2018 Curs de Drept Civil Teoria Generala - Ilie George

Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Drept
Conf. univ. dr. George – Alexandru ILIE
DREPT CIVIL
Partea generală
- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -
2018
1
CUPRINS
I. TEME.
TEMA I - Caracterizarea generală a dreptului civil român
1. Noţiunea dreptului civil
2. Rolul dreptului civil
3. Principiile dreptului civil
4. Delimitarea dreptului civil.
5. Teme de reflecție și grile recapitulative
TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Noţiuni generale ; reglementare și clasificare.
2. Legea – izvor de drept civil
3. Uzanțele – izvor de drept civil
4. Problema altor izvoare de drept civil.
TEMA III – Aplicarea dreptului civil

1. Noţiuni generale
2. Aplicarea legii civile în timp
3. Aplicarea legii civile în spaţiu
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.
6. Interpretarea legii civile.
TEMA IV - Raportul juridic civil

1. Caracterizare generală a raportului juridic civil.
2. Conţinutul raportului juridic civi (l);
3. Teme de reflecție și grile recapitulative;
TEMA V – Raportul juridic civil (II)

1.Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă
2.Publicitatea drepturilor.
3.Teme de reflecție și grile recapitulative
TEMA VI – Obiectul raportului juridic civil

1. Noţiunea de obiect al raportului juridic civil.
2. Bunurile.
3. Clasificarea bunurilor
2
TEMA VII – Noțiunea, clasificarea și delimitarea actelor juridice civile

1. Noţiune; terminologie şi reglementarea actului juridic civil
2. Clasificarea actelor juridice civile
TEMA VIII – Condiţiile actului juridic civil (I)

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea condițiilor actului juridic civil.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Regula capacităţii şi excepţia incapacităţii.
3. Consimţământul. Definiţia şi condiţiile de valabilitate.
TEMA IX – Condiţiile actului juridic (II)

1. Obiectul actului juridic civil. Definiţie şi condiţii de valabilitate. Sancţiune
2. Cauza (scopul) actului juridic civil. Definiţie, reglementare, condiţii de valabilitate, probă şi
importanţă.
TEMA X – Condiţiile actului juridic civil (III)

1.Consideraţii introductive
2. Forma ad validitatem
3.Forma ad probationem
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
TEMA XI – Condiţiile actului juridic civil (IV)

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea modalităților actului juridic civil.
2. Termenul.
3. Condiția.
4. Sarcina
5. Teme de reflecţie și grile.
TEMA XII – Efectele actului juridic civil (I).

1.Noțiune.
2.Interpretarea contractului.
3.Principiul forţei obligatorii
4.Irevocabilitatea actului juridic civil
TEMA XIII – Efectele actului juridic civil (II).

1. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
2. Opozabilitatea efectelor actului juridic civil.
3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice
4. Teme de reflecţie.
3
TEMA XIV– Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiunea, reglementarea și clasificarea nulităţii actului juridic civil
2.Delimitarea nulităţii actului juridic civil
3. Cauzele de nulitate
4. Regimul nulităţii.
5. Efectele nulității.
6. Teme de reflecţie și grile recapitulative.
II. EXERCIȚII PRACTICE FINALE
III. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
4
Unitatea de învăţare nr. 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
Cuprins:
TEMA I - Caracterizarea generală a dreptului civil român
1. Noţiunea dreptului civil
4. Delimitarea dreptului civil.
5. Teme de reflecție.
1. Definiţia dreptului civil

Noțiunea de drept civil definește atât ramura de drept cât și știința și tehnica dreptului civil. De
asemenea, noțiunea de drept civil este utilizată și în legătură cu noțiunile de drept subiectiv,
drept obiectiv, drept pozitiv (civil). În aces cadru ne interesează, deocamdată, noțiunea de
drept civil – ramură de drept.
Dreptul civil este acea parte a dreptului intern care reglementează, în mod autonom, supletiv și
egal, raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre orice persoane fizice sau persoane
juridice, ținând seama, când este cazul, și de condiția, starea, calitatea sau statutul acestora.
Definirea ramurii dreptului civil are în vedere în principal identificarea obiectului său de
reglementare.
1.1. Caractere ale dreptului civil – ramură de drept.
➢ parte a sistemului dreptului;
➢ raporturi patrimoniale (evaluabile în bani) și din raporturi patrimoniale (neevaluabile în

bani) – vocație la toate raporturile!
➢ dintre orice persoane fizice sau persoane juridice
➢ autonom, deoarece dreptul civil este, în principiu, un drept complet, nesubordonat altui
drept;
➢ supletiv, deoarece dreptul civil respectând autonomia privată (personală) a persoanelor

fizice și juridice, acționează, în principiu, numai subsidiar;
5
➢ egal, deoarece, pe de-o parte, subiectele de drept civil se bucură, în principiu, de
același tratament juridic, indiferent de calitatea sau categoria acestora (egalitatea
juridică formală); dreptul civil nu egalizează și uniformizează ceea nu este egal.
1.2. Reglementarea noțiunii de obiect al dreptului civil. Art. 2 C. civ. dispune că

„Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil”.
Raporturi patrimoniale sunt cele evaluabile pecuniar, în conținutul lor intrând drepturile
reale și drepturile de creanță;
Raporturile nepatrimoniale sunt cele neevaluabile în bani, determinate după cum

urmează :
➢ – raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, e.g. viaţa,
sănătatea, demnitatea (onoarea și reputația) etc.
➢ – raporturile de identificare, e.g.:numele, domiciliul și reședința etc.
➢ raporturile generate de creaţia intelectuală- dr. la paternitatea operei.
1.3. Materii care intră în compunerea obiectului de reglementare dreptului civil, așa
cum sunt ele reflectate în organizarea Codului civil sunt:
➢ ”organizarea” calității de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice,
➢ relațiile de familie,
➢ relațiile de proprietate și cu privire la celelalte drepturi reale,
➢ relațiile născute din moștenire și liberalități,
➢ obligațiile civile,
➢ prescripția extinctivă și decăderea,
6
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin
normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o
garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.
Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului
românesc constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri de
drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine
norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când
normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
Potrivit art. 2 din Noul Cod Civil (denumit îm continuare NCC), aprobat prin Legea nr.
287/2009, cu modificările şi completările ulterioare, codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu
de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale. Rolul său pare să se fi extins prin consacrarea teoriei moniste, potrivit
căreia codul civil nu se rezumă la raporturile dintre neprofesiniști (necomercianți), ci se va
aplica şi relaţiilor dintre profesionişti, precum şi între aceştia şi celelalte subiecte de drept (art.
3 NCC).
Rolul dreptului civil este și unul de drept alternativ sau exclusiv al dreptului civil român în raport
cu alte drepturi civile
➢ Aplicarea alternativă a dreptului civil român
- De regulă, în materia raporturilor de drept internațional privat legea aplicabilă este

lăsată la alegerea părților (lex voluntatis).
- Mai ales în materia raporturilor contractuale.
➢ Aplicarea exclusivă a dreptului civil român
- Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în
măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale
dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile și libertățile
fundamentale ale omului [art. 2.564 NCC alin. (2)].
- Vz. ex: potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică, contractul de concesiune – contract
administrativ (contract de iure singulari) – „se încheie în conformitate cu legea română,
indiferent de naționalitatea sau de cetățenia concesionarului
Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei
călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare
ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv,
precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept
respective.
7
Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale
ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai
multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga
legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă,
vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi
intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil. Vom
include în această categorie: principiul proprietăţii; principiile demnității, libertății, principiul
egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale;
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie,
fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai redusă decât
principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul libertăţii contractuale (art. 1169
NCC), principiul consensualismului (art. 1174 NCC), care priveşte forma actului juridic civil;
principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul
proprietăţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil
(drepturile reale, răspunderea civilă etc.) etc.
4. Delimitarea dreptului civil
Necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept decurge din nevoia de a ști ce
reguli și principii aplicăm unui raport juridic, cele ale dreptului civil sau cele ale altei ramuri de
drept.
Criterii de delimitare
a) Obiectul reglementării.
• materia juridică, respectiv relațiile sociale care fac obiectul acțiunii unor norme juridice.
b. Metoda de reglementare este „modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către

societate, prin stat, care edictează normele de drept.
Specifică şi generală, pentru dreptul civil, este metoda egalităţii juridice a părţilor; Astfel, două
persoane fizice pot încheia sau nu un contract de vânzare, după cum vor aceasta.
În cazul altor ramuri de drept premisa reglementării este aceea că una dintre părți are o poziție
supraordonată – ea este cea care ”dictează” și cealaltă parte trebuie să se ”supună”. Spre
exemplu, în materia dreptului fiscal, organul fiscal impune, în condițiile legii, iar debitorul fiscal
trebuie să se supună, plătind. Reciproca nu este de conceput...
c. Calitatea subiectelor raporturilor juridice - normele drept civil nu pretind o calitate specială a
subiectelor, alta decât cea de persoană fizică/juridică;
Normele altor ramuri de drept presupun subiecte calificate printr-o anumită calitate: un organ al
puterii executive, Statul etc.
d. Caracterul normelor juridice
În unele ramuri de drept sunt specifice, preponderente normele dispozitive (permisive ori
supletive), care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie, iar în altele, normele onerative
(imperative ori prohibitive) - care impun destinatarilor o conduită obligatorie.
Dreptul civil, fiind dominat de principiul libertății, este caracterizat de norme dispozitive.
8
e. Specificul sancțiunilor juridice
Pentru dreptul civil este specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat – constând fie în
repararea prejudiciului cauzat, în natură sau prin echivalent, fie în încetarea acţiunii de
vătămare a dreptului personal nepatrimonial. Ex.: studentul care sparge geamul facultății,
trebuie să plătească contravaloarea lui și prețul serviciului de montare etc.
Alate ramuri de drept au ca specific al sancțiunii pedeapsa, care pune accentul pe funcția
punitivă, menită să genereze un efect disuasiv. Ex.: privarea de libertate în dreptul penal sau
amenda în dreptul administrativ - contravențional.
f. Principiile juridice : principiile demnității, libertății, proprietăţii, îmbinării intereselor personale
cu cele generale sau garantării și ocrotirii drepturilor subiective sunt specifice dreptului civil.
Dacă raportul juridic este o aplicație a unuia dintre aceste principii, atunci suntem în prezența
unui indiciu că norma este una de drept civil.
1. Care este rolul dreptului civil?
2. Ce criterii utilizăm pentru a stabili dacă o anumită normă aparține dreptului civil sau altei
ramuri de drept?
3. Sunt specifice dreptului civil:
a) normele prohibitive;
b) normele supletive;
c) sancțiunile constând în pedepse.
4. Dreptul civil reglementează:
a) orice raporturi patrimoniale, dar numai între persoane fizice;
b) doar raporturi patrimoniale;
c) raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale, între persoane fizice și/sau juridice.
9
Unitatea de învăţare nr. 2 .
NORMELE DE DREPT CIVIL
TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Noţiuni generale ; reglementare și clasificare.
2. Legea – izvor de drept civil
3. Uzanțele – izvor de drept civil
4. Problema altor izvoare de drept civil.
1. Izvoarele (sursele) dreptului civil
a) Noțiune. Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor formal
(sursă) de drept civil.
b) Reglementarea generală a izvoarelor de drept civil. Potrivit art. 1 din NCC sunt
izvoare ale dreptului civil:
1) legea,
2) uzanţele şi
3) principiile generale ale dreptului.
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare (analogia legii), iar când nu există nici asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului (analogia dreptului), ordinea de enumerare de mai sus fiind
obligatorie.
Atenție, principiile generale ale dreptului, care se studiază la Teoria generală a dreptului, nu
trebuie confundate cu principiile dreptului civil.
c) Clasificarea normelor juridice.

i) după conduita pe care o impun destinatarilor:
- norme dispozitive - care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie;
- norme imperative - care impun destinatarilor o conduită obligatorie;
Numai normele imperative pot atrage sancțiunea nulității.
ii) după natura interesului ocrotit:

- norme care ocrotesc un interes individual;
- norme care ocrotesc un interes general.
Importanța clasificării rezidă în natura sancțiunii care intervine în cazul încălcării normei la
momentul încheierii actului juridic - nulitatea relativă (interes individual) și nulitatea absolută
(interes general)
iii) după corelația dintre sferele lor de reglementare:

- norme generale;
- norme speciale.
10
Nu există a priori norme generale sau speciale, ci doar norme care prin raportare unele la
altele sunt specială/generală, dacă sfera ipotezei normei speciale este inclusă în sfera ipotezei
normei generale.
Spre exemplu norma privitoare la terenuri este generală în raport de norma privitoare la
terenurile situate în intravilan, care, la rândul ei, este norma generală față de norma privitoare
la terenurile agricole intravilane.
Importanța clasificării rezidă în aceea că norma specială derogă (se aplică cu prioritate) în
concurs cu norma generală, indiferent de ordinea în care cele două norme intră în vigoare;
totuși pentru a putea deroga, norma specială trebuie să aibă o forță juridică cel puțin egală cu
norma generală.
2. Legea. În principiu, izvoare formale principale ale dreptului civil sunt actele normative,
adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării. În aplicarea lor
practică va trebui ţinut cont de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în vedere că norme
care interesează dreptul civil pot să se găsească în Constituţia României, în reglementarea
primară: NCC (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială, reglementările sale ţinând de
domeniul legii organice sau al legii ordinare, după caz), Legea organică, Legea ordinară,
Ordonanţele de Guvern şi Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sau chiar în reglementarea
secundară (e.g. Hotărârile de Guvern)
Trebuie avut în vedere aici și poziția specială a unor norme juridice, care ocupă un loc
prioritar imediat sub Constituţie în piramida forţei juridice, potrivit dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din
NCC:
“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în
mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”
Terminologie. Prin lege sens restrâns – izvor de drept civil,se înțeleg legile adoptate de
Parlament și asimilat acestora - Ordonanțele de Guvern, pentru că se substituie legilor.
Restul legilor, care compun un sens larg al noțiunii - sunt și celelalte acte normative,
denumite uneori, în sens larg și impropriu legi – acte administrative normative – Hotărâri de
Guvern, Instrucțiuni și Ordine de Ministru etc.
3. Uzanțele.
Pe lângă izvorul tipic, actul normativ, uzanţele (prin uzanţe se înţelege atât obiceiul- cutuma,
cât şi uzurile profesionale) pot fi izvor de drept de sine stătător, primar, în materiile
nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea prevede generic această
posibilitate. De asemenea normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor si prin trimiterea
pe care o face legea (evident chiar si in materiile reglementate); această ipoteză reprezintă un
caz de izvor derivat.
Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.Uzanţele
11
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrară.
4. Problema altor izvoare de drept.

Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la
ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în
anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod
expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă și punctuală, ci una
generală: spre exemplu legea prevede că o convenție trebuie să fie conformă cu bunele
moravuri.
În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată are
atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia
de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta
asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul
în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul
unui izvor de drept.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei o poziție specială,
cel puţin în fapt acționând ca un izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională
admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca implicit rolul unui izvor de
drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul
declarat neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter
normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu
caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut
altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie
eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va
mai aplica.
O poziție specială o au și unele hotărâri ale ICCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție
hotărăște, prin soluțiile date în dezlegarea Recursurilor în interesul legii și prin Hotărârile
preliminare care este interpretarea corectă a unei norme juridice, această interpretare fiind
apoi una obligatorie pentru instanțe. Întrucât în teorie ICCJ nu face decât să deslușească în
mod corect conținutul corect al legii, hotărârile arătate nu ar trebui calificate izvor de drept,
pentru că acesta rămâne în continuare legea interpretată.
Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român. Această
jurisprudenţa dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, care
sunt considerate metaforic ”organisme vii”, deci supuse transformărilor. Această jurisprudență
este obligatorie căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern, prin
aceea că interpretările date se constituie de facto în reguli de drept uneori noi pentru dreptul
intern.
12
1. Care sunt sensurile termenului lege, în contextul izvoarelor dreptului civil?
2. Care este rolul uzanțelor în rândul izvoarelor dreptului civil?
3. Ce este analogia legii?
4. Uzanțele:
a) sunt o specie de cutumă;
b) se vor aplica (în materiile nereglementate) întotdeauna, chiar dacă părțile au convenit în
contra lor;
c) se aplică cu prioritate în raport cu analogia legii.
5. Normele supletive:
a) atrag, în caz de încălcare, nulitatea relativă
b) nu sunt susceptibile de încălcare, pentru că nu impun destinatarilor o conduită obligatorie;
c) sunt o specie de norme supletive.
13
APLICAREA ȘI INTERPRETAREA LEGII CIVILE (APLICAREA NORMELOR DE DREPT
CIVIL)
Cuprins:
TEMA III – Aplicarea dreptului civil
1. Noţiuni generale
2. Aplicarea legii civile în timp
3. Aplicarea legii civile în spaţiu
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
6. Interpretarea legii civile
1. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)
Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită
durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed,
coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim
despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra
persoanelor.
2. Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în
vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României, fie la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se
produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.
În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp,
iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se
completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi;
Dar și de o excepție posibilă și foarte des întâlnită statistic, a ultractivității legii vechi.
Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
situaţiilor anterioare.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în
vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să
fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după
intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
14
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting
şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai
complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi
îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze
sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei
situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica
situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al
(ne)retroactivităţii.
Dintre diversele teorii susţinute, o vom prezenta pe aceea clasică și care, în prealabil, deo-
sebeşte,
- pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi
viitorul), iar,
- pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste
perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care
aceasta le produce).
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat
naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a
produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte
de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa
acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb,
legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă),
atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi
efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice
în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după
intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie notabilă şi anume
ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii
determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii
vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate
de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă
prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.
NCC consacra mai multe cazuri de ultractivitate, menită să simplifice aplicarea legii,
inlăturând multe dintre discuțiile extrem de complicate privitoare la criteriul neretroactivității.
Reglementând cât mai multe cazuri de ultractivitate legiuitorul a făcut practic din aplicarea
imediată a legii noi o excepție statistică, dând expresie și ideii de protecție a așteptărilor
legitime ale subiectelor de drept, care nu vor mai fi surprinse de schimbările legii.
Sub imperiul reglementării anterioare se aprecia de obicei că norma interpretativă, face corp
comun cu norma interpretată, deci comandamentul nu este unul nou, pentru că aparține
15
normei interpretate, așa încât se aplica și pentru trecut, câtă vreme ne situam în câmpul
aplicării imediate a normei interpretate. De remarcat că NCC a prevăzut expre că nici măcar
norma interpretativă nu este obligatorie pentru trecut, chiar dacă soluția face corp comun cu
norma interpretată. Desigur că interpretul poate să își însușească soluția dată de norma
interpretativă, dar nu este obligat să facă aceasta.
Spre exemplu, art. 6 alin. 2 NCC dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după
caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte
juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii
ori producerii lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în
principiu, guvernate de legea veche, deși aplicarea imediată a legii noi ar fi putut justifica
soluția exact contrară.
Sau, potrivit art. 6 alin. 4, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Se observă că unele situaţii în curs, cum sunt termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar
daca vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.
Uneori, legiuitorul revine la regula aplicării imediate a legii noi, cum se întâmplă în cazul art.
6 alin. 6 NCC.
3. Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi
un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între
subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă
ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele
centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt
emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului
naţional, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe
teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se
rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat. (
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de
drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi
generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de
drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile
civile pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice,
cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.
16
Analiza separată a două sau mai multor norme juridice poate conduce la concluzia că fiecare
dintre ele pare a reglementa raportul juridic analizat. Cum stabilim care dintre norme are
prioritate?
Primul demers este acela de a stabili dacă părțile au convenit ele valabil care este soarta
raportului dintre ele, caz în care voința părților are prioritate.
Al doilea demers este acela de poziționare a normelor în schema art. 2 Cod civil, care include
o ordine de prioritate – legea, uzanțele, analogia legii, analogia dreptului.
Al treilea demers, aplicabil atunci când identificăm două ”legi” aplicabile, este de a stabili
poziția lor în piramida forței juridice a normei- norma cu forță superioară va avea prioritate. În
esență această piramidă arată schematic astfel:
I. Constituția
II. Tratate și convenții internaționale aplicabile cu prioritate – vz art. 20 Constituție.
III. Norme primare naționale Legi și Ordonanțe ale Guvernului.
- IV. Norme secundare - acte administrative normative
Al patrulea demers, chemat dacă normele au aceeași forță juridică – este de stabilire a
corelației dintre norme; dacă se identifică corelația normă specială- normă generală, norma
specială se aplică prioritar ca derogatorie.
Al cincilea demers, dacă între norme nu există corelația general-special, conduce la o
suprapunere a celor două norme, caz în care va prevala ultima, întrucât este de presupus că a
abrogat-o, fie și implicit, pe cea anterioară.
6. Interpretarea legii civile.
a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de determinare,

lămurire și explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil cuprinse în actele
normative, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața
practică în ipotezele acestor norme.
Interpretarea legii civile este necesară pentru:
- adaptarea dispozițiilor legale la realitățile social-economice aflate în permanentă
schimbare;
- lămurirea formulelor și termenilor legali, în absența unor definiții legale;
- explicarea termenilor și expresiilor de strictă specialitate;
- redactarea defectuoasă sau eronată a textelor legale.
Interpretarea legii este o etapă în procesul aplicării legii întrucât pentru aplicare este
nevoie de deslușirea conținutului și sensului exact al normei.
b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.

Întâi, în funcţie de forţa sa juridică – obligatorie sau neobligatorie – se distinge
interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială se împarte în:
➢ Interpretarea autentică (sau oficială stricto sensu) este aceea care provine de la însuși
organul emitent al normei civile interpretate;
➢ Interpretarea legală este aceea care provine fie de la organul de stat emitent, fie de la un
organ de stat competent să emită acte normative de același nivel cu actul normativ supus
17
interpretării.
➢ Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de jurisdicție.
Interpretarea autentică și legală sunt general-obligatorii.
Este neoficială acea interpretare a dispozițiilor legii civile, dată de doctrina juridică
Apoi, în funcţie de rezultatul interpretării se deosebesc: interpretarea literală (numită şi
declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea declarativă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare
literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o concordanță deplină și
perfectă.
Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între formulare

literară (lingvistică) a normei civile și conținutul real al acesteia nu există o concordanță deplină
și perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă față de înțelesul mai larg ce
trebuie atribuit textului interpretat.
Interpretarea restrictivă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare
literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real al nu există o concordanță deplină și
perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea largă față de înțelesul mai limitat ce
trebuie atribuit textului interpretat.
În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot distinge:

interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică și interpretarea
istorico-teleologică.
c. Metodele de interpretare a legii civile

Interpretarea gramaticală (denumită și interpretarea literară, textuală) - este o metodă de
interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului normelor juridice civile cuprinse în
dispozițiile normative prin analiza gramaticală, semantică, morfologică și sintactică,
Interpretarea sistematică (contextuală)- este acea metodă de interpretare ce constă în
lămurirea înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama de legăturile sale
cu alte norme cuprinse în dispozițiile legale ale aceluiași act normativ sau ale altor acte
normative.
Interpretarea logică- este metoda de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și
conținutului normei juridice civile prin aplicarea principiilor logicii formale, în special a
raționamentelor inductive și deductive (silogismele) îndeobște cunoscute. Ea se slujește de
mai multe reguli:
➢ legile care derogă de la o dispoziție generală „se aplică numai în cazurile expres
și limitativ prevăzute de lege”,
➢ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge nici
interpretul nu trebuie să distingă; norma de drept civil conținută într-o dispoziție
legală să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării,
deoarece ea a fost edictată pentru a fi aplicată, căci altfel nu și-ar găsi rostul.
18
➢ Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; legea se interpretează
în sensul aplicării sale și nu în senul în care e golită de conținut practic.
Argumente de interpretare logică, deduse din logica formală și utilizate în
interpetare:
➢ a contrario se întemeiază pe principiul de logică al terțului exclus: tertium non
datur.
➢ Argumentul a fortiori permite aplicarea unei norme juridice civile la un caz
neprevăzut de textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute în vedere la
edictarea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.
➢ Argumentul de analogie (a pari) justifică și permite extinderea aplicării unei
norme juridice civile și la situațiile asemănătoare care nu sunt reglementate de
lege.
➢ Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care
se învederează că numai o anumită soluţie propusă în interpretarea unui text
legal este rațional admisibilă, în timp ce orice altă soluție contrară nu poate fi
acceptată, deoarece ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.
Interpretarea istorico-teleologică este metoda de interpretare ce constă în lămurirea
înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama nu numai de finalitatea
urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care această normă face parte, ci și de
contextul istoric în care acesta a fost dezbătut și adoptat.
În practică, un text legal poate fi interpretat poate fi interpretat apelându-se la mai multe
metode ori reguli de interpretare, uneori conducând la aceeaşi soluţie, alteori ajungându-se la
soluţii diferite, chiar contrarii.
De aceea, în lămurirea, explicarea și determinarea conținutului și sensului unei norme
juridice civile trebuie utilizate toate metodele de interpretare cunoscute, iar în cazul unor soluții
diferite de interpretare trebuie aleasă soluția cea mai justă, echitabilă.
7. Teme de reflecţie și grile recapitualtive.
1. Identificaţi şi discutaţi cazurile de ultractivitate consacrate de art. 6 NCC.

2. Realizaţi un tablou sintetic al regulilor aplicabile pentru identificarea normei juridice
aplicabile unei situaţii de fapt atunci când, în aparenţă, două norme ar fi în egală
măsură aplicabile acesteia.
3. Ce este interpretarea istorico-teleologică?
4. Cara este regula în materia rezultatului interpretării: literală, extensivă sau restrictivă?
De ce?
5. Norma interpretativă:
a) produce efecte de la data edictării normei interpretate;
b) produce efecte numai pentru viitor, judecătorul neputând adopta niciodată interpretarea
impusă de această normă pentru situațiile juridice anterioare ei;
c) produce efecte numai pentru viitor, dar judecătorul poate aplica interpretarea arătată de
această normă și pentru situațiile juridice anterioare ei;
6. Aplicarea imediată a legii noi:
a) exclude retroactivitatea;
19
b) exclude ultractivitatea;
c) este o regulă imutabilă.
20
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Cuprins:
TEMA IV – Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului juridic
civil. Conținutul raportului juridic civil (I).
1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.
2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între "act
juridic" şi "fapt juridic stricto sensu".
3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni generale.
4. Conținutul raportului juridic civil (I).
5. Teme de reflecție și grile recapitulative.
1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport voliţional;
părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la
care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.
3. Subiectele raportului juridic civil.
3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi
titular al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Sunt deci subiecte sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele juridice
(în această calitate a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de celălalt fie
drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este subiectul
activ al raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este subiectul pasiv.
În raporturile juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv, debitor.
21
3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.
A. Raportul obligațional.
Regula divizibilității.
În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi obligaţiile
corelative
se divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile conjuncte)
reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ.În cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori),
fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din
creanţă – art. 1422 alin. (2) C. civ.În cazul pluralităţii pasive (pluralităţii de debitori), fiecare
dintre debitori, atunci când aceştiasunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, nu poate fi
constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie – art. 1422
alin. (1) C. civ.
Excepții.
- solidaritatea:
a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă
debitorului întreaga datorie, iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o
oricăruia dintre creditori (art. 1434 C. civ.);
b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori) – creditorul va putea cere oricăruia dintre
debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea obligaţiei de către unul dintre
codebitori eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.);
- debitorul solidar care a executat obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi
poate să ceară codebitorilor săi partea de datorie care îi revenea fiecăruia dintre ei
[art. 1456 alin. (1) C. civ.]
- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor,

obligaţia nu poate fi fragmentată (art. 1425 C. civ.).
- indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul obligaţiei nu poate fi divizat pentru
că este indivizibil) sau convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl consideră
indivizibil, chiar dacă prin natura lui este divizibil);
B. Raportul real.
- Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din drept, a
fiecăruia, dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în cote părți egale un
teren, dar niciunul nu are exclusiv nici 1 m.p. din acesta.
b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă din
drept a fiecăruia, aceasta determinându-se la sistarea stării de devălmășie.
Ex. proprietatea comună devălmașă a soților.
22
- Subiectul pasiv este întotdeauna plural- toate celelalte subiecte de drept care sunt ținute
să nu aducă atingere dreptului real.
4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
6.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic
civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
A. Definiţia dreptului subiectiv civil
Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor
juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui interne,
adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea conduce la
abuz (art. 14, art. 15 NCC) .
B. Clasificarea drepturilor subiective civile
a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul dreptului
poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile
reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Categoria
drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.
O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor cu realizare mediată și imediată.
b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale

şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La
rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de
creanţă. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul
său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul
altei persoane. Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în
temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să
dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat. Pe lângă unele
asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale;
ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri: în
23
cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă
este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul); dreptului real îi corespunde
obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi
corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care
însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi
obligat la abstenţiune; drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt
nelimitate; numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului
dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine) şi de
prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu
prioritate faţă de titularii altor drepturi), nu şi dreptul de creanţă.
c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi

drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de
cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu
depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în
discuţie vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la
categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând
ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia,
datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune,
dreptul de a pretinde arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dez-
membrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor
proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept
real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune;
24
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu::
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenţie, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanţă.
d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi simple şi

drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului
său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă
sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este afectat de
modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur, deoarece
termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare,
aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că
amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul subiectiv
civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un
eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau,
după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
4.Teme de reflecție și grile recapitulative
1. Ce sunt drepturile relative?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.
3.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:
a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;
b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari);
c) doar exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv determinat al
raportului juridic.
4. Este un drept de creanță:
a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un
contract de întreținere;
b) dreptul de opțiune succesorală;
c) dreptul de ipotecă mobiliară.
25
Unitatea de învățare nr. 5
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
TEMA V – Raportul juridic civil (II)

7. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă
8. Publicitatea drepturilor.
1. Obligația civilă
A. Definiţia obligaţiei civile
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
Clasificarea obligaţiilor civile
a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a

transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în
materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie
de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care
a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a
împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se
încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în
temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune
sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă
unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut
înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar
obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu
face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative
26
Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii
este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine
stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă)
sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine
seama îndeosebi de:
- modul în care obligaţia este stipulată în contract;
- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte
cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca
şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.
Prin art. 1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns
legate de un bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi, în cazurile
prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu
acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se
naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care
dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a
participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu
de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde
bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată
certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în
chiar contractul de locaţiune.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii
sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor
lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor
lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii
27
propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a
asigura protecţia solului; obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC); etc.
e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în
sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu
morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei. Astfel, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC). De asemenea, pentru plata unei datorii
născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune.
Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se
poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de
exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă-art. 2264 NCC Aşadar, sancţiunea juridică
a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a
apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin
intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de
bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a
obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.
f) Alte clasificări
După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale,
obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile
născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această
din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi
obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile
cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile
pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.
2. Publicitatea drepturilor.
a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele
reglementări speciale sunt:
- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în
art. 876-915 C. civ. şi în Legea nr. 7/1996
- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C.
civ. şi de O.G. nr. 89/2000
28
b) Tipologii de publicitate.
I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi
publicitatea de fapt.
Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și
obligația se nasc și sunt opozabile părților și terților.
Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin
mijloace apte de a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de
publicitate prevăzute de lege.
II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv,
publicitatea cu rol de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.
Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice
supuse publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa
efectelor între părți și față de terți.
Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi
publicitate confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele
între părţi independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea
situaţiei juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea
neîndeplinirii este lipsa efectelor față de terți.
Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)

atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.
III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă
Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă deterţi.
Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile

și obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt
opozabile în sens larg terţilor, care nu le pot ignora.
c) Regim juridic.
De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii
formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse
publicităţii,cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art.
22 alin. (1) C. civ.]. Așadar, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă
suplinește publicitatea.
Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se
află în această ipoteză – care au cunoscut aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].
29
1. Obligația naturală este o obligație juridică?
2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?
3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?
4. În materia raporturilor de obligații:
a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și terților)
decât în cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un imobil înscris în
cartea funciară;
b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar
obligația imperfectă, acesta nu poate pretinde restituirea prestației;
c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că termenul
este stipulat în favoarea ambelor părți.
5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.
30
UNITATEA VI
RAPORTUL JURIDIC CIVIL (III)
Cuprins:
TEMA VI – Conținutul raportului juridic civil
1. Noţiunea de obiect al raportului juridic civil.
2. Bunurile. Patrimoniul și universalitățile de fapt.
3. Clasificarea bunurilor
4. Teme de reflcție și grille recapitulative.
1. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL.
1.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau
inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea
nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui
raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
1.2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se
desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns, prin bunuri
se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere
(însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de
bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două
laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă,
alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o
relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte
unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă
caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.
1.3. Clasificarea bunurilor
a) Bunuri imobile şi bunuri mobile
Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi

calificarea dată de lege.
În dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri:
imobile prin natura lor; imobile prin destinaţie; imobile prin obiectul la care se aplică (numite şi
imobile prin determinarea legii).
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini,
construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
31
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art.
537 NCC).
Pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume,
pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în
sensul că acest raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură
intelectuală), între bunul mobil şi imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte,
ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar (art. 546 NCC).
Vom include în categoria bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi drepturile reale
imobiliare (altele decât dreptul de proprietate). Bunurile mobile (numite şi bunuri
mişcătoare)sunt toate bunurile care nu sunt calificate imobile.
O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipaţie care prin natura lor sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în
viitor (art. 540 NCC). Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele
neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din
carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act
juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt
mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin
mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de
lege.
În cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber,
neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate însă
numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile,
materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil
translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC).
În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin
natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de
consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis
– aerul, razele soarelui, apa mării etc.).
Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în
realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar
care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic
restrictiv al circulaţiei anumitor bunuri.
c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
32
După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi
bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de
gen – res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de
părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în această
categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă,
număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de
înmatriculare etc.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr,
greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai
de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece
un bun care prin natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante
ca determinat individual.
d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile
sunt fungibile şi nefungibile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi
afectată valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa
încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art. 543 NCC).
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate
individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat
nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce
înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.
e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea
substanţei ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele,
combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară,
pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri
neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele
neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea
nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este
acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri
neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.
f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
33
După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe .
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod
periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo
intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii
omului; fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui
bun (chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de
dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere
(percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu
consumarea substanţei sale. Spre exemplu, includem în categoria productelor: piatra dintr-o
carieră, nisipul dintr-o albie etc. Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică
sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la
producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai
fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi productele.
g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale
Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile
simţurilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală,
abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale. În această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă depinde
de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul
de comerţ), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
- titlurile de valoare. În această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile,
obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ
(cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă.
h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în
divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia
sa economică – art. 545 NCC.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică.
34
j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a
servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple
de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet,
prelata pentru autoturism etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât
mai ales din voinţa omului.
k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să
treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele
obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot
forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care sunt
susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile,
adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
4. Teme de reflcție și grille recapitulative.
1. Ce sunt bunurile ?
2. Clasificarea bunurilor imobile.
3. Având în vedere noțiunea legală de bun:
a) toate lucrurile sunt bunuri;
b) toate drepturile patrimoniale sunt propriu zis bunuri;
c) un lucru asupra căruia nu poartă un drept patrimonial nu este un bun.
4. Animalele de muncă aduse de un arendaş pentru a lucra pământul luat în arendă de la
proprietar sunt bunuri :
a) imobile;
b) mobile prin afectaţiune;
c) mobile prin natura lor.
35
UNITATEA VII
ACTUL JURIDIC CIVIL(I)
Cuprins:
TEMA VII – Noțiunea, clasificarea și delimitarea actelor juridice civile

1. Noţiune; terminologie şi reglementarea actului juridic civil
1. Noțiunea actului juridic civil.
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Terminologie. Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri. Primul sens
este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică. Pentru acest
sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în
legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma „act
juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul
material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se
foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o
exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de
înscris.
Reglemetarea actului juridic civil.
Codul civil nu reglementează general actul juridic civil, ci contractul și actul juridic unilateral.
Codul civil reglementează amănunțit contractul – art. 1166 și urm.
Actul juridic civil unilateral este reglementat de art. 1324 și urm. Cod civil, dar în esență,
reglementarea generală a contractului se va aplica și actului juridic unilateral, în măsura
compatibilității.
Delimitare. Actul juridic civil nu trebuie confundat cu faptul juridic, întrucât în cazul actului
juridic efectul nu se produce decât dacă partea l-a intenționat, în timp ce faptului juridic legea îi
atribuie efecte juridice automate, indiferent de existența intenției de a genera efecte juridice.
a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
În funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi

multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi.
36
Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii,
renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de către una din părţi (în măsura în care
legea permite aceasta ori părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale),
oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act
juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act
juridic anulabil, mărturisirea etc.
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi. Sunt
acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Sunt
asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi;
convenţia de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi; contractul de tranzacţie
încheiat de cel puţin trei părţi.
În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul egalităţii
între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie
formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă
de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de două
persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi
bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale
(sinalagmatice), prevăzute de art. 1171 NCC. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi
bilaterale se face după criteriul numărului părţilor, pe când clasificarea contractelor în
unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor, mai precis după caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor născute între părţi. Toate contractele, deci şi
contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în
schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord
de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre
părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie,
al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie
(mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi
obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit
(neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când
beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei
sume de bani) etc.
Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, deci fiecare parte are
atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul
de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu
oneros, contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-
cumpărare, contractul de concesiune etc.
b) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
37
După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi actele
juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj
în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 NCC). Spre exemplu, în contractul de vânzare-
cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul
urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un beneficiu fără a se urmări
obţinerea altui avantaj (art. 1172 NCC). Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm:
donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă,
mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat, legatul.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte
aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să
cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt
comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de antrepriză etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere, cel puţin
pentru una dintre ele, posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări
viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor (art. 1173
NCC).
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de
donaţie, mecenatul.
c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative
Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după

criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat
anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm: instituirea unui uzufruct,
convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de
ipotecă, partajul etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu:
contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: actul confirmativ, tranzacţia.
d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie
În raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
38
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său,
deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde
a fi salvat.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze
o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie
făcută distincţia între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de
administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun,
fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un
anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri
de normală folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv. Ex. locaţiunea unui bun,
asigurarea unui bun etc.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept
sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea,
donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea
unei ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.
e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale
În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne

(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla ma-
nifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Chiar dacă părţile
înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o
consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă
privind încheierea şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei
în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel
despre principiul consensualismului (art. 1178 NCC).
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă
prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru
însăşi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută
ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donaţia,
contractul de ipotecă etc.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau naştere
în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale) a bunului. Înţelegerea
prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale
sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din
urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel de folosinţă
(comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual etc.
f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi
După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile
pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
39
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte
juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală
(acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o
condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi,
de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere,
contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice
în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi;
- acte juridice inseparabile de modalităţi.
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice (de
exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa
acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.
g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său
juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt
acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de
soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea,
arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de
ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar
şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul
principal, sub forma unor clauze.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal
şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte
acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport
de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta
actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur prin-
cipale. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi
desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu.
h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite
După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte juridice
numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea
civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire
legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii
actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice. De
40
exemplu, contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract
nenumit.
Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele
complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte
numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în
privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor
călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o
reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele
(contractele) componente.
Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul
conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează
actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi
complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit)
este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice
nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au
referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia contractului
(art. 1168 NCC), iar nu cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai
mult actul nenumit încheiat de părţi (analogia legii), aplicabile doar dacă materia contractului
nu este îndestulătoare.
Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura
în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după adoptarea Legii nr.
32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit
un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonanţelor nr. 51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de
leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite etc.
i) Acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă
Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare
instantanee.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai
multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune,
contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate
civilă etc.
3.Teme de reflecție și grile recapitulative..
1. Care sunt semnificațiile termenului de act juridic în dreptul civil?
2. Care este diferența dintre act unilateral și contract unilateral?
3. Care este criteriul distincției dintre actul cu titlu oneros și cel cu titlu gratuit?
4. Actele juridice bilaterale cu titlu oneros:
41
a) includ contractul de împrumut cu dobândă;
b) sunt, în toate cazurile, contracte sinalagmatice;
c) includ legatul.
5. În cazul contractelor translative de drepturi reale având ca obiect:

a) un bun cert, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului juridic,
dacă prin lege sau prin actul juridic nu se prevede altfel;
b) bunuri de gen, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului juridic,
dacă sunt indicate felul bunurilor, cantitatea şi calitatea acestora;
c) bunuri de gen, dacă bunurile deţinute de transmiţător la momentul încheierii actului juridic
pier fortuit, obligaţia acestuia se stinge în toate cazurile.
42
UNITATEA VIII
ACTUL JURIDIC CIVIL (II)
Cuprins:
TEMA VIII – Condiţiile actului juridic civil (I)

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea condițiilor actului juridic civil.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Regula capacităţii şi excepţia incapacităţii.
3. Consimţământul. Definiţia şi condiţiile de valabilitate.
1. Noțiune. Condițiile actului juridic civil sunt cerințe ale acestuia impuse de către lege sau
stabilite de părți.
Condițiile pot fi:

A. După sancțiunea nerespectării:
a) de validitate – ex. : cauza actului;
b) de eficacitate – ex.: inopozabilitatea.
B. După sfera lor de generalitate.

a) generale – ex. consimțământul;
b) speciale – ex. cerințe de formă autentică;
C. După natura lor.

a) cerințe de fond, ex. consimțământul;
b) de formă, ex. forma scrisă.
Condițiile generale ale actului juridic civil sunt: consimțământul, capacitatea, obiectul și
cauza.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate
şi generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în
structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia.
În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este capacitatea de
a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.
În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că,
în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt
43
(de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea
psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul
este de natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o
persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care,
vremelnic, să nu aibă discernământ.
În al doilea rând, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea însă doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele: în
cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de
folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni nulitatea relativă dacă
actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea
unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu; în
cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă respectiv nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv,
iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă.
3. Consimţământul
a) Precizări introductive
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului ju-
ridic civil.
Consimţământul şi cauza (scopul) alcătuiesc voinţa juridică. Aceasta este guvernată de
două principii: principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă)
– art. 1169 NCC; principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne) – art. 1266
NCC, contractele interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor şi nu după cea formal
exprimată.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:
- să provină de la o persoană cu discernământ, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate
relativă; Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa discernământului la momntul încheierii
actului; în cazul în care după încheierea actului persoana a fost pusă sub interdicţie, anularea
se poate pronunţa dovedindu-se existenţa (doar) a cauzei (afecţiunea medicală) punerii sub
interdicţie şi a notorietăţii acesteia, la data încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC)
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea.
b) Eroarea
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), distingem între eroarea
esenţială şi eroarea neesenţială.
Eroarea este esentiala:
44
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului;
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a acestuia ori
asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in absenta careia contractul nu
s-ar fi incheiat;
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in absenta
careia contractul nu s-ar fi incheiat.
Eroarea de drept este esentiala atunci cand priveste o norma juridica determinanta, potrivit
vointei partilor, pentru incheierea contractului.
Eroarea neesenţială este eroarea care nu ar fi afectat consimţământul părţii. E.g.: starea
civilă a contractantului, eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea asupra calităţilor
nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc. Potrivit legii, eroarea care priveşte simplele
motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Trebuie reţinut de asemenea că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii econo-
mice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de
la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ,
ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat, decât
în condiţiile reglementării legale a leziunii.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să
rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt;
eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la
încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului
juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):, eroarea să fie gravă; este
necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.
NCC adaugă la cerinţele erorii ca aceasta să fie scuzabilă, adică să nu fi putut fi înlăturată
prin diligenţe rezonabile (art. 1208 NCC), neasumată (riscul de a se afla în eroare fiind
cunoscut şi asumat, art. 1209 NCC) şi invocat cu bună credinţă (art. 1212 NCC).
Vor atrage regimul erorii şi eroarea de comunicare sau transmitere precum şi eroarea de
calcul (art. 1210, 1211 NCC).
Sancţiunea erorii este nulitatea relativă a actului. Cu toate acestea instanţa de judecată poate
admite adaptarea contractului la cererea celeilalte părţi, în sensul că , dacă o parte este
îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că
doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această
din urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea,
cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la
data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu
executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată
în eroare.
c) Dolul
45
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie.. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea
propriu-zisă).
Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv
(material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase,
şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia
de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Elementul obiectiv poate să constea şi într-o reticenţă. Nu orice simplă tăcere sau reticenţă
constituie dol, ci doar cea frauduloasă. Nu orice împrejurare ascunsă atrage sancţiunea, ci
doar acelea „pe care se cuvenea sa i le dezvăluie” contractantului (art. 1214 NCC). Eroarea
provocată prin dol nu poate fi nici nescuzabilă şi nici asumată.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, de la
reprezentantul sau gerantul afacerilor ei. Partea care este victima dolului unui terţ nu poate
cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască
dolul la încheierea contractului.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Existenţa
elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în despăgubire,
utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în
declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea
prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în
eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257
NCC). Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol nu implică
prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a
avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.
d) Violenţa
Violenţa (art. 1216-1220 NCC) este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act
juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală. Violenţa fizică
(vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori
bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la
onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea
nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca
exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată
dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ,
atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
46
Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente: un element
obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău (care poate viza atât bunuri cât şi
persoane); un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.
Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de
consimţământ, anume: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic
civil; ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).
Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea
relativă a actului juridic. Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura
violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ameninţarea
(nelegitimă) cu un rău constituind delict civil (art. 1257 NCC).
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257
NCC).
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin violenţă nu implică
prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
e) Leziunea
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi ca urmare a încheierii
convenţiei. Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea nu constă numai în disproporţia vădită
de valoare între contraprestaţii. Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele cerinţe: prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic
respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
disproporţia de valoare între contraprestaţii, dacă este cazul, să fie vădită, în cazul majorilor
întrecând jumătate din valoarea prestaţiei.
În cazul minorilor leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe
cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
În anumite condiţii şi actele majorului sunt suscceptibile de leziune. Există leziune atunci
când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Aşadar, în cazul majorilor simpla disproporţie de valoare nu este suficientă.
Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe:
să fie acte juridice civile de conservare sau de administrare; să fie acte juridice bilaterale, cu
titlu oneros şi comutative; în cazul minorilor între 14 şi 18 ani să fie încheiate fără
încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare pentru minor.
Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea relativă; reducerea sau,
după caz, mărirea uneia dintre prestaţii, după distincţiile făcute de art. 1222 NCC.
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în
termen de un an de la data încheierii contractului, fiind mai scurt decât termenul general de 3
ani.
47
Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune
este prescris, prin derogare de la regula art. 1249 alin. 2 NCC.
1. Care este corelația dintre consimțământul și cauza actului juridic civil ?

2. Analizați diferențele dintre dol și eroare.
3. În ce condiții se poate admite leziunea majorului ?
4. În cazul erorii ca viciu de consimțământ:
a) spre deosebire de situația leziunii, nulitatea relativă poate fi invocată oricând de către
pârâtul chemat în judecată pentru executarea actului anulabil;
b) sancțiunea este nulitatea absolută a actului dacă împrejurarea greșit reprezentată este
chiar natura actului încheiat;
c) ca și în cazul violenței, anulabilitatea actului bilateral poate fi înlăturată prin instituția
adaptării.
5. Constituie o cerinţă de valabilitate a consimţământului :
a) să provină de la o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu ;

b) sa nu fie exprimat sub condiţie pur potestativă, suspensivă, din partea celui care se obligă ;
c) sa nu fie exteriorizat cu o rezervă mintală necunoscută celeilalte părţi.
48
UNITATEA IX
ACTUL JURIDIC CIVIL (III)
Cuprins:
TEMA IX – Condiţiile actului juridic (II)
1. Obiectul actului juridic civil. Definiţie şi condiţii de valabilitate. Sancţiune
2. Cauza (scopul) actului juridic civil. Definiţie, reglementare, condiţii de valabilitate, probă şi
importanţă.
3. Întrebari recapitulative si grile de verificare.
1. Obiectul actului juridic civil.

Actul juridic civil trebuie să aibă un obiect și acesta trebuie să fie valabil. De asemenea
obligațiile născute din actul juridic civil trebuie să aibă un obiect valabil. În fine, bunurile la care
se referă prestația debitorului trebuie să respecte și ele, ad validitatem, anumite condiții
impuse de către lege.
Trebuie distins între:
- Obiectul actului juridic
- Obiectul obligației
- Obiectul prestație (obiectul derivat al obligației –bunul la care se referă prestația la care
s-a angajat debitorul).
Oricare dintre cele trei cerințe pot afecta valabilitatea actului juridic civil, în tot sau în parte.
A. Obiectul actului juridic – este operațiunea juridică în sens de negoțium, convenită de

către părți.
Obiectul actului juridic are în vedere întregul nexum al raporturilor obligaționale derivate din
acel act juridic, dar într-o modalitate sintetizatoare, oferind operațiunea globală, iar nu o simplă
alăturare sau însumare a obiectelor tuturor raporturilor obligaționale incidente. Obiectul
contractului nu trebuie suprapus în mod necesar nici cu prestația caracteristică, sau principală.
Exemplu: vânzarea, schimbul, locațiunea etc.
Importanță: uneori fiecare dintre prestațiile părților, luate separat, nu par ilicite, dar întregul
(adică obiectul contractului) este ilicit. Ex: prestația de a transfera organe și țesuturi (obiectul
obligației) este licită (operațiunea este permisă dacă se face cu titlu gratuit), iar obiectul
obligației celeilalte părți este și el licit (plata prețului), dar operațiunea globală, de vânzare, este
ilicită.
Cerințe de validitate:
1) Să existe – fără un obiect contractul este un non sens.
2) Să fie determinat.
Atenție: spre deosebire de obiectul obligației, care poate fi și determinabil, obiectul obligației
poate fi doar determinat.
49
3) Obiectul contractului trebuie să fie licit (și moral) . Ex. vânzarea de organe și țesuturi
umane, contractul prin care o persoană primește bani pentru a nu comite o infracțiune,
clauza de celibat etc. Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului
contractului este nulitatea absolută expresă (art. 1225 alin. 2 NCC) .
4) Un echilibru al operațiunii contractuale oneroase?
Unii autori (Vasilescu, p. 528) pun această cerință specială (doar pentru actele cu titlu oneros).
Ea este însă acoperită de reglementarea leziunii, deci nu reprezintă o condiție autonomă a
obiectului.
B. Obiectul obligației – răspunde la întrebarea ce își asumă debitorul?
Codul civil definește obiectul obligației drept prestația pe care și-o asumă debitorul (art. 1226
NCC) .
Prestația, termen care nu este definit de către Codul civil, reprezintă tocmai ceea ce își asumă
debitorul - este activitatea sau rezultatul pe care se angajează debitorul să o/îl realizeze;
Controversă: unii autori consideră că prestația este întotdeauna un rezultat, și în cazul

obligațiilor de mijloace și în cazul obligațiilor de rezultat. Exemplu: obligația vânzătorului de a
preda bunul vândut, obligația cumpărătorului de plăti prețul etc.
Cerințe de validitate generale:

1) Să existe – fără un obiect obligația este un non sens.
Atenție: de regulă această cerință privește obiectul derivat al obligației. Ca regulă, obligația va
fi valabilă și dacă poartă asupra unui bun viitor.
Această cerință se suprapune parțial cu cea a posibilității obiectului.
2) Să fie determinat sau determinabil;
Obiectul este determinat atunci când este stabilit de către părți chiar la momentul încheierii
contractului.
Obiectul este determinabil când determinarea poate fi făcută mai târziu, dar cu condiția ca
actul să conțină indicații precise asupra elementelor care vor permite să fie fixat obiectul
obligației, fără a mai fi necesar un nou acord de voințe.
Atenție: NCC instituie cu caracter supletiv ipoteze în care obiectul obligației poate fi
determinat, chiar dacă părțile nu au făcut-o în scopul salvării contractului de la exigența
caracterului determinabil al obiectului obligației (art. 1231-1234 NCC).
3) Obiectul obligației trebuie să fie licit.
Obiectul este ilicit când este contrar legii. Se asimilează aici și ipoteza contrarietății cu ordinea
publică. Astfel, se apreciază că obiectul trebuie să fie și conform ordinii de drept rezultate din
spiritul legii.
ex. angajamentul unei persoane de a comite o infracțiune, obligația de a se căsători cu o terță
persoană.
Corelație cu cauza ilicită:
50
• de regulă când obiectul obligației este ilicit, atunci și cauza este ilicită, dar o cauză ilicită
nu implică în mod necesar un obiect ilicit; ex. închirierea unui apartament în scopul
desfășurării activităților de prostituție are obiect al obligației licit, dar cauză ilicită.
• dacă orice obiect ilicit antrenează nulitatea absolută, nu orice cauză ilicită atrage
nulitatea absolută (vezi art. 1238 alin. 2 NCC, care ține cont de atitudinea subiectivă a
contractantului).
4) Obiectul obligației trebuie să fie moral. Chiar neprevăzută expres de către art. 1226
NCC, cerința se degajă din art. 1169 NCC
5) Obiectul obligației trebuie să fie în circuitul civil. Cerința privește în principal obiectul
derivat al obligației. Exemplu: bunurile proprietate publică.
6) Obiectul obligației trebuie să fie posibil? Posibilitatea/imposibilitatea (inițială a) obiectului
se raportează la momentul încheierii actului, pentru că la acest moment se verifică
validitatea sa. Imposibilitatea survenită ulterior interesează, eventual, teoria riscurilor.
Controversă: unii autori susțin că obiectul nu trebuie să fie absolut imposibil inițial (ad
imposibillum nulla obligatio), adică imposibil de realizat pentru oricine, alții că nulitatea
intervine numai dacă imposibilitatea persistă până la scadența obligației. Credem că
imposibilitatea inițială și absolută nu se pun probleme sub aspectul valabilității, ci doar al
posibilității executării în natură, debitorul putând executa prin echivalent.
Întrucât legea nu prevede cerința ca obiectul să fie posibil, iar o normă care ar afirma doar că
este valabil angajamentul imposibil relativ la persoana debitorului ar fi superfluă, reținem că
sensul art. 1227 NCC este tocmai acela de a clarifica valabilitatea obligației absolut imposibile,
fără alte distincții.
Atenție: prin norme speciale legiuitorul poate sancționa imposibilitatea inițială a obiectului; e.g.
vânzarea unui bun individual determinat pierit la data contractării.
Discuții privind unele cerințe de validitate speciale:
1) Să existe autorizația administrativă în cazul actelor (activităților) autorizate.
Unele bunuri, deși sunt în circuitul civil, pot circula numai dacă operațiunea sau activitatea este
autorizată în prealabil.
2) În cazul actelor translative sau constitutive de drepturi, cel ce se obligă trebuie să fie
titularul dreptului respectiv?
Reținută (greșit, pentru că nu era prevăzută de lege, iar vânzarea lucrului altuia nu era o
operațiune pers se nulă) anterior NCC, această cerință nu mai poate fi afirmată azi ca o cerință
specială, autonomă, de validitate deoarece ar contraveni unei norme exprese permisive care
consacră validitatea operațiunilor asupra bunului altuia – art. 1230 NCC.
Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului este, ca regulă, nulitatea
absolută.
2. Cauza actului juridic civil.
51
Noțiune: prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul.
Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Prin cauza actului juridic civil trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia dintre părți.
Scopul mediat este motivul determinant din structura voinței juridice și se referă de regulă fie la
însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.
Observație: un contract nu are doar o singură cauză; fiecare dintre părți are un motiv pentru
care contactează.
Scopul imediat, numit şi scopul obligației, categorie distinctă de scopul mediat, avut în vedere
de Codul civil 1864, nu mai este reținut de către NCC. El era stabilit pe principalele categorii
de acte juridice civile, după cum urmează:
➢ în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare
parte, a contraprestației (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se
obligă);
➢ în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalități – intenția de a gratifica (animus
donandi);
➢ în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
➢ în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii.
Legiuitorul NCC a ajuns la concluzia că reglementarea cauzei mediate este suficientă,
funcțiile cauzei imediate fiind preluate de reglementarea consimțământului, obiectului şi cauzei
mediate.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la
alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile. Spre
exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinația
concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel
încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona
cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă
pentru a face o investiție etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru
pentru ca din suma obținută ca preț să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru
pentru ca din suma obținută să îşi plătească o datorie etc.).
Condiții de valabilitate. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe, cumulativ:
➢ să existe;
➢ să fie licită. cauza este ilicita când este contrara legii si ordinii publice.
Se asimilează cauzei ilicite și frauda la lege - atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
Atenție:
(i) nu trebuie confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei persoane
(frauda intereselor creditorului), în acest caz sancțiunea aplicabilă (cu caracter
special, deci derogatoriu) fiind inopozabilitatea actului, pe cale acțiunii pauliene (art.
1562 şi urm. NCC);
52
(ii) frauda la lege nu este o cauză de nulitate de sine stătătoare, deci vor trebui verificate
cerințele sancționării cauzei ilicite;
(iii) nu orice încălcare a legii este o fraudă la lege, frauda presupunând o încălcare
”insidioasă”, ”ocolită”; încălcarea directă a legii se sancționează ca atare, dacă este
cazul, fără a fi nevoie la apelul la frauda la lege.
➢ să fie morală. Cauza este imorala când este contrara bunelor moravuri.
Sancțiunea nerespectării condițiilor cauzei. Trebuie distins între:

a) Lipsa cauzei, care atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului in care
contractul a fost greșit calificat si poate produce alte efecte juridice.
Cerința a fost păstrată în NCC din considerente de tradiție, deși interesul ei se afirma în
legătură cu cauza imediată, care nu a mai fost reținută de către NCC; ea se suprapune cu
cerința consimțământului de a proveni de la o persoană cu discernământ și de a nu fi viciat.
b) Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului numai daca este
comuna ori, in caz contrar, daca cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia s-o cunoască.
Atenție: nu orice cauză ilicită este sancționată cu nulitatea absolută!
Dacă cealaltă parte nu a cunoscut și nu ar fi putut cunoaște urmărirea unui scop ilicit de către
contractant s-a propus fie ca actul să fie nul relativ, pentru că altfel cerința de validitate ar
rămâne nesancționată, fie să fie considerat pur și simplu valabil.
Proba cauzei. NCC instituie două prezumții:
- prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită;
- prezumția de validitate a cauzei;
3. Întrebari recapitulative si grile de verificare.

1. Care sunt condițiile de validitate ale obiectului obligației?
2. Este valabilă înstrăinarea lucrului altuia?
3. Care sunt cauzele lipsei de cauză a unui contract?
4. În ce condiții se sancționează cu nulitatea absolută cauza ilicită a unui contract?
Grile.
1. Obiectul: a) contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil; b) obligaţiei
care, potrivit voinţei părţilor, depinde de un factor de referinţă inexistent este valabil dacă
există un factor de referinţă apropiat; c) obligaţiei pot fi şi bunuri viitoare, dar numai dacă legea
prevede expres acest lucru.
2. Obiectul actului juridic civil: a) este operațiunea juridică convenită de către părți; b) constă în
drepturile şi obligaţiile născute din act; c) este ilicit ori de câte ori cauza actului este și ea ilicită
.
3. Împrumutul de folosinţă convenit în scris de către părţi, al cărui obiect a pierit fortuit înainte
de predare: a) devine caduc; b) este nul absolut; c) este un contract de împrumut valabil şi
naşte întotdeauna obligaţia de a preda un bun din acelaşi gen.
53
4. Cauza actului juridic: a) trebuie să nu fie contrară bunelor moravuri; b) trebuie probată, în
caz de contestare de către un terț; c) este o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.
5. Cauza actului juridic: a) este reprezentat de orice mobil psihologic al părții; b) trebuie să fie
conformă exclusiv cu legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri; c) trebuie să
existe la momentul încheierii actului juridic.
54
UNITATEA X
ACTUL JURDIIC JURIDIC CIVIL (IV)
TEMA X – Condiţiile actului juridic civil (III)

Cuprins:
1. Consideraţii introductive
3. Forma ad probationem
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Consideraţii introductive
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un
sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului
juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic
(forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului
libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se înţelege acea regulă de drept potrivit
căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul
juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de
voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte
juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Fiind vorba de un principiu legal, excepţiile trebuie să aibă aceeaşi natură (legală).
Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de
validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite
de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
55
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element
constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate
absolută; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea
expresă de voinţă; este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, tre-
buie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi
excepţii cum ar fi cea prevăzută de art. 1041 NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii
– art. 2282 NCC).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:
toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea
ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în
care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă; actul juridic
aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de
exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o
procură autentică); actul juridic care se modifică (art. 1243 NCC) sau determină ineficienţa
unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă şi excepţii: în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul desemnării,
revocării tutorelui de către părinţi – art. 114 NCC).
În caz de îndoială asupra sancţiunii cerinţei legale a formei nu se va aplica sancţiunea
nulităţii întrucât aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie prevăzută în chip
neîndoielnic (art. 1242 NCC) .
Aplicaţii: donaţia, promisiunea de donaţie, testamentul, convenţia de constituire a ipotecii,
fiducia etc. De asemenea, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară.
3. Forma ad probationem
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de
lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei
atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci,
în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu
un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni
distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.
Actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei trebuie încheiate în formă scrisă potrivit
Codului de procedură civilă.
Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor
care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor
faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
56
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic,
adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau
de una dintre ele împotriva sa.
În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi,
deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de
terţi.
1. Care este regula în materie de formă a actului juridic civil?
2. Sunt obligatorii toate cele 3 varietăți de formă vazute mai sus?
3. Care este sancțiunea nerespectării fiecărui tip de formă?
1. Forma cerută ad validitatem:

a) se sancționează cu inopozabilitatea actului față de terți;
b) poate fi convenită de părți;
c) poate privi și încheierea unor acte sub semnătură privată.
2. Forma actului juridic:
a) este obligatorie numai atunci când legea o prescrie pentru încheierea valabilă a actului
juridic;
b) este o condiţie generală de validitate a actelor juridice;
c) nu poate fi instituită de părţi ca o cerinţă de validitate a operaţiunii juridice, dar este
obligatorie în raporturile dintre aceştia.
57
UNITATEA XI
ACTUL JURIDIC CIVIL (V)
Cuprins:
TEMA XI – Condiţiile actului juridic civil (IV)

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea modalităților actului juridic civil.
2. Termenul.
3. Condiția.
4. Sarcina
1. Noțiune. Clasificare.
Modalitățile sunt elemente ale actului juridic civil care pot exista sau pot lipsi din actul juridic
civil.
Actele juridice pot fi pure și simple sau afectate de modalități.
Actele pure și simple sunt cele care nasc drepturi și obligații cu executare imediată.
Actele modale sunt cele care nu sunt pure și simple, adică cele în care drepturile și
obligațiile se nasc ineficace, cu executarea pusă sub semnul întrebării sau cu executarea
amânată.
Modalitățile pot afecta actul juridic în întregimea lui (întreg eșafodajul de drepturi și obligații)
sau numai unele dintre drepturile și obligații născute din acesta.
Reglementarea generală modalităților se realizează prin dispozițiile 1398 și urm. Cod civil.
Elementul modal poate rezulta:
► din voința părților; majoritatea contractelor sunt prin natura lor pure și simple, dar
părțile pot conveni modalități (e.g., vânzarea); unele contracte sunt însă esențialmente
pure și simple (e.g., căsătoria);
► chiar din esența legală a unui anumit contract (locațiunea este esențialmente
afectată de termen, iar asigurarea în mod necesar afectată de condiție).
2. Termenul
58
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca
realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor
subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.
a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care
amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării
obligaţiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani
împrumutată); termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii
credirentierului în cazul contractului de întreţinere).
b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului
termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care
reprezintă regula); termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care,
de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea
debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare).
Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul
poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea
atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv
decât prin acordul ambelor părţi.
c) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen
convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau
multilateral; termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de
drept din actul juridic; termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat
debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul
de graţie).
d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă
certă, adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar
momentul încheierii actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează
acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este
cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu,
data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Nu trebuie confundat termenul determinat de părţi, dar incert ca moment la realizării, cu:
• actul încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părţile nu prevăd nici
explicit şi nici implicit un termen); în acest caz oricare dintre părţi poate denunţa
contractul cu un preaviz rezonabil.
• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz părţile convin să amâne stabilirea

termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată
rezonabilă de timp ori, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există
nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. În toate aceste cazuri
instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de
natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Cererea pentru
stabilirea termenului se soluţionează urgent, potrivit regulilor aplicabile ordonanţei
preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii
contractului.
59
Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea
actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia. Termenul suspensiv are ca efect întârzierea
începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. De
aceea plata făcută de debitor este valabilă şi nu poate fi întoarsă, aşa cum s-ar întâmpla în
cazul condiţiei suspensive, întrucât dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au o
existenţă certă. Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce
efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.
3. Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de

care depinde eficacitatea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative
(art. 1399 NCC) .
Clasificări.
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia
suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după
cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri:
cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor. Condiţia este
mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa
unei persoane determinate. Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă
simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un
element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate). Condiţia pur
potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi.
Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este
nulă (art. 1403 NCC) .
c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie
pozitivă sau negativă.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul
rând, condiţia afectează însăşi existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu,
retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al
îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub
condiţie. Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile
ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele
condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului. De
asemenea legea induce ea reguli supletive privitoare la efecte (art. 1407 NCC)
Conditia indeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul incheierii
contractului, daca:
• din vointa partilor,
• natura contractului ori
60
• din dispozitiile legale
nu rezulta contrariul.
In cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o conditie rezolutorie,
indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestatiilor deja
executate. Sub acest aspect condiţia rezolutorie se deosebeşte de nulitate.
Atunci cand conditia suspensiva produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, debitorul
este obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele incheiate de proprietarul
sub conditie suspensiva sunt valabile si, in cazul indeplinirii conditiei, produc efecte de la data
incheierii lor.
Atunci cand conditia rezolutorie produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, fiecare
dintre parti este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a primit in temeiul obligatiei
ca si cum aceasta nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la restituirea prestatiilor (art.
1635 NCC) se aplica in mod corespunzator. La analiza acestora trebuie ţinut cont şi de regulile
specifice în materie de carte funciară (spre ex. art. 898, 899, 912 NCC)
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia
suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între
momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei
devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente
conditione).
3. Sarcina
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către
dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi). Ea nu trebuie confundată cu
condiţia rezolutorie, întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptăţite, în
limita sarcinii donaţia comportându-se ca un contract cu titlu oneros.
Trebuie precizat că sarcina este mai degrabă o obligație și nu o modalitate propriu-zisă, dar
este tratată în general ca o modalitate de către doctrină.
1. Exemplificați două acte juridice civile care, prin natura lor, nu pot fi decât afectate de
modalități.
2. Care sunt diferențele dintre termen și condiție?
3. Care sunt efectele îndeplinirii condiției rezolutorii?
4. Termenul:
a) extinctiv are efect rezolutoriu;
b) extinctiv împlinit atrage după sine decăderea din drept a creditorului;
c) poate fi și determinabil.
5. Condiția pur potestativă:
a) se sancționează cu nulitatea în sensul că va fi înlăturată din actul care o conține;
b) care afectează o obligație născută dintr-un contract sinalagmatic lipsește de cauză obligația
corelativă;
c) face ca obligația să depindă de voința uneia dintre părți și de un eveniment exterior
acestuia.
61
6. Condiția suspensivă:
a) îndeplinită produce efecte retroactive, fructele culese de către proprietarul sub condiție
rezolutorie trebuind a fi restituite;
b) afectează însăși existența drepturilor și obligațiilor care depind de ea;
c) afectează eficacitatea drepturilor și obligațiilor care depind de ea.
62
63
64
UNITATEA XII
ACTUL JURIDIC CIVIL (V)
TEMA XII – RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI (I)

Cuprins:
1. Noțiune.
2. Interpretarea contractului.
3. Principiul forţei obligatorii
4. Irevocabilitatea actului juridic civil
1. Noţiune. Enumerarea principiilor
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile
cărora actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic
civil reprezintă conţinutul acestuia.
Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată
modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc
aceste efecte.
De regulă, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei obligatorii,
irevocabilitatea şi principiul relativităţii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un
principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.
Determinarea efectelor actului presupune calificarea corectă a actului (act numit, act
nenumit, pentru a se stabili care îi sunt regulile aplicabile) verificarea validității acestuia și apoi
interpretarea acestuia. Operațiunea de interpretare intervine și în faza calificării contractului.
2. Interpretarea contractului.
Scopul interpretării contractului este acela al determinării efectelor contractului, adică a

drepturilor și obligațiilor părților și a conținutului exact al acestora.
Reglementare generală – 1266 NCC.
NCC prevede reguli de interpretare pentru a se proceda la corecta calificare a actului și apoi
la stabilirea conținutului și efectelor acestuia. Primele trei (a-c) sunt principale și cele de la pct.
d) subsidiare.
a) Interpretarea după voința concordantă a părților.
Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al
termenilor.
La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de

negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului.
65
b) Interpretarea sistematică.
Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului.
c) Interpretarea clauzelor îndoielnice se face după următoarele reguli:
• Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește

cel mai bine naturii și obiectului contractului.
• Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului,

de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul
atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.
• Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar putea produce niciunul.
• Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât
de generali ar fi termenii folosiți.
• Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării

contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute.
d) Regulile subsidiare de interpretare, deci aplicabile dacă cele de mai sus nu au fost
fructuoase:
• Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se

interpretează în favoarea celui care se obligă.
• Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a

propus.
3. Principiul forţei obligatorii
Principiul forţei obligatorii (art. 1270 NCC), exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda,
este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în
cazul convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte
cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi
pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de
act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând
seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
66
De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic
civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa
părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
stabilite iniţial.
A) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de
lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui
element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm: încetarea
contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; încetarea
contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului
societăţii; moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de
cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu
asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); încetarea
contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului
ori mandatarului; etc.
B) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ: prorogarea (prelungirea)
efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi; prelungirea
efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării
acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare; moratoriul legal, adică acordarea,
prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii
contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări
excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.
C) revizuirea efectelor actelor juridice urmare a aplicării teoriei impreviziunii (art. 1271
NCC):
„Impreviziunea
(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.”
Impreviziunea nu trebuie confundată cu imposibilitatea survenita de executare. Chiar dacă
ambele pot fi consecinţa unei împrejurări fortuite, deosebirea de premisă (dificultatea de
executare vs. imposibilitatea de executare) dar şi de efecte (renegocierea sau desfiinţarea
judiciară, respectiv desfiinţarea contractului) fac ca cele două să fie două instituţii diferite.
67
D) modificarea unilaterală a contractului de către una dintre părţi (vezi dreptul
concedentului de a modifica contractul de concesiune - art. 53 din OUG nr. 54/2006).
3. Irevocabilitatea actului juridic civil
Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor actului

juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii, înţelegem faptul că actului juridic
bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului
juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din
partea autorului acestuia.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate
pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se
poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale
sunt următoarele: revocarea donaţiei între soţi; revocarea de către stipulant a stipulaţiei câtă
vreme nu a ajuns la stipulant sau promitent (art. 1286-1287 NCC); denunţarea contractului
încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 NCC); încetarea contractului de depozit la cererea
deponentului; denunţarea contractului de asigurare (art. 2209 NCC) etc.
b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:
testamentul (art. 1034 NCC); revocarea renunţării la moştenire (art. 1103 NCC)promisiunea
publică de recompensă (art. 1329 NCC), mărturisirea (art. 1206 C.civ. 1864) etc.
1. Care sunt condițiile impreviziunii ?

2. De ce mutuus dissensus nu este o excepție de la principiul irevocabilității ?
3. Reprezintă o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului:

a) moratoriul legal;
b) prorogarea convențională a termenului stabilit prin contractul de închiriere;
c) rezilierea unilaterală a contractului.
4. Interpretarea literală a normei:
a) presupune determinarea sensului normei utilizând regulile gramaticii limbii române;
b) este o metodă de interpretare;
c) este o interpretare care se prezumă până la proba contrară.
5. Dreptul de denunțare unilaterală:

a) ca regulă, revine ambelor părți în contractele cu executare succesivă încheiate pe durată
nedeterminată;
b) este prevăzut de lege cu caracter supletiv în cazul contractelor cu executare succesivă
încheiate pe durată nedeterminată;
c) nu poate fi prevăzut niciodată într-un contract cu executare dintr-o dată.
68
UNITATEA XIII
ACTUL JURIDIC CIVIL (VI)
TEMA XIII – EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL (II)

Cuprins:
Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit
căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a
putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că actul
juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru
părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
În literatura de specialitate, uneori, se subliniază necesitatea de a distinge principiul
relativităţii efectelor actului juridic de problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic. Dacă
un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în
beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu
înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă
ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca
situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi
obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi
înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în
legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin
inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă,
opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor
formalităţi. Trebuie precizat că pot exista cazuri în care şi terţele persoane ar avea interesul să
invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor
de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ, întrucât, în
raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una din
aceste trei noţiuni.
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.
69
Terţii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici
prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui
act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.
Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului
juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este
ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act
juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
• succesorii universali şi succesorii cu titlu universal (art. 1282 alin. 1NCC);
La moartea unei parti, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulaţia partilor ori din
natura contractului nu rezulta contrariul. Soluţia este firească pentru că succesorii preiau un
patrimoniu, sau o fracţiune a acestuia, adică atât drepturi cât şi obligaţii, prin voinţa lor de a
accepta succesiunea (de aceea nici nu sunt o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii).
• succesorii cu titlu particular (art. 1282 alin. 2 NCC);
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. Ca
regulă succesorii cu titlu particular nu sunt avânzi cauză în materie de obligaţii. Este nevoie de
o strânsă legătură a obligaţiei contractuale cu bunul dobândit de aceştia şi de o prevedere
expresă a legii în sensul dobândirii acestei obligaţii (vezi art. 1811 NCC pentru un astfel de
exemplu). Cum dobânditorul lucrului ar trebui să ştie din lege că va dobândi şi obligaţiile strâns
legate de acesta, dacă formalităţile de publicitate cerute de acesta sunt îndeplinite nici în acest
caz nu suntem în prezenţa unei excepţii veritabile de la principiul relativităţii).
• creditorii chirografari. Situaţia lor faţă de actele debitorului lor este controversată, dar
neîndoielnic specială.
Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care
efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la
încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Excepţiile de la principiul
relativităţii se consideră reale numai dacă drepturile şi obligaţiile se nasc fără acordul terţului şi
fără o prevedere a legii în acest sens.
O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic
(şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţământ implicit),
actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la
încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant. Singura excepţie reală de la principiul
relativităţii actului juridic civil a fost afirmată în reglementarea anterioară în legătură cu
stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract
prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie
în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la
încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant. În NCC stipulaţia
este reglementată expres (art. 1284-1288 NCC) şi se apreciază că nu mai reprezintă nici ea o
excepţie veritabilă de la principiu întrucât, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul
său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 NCC), ceea ce înseamnă că dobândirea
dreptului ar depinde de voinţa lui.
Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali, cu
titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea,
70
acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice
colective şi contractul colectiv de muncă.
De reţinut că situaţia creditorilor chirografari (care pot exercita acţiunea pauliană împotriva
actelor încheiate de debitor în frauda lor – art. 1562 şi urm. NCC) şi simulaţia (art. 1289-1294
NCC) sunt excepţii de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în
care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act juridic).
Relativitatea efectelor actului juridic civil nu trebuie confundată cu opozabilitatea acestora.

Dacă doar părțile pot fi obligate prin contract, terții la acesta trebuie totuși să respecte
realitatea juridică a contractului, adică drepturile și obligațiile născute din acesta. A respecta nu
înseamnă a aduce la îndeplinire contractul, ci a nu aduce atingere acestuia. Spre exemplu:
doar vânzătorul și nu un terț la contract poate fi obligat contractual să predea lucrul vândut, dar
terții sunt ținuți să respecte dreptul cumpărătorului de a i se preda lucrul.
De reținut că, uneori, pentru opozabilitatea efectelor contractului este nevoie de îndeplinirea
unor cerințe de publicitate, cum este cazul publicitatea drepturilor reale imobiliare prin cartea
funciară.
De la opozabilitatea față de terți a convenției există o excepție importantă – simulația. În
acest caz, cum vom vedea, convenția dintre părți nu este, în principiu opozabilă terților.
Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public, dar
aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris. Aşadar, în cazul
simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret.
În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa
căruia operează simulaţia, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: simulaţia prin
încheierea unui contract public fictiv; simulaţie prin deghizare; simulaţie prin interpunerea de
persoane. Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv o disimulare totală a realităţii,
contractul public fiind încheiat numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret,
în care se menţionează că în realitate părţile nu au încheiat nici un contract. Părţile încheie
contractul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un
raport juridic, dar în actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte
juridice. Simulaţia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă
este ţinut secret, în tot sau în parte, faţă de terţi. Deghizarea este totală dacă părţile urmăresc
să ascundă însăşi natura juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică
un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi, de
exemplu, actul public este un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, deşi în realitate
între părţi s-a încheiat un contract de locaţiune, aşa cum rezultă din actul secret; deghizarea
este parţială atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze convenite, de exemplu: în
contractul public se menţionează un anumit preţ al vânzării, iar în contractul secret se
menţionează adevăratul preţ al vânzării; în actul public nu este prevăzută scadenţa reală a
obligaţiei de plată a preţului, astfel cum a fost convenită în actul secret etc. La simulaţia prin
interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se
menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public.
71
Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, nu s-a sancţionat
simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă sancţiune, anume
inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret,
precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Există însă şi
situaţii particulare în care simulaţia, având caracter fraudulos ( la lege), este sancţionată cu
nulitatea.
În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general, urmează a
deosebi: raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii
universali sau cu titlu universal ai părţilor); raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele
persoane; raporturile dintre terţi.
În raporturile dintre părţile simulaţiei îşi va produce efectele contractul secret, care reflectă
voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul secret îşi produce efectele şi faţă
de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor simulaţiei. Însă, succesorii universali
sau cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când simulaţia a fost folosită în vederea
fraudării intereselor legitime ale acestora.
Terţilor de bună-credinţă, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare la
contractul încheiat de participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, nu
le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai
mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul
secret (desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în
simulaţie. Aşadar, în materia simulaţiei, terţul de bună-credinţă, în funcţie de interesele sale,
se poate prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.
În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut
interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-
credinţă nu au dreptul de opţiune între a invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice

determină unele efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu
uneia dintre părţi. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele: a) excepţia
de neexecutare a contractului; b) rezoluţiunea (rezilierea); c) riscul contractului.
a) Prin excepţia de neexecutare a contractului desemnăm acel mijloc de apărare care
constă în refuzul de executare a obligaţiei exprimat de către una din părţile contractului
sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără a-şi îndeplini propria
obligaţie
ART. 1.556 NCC
“Excepţia de neexecutare
(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre
părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din
voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.
(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
72
b) Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea
retroactivă a acestuia (art. 1549 şi urm. NCC).
c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile
contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia
asumată. În alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul
sinalagmatic nu este consecinţa vinovăţiei debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai
presus de voinţa lui. Într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea de a şti dacă partea care
este debitor al obligaţiei imposibil de executat mai este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi
executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ, ar
însemna că riscul contractului sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul
obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce această parte va fi ţinută să execute obligaţia
asumată deşi nu va primi contraprestaţia. În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea
care are calitatea de creditor al obligaţiei imposibil de executat este şi ea liberată de
executarea propriei obligaţii, deci că riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie suportat de
către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea că riscul
va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, care deci nu este îndreptăţit să
pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va
putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă. Practic, contractul
se desfiinţează conform art. 1.557 NCC.
„Imposibilitatea de executare
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie
contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din
urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.”

1. Care este diferența între relativitatea și opozabilitatea actului juridic civil ?
2. Ce este principiul relativității efectelor actului juridic civil ?
3. Ce sunt avânzii cauză și cum se raportează ei la actul juridic civil ?
4. Beneficiarul:
a) poate accepta oricând stipulația, pentru că acest drept nu presupune un drept material la
acțiune;
b) prin acceptarea stipulației devine parte la contractul dintre stipulant și promitent;
c) poate accepta stipulația și după decesul stipulantului.
5. XX îi lasă lui XY prin testament o casă. Ulterior XX constituie o ipotecă asupra casei,
după care decedează fără a achita împrumutul garantat prin ipotecă. XY :
a) dobândește casa liberă de sarcini pentru că testamentul a fost încheiat anterior ipotecii;
73
b) dobândește casa și va suporta ipoteca numai dacă formalitățile de publicitate imobiliară
privitoare la aceasta au fost realizate înaintea decesului lui XX;
c) dobândește casa și va suporta ipoteca chiar dacă formalitățile de publicitate imobiliară
privitoare la aceasta nu au fost realizate înaintea decesului lui XX.
74
UNITATEA XIV
ACTUL JURIDIC CIVIL (VII)
Cuprins:
TEMA XIV– Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiunea, reglementarea și clasificarea nulităţii actului juridic civil
2.Delimitarea nulităţii actului juridic civil
4. Regimul nulităţii.
5. Efectele nulității.
1. Noţiunea, reglementarea și clasificarea nulităţii actului juridic civil.
Noțiune. Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic
civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la încheierea sa valabilă.
Valabilitatea actului se apreciază după legea în vigoare la data încheierii sale (tempus regit
actum) – art. 6 alin. 3 NCC.
Reglementare generală – 1249 și urm. Cod civil.
Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă(art. 1246 NCC). Nulitatea absolută
este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme
juridice care ocroteşte un interes general sau obştesc (colectiv). Nulitatea relativă este aceea
care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care
ocroteşte un interes individual (particular). Calificarea nulităţii se face mai întâi după voinţa
exprimată a legiuitorului (legiuitorul utilizează de regulă terminologia „anulabil”, în cazul nulităţii
relative şi „nul absolut” sau „constatarea nulităţii” în cazul nulităţii absolute) iar numai dacă
aceasta nu există, după criteriul interesului ocrotit. În orice caz, nulitatea relativă este regula
ea presupunându-se în caz de îndoială (art. 1252 NCC).
NCC consacră o sancţiune specială a nerespectării condiţiilor cerute pentru validitatea
clauzelor actelor juridice: considerarea clauzelor ca nescrise. Fără o reglementare generală a
condiţiilor şi efectelor există multe aplicaţii ale acesteia (art. 1277, 1246, 1523, 1826 etc.).
Doctrina pare a le încadra în categoria nulităţilor absolute şi parţiale. În orice caz, spre
deosebire de nulităţile propriu-zise, clauzele nescrise nu conduc niciodată la desfiinţarea
întregului act. De asemenea, modul de formulare a sancţiunii lasă de înţeles că ele se produc
de plin drept.
După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea parţială şi nulitatea totală. Nulitatea
parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil,
celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Această nulitate reprezintă regula.
75
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Delimitarea
dintre cele două se va face după criteriul caracterului determinant al clauzei care încalcă legea
(în sensul că acestea au caracter esenţial, sau în lipsa lor nu s-ar mai fi contractat - art. 1255
NCC). Este de adăugat că, dacă legiuitorul prevede sancţiunea considerării clauzei ca
nescrisă, nulitatea totală este exclusă, chiar dacă partea interesată ar proba că clauza
nescrisă a fost pentru ea esenţială.
În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate
textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită). Prin
nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie
legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil,
fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este
expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
După felul condiţiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de
fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabi-
lităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem.
2. Delimitari de alte sancţiuni sau cauze de inficacitate ale actului juridic civil.
Pe lângă nulitate, rezoluţiune şi reziliere (pe care le-am văzut la categoria efectelor specifice
contractelor sinalagmatice), există şi alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate.
Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil
datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Noţiunea de revocare
este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui
act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil
încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care
este independentă de voinţa autorului actului juridic. Vezi pentru aplicaţii ale noului cod civil:
art. 333 alin . 4, art. 1071, art. 1195 etc.
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul:
- nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite
acte juridice.
- în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau
depăşirea puterii de a reprezenta.
- în materia fraudei intereselor terţilor sancţiunea tipică prevăzută de NCC este
inopozabilitatea actului fraudulos
- uneori legiuitorul instituie sancţiunea inopozabilităţii şi pentru sancţionarea unor condiţii
care altminteri ar putea fi considerate de validitate – vezi încheierea de acte juridice de
către un coproprietar cu privire la întreg bunul fără acordul celorlalţi coproprietari.
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ. În consecinţă, se deosebeşte, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive,
76
adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă
rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau,
precum şi în cazul impreviziunii.
a) Cauzele de nulitate absolută
Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă numai
dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice,
instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără
scop lucrativ;
- lipsa totală a consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- ilicitatea sau imoralitatea cauzei (scopului) actului juridic civil,;
- nerespectarea formei ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute de lege; sancţiunea
tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea contractului (acţiunea pauliană -
art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).
;
b) Cauzele de nulitate relativă
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei,
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă,
instituite pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- lipsa cauzei;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute expres de lege;
reamintim că sancţiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea
contractului (acţiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).
4. Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului

juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau,
după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine poate invoca nulitatea,
cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.
În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
77
- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma
juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci
prescriptibilă, dar este imprescriptibilă pe cale de excepţie (ca apărare împotriva pretenţiilor
formulate de către partea adversă întemeindu-se pe actul anulabil).
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia).
În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-
cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar
justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu (care are chiar obligaţia de a face acest lucru,
cf. art. 1247 alin. 3 NCC, punând chestiunea în discuţia părţilor; procedural instanţa nu va
anula actul, dacă niciuna dintre părţi nu o cere, ci va acţiona ca şi când acesta nu există), de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă, dacă legea nu
prevede altfel (vezi art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001);
- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici
tacită); excepţii: art. 1010, 303, 197 alin. 2 NCC.
5. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a
fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Menţionăm pentru a evita orice confuzii că nu există nicio deosebire de efecte între actul efectiv
anulat pentru o cauză de nulitate relativă şi cel lovit de nulitate absolută.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic
civil lovit de această sancţiune (art. 1254 NCC).
Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau
parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic
civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost
încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.
Sub cel de al doilea aspect menţionat mai sus, trebuie deosebite următoarele ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci
partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În
consecinţă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile
nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru
care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii,
aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea,
reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din
actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic
78
executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi
desfiinţarea actului juridic subsecvent (este vorba de regulă de dispariţia efectelor actelor
subsecvente şi nu de anularea propriu-zisă a acestora care nu se poate realiza decât în
temeiul unui text legal expres) .
Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic; excepţii: art. 304, 305, 39 alin. 2, 198 alin. 1 NCC)
- repunerea în situaţia anterioară, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în
temeiul actului juridic anulat; excepţii: art. 47; atenţie, principiul nemo auditur propriam
turpitudinem allegans nu funcţionează în această materie, prestaţia primită într-un scop ilicit
sau imoral trebuind întotdeauna restituită, în contrast cu cele susţinute de doctrina anterioară
NCC.
Regimul juridic general al restituirilor este prescris de art. 1635 şi urm. NCC. Este de
adăugat că, spre deosebire de alte cauze de desfiinţare, în cazul nulităţii restituirea prestaţiilor
se face şi atunci când contractul este cu executare succesivă sau continuă (art. 1254 alin. 3
NCC).
- anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent. Excepţii:
a. generale: art. 1648 şi art. 1649 NCC, adică:
a.1. actele de dispoziţie în materie imobiliară – dobândirea cu bună credinţă unită cu

prescripţia dreptului de rectificare a cărţii funciare în ce priveşte dreptul subdobânditorului -
vz. art. 909 alin. 3;
a.2. actele de dispoziţie în materie mobiliară – dobândirea şi intrarea în posesie cu bună
credinţă - vz art. 937 NCC;
a.3. actele cu executare succesivă încheiate cu terţi de bună credinţă – se menţin în limita
a 1 an.
a.4. alte acte decât cele de mai sus, cu condiţia încheierii lor cu bună credinţă.
b. speciale – locaţiunile încheiate cu bună credinţă se păstrează 1 an chiar dacă au fost

notate: art. 1819 alin. 2 NCC etc.

1. De ce este nulitatea o sancțiune de drept civil?
2. Identificați deosebirile de regim juridic dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
3. Cum operează nulitatea?
4. Ce este nulitatea virtuală?
5. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare:

a) niciodată;
b) decât în cazurile prevăzute de lege;
c) decât în cazurile prevăzute de lege şi de părţi.
6. Regula în materie de nulitate este aceea că nulitatea se prezumă:
79
a)totală și relativă;
b)parțială și relativă;
c)parțială și absolute.
7. Confirmarea actului anulabil:
a) produce întotdeauna efecte erga omnes de la data încheierii actului;
b) de vânzare a unui apartament, încheiat de un minor de 17 ani în calitate de vânzător, se
poate realiza valabil de către persoana care este ocrotitorul său legal la data realizării actului
confirmativ;
c) presupune în mod necesar cunoașterea cauzei de nulitate, iar, în caz de violență, încetarea
violenței.
80
EXERCIȚII PRACTICE FINALE
a. SPEȚE REZOLVATE
1. Speță 3 p. La data de 01.04.2014 A încheie cu B o promisiune de vânzare, ”cu privire la

autoturismul de epocă, proprietatea sa, având serie de șasiu 004, marca X”, aparținând unei
serii rare, din care mai există în lume 4 exemplare (celelalte 3 aparținând unui miliardar
american), părțile prevăzând expres că vânzarea se va încheia în formă autentică până cel
mai târziu la 01.04. 2015. Analizați întrebările ipotezelor completatoare A, B, C (fără legătură
între ele!) de mai jos.
A. La 01.03.2015, printr-o Lege (ordinară) nouă se instituie cerința, necunoscută sub Legea
veche, a respectării în favoarea unui Terț a unui drept de preempțiune (de a cumpăra cu
prioritate la preț egal) la vânzarea autoturismelor din categoria celui promis, sub sancțiunea
nulității absolute. Legea nouă nu are norme tranzitorii.
a) Arătați motivate care este legea aplicabilă efectelor promisiunii de vânzare.
b) Argumentați dacă părțile promisiunii de vânzare trebuie sau nu să respecte dreptul de
preempțiune al Terțului?
c) Dacă legea nouă ar conține o prevedere tranzitorie care să dispună că legea nouă se
aplică și promisiunilor de vânzare în curs ar fi constituțională?
B. Presupunând că legea prevedea obligația respectării unei autorizații administrative la
vânzarea autoturismelor din categoria celui promis, iar A și B încheie contractul de vânzare în
forma unui înscris sub semnătură privată, fără a solicita sau obține autorizația administrativă,
răspundeți la următoarele întrebări:
d) este îndreptățit A să solicite nulitatea contractului de vânzare, având în vedere și
faptul că obținerea autorizației administrative era în sarcina lui?
e) este valabilă convenția părților privitoare la obligativitatea încheierii contractului în
forma autentică?
f) convenția privitoare la obligativitatea încheierii contractului în forma autentică a
generat efecte obligatorii, sau oricare dintre părți o putea respecta sau nu?
g) este îndreptățit A să solicite nulitatea contractului de vânzare încheiat pentru
nerespectarea formei autentice convenite?
h) este valabil actul prin care B vinde mai departe autoturismul, o oră după cumpărarea
de la A, către C, dobânditor de bună credință, care intră imediat în posesia autoturismului?
C. La data de 01.12.2014 autoturismul lui A este distrus (fără culpa proprietarului) la parada
zilei naționale de un Mig 21 care s-a prăbușit (pilotul s-a catapultat). i) Este îndreptățit B să
ceară (la scadență- 01.04.2015) încheierea contractului de vânzare, având în vedere faptul
că A refuză ”să facă rost de la miliardarul american de un alt autoturism din aceeași serie” ?
Rezolvare și punctaj
81
a) Art. 6 alin. 2 NCC – legea de la data încheierii contractului; 0,25 p.
b) Da, este condiție de validitate și se apreciază după legea în vigoare la data încheierii
vânzării – art. 1246 NCC; legea nouă este de imediată aplicare- art. 6 alin. 5 NCC; - 0,5
p.
c) Da, singura normă constituțională privește principiul neretroactivității, or contractual de
vânzare se încheie sub imperiul legii noi și nu se pune problema retroactivității, ci
eventual a conflictului ultracativitate - aplicare imediată, dar niciuna dintre aceste norme
nu este de rang constituțional; - 0,25 p.
d) Lipsa autorizației administrative ține de obiectul actului juridic civil (cerință special) și se
sancționează cu nulitatea absolută; A este parte la contract, deci are calitate procesuală
active să invoce nulitate absolută - 0,5 p.
e) Da, părțile pot conveni încheierea contractului în formă autentică, chiar dacă acesta
este consensual, pentru că legea nu interzice această convenție, dimpotrivă, e
prevăzută de art. 1242 alin. 2 NCC; - 0,25 p.
f) Da, contractul, fiind valabil, este guvernat de principiul forței obligatorii (art. 1270 alin. 1
NCC), dar părțile pot reveni ulterior - mutuus dissensus asupra convenției inițiale, chiar
implicit, dar neîndoielnic – prin încheierea actului în altă formă; - 0,25 p.
g) Nu, nulitatea derivă direct din lege nu din convenția părților – art. 1246 NCC; art. 1242
alin. 2 NCC oferă și o soluție expresă. - 0,25 p.
h) Actul subsecvent este nul nu pentru resoluto jure dantis… , deci buna credință este
complet irelevantă, ci pentru că cerința obiectului de la pct d) se aplică și în cazul lui;
încălcarea cerinței obiectului face irelevantă buna credință a părții. - 0,25 p.
i) Părțile au contract asupra unui bun individual determinat (prin serie și apartenența la
patrimoniul vânzătorului), bun care aparține unui gen limitat; pieirea bunului individual
determinat împiedică încheierea vânzării pentru că bunul a pierit fortuit anterior vânzării,
iar obligația de vânzare a devenit imposibilă; doar dacă părțile conveneau asupra unui
bun din gen limitat, obligația rămânea posibilă câtă vreme nu dispărea genul limitat. V.
clasificarea bunurilor și art. 1646 alin. 1 și 6 NCC. - 0,5 p.
2. Speța- 3 p. : La data de 01.04.2012 A încheie prin act scris și semnat de către ambele
părți cu B un contract de vânzare a unei case situate în București, str. Obiceiului nr. 1,
contra sumei de 250.000 lei, cumpărătorul întabulându-și dreptul în cartea funciară în
aceeași zi. Părțile au convenit că prețul urmează a fi plătit până cel mai târziu la
31.12.2012. La data de 01.11.2012, B încheie un contract de reparație a structurii de
rezistență a casei menționate mai sus cu X, pentru suma de 50.000 lei, dat fiind că
reparația era una urgentă. La data de 01.04.2014, B constituie prin act autentic notarial
un uzufruct pe o perioadă de 10 ani în favoarea lui C, și obține restul de bani necesari,
cu care achită, în aceeași zi, în întregime, prețul restant. Nemulțumit însă din pricina
faptului că, atunci când se afla în căutarea unui preț bun pentru constituirea
uzufructului, a aflat de la agențiile imobiliare că în anii 2013-2014 prețurile caselor în
82
zonă au scăzut cu 70% (ceea ce este adevărat si probat în speță), B cere la data de
01.08.2014 instanței: a) anularea contractului încheiat cu A, pentru eroare viciu de
consimțământ, întrucât, prețul pe care l-a plătit s-a dovedit a fi mult mai mare decât
valoarea actuală a casei; b) desființarea contractului încheiat cu A, ca urmare a teoriei
impreviziunii; c) anularea contractului pentru leziune, întrucât la momentul încheierii
contractului se găsea într-o stare de nevoie cunoscută de cealaltă parte (ceea ce este
adevărat);
La rândul său, A d) arată că B nu mai poate invoca nicio nulitate relativă, dintre cele de
mai sus și solicită și el, ca, e) în cazul în care se va anula actul încheiat cu B (aspect pe
care nu îl dorește) să se dispună și anularea contractelor încheiate ulterior de către
acesta din urmă ca acte subsecvente care se anulează ca urmare a actului principal;
De asemenea, suplimentar, A solicită f) desființarea contractului de reparație încheiat cu
X, precum și (g) restituirea casei de către C.
Analizați cererile și apărările formulate de către cei doi și arătați dacă și în ce condiții ar
putea fi ele admise, strict față de motivele invocate.
Identificați dacă există și alte cauze de nevalabilitate ale actului de vânzare, decât cele
invocate de către B (h).
Rezolvare și punctaj
a) Contractul nu poate fi anulat pentru eroare, întrucât este vorba despre o eroare asupra
valorii contraprestației (eroare lezionară); eroarea lezionară se valorifică în condițiile
leziunii – viciu de consimțământ, fiind exclusă aplicarea dispozițiilor de la eroare (art.
1221 NCC); dacă am admite contrariul ar însemna că regulile de la leziune pot fi
eludate/ alternativ, falsa reprezentare a realității privește realitatea de la momentul
încheierii actului – 0,5 p.
b) Nu este aplicabilă teoria impreviziunii întrucât căderea pieței s-a produs după epuizarea
efectelor contractului, or impreviziunea presupune un contract în derulare (art. 1271
alin. 2 NCC). N.b. - scadența prețului a fost 31.12.2012, iar prețurile au scăzut în 2013-
2014 – 0,25 p .
c) Leziunea presupune în mod esențial o disproporție între prestații la momentul încheierii

contractului, or în cazul speței aceasta a apărut ulterior (art. 1221 alin. 1 NCC) -0,5 p.
d) Nulitatea este acoperită întrucât, după ce află pretinsa cauză de nulitate, B achită în
cunoștință de cauză restul de preț, ceea ce se constituie într-o confirmare tacită (art.
1262 alin. 1 NCC) – 0,25 p..
e) Actele subsecvente nu sunt nule întrucât anularea actului inițial nu atrage anularea
actului subsecvent, ci eventual desființarea acestuia (art. 1254 alin. 2 NCC) – 0,25 p.
83
f) Actul încheiat este supus art. 1649 NCC, nefiind un act de dispoziție în sensul art. 1648
Cod civil și se va păstra fiind prezumat încheiat cu bună credință – 0,5 p. .
g) Imobilul va fi supus restituirii potrivit regulilor de carte funciară – art. 1648 NCC – 0,25
p.
Răspunsul corect și complet este că se imobilul se restituie nefiind îndeplinit termenul

de 3 ani, prevăzut de lege pentru consolidarea dreptului dobânditorului de bună credință
și cu titlu oneros.
h) Actul inițial era nul absolut întrucât vânzarea trebuia încheiată în formă autentică,
fiind o vânzare imobiliară supusă înscrierii în cartea funciară (art. 1244 NCC) – 0,5 p.
84
b. SPEȚE DE REZOLVAT
Speța 1. La data de 01.04.2014, Mihai Leu îi donează lui Ion Ursache apartamentul din str.
Codrului nr. 3, cu condiția ca donatarul să se căsătorească cu frumoasa lui nepoată, Ramona
Vulpescu, până cel mai târziu la data de 01.04.2016. Apartamentul se predă imediat și Ion
Ursache îl închiriază chiar în aceeași zi, până la data de 01.04.2018, lui Dan Iepure, un prieten
căruia soția i-a născut de curând sexteți, pentru suma de 1.000 lei/lună. Din păcate, dna
Vulpescu îl cunoaște pe Ricky Lupo, un cetățean italian, cu care se căsătorește la data de
29.03.2016. Dl Leu vă consultă la data de 02.04.2016 în calitate de avocat, întrebându-vă:
a) poate cere angajarea răspunderii lui Ion, dacă se va dovedi că acesta avea o relație cu Ana
Bursuc și de aceea Ramona „s-a aruncat în brațele unui străin”?
b) ce ar putea face pentru desființarea donației, în aceeași ipoteza de la pct. a)?
c) cui i se cuvin chiriile trecute și cele viitoare plătite de către Dan Iepure?
d) putea Ion vinde legal apartamentul (cum se zvonește)?
e) dacă se va dovedi că de fapt Ion a fost devotat și este o victimă căreia Ramona i-a frânt
inima, ar putea renunța la desființarea donației, pentru ca donatarul să aibă măcar această
palidă consolare?
Speța 2. Prin acţiunea intentată la 17.03.2012, A i-a chemat în judecată pe B Mic şi C

solicitând instanţei anularea contractului de donaţie încheiat intre B Mare și C. În motivarea
acţiunii, reclamantul a arătat ca prin încheierea donaţiei, el este prejudiciat având în vedere că
masa bunurilor lui B Mic pe care el le poate urmări silit se reduce cu bunul donat. Din probele
administrate se reţine că la 12.01.2011 A i-a împrumutat lui B Mare suma de 100 000 lei pe o
durata de 9 luni. Ulterior, la 07.04.2011, B Mare i-a donat lui C un autoturism de lux, prin
chitanță de mână. B Mare a decedat la data de 01.05.2011, iar B Mic, unicul moștenitor al lui B
Mare, a executat donația față de C la data de 01.11.2011, predând lucrul. Valoarea bunurilor
care au mai rămas în patrimoniul lui B Mare după încheierea contractului de donaţie este de
50.000 lei și aceasta este și valoarea bunurilor din patrimoniul lui B Mic. Ce va hotărî instanța?
Motivați soluția.
85
Speța 3. La data de 10 octombrie 2012, A a cumpărat de la B un autoturism, cu preţul
de 9000 euro. În ziua încheierii contractului, A i-a plătit lui B suma de 7000 euro, urmând ca
diferenţa de 2000 euro să se plătească în termen de 2 luni, moment în care se va preda
autoturismul lui A.
La 15 noiembrie 2012, autoturismul a fost distrus în totalitate în urma unui accident produs din
vina lui C. În momentul producerii accidentului, autoturismul în cauză era condus de B. La
4.02.2014, A îl cheamă în judecată pe B solicitând anularea contractului. Ce va hotărî
instanţa?
86
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Marian NICOLAE, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon,
București, 2017
2. Marian NICOLAE, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria generală a drepturilor
subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018.
3. Ovidiu UNGUREANU, Cornelia MUNTEANU, Drept civil: partea generală în

reglementarea noului Cod civil. Ed. Universul Juridic, București, 2013 .
4. Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală,
Ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
5. Ionel REGHINI, Şerban DIACONESCU, Paul VASILESCU, Introducere în dreptul civil,

Ed. Hamangiu, 2013.
87

Limbă

2018 Curs de Drept Civil Teoria Generala - Ilie George

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2018 Curs de Drept Civil Teoria Generala - Ilie George

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Bucureşti

Conf. univ. dr. George – Alexandru ILIE

- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

TEMA II – Izvoarele dreptului civil

TEMA III – Aplicarea dreptului civil

TEMA IV - Raportul juridic civil

TEMA V – Raportul juridic civil (II)

TEMA VI – Obiectul raportului juridic civil

TEMA VII – Noțiunea, clasificarea și delimitarea actelor juridice civile

TEMA VIII – Condiţiile actului juridic civil (I)

TEMA IX – Condiţiile actului juridic (II)

TEMA X – Condiţiile actului juridic civil (III)

TEMA XI – Condiţiile actului juridic civil (IV)

TEMA XII – Efectele actului juridic civil (I).

TEMA XIII – Efectele actului juridic civil (II).

II. EXERCIȚII PRACTICE FINALE

III. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Definiţia dreptului civil

1.1. Caractere ale dreptului civil – ramură de drept.

➢ parte a sistemului dreptului;

➢ raporturi patrimoniale (evaluabile în bani) și din raporturi patrimoniale (neevaluabile în

➢ dintre orice persoane fizice sau persoane juridice

➢ supletiv, deoarece dreptul civil respectând autonomia privată (personală) a persoanelor

1.2. Reglementarea noțiunii de obiect al dreptului civil. Art. 2 C. civ. dispune că

Raporturile nepatrimoniale sunt cele neevaluabile în bani, determinate după cum

➢ – raporturile de identificare, e.g.:numele, domiciliul și reședința etc.

➢ raporturile generate de creaţia intelectuală- dr. la paternitatea operei.

➢ ”organizarea” calității de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice,

➢ relațiile de proprietate și cu privire la celelalte drepturi reale,

➢ relațiile născute din moștenire și liberalități,

➢ prescripția extinctivă și decăderea,

2. Rolul dreptului civil

- De regulă, în materia raporturilor de drept internațional privat legea aplicabilă este

- Mai ales în materia raporturilor contractuale.

➢ Aplicarea exclusivă a dreptului civil român

3. Principiile dreptului civil

4. Delimitarea dreptului civil

b. Metoda de reglementare este „modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către

TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

c) Clasificarea normelor juridice.

ii) după natura interesului ocrotit:

iii) după corelația dintre sferele lor de reglementare:

4. Problema altor izvoare de drept.

Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa

1. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

6. Interpretarea legii civile.

a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de determinare,

b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.

Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între formulare

În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot distinge:

c. Metodele de interpretare a legii civile

7. Teme de reflecţie și grile recapitualtive.

1. Identificaţi şi discutaţi cazurile de ultractivitate consacrate de art. 6 NCC.

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

3. Subiectele raportului juridic civil.

- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor,

- Subiectul activ plural

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

B. Clasificarea drepturilor subiective civile

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi