. În cazul ideal, adică acela în care ne-
am putea concentra asupra aceluiaşi gând o perioadă de timp foarte lungă, la un moment dat se
atinge un punct critic, punct în care noi vom acţiona pentru ducerea la îndeplinire a acelui gând,
pentru materializarea lui. Uluitor este faptul că de cele mai multe ori nu suntem conştienţi de
această "evoluţie" şi acest final! Am spus de la început: este vorba despre orice gând. Aşadar,
dacă voi gândi, de exemplu că îmi doresc o anumită casă, iar această dorinţă va persista în
mintea mea durate de n x 17 secunde, unde n este un număr întreg, de la o anumită valoare a sa,
eu voi lua hotărârea de a face totul pentru a intra în posesia casei aceleia mult dorite. Şi chiar aşa
se va şi întâmpla, valoarea lui n de la care ne vom îndeplini dorinţa depinzând de capacitatea
fiecăruia dintre noi de a multiplica dorinţa de a avea acea casă, respectiv – de a munci mai mult
şi a economisi bani pentru a o cumpăra. Acesta este un exemplu pozitiv, să spunem, deşi poate
nu este bine ales, fiindcă în viaţa omului nu este important "a avea", ci "a fi" . Dar tot aşa de bine
poate exista şi un exemplu negativ. Fără intenţia de a fi macabru, prin contrast, voi da exemplul
unui individ care gândeşte la un moment dat că viaţa este o pierdere de timp, inutilă, în fine - o
mare porcărie (că tot am adus vorba despre acest gând) şi că mai bine ar fi s-o termine cu ea.
Urmând acelaşi traseu evolutiv ca mai sus, desigur, acel individ va ajunge să se sinucidă. 
Pe de altă parte, este extrem de greu să ne concentrăm exclusiv asupra aceluiaşi gând şi
17 secunde, darămite mai multe cicluri a câte 17 secunde. De obicei, după 8 secunde, deci înainte
ca gândul nostru să atragă unul similar şi să se autopotenţeze (fapt pentru care sunt necesare
minimum 17 secunde, aşa cum am arătat), în mintea noastră îşi face apariţia un gând contar, care
încearcă să-l anihileze pe primul. Revenind la gândul care constă în dorinţa de a avea o anumită
casă, după 8 secunde, în cele mai multe cazuri, apare gândul care aduce în scenă negarea şi care
poate fi de forma unei exprimări de genul: ... Da, dar nu am bani să mi-o cumpăr!. În cazul
potenţialului sinucigaş, acest contragând, să-i spunem, poate fi de forma unei exprimări de genul:
... Doamne iartă-mă, dar sinuciderea este un mare păcat, cum de am putut gândi aşa ceva?!. În
ambele cazuri, dacă gândul şi contragândul sunt de intensităţi apropiate, de obicei contragândul
este mai puternic decât gândul iniţial, acesta din urmă va fi anulat şi nu mai avem de-a face cu o
materializare a gândului, de obicei contragândul este deja materializat, adică exprimă o realitate,
anume faptul că nu am banii necesari pentru a-mi cumpăra casa dorită, respectiv – faptul că
sinuciderea este un mare păcat.
Îndrăznesc să emit, la finalul acestui studiu (el poate fi mult extins căci, de exemplu, nu
am abordat aici teoria coardelor vibrante, prin care se încearcă să se explice realitatea imediat
perceptibilă şi chiar întregul Univers, şi nici problema găurilor negre şi a materiei întunecate),
încă o părere pe care n-o am numai eu, ci doar eu am avut-o independent de alţii: este foarte
puţin probabil ca Dumnezeu să fi creat Universul, pe care n-avem nici un motiv să nu-l
considerăm infinit, doar pentru ca pe o planetă minusculă, insgnifiantă, plasată la marginea unei
galaxii, ea însăşi minusculă şi insignifiantă în comparaţie cu întregul Univers, să aşeze singurele
fiinţe conştiente şi raţionale din acelaşi Univers, acele fiinţe fiind noi, oamenii! Da, sunt convins
că în afară de noi, în Univers există şi alte fiinţe inteligente, multe dintre ele, după toate
aparenţele, mult superioare nouă ca civilizaţie şi realizări tehnice.
Astăzi, este aproape unanim acceptat de către comunitatea ştiinţifică mondială faptul că
cele două catatrofe nucleare de la Cernobâl (26.04.1986) şi, respectiv, Fukushima-Daiichi
(11.03.2011), ar fi putut avea urmări mult mai grave dacă inteligenţe extraterestre nu ar fi
intervenit pentru limitarea lor/39/. În legătură cu explozia de la Cernobâl persistă încă două
întrebări fără răspuns, şi anume: 1. Cum a fost posibilă ejectarea capacului reactorului nuclear,
care cântărea 2000 de tone (!?), fără deteriorarea pereţilor reactorului şi chiar a capacului însuşi
care a căzut alături de reactor?; şi 2. Cum au apărut după explozie 10 tone de aluminiu în jurul
reactorului? Desigur, transmutaţia uraniului (U) la aluminiu (Al), este posibilă, dar omul nu ştie
cum poate fi provocat acest fenomen.. Explozia de la centrala nucleară din Fukushima-Daiichi a
fost cel mai mare accident nuclear de pe planeta noastră, contaminând, teoretic, întreaga
Japonie şi punând în pericol, într-o măsură mai mare sau mai mică, viaţa din emisfera nordică a
globului pământesc. Nocivitatea acestei catastrofe nucleare a fost de 30 de ori mai mare decât a
celei de la Cernobâl! Niciodată o cantitate atât de mare de combustibil nuclear (uraniu, plutoniu,
mox), nu s-a găsit fără control în aer liber! Ţinând seama şi de faptul că la Fukushima-Daiichi
existau câteva zeci de tone de combustibil nuclear, s-a apreciat că accidentul de acolo ar fi trebuit
să fie de 300 de ori mai grav decât cel de la Cernobâl! Cu toate acestea, urmările celor două
catastrofe nucleare nu au fost pe măsura gravităţii lor! Mai mult, în cazul Fukushima-Daiichi au
fost mult inferioare faţă de cele din cazul Cernobîl!! Şi atunci, care este explicaţia? În ambele
cazuri, cu câteva minute înainte de producerea exploziilor, deasupra celor două locaţii au fost
fotografiate şi chiar filmate numeroase OZN-uri/40/. Se pare că o inteligenţă necunoscută şi o
înţelepciune cosmică ancestrală supraveghează şi controlează sistemul nostru sola. Toate
informaţiile de până acum întăresc ipoteza că forţe dotate cu înţelepciune şi tehnologii extrem de
avansate veghează asupra noastră, intervenind atunci când există riscuri majore pentru omenire şi
pentru planeta Pământ. De ce să nu admitem că această bunăvoinţă care vine din cosmos nu este
chiar mâna Providenţei, a Lui Dumnezeu, care conduce cu înţelepciune Universul şi, implicit,
sistemul nostru solar. Ateii, adepţi ai Big-Bang-ului, pretind că ştiu foarte precis cum s-a
dezvoltat Universul după acest (pretins) eveniment, dar recunosc că nu ştiu de ce şi ce era
înainte.
La final – credeţi că astăzi ştim ce este materia? Eu cred că nu! Vom şti vreodată?
Depinde! Reiner Maria Rilke a dat o explicaţie memorabilă pentru întrebările la care nu am găsit
încă răspuns: Nu vom obţine răspunsuri la întrebările noastre atâta vreme cât nu suntem
capabili de a trăi aceste răspunsuri!. Deocamdată, eu, personal, nu pot decât să constat cu
tristeţe că omul este fiinţa cea mai nesăbuită, mai nemiloasă şi mai crudă care a trăit vreodată pe
Pământ! Lucrăm în permanenţă şi cu o abnegaţie demnă de o cauză mai bună şi mai dreaptă, la
autodistrugerea noastră. Agresăm mediul ambiant, îl murdărim şi-l otrăvim, distrugem păduri şi
spaţii verzi într-o goană nebună după câştiguri nemuncite şi tot mai mari, de parcă le-am lua cu
noi în mormânt! Nicio clipă nu ne întrebăm ce moştenire lăsăm urmaşi lor noştri! Până una-alta
constat că le lăsăm una pentru care ne vor blestema generaţii după generaţii căci ecuaţiile nu
explodează şi aproape orice tehnologie poate fi folosită pentru a face bine sau pentru a face
rău! (George K. Kieffey), iar crimele civilizaţiei extreme sunt, cu siguranţă, mai atroce decât
acelea ale extremei barbarii (Jules Barbey d’Aurevilly). Neîndoielnic, astăzi omul este suma
nenorocirilor sale (William Faulkner).

Bibliografie:

1. http://destepti.ro/materia-din-univers
2. http://www.manualdefizica.ro/wp-content/uploads/2014/02/Fizica-atomica1.pdf
3. Von Laue, M., Istoria fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 135-151;
4. http://inforisx.incerc2004.ro/sursa.htm
5. http://www.walter-fendt.de/ph14ro/
6. http://ael.ctcnvk.ro/econtent-fizica
7. DEX ’98 (1998);
8. Goldstein, E., Vorläufige Mittheilungen über electrische Entlandungen Verdünnten
Gasen, in Berlin Akd. Monatsber., 1876, p. 279;
9. http://www.tutorvista.com/science/jj-thomson-atomic-theory-0
10. http://nupex.eu/index.php?g=textcontent/radioactivity/radioactivity&lang=ro
11. Luca, E. ş. a., Fizică generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Modelul_atomic_Rutherford
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Modelul_atomic_Bohr
14. Bohr, N., On the Constitution of Atoms and Molecules (Part 1 of 3), in Philosophical
Magazine, vol. 26,1913, p. 1-25;
15. DEX ’09 (2009);
16. http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/fizica/313-radiocarbonul.html
17. http://www.rsc.org/education/teachers/resources/periodictable/pre16/develop/mendeleev.
htm
18. Mendeleev, D., Zeitschrift für Chemie, 1869;
19. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tabelul_periodic_al_elementelor
20. Gottlieb, I., Dariescu, C. şi Dariescu, M. A., Fundamentarea mecanicii cuantice, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1997;
21. http://www.scientia.ro/fizica/50-mecanica-cuantica/293-particula-sau-unda.html
22. Davies, P. şi Gribbin, J., The matter myth, physicsworld.com/cws/article/print/9745
23. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecua%C8%9Biile_lui_Maxwell
24. http://www.scientia.ro/fizica/electromagnetism/6598-maxwell-electromagnetism-lumina-
unda-electromagnetica.html
25. https://www.google.ro/search?
q=louis+de+broglie+formula&biw=1920&bih=986&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa
=X&ved=0CCcQsARqFQoTCIepqMuzrcgCFYuFLAodDEsODw&dpr=1
26. http://www.fizica.unibuc.ro/Fizica/Studenti/Cursuri/doc/Rusu_lab/Constante%20fizice
%20generale.pdf
27. https://ro.wikipedia.org/wiki/Foton
28. http://www.thefreedictionary.com/0+Kelvin
29. http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/echivalenta-masei-energiei-teoria-
relativitatii-123906.html
30. https://ro.wikipedia.org/wiki/Echivalen%C8%9B%C4%83_mas
%C4%83%E2%80%93energie
31. http://scientia.ro/fizica/electromagnetism/44-spectrul-electromagnetic.html
32. http://www.descopera.org/particulele-elementare-si-interactiunile-dintre-acestea/
33. http://esoterism.ro/ro/numaterie.php
34. http://www.descopera.ro/stiinta/6096245-misterele-universului-si-fizicianul-zen
35. http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/matematica-distractiva/1477-paradoxurile-lui-
zenon.html
36. Pătraşcu, M., Apa - fascinaţie şi mister – în Forum V, anul V, nr. 2/2010, pag. 26-27 – p.
I; nr. 3/2010, pag. 26 – p. II; nr.4/2010, pag. 28-29 – p. III);
37. http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marian+P%E3tra%BAcu
38. Pătraşcu, M., Gânduri insomniace (eseu în foileton), în Apollon, anul IX, nr. 7/63, iul.
2015, pag. 33, p. I; nr. 8/64, aug. 2015, pag. 31, p. II; nr.9/65, sept. 2015, pag. 33, p. III;
nr. 10/66, oct. 2015, pag. 33, p. IV; şi urm.;
39. http://esoterism.ro/ro/cernobal.php
40. http://www.neacostache.com/2011/03/18/cernobil-%C8%99i-fukushima-%E2%80%93-
amestecul-extratere%C8%99trilor/

STUDII VÂLCENE 2011