STILUL ROMANIC SI GOTIC 

Cuprins

Capitolul I.  Introducere in stilul romanic..........................................1

Capitolul II.Arhitectura romanica......................................................2
Capitolul III.Sculptura si Pictura........................................................9
Capitolul IV.Introducere in stilul gotic............................................12
Capitolul V. Arhitectura in arta gotica.............................................12
Capitolul VI.Sculptura.Pictura. Vitraliul..........................................18
Capitolul VII. Concluzii...................................................................22
Bibliografie.......................................................................................23

Capitolul I.  Introducere in stilul romanic

        În ultimii ani ai sec XI şi în primele decenii ale sec XII între anii 1060 şi 1140 apar în primul plan al istoriei o serie de evenimente care vor înscrie istoria
Europei pe o nouă orbită. Este epoca în care sub acţiune unor papi energici şi a unor prelaţi activi triumfa reforma Gregoriana care epurează clerul,
însufleţeşte conştiinţa creştină şi exalta zelul religios.'Este perioada acelei extraordinare aventuri care a fost cruciada întâi, deopotrivă explozie a vitalităţii
creştine şi expansiune a Europei. Este monentul în care ordinul de la Cluny atinge sub stăreţia lui Hugues, cea mai strălucitoare înflorire   este epoca artei
romanice, artă a pietrei, epoca unei arte globale care iubeşte misterul, dar care în acelaşi timp dogoreşte de tot ceea ce este omenesc'. [1]
      Societatea umană se găsea în faţa unei noi forme de viaţă socială ce poartă numele feudalităţii, consecinţă a slăbirii Imperiului Carolingian sub urmaşii lui
Carol cel Mare, a împărţirii Imperiului şi a invaziilor vikinge şi  normande pe continent. Puterea centrală dispare făcând loc unor forţe locale conduse de
conţi, marchizi şi episcopi cei din urmă concentrând în mâinile lor nu numai puterea spirituală dar şi cea politica şi militară. Afirmarea ordinelor religioase
(benedictina şi cisterciana) care în sec XI ajung la un prestigiu şi forţa considerabile, constituie un alt aspect specific epocii. Ordinele călugăreşti controlează
tot ceea ce înseamnă viaţa culturală, creându-se în tot Occidentul medieval o reţea de circulaţie a ideilor şi formelor aristice.  Mănăstirile de la Cluny
(Bugundia) şi Citeaux constituie una din cele mai bine organizate forme de putere ale Evului Mediu European. De asemenea, pelerinajele cu drumrile şi
staţiile lor constituie un aspect important al propagării unui stil artistic uniform.[2]
 Perioada de gestaţie a primului stil istoric de artă european a durat aproximativ patru secole, elementele prefigurate apărând încă în sec VII şi până către
mijlocul sec. IX  când se constituie caracteristicile ordonate a unui 'stil'. Denumirea de 'stil romanic' era dată la început modului de construcţie care pornea
de la monumentele romane (modo romano), adică acelor clădiri care nu erau din lemn ca vechile construcţii barbare ci din piatră şi cu acoperişuri
boltite. Astăzi înţelegem prin stil romanic totalitatea artei vest-europene din sec. XI şi până în prima jumătate a sec. XII.[3]
            Arta romanică răspundea cererilor societăţii feudale. Că motto al acestei cereri ar putea fi luată afirmaţia lui Grigorie cel Mare care consideră că arta
ar trebuie să fie ca o Sfântă Scriptură pentru analfabeţi. Operele medievale chiar dau impresia unor ilustraţii în special ornamentaţia lăcaşurilor de cult. Cert
este faptul că cel mai mare protector al artei devenise clerul, vârfurile de lance fiind Desiderius, stareţul mănăstirii Monte Cassino, episcopul Bernwald von
Hildesheim şi stareţul mănăstirii Saint Dennis, Sugerius.
            Arta romana ne apare ca o îmbinare între tradiţia aristica autohtonă şi influenţele bizantine, siriene, mesopotamice, toate acestea în conextul unui
anume 'izolationsm ' a Europei medievale. Cat priveşte locul de formare a stilului apar trei ipoteze: Normandia sau Provenţa (Franţa), Lombardia (Italia) şi
Catalonia (Spania).
Capitolul ii.Arhitectura romanica

Arhitectura romanică şi-a găsit manifestarea cea mai preganta în edificiile religioase, situate pe rutele de pelerinaj. Principalele biserici de pelerinaj- în afară
de Roma şi Ierusalim- erau St. Martin din Tours(construită înainte de anul 1000), Biserica abaţiei din Jumieges(consacrata în 1067 în prezenţa lui Wilhelm
Cuceritorul) şi catedralaSantiago de Compostella, toate acestea fiind depăşite de mareaBiserica a abaţiei de la Cluny, care timp de patru secole a rămas cea
mai mare biserică a creştinătăţii (până la reconstruirea -intre 1506 şi 1626 a basilicii Sf. Petru din Roma).
            Însă înainte de abordarea în profunzime a arhitecturii bisericeşti romanice se impun câteva consideraţii privind elementele arhitectonice, structurale
şi decorative folosite în epoca romanică:
v Biserica sala- este o construcţie compusă dintr-un altar şi o singură încăpere rezervată credincioşilor de formă dreptunghiulară. Adeseori dispunea de o
clopotniţă în partea apuseană deasupra altarului.
v Basilica- este o biserică cu plan dreptunghiular subîmpărţit în trei sau cinci nave, nava din mijloc purtând denumirea de nava centrală, celelalte de nave
laterale sau colaterali. Nava centrală se ridică întotdeauna deasupra  colateralilor ca să se poată deschide ferestre în partea superioară a pereţilor. La capătul
estic al navei centrale se găseşte  în     altarul principal compus dintr-o încăpere aproximativ pătrată, urmat de un spaţiu semicircular (absida).
Basilicile mari au un plan mai complicat alcătuit din mai multe elemente: o încăpere servind drept intrare: nartex; transept- cu forma navei transversale
rezervat unor categorii deosebite. Spaţiul aproximativ pătrat aflat la încrucişarea navei cu transeptul poartă denumirea de careu. În jurul altarului prinicpal
se afla un coridor-deambulatoriu- ce servea pentru procesiuni. Altarele secundare erau plasate în absidiole. Construcţia era prevăzută cu turnuri în special
pe faţada de vest şi deasupra careului. Existau şi biserici cu plan circular, polilob sau poligonal dar,  formă de basilica are un loc predominant.
            Din punctul de vedere al elevaţiei (construcţiei în înălţime) se constată următoarele elemente: coloana de inspiraţie antică se prezintă mai greoaie şi
mai simplă la începutul perioadei romanice şi mai suplă la sfârşitul epocii. Când coloana este alipita (adosata) în perete şi nu mai apare decât o parte din ea
se numeşte coloana angajată. Coloana este înlocuită uneori cu un stâlp care se prezintă ca un suport prismatic cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară care
în loc de capitel poarta ocornisa. Când stâlpul este adosat în perete formând doar o uşoară ieşitura -rezalit- se numeşte pilastru. Arcurile care leagă un rând
de coloane sau de stâlpi poartă denumirea de arcade, cele romanice fiind întotdeauna semicirculare, în perioada de trecere spre stilul gotic apărând arcurile
frânte cu vârf ascuţit.  
            Unele biserici în interior, deasupra navelor laterale sau deasupra nartexului un etaj deschis cu arcade spre navă centrală: tribunele , iar când sunt
foarte strâmte  poartă denumirea de galerii . Cum arcadele galeriilor sunt grupate câte trei, arcada de mijloc fiind uneori mai mare , galeriile se
numesc triforii.
            Bisericile romanice mai vechi erau acoperite cu o şarpanta din lemn, înlocuită mai târziu cu o boltă de piatră sau cărămidă de formă cilindrică
denumită boltă în leagăn sau boltă în cruce rezultat din întretăierea  a două bolţi cilindrice cu raze egale. Aceasta din urmă nu putea fi construită decât pe un
spaţiu pătrat sau aproximativ pătrat. Pentru a uşura construcţia unei bolţi în cruce şi pentru a mări rezistenta se întretăiau muchiile diagonale cu nervuri
numite ogive (care vor deveni caracteristice stilului gotic) care se sprijină pe pilaştrii, coloane angajate sau stâlpi, dar şi pe nişte umeri de piatră prinşi în
perete denumite console.
Cupola (calota) era construită în mod firesc deasupra unui spaţiu circular, dar se folosesc cupole şi peste încăperi pătrate folosindu-se elemtente de racord
că trompa (un jumătate de con dispus la colţul pătratului) sau pandantivul (pandanta), element constructiv creat de artă bizantină. Ferestrele romanice erau
încoronate de un arc semicircular, care putea fi simplu sau geminat  (împerecheat). În funcţie de numărul de deschideri, arcurile puteau
fi trifore, cvadrifore etc.[4] Un element esenţial este portalul având stătui în basorelief, iar în centrul frontonului era plasată o fereastră sub formă de cruce
sau rotundă denumită oculus, element constructiv preluat de artă gotică sub denumirea de rozasa.
            De remarcat influenta mediului ambiant asupra arhitecturii romanice, determinându-i anumite particularităţi regionale. În regiunile nordice (Anglia)-
unde cerul este mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare pentru a permite să intre cât mai multă lumină zilei; în regiunile sudice
însă ferestrele sunt mult mai mici pentru a împiedica pătrunderea masivă a luminii. De asmenea în aceste regiuni acoperişurile sunt mult mai joase şi mai
plate, în timp ce în regiunile nordice cu ploi şi zăpezi abundente acoperişurile sunt mult mai înalte şi mai ascuţite.
            Clopotniţele şi turnurile capătă o importanţă deosebită în arhitectura romanică. Tradiţia turnurilor - lanterna carolingiene s-a transmis şi epocii
romanice dintr-o necesitate practică impusă de slabă iluminare a bisericilor romanice, ferestele fiind mici şi rare. În cazul bisericilor cu absida nava centrală
primeşte lumina de la navele laterale; singurul element constructiv care era prevăzut cu ferestre era absida care lumina astfel deambulatoriul.  Clopotniţele
sunt de obicei plasate în mijlocul edificiului. Multe biserici nu au decât un turn-clopotnita plasat lateral (în special cele din sec. X). Bisericile mari- cele din
Normandia de exemplu- au adesea turnuri care încadrează faţada şi un turn central la încrucişarea transeptului cu nava; altele au două turnuri pe braţele
transeptului şi unul pe faţada. Catedrala din Worms are pe fiecare braţ ale celor două transepturi câte un turn lanterna, deci în total şase turnuri. Însă marea
majoritate a bisericilor romanice nu au decât un singur turn la intersecţia transeptului cu nava. Forma turnurilor este diferită: cu baza pătrată sau
octogonale la nivelul acoperişului sau cilindrice în întregime ori numai în partea superioară. Toate turnurile- clopotniţă sunt construite fie pe pereţi plini,
masivi, fie pe arcade care uneori formează un nartex. Uneori parterul nu comunica cu exteriorul, caz în care clopotniţă poate deveni turn de apărare sau, în
timp de pace parterul clpotnitei poate servi drept capela sau baptisteriu.
            O 'revolutie' în arta romanică reprezintă înlocuirea şarpantei de lemn (din cauza predispoziţiei către incendii) cu bolte. Dacă sarpanta-mult mai
usoara- exercita o presiune vertivala asupra pereţilor, boltă şi arcul ei exercitau o presiune oblică asupra pereţilor care trebuiau întăriţi prin contraforţi
incorporaţi în zid la care se adăugau o serie de pilaştrii şi arcade puternice care, modificau dezavantajos întreaga spaţialitate: se reducea luminozitatea din
cauza grosimii zidului, pe de altă parte creându-se şi o serie de avantaje întrucât bolta sporea acustica edificiului (interesantă este în acest sens inovaţia
artiştilor romanici care au încastrat în ziduri vase acustice, mărind astfel rezonata clădiri).[5]
            Toate aceste inovaţii constructive serveau unui singur scop: să ofere comunităţii un loc unde poate veni în contact cu forţele supreme. Dumnezeirea
nu era ascunsă de privirile oamenilor că în Egipt. Oamenii credeau că în timpul slujbei religioase, Divinitatea se afla invizibilă între ei. Spre deosebire de
biserică bizantină, cu concepţia ei  simbolică despre serviciul divin, în catedrala romanică  prezenţa lui Dumnezeu era concepută mult mai 'ad litteram'.[6]
De remarcat corelaţia dintre arhitectura extrioara şi interiorul bisericii fapt care subliniază sinceritatea concepţiilor vremii. Acum spaţiul are din nou o
însemnătate mult diferită faţă de artă romana sau bizantina, luând aspectul unui corp închis înconjurat de mase de piatră. Spaţiul se condensează devenind
impenetrabil ca piatra manifestându-se pregant specificul gândirii medievale: încercarea de a da spiritualului şi misteriosului o expresie materială, palpabilă.
            Stil aflat într-o permanentă (r)evoluţie, romanicul s-a definit prin mai multe şcoli de creaţie regionale, fiecare imprimându-şi trăsăturile proprii.  Fără
îndoială, Burgundia este regiunea care a influenţat decisiv evoluţia stilului. Bisericile burgunde care se remarcă prin perfecţiunea formelor, ritmul uniform şi
aspectul închegat care îşi găsesc reprezentarea supremă în biserica mănăstirii benedictine de la Cluny.Ineputa în 1088 a fost terminată 20 de ani mai târziu,
dar a trebuit să fie reconstruită între 1125-1130 din cauza prăbuşirii bolţilor. Edificiul era compus dintr-o enormă nava centrală strânsă între patru nave
laterale, două transepturi (ambele de partea absidei) între ele fiind plasat corul dreptunghiular. În spatele corului se afla absida cu deambulatoriul şi cinci
capele radiante. Lungimea bisericii de la intrare de la intrare până la absida (inclusiv nartexul adăugat în 1220) era  de 188 m, înălţimea bolţii de 30 m iar
grosimea zidurilor în zona cea mai de sus de 2,30 m. Caracteristic era existenţa a trei etaje suprapuse, marcate în exterior perin trei rânduri   de stâlpi legaţi
cu zidurile principale printr-un sistem de arcuri. Azi există doar un fragment de navă şi o porţiune din transept restul fiind distrus în timpul Revoluţiei din
1789. Alte biserici reprezentative ale şcolii burgunde sunt Saint Benoit sur Loire, Orcival şi Paray-le- Monial.
'Concurenta', reprezentată de ordinul de la Citeaux- cistercienii- se remarcă prin simplitate şi orizontalitate. Biserica Sf.Magdalena   nu are decât două etaje:
unul cu stâlpi cruciformi  care despart nava centrală de navele laterale, împodobiţi cu semi-coloane angajate şi un alt etaj unde sunt ferstrele care luminează
nava centrală.
            Scoala din Normandia se caracterizează prin simplitatea extremă a compoziţiei şi prin formele calme (Bisericile din Caen şi Boscherville).
Repezentativa pentru stilul normand este Basilica din Jumienges, dedicată Maicii Domnului. Planul ei este simplu: o navă centrală flancată de două nave
laterale şi un transept, un cor, o absidă principală şi alte două abside pe aripile transeptului. Cu toată simplitatea, aceasta  'scoala' va avea un rol imens în
propagarea formelor arhitectonice romanice: odată cu cucerirea Angliei, normanzii transmit acestei regiuni sistemul de construcţii experimentat de ei,
arhitectura engleză de acest tip devenind varianta cea mai impunătoare a romanicului, cunoscut în Marea Britanie că 'stilul normand'. Exemplul specific este
Catedrala de la Durham; faţada prezintă două turnuri , planul are trei nave separate de pilaştrii foarte masivi alternativ cilindrici şi compuşi. Interiorul este
împărţit în trei zone: arcadele, tribună şi galeria cu ferestre. De-a lungul navelor apar arce încrucişate. Catedrala de la Durham ca şi cea din Lincoln sau Ely
reprezintă de fapt o originală îmbinare a elementelor saxone (capiteluri simple, coloanele împodobite cu caneluri răsucite, încrucişate sau frânte) cu cele
normande, subliniind faptul că 'arhitectura engleză a urmat acelaşi drum ca şi sistemul monarhic: năvălitorii normanzi nu au refuzat tradiţiile locale'. [7]
            Scoala de la Provence era în contact direct cu cea normanda mai ales din cauza puternicei moşteniri clasice care a persistat de-a lungul Evului Mediu.
Bisericile erau de obicei unicelulare cu o singură navă de forme şi proporţii clare şi simple. Şcoala de creaţie de la Ile-de -France din sec. XII, însemna de fapt
perioada de trecere la un nou stil constructiv: goticul.
            În Germania, arta romanică este tot atât de timpurie ca şi în Franţa, însă va avea o viaţă mai lungă decât în alte părţi ale Europei- până în sec
XIII. Elementele constructive specifice derivă din stilul carolingian - ottonian dar  şi cu influenţe lombarde. Arta monumentală germana rămâne sub semnul
clar al autorităţii imperiale, marii iniţiatori de construcţii fiind împăraţii şi consilierii lor. Dincolo de aspiraţia spre grandios şi impresionant, arhitectura
romanică germană se defineşte prin zidurile netede, acoperişuri plate, o severitate deosebită a formelor, simple, clare, puternice. O evoluţie continuă se
poate observa în arhitectura germană: dacă în bisericile de la începutul sec. XI cum ar fi Sf.Mihail din Hildesheim se mai pot observa influenţe carolingiene,
spre finele sec. XI şi sec. XII în special în zona Renania are loc o apropriere de stilul francez. Catedralele din Köln, Bonn, Koblenz impresionează prin
monumentalitate şi un caracter cubic al formelor. Cele mai impresionante construcţii romanice din Germania sunt: Catedrala din Speier, construită în
ultimele decenii ale sec:XI cu o navă centrală înaltă de 52 m lată de 13,50 m, acoperită pe toată suprafaţa cu o boltă în cruce; Catedrala Gross-St.Martin din
Köln cu un turn  foarte masiv la încrucişarea transeptului cu nava, flancat la cele patru colţuri cu alte patru turnuri octogonale, precum şi Domul din
Limburgcu şapte turnuri. Aceste edificii erau menite să simbolizeze forţa şi grandoarea imperială (chiar şi cele construite în sec.XIII când, în celelalte părţi ale
Occidentului medievale se impusese stilul gotic).
            Din Franţa stilul romanic pătrunde şi în Spania, unde a absorbit şi influente maure în special în zona Castiliei şi Aragonului. Ca stil, romanicul spaniol se
caracterizează prin origianlitatea întrepătrunderii diferitelor influenţe: cele arhaice prezente prin distibutia simplă a spaţiului şi a maselor arhitectonice,
pereţii fiind lipsiţi de ornamente în relief pronunţat, influenţe maure prin perferinta pentru arcul în potcoavă în locul celui romanic rotund. Aceste elemente
se regăsesc nu numai în arhitectura romanică spaniolă incipientă, exemplele cele mai specifice fiind: San Vincente din Avila, Catedrala veche din Salamanca,
dar şi marele sanctuar de pelerinaj de la  Santiago de Compostella exemplul cel mai specific de arhitectură romanică de tip spaniol. Începută în 1075 şi
terminată în 1140, edificiul de la Compostella are 130 m lungime, cu transeptul împărţit în trei nave cu tribune şi absidiole, cupola la încrucişarea
transeptului cu nava centrală, deambulatoriu cu cinci capele laterale iar nava centrală este acoperită cu o boltă cilindrică şi arce transversale. Un alt
monument romanic impresionant al Peninsulei Iberice a fost Catedrala de la Pamplona, distrusă din păcate. Alte biserici remarcabile sunt San Isidor  din
Leon unde se află mormântul lui Ferdinand I al Castiliei şi, Catedrala de la Jaca care reproduce de fapt pe cel de la Leon cu trei abside în trepte şi trei nave
ritmate de stâlpi slabi şi puternici în alternanta.
            Italia urmează o cale seprarata bazată pe tradiţia antică (în Lombardia şi Toscana) dar şi pe legăturile cu lumea musulmană, normada şi bizantină.
Pentru 'scoala' lombarda reprezentativ este Domul din Milano. Edificiul  cuprinde un atrium imens, de o suprafaţă egală cu inetriorul basilicii, cu plan
rectangular,. înconjurat de portice pe cele patru lături: pe latura frontală de intrare se suprapune drept faţada un portic lung, galerie deschisă unde au fost
deschise singurele ferestre care luminează interiorul basilicii (nu există ferestre laterale). Caracteristic şcolii lombarde este accentul pus pe scheletul
construcţiei, prefaţând parcă goticul.
            Scoala toscana este mult mai clasicizanta, evocând tradiţia basilicilor paleocreştine. Cu un spirit intelectualist şi cu un marcat simţ al măsurii şi
clarităţii, toscanii s-au exprimat în formă clasicista a unei arhitecturi ce tinde spre proporţii şi un ritm al suprafetelor[8]. Baptisteriul din Florenţa cu un plan
octogonal, având pe fiecare latură arce octogonale semicirculare, cu coloane de granit şi pilaştrii de marmură, cu o cupolă având diametrul de 25 m,
acoperită cu mozaicuri având în centru figura gigantică de 8 m a lui Christos, reprezintă una din momunemtele romanice italiote cele mai plastice. Varianta
pisana a acestei orientări este un complex monumental unic prin unitatea stilistică, denumită pe drept cuvânt Prata dei miracoli (Pajiştea cu minuni) ce
cuprinde: Domul  din mamura ,cu un plan basilical în cinci nave (nava prinicpala  având lăţimea de 45 m şi înălţimea de 31 m), transeptul cu trei nave,cu
plafonul, şarpanta şi galeriile aflate de-a lungul navei centrale divizate în arcade;Baptisteriul cilndric (o formă oriental-bizantina), înalt de 55 m cu diamterul
interior de 35 m şi diametrul cupolei de 18 m, înconjurat de logete şi arcaturi; turnul inclinat-inceput în 1173 şi terminat în sec XIV cu o înălţime de 55m (şi
înclinaţie de 4,27 m de la verticală), unde apare aceeaşi temă a galeriilor.
            Reprezentarea cea mai evidentă a influenţei bizantino-musulmane se găseşte la Veneţia: Basilica San Marco(construită între 1063-sec. XII) a fost
realizată de meşteri bizantini, reproducând în structura biserica Sf. Apostoli din Constantinopol: plan în cruce greacă, cu o cupolă în centru şi alte cupole mai
mici pe fiecare braţ care sunt împărţite în trei arce, acoperite de bolţi cilindrici cu deschiderea maximă de 11 m.
            Un interesant aliaj al influenţelor romano-normande cu cele oriental-bizantine prezintă Sicilia. Domul din Monreale, fără cupolă şi transept, are un
sanctuar de tip biznatin, cu faţada între două turnuri masive, cu baza pătrată şi trei nave (cea principală având 102 m lungime), terminate în absida iar
plafonul este în şarpanta cu grinzi pictate şi stalcatite în stil arab.
            Din punctul de vedre al arhitecturii civile reţin atenţia castelele, expresii ale dreptului forţei şi ale simţului practic. Famrecul deosbit al acestor castele
constă în aceea că corespund întru totul scopului lor principal- adică oferă în cazul uni asediu, apărare sigură împotriva atacurilor şi ajuta asediaţilor să
reziste cu succes asalturilor. Construite pe un povârniş înalt, locul special unde era aşezat impunea adoptarea unui plan neregulat pentru perspectiva
construcţiei Castelul era împrejmuit din toate părţile cu un sunt adânc şi ziduri ianlt şi netede alcătuite din blocuri de piatră. La colţuri era dispuse turnurile,
legate între ele dar în acelaşi timp independente, în aşa fel încât cucerirea unui turn nu însemna neapărat pierderea castelului. Intrarea în cetate era
fortificata de un pod care se putea ridica iar poarta, îngustă, era flancată de două turnuri. (). Miezul castelului era alcătuit dintr-un donjon, care slujea
asediaţilor ca un ultim refugiu. Arhitectura exterioară era de obicei simplă fără faţade somptuoase sau ornamentica. Aşa cum consideră Alpatov,
caracteristicile generale ale stilului arhitectonic romanic erau relativ slab conturate în castelele fortificate. Totuşi ele impresionează atât prin tenhinca
construcţiei cât şi prin grandoare.[9]
Capitolul III.Sculptura si Pictura

  Sculptura se prezintă  ca un auxiliar de prim ordin al arhitecturii romanice. Sculpturii decorative îi revine sarcina de a împodobi capitelurile coloanelor, ale
stâlpilor, pilaştrilor din interior. Modelurile de capitel la început se prezintă forme simple şi grosolane deşi uneori prezintă elemente decorative florare. Mai
târziu, a fost preferat capitelul corintic care a stat la baza unor noi combinaţii. În cursul sec XI se va elabora un capitel specific: cel cubic pe care îl întâlnim în
cripta Catedralei din Speyer.
            Sculptura a avut o evoluţie mai lentă dar mai originală. În orice caz, practică antichităţii târzii, lăsase meşterilor romanici două procedee pentru
repartizarea şi organizarea statuilor pe o clădire indiferent dacă este vorba de o faţadă sau de o absidă: incastrarea în zid a unor figuri izolate şi a unei frize;
aşezarea în relief sau sub arcade a unui personaj. 'Pe de altă parte însă pe fondul regresului artei antice târzii din cauza ostilităţii creştinismului pentru
formele plastice considerate a fi expresii a unei culturi păgâne a făcut că interpretarea  plastică a unei figuri să fie o problemă care i-a obligat pe meşteri să o
ia de la capăt '. [10]Este deci de înţeles de ce primele figuri sculpturale  au fost diforme şi abia la sfârşitul sec XI, formele încep să se limpezească şi a apărut
preocuparea meşterilor de a transpune în piatră  desenele liniare. Odată regăsite modelele artistice, se va ajunge la o descătuşare a plasticii figurative mai
ales în Franţa şi Burgundia. Se poate observa o predilecţie pentru volumul plastic al figurilor care prin renutare la abstactizarilor simbolice va ajunge la o
redare fermă şi directă a realităţii. Chiar dacă meşterii romanici fac apel la reprezentările monstruoase ale bestiarului mitic de sorginte orientală (mai ales în
capiteluri), realismul gesturilor şi dinamica redări da un farmec aparte sculpturii romanice situată undeva la graniţa dintre naivitate şi realism grotesc.
Mişcările sunt impetuoase ce reflectă profunde tensiuni psihice. De fapt ceea ce dă aspect realist sculpturii romanice este redarea trăirii (spirituale) intense
şi a pasiunii spirituale.

            Este interesant de urmărit împrumutul de motive zoomorfe din arta orientală: oamenii romanicului pierduseră contactul direct cu animalele (în
special cu cele exotice) în aşa fel încât la un moment dat acestea devin întrupări ale forţelor malefice: de aici reprezentările diavolului cu coarne şi copite sau
reprezentări monstruase de animale care devorează pe păcătoşi. Aceşti monştrii groteşti nu pătrundeau în biserica dar acopereau zidurile bisericii pe
dinafară. Chiar şi în reprezentările sfinte animalele îşi găseau locul în teme cu ar fi Daniel în groapa cu lei sau vedeniile despre monştrii ale profetului
Ezechiel.

            Sculptura ronde-bosse este din nou folosită în plastică romanică, după un mileniu de repaos. Explicaţia este simplă:noţiunea de statuie era legată de
reprezentările păgâne şi abia odată cu începuturile venerării relicvelor (sec X-XII) plastică ronde-bosse va fi aplicată pe baze noi, când diferitelor părţi ale
corpului unui anume sfânt se sculpta şi restul corpului De exemplu capul despărţit de trup al unui sfânt oferea prilej pentru sculptarea unui bust.
            Se remarcă printre statuile romanice una care devine programatica pentru artă statuară ronde-bosse:Christos călare pe asin.

Ca şi statuile romane şi această operă sculpturala nu era concepută să fie privită dintr-un anumit unghi.

            Marea 'revolutie' va fi adusă de şcoală italiană, care căutând noi forme de exprimare se va orienta către moştenirea antică dar şi către lumea
bizantină. Meşteri că Vigilemo (Vigilemus), Maestro Nicolao şi Giuliamo di Verona şi mai ales Benedetto Antelami (1150-1230) au folosit aceste influenţe la
maximum dând valenţe noi sculpturii romanice: figurile sunt mai proporţionate (deşi mai îndesate şi mai voluminoase), fluxul e mai liniştit. Acum se creează
-mai ales în operele lui Antelami, aflate la baptisteriul din Parma- primele statui ronde-bosse din sculptura romanică. Un alt element evolutiv este apariţia pe
lângă redările religioase şi scene de viaţă laică, realist redate (sculpturile faţadei catedralei de la Ferrara).

Pictura romanică -in special cea murala- deşi s-a păstrat în multe locuri, se afla în stări de degradare destul de avansate şi din cauza tehnici picturale: dacă
fondul a fost zugrăvit în tehnica al fresco (pe tencuiala umedă) completarile-de exemplu nuanţele de lumini- au fost adăugate  al seco (pe tencuiala uscată)
şi cu timpul acestea s-au scorojit.[11] Dincolo de acest aspect tehnic, caracteristicile picturii romanice se definesc prin înfăţişarea sugestivă a acţiunii,
vioiciunea figurilor, tendinţa de a sublinia prin exagerări anumit gesturi, făcându-le mai evidente (exempu tipic fiind frescele de la Oberzell a mănăstirii
Sf.Gheorghe). Direcţia italiană este 'dirijata' de mănăstirea Monte Cassino a cărei influenţe se pot simţi şi în redările picturale al Basilicii Sf. Petru din
Ferentilo, caracterizat printr-un stil mai naiv, mai hieratic, cu expresii tipizate, influenta bizantina fiind evidenţa. De altfel în cursul sec XII meşterii bizantini
se manifestă tot mai pregant, lor datorându-se o serie de opere mai însemnate din Sicilia.

            Scoala franceza, exprima poate cel mai bine bogăţia imaginativă a picturii romanice. Linia are un rol decorativ expresiv, la care se adăugă contrastele
de culori şi efecte obţinute prin petele de culoare pe suprafeţele albe. Picturile de la Vieq, Montmorillon şi în special Montoire co o redare dramatic-
inflacarata a Mântuitorului, prin forţa dramatică, rigoare şi expresivitate constituie cel mai elocvent contrast cu calmul hieratic al artei bizantine
contemporane.

            Pictura miniaturală romanica prezintă câteva valenţe particulare caracterizate printr-o anume naivitate în redare. În  Chemarea celei de-a patra
trambite-ingerul e redat în profil, iar vulturul are aripile întinse ca în pictura egipteană. Figurile nu sunt legate între ele, însă sunt aşezate simetric ca nişte
hielogrife. Deşi reda o scenă apocalitica miniatură nu are nimic mistic sau înspăimântător.

Asemenea caracteristici găsim şi la Tapiseria din Bayeux care reda cucerirea Angliei în 1066, care reda simplist dar real campania lui Wilhelm Cuceritorul.
[1] Marcel Pacaud, Jaques Rossiaud, Epoca romanica,Ed Meridiane, Bucuresti, 1982, p.7.

[2] Oprescu, op. cit.p.190

[3] Alpatov op. cit. p.319-320
[4] Virgil Vatasianiu,Stilul romanic, Ed. Meridiane, Bucuresti,1961, p12
[5] Drimba,op. cit,vol III, p362.
[6] Alpatov,op. cit. p. 326
[7] Pacaud, rossiaud,op. cit. p.176
[8]  Drimba,op. cit.p.378
[9] Alpatov,op. cit.p.378.
[10] Vatasanu,op. cit. p.30.
[11] ibidem p.34

Capitolul IV.Introducere in stilul gotic

Spre deosebire de artă romanică, creată şi dezvoltată în mediul monastic, arta gotică este preeminent urbana "este prima formă de manifestare a unei
culturi general-europene, orăşeneşti şi moderne".[1] Este epoca în care intervin o serie de schimbări în mentalitatea umană centrate mai ales în jurul
problematicii realităţii care poate apare în noţiuni generale sau/şi în obiecte individuale, impunându-se concepţia acelora care considerau noţiunile generice
ca fiind construite exclusiv pe raţiunea umană. Pe de altă parte are loc o teoretizare a tehnicii creaţiei artistice, artistul un loc şi un rang bine definit în
societate iar tehnica progresivă proprie goticului îl elibera de problema dogmei caracteristice artei bizantine şi romanice.

            Denumirea de "gotic" la început avea un sens peiorativ de "barbar" exprimând convingerea subiectivă a ideologilor artei de după Renaştere care
considerau că numai arhitectura derivată din ştiinţa artiştilor lumii vechi este logica şi armonioasă. Goticul era considerat un rezultat al unor tradiţii bazate
pe ignoranţă şi pe lipsa de adevărata ştiinţă arhitecturală .[2]

Capitolul V. Arhitectura. IN ARTA GOTICA

            Ca şi în cazul romanicului, arhitectura este forma supremă de manifestare a goticului însă sculptură şi pictura gotică au o independeta (şi un impact)
mai mare decât în romanic. Arhitectura gotică a fost urmarea logică a nevoii, simţită pretutindeni, de a se ajunge la mai multă lumină şi la mai mult spaţiu
sau "mai bine zis a fost încercarea stăruitoare de a compune un basm frumos într-o ambianţă prea brutală pentru a putea fi suportată fără un derivativ
spiritual".[3] Aşa cum s-a precizat mai înainte, Renaştere (dar şi mai târziu) a existat un curent puternic de negare a valorilor artei gotice. Cel mai elocvent
exemplu în acest sens era Giorgio Văsari, celebrul arhitect italian şi unul dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Michelangelo care se exprimă în termenii
următori: "Aceşti Goţi, aceşti barbari care nu cunoşteau nimic din tradiţia adevărată şi-au creat un stil al lor, care se rezumă la un haos de săgeţi, turnuleţe
ornamente caraghioase şi adaosuri de prisos, din care frumuseţea clasică, simplă este cu totul înlăturată".[4]
            Un loc comun în analiză comparativă a celor două stiluri este afirmaţia că de obicei o biserică romanică este scundă, greoaie, masivă, săracă în
elemente decorative iar o biserică în stil gotic are o structură complicată cu aparentă uşoară şi aeriană cu un interior bine luminat cu o evidentă tenta spre
verticalitate. Definiţia - deşi în linii generale concordă cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata de vreme ce bisericile romanice pot avea o structură mai
complicată, bine luminate cu ornamentica bogată pe de altă parte există şi biserici gotice cu un plan simplu şi ornamentica sărăcăcioasă.

            Catedralele gotice prin volum şi înălţime le depăşesc cu mult şi pe cele mai mari catedrale romanice; "privirea nu se loveşte de forme masive aflate în
penumbra ci îmbrăţişează dintr-o dată întregul spaţiu  fiecărei părţi a unei biserici romanice îi revenea în esenţă o anumită funcţiune: pereţii interiori
separau navele, între ele, colanele şi pilaştrii sprijineau pereţii, arcurile reuneau sprijinele. Întreaga construcţie este alcătuită din elemente individuale, în
catedrala gotică, însă toate elementele se afla în diferite corelaţii: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci şi iau parte şi la tendinţa ascendenta dominantă şi
încadrează cele mai felurite perspective  în felul cum a fost concepută construcţia arcadei se oglindeşte intenţia din ce în ce mai accentuată a culturii
medievale de a ţine seama de factorii psihologici în vederea realizării telurilor ei ideologice".[5] În general arta gotică se poate defini că 'arta ogivei' fiindcă
arcul în ogiva este baza acestui stil arhitectonic. Marea inovaţie a fost aşezarea bolţii pe o încrucişare de ogive pe armatura de nervuri diagonale de sub bolta
care porneau de la naşterea arcelor frânte. Bolta deci sta pe un schelet de nervuri care preiau o mare parte din sarcina bolţii şi o convertesc în apăsări care
se propagă prin planurile verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai exercita pe segemente ci se localizează spre punctele de rezistenţă. Arcul frânt
reduce apăsările verticale permiţând reducerea grosimii zidului; greutatea bolţii se descarcă pe contraforţii zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe arc-
butanti degajaţi de ansamblul construcţiei susţinând pereţii navelor laterale şi înălţaţi deasupra acestora. Arcul-butant echilibrează apăsarea laterală a bolţii
de piatră, opunându-i o apăsare inversă tocmai în punctele unde presiunea bolţii este mai puternică. Acest lucru permite ca zidurile să fie înălţate cât mai
sus, să le dea o mai mare stabilitate şi să deschidă ferestre mari în nava centrală. Datorită acstor inovaţii tehnice, catedralele gotice capăta o măreţia
impresionantă, determinată de: spaţiul imens al interiorului, rezultat al dimensiunilor enorme ale unor construcţii (în timp ce la cea mai mare construcţie
romanică, biserica de la Cluny, nava are 30 m înălţime, Catedrala Notre-Dame din Paris are 34 m înălţime, şi nu este cea mai înaltă).

Liniile ascendente  vericale, care predomina. Toate liniile gruprurilor de coloane se pierd în partea de sus şi, interiorul scăldat de lumină având în vedere
faptul că nu mai era nevoie de ziduri groase care să susţină greutatea construcţiei, permiţându-se deschiderea de ferestre mari. [6]

            Catedralele gotice prin turnurile lor avântate şi portalurile splendide,fac deja pe dinafară o impresie deosebită, însă impresionează mai puternic prin
interiorul lor prin spaţiul aerian imaterial, în care privirea nu se loveşte de forme masive.

            Bineînţeles că şi în cazul goticului există o serie de caracteristici regionale: în Anglia bisericile se disting prin grosimea şi policromia zidurilor, prin
abundenta elementelor decorative, care în faza stilurilor 'decortativ'si 'perpendicular' acoperă întregul plafon. În Germania, tipic este aceea Hallenkirche
('biserica hala')-cu navele de înălţime egală. În Italia, bisericile nu prezintă diferenţe mari între navele centrale şi laterale, frecvenţe fiind motivele orizontale
care reduc verticalitatea clădirii.

            Apărută în Franţa[7] prima construcţie gotică datează din 1130 din zona Parisului, dar şi în cazul acestei ţări decalajele sunt destul de mari de vreme
ce marile catedrale din Paris şi Poitiers încep a fi construite în 1163 iar o mulţime de catedrale romanice încep a fi construite prin sec XII în acelaşi timp cu
catedrala din Chartres. Întrucât arhitectura gotică abundă în exemple spectaculoase de mărgăritare arhitectonice în continuare ne vom opri asupra câtorva
dintre reprezentările cele mai spacifice: Saint-Denis, Notre-Dame din Paris, Chartres, Reims, Amiens şi Bourges.  Saint Denis construită la mijlocul sec XII
reprezintă o operă 'experimentala' de vreme ce este prima biserică ce foloseşte masiv arcele ogivale folosite mai ales la cor. Construcţia are o direcţie Est-
Vest iar zidăria se prezintă a fi încă masivă şi cu bolţi în stil romanic. Notre-Dame din Paris, construită între 1163-1330 a rămas cu turnurile faţadei
neterminate. Spaţiul interior este de 5500 metri pătraţi, lungimea 130 m. Reprezentanţă a stilului radiant a arhitecturii gotice, Notre-Dame reprezintă o
creaţie propagandistică referitoare la ideologia autorităţii centrale. Remarcabile sunt cele trei registre compoziţionale: al portalului, a frizei şi a turnurilor.
Deşi este considerată a fi o biserică gotică prin excelenţă există totuşi elemente romanice observabile mai ales pe faţada clădirii. Interiorul catedralei 'este
demn de exteriorul ei. El reda impresia imensităţii, deşi proporţiile clădirii nu sunt excesive'[8]. Şi aici există trei registre: primul la înălţimea arcelor sprijinite
pe coloane. Al doilea etaj este format dintr-un triforium în spatele căreia sunt tribunele (Notre-Dame fiind una din ultimele mari clădiri în care s-au construit
tribune). Deasupra triforiumului se afla ferestrele navei centrale, acestea constituind cel de-al treilea registru.

            Catedrala Notre Dame din Chartres (sfinţită în 1260) reprezintă 'primul triumf absolut al goticului francez'[9] Partea vestică a catedralei este dominată
de două turnuri de peste 90 m însă ornamentate diferit din cauza decalajului de timp: primul, construit în sec XII are decoraţia mult mai simplă, celălalt
terminat în sec XIV are ornamentica mult mai variată şi mai bogată. Portalul este decorat cu scene din viaţa lui Isus, iar pe rozasa de pe faţada vestică sunt
redate scene din Judecata de Apoi. Faţada şi interioarele sunt ornate cu peste 10.000 figuri din piatră şi sticlă. Remarcabilă este şi suprafaţa totală a
vitraliilor: 2.000 metri pătraţi. Catredrala aparţine celei de a doua faze a goticului: stilul lanceolat. Catedrala din Reims este considerată printre ultimele mari
capodopere ale goticului francez. A fost construită în sec XII, fiind considerată o adevărată 'dantela de piatra'[10]. Caracteristice sunt: portalul, cel mai
frumos din toată arta gotică şi, pe plan arhitectonic, înlocuirea timpanului uşii centrale printr-o roză aşa încât în realitate există două roze suprapuse: cea
mare de la al doilea etaj şi o altă deasupra portalului.

            Catedralele de la Bourges şi Amiens (despre care Puşkin spunea că este o adevărată 'Biblie în piatra')[11], aparţinând stilului flamboaiant sunt cele
mai dinamice. Catedrala din Burges dezvolta cinci nave etajate pe un plan de tip continuu, fără transept. Compoziţia interioară prezintă un aspect original:
stâlpii navei sunt compuşi dintr-un nucleu cilindric înconjurat de colonete. Catedrala de la Amiens este o capodoperă în structura: 'nava este expresia cea
mai pură şi cea mai perfectă a sistemului gotic, având aceea calitate absolută, aceea logica sigură pe care o lumină egală trecând prin vitraliile incolore le
face mai lizibile şi mai reci totodata'[12]. Catedrala de la Amiens- deşi aparţine goticului flamboaiant considerată a fi 'o exagerare şi o decadenţă a arte
gotice'[13]- prin aspectele sale compoziţionale arata omogenitatea stilului gotic francez.

            După Franţa, tara arhitecturii gotice prin excelenţă este Anglia care, totuşi se menţine în afară 'goticului continental'. Diferenţă majoră, care apare
încă de la primele analize, este însăşi plasarea edificiului în spaţiu: dacă în Franţa sau Germania bisericile sunt plasate în centrul oraşului medieval (cu străzile
ei încâlcite), în Anglia clădirea este plasată pe un loc mai retras, mai ridicat şi mai deschis. De aici a doua diferenţă: catedralele engleze sunt mult mai joase şi
mai lungi. Pe faţada vestică rar avem turnuri duble, mai degrabă turnuri singulare cu baza pătrată. Pe lângă orizontalitate, arhitectura engleză mai are câteva
caracteristici: nervaturile multiplicate fără să fie legate funcţional nici de bolţi, nici de pilaştrii de descărcare: disproporţia dintre lungimea navelor,
întinderea faţadei şi înălţimea propriu-zisă a clădirii. Goticul englez îşi delimitează trei faze de creaţie: stil englez primar (early english), perioada în care se
definesc caracteristicile goticului britanic, reprezentate de catedralele Cantebury şi Wells (prima catedrală engleză în întregime gotică), Lincoln, York,
Salisbury- singura catedrala care prin vericalitate se aproprie de catedralele continentale, fiind construită în acelaşi timp cu edificiile de cult din Chartres şi
Amiens. A doua preioada este cea a stilului ornat (decorated style) în care goticul englez îşi dezvoltă caracteristicile proprii, prin bolţile 'stelare' care nu îşi
multiplica numai nervurile intermediare ci şi nervurile de legătură ale acestora fără ca să aibă vreun rol funcţional, dar şi prin ferestrele în care ţesătura de
piatră ce susţine ornamentele vitraliilor se ramifica şi se împleteşte cu aceeaşi fantezie ca şi goticul flamboaiant de pe continent.

            Forma cea mai expresivă a goticului englez se regăseşte în stilul perpendicular (perpendicular style), în care bolta 'stelara' cu nervurile ei din ce în ce
mai complicate ajunge la tipul 'frunza de palmier' sau mai degrabă ia formă de evantai 'fan vaulting'[14]. Din bolţile astfel acoperite, nervurile coboară în
mănuchi într-un val de formaţiuni conoidale cum se întâmplă la Divinity School în Oxford, capela lui Henric VII din Westminster Abbey etc.

            Germania s-a lăsat destul de greu "cucerită" de gotic, abia în 1230 (la un secol de la apariţia stilului) se menţionează primele construcţii de acest tip.
Însă tot Germania vă care va contribui în mod decisiv la răspândirea stilului gotic în Europa Centrală şi de Sud-Est. Catedralele germane la început le imitau
pe cele franceze (în special pe cele de la Laon şi Amiens). Rezultatul a fost însă spectaculos: catedralele de la Magdeburg, Nauburg, Bamberg, Köln sunt
numai câteva dintre exemplele cele mai reprezentative. Domul din Köln este fără îndoială o capodoperă în acest sens: construită între 1248-1437; 1842-
1880, impresionează atât prin dimensiuni cât şi prin grandoare artistică: sanctuarul, inaugurat în 1322 are 41 m lungime, 45 m lăţime, iar nava centrală are
43 m înălţime. Turnul, neterminat, al faţadei sudice are 59 m înălţime. Celelalte două turnuri ale faţadei vestice (terminate în 1883,aceasta fiind şi data
terminării edificiului) au 157 m înălţime. Din cauza intemperiilor cauzate mai ales de bombardamentele aliate din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial,
iar azi din cauza ploilor acide, catedrala necesită permanente lucrări de reconstrucţie, fiind un capitol neicheiat al istoriei arhitecturii. [15] Se poate observa
că formula adoptată de arhitectură germană este cea a bisericii cu navele de înălţime egală, cu aspect de unică sala mare sau hala de unde şi denumirea de
Hallenkirche ('Biserica hala'), tipică mai ales în Westfallia. Planul edificiului este aproape pătrat (cu lungimea şi lăţimea aproape egale), fără transept, ca
elemente de susţinere coloanele sunt preferate pilaştrilor compuşi, capitelurile sunt eliminate iar interiorul este foarte luminos din cauza ferestelor înalte.

            În Spania, prima construcţie (romano)gotica este catedrala de la Avila, cu o faţadă îngustă , sobră, aproape total lipsită de elemente ornametale.
Catedralele de la Burgos, Leon şi Toledo reprezintă deja un gotic spaniol 'maturizat'. Catedrala din Burgos (1221-1250), prezintă trei nave, un transept, arce
în ogive pure şi, trei faţade: două ale braţelor transeptului şi cea principală, două turnuri de faţadă şi un turn-lanterna octogonal. Dintre cele 15 capele, cea
mai imprtanta este capele 'del Contestable', decorată în varianta spaniolă a stilului flamboaiant,'stilul isabelin'. Catedrala de la Leon (1205-1230) considerată
capodopera arhitecturii gotice spaniole, seamănă cu edificiile din Reims şi Amiens, dar ca plan are numai trei nave,dar şi trei transepturi şi un număr
impresionant de vitralii. Catedrala din Toledo este considerată cea mai spaniola dintre toate catedralele gotice din Peninsula Iberică: prezintă cinci nave de
înălţimi diferite şi un transept redus , un singur turn de faţadă şi pilaştrii extrem de masivi care face arc-butantii aproape inutili.

Spre sfârşitul sec XV, se impune 'stilul isabelin' în special în Vallaloid, reprezentată de edificiile din Toledo, Biserica franciscană,şi Salamanca, unde
arhitectura isabelina anunţa deja stilul Renaşterii.

            Italia, pe fondul moştenirii antice şi romanice a acceptat destul de greu stilul gotic, de accea edificiile de aici sunt mai puţin spectaculoase (dar şi mai
îndoielnice din punct de vedere artistic) decât în celelalte părţi ale europei. Primele edificii gotice, datorate ordinului cistercian (Fossanova,Casamari), pe
lângă sărăcia de forme şi ornamentica, îmbină stilul gotic cu elemente romanice. Caz specific sunt bisericile spurapuse San Francesco din Assissi: biserica
inferioară, de fapt o cripta-biserica prezintă contraforţi cilindrici cu reminiscente romanice, iar biserica superioară uninavala, prezintă un spaţiu larg, în stil
gotic, obţinut prin eliminarea pilaştrilor.

Şi celelalte catedrale gotice din Italia: San Andrea din Vercelli, Santa Croce din Florenţa sau catedralele din Siena şi Orvieto se caracterizează prin aceeaşi
prelucrare a goticului, uneori cu rezultate ciudate. Astfel Domul din Milano, cel mai apropriat de goticul 'clasic' european din cauza încărcării până la refuz cu
elemente decorative este considerat de Focillon 'capodopera falselor capodopere'[16]. Construit în stil flamboaiant, domul perzinta 145 turnuleţe, 3159
statui, în general un decorativism aproape ostentativ în detrimentu clarităţii profilului arhitectonic şi a unităţii estetice. Cu o supratafa internă de 11.700
metri pătraţi, lungime exterioară de 157 m, cu lăţimea navelor de 66 m, iar lungime transeptului de 92 m domul este cel mai mare edificiu după San Pietro
din Roma.

            Arhitectura civilă este reprezentată mai ales de palatele comunale prezente în special în Franţa şi Germania cum ar fi cele din Rouen (Palatul
Parlamentului), Lübeck sau Köln. În Anglia, arhitectura municipală lipseşte aproape cu desăvârşire; în Italia însă pe baza prosperităţii oraşelor comerciale au
fost ridicate impunătoare palate municipale din piatra- cum ar fi Palazzo Vechio din Florenţa; caramida-Palatul orăşenesc din Sienna, ce prezintă o structură
sobră cu creneluri ce dau un aspect de fortăreaţă. Decoraţia exterioară este însă bogată, folosindu-se deseori placaje de teracota sau incrustaţii de plăci
policrome emailate că dădeau clădirii un plus de culoare.

Capitolul VI.SculpturA.PicturA. Vitraliul.

               Diferenţă majoră a sculpturii gotice faţă de cea romanica constă în primul rând prin abandonarea formelor  fantastice (monştrii, animale fantastice),
şi mai ales renunţarea la deformarea expresionistă a figurilor, acestea devenind mai line, mai armonioase în acelaşi timp exprimând mai clar senimentele.
Deşi trecerea de la romanic la gotic a fost mai lentă decât în cazul arhitecturii, începând cu sec. XII se produce emanciparea completă a sculpturii. Acest
aspect se poate observa mai ales comparând statuile cu caracter de coloană a Catedralei de la Chartres şi cele ale figurilor de pe faţadele Catedralelor de la
Reims şi Amiens, unde maeştrii de statui  au tins să umanizeze personajele, prezentându-i câteodată în timpul unei convorbiri pentru a le da o mai mare
aparenţa de realitate.(Fecioară şi Elisabeta de la Catedrala de la Reims).În acest context Fecioara de la Reims face parte dintre operele cele mai nobile ale
plasticii gotice. Meşterul a reuşit să armonizeze idealul clasic, grecesc al frumseţii femininecu oreprezentare medievală a smereniei şi majestuozitatii-
constata pe drept Alpatov. De asemenea dacă la Chartres figurile sunt încă lungi şi rigide, la Reims şi Amiens,statuile nu numai că se desprind de fundalul
arhitectonic, dar iau formă de ronde-bosse cu 'personalitate' proprie.

         Secolul XII este considerat perioada de apogeu a sculpturii gotice atât din punct de vedere artistic cât şi cantitativ. Ajuns la maturitate, arta statuară
gotica se defineşte prin simplitate expresivă, plastică robustă a formelor, eleganta şi zvelteţe şi o anume poza reţinută.

         Secolele XIV-XV, aduc însă o serie de schimbări în ceea ce priveşte modul de alegere şi tratare a temelor, pe fondul calamitaţilor (Ciuma Neagră),
Războiul de 100 de ani şi al propagării curentelor mistice: accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferinţelor lumii, înmulţindu-se scenele care
redau patimile Mântuitorului, sau a unor scene macabre. Pe de altă parte, aceste schimbări aduc o mai mare naturaleţe şi o mai profundă coborâre în
aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De asemena se înmulţesc redările de scene cotidiene, de obicei că teme de zodiac [17] şi în mod interesant,
legată de plastică funerară a statuilor culcate pe sarcofage (gisanti), se dezvoltă şi arta portretului.

     O contribuţie substanţială la artă statuară gotica a adus-o Germania. Deşi primele modele sunt inspirate de la Catedralele de la Chartres, Reims şi Paris,
mai târziu se manifestă şi tendinţele proprii caracterizate prin sublinierea caracterului individual al personajelor, căutarea unei expresivităţi cât mai
marcante. Primele reprezentări sunt cele din Catedrala de la Magdeburg, cu elegantele statui simbolice, urmate de celebrele cicluri sculpturale din Bamberg
şi Nauburg: primă cu statuile Mariei şi Sf. Ecaterina de o excepţională plasticitate, sau 'Calaretul din Bamberg', cea de-a doua catedrală fiind reprezentată de
statuile perechilor Hermann şi Reghindis şi în special Ekkehard şi Uţa una din cele mai fine, mai frumoase şi mai enigmatice reprezentări feminine laice.

     Anglia şi-a păstrat independenţa şi în cazul sculpturii. Deşi în cazul statuilor-coloana de pe faţada Catedralei de la Wells pot fi observate asemănări cu
statuile pariziene, se conturează în acelaşi timp, şi trăsăturile definitorii ale sculpturii gotice engleze: înclinaţia spre relieful plat şi soluţia bidimensională.
Caracteristică este de asemenea accentul pus pe statuaria funerară, într-o redare cât mai realistă a figurii. Excepţională este în acest sens statuia Prinţului
-Negru realizată cu o acurateţe aproape fotografică.

    Spania începând cu sec. XIV - XV  va crea prin sculpturile giganticelor retabluri din Taragona şi Palma de Mallorca una din cele mai remarcabile opere de
sculptură gotică din Occident. Caracteristice sunt preferinţa aproape exclusivă pentru tematica religioasă, exacerbarea individualismului, indiferenţă faţă de
idealism.

    Peninsula italică, deşi manifesta aceeaşi lipsă de entuziasm ca şi în cazul arhitecturii, reuşeşte să dea culturii europene o triadă de artişti care îşi vor pune
amprenta pe întreaga artă statuară gotica: Nicola Pisano- creatorul amvonului Baptisteriului din Pisa, Giovanno Pisano- care s-a inspirta atât din sculptura
Antichităţii târzii cât şi din goticul francez, va crea uimitoarea Închinarea păstorilor, lucrare care pe lângă realismul reprezentării degaja o umanitate caldă.
Arnolfo di Cambio, arhitect principal al Domurilor din Sienna şi Pisa, autorul amvoanelor din Pistoia şi Pisa şi al grupurilor Madona cu pruncul este considerat
cel mai mare maestru al goticului italian.

      Arta statuară gotica cu zvelteţea ei juvenila, cu poza reţinută şi contururile fluente ale drapajului, oglindea o conştiinţă mai puternică a demnităţii umane
şi o mao fină caracterizare a sentimentelor şi senzaţiilor.     

     Cât priveşte pictura, aceasta va rămâne subordonată arhitecturii până în sec XV. Având în vedere faptul că arhitectura gotică a redus suprafeţele plane ale
pereţilor, pictura va fi eliminată cu desăvârşire, locul ei fiind luat de vitralii. Totuşi ansambluri picturale originale vor fi realizate de Simone Martini, Matteo
Givanni da Viterbo, Cinabue, Cavalini şi mai ales Giotto din Bondone (cu acel magnific ansamblu de fresce din Capella Scrovegni din Padova), care reprezintă
tot atâtea stadii în pictura gotică, ce va parcurge de la tema 'Dansului macabru' (tema predilectă pe fondul marilor epidemii de ciumă) la 'Madona cu pruncul
pe tron' a lui Giotto a evoluţie continuă şi armonioasă.

      Vitraliile 'creatia cea mai extraordinară a Evului Mediu'[18] pe lângă funcţia educativă (prin redarea de personaje sacre sau scene biblice), va avea o
extraordinară valoare estetică prin explozia de culori şi lumini, ce sublinia încă o dată, dacă mai era necesar, prezenţa Luminii
Divine.                                                                        
Capitolul vii. CONCLUZII

           În conlcuzie, goticul reprezintă treapta imediat următoare stilului romanic, caracterizându-se printr-un aspect mai închegat, o măiestrie mai înaltă şi '
printr-o experienţă mai cuprinzătoare decât arta romanică. Tot ce aparţine stilului gotic prezintă o maturitate mai mare, o conştiinţă mai puternică şi adesea
un grad mai înalt de desăvârşire artistică. Dar odată cu atingerea acestei măiestrii, arta gotică şi-a pierdut farmecul pe care îl avea arta romanică care, era
totuşi mai apropriata de Renaştere prin unele din formele sale de manifestare, decât stilul gotic'[19]. Totuşi, goticul a creat sentimente fără de care arta
Renaşterii ar fi de neconceput, maeştrii goticului fiind primii care după secole au reuşit să (re)demonstreze în mod conştient că 'omul este măsura tuturor
lucrurilor' .   

         
Bibliografie

Ø Bloch Raymond, Jean Cousin- Roma si destinul ei, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985.
Ø Burton Rosemary, Cavendish Richard- Wondres of world, Hampshire, 1991.
Ø Drimba Ovidiu- Istoria culturii si civilizatiei, Vol I-III, Editura Saeculum, 2001.
Ø Dragut Vasile- Stilurile Greciei antice, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1962.
Ø Enciclopedia civilizatiei grecesti, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970.
Ø Faure Elie- Istoria artei. Arta antica. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970.
Ø Faure Paul- Viata a de fiecare zi in Creta lui Minos, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974.
Ø Focillon Henri- Arta Occidentului. Evul Mediu gotic. Vol II. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974.
Ø Hannestadt Niels- Monumentele publice ale artei romane. Vol I-II, Ed. Meridiane, 1989.
Ø Kazhdan. A. P.-Bizantio e la sua civilta, Ed. Laterza, Bari, 1983.
Ø Lazarev Viktor-Istoria picturii bizantine, vol I-III,Ed. Meridiane, Bucuresti, 1980.
Ø Matz Friedrich- Creta, Micene, Troia, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1969.
Ø Molett, J. W. -Dictionary of art and archaeology, Braden Books, London, 1996.
Ø Pacaud Marecel, Rossiaud Jeane -Epoca romanica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982.
Ø Oprescu George - Manual de istoria artei. Evul Mediu, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985.
Ø Rutkowski Bogdan - Arta egeeana, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1980.
Ø Suter Constantin- Istoria artelor plastice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969.
Ø Van Loon, Willem-Istoria artei. Vol. I-II, Ed. Snagov, Bucuresti, 2001
Ø Vatasianu Virgil- Stilul romanic, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1961.
Ø Vatasanu Virgil - Istoria artei europene. Epoca Medie, vol I, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.