Sunteți pe pagina 1din 3

VALORI EXPRESIVE ALE PĂRȚILOR DE VORBIRE

Substantivul – parte de vorbire care, denumind obiecte, creează, în general, imagini, participă la constituirea:
 epitetelor (ex: pădurea de aramă);
 personificărilor (ex: voioşia pădurii);
 metaforelor (ex: soarele iubirii);
 hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte” G. Coşbuc);
 comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac” M. Eminescu)
 folosit în alcătuirea textelor de maximă concentrare (titluri, reclame etc.);
 regăsibil în texte memorialistice, reportaje de călătorie, în stilul jurnalistic, în descrieri;
 se utilizează în construirea câmpurilor semantice;
 vocativele au valoare accentuat afectivă putând exprima: duioșie, mirare, admirație, dezgust, exasperare,
vehemență. Un sens exprimat este și cel peiorativ: „Măgarule!” sau notă a limbajului de mahala: „Soro!”, „Țațo!”.

Adjectivul – parte de vorbire, care denumind însușiri ale obiectelor:


 explicitează încărcătura afectivă: „câmpia tăcută”;
 creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motorii etc.);
 intră în componența unor figuri de stil: epitet („culoare trandafirie”), antiteză („bun/ rău”) etc.;
 este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv;
 poate dezvolta serii sinonimice: „câmpie veștedă, brumărie, înfrigurată.”;
 valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu mijloace afective: Ex: Era
frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor! Era frrumoasă / frumoaaasă! Ce frumoasă erai! Era dată naibii de
frumoasă / frumoasă foc. Era o preafrumoasă fată etc.
 valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum: din topor (necioplit), de nimic (netrebnic, josnic), de
căpetenie (fundamental, esenţial), într-o ureche (nebun), cu stea înfrunte (excepţional, deosebit) etc.
 creează expresivitate și adjectivele cu valoare diminutivală: doiniță, frumușel, pădurice, cărticică etc.
 unele adjective creează subiectivitate: prostuț, tărișor, scriitoraș etc.
 substantivizarea adjectivelor (prezentă adesea în proverbe) le amplifică sensul: Leneșul mai mult aleargă,
scumpul mai mult păgubește.
 prin inversiune i se poate conferi valoarea de superlativ absolut: Dragu-mi era satul nostru … (I. Creangă)

Pronumele generează construcţii afective precum:


 dativul etic („Vor să mi te-omoare” – Miorița)
 dativul posesiv (Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă… M. Eminescu)
 stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe (Dumnealui Ioniţă comisul avea o pungă
destul de grea în chimir. M. Sadoveanu);
 expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care, te miri cine etc.;
 are de obicei și funcții individualizatoare (Ea trebui de el în somn/ aminte să-și aducă. M. Eminescu);
 poate fi utilizat cu rol diferențiator: „lumina mea”/ „lumina altora”
 construiesc subiectivism prin utilizarea persoanei I și a II-a
 „noi” poate exprima o amprentă colectivă în lirica declamatorie, retorică: Iară noi, noi epigonii… M.
Eminescu
 reflexivul folosit la persoana I poate dramatiza sau hiperboliza: „mă-ntunec” (Eminescu)
 posesivele pot sugera solidarizarea: „Cântarea pătimirii noastre” (Goga)
 pot avea statut peiorativ prin articularea formelor populare: un ăla, pe aia etc. sau a celor negative: un nimeni

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul comunicării.
 Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea, dinamismul, agitaţia, frământarea,
iureşul etc.
Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
 repetiţia – Ex: De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând… (G. Bacovia)
 enumerația – Ex: A cunoaște, a iubi, înc-o dată iar şi iară… (L. Blaga)
o Exprimă:
 indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe;
 conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice;
 condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective;
 imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare, sfat, încurajare,
ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în combinație cu vocativul și interjecțiile, în vorbirea
populară insinuează detașare: Ei, apoi? Lasă-te în seama lor… (Creangă), este prezent și în proverbe și zicători:
Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează acțiunea: „Aide, ieși!” (I. L. Caragiale);
 gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea unei acțiuni, este un
mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul: Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând… (Miorița),
folosite în succesiune pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție intensă: Două
cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… (N. Stănescu), la final de vers au muzicalitate de bocet: Aud
materia plângând… (Bacovia);
 infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: A fi om e lucru mare, enunțuri lapidare
adresate tuturor: A nu se călca iarba; impersonalitate: Probabilitatea de a ilustra…;
 participiul: poate oferi concretețe temporală: Un chip de-a pururi adorat… (M. Eminescu),
precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de permanență: Ieși Zamfira-n mers isteț… (G.
Coșbuc)
 Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare: a chițcăi, a behăi, a cotcodăci etc.
 Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la evenimente ce se desfășoară sub ochii lui;
când adevărurile sunt general valabile apare prezentul etern: Vreme trece, vreme vine (Eminescu) sau în componența
zicătorilor: Cine se trezește de dimineață…, prezentul descriptiv conferă valoare durativă peisajelor: Din văzduh
cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. (V. Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal,
întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea de vorbire…”
TIMPURI ȘI ASPECTE
 perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Imperfectul: acțiune durativă, nedeterminată, repetată în
trecut: Dormeau adânc sicriele de plumb… (Bacovia), în poezia populară sugerează apropierea de mitic, legendar:
Vreme multă nu trecea/ Și pe Toma-l ajungea… (Toma Alimoș), în stilul colocvial indică ezitare, regret,
imprecizie: „doream să-ți comunic…”, uneori poate impune politețea: Mă întrebam dacă puteți …
 Perfectul simplu: dinamizează și precipită exprimând o acțiune încheiată înainte de momentul vorbirii;
 perfectul compus: acțiuni trecute și finalizate într-un timp nedeterminat care poate fi mai apropiat sau mai
îndepărtat de prezent, are funcție evocatoare;
  mai mult ca perfectul: acțiune finalizată în trecut, înaintea alteia trecute, folosit cu precădere în narațiunile
istorice, poate ilustra cauzalitatea acțiunii care îi urmează;
 viitorul: timp deschis oricărui moment după prezent, poate sugera proiecte, visuri, intenții, uneori e un timp al
indeciziei în cadrul interogațiilor retorice, formele populare conferă stilului o notă intimă familială;
 Imperfectul: e un timp narativ și indică o acțiune neterminată sau repetată în trecut, utilizat mult în poezia
populară indicând apropierea de timpul mitic, primordial, poate indica ezitarea, regretul, indecizia, temerea
Articolul
 uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate (Peste vârfuri trece lună… M.
Eminescu)
 articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
 articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
Adverbul
 poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală: devreme, acolo, aprobare, mirare,
îndoială, surpriza, conferă substanțialitate verbelor pe care le determină
 superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc etc.
 superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic de…, nemaipomenit de ….
prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie, afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția
 folosită cu sens conectiv intrapropozițional;
 „de pe la” – imprecizia;
 învăț în Goga, dă la crap, sub tratament – inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt prezente în texte religioase sau
arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția
 element relațional în frază și în propoziție
 elipsa unei conjuncții (asindet) conferă dinamism
 suplimentarea conjuncției (polisindetul) conferă individualitate fiecăruia dintre
termeni: și tare-i târziu …./ și n-am mai murit. (G. Bacovia)
 „și” narativ- face legătura dintre secvențe: Și el e emirul… (Al. Macedonski)
 „ba”, frecventă în limbajul popular sugerează povara, repetabilitatea
 „nici” repetat are sens privativ
 „ci” – intensitate adversativă
Interjecția
 are o încărcătură afectivă maximă;
 caracterul ei este unul concret senzorial;
 pot exprima: dezorientare, buimăceală, regret, nemulțumire, durere, dispreț, ironie, plictiseală, surpriză, bucurie,
încântare, entuziasm, speranță, orgoliu, admirație, mustrare
Numeralul
 are valoare simbolică în basme și în literatura fantastică: 4 punctele cardinale și anotimpurile, 3 – Trinitate sau simbolul
familiei, 7 – simbolul perfecțiunii creației, 12 – simbol al lunilor anului și al apostolilor. Ele au un rol magic și ritualic.
 Pot fi expresive în cadrul unor unități frazeologice: cu ochii-n patru, scurt pe doi etc.
 poate indica unicitatea: Și era una la părinți… (M. Eminescu)
Bibliografie
PUŞCAŞ, Felicia. Comunicarea. Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.

S-ar putea să vă placă și