Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Substantivul – parte de vorbire care, denumind obiecte, creează, în general, imagini, participă la constituirea:
epitetelor (ex: pădurea de aramă);
personificărilor (ex: voioşia pădurii);
metaforelor (ex: soarele iubirii);
hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte” G. Coşbuc);
comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac” M. Eminescu)
folosit în alcătuirea textelor de maximă concentrare (titluri, reclame etc.);
regăsibil în texte memorialistice, reportaje de călătorie, în stilul jurnalistic, în descrieri;
se utilizează în construirea câmpurilor semantice;
vocativele au valoare accentuat afectivă putând exprima: duioșie, mirare, admirație, dezgust, exasperare,
vehemență. Un sens exprimat este și cel peiorativ: „Măgarule!” sau notă a limbajului de mahala: „Soro!”, „Țațo!”.
Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul comunicării.
Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea, dinamismul, agitaţia, frământarea,
iureşul etc.
Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
repetiţia – Ex: De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând… (G. Bacovia)
enumerația – Ex: A cunoaște, a iubi, înc-o dată iar şi iară… (L. Blaga)
o Exprimă:
indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe;
conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice;
condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective;
imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare, sfat, încurajare,
ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în combinație cu vocativul și interjecțiile, în vorbirea
populară insinuează detașare: Ei, apoi? Lasă-te în seama lor… (Creangă), este prezent și în proverbe și zicători:
Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează acțiunea: „Aide, ieși!” (I. L. Caragiale);
gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea unei acțiuni, este un
mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul: Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând… (Miorița),
folosite în succesiune pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție intensă: Două
cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… (N. Stănescu), la final de vers au muzicalitate de bocet: Aud
materia plângând… (Bacovia);
infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: A fi om e lucru mare, enunțuri lapidare
adresate tuturor: A nu se călca iarba; impersonalitate: Probabilitatea de a ilustra…;
participiul: poate oferi concretețe temporală: Un chip de-a pururi adorat… (M. Eminescu),
precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de permanență: Ieși Zamfira-n mers isteț… (G.
Coșbuc)
Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare: a chițcăi, a behăi, a cotcodăci etc.
Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la evenimente ce se desfășoară sub ochii lui;
când adevărurile sunt general valabile apare prezentul etern: Vreme trece, vreme vine (Eminescu) sau în componența
zicătorilor: Cine se trezește de dimineață…, prezentul descriptiv conferă valoare durativă peisajelor: Din văzduh
cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. (V. Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal,
întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea de vorbire…”
TIMPURI ȘI ASPECTE
perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Imperfectul: acțiune durativă, nedeterminată, repetată în
trecut: Dormeau adânc sicriele de plumb… (Bacovia), în poezia populară sugerează apropierea de mitic, legendar:
Vreme multă nu trecea/ Și pe Toma-l ajungea… (Toma Alimoș), în stilul colocvial indică ezitare, regret,
imprecizie: „doream să-ți comunic…”, uneori poate impune politețea: Mă întrebam dacă puteți …
Perfectul simplu: dinamizează și precipită exprimând o acțiune încheiată înainte de momentul vorbirii;
perfectul compus: acțiuni trecute și finalizate într-un timp nedeterminat care poate fi mai apropiat sau mai
îndepărtat de prezent, are funcție evocatoare;
mai mult ca perfectul: acțiune finalizată în trecut, înaintea alteia trecute, folosit cu precădere în narațiunile
istorice, poate ilustra cauzalitatea acțiunii care îi urmează;
viitorul: timp deschis oricărui moment după prezent, poate sugera proiecte, visuri, intenții, uneori e un timp al
indeciziei în cadrul interogațiilor retorice, formele populare conferă stilului o notă intimă familială;
Imperfectul: e un timp narativ și indică o acțiune neterminată sau repetată în trecut, utilizat mult în poezia
populară indicând apropierea de timpul mitic, primordial, poate indica ezitarea, regretul, indecizia, temerea
Articolul
uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate (Peste vârfuri trece lună… M.
Eminescu)
articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
Adverbul
poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală: devreme, acolo, aprobare, mirare,
îndoială, surpriza, conferă substanțialitate verbelor pe care le determină
superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc etc.
superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic de…, nemaipomenit de ….
prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie, afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția
folosită cu sens conectiv intrapropozițional;
„de pe la” – imprecizia;
învăț în Goga, dă la crap, sub tratament – inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt prezente în texte religioase sau
arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția
element relațional în frază și în propoziție
elipsa unei conjuncții (asindet) conferă dinamism
suplimentarea conjuncției (polisindetul) conferă individualitate fiecăruia dintre
termeni: și tare-i târziu …./ și n-am mai murit. (G. Bacovia)
„și” narativ- face legătura dintre secvențe: Și el e emirul… (Al. Macedonski)
„ba”, frecventă în limbajul popular sugerează povara, repetabilitatea
„nici” repetat are sens privativ
„ci” – intensitate adversativă
Interjecția
are o încărcătură afectivă maximă;
caracterul ei este unul concret senzorial;
pot exprima: dezorientare, buimăceală, regret, nemulțumire, durere, dispreț, ironie, plictiseală, surpriză, bucurie,
încântare, entuziasm, speranță, orgoliu, admirație, mustrare
Numeralul
are valoare simbolică în basme și în literatura fantastică: 4 punctele cardinale și anotimpurile, 3 – Trinitate sau simbolul
familiei, 7 – simbolul perfecțiunii creației, 12 – simbol al lunilor anului și al apostolilor. Ele au un rol magic și ritualic.
Pot fi expresive în cadrul unor unități frazeologice: cu ochii-n patru, scurt pe doi etc.
poate indica unicitatea: Și era una la părinți… (M. Eminescu)
Bibliografie
PUŞCAŞ, Felicia. Comunicarea. Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.