Drept Roman 1

1
 Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de

statul roman şi este un sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri
şi instituţii juridice.Sistemul juridic roman a trăit o viaţă milenară, căci îşi are originea în
epoca fondării Romei şi s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian, adică din sec.
8 î.Hr. până în secolul 6 d.Hr.
Dreptul roman era împărțit între dreptul public şi drept privat. Distincția dintre
dreptul public şi privat a teoretizat-o jurisconsultul Ulpian, care ne înfăţişează criteriul pe
baza căruia putem distinge între dreptul public şi privat. Potrivit lui ”Publicum ius est
quod ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem”, adică
dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat
este acela care se referă la interesele fiecăruia.
Aceasta definiţie a lui Ulpian nu este ştiinţifică. Este criticabilă deoarece, în concepţia
lui Ulpian, ar exista anumite norme de drept care exprimă interese generale ale societăţii,
alături de alte norme de drept care dau expresie unor interese individuale. În realitate, toate
normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese generale ale societăţii. Prin urmare, nu
există norme de drept care să exprime interese individuale, de aceea criteriul de distincţie
între dreptul public şi dreptul privat este altul, şi anume criteriul sferei de reglementare
juridică, întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale,
iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale.
 normele dreptului public reglementează:
 relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea statului

 relaţiile dintre stat şi cetăţeni

 normele dreptului privat reglementează:

 statutul juridic al persoanelor

 relaţiile dintre persoane cu conţinut patrimonial

 relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private
(se numesc private acele procese care au un obiect patrimonial)
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite
sau sancţionate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor,
relaţiile dintre persoane cu conţinut patrimonial, precum şi relaţiile care iau naştere între
persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.

2
 Pentru a înţelege specificul dreptului privat roman trebuie să reţinem că, la origine, şi
romanii, ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, au confundat dreptul cu religia şi cu
morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această
confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi
normele de morală, dovadă că încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului
prin cuvântul ”ius”, iar normele religioase prin cuvântul ” fas”.
Şi cu toate acestea, în unele texte juridice clasice constatăm că persistă străvechea
confuzie dintre drept, religie şi morală, deşi această confuzie fusese depăşită de mult în
practică juridică.
 Justinian
Printr-un text al împăratului Justinian, ni s-a transmis definiţia jurisprudenţei sau
definiţia ştiinţei dreptului: ”Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum
notitia, iusti atque iniusti scientia”, adică jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor
divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Constatăm că în această definiţie
dreptul se confundă cu religia şi cu morala.
 Ulpian
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile
fundamentale ale dreptului: ”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non
laedere suum cuique tribuere”, adică principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod
onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său. Constatăm că în această
definiţie dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ține de domeniul moralei,
iar următoarele două sunt de domeniul dreptului.
 Celsus
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Celsus, ni s-a transmis o definiţie a
dreptului: „Jus est ars boni et aequi”, adică dreptul este arta binelui şi a echitabilului.
Constatăm că în această definiţie dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de bine
este de domeniul moralei, iar conceptul de echitate, are la romani două sensuri: un sens
moral şi un sens juridic.

3
 Faptul că în unele texte juridice clasice persistă confuzia dintre drept, religie şi
morală, deşi ea fusese depăşită de mult în practică, îşi are explicaţia sa.
 În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu
a renunţat la valorile sale tradiţionale, chiar dacă unele dintre acele valori erau
depăşite de noile realităţi.
 În al doilea rând, romanii au fost profund pragmatici, aveau un ascuţit simţ
practic, iar această trăsătură a psihologiei lor şi-a pus amprentă şi asupra cercetării
fenomenului juridic, dovadă că jurisconsulţii romani nu-şi începeau lecţiile cu
introduceri teoretice, ci cu expunerea unor spețe pe care le analizau împreună cu
discipolii lor şi constatau că între acele cazuri există elemente comune pe baza
cărora încercau să formuleze anumite principii juridice. Însă acele principii erau
consacrate, adică erau recunoscute ca atare de toţi jurisconsulţii, numai dacă
ofereau soluţii optime tuturor cazurilor practice dintr-un anumit domeniu.
 În al treilea rând, romanii nu aveau vocaţia teoriei, dimpotrivă, ei aveau fobia ei,
astfel încât romanii au formulat puţine definiţii şi acelea împrumutate de la greci
(definițiile nu se confundă cu principiile dreptului, deoarece definițiile sunt creaţii
ale teoriei, iar principiile sunt creaţii ale practicii). Practica juridică romană a
creat acele concepte, categorii, principii şi instituţii care s-au dovedit instrumente
ideale ale gândirii juridice, astfel încât au fost receptate şi aplicate cu deplin succes
atât în Evul Mediu, cât şi în Epoca Modernă. Această evoluţie a fost posibilă
întrucât romaniştii s-au preocupat foarte serios de reconstituirea valorilor juridice
romane încă de la începutul Evului Mediu.

4
 Școlile de drept roman

În secolul 7 d.Hr., în oraşul Ravenna s-a fondat prima şcoală de drept roman,
școală care şi-a propus să reconstituie tezaurul gândirii juridice romane.
În secolul 10 d.Hr, în oraşul Pavia s-a fondat o şcoală de drept similară, însă
lucrările elaborate de reprezentanţii acelor şcoli s-au pierdut. Se pare că în același secol ar
fi existat o școală de drept roman și la Roma.
Despre cele trei școli se cunoaște din referințele indirecte din alte opere. Cert este că
acele lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific notabil întrucât profesorii acelor şcoli nu au
cunoscut Digestele î mpăratului Justinian (o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici).
În secolul 11 d.Hr, în oraşul Bologna, profesorul Irnerius a fondat şcoala
glosatorilor. Glosatori erau oameni de știință, cunoscători ai limbii latine, care prin notele
pe care le întocmeau cu privire la textele normelor romane, se străduiau să explice profanilor
sensurile dispozițiilor Dreptului Roman. Aceștia s-au condus în cercetările lor după metoda
exegetică, în sensul că ei au comentat de aşa maniera textele juridice romane î ncât acele
texte să poată fi înţelese şi de cei care nu aveau pregătire de specialitate. Acele explicaţii
sunt denumite glose. Însă acele glose nu s-au aplicat în activitate instanţelor judecătoreşti,
încât școala glosatorilor nu a avut o finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al
acestei şcoli a fost profesorul Accursius, care a scris Marea Glosă, care cuprinde 96.260 de
comentarii.
În secolul 14 d.Hr, tot la Bologna, profesorul Bartolo a fondat şcoala
postglosatorilor, care s-a condus după metoda dogmatică, căci ei nu au cercetat nemijlocit
textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu scopul de a extrage din acelea principii
juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, ei au creat un drept
roman falsificat, ce rezultă din contopirea dreptului roman cu diverse cutume locale. Prin
urmare, școala postglosatorilor a avut o finalitate practică, iar principiile formulate de
postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia, ci î n întreaga Europă de Apus, mai cu seamă
în Germania, pentru că germanii în secolul 15 d.Hr au renunţat la dreptul lor naţional,
întrucât era primitiv, şi au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-
au aplicat la realităţile din Germania feudală.
În secolul 16 d.Hr, în Germania s-a format un nou sistem de drept pe care î
l
denumim “Usus modernus pandectarum” sau “Usus hodiernus pandectarum” adică
Dreptul modern al Pandectelor sau Dreptul de astăzi al Pandectelor.
În secolul 15 spre 16 d.Hr., în Franţa, profesorul Andre Alciat a fondat şcoala
istorică a dreptului roman. Această şcoală a marcat o înflorire a cercetărilor de drept
roman, întrucât reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe lângă textele juridice romane, şi
informaţii din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, filologia. Cel mai valoros
5
reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Jacques Cujas care a încercat să reconstituie
lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza Digestelor.

La începutul secolului 19 d.Hr. (1802), prin prelegerile pe care le-a ţinut la

Universitatea din Marburg, profesorul Friedrich Karl von Savigny a fondat noua şcoală
istorică a dreptului roman, şcoală care a marcat o nouă înflorire a cercetărilor de drept
roman pentru că, în concepţia sa, dreptul este eficient numai dacă este exprimat în forma
nescrisă a obiceiului juridic sau î n forma tradiţiei juridice. Conform lui, numai tradiţia
juridică dă expresie psihologiei unui popor, numai ea exprimă spiritul naţional, pe când
legea nu prezintă acest caracter. Ori tradiţia juridică germană îşi avea originea în principiile
formulate de postglosatori, iar înţelegerea corectă a tradiţiei juridice germane era
condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman. De aceea, cei mai mari romanişti
sunt germani. Dovadă că, în a doua jumătate a secolului 19 d.Hr., s-a remarcat în mod
deosebit profesorul Theodor Mommsen, considerat de toţi autorii cel mai mare romanist.
De altfel, el a scris şi cea mai bună istorie a Romei. El s-a condus în cercetările sale după
metoda dialectică, întrucât a analizat instituţiile juridice romane în strânsă relaţie cu viaţa
economică, socială şi politică.
La începutul secolului 20 d.Hr., la Sorbona (Franța) s-a remarcat profesorul Girard,
autorul unui tratat celebru. Totodată, el a publicat o colecţie a tuturor textelor juridice
romane.
În perioada interbelică, în Italia s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante care, î
ntre
altele, a publicat cea mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
În România, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului roman a început o dată cu
Titu Liviu Maiorescu, pentru că el a fost nu numai fondatorul culturii romane moderne, nu
numai un mare filozof şi filolog, ci şi un mare jurist şi celebru avocat, cu studii de drept
roman la Sorbona. El a publicat o lucrare intitulata ”În contra școalei Bărnuțiu”. Prin acea
lucrare, Maiorescu a arătat ca instituţiile juridice romane pot fi înţelese corect numai dacă
sunt cercetate în evoluţia lor istorică şi în strânsă relaţie cu formele de organizare pe care le-
a cunoscut statul roman. La începutul secolului 20, la Universitatea din București s-a
remarcat profesorul Ștefan Longinescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat. În perioada
interbelică s-a remarcat la Cluj profesorul Ion Cătuneanu, iar la București profesorul
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi Gheorghe Dumitriu.
După al 2-lea Război Mondial catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod strălucit la
București de profesorul Constantin Tomulescu, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga,
iar la Iași de profesorul Mihai Jacotă.

6
Importanța dreptului roman și a textelor de drept roman pentru
dreptul românesc

Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din Epoca Renaşterii,
deoarece dreptul acesta a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în
societatea feudală, cât şi în cea modernă, spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale
Antichităţii, care au rămas simple documente arheologice, în sensul că ele nu au fost preluate
ulterior şi nu prezintă o importanţă istorică, ci numai una culturală. Acest fenomen de
vitalitate a fost explicat de cercetători, fie prin factori de natura obiectivă, fie prin factori
de natura subiectivă. Cert este că dreptul privat roman s-a dovedit a fi expresia juridică
generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea
privată şi pe economia de schimb, astfel încât orice societate care cunoaşte cele două
caracteristici găseşte gata elaborate în dreptul privat roman toate procedeele juridice
necesare în vederea reglementarii acelor relaţii, practic constituie baza tuturor sistemeleor
de drept privat continental.
Dreptul privat roman este un real teren de valorificare a tezelor și conceptelor care
au stat la baza formării și evoluției sistemului juridic, întrucât societatea nu este o masă
amorfă, ci un sistem format din numeroase componente, printre care şi componenta juridică.
Toate aceste componente se află într-o relaţie de influenţare reciprocă, de intercondiţionare,
iar studiul dreptului privat roman ne oferă prilejul de a urmări dialectica relaţiilor dintre
componenta juridică şi celelalte.
Romanii sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de
concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Toate aceste concepte sunt denumite
alfabetul dreptului, limbajul dreptului, terminologia juridică. Prin aceste concepte pot fi
exprimate cele mai diverse şi cele mai abstracte idei juridice, căci romanii au creat un
criteriu de ordin formal pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic şi ceea ce
este nejuridic, pe când celelalte popoare ale Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un
asemenea limbaj, iar consecinţa a fost ca acele popoare nu au putut realiza distincţia între
normele dreptului şi celelalte.
Cele mai sigure izvoare cu privire la configurarea și evoluția dreptului roman pot fi
împărțite în 3 categorii:
 Texte epigrafice – inscripții gravate pe marmură, bronz, tăblițe de lemn, care ne
oferă informații privind viața romanilor și textele unor legi sau alte documente
oficiale, dintre care reprezintă texte mai importante:
 Lex coloniae genitivae Juliae: tabla de bronz ce cuprinde un fragment dintr-
un viitor regulament prin care Cezar a organizat o colonie
 Tabula Hebana: cuprinde textul unei reforme electorale din vremea
împăratului Augustus
7
  Lex de imperio Vespasiani: tabla de bronz descoperită la romani și care se
referă la puterile cu care a fost investit împăratul Vespasian
 Tabulae Herculanensis: table de bronz descoperite sub ruinele orașului
Herculane și care cuprind textele a două senatusconsulte, adică hotărâri ale
senatului roman
 Lex rubria de Gallia cisalpina: lege agrară de împroprietărire
 Tripticele din Transilvania: tăblițe din lemn descoperite la Albuș Maior (Roșia
Montană), culegere de contracte
 Papyiri – cuprind textele importante ale unor documente sau scrieri juridice, de
menționate fiind cele care conțin:
 2 senatusconsulte – în timpul împăratului Claudiu
 Edictul împăratului Caracalla – anul 212 d.Hr., edict prin care a fost acordată
cetățenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, măsură care nu are
nicio legătură cu generozitatea romană, ci are î n vedere considerente de ordin
fiscal, pentru a supune și categoriile care odinioară nu erau cetățeni
 Manuscrisul descoperit în 1816 la biblioteca episcopală din Verona – de către
romanistul german Barthold Georg Niebuhr (1776-1831). Este un manuscris
palimpsest al cărui scriere originală fusese ștearsă din pricina crizei de
papirus, suprascriindu-se un alt text, textul existent fiind unul cu caracter
religios. Prin utilizarea unor reactive, Niebuhr a reușit să releve scrierea inițială
și a constatat că descoperise un manuscris cuprinzând Institutele
jurisconsultulului clasic roman Gaius. Din cauza reactivilor prea puternici
partea finală a fost distrusă și nu a mai putut fi reconstituită, iar întâmplarea a
făcut ca în 1933 egiptologa Medea Norsa (1877-1952) să descopere în Egipt
un alt papirus cuprinzând tot Institutele lui Gaius, de această dată complete,
denumite “Noul Gaius/Gaius din Egipt”.
 Texte istorice si literare – date importante despre viața romanilor și normele
juridice aplicate. Scrierile unor istorici ne-au transmis în mod direct informații
importante despre viața romanilor, importanți fiind în acest sens: Titus Livius,
Tacit, Suetoniu, Salustiu, Caesar, Cornelius Nepos, Pliniu (cel tânăr și cel bătrân),
Plaut, Terentiu, Cato, Lucrețiu și Horațiu.

8
 Pentru români, dreptul privat roman prezintă o importanţă aparte, deoarece dreptul
românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman
În Dacia Traiana, în procesul sintezei etnice dintre civilizația dacă și cea romană, s-
a petrecut și un fenomen de sinteză juridică, asimilându-se în cadrul acesteia unele instituții
ale dreptului privat roman. Inițial, la începutul stăpânirii romane în Dacia, normele romane
erau rezervate exclusiv cetățenilor romani aflați în Dacia, dar cu timpul, pe măsura
întrepătrunderii etnice între cele două popoare și al sintezei juridice care a început să se
producă, aceste norme de drept roman au fost aplicate și populației autohtone, dovadă în
acest sens fiind documentele intitulate Tripticele din Transilvania (tăblițe cerate ce au fost
descoperite la Alburnus Maior [Roșia Montană] între 1786-1855) și care reprezintă de fapt
o culegere de contracte de vânzare-cumpărare, împrumut, depozit, munca și care permit
concluzia că la jumătatea secolului al doilea d.Hr., în Dacia se afla î n plin proces de
aplicare un drept nou bazat pe elemente ale dreptului roman, elemente asupra cărora
cutuma locală și-a exercitat influența. Din această interacțiune rezultă instituții juridice noi,
cu o fizionomie originală și chiar cu o funcție superioară normelor dreptului privat roman.
În această epoca a formării poporului român și a dreptului său obișnuielnic (cutumiar),
influența dreptului roman s-a petrecut pe cale directă și nemijlocită.
Nu a mai fost însă cazul î n cea de-a doua epocă, cea a dreptului feudal scris român,
când, după formarea statelor feudale românești, influența dreptului roman nu a mai fost
directă, ci una indirectă, ea fiind realizată prin filiera bizantină, căci după moartea lui
Iustinian (565 d.Hr.), Imperiul Roman de Răsărit a devenit Imperiul Bizantin.
Astfel, relațiile sclavagiste au fost înlocuite cu relațiile feudale, limba latină a fost înlocuită
cu limba greacă, iar normele dreptului roman ne-au parvenit prin această filiera
bizantină. Această influență mediată s-a realizat prin intermediul legiuirilor bizantine, din
care se cuvin a fi menționate Prohironul și Epanagoga date de Vasile Macedoneanul,
Bazilicalele în timpul lui Leon al II-lea, Filosoful și Hexabiblul lui Constantin
Armenopol(1345). Aceste 5 monumente de drept feudal bizantin au influențat substanțial
apariția dreptului feudal românesc scris, cele mai importante pravile laice românești apărând
că rezultat al acestei influențe: Cartea Românească de Învățătură (1646), Îndreptarea Legii
(1652), Pravilniceasca Condică (1775), Codul Calimach (condica civilă a Moldovei) (1817)
și Legiuirea Caragea (1818).
Cu timpul, s-a constatat că noile raporturi economice create după revoluțiile burgheze
nu mai pot fi reglementate de un drept feudal, motiv pentru care s-a trecut la epoca
elaborării codurilor moderne, apte să slujească noile raporturi economice și sociale. S-a
făcut din nou apel direct la dreptul roman, iar primul nostru cod civil, Codul Civil
Alexandru Ioan Cuza (1864), a fost elaborat după modelul Codului Civil Napoleon (1804)
și atât comisarii lui Napoleon, cât și comisarii lui Cuza, s-au adresat î n demersul lor direct
normelor dreptului roman, î n special Digestelor, de unde au preluat nealterate construcții
juridice, categorii și principii ce serveau perfect exprimării juridice a noilor realități. Această
preluare directă se resimte în special în materia bunurilor și a obligațiilor. În 2011, a
apărut Noul Cod Civil care preia aceleași principii, categorii și construcții juridice.
9
 Diviziunile dreptului roman Privat

„Summa divisio” (diviziunea fundamentală) confirmată de Cicero este aceea între

drept public și drept privat. Ulpian la rândul său ne arată că dreptul privat se împarte în
dreptul civil (ius civile), dreptul ginților (ius gentium) și dreptul natural (ius naturae).
Dreptul civil (ius civile)
Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice romane cu 3 sensuri:
 Într-o primă accepțiune, dreptul civil cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile strict dintre cetăţenii romani.
Întrucât cetăţenii romani erau denumiţi quiriți, dreptul civil mai este denumit şi ius
quiritium (dreptul quiriților). Actele juridice ale dreptului civil presupuneau respectarea
unor solemnități și a unui formalism excesiv. Formalismul rigid al actelor de drept civil se
explică prin faptul că, la origini, romanii nu aveau încă experienţa vieţii juridice.
Respectarea unor forme solemne era impusă pentru ca acele acte să nu fie accesibile şi
străinilor. De altfel, în Epoca foarte veche, nici nu se punea problema unor relaţii juridice
între cetăţenii romani şi străini, întrucât la acea epocă funcţiona principiul conform căruia
orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Cu timpul, odată cu dezvoltarea
economiei de schimb, romanii au început să îi tolereze pe străini, fie în calitate de oaspeţi,
n calitate de clienţi, iar începând din secolul III î.Hr. străinii care aparţineau unor cetăţi
fie î
cu care romanii aveau tratate de alianţă, puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie şi erau
denumiţi peregrini. Însă relaţiile juridice dintre cetăţeni şi peregrini nu erau reglementate
prin normele dreptului civil, astfel î ncât s-a ajuns la crearea dreptulului ginţilor, care
reglementa relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini.
 Într-o a doua accepțiune, dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare
ştiinţifică a jurisconsulţilor, pe care o denumim jurisprudenţă.
 Într-o a treia accepțiune, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu
excepţia dreptului pretorian, creat de magistraţii judiciari (pretori) prin utilizarea
unor mijloace procedurale.

10
Dreptul ginților (ius gentium)
Conceptul de drept al ginţilor este utilizat cu 3 sensuri:
 În primul sens, dreptul ginţilor cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini.
Faţă de faptul că dreptul ginţilor s-a format în legătură cu dezvoltarea comerţului,
actele sale nu presupun respectarea unor condiţii de formă, căci de regulă ele se încheiau
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, şi de aceea jurisconsulţii clasici spuneau că
apariţia dreptului ginţilor a marcat momentul maximei abstractizări a gândirii juridice
romane. Aceste certe avantaje i-au determinat chiar pe romani să aplice în raporturile dintre
ei normele dreptului ginţilor, practică ce s-a amplificat tot mai mult, ajungându-se ca, în
epoca post-clasică, dreptul ginţilor să înlocuiască cu totul vechiul drept civil.
 În al doilea sens, î
ntâlnit la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde acele norme de
drept care reglementează relaţiile dintre statele cetăţi ale Antichităţii, ceea ce
astăzi ar corespunde dreptului internaţional public.
 În al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în
concepţia unor jurisconsulţi clasici, există reguli şi principii de drept privat care se
aplică la toate popoarele, din toate timpurile şi care sunt valori juridice universale.

Dreptul natural (ius naturae)

Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de
norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune
Ulpian, se aplică tuturor vieţuitoarelor. Această concepţie este considerată de romanişti ca
fantezistă şi falsă. Fantezistă, pentru că romanii nu cunoşteau sistemele de drept ale tuturor
popoarelor, deoarece nu au venit în contact cu toate popoarele şi falsă, pentru că dreptul nu
este un element izolat de contextul social. Dreptul exprimă cerinţe sociale specifice. El
dobândeşte o identitate proprie, pe care i-o dă specificul relaţiilor sociale şi politice din
fiecare societate. Astfel că, în realitate, conceptul de “drept natural” are doar o valoare
teoretică şi filosofică. De aceea, se consideră că dreptul natural nu are un corespondent
nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept, pe
când dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic, schimbător.
Constatăm totuşi că dreptul natural dobândeşte un conţinut concret atunci când unii
jurisconsulţi clasici confundă dreptul natural cu echitatea. Ori de câte ori au adaptat vechile
norme la noile realităţi, jurisconsulţii şi magistraţii judiciari au afirmat că vin în
întâmpinarea cerinţelor principiului echităţii. În acest fel, echitatea a asigurat permanenta
adaptare a vechiului drept civil la noile situaţii de viaţă. Potrivit lui Ulpian “toţi oamenii
sunt egali”. Aceste principii de drept natural au jucat un rol uriaş în istoria lumii, ideologii
revoluţiilor burgheze întemeindu-şi susţinerile pe aceste principii.

11
 Organizarea socială a Romei în epoca prestatală

Istoriografia romană de la mijlocul secolului al III-lea î.Hr. arată că Roma ar fi fost

fondată la 754-753 î.Hr..
Potrivit legendei, fondarea Romei se plasează în epoca sfârșitului dramatic al
cetății Troia, la momentul sosirii în Italia a lui Aeneas. Aici, acesta a cunoscut-o pe Lavinia,
fiica regelui Latinus, cu care are un copil, Ascaniu, care mai târziu a fondat orașul Alba
Longa. Două secole mai târziu, după fondarea orașului Alba Longa, î n urma unui conflict
pentru tron, regele Amulius l-a alungat pe fratele său Numitor și i-a ucis copiii, mai puțin
pe Rhea Silvia, pe care a obligat-o să se facă vestală (preoteasă a zeiței Vesta). Încălcându-
și îndatoririle de vestală, Rhea Silvia a conceput din dragostea cu zeul Marte gemenii:
Romulus și Remus. Aflând despre acestea, Amulius hotărăște uciderea celor doi copii, dar
sclavul însărcinat i-a abandonat pe cei doi pe o pluta pe apele Tibrului, copiii fiind salvați
de pastorul Faustulus, fiind până atunci alăptați de celebra lupoaică ce a devenit ulterior
simbolul Romei. Crescând, cei doi frați află despre cele petrecute la Alba Longa și
organizează o răscoala în urma căreia Amulius este ucis, iar bunicul lor, Numitor,
redobândește tronul. Cei doi frați hotărăsc să construiască un oraș mare, care va dobândi
numele lui Romulus, pentru că în urma unui conflict dintre cei doi, Remus este ucis.
Tot potrivit legendei, Roma ar fi fost fondată de trei triburi: latini, sabini si etrusci.
Pe baza acestora se forma și structura socială a Romei primitive, care cuprindea două mari
categorii:
 Patricieni (populus romanus): erau constituiți din urmașii celor 3 triburi care
fondaseră Roma. Aveau o pozițe dominantă în societatea romană, ei asigurând
conducerea întregii cetăți și având exclusivitate la ocupațiile din acea vreme
(agricultura și păstoritul).
 Plebei: categorie compusă din urmașii triburilor autohtone care fuseseră cucerite
de triburile fondatoare, urmașii celor învinși. Se ocupau cu meșteșugurile și mai
târziu cu negoțul. Totuși, deși participau din plin la activitatea economică a cetății,
nu aveau acces la conducerea acesteia.

12
 Patricienii erau organizați pe 3 structuri: ginți, curii și triburi. Nivelul de bază îl
reprezenta ginta, care era compusă dintr-un număr de familii patriarhale, care erau unite
prin elemente comune cum ar fi numele de gintă, cultul și locurile de î nmormântare.
Numărul acestor ginți era de 300. Curiile erau structuri mai largi, o curie cuprinzând 10
ginți, și avea cel mai important rol întrucât curia reprezenta o unitate de vot, fiecare curie
având un vot, iar hotărârea fiecărei curii fiind luată cu majoritatea ginților ce o compuneau.
Triburile erau structuri sociale și mai mari, un trib cuprinzând 10 curii, ceea ce înseamnă
că populus romani era organizat în 3 triburi, 30 curii și 300 ginți. Conducerea societății
romane prestatale era exercitată numai de patricieni prin 3 organisme de conducere socială
fără caracter statal:
 Comitia curiata – era organizată în 3 triburi fondatoare, 30 de curii şi 300 de ginţi.
Întrucât fiecare dintre curii avea un vot, adunarea patricienilor a fost denumită
Comitia curiata. Ea adopta cele mai importante hotărâri cu privire la viaţa cetăţii.
 Regele – era ales de Comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin militar şi
religios.
 Senatul – era un Sfat al Bătrânilor format din şefi ai ginţilor, având 300 membri.
Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, dar nu aveau acces la
conducerea ei, î n mod firesc, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a
adâncit tot mai mult şi s-a finalizat cu fondarea statului roman. Pe la jumătatea sec. VI
î.Hr., din dorinţa de a soluționa acest conflict, regele Servius Tullius a inițiat 2 reforme
prin care a pus bazele statului roman.

13
 Reformele lui Servius Tullius

Pe la jumătatea secolului VI î.Hr., din dorinţa de a soluționa acest conflict între

patricieni și plebei, regele Servius Tullius a inițiat 2 reforme prin care a pus bazele statului
roman:
 Reforma socială
Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a Romei în 5 categorii sociale, pe
criteriul stării materiale.
 în prima categorie au intrat cetățenii care aveau o avere mai mare de 100.000 ași
 în cea de-a doua au intrat cetățenii cu avere mai mare de 75.000 ași
 în cea de-a treia au intrat cetățenii cu o avere mai mare de 50.000 ași
 în cea de-a patra au intrat cetățenii cu o avere mai mare de 25.000 ași
 în cea de-a cincea au intrat cetățenii cu o avere mai mare de 11.000 ași

La rândul lor, cele 5 categorii sociale au fost împărţite în centurii, care erau în acelaşi
timp şi unităţi militare şi unităţi de vot. Însă centuriile nu aveau un număr egal de membri,
astfel centuriile din prima categorie socială numărau câţiva zeci de membri (30-40), pe când
centurile din următoarele categorii sociale numărau sute de membri (600). Astfel că din
totalul de 193 de centurii, 98 se aflau doar în prima categorie, adică mai mult de jumătate,
ceea ce înseamnă că în fapt, viață întregii cetăți era hotărâtă de cei mai bogați cetățeni. De
aceea, istoricii afirmă că în momentul fondării sale, statul roman s-a întemeiat pe un regim
politic de aristocraţie sclavagistă. Această adunare a centuriilor a fost denumită Comitia
Centuriata.
 Reforma administrativă
Servus Tullius a împărțit teritoriul Romei în unităţi administrativ-teritoriale,
triburi/cartiere. Inițial Roma avea 21 de cartiere, dintre care 17 cariere rurale și 4 urbane,
devenite ulterior 35 la sfârșitul republicii. Apartenența unui cetățean la unul din aceste
cartiere dădea apartenența la cetate (erai cetățean al Romei numai dacă locuiai în unul din
aceste 21 de cartiere).
Din acel moment, în cazul Romei sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora putem
face distincţia între societatea prestatală şi societatea statală. Este vorba despre criteriul
stratificării sociale şi despre criteriul teritorial.

14
 Organizarea socială și de stat a Romei în epoca Regalității

De la jumătatea sec. VI apare primul stat al Romei în forma regalității, caracterizat

printr-o stare de conflict continuă, moștenită din epoca prestatală.
Pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul dintre patricieni şi plebei,
datorită discriminărilor la care erau supuşi plebeii. De asemenea, erau prohibite căsătoriile
între patricieni și plebei. Tot pe plan social a apărut în această epocă şi sclavia, dar în formă
domestică: puţini la număr şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane.
Pe plan juridic, normele de drept erau exprimate numai î n formă nescrisă a
obiceiurilor şi nu erau cunoscute de popor, ci erau ţinute în secret de pontifi (preoți ai
cultului păgân roman), care erau aleşi numai dintre patricieni. Dacă se declanşa un litigiu
între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor pentru a afla care este
reglementarea juridică, iar pontifii erau suspectați că dădeau răspunsuri favorabile
patricienilor.
Pe plan economic, pământurile cucerite de romani treceau în proprietatea statului cu
titlul de ager publicus, iar statul repartiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor.
Pe plan politic în epoca regalității, statul roman era condus de Adunările poporului
(Comitia Centuriata şi Comitia Curiata), Senat și Rege:
 Comitia Centuriata – creată de Servius Tullius, reprezintă adunarea centuriilor
(din care făceau acum parte și plebeii) și este principalul organism legislativ, care
avea și competențe elective, precum și atribuțiuni judecătorești.
 Comitia Curiata – moștenită din epoca anterioară, devine unul din organismele
prin care patriciatul își asigură poziția dominantă în stat, întrucât patriciatul are
exclusivitatea participării la acest organ. Avea competență atât în viața religioasă,
cât și în domeniul aprobării unor acte importante ținând de domeniul dreptului
public și de domeniul dreptului privat.
 Senat – a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii
pentru rege, ci aveau un caracter consultativ.
 Rege – a devenit un veritabil şef de stat şi exercită atribuţiuni militare,
administrative, judiciare și religioase (pontifex maximus). Regalitatea nu avea
încă un caracter ereditar.

15
 Categoriile sociale î
n epoca Republicii

Anul 509 î.Hr. debutează cu alungarea ultimului rege roman, Tarquinius Superbus
(cel trufaș). Aceasta reprezintă epoca în care Roma și-a inițiat războaiele de cucerire care,
în scurt timp, au plasat-o în centrul unui imperiu uriaș, ce îngloba întregul bazin al Marii
Mediterane. Această evoluţie s-a datorat spiritului expansionist al romanilor şi capacităţii
lor organizatorice. Statul roman a fost organizat conform principiului: divide et impera
(dezbină şi stăpâneşte).
Pe planul organizarii sociale, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat,
păstrându-se inegalitățile din timpul regalității. În acest contex, plebea a acționat în repetate
rânduri, inclusiv prin războaiele de secesiune, exercitând o presiune constantă căreia, î n final,
patriciatul i-a cedat. Această cedare s-a materializat în adoptarea de legi de nivelare a
drepturilor politice și economice ale celor două categorii, proces ce s-a suprapus cu
fenomenul dezintegrării ginților. Prin aceste fenomene s-a ajuns să nu mai existe criterii
clare pentru a distinge între patricieni și plebei. Însă pe fondul dezvoltării economiei de
schimb, în contextual revoluției economice de la Roma, au apărut noi categorii sociale:
nobilii şi cavalerii.
Cavalerii (ordinul ecvestru) – erau cei îmbogățiți din comerțul cu sclavi, cei care se
asociau pentru a executa lucrări publice și furnituri pentru armată sau cei care se ocupau cu
strângerea impozitelor. Acești cavaleri mai erau numiți homini nobili (noii îmbogățiți).
Grație averilor impresionante, cavalerii au exercitat o influență puternică asupra vieții
politice, iar ca orientare politică, ei năzuiau către un stat centralizat, considerând că doar un
asemenea stat este în măsură să le asigure liniștea necesară desfășurării comerțului propriu.
Nobilii – cei ce deținuseră o magistratură superioară, dar și urmășii lor. Ca orientare
politică, nobilii năzuiau către conservarea instituțiilor republicane, care le consacraseră
poziția și privilegiile, deoarece ei profitaseră de pe urmă poziției lor politice, mai ales în
urma acaparării pământurilor statului.
Deosebirea de opinii dintre cavaleri și nobili a făcut ca între cele două categorii să
se nască tensiuni, ce au culminat cu războaie civile ce au condus, prin victoria cavalerilor,
la instaurarea Imperiului Roman sub forma principatului.
O altă categorie socială era formată din proletari (proles=copii). Această etimologie
se explică prin faptul că proletarii erau oameni săraci şi nu aveau altă avere decât copiii.
La romani, copiii reprezentau o valaore patrimonială, deoarece tatăl putea să își vândă fiul
de cel mult trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă 5 ani. Ulterior, sensul noțiunii s-a schimbat,
desemnându-l pe acela care, neavând mijloace de subzistență, se stabilea la Roma pentru a
trăi pe seama statului, căci statul roman făcea distribuiri periodice de îmbrăcăminte și hrană.
Însă proletarii erau cetăţeni romani, ei aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi

16
cumpărate “cu pâine și circ”. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea că, datorită masei
parazitare a proletarilor, republica romană devenise o formă goală de conţinut.
În privința sclaviei, aceasta cunoaște, în perioada republicii, schimbări fundamentale
deoarece, dacă la început, sclavia avea un caracter patriarhal, acum ea devine clasică,
transformându-se în baza producției, împingând munca liberă la periferia societății. Forța de
muncă a sclavilor a dus la ruinarea micilor producători care, efectiv, nu puteau face față unei
asemenea concurențe. Principalul izvor al sclaviei îl reprezenta războiul deoarece, la romani,
prizonierii de război erau vânduți de către cvestori pe piețele Romei, în calitate de sclavi.
Din punct de vedere juridic, sclavul era un res (bun), astfel că stăpânul, numit dominus, î l
putea vinde, închiria, dona, schimba, greva cu servituți, ipoteca, pedepsi sau chiar ucide,
fără a suferi vreo consecință, deoarece dominus dispunea de is vitae ac necis (dreptul de
viață și de moarte). Deși sclavii au contribuit major la formarea culturii materiale și
spirituale a romanilor, aceștia s-au purtat cu cruzime cu ei, ceea ce a dus la ridicarea sclavilor,
care a culminat cu răscoala condusă de Spartacus 73 - 71 î.Hr. și care a periclitat societatea
romană, motiv pentru care Roma a trebuit să își concentreze î ntreaga forță militară pentru a
o putea reprima.

17
 Categoriile politice î
n epoca Republicii

Pe plan politic, republica romană a fost condusă de Adunările poporului, Senat şi

Magistraţi.
 Adunările poporului au fost în număr de 4:
 Comitia Curiata – își pierde importanța, deoarece competențele ei se limitează
la învestirea magistraților cu imperium și cu aprobarea unor acte importante
legate de organizarea familiei și de domeniul succesoral.
 Comitia Centuriata – a fost reorganizată în 241 î.Hr, când numărul centuriilor
a crescut de la 193 la 373. Creșterea numărului centuriilor s-a petrecut î
n paralel
cu redistribuirea lor pe cele 5 clase: prima categorie nu mai deținea majoritatea
centuriilor și, deci, nici a voturilor, ponderea votului deplasându-se către
păturile mijlocii și sărace, de aceea spunem că acum, statul roman era o
democrație de tip sclavagist. Comisia avea ca atribuțiuni alegerea consulilor,
cenzorilor și a pretorilor, adoptarea legilor și judecarea apelurilor.
 Concilium Plebis – adunarea plebeilor. Inițial această adunare a adoptat
hotărâri obligatorii numai pentru plebei (plebiscite), dar cu timpul acele
hotărâri au devenit obligatorii şi pentru patricieni. Din acel moment,
patricienii au început să participe şi ei la lucrările Adunării Plebeilor şi astfel
Concilium Plebis s-a transformat în Comitia Tributa
 Comitia Tributa – o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani,
organizaţi pe cartiere/triburi, fiecare trib având un vot. În această adunare se
exprimau 35 voturi. Ca și competențe, Comisia Tributa îi alegea pe cvestori și
pe edili, judeca procesele penale ca instanță de apel și, ulterior, dobândește și
competență legislativă.
 Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat, căci
Senatul a administrat provinciile, tezaurul public, coordona politica externă a
statului, supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. În
epoca republicii, hotărârile Senatului nu aveau putere de lege, totuşi, Senatul
influența procesul de legiferare întrucât legile votate de popor intrau î n vigoare
numai dacă erau ratificate de Senat. În componența sa intrau patricienii și plebeii,
crescând de la 300 la 600 în timpul lui Sula, până la 900 în timpul lui Caesar.
 Magistraţii erau înalți demnitari ai statului şi exercitau atribuţiuni militare,
administrative şi judiciare. Ei erau aleşi de popor, de regulă, pe termen de 1 an.
Magistraturile erau onorifice, căci magistraţii nu erau remuneraţi pentru activitatea
lor. Totodată, ele erau colegiale, întrucât aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin 2
magistraţi. Magistraturile nu erau subordonate ierarhic, dimpotrivă, prin atribuţiile lor,
18
magistraţii se cenzurau/supravegheau reciproc. Cu toate acestea, unii magistraţi se
bucurau de imperium = drept de comandă (desemnează posibilitatea magistraţilor de a
comanda legiunile romane şi de a convoca poporul prin adunări, consuli, pretori şi dictatori),
iar alţii aveau potestas = desemnează dreptul de a administra (tribunii plebei, cenzorii,
cvestorii, edilii)
Magistraturile romane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine, astfel,
după alungarea ultimului rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate
atribuţiunile laice ale foştilor regi, încât, aparent, ei aveau puteri nelimitate, dar în realitate,
după expirarea magistraturii, consulii deveneau simpli particulari, persoane private, şi
puteau fi judecaţi de popor pentru eventualele abuzuri. Mai mult, ei puteai fi condamnaţi
şi la moarte.
În 494 î.Hr., la cererea plebeilor, aceştia au dobândit dreptul de a-şi alege 5 tribuni
ai plebei care aveau dreptul de veto = jus intercesionis, în virtutea căruia puteau anula orice
act juridic de natură să aducă vreo atingere intereselor plebeilor.
În 493 î.Hr., au apărut cenzorii care iniţial organizau recensământul persoanelor şi
bunurilor, în vederea stabilirii impozitelor şi supravegheau împreună cu Senatul
respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Mai târziu, cenzorii au dobândit şi
dreptul de a-i numi şi revoca pe senatori.
În 367 î.Hr., au părut pretorii care exercitau cele mai importante atribuțiuni
judiciare, căci ei organizau judecarea proceselor private. Iniţial, pretorii organizau numai
judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi erau denumiţi pretori urbani, iar după 242
î.Hr., au apărut pretorii peregrini, care organizau judecarea proceselor între cetăţeni şi
peregrini.
Cvestorii organizau strângerea impozitelor statului şi administrau arhivele statului.
Edilii asigurau ordinea publică, aprovizionarea Romei şi organizau judecarea
proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura este magistratura cu caracter excepţional, deoarece în momente de mare
primejdie (războaie) romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau un dictator pe termen
de 6 luni care exercita întreaga putere a statului. Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul
putea fi reales.

19
 Organizarea socială și de stat a Romei în epoca principatului

Această organizare a statului a fost denumită principat şi a durat din 27 î.Hr - până
la 284 d.Hr.
În epoca principatului, pe plan social s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre cei
bogaţi şi cei săraci, î
n documentele vremii cei bogaţi fiind denumiți honestiores = cei mai
onorabili, iar săracii fiind denumiți humiliores = cei mai umili.
Totodată, au început să se manifeste primele indicii ale crizei sistemului sclavagist,
pentru că munca sclavilor devenea nerentabilă, mai ales în agricultură. În aceste condiţii a
apărut o nouă categorie socială formată din coloni. Iniţial, colonii erau oameni liberi care
luau în arendă anumite terenuri de la marii proprietari funciari în schimbul unor sume de
bani sau al unei părţi din recoltă şi întrucât obligaţiile acestor arendaşi erau stabilite prin
contractul de locaţiune, ei se numeau coloni voluntari. În sec. 2 d.Hr., unii prizonieri de
război erau transformaţi în coloni şi întrucât deveneau coloni fără voia lor au apărut şi coloni
siliţi. În sec. 3 d.Hr. au apărut coloni servi care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi o
dată cu pământul de care erau legaţi. Ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Pe plan politic, în epoca principatului, statul roman a fost condus de Principe, Senat
şi magistraţi.
 Principele era în sens formal un magistrat, alături de ceilalţi, dar în fapt deţinea
întreaga putere. Spre sfârşitul republicii, în condiţiile războaielor civile, Caius
Iulius Caesar a încercat să restaureze fățiş despoţia de tip oriental, dar tentativa
sa a eşuat, a fost asasinat. De aceea, nepotul său Octavian a iniţiat o serie de
reforme prin care a lăsat impresia că vechile magistraturi republicane continua să
funcţioneze, dar în realitate a concentrat în mâinile sale întreaga putere. Astfel,
Octavian a determinat Senatul să-l aleagă şi consul, şi tribun pe viaţă, pe când,
aparent, el era un magistrat alături de ceilalţi, dar în fapt, putea conduce ca un
autocrat. Totodată el a fost proclamat princeps, primul dintre gali, precum şi
Imperator Caesar Augustus:
 Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
 Caesar = urmaş demn al lui Caius Iulius Caesar
 Augustus = sfânt, demn de a fi venerat

20
 Senatul și-a sporit atribuţiile, dobândește competența de a administra provinciile,
având și atribuțiuni electorale (îi poate alege pe magistrați), atribuțiuni
judecătorești și competențe legislative, putând pronunța hotărâri obligatorii numite
senatusconsulte. În realitate era o simplă anexă a politicii imperiale.
 Vechile magistraturi republicane s-au păstrat, nu au fost desfiinţate, dar cu timpul
atribuţiile lor au fost restrânse tot mai mult şi, în paralel, au apărut noi magistrați
subordonaţi nemijlocit faţă de principe. Consulii rămân doar cu dreptul de a
prezida întrunirile Senatului, pretorii își mențin dreptul de a organiza procesele,
competența tribunilor este limitată la unele aspecte ale jurisdicției penale și civile,
edilii își mențin atribuțiunile, dar ele scad î
n importanță, iar cvestorii pierd dreptul
de a administra tezaurul statului.

21
 Organizarea socială și de stat a Romei în epoca dominatului

Din anul 284 d.Hr. până la 565 d.Hr., de la Dioclețian până la moartea lui Iustinian,
s-a instaurat dominatul.
În epoca dominatului asistăm la o decădere generală a societăţii romane. În această
perioadă, Imperiul se confruntă cu o acută criză economică, fapt ce generalizează colonii
servi, iar marii proprietari funciari ajung la apogeul puterii lor, căci ei trăiesc acum în castele
fortificate, sunt înconjurați de un aparat de constrângere propriu și își permit să sfideze în
mod fățiș puterea imperială, motiv pentru care cei bogați sunt denumiți acum
potentiores (cei puternici), iar cei săraci sunt desemnați în continuare prin termenul
de humiliores.
Pe plan social, au apărut castele, formate din categorii sociale închise şi ereditare
organizate pe criterii profesionale, etnice sau religioase.
Sclavia a ajuns î n ultimul stadiu al decăderii, iar locul sclavilor în viaţa economică
a fost luat de colonii servi.
Pe plan politic, împăratul a fost proclamat dominus et deus - stăpân şi zeu, iar după
edictul de la Milano, stăpân şi dumnezeu. În fapt, statul era condus de un consiliu restrâns
format din 5-6 persoane, denumit consitorum principus în subordinea căruia se afla un uriaş
aparat de stat militarizat şi birocratizat.
Funcționarii de stat se împart în două mari categorii :
 Dignitates – marii demnitari
 Officia – funcții mai puțin importante
Senatul a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi au
devenit simple funcţii decorative.
Pe planul structurii de stat, după moartea împăratului Theodosiu I anul 395 d.Hr.,
statul roman a fost împărţit definitiv î
n Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de
Răsărit.
Imperiul Roman de Apus a supravieţuit până la 476 d.Hr., anul detronării ultimului
împărat roman, Flavius Romulus Augustus
Imperiul Roman de Răsărit a supraviețuit până la 565 d.Hr., moartea împăratului
Iustinian, când s-a transformat în Imperiul Bizantin.

22
 Paralel cu istoria statului roman s-a desfăşurat şi istoria dreptului roman, istorie
pe care o periodizăm în 3 epoci:
 Epoca veche – a durat de la fondarea statului roman până la fondarea
principatului (27 î.Hr.).
 Epoca clasică – a durat de la 27 î.Hr. până la 284 d.Hr.
 Epoca postclasică – a durat din 284 d.Hr. până în 565 d.Hr..

Accepțiunile noțiunii de izvor de drept

În literatura de specialitate conceptual de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri:

 Sensul material – izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor
materiale de existență care determină un anumit tip de reglementare juridică.
 Sensul documentar – izvoarele dreptului desemnează documentele pe baza
cărora putem reconstitui fizionomia unor instituţii juridice.
 Sensul formal – izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin
intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare juridică şi se
transformă în norme de drept.
În epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:
 Obiceiul
 Legea
 Edictele magistraților
 Jurisprudenţa
În epoca clasică, la aceste izvoare care au supravieţuit se adaugă:
 Senatusconsultele
 Constituțiunile imperiale
În epoca postclasică, formele dreptului privat roman au fost exprimate prin:
 Obiceiuri
 Constituţiunile imperiale

23
 Obiceiul (cutuma) ca izvor de drept

Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman este obiceiul (definit drept o sumă de
comportamente insitutite de comun acord și respectate de bunăvoie de membrii unei
comunități), care în textele juridice romane este denumit mos maiorum sau jus non
scriptum, adică obiceiul moștenit din bătrâni sau dreptul nescris. Obiceiurile se formează
prin repetarea unor comportări.
În epoca prestatală, obiceiul a fost nejuridic, în sensul că obiceiurile nu erau
obligatorii, întrucât nu exista statul care să le impună prin forţa sa de constrângere. Pe de
altă parte, în epoca prestatală nu exista stratificare socială, astfel încât obiceiurile exprimau
interesele tuturor şi, de aceea, erau respectate de bunăvoie, dar odată cu trecerea la societatea
statală anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile şi utile celor ce deţineau puterea
politică, au fost sancţionate de stat şi s-au transformat în obiceiuri juridice sau î n norme de
drept nescrise. Totodată, s-au format noi obiceiuri impuse de noile realităţi care, la rândul
lor, au fost sancţionate de stat.
Multă vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani, dar până în anul 451
î.Hr., aceste obiceiuri nu erau cunoscute de popor, ci ţinute în secret de pontifi.
Cu timpul, în condiţiile revoluţiei economice de la sfârşitul epocii vechi, obiceiul şi-
a pierdut din importanţă, iar funcţiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate
cum ar fi legea, edictele magistraţilor sau jurisprudenţa. Cu toate acestea, obiceiul juridic a
continuat să fie izvor de drept şi în epoca clasică, dovadă că, potrivit lui Salvius Iulianus,
un mare jurisconsult din vremea lui Hadrian, obiceiul exprima voinţa întregului popor
roman şi îndeplineşte o funcţie abrogatoare.
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, obiceiul şi-a
redobândit importanța de odinioară, îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din
provincii, întrucât romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincie dacă nu veneau în
conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

24
 Adoptarea și părțile legii

În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin lege.
Cuvântul lex - legis înseamnă convenţie obligatorie pentru părți.
 Atunci când convenţia se încheia între două persoane fizice cuvântul lex era
utilizat cu înţelesul de contract.
 Atunci când convenţia se încheia între magistrate şi popor cuvântul lex era utilizat
cu înţelesul de lege ca izvor formal de drept.
Procedura de adoptare a legii romane presupunea încheierea unei convenţii între
magistrat şi popor. În acest scop, magistratul prezenta poporului proiectul de lege. După ce
poporul lua cunoștință de textul proiectului de lege, acel text era dezbătut timp de 24 de zile
în adunări ad-hoc. După expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pentru a
se pronunţa asupra proiectului de lege cu precizarea ca poporul nu putea aduce
amendamente la proiectul de lege (nu putea fi modificat). Poporul fie vota legea integral,
fie o respingea în loc. Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege pronunţa cuvintele uti
rogas, iar dacă nu era de acord poporul pronunţa cuvântul antiquo. Dacă poporul era de
acord cu textul proiectului, legea era trimisă în fața Senatului în vederea ratificării, iar
dacă era ratificat de Senat, legea intra în vigoare. De cele mai multe ori această ratificare
era în mod constant refuzată, dacă proiectul de lege aducea atingere intereselor aristocrației
sclavagiste. Alteori, chiar Senatul adresa sugestii magistraților în sensul promovării unui
anumit proiect de lege, sugestii cărora invariabil magistrații le dădeau curs, pentru că ei
știau că la sfârșitul mandatului deveneau și ei senatorii și nu doreau să intre în conflict cu
viitorii colegi.
Legile romane aveau o structură formată din 3 părţi:
 Prescriptio – se menţiona numele magistraților care au propus legile, apoi
Adunarea poporului care a votat legea, locul în care s-a votat legea, precum şi
ordinea în care unitățile de vot şi-au exprimat voinţa.
 Rogatio – era cuprins textul legii, reglementările juridice, iar dacă erau mai multe
dispoziţii, acele dispoziţii erau sistematizate pe capitole şi pe paragrafe.
 Sanctio – se preciza ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor
din rogatio.

25
În funcţie de sancţiunea lor, legile se clasificau î
n 4 categorii:
 Leges perfectae – se prevedea că orice act juridic încheiat prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio este nul, nu produce efecte.
 Leges minus quam perfectae – se prevedea că actul juridic încheiat prin
încălcarea dispoziţiilor din rogatio este valabil, dar autorii acelui act sunt
pedepsiţi cu plata unei amenzi.
 Leges imperfectae – se prevedea că nu este permisă încălcarea dispoziţiilor din
rogatio, fără a se preciza ce consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea.
 Leges plus quam perfectae – se prevedea că atât actul juridic încheiat prin
încălcarea dispoziţiilor din rogatio este nul, cât și autorii acelui act sunt
pedepsiţi cu plata unei amenzi.

26
 Legea celor 12 Table

Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor 12 Table
sau Leges Duodecima Tabularum.
Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, căci la
origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi, î ncât plebeii au cerut în mod
repetat şi insistent ca obiceiurile să fie sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi
cetățenii să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Faţă de aceste proteste, în anul 451
î.Hr., patricienii au format o comisie din 10 bărbaţi care să scrie dreptul, adică decemvirii
legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în forum pe
10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât, după
2 ani, în 449 î.Hr., s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5 plebei, comisie care
a elaborat o sistematizare completă a obiceiurilor şi le-a publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor 12 Table mai este denumită în texte şi codul decemvirilor sau codul
decemviral, pentru că legea cuprindea întregul drept public şi privat de la acea epocă şi,
prin urmare, era un adevărat cod. Conținutul ei reflectă în amănunt regimul bunurilor, un
loc principal ocupându-l proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium). Aceasta avea
un profund caracter exclusivist, putând aparține doar cetățenilor romani, și avea drept obiect
numai bunurile romane res mancipii (vitele și sclavii). Proprietatea quiritara putea fi
dobândită numai printr-un act special de drept civil, și putea fi revendicată numai prin
proceduri specifice (rei vindication= acțiune de revendicare). Materia obligațiilor era însă
săracă, Legea celor 12 Table reglementând un singur contract (sponsio), fapt care confirmă
că la acea dată, economia romană era o economie primitivă în care schimbul de bunuri se
ntr-un stadiu incipient. De asemnea este reglementată organizarea și instituția familiei
afla î
care avea în centru figura lui pater familia (capul familiei), care avea o putere nelimitată
asupra persoanelor și bunurilor care compuneau familia sa.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, au fost distruse de gali cu ocazia incendierii
Romei în 390 î.Hr. După alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii î ntrucât
acel text se fixase definitiv în conştiinţa şi în memoria poporului roman. În acest sens
Cicero, mărturiseşte că pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să înveţe pe de rost
textul celor 12 table, iar învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție
obligatorie. De aceea, principala cale de transmitere a conținutului legilor a fost pe cale orală.
În sens formal, legea a fost în vigoare 12 secole, de vreme ce nu a fost abrogată niciodată,
totuşi spre sfârşitul republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile.

27
 Edictele magistraților

Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica, la

intrarea în funcţie publicau un edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite
atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte ale magistraţilor erau valabile
pe termen de 1 an şi erau denumite edicta perpetua, iar alte edicte erau ocazionale, erau
valabile pe câteva zile şi erau denumite edicta repentina.
Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece
pretorul era acela care organiza judecarea proceselor private. Rolul pretorilor materializat
prin edicte dobândește o importanță sporită la sfârșitul epocii vechi, când vechiul drept
quiritar, rigid și formalist, devine în mare măsură inaplicabil. Astfel, din necesitate, romanii
au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală. Au creat drepturi
subiective prin legi şi prin mijloace procedurale cu ocazia judecării proceselor. Totodată,
pretorul a reuşit să creeze noi instituţii juridice, care spre sfârşitul republicii s-au constituit
în dreptul pretorian.
În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura şi
magistratura, dar în fapt anumite dispoziţii, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi
de pretorii următori, iar prin preluări succesive acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul
edictului. De aceea, Cicero spunea că edictul pretorului era format din 2 părţi: edictum
vetus, partea veche, şi edictum novum, partea nouă.
 În edictum vetus erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la
altul.
 În edictum novum erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în
parte.
În epoca principatului, împăratul Hadrian a poruncit jurisconsulutului Silvius
Iulianus să înghețe edictul pretorului într-o formă definitivă de la care pretorii ulteriori să
nu se mai poată abate. Justificarea acestui ordin a fost că, prin preluări successive de la un
pretor la altul, edictul pretorului ar fi ajuns la o formă perfectă căruia nu i se mai puteau
aduce îmbunătățiri și că el trebuie fixat în această formă. În realitate, motivul era cu totul
altul, căci la acea epoca, principele se afla în cursul acaparării puterii și subordonării
tuturor instituțiilor statului, iar î
n acest demers, rolul creator al pretorului era un pericol
pentru împărat, pericol care trebuia înlăturat. Din acel moment, activitatea creatoare a
pretorului a î ncetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum
perpetuum, ca şi edictul valabil pe termen de 1 an.

28
 Edictum perpetuum a lui Iulian nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari. De
aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe
baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum,
fragmente ce au ajuns la noi prin Digestele împăratului Justinian. Cea mai bună
reconstituire a fost făcută de profesorul german Otto Lenel prin lucrarea intitulată tot
Edictum Perpetuum. Potrivit acestei reconstituiri, Edictum Perpetuum era împărţită în 4
părţi:
 Organizarea proceselor
 Mijloace procedurale de drept civil
 Mijloace procedurale de drept pretorian
 Executarea sentinţei
Faţă de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opoziţie cu dreptul civil s-a pus
problema definirii raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. În vederea definirii
acestui raport s-au avut în vedere două principii:
 Potrivit primului principiu, pretorul nu poate crea drept.
 Potrivit celui de-al doilea principiu, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului
civil.
În aparenţă, cele două principii se contrazic, dar în realitate ele se completează
reciproc, deoarece afirmaţia că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că
pretorul nu poate crea drept civil, întrucât acesta este creat numai de către popor în forma
legii, însă pretorul poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, aşa cum rezultă din
definiţia dreptului pretorian conform căreia: Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter
utilitatem publicam (,, Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni î n sprijinul
dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru a-l corecta, în conformitate cu binele public”).
Din această definiţie rezultă că pretorul influenţează evoluţia dreptului civil pe trei căi pe
care le denumim:.
 Adiuvandi iuris civilis gratia – pretorul interpretează de aşa manieră
dispozițiile dreptului civil încât să extindă sfera lor de aplicare.
 Supplendi iuris civilis gratia – pretorul completează dispoziţiile dreptului civil
cu noi dispoziţii, astfel încât să poată fi soluţionate şi noile cazuri ivite în practica
juridică.
 Corrigendi iuris civilis gratia – pretorul desfiinţează sau modifică anumite
dispoziţii depăşite ale dreptului civil
În epoca postclasică, distincţia dintre dreptul civil şi dreptul pretorian s-a menţinut,
dar în vremea lui Justinian cele două rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai
dispunem de criterii pentru a distinge între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului
pretorian.

29
 Jurisprudența în epoca veche

În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.
Jurisprudența este ştiinţa dreptului roman, creată de jurisconsulți prin interpretarea
textelor din vechile legi. Jurisconsulții romani erau oameni de ştiinţă, cercetători în
domeniul dreptului, dar nu erau funcţionari publici, nu practicau şi nu erau remuneraţi.
Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din proprie iniţiativă şi pe cont propriu.
Jurisprudența sacrală
Până în anul 201 î.Hr., jurisprudenţa a avut un caracter religios, deoarece atunci
când s-a adoptat Legea celor 12 Table, nu au fost publicate toate dispoziţiile de drept
procesual sau de procedură civilă, adică nu au fost publicate zilele faste şi formulele
solemne ale proceselor (având în vedere faptul că la romani procesele puteau fi judecate
numai î n anumite zile denumite zile faste, iar procesele presupuneau pronunţarea unor
formule solemne şi greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului). Întrucât
atât zilele faste, cât şi formulele solemne ale proceselor au rămas şi pe mai departe un
monopol al pontifilor, numai aceştia se puteau dedica cercetării ştiinţifice în domeniul
dreptului. În anul 301 un dezrobit a lui Apius Claudius Cehus pe nume Gneus Flavius a
divulgat şi zilele faste, şi formulele solemne ale proceselor, avansându-le în forum, motiv
pentru care au fost denumite Ius Flaviaum.
Jurisprudența laică
Din acel moment, jurisprudenţa a devenit laică, în sensul că orice persoană se putea
dedica cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului. Totuşi, până în secolul 1 î .Hr.,
jurisprudenţa laică a avut un caracter empiric de speţă, întrucât jurisconsulţii se mărgineau
să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi care se aplică la anumite cazuri, precum şi
în legătură cu formulele solemne pe care părțile trebuie să le pronunţe cu ocazia judecării
proceselor. Jurisprudenţa dobândeşte un caracter ştiinţific, de vreme ce jurisconsulţii se
preocupau de formularea unor principii juridice şi sistematizau întreaga materie supusă
cercetării pe baza acelor principii. Cu toate că jurisconsulţii nu erau practicieni, totuşi
activitatea lor de cercetare avea implicaţii practice, implicaţii care îşi găseau expresia în
cuvintele: respondere, cavere şi agere.
 Respondere, desemnează consultaţiile oferite în cele mai diverse probleme de
drept. Această activitate era atât de apreciată încât Cicero spunea: domus iuris
consulti totius oraculum civitatis (Casa jurisconsultului este oracolul întregii
cetăţi).
 Cavere, desemnează consultaţiile oferite în legătură cu forma actelor juridice.
Formalismul era unul excesiv, iar orice greșeală de formă în întocmirea unui act,
risca să conducă la pierderea dreptului subiectiv.

30
  Agere, desemnează consultaţiile oferite judecătorilor în legătură cu judecarea
unor procese. Judecătorii erau persoane particulare, alese de către părți și
confirmați de către pretori, care deseori, în spețele mai complicate, erau nevoiți
să apeleze la jurisconsulți pentru a putea afla cum să conducă procesul.
Juriconsulti importanți ai epocii vechi:
 Sextus Aelius Paetus Catus – vechi comentator al celor 12 Table
 Quintus Mucius Scaevola – unul dintre cei mai important jurisconsulți
 Aquilius Gallus – contemporan și prieten cu Cicero
 Alfenus Varro – bun practician

Jurisprudența în epoca clasică și postclasică

Jurisprudența în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a ajuns la apogeu, căci în această epocă au trăit şi s-
au afirmat cei mai mari jurisconsulți, şi au fost elaborate cele mai valoroase lucrări.
Totodată, jurisconsulţii clasici au creat terminologia juridică, au formulat principiile
dreptului şi au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în zilele noastre. De altfel,
încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 şcoli de drept:
 Școala sabiniană – a fost fondată de Caius Ateius Capito
 Școala proculiană – a fost fondată de Marcus Antistius Labio
În linii generale, școala sabiniană avea orientare conservatoare, căci promova
soluţiile legilor celor 12 Table, iar școala proculiană avea orientare novatoare,
progresistă, întrucât ea urma linia de gândire a edictului pretorului.
Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai
fondatorilor: Sabinus şi Proculus. Massurius Sabinus a scris un tratat celebru de drept
civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii clasici, comentarii denumite libri ad Sabinum.
Îl menţionam de asemenea pe Caius Cassius Longinus, care era atât de apreciat î ncât la un
moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala casiană. Deosebit de valoros a fost şi
Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare enciclopedică
denumită Digesta (ceea ce cuprinde totul).
Un alt jurisconsul clasic este Pomponius care a scris o istorie a jurisprudenţei
romane. Lucrarea s-a pierdut, dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi
în Digestele lui Iustinian.
O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, deoarece bănuim că ar fi trăit
la jumătatea secolului 2, dar nici un contemporan nu îl menţionează,dar se constată că în
secolul 6 lucrările sale se bucurau de o mare faimă. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi
31
fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă. Cert este ca în legătură cu Gaius s-
au scris cele mai multe lucrări în toate universităţile din lume şi nu pentru că Gaius ar fi fost
deosebit de original, ci pentru că una din lucrările sale denumită Institutiones a ajuns până
la noi pe cale directă sub forma unui manuscris palimpsest.
Aemilius Papinianus (Papinian) a fost considerat cel mai mare jurisconsult al
Romei şi de contemporani, şi de posteritate. De altfel, el era denumit primus omnium. A
oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. Paul şi Ulpian au fost discipolii
săi.
Iulius Paulus (Paul) a fost extrem de original şi foarte productiv, dar avea un stil
ermetic, pe când contemporanul şi rivalul său, Ulpius Domitius (Ulpian), nu a fost atât de
original, dar era foarte accesibil. De aceea, o treime din Digestele Împăratului Justinian
este formată din fragmente care au fost extrase din lucrările lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare este Modestin sau
Herenius Modestinus. Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor
juridice, în dreptul clasic jurisprudenţa este confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului
roman.
Jurisprudența în epoca postclasică
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a decăzut şi
jurisprudenţa, încât jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare, ci
s-au mărginit să rezume sau să comenteze lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care au
fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de numeroase încât nu puteau fi cunoscute
integral de o singură persoană. Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile
aflate în proces au î nceput să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama
acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele.

32
 Ius publice respondendi și legea citațiunilor

Jurisconsulţii puteau oferi consultaţii juridice judecătorilor încă din epoca veche, dar
acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători, însă împăratul Octavian Augustus a
creat un drept special denumit ius publice respondendi est autoritatae principis (dreptul
de a oferi consultaţiuni cu caracter oficial întărite cu autoritatea principelui). Acest drept
special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor, ci numai unora, care erau mai valoroşi şi erau
în graţiile împăratului, iar consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de ius
publice respondendi) erau obligatorii pentru judecători, dar numai în cazul respectiv, nu
şi în cazurile similare, iar împăratul Hadrian a făcut un pas mai departe şi a decis că toate
consultaţiile oferite de jurisconsulţii investiţi cu ius publice respondendi să fie obligatorii
nu numai pentru cazul respectiv, ci şi pentru toate cazurile similare. Din acel moment,
jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept.
Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început
să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii
pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele. Falsificarea era posibilă pentru că
jurisprudența clasică era enormă ca volum și era imposibil să fie cunoscută pe de-a
întregul de judecător. Pentru a se pune capăt acestei practici în anul 426 d.Hr.,
împăratul Valentinian al III-lea a dat o constituţiune imperială denumită “Legea
citaţiunilor”, prin care s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5
jurisconsulţi clasici, care erau celebri, lucrările lor erau cunoscute şi nu puteau fi
falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul. Este vorba despre Papinian, Paul,
Ulpian, Gaius şi Modestin. Alți jurisconsulți clasici decât cei 5 nu puteau fi citați, doar cu
condiția ca ei la rândul lor să fi fost citați de cei 5 jurisconsulți agreați. În acest
scop, se proceda la “colatio codicum” (comparare de scripte, aducându-se în fața
judecătorului atât textul din opera acelui alt jurisconsult, cât și opera jurisconsulților agreați
în care acel jurisconsult era citat).
De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în diverse probleme de drept,
dar uneori părerile lor erau controversate (diferite). În asemenea cazuri, legea spune că se
va urma părerea majorităţii. Uneori apărea şi paritatea. În acest caz, când doi jurisconsulţi
aveau o părere, doi o altă părere, iar al cincilea nu se pronunţa în acea problemă de drept,
judecătorul trebuia să urmeze părerea lui Papinian şi dacă tocmai Papilian era acela care
nu se pronunţa, judecătorul trebuia să opteze, să aleagă între cele două soluţii. La sfârşitul
acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială dată de împăratul Constantin cel Mare
în anul 321 d.Hr. prin care desfiinţase toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le
făcuseră la adresa operei lui Papilian, deoarece, în concepţia împăratului Constantin,
Papilian era în afara criticii.

33
 Senatusconsulte și constituțiunile imperiale

Senatusconsulte până la împăratul Hadrian

În epoca veche, Senatul nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare, dar putea
influenţa procesul legiferării astfel:
 În primul rând, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă
erau ratificate de Senat.
 În al doilea rând, Senatul influența procesul de legiferare prin sugestii făcute
pretorului care, la recomandarea Senatului, introducea în edictul său anumite
dispoziţii, care pe această cale deveneau obligatorii.
Senatusconsulte prin reforma lui Hadrian
În epoca clasică, începând din vremea lui Hadrian, au dobândit putere de lege şi
hotărârile senatului, căci împăratul a decis ca senatusconsultele să fie obligatorii.
Senatusconsultele au devenit izvoare formale de drept şi s-a creat impresia că puterile
Senatului au sporit, deşi în fapt, Senatul era un simplu instrument în mâinile împăratului,
dovadă că principele citea proiectul de senatusconsult după care părăsea incinta Senatului,
fără a mai aștepta rezultatul, deoarece știa oricum că senatul va da curs solicitării sale. De
aceea, în documentele vremii senatusconsultele erau denumite orationes, adică simple
discursuri imperiale.
Constituțiunile imperiale la începutul epocii principatului
Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau
valabile numai pe durata magistraturii imperiale.
Constituțiunile imperiale – edicte, mandate, decrete, rescripte
Tot în vremea lui Hadrian, au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui
denumite constituţiuni imperiale care erau de 4 feluri: edicta, mandata, decreta, rescripta.
 Edictele cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul public,
cât şi în cel privat.
 Mandatele cuprindeau, de regulă, instrucţiuni cu caracter administrativ adresate
înalţilor funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincie.
 Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat, deoarece împăratul
putea fi ales şi el judecător, iar cu ocazia pronunţării sentinţei, uneori, împăratul
formula o nouă regulă de drept precizând ca pe viitor toate cazurile similare trebuie
să fie soluţionate în conformitate cu acea regulă. Astfel, s-a născut în istoria
dreptului, ideea de precedent judiciar.

34
  Rescriptele sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi, fiindcă unii împăraţi
aveau pregătire juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept, iar
consultaţiile lor aveau putere de lege. Ele erau acordate atât magistraților, cât și
particularilor. Cele acordate magistraților erau cuprinse într-o scrisoare adresată
acestora, numită epistula. Cele acordate particularilor erau scrise chiar sub textul
scrisorii prin care particularul solicitase consultația juridică. Pentru că unele
rescripte cuprindeau și reguli cu caracter general, aceste consultații erau periodic
sistematizate și ordonate în culegeri, numite liber rescriptorum.

Codul, digestele, institutele și novelele lui Iustinian

Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului

Iustinian, căci acesta, un om de vastă cultură, evlavios, un spirit puternic, era conştient de
faptul că societatea sclavagistă romană se afla în ultimul stadiu al descompunerii. De
aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să sistematizeze textele
dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în vigoare a textelor
clasice, sistemul sclavagist roman va fi revitalizat, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât legile
istoriei nu pot fi influenţate de voinţa umană. Cu toate acestea, opera legislativă elaborată
din ordinul împăratului Iustinian prezintă o uriaşă importanţă istorică. Este, de departe, cel
mai important document din istoria lumii, însă această importanță decurge dintr-un factor
conjunctural şi anume din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de barbari,
pe când opera legislativă a împăratului Iustinian, tot din întâmplare, s-a păstrat, a ajuns până
ncât s-a putut reconstitui şi valorifica tezaurul gândirii juridice romane.
la noi, astfel î
Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
 Codul (codex)
 Digestele (digesta)
 Institutele (institutiones)
 Novelele (novellae constitutiones)
Codul (Codex)
Codul lui Iustinian a fost publicat î n 2 ediţii. Prima ediţie a apărut la 529 d.Hr., iar
cea de a doua la 534 d.Hr.. Prima ediţie s-a pierdut, pe când ediţia a doua a ajuns până la
noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis. Această lucrare a fost elaborată de o
comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, î n frunte cu Tribonian, cel mai mare jurist al
acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian
până la 534. Codul a fost structurat î n 12 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în
constituţiuni, iar unele constituţiuni, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost
împărţite şi în paragrafe. Fiecare constituţiune are o inscriptio și o subscriptio. În inscriptio,
sunt trecute numele împăratului care a dat respectivă constituţiune, precum și numele
persoanei căreia îi era adresată, iar în subscriptio, dată și locul emiterii.
35
 În Cod sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat,
iar în 2 cărţi au fost introduse şi dispoziţii de drept canonic, dar întrucât codul urma să fie
aplicat în practică instanţelor judecătoreşti, o serie de texte au fost adaptate de membrii
comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi.
Digestele(Digesta)
În anul 533, s-au publicat Digestele împăratului Iustinian, care sunt o culegere de
fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrarea a fost elaborată de o
comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de la Constantinopol şi Beirut, î n frunte cu
acelaşi Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de împărat prin 3
constituţiuni imperiale, care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor. Prin acele
constituţiuni, împăratul a precizat că fragmentele extrase din lucrările jurisconsulţilor
clasici urmează să fie aplicate în practică. Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii
comisiei au constatat că o serie de instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice
sunt controversate, încât împăratul a fost pus la curent cu această stare de lucru. Drept
urmare, împăratul Justinian a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale prin care a
desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.
În vederea elaborării Digestelor, membrii comisiei au extras cele mai valoroase
fragmente din 2000 de lucrări clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi.
Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în fragmente, iar fragmentele î
n paragrafe. În
fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se precizează din ce lucrare a fost
extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu, dacă
fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae, în inscriptio se menţiona
Sententiae Pauli. Pornind de la inscriptio, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în
linii mari lucrările jurisconsulţilor clasici. Numerotarea paragrafelor î ncepea de la al II-
lea, primul era denumit Principium și nu era numerotat. Datorită acestei structuri, ori de
câte ori se citea vreun text din digeste se folosetea litera D, urmată de 4 numere: numărul
cărții, al titlului, al fragmentului și al paragrafului.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la
întâmplare, fără vreo metodă, ceea ce nu este adevărat, căci î
n secolul 19, profesorul Blume
a constatat că fragmentele sunt aşezate în cadrul titlurilor într-o anumită ordine, ordine
decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât comisia lui Tribonian a fost împărţită
în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil, Constantin şi Doroteu, fiecare subcomisie
fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite
lucrări.
 Prima subcomisie a lui Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui
Sabinus, din comentariile la adresa operei lui Sabinus şi din Digestele lui
Salvius Iulianus, fragmente care sunt denumite masa sabiniană.

36
  A doua subcomisie a lui Constantin a extras cele mai valoroase fragmente din
lucrările care au comentat edictul pretorului, fragmente care sunt denumite masa
edictală.
 A treia subcomisie a lui Doroteu a extras cele mai valoroase fragmente din opera
lui Papinian, fragmente denumite masa papiniană. Întrucât, a treia subcomisie a
avut mai puțin de lucru, ea a extras şi fragmente din alte lucrări considerate mai
puţin importante, fragmente denumite apendix.
Comisia s-a reunit în plen, în frunte cu Papinian şi s-a trecut la redactarea titlurilor.
Cu ocazia redactării fiecărui titlu în parte, a venit mai întâi prima subcomisie şi a extras din
masa sabiniană toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv, aşezându-le unele sub
altele ca într-un colaj. Apoi a continuat cea de-a doua subcomisie și a extras din masă
edictală toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv, apoi cea de-a treia subcomisie
care a extras din masa papiniană și apendix toate fragmentele care se refereau la titlul
respectiv.
Institutiones
Tot în anul 533 d.Hr. s-au publicat şi institutele lui Iustinian care sunt un manual
de şcoală adresat studenţilor, dar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui
Iustinian au putere de lege. În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras
texte din institutele clasice î n special din Gaius, Marcian, Florentin. Acele texte au fost
sistematizate î n 4 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, iar titlurile î
n paragrafe. Aşadar,
în cazul institutelor, nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor, iar dacă nu există
fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima vedere, nu ştim
din ce autor au fost extrase acele texte.
Novelae
Novelaele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Iustinian le-a dat între
anii 534 şi 565 d.Hr., încât Novelaele sunt o continuare a Codului. Această colecţie de
constituţiuni nu a fost făcută chiar de Iustinian, el a dat constituţiunile, dar nu el le-a
sistematizat, ci au fost puse împreună de persoane particulare după moartă împăratului.
De aceea, în Novelae sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi
constituţiunile abrogate şi de aceea, în mod frecvente, textele din Novelae se contrazic, iar
lucrarea este denumită novelae pentru că materialul cuprins este mai recent decât
materialul cuprins în celelalte lucrări.
Opera legislativă a lui Iustinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489.
Începând din secolul al șaisprezecelea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a
dreptului civil), denumire ce este folosită şi astăzi.

37
 Justiţia privată

Procedura civilă romană reprezintă totalitatea normelor ce reglementează

desfășurarea proceselor private privitoare la statutul juridic al persoanei, la proprietate, la
moștenire și la valorificarea dreptului de creanță. Interesul studiului dreptului procesual civil
roman rezidă în acela că prin intermediul procedurii civile, romanii au reușit să își dezvolte
dreptul, păstrând aparența imuabilității sale. Acest lucru l-au reușit prin valorificarea la
maximum a mijloacelor oferite de procedura civilă, motiv pentru care spunem că dreptul
civil roman a evoluat pe cale procedurală. În decursul timpului, romanii au cunoscut 3
sisteme procedurale ce corespund epocii romane:
 Procedura legisacțiunilor – în epoca veche
 Procedura formulară – î n epoca clasică
 Procedura extraordinară – î n epoca postclasică
Primele două proceduri se aseamănă prin faptul că în cadrul lor, procesul era împărțit
în 2 faze. Complexul de reguli care reglementa desfășurarea procesului în 2 faze se numea
“ordo iudiciorum privatorum”. Cele două faze:
 Faza in iure - se desfășura în fața magistratului, care era funcționar de stat și care
avea menirea de a organiza instanța de judecată și de a stabili despre ce e vorba în
proces.
 Faza in iudicio - se desfășura în fața judecătorului, judecătorul nemaifiind
persoană publică, ci un particular, ales de către părți și confirmat de magistrat.
Acest judecător conducea dezbaterile, asculta susținerile părților litigante, asculta
pledoariile avocaților, audia martorii, analiza celelalte probe și pronunța sentința.
Cele 3 proceduri au și deosebiri:
În procedura legisacțiunilor, magistratul îndeplinește un rol de un formalism rigid,
căci menirea sa se rezumă la a observa dacă sunt respectate cu strictețe formele necesare
tipului de proces, și la rândul său, magistratul pronunță anumite cuvinte solemne.
În procedura formulară, rolul magistratului devine mult mai amplu. El avea dreptul
de a pronunța o formulă, prin care îi dădea judecătorului instrucțiuni despre cum trebuie să
procedeze în vederea soluționării procesului.
În procedura extraordinară, dispare diviziunea procesului în două faze, căci
dezbaterile din proces sunt conduse de la început până la sfârșit de o singură persoană cu
o dublă calitate: de magistrat și de judecător. Judecătorul devine investit cu autoritate
publică. Etimologia procedurii vine de la “extra ordinem”(în afară procesului cu ordo).

38
 Romanii s-au confruntat și cu fenomenul justiției private. Justiția privată își afla
sorgintea în epoca prestatală, într-o epoca î
n care conflictele dintre membrii unei comunități
gentilice erau soluționate potrivit obiceiului nejuridic, fie prin răzbunarea sângelui, fie prin
legea talionului, fie prin invocarea divinității. După fondarea statului, a apărut justiția ca
formă de realizare a dreptului de către organele specializate ale statului.
Romanii au căutat să sublinieze rolul deosebit al justiției și au imaginat un cadru
extrem de riguros. În acest sens pentru a-i impresiona pe cetățeni, procesele se judecau
într-un cadru solemn, în anumite zile, î n cadrul lor desfășurându-se anumite rituale
(gesturi) tocmai pentru a se arăta că este vorba de o abilitate ce aparține exclusiv statului.
Cu toate astea, fenomenul justiției private nu a dispărut, constând î n valorificarea unor
drepturi subiective prin mijloace proprii de către cetățeni. Îmbraca 2 forme:
 Justiția privată era agresivă atunci când o persoană lua inițiativa valorificării
dreptului său prin mijloace proprii.
 Justiția privată era defensivă atunci când o persoană se apăra prin mijloace proprii
față de pretențiile altei persoane.
Justiția defensivă a fost întotdeauna permisă la romani, în virtutea principiului: “vim
vi repellere licet” (violență poate fi înlăturată prin violență). Justiția agresivă, deși a fost
inițial defensivă, a fost reprimată, pentru că s-a considerat că realizarea unor drepturi prin
mijloace proprii este de natură să aducă atingere intereselor generale ale puterii î n stat.
Romanii au dat mai multe legi de reprimare:
 Lex Iulia de vi publica et privata (în timpul împăratului Augustus) - s-a
prevăzut o pedeapsa publică (de regulă exilul) pentru creditorul care prin violență
lua un bun din patrimoniul debitorului său.
 Decretum Marci (î n timpul lui Marc Aurelius) - s-a prevăzut pierderea
dreptului de creanță a creditorului care prin violență lua un bun din patrimoniul
debitorului său.
 Constituțiunea (î n timpul lui Valentinian al II-lea, în 389) - s-a prevăzut
pierderea dreptului de proprietate a acelui proprietar care intră în stăpânirea
bunului său prin mijloace violente, în materia dreptului real.

39
 Tipuri de legisacţiuni şi caracterele legisacţiunilor

Cel mai vechi sistem procedural roman e procedura legisacțiunilor. Cuvântul

legisacțiune vine de la legis actio, adică acţiune a legii, întrucât legisacțiunile erau anumite
tipuri de procese create prin legi.
Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea recunoaşterii unor drepturi
subiective pe cale judiciară sau prin proces şi erau denumite legisacțiuni de judecată, iar
alte tipuri de procese erau utilizate în vederea valorificării acelor drepturi subiective care
au fost recunoscute pe cale judiciară şi erau denumite legisacțiuni de executare.
 Legisacțiunile de judecată erau în număr de trei: sacramentum, judicis arbitrive
postulatio, condictio.
 Legisacțiunile de executare erau două: manus inectio, pignoris capio.
Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere:
Caracterul judiciar: În procedura legisacțiunilor procesul se desfășoară în două faze
distincte
 Faza in iure - avea loc în faţa magistratului care organiza judecarea procesului
 Faza in iudicio - se desfășura în faţa judecătorului
Procesul în prima fază nu putea fi organizat de orice magistrat, ci numai de acei
magister care erau investiţi cu atribuţiuni de ordin judiciar şi erau denumiţi magistraţi
judiciari.
Caracterul legal: Legisacțiunile prezintă un caracter legal întrucât ele au fost create
prin legi, iar formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de
pontifi pe baza unor texte din legi.
Caracterul formalist: În al treilea rând, legisacțiunile aveau un caracter formalist,
de vreme ce fiecărui tip de proces îi corespund anumite formule solemne, iar greşeala unui
singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.
Caracter consensual: Legisacțiunile au caracter consensual, deoarece procesul în
prima fază nu se putea organiza în lipsă, ci era necesar ca ambele părţi să fie prezente în
faţa magistratului, însă la acea epocă, statul roman nu avea atribuţiuni de citare. Astfel
încât pârâtul trebuia să fie citat chiar de reclamant, care avea la dispoziţie trei procedee
pe care le denumim procedee de citare.

40
 Procedee de citare î
n procedura legisacțiunilor

Procedee de citare: in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar, condictio

Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este in jus vocatio şi
constă într-o somaţie pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne in jus
te voco (te chem în fața magistratului). Aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliul
pârâtului, întrucât la romani domiciliul era considerat un templu, inviolabil, astfel î ncât
formula solemnă se pronunța într-un loc public, de faţă cu martori, iar dacă reclamantul
constata cu martori refuzul pârâtului de a veni la proces îl putea aduce cu forţa, de aceea
Gaius spunea că cel mai vechi procedeu de citare e primitiv şi brutal. Pârâtul putea, însă,
să obțină amânarea prezentării la proces. Dacă reclamantul procura un garant numit vindex,
acesta se angaja că îl va determina pe pârât să se prezinte la data stabilită. Era posibil ca
pârâtul de rea-credință să se și ascundă pentru a nu putea fi citat, pentru a nu i se putea
adresa somația, caz în care reclamantul putea cere și obține de la magistrat o misio în
possesionem, adică o trimiere a sa, a reclamantului, în posesiunea bunurilor pârâtului, pentru
a-l constrânge astfel să se prezinte la proces.
Al doilea procedeu de citare, vadimonium extrajudiciar, este mult mai evoluat şi
constă într-o convenţie, o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o anumită
dată la care să se prezinte în faţa magistratului.
Al treilea procedeu de citare este condictio, care constă într-o somație prin care
reclamantul chema în fața magistratului pe pârâtul peregrin. Era aplicabil, deci, doar în
procesele dintre cetățeni și peregrini.
Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, î
ncepeau dezbaterile
contradictorii.

41
 Atitudinea pârâtului faţă de pretenţiile reclamantului în cadrul
procedurii legisacţiunilor

Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, începeau dezbaterile

contradictorii. Ajunși în fața magistratului, primul care lua cuvântul era reclamantul, care
își exprimă pretențiile prin utilizarea formelor solemne corespunzătoare procesului. Față de
aceste pretenții, pârâtul putea adopta una din trei atitudini posibile : fie să recunoască
pretențiile, fie să nege, fie să nu se apere cum trebuie:
 În primul rând, el putea recunoaște pretenţiile formulate de reclamant,
recunoaștere denumită confesio in jure. Acela care recunoştea era asimilat cu cel
condamnat potrivit adagiului confesus pro iudicato est. Cel ce recunoaşte este
considerat ca şi condamnat. Fireşte, în acest caz, procesul nu mai trecea în faza
a doua.
 În al doilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi în
același timp concursul la desfășurarea procesului, negație denumită infitiatio .
n faza a doua in iudicio şi se finaliza cu pronunţarea
În acest caz procesul trecea î
unei sentinţe fie de condamnare, fie de absolvire.
 În al treilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu îşi
dea concursul la desfășurarea procesului, negație denumită non defensio uti
obortet. Această atitudine din partea pârâtului era una șicanatoare, el nici nu
recunoștea pretențiile, nici nu le nega, dar nici nu colabora cu reclamantul și nici
cu magistratul, praetorul, în vederea îndeplinirii condițiilor și cerințelor
procedurale. În acest caz, pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu
mai trecea în faza a doua.
Ultimul act al fazei in iure era litis contestatio, după care procesul trecea în faza a
doua. Litis contestatio, în procedura legisacțiunilor, semnifica luarea de martori, adică a
unor martori care constatau atât cele petrecute în fața magistraților, cât și dorința părților de
a trece în faza a doua a procesului, adică de a ajunge în fața judecătorului. Nu erau martori
care să dovedească susținerea uneia dintre părți, ci constatau efectuarea procedurii în faza
in iure.

42
Competenţa magistraţilor judiciari în procedura legisacţiunilor

Aşa cum am precizat, procesul în prima fază era organizat de magistrați judiciari.
Deşi pe vremea regalităţii nu existau magistraţi, procesele erau organizate de regi. După
proclamarea republicii, atribuţiunile judiciare au fost preluate de consuli. După anul 367
î.Hr., cele mai importante atribuţiuni judiciare au trecut asupra pretorului urban. După
anul 242 d.Hr., a apărut şi pretorul peregrin. Procesele declanşate în legătură cu cele
încheiate în târguri erau organizate de edili.
În Italia, în afara Romei, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorului
urban şi de magistrații municipali, iar î
n provincii erau organizate de guvernatori şi de
magistrații municipali.
Dreptul magistraților judiciari de a organiza un proces se numea iurisdictio -
jurisdicție, care era de două feluri:
 iurisdictio contetiosa (sau contencioasă)
 iurisdictio voluntaria (sau graţioasă)
În cazul jurisdicţiei contencioase, interesele părților erau opuse, divergente iar
procesul se finaliza prin pronunţarea unei sentinţe de condamnare sau de absolvire.
În cazul jurisdicției graţioase, părţile cooperau cu magistratul pe baza unei înţelegeri
prealabile în cadrul unui proces fictiv, simulat, deoarece la jurisdicţia graţioasă, interesele
părţilor erau comune, convergente, iar părțile în înțelegere cu magistratul simulau că se
judecă pentru a obţine anumite efecte juridice. Un exemplu de astfel de proces era in iure
cisio. La acest proces s-a recurs mult timp, î ntr-o vreme în care contractul de vânzare nu
apăruse încă, urmărindu-se ca, prin intermediul unui proces simulat, să se realizeze o
vânzare. În acest scop, cumpărătorul lucrului îl chema în judecată pe proprietarul acelui
lucru, pe vânzător și afirma în fața magistratului că lucrul în cauza îi aparținea. Pârâtul, față
de aceste pretenții, tăcea, cedit in iure, recunoscând, prin tăcerea sa, pretenția reclamantului.
Față de această afirmație și tăcere, pretorul pronunță cuvântul addico, prin care ratifica
declarația reclamantului și consfințea dreptul la proprietate, ajungându-se la schimbarea de
proprietate asupra lucrului în discuție.
Magistrații judiciari aveau și dreptul imperio, prin care se înțelegea puterea de
comandă a unui magistrat superior. În unele texte romane, se face distincție între imperium
merum și imperium mixtum. Imperium merum era puterea de a comanda o armată, iar
imperium mixtum reprezenta dreptul de a organiza o instanță.

43
 Se ştie că pretorul a exercitat cele mai importante atribuţiuni din judiciar, deşi în
procedura legisacțiunilor pretorul nu desfăşura o activitate creatoare, ci o activitate
mecanică, în sensul că el supraveghea dacă părţile pronunţă corect formulele solemne
corespunzătoare procesului pe care îl organiza, şi în funcţie de pretențiile reclamantului
pronunţa unul din următoarele trei cuvinte - do, dico, addico.
Prin cuvântul do, sau formula do iudicem, în traducere, îți dau judecător, pretorul î
l
confirma pe judecătorul ales de părţi, iar dacă pronunţa acest cuvânt, însemna că procesul
trecea în faza a doua.
Prin cuvântul dico, el atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigiului uneia dintre părţi,
urmând ca după pronunțarea sentinţei, obiectul să fie atribuit cu titlu definitiv aceluia care
a câştigat procesul
Prin cuvântul addico, pretorul ratifica declaraţia unei părţi sau declaraţia ambelor
părţi, recunoscându-le astfel anumite drepturi subiective.
Pretorul putea îndeplini aceste formalități numai în zile faste, î
n care se puteau judeca
procesele. Nu erau socotite zile faste acele zile în care se întruneau comițiile pentru a vota
legi sau pentru a-i alege pe magistrați, așa numitele dies comitiales. Nu erau nici zilele î n
care se sărbătoreau anumite datini și nici zilele î n care se aduceau sacrificii zeilor (de
sărbătoare religioasă).

44
 Activitatea părților in iudicio

Faza a doua a procesului nu mai prezintă un caracter consensual, ceea ce înseamnă că

era permisă judecarea în lipsă, î ntrucât potrivit Legii celor 12 Table, judecătorul aștepta
până la amiază, şi dacă una dintre părţi nu se prezenta la proces, el dădea câştig de cauză
părţii care s-a prezentat. Dacă însă ambele părți se prezentau în fața judecătorului, începeau
dezbaterile contradictorii în limbajul cotidian. În fața judecătorului părţile nu se exprimau
în cuvinte solemne. Prima dată vorbea reclamantul, care îşi afirma pretenţiile şi administra
probele de care dispunea, fie înscrisuri, fie proba cu martori, dar la acea epocă nu exista o
ierarhie a probelor, astfel încât înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. La
rândul lui, pârâtul îşi formula apărarea, administrând şi el probele de care dispunea.
Eventual, în sprijinul părţilor, puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor, însă avocaţii
romani nu erau reprezentanţi în justiţie, căci nu participau la proces în locul părţilor, ci
veneau în sprijinul acestora, prin pledoariile lor, prin cunoștințele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor, eventual şi pledoariile avocaţilor, după ce
aprecia probele administrate, îşi forma o convingere intimă şi pronunţa o sentinţă de
condamnare sau de absolvire. Totuşi, judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa,
afirmând că pentru el lucrurile nu sunt clare. În acest caz, părţile reveneau în fața pretorului
în vederea alegerii altui judecător.
La romani nu exista profesia de judecător, căci judecătorul era o persoană
particulară aleasă de părţi şi confirmată de magistrat, însă judecătorul era un simplu
particular, nu în sensul că oricine putea fi ales judecător, ci în sensul că nu existau
judecători de profesie. Practic, la origine, puteau fi aleşi judecători numai senatorii, iar
începând din secolul 2, puteau fi aleşi judecători şi cavalerii.
Dacă interesele părţilor în proces erau opuse, dacă părţile îşi contestau reciproc
existența unor drepturi, judecătorul era denumit iudex privatus, iudex unus. Dacă însă
părţile nu îşi contestau existența drepturilor, ci numai întinderea lor, cum este cazul
procesului de partaj, atunci judecătorul era denumit arbiter. Pe lângă judecătorul unic,
vechii romani au cunoscu şi tribunale. Unele erau nepermanente, iar altele permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori (recuratores) aleși în
număr impar şi judecau procese dintre cetățeni şi peregrini, precum şi abuzurile
guvernatorilor de provincie.
Tribunalele permanente erau două:
 decemviri litibus iudicandis: cei zece bărbaţi care să judece procesele cu privire
la libertate
 centumvirii litibus iudicatis: cei o sută de bărbaţi care să judece procesele cu
privire la proprietate şi succesiuni. Cei 100 de bărbați erau de fapt 105, pentru că
Roma avea 35 de cartiere și fiecare cartier își desemna trei judecători.
45
 Procedee de soluţionare a litigiilor pe cale administrativă
Pretorul, î n virtutea lui imperium, putea soluţiona anumite litigii pe cale
administrativă fără a mai organiza procesul în două faze. Procedeele administrative prin
care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:
 Stipulaţiunile pretoriene
 Missio in possessionem
 Interdictele
 Restitutio in integrum
Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetorium) sunt contracte încheiate din
ordinul pretorului, fiind contracte verbale încheiate prin întrebare şi răspuns şi îmbrăcă
două forme:
 Stipulaţiunile obişnuite, sunt încheiate din iniţiativă părţilor cu scopul de a se
crea anumite obligaţii.
 Stipulaţiunile pretoriene, se î
ncheiau din ordinul pretorului î n vederea soluţionării
anumitor litigii.

Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în posesiunea sau în

detenţiunea bunurilor pârâtului pentru a determina să adopte o anumită atitudine – de
exemplu să se prezinte la proces.
Interdictele sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie sau să nu
încheie un anumit act juridic. Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un anumit act juridic
interdictul era denumit pozitiv, iar dacă le interzicea să încheie un anumit act juridic,
interdictul era denumit negativ. Dacă ordinul era adresat ambelor părţi, interdictul era
denumit interdict compus, iar dacă era adresat unei singure părţi se numea interdict simplu.
Restitutio in integrum este repunere în situaţia anterioară şi consta în desfiinţarea
actului păgubitor pentru reclamant, astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o
aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor, ceea ce înseamnă că prin efectul lui
restitutio in integrum renaşte un drept subiectiv pentru reclamant, iar părţile sunt repuse
în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului păgubitor, dar numai în drept, nu şi
în fapt. Pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi în fapt, este necesar ca
reclamantul să îşi valorifice dreptul subiectiv renăscut printr-un proces, să obțină o sentinţă,
să o pună în executare şi numai după aceea va fi repus în situaţia anterioară şi în fapt. Astfel,
există, de exemplu, restitutio in integrum ob absentiam (ob = din cauza), repunerea î n
situația anterioară din cauza absenței, în situația unui cetățean roman care a lipsit multă
vreme din Roma, în interesul statului roman, fiind plecat cu o ambasada la Atena. La
întoarcerea la Roma, cetățeanul respectiv a constatat că un bun al său fusese uzucapat și că
nu mai este proprietar asupra acelui bun. Drept urmare, el s-a adresat pretorului, căruia i-a
învederat motivul absenței sale din Roma, precum și faptul că el nu a fost un propriet
46
nediligent, pentru a i se aplica uzucapiunea, sancțiunea. După ce-l verifică, pretorul pronunță
o restitutio in integrum, prin care desființa actul juridic păgubitor pentru reclamant, adică
chiar uzucapiunea, repunea părțile în situația anterioară, astfel că reclamantul redevenea
proprietar al acelui lucru. Reclamantul redevenea proprietar, însă, numai în drept, nu și în
fapt, pentru că el nu avea posesiunea efectivă a bunului, bunul aflându-se î n continuare,
fizic, la uzucapant, motiv pentru care, în calitatea de proprietar renăscut, el intenta o acțiune
in rem, în revendicare, împotriva uzucapantului, pentru a-și redobândi și fizic bunul
respectiv. Ulterior, în practică, au fost și alte cazuri de restitutio in integrum:
 restitutio in integrum ob absentiam, din cauza absenței
 restitutio in integrum ob metum, din cauza violenței
 restitutio in integrum ob dulum: din cauza înșelăciunii
 restitutio in integrum ob etatem : din cauza vârstei
 restitutio in integrum ob capitis deminutionem : din cauza desființării
personalității (desființarea statutului juridic al unei persoane)

47
 Sacramentum

Sacramentum avea două forme: sacramentum in rem și sacramentum in personam.

 Prin sacramentum in rem, se judecau procesele referitoare la dreptul de
proprietate, î
n materia bunurilor.
 Prin sacramentum in personam, se soluționau procesele referitoare la dreptul de
creanță, deci, în materia obligațiilor.

Sacramentum in rem reprezenta forma originală a acțiunii în revendicare și

reprezintă o legisacțiune primitivă corespunzătoare nivelului de atunci al gândirii juridice
romane. Formele solemne corespunzătoare acestei legisacțiuni au fost transmise prin
Institutele lui Gaius, care descriu un proces soluționat prin această legisacțiune și care a avut
drept obiect dreptul de proprietate asupra unui sclav.

Potrivit lui Gaius, părțile se prezentau în fața magistratului, primul care lua cuvântul
fiind cel ce avusese inițiativa procesului și care rostea următoarea formulă solemnă :
Huunc ego hominem ex iure quiritium meum esse alio, secundum suam causa. Sigu dixi ecce
tibi vindictam imposuli (Afirm că acest sclav este al meu potrivit regulii quiritare și, conform
cu condiția sa juridică, după cum am spus, iată, pun nuiaua pe tine). Nuiaua, era socotită de
romani un simbol al puterii, după cum însăși proprietatea era considerată a fi o emanație a
puterii individuale. După această formulă, adversarul lua și el cuvântul și pronunța exact
aceeași forumlă și savârșea aceleași gesturi, după care între părți avea loc, prin utilizarea de
gesturi rituale, un simulacru de încăierare, ceea ce simboliza epoca anterioară fondării
statului, când litigiile între persoane se soluționau prin răzbunarea sângelui. La un moment
dat, magistratul intervenea prin formula mitite ambo hominem (lăsăți amândoi sclavul).
Intervenția magistratului simboliza intervenția statului în opera de distribuire a justiției,
după care, cel ce avusese inițiativa procesului îl întreba pe adversar : Îți cer să-mi spui în ce
scop ai revendicat , iar adversarul răspundea: Mi-am exercitat dreptul meu după cum am
pus nuiaua, la care cel ce avusese inițiativa procesului replica: Pentru că ai revendicat pe
nedrept, te provoc la un sacramentum, iar adversarul răspundea: Et ego te (Și eu te provoc
pe tine).

Cuvântul sacramentum e susceptibil de două sensuri : sensul de jurământ, dar și

sensul de pariu, acesta din urmă fiind incident în cazul de față. Suma pariului era de 50 sau
de 500 de ași, după cum valoarea obiectului litigios era mai mare sau mai mică de 1000 de
ași. Inițial această suma era depusă efectiv în templu, de către părți, după care, mai târziu,
suma pariului a fost doar promisă, cu condiția ca promisiunea să fie întărită de garanți numiți
index. După ce se paria, magistratul proceda la oprirea provizorie a obiectului litigios, în
speță a sclavului, care era încredințat acelei părți care aducea garanți numiți predes litis et
viriciarum, care se angajau ca, în cazul în care partea responsabilă va pierde procesul, o vor
determina pe aceasta să remită lucrul părții câștigătoare, după care procesul trecea în faza in
iudicio, unde judecătorul cerceta cauza și, după ce își forma o părere, pronunța o
hotărâre, dar nu în mod direct, căci el nu arăta cine a câștigat procesul, ci în mod indirect,
48
arătând care dintre cele două sacramentum a fost iustum, care dintre părți depusese pariul în
mod just. Cel ce depusese just, își recupera și suma cu titlu de pariu, și sclavul, iar celălalt
pierdea și sclavul și banii. Acest pariu se constituia, deci, î
ntr-o sancțiune financiară pentru
cel ce revendică un bun pe nedrept.

Sacramentum in personam aveau ca obiect fie o suma de bani, fie un lucru. Nu ni

s-au transmis informații directe privind această legisacțiune, dar există indicii că și în acest
caz avea loc o dezbatere contradictorie între părți în fața magistratului, urmată de provocarea
la un pariu, după care procesul trecea în faza a doua, care se încheia printr-o sentință
pronunțată tot în mod indirect.

Iudicis Arbitrive Postulatio

Cea de-a doua legisacțiune de judecată era Iudicis Arbitrive Postulatio (alegerea de
judecători sau de arbitru). Și în acest caz avea loc o dezbatere în fața magistraților, urmată
de cererea părților de a se numi un judecător sau un arbitru. Această legisacțiune era mai
evoluată, deoarece avea o sferă mai largă de utilizare, ea fiind folosită pentru valorificarea
creanțelor izvorâte din sponsio, era valorificată și în scopul ieșirii din indiviziune, de partaj,
precum și în cazul în care obiectul obligației nu era determinat, el fiind supus unei evaluări
de către judecător, evaluare ce se realiza printr-o litis estimation. Cu privire la acest ultim
aspect, Iudicis Arbitrive Postulatio era superioară lui Sacramentum in personam, aceasta
având că obiect o creanță determinată. În general, iudicis postulatio este superioară deoarece
nu se mai pornește de la un pariu, cel care pierde procesul nemaifiind pus să plătească o
amendă, ci doar să plătească obligația.

Condictio

Condictio a apărut la sfârșitul Republicii și reprezintă tot o perfecționare adusă lui

sacramentum in personam. După dezbaterea contradictorie în faţa magistratului, părţile,
dacă nu ajungeau la un consens, stabileau să se întâlnească din nou peste 30 de zile pentru
a alege un judecător. Ca și în cazul lui sacramentum in personam, pierzătorul plătea și o
amendă, doar că aceasta nu reprezenta o suma fixă, ci una variabilă, care era stabilită de
judecător, în raport cu valaorea obiectului litigios. Această procedura avea ca obiect o suma
de bani determinată sau un alt lucru determinat.

49
 Manus inectio

Manus inectio era utilizată pentru valorificarea unei sentințe de condamnare la

plata unei sume de bani către reclamant. După pronunțarea hotărârii, reclamantul devenea
creditor, iar pârâtul debitor. Creditorul aștepta 30 de zile, după care, dacă debitorul nu
plătea, îl chema în fața magistratului, căruia îi înfățișa situația neplății. Maigstratul, după ce
verifica spusele creditorului, dacă el constata că acestea se confirmă, îl atribuia pe debitor
în mâinile creditorului, prin pronunțarea cuvântului addico (prin care ratifica cererea
creditorului) de a i se da persoana debitorului, de unde rezultă că această legisacțiune nu
era una de executare asupra bunurilor, ci una asupra persoanei debitorului. După aceasta,
creditorul îl lua cu sine pe debitor și-l ducea la închisoarea sa personală (carcer personam)
unde îl ținea pe debitor în anumite condiții prevăzute de Legea celor 12 Table, vreme de 60
de zile. Iar dacă, după expirarea acestui termen, datoria nu era plătită, creditorul avea dreptul
de a-l vinde pe deibtor ca sclav, dar nu la Roma, căci cetățeanul roman nu putea fi sclav î n
propria cetate, ci trans Tiberim (dincolo de Tibru).
Pentru debitor existau 3 alternative la vânzarea sa ca sclav:
 În primele 60 de zile, creditorul trebuia să îl scoată pe debitor la 3 târguri succesive,
în speranța că astfel se va ivi cineva care să îi plătească datoriile debitorului
 Apariția unui vindex, a unui terț care să afirme că debitorul fusese condamnat pe
nedrept și că el nu ar datora nimic. În acest caz se năștea un nou process, între
vindex și creditor, process care, dacă se solda cu pierderea acestuia de către vindex,
avea drept rezultat condamnarea lui vindex la plata dublul sumei contestate,
urmând ca vindex, dacă era insolvabil, să ia locul debitorului
 A treia alternativă era ca debitorul, conștient de insolvabilitatea sa, să încheie o
convenție cu creditorul prin care să se oblige să muncească în contul datoriei în
calitate de addictus (persoană cu o condiție juridical specială, care, deși liberă, era
tratată că sclav)

Legea celor 12 Table mai cuprinde dispoziții în care se arată că, în cazul în care nu
era posibilă vânzarea debitorului ca sclav și existau mai mulți creditori aceștia puteau să îl
ucidă pe debitor și să își împartă trupul lui. Nu există indicii că această procedură s-a și
aplicat, dar ea este relevantă pentru nivelul primitiv al mentalității romane de la acea vreme,
dar și pentru gravele consecințe pe care trebuia să și le prefigureze un debitor când își asuma
o datorie.

50
 Pignoris capio

A doua legisacțiune este pignoris capio (luarea de gaj), avea un caracter

extrajudiciar, unii jurisconsulți arătând că aceasta nu era o veritabilă legisacțiune, ci o formă
de justiție privată. Caracterul extrajudiciar era dat de faptul că ea nu presupunea existența
unei sentințe de condamnare, nici prezența magistratului, și nici chiar cea a debitorului. Din
această cauză, sfera ei de aplicabilitate era restrânsă, aceasta aplicându-se în 4 cazuri
determinate, care aveau ca element comun faptul că era vorba de interese publice. În toate
aceste 4 cazuri, creditorul, cu pronunțarea unor termini solemni și în prezența martorilor,
lua un bun din patrimonial debitorului pe care nu îl putea nici folosi, nici înstrăina pentru a-
și recupera creanța, dar pe care îl putea distruge dacă debitorul nu plătea datoria. Ținând
cont de faptul că bunul luat din patrimoniul debitorului depășea valoarea datoriei, rezulta că
aceată formă de executare era una de excutare asupra persoanei și nu asupra bunurilor
statului.

51
 Structura formulei

Către sfârșitul republicii, în condițiile revoluţiei economice, numărul afacerilor a

sporit foarte mult, odată cu aceasta și numărul proceselor, iar în acele condiţii, spune Gaius,
legisacțiunile deveniseră odioase romanilor datorită formalismului lor excesiv. De aceea,
între anii 149-126 î.Hr. s-a dat o lege specială denumită legea Aebutia prin care a fost
introdusă o nouă procedură de judecată, mult mai evoluată, denumită procedura
formulară. Dar, introducând procedura, legea Aebutia nu a desfiinţat legisacțiunile, ci a
lăsat părţilor posibilitatea să opteze între procedura formulară şi procedura legisacțiunilor.
Întrucât părţile optau inevitabil pentru procedura formulară, legisacțiunile au căzut în
desuetudine. De aceea, împăratul Octavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae, prin
care legisacțiunile au fost desfiinţate în mod expres.
Formula este un mic program de judecată prin care magistratul (pretorul) îi arată
judecătorului cum să judece procesul, să soluționeze cauza. În practică, ori de câte ori
pretorul constata că pretențiile reclamantului sunt legitime, îi eliberă o formulă, astfel
încât reclamantul se putea judeca și își putea valorifica pretențiile prin proces, pe cale
judiciară, ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi
valorificată prin proces. Formula are o structură formată din patru părți principale și două
părți accesorii/secundare.
Părțile principale
 Intentio
 Demonstratio
 Adiudicatio
 Condemnatio
În intentio a formulei se precizează care sunt pretențiile reclamantului.Acestea erau
de două feluri:intentio certa și intenio incerta (când dreptul reclamantului era lăsat la
aprecierea judecătorului), care trebuia să procedeze la un litis estimatio.
În demonstratio se menționează care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc
pretențiile reclamantului (temeiul juridic).
În adiudicatio este partea formulei prin care pretorul împuternicește pe judecător să
facă un partaj, adică să pronunțe ieșirea din indiviziune, ceea ce înseamnă că adiudicatio
nu figurează în formulele tuturor acțiunilor, ci numai în formulele acțiunilor prin care
reclamantul cere să se facă ieșirea din indiviziune.
Prin condemnatio, pretorul îl împuternicește pe judecător să pronunțe o sentință,
fie de condamnare, fie de absolvire.

52
 Una sau mai multe din aceste părți puteau lipsi, cu excepția lui intentio care era
oblgiatorie în orice formulă.
Părțile accesorii (introduse doar la cererea părților)
 Prescriptiones (prescripțiunile)
 Exceptiones (excepțiunile)
Prescripțiunile sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care
n sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Precizările făcute
magistratul vine fie î
în favoarea reclamantului sunt denumite prescriptiones pro actore, iar precizările făcute în
favoarea pârâtului sunt denumite prescriptiones pro reo.
Excepțiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă pretențiile
reclamantului, dar invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. Spre
exemplu, pârâtul nu neagă că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar afirmă că ulterior
a plătit sau că a fost iertat de datorie. Pentru ca excepțiunea să poată fi propusă în fața
judecătorului, ea trebuie să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către
magistrat la cererea expresă a pârâtului. Excepțiunea trebuie să figureze în formulă
deoarece, așa cum spune Gaius, în procedura formulară judecătorul este sclavul formulei
și trebuie să judece procesul în strictă conformitate cu indicațiile pe care le-a primit prin
formulă.
De aceea, în procedura formulară, excepțiunile au un caracter absolutoriu, ceea ce
înseamnă că ori de câte ori o excepțiune se dovedește întemeiată, judecătorul nu poate
pronunța sentința de condamnare la mai puțin, ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă că are o creanță de 100, iar pârâtul dovedește pe cale
de excepțiune că datorează numai 50, adică mai puțin decât a pretins reclamantul,
judecătorul nu-l poate condamna la 50, ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire,
deoarece în acest caz, pretorul a menționat în formulă: „Judecătorule, verifică dacă pârâtul
datorează 100. Dacă da, să-l condamni, dacă nu, să-l absolvi.” De aceea, judecătorul
trebuie să-l absolve.
Pe de altă parte, odată cu introducerea excepțiunilor în proces au fost depășite toate
inconvenientele care decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unității de
chestiune, căci în procedura legisacțiunilor, pe când nu existau excepțiuni, în același proces
numai reclamantul putea să-și formuleze pretențiile, iar, dacă pârâtul avea și el de formulat
anumite pretenții față de reclamant, nu le putea formula în același proces, ci trebuia să
declanșeze un nou proces.

53
 Efectele lui litis contestatio

În procedura formulară, ambele părți își puteau formula pretențiile în același proces,
căci reclamantul și le formula pe cale de acțiune, iar pârâtul și le formula pe cale de
excepțiune. O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul, sensul
conceptului de litis contestatio.
În procedura legisacțiunilor, litis contestatio înseamnă luare de martori care să
constate voința părților de a se judeca.
În procedura formulară, litis contestatio constă în dictarea formulei de către
reclamant pârâtului sau în remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant
ncât pârâtul să știe cum să se apere în fața judecătorului.
pârâtului, astfel î
Litis contestatio prezintă o importanță deosebită deoarece, prin valorificarea
efectelor sale, jurisconsulții au creat noi instituții juridice, mai cu seamă în materia
obligațiilor, căci litis contestatio produce trei efecte: efectul extinctiv, efectul creator și
efectul reglator sau fixator.
Efectului extinctiv. În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio,
dreptul inițial al reclamantului, adică dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție, se
stinge.
Efectului creator. Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă în fața pretorului că este
proprietarul unui teren, în momentul lui litis contestatio, dreptul său de proprietate se stinge,
dar, potrivit efectului creator, în locul dreptului inițial care s-a stins, ia naștere un drept
nou, pe care îl denumim dreptul nou creat și care poartă întotdeauna asupra unei sume
de bani, astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul, urmează să primească o
sumă de bani, indiferent de obiectul pretențiilor sale. De aceea, Gaius spunea că în
procedura formulară sentința de condamnare are caracter tribuniar. Tot de aceea, între
dreptul inițial și dreptul nou creat există o serie de deosebiri în funcție de natura juridică
și de obiectul dreptului inițial.
Dacă dreptul inițial a fost un drept real, cele două drepturi subiective se vor deosebi
și în privința naturii juridice, și în privința obiectului, și în privința temeiului juridic. Cele
două drepturi se vor deosebi î n privința naturii juridice deoarece dreptul inițial a fost un
drept real, iar dreptul nou creat este un drept de creanță, cu o altă natură juridică. Ele se vor
deosebi și în privința obiectului, căci dreptul inițial a purtat asupra unui lucru, pe când
dreptul nou creat are alt obiect, căci poartă asupra unei sume de bani. Cele două drepturi
se vor deosebi și în privința temeiului juridic, deoarece dreptul inițial a putut izvorî dintr-
un act oarecare, cum ar fi un mod de dobândire a proprietății, pe când dreptul nou creat
izvorăște din litis contestatio.

54
 Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță, care purta asupra unui lucru, cele
două drepturi subiective se deosebeau în privința obiectului și în privința temeiului juridic.
Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță care purta asupra unei sume de bani,
cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic.
În concluzie, indiferent de natura juridică și de obiectul dreptului inițial, cele două
drepturi subiective se deosebeau întotdeauna în privința temeiului juridic.
Efectului reglator sau fixator. În virtutea efectului reglator sau fixator, î
n momentul
lui litis contestatio se stabileau definitiv atât elementele reale, cât și elementele personale
ale procesului.
Prin elemente reale ale procesului înțelegem pretențiile pe care reclamantul le-a
formulat în fața magistratului și care erau menționate în formulă. De aceea, în fața
judecătorului, reclamantul trebuia să formuleze aceleași pretenții, întrucât, dacă formula
altele, judecătorul nu le putea lua în considerare, de vreme ce trebuia să judece procesul în
conformitate cu indicațiile primite în formulă.
Prin elemente personale ale procesului înțelegem identitatea judecătorului și
identitatea părților, ceea ce înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător
care era menționat în fruntea formulei și că trebuia să se desfășoare între persoanele care
erau menționate în formulă.

55
 Reprezentarea în justiţie

O altă inovație a procedurii formulare a fost introducerea reprezentării în justiție.

Într-un cuvânt, reprezentarea în justiție este sistemul potrivit căruia o persoană denumită
reprezentant participă la dezbaterile procesului din împuternicirea altei persoane denumite
reprezentat.
În procedura legisacțiunilor, reprezentarea în justiție nu a fost posibilă, deoarece se
opunea principiul conform căruia nimeni nu poate intenta în numele altuia o acțiune a
legii. De altfel, în epoca veche, în condițiile economiei naturale, pe când actele și procesele
juridice erau adevărate evenimente în viața cetățeanului, problema reprezentării în justiție
nu se punea, nu era necesară.
Către sfârșitul Republicii, când numărul afacerilor și proceselor sporește, în mod
frecvent cetățenii romani aveau procese în același timp și în locuri diferite. De aceea, cu
presiunea cerințelor practicii, pretorii și jurisconsulții au inițiat o serie de reforme prin care
s-a admis mai întâi reprezentarea imperfectă în justiție, iar mai apoi s-a admis chiar și
reprezentarea perfectă.
La reprezentarea perfectă î n justiție, efectele sentinței se produceau direct asupra
reprezentatului, în sensul că persoana reprezentantului dispărea, iar titular al dreptului de
creanță asupra sumei de bani la care era condamnat pârâtul devenea reprezentatul.
În cazul reprezentării imperfecte, efectele sentinței se produceau asupra
reprezentantului, astfel încât, dacă acesta câștiga procesul, el devenea titularul dreptului de
creanță asupra sumei de bani la care a fost condamnat pârâtul, reprezentantul urmând ca prin
acte distincte să transmită asupra reprezentatului valoarea acelei creanțe.
În vederea realizării reprezentării imperfecte în justiție s-a utilizat formula cu
transpozițiune, formulă a cărei redactare se îndepărtează de la regulă generală, căci, potrivit
regulii generale, și în intentio a formulei și în condemnatio, trebuie să formuleze aceleași
nume, pe când la formula cu transpozițiune, în intentio figurează un nume, iar în
condemnatio un alt nume. Atunci când formula cu transpozițiune era utilizată pentru
realizarea operației juridice a reprezentării imperfecte, în intentio a formulei era menționat
numele reprezentatului, deoarece reprezentatul era titularul dreptului depus în justiție, iar
în condemnatio era menționat numele reprezentantului, deoarece el participa la proces și
urma să suporte efectele sentinței. Față de această redactare a formulei, judecătorul verifica
dacă cel menționat în intentio este titularul dreptului depus în justiție și, constatând că
i dădea câștig de cauză celui care era menționat în condemnatio,
este titular al acelui drept, î
adică reprezentantului.

56
 Cel mai vechi reprezentant în justiție era denumit cognitor, care era constituit prin
pronunțarea unor cuvinte solemne în prezența adversarului: tibi cognitorem do formula (îți
dau reprezentant). Mai târziu, a apărut și procurator, care putea fi constituit fără
pronunțarea unor cuvinte solemne și chiar în absența adversarului. În cazul lui procurator
a fost admisă numai reprezentarea imperfectă în justiție, pe când pentru cognitor s-a admis
atât reprezentarea imperfectă, cât și perfectă.
În faza in iudicio, a doua a procesului, se atenuează acea regulă potrivit căreia
judecătorul dădea câștig de cauza părții prezente, în cazul absenței celeilalte părți. Acum se
admit unele situații de amânare a procesului, în cazul în care cealaltă parte era în
imposibilitate de prezentare.

57
 Acţiunile în procedura formulară

O altă noutate introdusă de procedura formulară a fost în legătură cu înțelesul

conceptului de acțiune în justiție.
În procedura veche, acțiunile sau legisacțiunile au fost create în număr limitat (erau
numai 5) și se aplicau numai la anumite cazuri, pe când î n procedura formulară acțiunea
în justiție a dobândit o aplicațiune generală, în sensul că orice pretenție legitimă putea fi
valorificată prin acțiune în justiție.
În procedura formulară, prin acțiune în justiție înțelegem cererea adresată de
reclamant magistratului de a i se eliberă o formulă. Eliberarea formulei echivala cu
acordarea acțiunii în justiție sau cu posibilitatea reclamantului de a se judeca, căci, așa
cum am văzut, ori de câte ori pretenția reclamantului se dovedea legitimă, magistratul îi
eliberă o formulă, iar aceasta echivala cu acordarea acțiunii în justiție. Textele romane ne
înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție.
Cea mai veche este clasificarea în:
 Acțiuni in rem (acțiuni reale), erau sancționate drepturile reale
 Acțiuni in personam (acțiuni personale), erau sancționate drepturile personale
sau de creanță.
Întrucât fizionomia drepturilor reale diferă față de fizionomia drepturilor personale,
și formulele acțiunilor reale vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor
personale, căci drepturile reale izvorăsc din raportul juridic stabilit între o persoană
determinată și toți ceilalți membrii ai societății, ceea ce înseamnă că drepturile reale sunt
opozabile erga omnes, adică sunt față de toți, în sensul că toți membrii societății au
îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor reale. Spre exemplu, toți membrii societății au
îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor proprietarilor, care sunt titulari de drepturi
reale. De aceea, î n intentio a formulei acțiunilor reale se va menționa numai numele
reclamantului, nu și numele pârâtului, deoarece pârâtul poate fi oricine încalcă un anumit
drept real. Spre exemplu, dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de revendicare,
care e înaintată de proprietarul posesor împotriva proprietarului neposesor. Drepturile de
creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între două persoane determinate pe care le
denumim creditor și debitor, ceea ce înseamnă că drepturile de creanță nu sunt opozabile
față de toți, ci numai față de debitor, care este o persoană determinată. Iată de ce î
n intentio
a formulei acțiunilor personale se vor menționa și numele creditorului și numele debitorului,
de vreme ce pârât poate fi numai debitorul, care este o persoană determinată.

58
Acțiunile se mai clasifică în:
 Acțiunile civile nu sunt originale, nu sunt create de pretor, ci au un model în
legisacțiuni. Spre exemplu, acțiunea în revendicare prin care era sancționată
proprietatea civilă în procedura formulară are un model în legisacțiunea denumită
sacramentul in rem.
 Acțiunile honorarii/pretoriene sunt originale, create de pretor, și la rândul lor
se clasifică în trei categorii:
 Acțiuni in factum, pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au
generat conflictul dintre părți, urmând ca judecătorul să verifice dacă acele
fapte au avut loc în realitate. Dacă se convingea că au avut loc, el pronunța în
funcție de împrejurări fie sentința de condamnare, fie cea de absolvire.
 Acțiuni ficticii, se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de
aplicare a unor acţiuni, spre exemplu: acţiunea în revendicare este o acţiune
civilă, accesibilă numai cetăţenilor romani, dacă însă în formula acţiunii în
revendicare se introduce ficţiunea că peregrinul este cetăţean roman, atunci
acţiunea în revendicare poate fi intentată şi de acel peregrin.
 Acțiuni cu formulă cu transpozițiune, prin redactare se abat de la regula
generală, de vreme ce potrivit regulii generale şi în intentio, şi în condemnatio
figurează acelaşi nume, pe când la formula cu transpozitiune, î n intentio
figurează un nume, iar în condemnatio figurează alt nume. Prin intermediul
acestei formule s-au putut realiza o serie de operaţiuni juridice, cum ar fi
reprezentarea în justiţie şi reprezentarea contractului.
Acțiunile se mai clasifică în:
 Acțiuni directe, create pentru anumite cazuri.
 Acțiuni utile, sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la cazuri
similare.
Acțiunile se mai clasifică în:
 Acţiunile populare putea fi intentate de oricine, î
ntrucât prin intermediul lor erau
protejate interese generale ale societăţii.
 Acţiunile private puteau fi intentate numai de titularii unor drepturi subiective
determinate.
Acțiunile se mai clasifică în:
 Acţiuni penale, pârâtul era supus unei amenzi bănești.
 Acțiunilor persecutorii, pârâtul era condamnat fie la restituirea unui lucru, fie
la repararea prejudiciului cauzat.

59
 Foarte importantă este clasificarea în acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă,
clasificare întemeiată pe criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile
reclamantului, astfel:
 Acţiunile de drept strict, judecătorul interpretează actul juridic din care
izvorăsc pretenţiile reclamantului ad litteram, adică fără să ia în considerare
intenţia pe care au avut o părţile atunci când au încheiat actul juridic.
 Acţiunile de bună-credinţă, judecătorul interpretează actul juridic din care
izvorăsc pretenţiile reclamantului cu scopul de a stabili care au fost intenţiile
părţilor.

Pe lângă cele menționate, existau și acţiunile arbitrare, care au fost create cu scopul
de a se atenua caracterul pecuniar al sentinţei de condamnare, având în vedere faptul că
la procedura formulă, ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma să primească o sumă
de bani, indiferent de obiectul pretenţiilor sale, deşi în unele cazuri, reclamantul avea
interesul să obţină o condamnare în natură, spre exemplu: Acela care revendica un anumit
lucru are tot interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume de bani.
De aceea s-au creat acţiunile arbitrarii, în cazul cărora judecătorul are o dublă calitate: cea
de arbitru şi calitatea de judecător propriu-zis.
În calitatea de arbitru: După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului,
judecătorul îi ordonă pârâtului să dea satisfacţie acelor pretenţii, spre exemplu: să-i remită
un anumit lucru. Dacă pârâtul execută ordinul, litigiul se stinge, iar reclamantul intra în
posesia lucrului. Însă pârâtul nu era obligat să execute acel ordin, iar dacă nu-l executa,
arbitrul se transforma în judecător propriu-zis.
În calitatea de judecător propriu-zis: judecatorul pronunţa potrivit regulii generale
sentinţa de condamnare la plata sumei de bani. Dar, în mod excepţional, în cazul acţiunilor
arbitrare, acea sumă de bani nu era stabilită de judecător, ci de reclamant, iar reclamantul
avea tot interesul să supraevalueze obiectul litigios. De aceea, pârâtul prefera să execute
ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru, căci altminteri, risca să plătească o sume
de bani mult mai mare decât valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea pe cale indirectă
la condamnarea în natură, în sensul că reclamantul intra în posesia lucrului revendicat.

60
 Forţa executorie a sentinţei

Forța executorie a sentinței

Prin forţa executorie a sentinţei înţelegem posibilitatea reclamantului de a-l
constrânge pe pârât să plătească suma de bani, pentru că în drept nu e important să câştigi
procesul, ci să pui în executare sentinţa. De aceea, ori de câte ori pârâtul nu plăteşte suma
de bani la care a fost condamnat, reclamantul devine creditor, iar pârâtul devine debitor.
Dacă debitorul nu plăteşte, creditorul îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de
lucru, iar dacă debitorul recunoaşte că nu a plătit suma de bani la care a fost condamnat,
magistratul da un decret de executare silită, care poartă fie asupra persoanei debitorului
insolvabil, fie asupra bunurilor sale. În cazul executării silite asupra persoanei, debitorul
insolvabil era ţinut timp de 60 de zile în închisoarea personală a creditorului. Iar dacă totuşi
nu plătea, era vândut ca sclav în străinătate. Era, însă, posibil ca debitorul să nu
recunoască și să spună că a plătit sau chiar să conteste sentința, spunând că nu o socotește
dreaptă, caz în care acțio iudicati dădea naștere la un nou proces, între aceleași părți, un soi
de apel. Însă, dacă în urma acestui nou proces, debitorul iarăși pierdea, el era condamnat
la dublul sumei prevăzute în sentința de condamnare.
Executarea asupra bunurilor
Venditio bonorum, reprezenta vânzarea î n bloc a bunurilor debitorului insolvabil.
Presupunea două faze distincte: prima fază se numea “misio în possessionem”, î n care
creditorul sau creditorii cereau magistratului o trimitere a lor în detențiunea bunurilor
debitorului insolvabil, pentru a putea supraveghea ca debitorul să nu-și creeze sau să nu-
și sporească artificial starea de insolvabilitate, de pildă, prin efectuarea de donații, prin
care își diminua suplimentar patriomoniul, în detrimentul creditorilor. Unul din creditori era
desemnat drept “curator bonorum”, dacă erau mai mulți, desemnat în calitate de
administrator al bunurilor debitorului insolvabil. În această fază, se stătea timp de 30 de
zile, după care, dacă datoria nu era achitată, se trecea la faza a doua, și anume la: venditio
bonorum propriu-zisă. În cadrul acestei faze, se desemna un reprezentant al creditorilor î n
calitate de “magister bonorum”, stăpân al bunurilor debitorului insolvent, care organiza
o licitație, la care vindea în bloc bunurile debitorului insolvabil celui care oferea prețul cel
mai mare. Câștigătorul licitației se numea “emptor bonorum” - cumpărătorul bunurilor
debitorului insolvabil, cu precizarea că emptor bonorum nu plătea efectiv prețul cu care
câștigase licitația, ci, într-o prima fază, doar îl promitea. El î l promitea deoarece ulterior
adjudecării, emptor se substituia persoanei debitorului insolvabil și deschidea un nou șir
de procese cu fiecare credit în parte, pentru a verifica creanțele acelor creditori. De obicei,
emptor bonorum era un om de afaceri care avea cunoștințe juridice, astfel că, ulterior
adjudecării, el afirma că debitorul a fost condamnat pe nedrept și că, de fapt, el nu a știut
să se apere în proces, în urma acestor procese cu creditorii ajungându-se la două concluzii.
Într-o prima ipoteză, concluzia că, în realitate, debitorul datora mai puțin decât suma
61
promisă de emptor la licitație. Într-o asemenea situație, emptor plătea numai creanțele
găsite bune, numai suma efectiv datorată de debitor, plătind mai puțin decât a promis la
licitație. Într-o a doua ipoteză, era posibil să se ajungă la concluzia că, în realitate,
debitorul datora mai mult decât promisese emptor la licitație, când emptor plătea numai
cât a pomis la licitație, deci, în nicio ipoteză el nu risca să plătească mai mult decât
promisese. Această procedura de executare silită era extrem de dezavantajoasă pentru
debitor: pe de o parte, pentru că bunurile sale erau vândute în bloc, toate odată, chiar dacă
suma creanței era mai mică decât valoarea cumulată a acestor bunuri, iar pe de altă parte,
această procedura atrăgea infamia pe capul debitorului astfel executat. Infamia era o
sancțiune civilă extrem de gravă la români care echivala cu o moarte civilă a cetățeanului,
cu consecințe inclusiv asupra urmașilor săi. Întrucât s-a constat că au existat și cazuri în care
senatori au devenit debitori insolvabili în fața unor creditori din rândul Cavalerilor, Senatul
Romei a luat inițiativa creării unor noi proceduri de executare: distractio bonorum.
Distractio bonorum însemna vânzarea cu amănuntul a bunurilor debitorului
insolvabil. Această procedură de executare era mai evoluată, pentru că bunurile
debitoarului erau vândute unul câte unul, tot prin licitație publică, până la concurența
creanței, astfel că mai exista posibilitatea să mai rămână bunuri care să poată fi restituite
debitorului după finalizarea executării silite. Această formă de executare nu mai atrăgea
infamia pe capul debitorului executat silit.

62
 Forţa juridică a sentinţei (Autoritatea de lucru judecat)
Forța juridică a sentinței
Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem autoritatea lucrului judecat, conform căreia
un proces între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect nu poate fi judecat de mai
multe ori.
Fireşte, acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche. De aceea, multă
vreme procesele între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de mai multe
ori şi astfel se ajungea în mod fatal la sentinţe contradictorii de natură să compromită
justiţia. De aceea, încă din epoca veche s-a formulat regula conform căreia o acţiune a legii
nu poate fi intentată de mai multe ori. Prin această regulă s-a asigurat autoritatea lucrului
judecat, dar numai faţă de reclamant, întrucât numai reclamantul a intentat o acţiune în
justiţie. Nu s-a asigurat şi faţă de pârât, de vreme ce pârâtul nu intentase vreo acţiune,
aşadar pârâtul putea redeschide procesul.
În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant s-a asigurat
prin efectul extinctiv a lui litis contestatio, de vreme ce î
n virtutea acestui efect, dreptul
dedus de reclamant se stinge. Iar dacă dreptul se stinge, reclamantul nu poate redeschide
procesul căci acolo unde nu exista drept, nu exista nici acţiune în justiţie. Pe când pârâtul
poate redeschide procesul şi în procedura formulară, fiindcă pârâtul nu a depus în justiţie
niciun drept. De aceea, au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform
căreia res iudicata pro veritate accipitur - lucru judecat se considera adevărat. Această
regulă a fost sancţionată pe cale de excepţiune, prin exceptio rei iudicatae sau excepţiunea
lucrului judecat, excepţiune care putea fi opusă atât de reclamant, cât şi de pârât. Astfel,
dacă reclamantul încerca să redeschidă procesul, excepţia era opusă de pârât. Iar dacă pârâtul
era acela care încerca să redeschidă procesul, excepţiunea era opusă de reclamant, şi astfel
s-a asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele părţi.
Judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o sentinţă de absolvire,
iar sentinţa genera anumite efecte juridice. Astfel, sentinţa de condamnare producea 2
efecte pe care le denumim forţa executorie şi forţa juridică, iar sentinţa de absolvire
producea un singur efect, numai forţa juridică.

63
 Procedura extraordinară

Procedura extraordinară este ultimul mare sistem procedural roman, apărut în

epoca postclasica. În noua procedură, dispare diviziunea pocesului în cele două faze, de
unde și denumirea procedurii, de la “extra ordinem”, în afara procesului cu ordo. Din acest
moment, magistratul are o dublă calitate: și de magistrat și de judecător, căci procesul se
desfășura acum de la început și până la sfârșit în fața unei persoane care este investită cu
autoritate de stat, ceea ce însemna că, din acest moment, apar și judecătorii de profesie, care
erau funcționari publici, nu mai erau persoane particulare.
Odată cu dispariția celor două faze, dispare și formula.
Procedura citării evoluează și ea, căci statul dispune acum de un organism special,
prin care se poate realiza citarea pârâtului. Din texte, reiese, însă, că existau două procedee
de citare: unul oficial și altul semioficial. Cel oficial se numea "litis denuntiatio" – ce
reprezenta un procedeu prin care pârâtul era citat de organele specializate ale statului, iar
cel semioficial se numea "libel" – în care reclamantul solicita magistratului să îl autorizeze
pe el să îl citeze pe pârât în justiție.
Un alt element de noutate îl reprezintă faptul că părțile nu mai trebuiau să fie
prezente personal, ele putând fi și reprezentate în proces de avocați. Procesul se desfăşura
într-o clădire, în prezenţa părţilor or a reprezentanţilor şi a avocaţilor, ne mai desfăşurându-
se în Forum. Părţile se exprimau în limbajul obişnuit.
De asemenea, probele care se administrau în proces cunosc o ierarhizare î n raport
de forța lor probantă, astfel că înscrisurile dobândesc o valoare probatorie superioară probei
cu martori, testimoniale.
Se generalizează condamnarea "ad ipsam rem" : pârâtul e condamnat acum la însuși
lucrul care formează obiectul pretențiilor reclamantului, sentința își pierde caracterul
exclusiv pecuniar.
Exceptiunile își schimbă și ele caracterul, căci ele nu mai sunt absolutorii, nu mai
duc automat la pronunțarea unei sentite de absolvire a pârâtului, ci devin minutorii: dacă o
exceptiune e găsită întemeiată, pârâtul poate fi condamnat la mai puțin decât ceruse
reclamantul.
Executarea sentinței e investită cu o valoare publică, căci aducerea la îndeplinire a
sentințelor e asigurată prin intermediul forței de constrângere a statului roman. În caz de
neconformare, debitorul executat se numea "manum militari" – cu forța armatei, forța de
constrângere a statului.

64
 Conceptul de persoană

„Persoane” desemnează subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice, căci

oamenii participă la viaţa juridică, în calitate de persoane fizice, ori î n cadrul unor
colectivităţi, î
n calitate de persoane juridice. Aptitudinea fiinţei umane de a participa la
viaţa juridică este denumită personalitate sau capacitate juridică. Romanii utilizau
cuvântul caput.
Dacă în zilele noastre, orice fiinţă umană este persoană, şi prin urmare are capacitate
juridică, la romani aveau caput numai oamenii liberi, căci sclavii erau asimilaţi cu
lucrurile şi nu erau subiecte, ci obiecte de drept.
Pe de altă parte, capacitatea oamenilor liberi nu erau unitară, ci era foarte diversificată, astfel
oamenii liberi erau clasificaţi în cetăţeni şi necetăţeni (erau clasificaţi în latini şi peregrini).
Şi cetăţenii şi necetăţenii puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Se numeau ingenui aceia care au
fost mereu oameni liberi, iar dezrobiţii erau sclavii eliberaţi.
Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină, erau necesare 3 condiţii:
 Status libertatis (calitatea de om liber)
 Status civitatis (calitatea de cetăţean)
 Status familiae (calitatea de şef sau membru al unei familii civile romane).
Aveau capacitate deplină numai cetăţenii romani care erau şefi de familii. Toate
celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridică limitată.
Personalitatea începea în momentul naşterii, însă, de la această regulă exista o
excepţie, conform căreia infans conceptus pro nato habetur quotines de commodis eius
agitur (copilul conceput se considera născut ori de câte ori este vorba despre interesele
sale), astfel încât copilul care se naşte după moartea tatălui său vine totuşi la succesiunea
tatălui, deoarece este în interesul său să fie considerat născut.
În mod simetric, personalitatea încetează în momentul morţii, însă şi de la această
regulă exista o excepţie conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti
(moştenirea deschisă dar neaşteptată încă prelungeşte personalitatea defunctului).
Aceasta excepţie a fost admisă deoarece se aplică un principiu de maximă generalitate,
conform căruia nu există patrimoniu fără titular, încât se pune întrebarea „cine este
titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei persoane şi
momentul acceptării succesiunii acelei persoane?”. Defunctul nu poate fi titular al
patrimoniului pentru că nu mai este în viaţă, nici moştenitorul nu poate fi titular al
patrimoniului pentru că nu a acceptat încă succesiunea. De aceea s-a admis că titularul
patrimoniului este în acest interval de timp chiar defunctul a cărui personalitate se
prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii.

65
 Sclavii

Distincția esențială în material membrilor societății era aceea între oameni liberi și
sclavi. Sclavii aveau un statut juridic unitar, spre deosebire de oamenii liberi, care aveau un
statut juridic neomogen. Existau mai multe izvoare ale sclaviei. Unul dintre acestea era
nașterea, care avea două reguli:
 Cu privire la copilul născut în căsătorie, se aplica regula că acesta dobândea
condiția juridică a tatălui său din momentul concepției.
 Cu privire la copilul născut în afara căsătoriei, se aplica regula că acesta
dobândește condiția juridică a mamei sale, din momentul concepției.

Sclavii nu se puteau căsători valabil, ceea ce însemna că sclava năștea în afara căsătoriei,
copilul ei fiind mereu sclav.
Un alt izvor al sclaviei era războiul, căci prizonierii de război erau vânduți ca sclavi
de către cvestori. Faptele pedepsite cu pierderea libertății duceau la sclavie. Aceste fapte
erau insolvabilitatea debitorului (care era executat silit prin manus iniectio), situația
hoțului prins în fapt, dezertorul, nesupusul la încorporare, dar și cazul prevăzut de
Claudian, prin care se menționează că o femeie care întreținea raporturi cu sclavul altuia,
și nu le întrerupea după 3 somații succesive primite din partea stăpânului, devenea la
rândul ei sclava acelui stăpân. Acest raționament a fost de drept civil, deoarece o relație de
durată ar fi presupus nașterea unui copil. Ori acest copil ar fi dobândit condiția juridică a
mamei, ceea ce îl prejudicia pe stăpân, care se vedea prejudiciat de fructul său.
Un alt caz era acela al escrocheriei, prin care doi cetățeni pretindeau că unul dintre
ei e sclav, iar celălalt să îl vândă, urmând ca după aceasta, pretinsul sclav să își
redobândească situația de om liber și să împartă banii cu vânzătorul. Romanii au decis că
pretinsul sclav să își piardă calitatea de om liber, rămânând sclav.
Condiția juridică a sclavului era aceea de res (bun), prin care stăpânul putea face
orice act de dispoziție inter vivos sau mortis causa cu privire la acesta (ipotecare, gajare,
vânzare, închiriere etc. ), precum și dreptul de a-l pedepsi și chiar ucide în baza lui ius vitae
ac necis. Cu timpul, romanii au devenit mai concesivi, inclusiv în materia capacității juridice
a sclavilor, din interesul de a valorifica aptitudinile comerciale ale sclavilor, cu precădere
ale scalavilor proveniți din Orient, care erau buni negociatori, astfel că au procedat la fel
cum au procedat î n cazul fiiilor de familie, pentru a le spori capacitatea juridică. Sclavii au
dobândit și dreptul de a deține unele bunuri (peculium = suma de bunuri asupra cărora
sclavul avea exclusivitate dar care juridic aparțineau lui dominus). În fapt, dupa ce agoniseau
o viață, sclavii erau dezrobiti în schimbul peculiului. Din texte rezultă că sclavii erau
desemnați fie cu famulus, homo, minister sau servus, toate având același sens.

66
 Cetăţeni

Drepturile cetățenilor romani

Multă vreme (aproximativ 5 secole), romanii au păstrat numai pentru ei avantajele
decurgând din calitatea de cetăţean, căci numai cetăţenii se bucurau de plenitudinea
drepturilor politice şi civile, căci aveau ius commercii, ius connubii, ius militiae, ius
suffragii şi ius honorum. Pe de altă parte, cetăţenii romani se bucurau de anumite semne
distinctive precum numele și veșmântul. Numele cetăţeanului roman era atât de bine
elaborat încât ţinea loc şi de adresă. Este compus din 5 elemente, spre exemplu, cel mai
mare avocat se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero:
 Tria nomina
 Praenomen (se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate) – Marcus
 Nomen gentilicium (arată din ce ginta face parte cetăţeanul) – Tullius
 Cognomen (porecla) – Cicero
 Indicaţiunea filiaţiunii (care este prenumele tatălui) – Marci filius
 Indicaţiunea tribală (ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman) – Cornelia
tribu

Dobândirea cetățeniei
 Cetăţenia romană se dobândea în primul rând prin naştere. Noul născut din sânul
familiei dobândea statutul juridic al tatălui său, din momentul din care l-a conceput,
iar cel născut în afara căsătoriei dobândea statutul juridic al mamei sale, din
momentul î n care l-a născut.
 Cetăţenia se dobândea prin prin naturalziare, căci romanii votau frecvent legi
speciale prin care acordau cetăţenia unei persoane sau unor persoane determinate.
 Cetăţenia se dobândea prin beneficiul legii, întrucât unele legi, ca de exemplu Legea
celor 12 Table prevedeau care sunt condiţiile necesare pentru dobândirea cetăţeniei,
iar aceia care întruneau condiţiile legii deveneau cetăţeni.
 Cetăţenia se dobândea prin efectul dezrobirii, căci dezrobitul urma statutul juridic
al patronului său, încât dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman.

67
Pierderea cetățeniei
 Prin pierderea libertăţii, de vreme ce libertatea era cea dintâi premisa a cetăţeniei.
 Prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii, aşa încât acela care
dobândea cetăţenia altui stat pierdea automat cetăţenia romana.
 Prin pedeapsa cu exilul, de vreme ce cei exilați nu mai erau considerați vrednici de
a fi cetățeni
Legile de acordare a cetățeniei
Romanii au păstrat pentru ei avantajele cetăţeniei şi nu aveau de gând să le cedeze, dar
la începutul secolului I î.Hr., pe când romanii erau în război, toţi latinii din Italia s-au
răsculat cerând să li se acorde şi lor în bloc cetăţenia romană. Cum Roma nu putea lupta
pe două fronturi, prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a acordat cetăţenia
romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor (latinilor)
care depuneau armele în decurs de două luni”). În anul 212, împăratul Antonin Caracalla
(fiul lui Septimius Severus) a generalizat cetăţenia romană. De notat este faptul că în acea
perioadă, prefect al pretoriului era chiar Papinian. Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai
Imperiului au devenit cetăţeni romani, cu două excepţii: latinii iuniani şi peregrinii
dediticii. Măsura a fost luată din considerente economice şi financiare. Pe această cale, toţi
locuitorii urmau a plăti un impozit de 5% pe devoluţiunea succesorală.

68
 Necetăţeni (latini și peregrini)

În anul 212, împăratul Antonin Caracalla a generalizat cetăţenia romană. Din acel
moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni romani, cu două excepţii:
latinii iuniani şi peregrinii dediticii.
Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.
 În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al
cetăţenilor, dar mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart î
n patru categorii:
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude
de sânge cu romanii. Se bucurau de: ius commercii, ius connubii, ius suffragii. Acelaşi
statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268 î.Hr.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î.Hr. Se
bucurau numai de ius commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Despre
aceştia, Legea Iunia Norbana din anul 19 î.Hr. spunea că “trăiau liberi, dar mureau ca
sclavi”, în sensul că puteau încheia acte între vii, dar nu îşi puteau face testamentul.
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius
commercii. Se numeau fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu
şi din punct de vedere etnic, pentru că nu erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţi cu
latinii coloniari.
Peregrinii se împart în două categorii:
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă
cu Roma (în realitate, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei
potrivit dreptului local (cutumei locale), iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice
potrivit dreptului ginţilor. Puteau să vină la Roma, la fel cum puteau dobândi cetăţenia
romană.
Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă
pretenţiilor de dominaţie ale Romei. Deoarece cetăţile acestora erau distruse, peregrinii
dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi. Ei nu puteau dobândi cetăţenia
romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.

69
 Dezrobiţii

Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Sclavii eliberaţi se numeau liberţi ( libertus), iar foştii stăpâni se numeau patroni.
Dezrobirea era rezultatul unui calcul economic și nu a generozității, deoarece întreținerea
sclavilor devenise foarte costisitoare, iar prin modul în care romanii au conceput dezrobirea,
arată că statutul de sclav nu disparea complet, deoarece și după eliberare, sclavul rămânea
dependent de fostul sau stăpân, atât cu persoana, cât și cu bunurile sale. Dezrobiţii aveau
capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic. Spre exemplu,
dezrobitul unui cetăţean se bucura de plenitudinea drepturilor civile şi politice, devenea şi
el cetăţean, deoarece libertul dobândea şi el condiţia juridică a patronului său.
În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne,
care erau în număr de trei:
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa
magistratului: “Hunc hominem liberum esse volo” (vreau ca acest sclav să fie liber).
Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului “addico” .
Dezrobirea censu se făcea cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor,
care se făcea din cinci în cinci ani. Registrul de recensământ avea două coloane:
 în prima coloană figurau persoanele dintr-o familie (oamenii liberi)
 în a doua coloană figurau bunurile, inclusiv sclavii
Dacă cu ocazia recensământului un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana
persoanelor era dezrobit, devenea om liber.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament. Era de două
feluri:
În cazul dezrobirii directe, testatorul exprima clar, expres, voinţa ca un anumit sclav
să fie om liber. În acest caz, odată cu acceptarea moştenirii de către succesor, sclavul
devenea automat om liber.
l obliga pe succesor să dezrobească un anumit
În cazul dezrobirii indirecte, testatorul î
sclav, ceea ce însemna că dezrobirea se realiza printr-un act ulterior şi distinct de testament.
Prin intermediul acestei dezrobiri, dezrobitul urma să aibă un patron în persoana
succesorului, inclusiv obligaţiile care decurgeau din patronat.

70
 Dezrobiţii aveau anumite obligaţii faţă de stăpânii lor, care decurgeau din instituţia
patronatului. Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele:
Bona desemnează dreptul pe care patronul î l are asupra bunurilor dezrobitului. La
origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, adică putea
dispune de bunurile dezrobitului. În dreptul evoluat, patronul exercita numai dreptul de a
dobândi bunurile dezrobitului dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor.
Obsequium (respect, supunere) era respectul pe care dezrobitul îldatora patronului.
Astfel, dezrobitul nu-l putea chema în judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
drepturile.
Operae (serviciu) desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
Aceste servicii erau de două feluri:
 Operae oficiales erau serviciile pe care le-ar putea presta oricine
 Operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare

Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui Augustus, fenomenul dezrobirilor a luat

amploare, astfel încât era ameninţat echilibrul societăţii romane. Atunci au fost adoptate
anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia
Caninia.
Legea Aelia Sentia prevedea că stăpânul care dezrobea trebuia să aibă cel puţin
20 de ani, iar sclavul dezrobit cel puţin 30 de ani. Dezrobirile ce urmau a fi făcute în frauda
creditorilor erau anulate. Erau considerate dezrobiri în frauda creditorilor acele dezrobiri
făcute în vederea măririi stării de insolvabilitate. De asemenea, s-a prevăzut că dezrobiţii
care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul în care au fost sclavi, nu deveneau cetăţeni prin
efectul dezrobirii, ci peregrini dediticii.
Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare. Dispoziţiile acestei legi
stabileau că dezrobirile puteau fi făcute proporţional cu numărul total al sclavilor care se
aflau în proprietatea unei persoane. În nici un caz nu puteau fi dezrobiţi prin testament mai
mult de 100 de sclavi.

71
 Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:
 Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţi de către pater familias.
Potrivit Legii celor 12 Table, pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de
familie de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe termen de cinci ani. După a
treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias. Dar
câtă vreme acel fiu de familie se afla sub puterea cumpărătorului, era tratat, în
fapt, ca şi cum ar fi fost sclav, cu toate că, formal, din punct de vedere juridic,
avea calitatea de om liber.
 Auctorati erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori. Deoarece,
de regulă, gladiatorii erau recrutaţi din rândul sclavilor, acei auctorati, deşi
formal erau oameni liberi, erau dispreţuiţi şi asimilaţi, în fapt, sclavilor.
 Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lo,
prin pronunțarea cuvântului addico (de aici și numele). Trebuie făcută
distincția între 2 categorii de addicti: addicti iudicati și addicti nexi. Addicti
iudicati cei care erau trimiși în închisoarea creditorului și vânduți ca sclavi dacă
datoria nu era plătită. Addicti nexi erau acei debitori care erau conștienți de
această datorie și de imposibilitatea platirii ei, și astfel se înțelegeau cu creditorul
să muncească în contul datoriei un anumit timp. Ambele categorii erau tratate ca
sclavi, deși erau oameni liberi.
 Redempti ad hostibus erau cei răscumpăraţi de la duşmani. Aceşti foşti
prizonieri rămâneau sub puterea răscumpărătorului până când îl despăgubeau.
 Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bunăvoie) erau acele
persoane care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit
regimului sclavilor. Aşa era, de exemplu, copilul abandonat de către tatăl său la
naştere, care era luat de o anumită persoană şi tratat ca un sclav, deşi copilul, din
punct de vedere formal, era un om liber.

Mai exista o categorie, la limita dintre oamenii liberi și sclavii: colonii. Aceștia erau:
 Voluntari, care încheiau un contract de arendă cu proprietarul funciar
 Siliți, prizonierii de război care din secolul al doilea nu au mai fost vânduți ca
sclavi pe piețele Romei, ci repartizați direct pe moșii
 Servi, apăruți la sfârșitul Principatului, ii cuprindeau pe acei coloni care
deveniseră legați de glie și care erau înstrăinați odată cu moșia

72
 Rudenia

În sânul familiei se stabileau relaţii de rudenie, iar rudenia era de 2 feluri:

 rudenia civilă sau agnaţiunea
 rudenia de sânge sau cognaţiunea
Agnaţiunea se întemeia pe ideea de putere pe care pater familias o exercită asupra
unui grup de personae şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3 cercuri ale agnaţiunii:
 Din prima categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care la un moment dat se
aflau sub puterea aceluiaşi pater familias. Spre exemplu, fraţii, câtă vreme trăia
tatăl lor, se aflau în prima categorie de agnaţi.
 Din a doua categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-au aflat în trecut
sub aceeaşi putere, dar ulterior, au devenit persoane sui iuris, ca de exemplu
fraţii după moartea tatălui lor.
 Din a treia categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-ar fi aflat sub
aceeaşi putere dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor, spre
exemplu verii primari care s-au născut după moartea bunicului lor şi care s-ar fi
aflat sub aceeaşi putere, dacă bunicul ar mai fi trăit.
Însă, cele 3 categorii de agnaţi, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile,
în sensul că, de exemplu, 2 fraţi, în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice
categorie de agnaţi: cât timp tatăl lor trăieşte, fac parte din prima categorie; după moartea
tatălui lor, trec în a doua categorie; dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui, el
face parte din a treia categorie. De asemenea. o persoană poate aparține mai multor cercuri.
Mai există o categorie: cercul gentilic (făceau parte cei care nu puteau dovedi cu
certitudine că fac parte din aceeași familie, existând însă unele indicii în acest sens: numele
de gintă comun, cultul familial comun, locurile comune de înmormântare). Acești gentili
urmau a veni la moștenirea lui pater familias dacă nu existau persoane din primele 3 cercuri
agnatice. Venirea la moștenire avea o particularitate: dacă erau mai mulți, ei participau în
bloc la acea moștenire, ca o expresie a vechii coproprietăția vechii obști gentilice.

73
 Cognaţiunea este legătura dintre persoanele care au un autor comun şi este de 2
feluri:
 rudenie de sânge în linie directă
 rudenie de sânge în linie colaterală
Rudenia în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din alta,
spre exemplu tatăl şi fiul.
Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind una din
cealaltă, dar au un autor comun, spre exemplu fratele şi sora.
Pe lângă cognaţiunea reală, care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi
cognaţiunea fictivă care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 Table, conform căruia toţi
agnații sunt cognați. Iar dacă admitem că toţi agnații sunt cognaţi, trebuie să mai admitem
şi faptul că NU toţi cognații sunt rude de sânge. Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece
sub puterea adoptantului, trecând sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat, devine
cognat, dar nu este rudă de sânge cu adoptantul. Prin urmare, sunt denumiţi cognați fictivi
toţi acei agnaţi care nu sunt rude de sânge, cu alte cuvinte ei devin cognați nu pentru că
sunt rude de sânge, ci pentru că sunt agnaţi.

74
 Puterea părintească

Puterea pe care pater familias o exercită asupra descendenţilor este denumită

patria potestas, şi se exercită asupra fiilor, fiicelor şi asupra nepoţilor din fii, nu şi asupra
nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se află sub altă putere în familia tatălui lor. Această
putere prezintă 2 caractere:
În primul rând, ea are un caracter perpetuu, în sensul că durează până la moartea
lui pater familias, indiferent de vârstă şi de statutul social al fiului de familie. Spre exemplu,
fiul de familie poate să fie consul, pretor, să conducă legiunile romane, cât timp trăieşte
pater familias, este persoană alieni iuris, şi are o capacitate limitată în domeniul dreptului
privat, în sensul că nu are patrimoniu propriu şi nu poate încheia acte juridice de drept privat
în nume propriu. De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat-familie, primează
familia fiind mai puternică decât statul.
În al doilea rând, puterea părintească are un caracter nelimitat care se manifestă atât
asupra persoanelor, cât şi asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra
persoanelor îşi găseşte expresia în:
Ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte)
Dreptul de a vinde, pater familias î
l putea vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare
vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după a treia vânzare fiul de familie ieşea de sub
puterea părintească.
Dreptul de expoziţiune, dreptul de a-l abandona pe noul născut în primele zile după
naştere. Noul născut fie era recunoscut (ridicat pe braţe în fața martorilor), fie abandonat
într-un loc special amenajat de anumiţi funcţionari.
Dreptul de abandon noxal, dreptul de a-l abandona pe fiu în mâinile victimei
delictului comis de fiu pentru ca victima să-și poată exercita dreptul de răzbunare asupra
fiului delincvent.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se manifestă şi asupra bunurilor, în sensul că
fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel î ncât tot ce dobândea prin
muncă proprie trecea în patrimoniul lui pater familias. De asemenea, fiul de familie nu
putea î ncheia acte juridice de drept privat în nume propriu, ci numai împrumutând
capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor acte situaţia lui pater
familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial, adică să devină proprietar sau
creditor şi nu debitor, pentru că atunci situaţia lui pater ar fi mai rea.
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, şi pe cale
artificială, prin adopţiune, adrogațiune şi prin legitimare.

75
 Căsătoria

n epoca foarte veche, la romani căsătoria a fost actul prin care femeia
La origini, î
trecea sub puterea bărbatului, şi întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era
denumită manus şi această formă originară a căsătoriei era denumită căsătorie cu manus.
Cu timpul, după sute de ani, sub influenţa popoarelor din Orient, femeile romane au început
să trăiască în simple uniuni de fapt, nu se mai căsătoreau ca să nu treacă în puterea
bărbatului. De aceea, pentru a salva viaţa de familie, romanii au admis o nouă formă de
căsătorie în cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub puterea bărbatului, ci rămânea
sub puterea lui pater familias din familia de origine. Şi întrucât, femeia măritată nu trecea
sub puterea bărbatului această nouă formă de căsătorie a fost denumită căsătorie fără
manus.
Condițiile de formă ale căsătorie depind de tipul de căsătorie:
Căsătoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne:
 Confarreatio, era cea mai veche formă de căsătorie, fiind rezervată exclusiv
patricienilor. Ceremonialul acestei căsătorii presupune prezența ambilor soți, a
lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiteri și a 10 martori cetățeni romani.
Cu prilejul ceremonialului se aducea ofrandă zeului Jupiter sub forma unei pâini
confecționată dintr-o făină specială (farreus panis). Viitoarea soție purta un val
roșu pe cap în semn de supunere față de zeul Marte, care printre alte atribuțiuni o
avea și pe aceea de ocrotire a căsătoriei. Întrucât plebeii nu aveau acces la această
formă de căsătoriei, ei s-au văzut nevoiți să trăiască mult timp în uniuni nelegitime.
 Usus, la protestele plebeilor, în cele din urmă a fost creată o nouă formă de
căsătorie cu manus. Se realiza prin coabitarea pentru un an de zile a soților,
interval după care femeia cădea automat sub puterea bărbatului. În decursul
acestui an, femeia beneficia de ius trinoctii (dreptul celor 3 nopți) în sensul că,
dacă ea lipsea din domiciliul comun trei nopți consecutive, termenul se întrerupea,
iar dacă viitorii soți persistau în intenția de a se căsători și după această escapadă,
trebuia să treacă un nou termen de un an.
 Coemptio, după apariția mancipațiunii fiduciare, a apărut o nouă formă de
căsătorie cu manus, care reprezenta autovânzarea fictivă a viitoarei soții către
viitorul soț, pentru prețul simbolic de 1 sesterț.
Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor forme solemne, ci numai
instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta).

76
 Pe de altă parte, căsătoria presupunea şi respectarea unor condiţii de fond, care erau
comune, erau aceleaşi pentru ambele forme de căsătorie.
Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt 3 la număr:
 Connubium
 Consimţământul
 Vârsta
Conceptul de connubium are 2 sensuri:
 Prin connubium în sens general, înţelegem aptitudinea/posibilitatea unei
persoane de a se căsători, ceea ce înseamnă că toţi cetăţenii romani aveau
connubium.
 Pe când connubium în sens relativ desemnează aptitudinea a două persoane
determinate de a se căsători între ele, întrucât nu toţi aceia care aveau connubium
în sens general îl aveau şi în sens relativ.
Existau anumite piedici la căsătorie dintre care cele mai importante sunt rudenia de
sânge, alianţa şi condiţia socială.
Rudenia de sânge în linie directă era piedică la căsătorie. Rudele în linie directă nu
se puteau căsători. Pe când rudenia de sânge în linie colaterala era piedică la căsătorie
până la gradul IV.
Alianţa/afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Alianţa în linie
colaterală nu era piedică la căsătorie, încât bărbatul se putea recăsători cu sora fostei sale
soţii, pe când, alianţa în linie directă era piedică la căsătorie, bărbatul nu se putea recăsători
cu fiica fostei sale soţii.
Condiţia socială era piedică la căsătorie, deoarece până în vremea lui Octavian
Augustus, nu au fost permise căsătorii intre ingenui şi dezrobiţi.
Consimţământul. În epoca veche, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se cerea
consimţământul lor, dar pentru femeia sui iuris era necesar şi consimţământul tutorelui,
fiindcă femeia sui iuris era pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor ei. Dacă viitorii soţi erau
alieni iuris, nu se cerea şi consimţământul lor, ci era suficient consimţământul celor 2
paters familiae. În dreptul clasic, chiar dacă viitorii soţi erau persoane alieni iuris, era
necesar şi consimţământul lor
Vârsta a fost controversată între jurisconsulţi, astfel încât împăratul Justinian a decis
că fetele se pot căsători la 12 ani, când devin nubile, iar băieţii se pot căsători la 14 ani când
deveneau pude.

77
Efectele căsătoriei
Căsătoria genera şi anumite efecte juridice care sunt deosebite după cum avem în
vedere căsătoria cu manus sau căsătoria fără manus.
La căsătoria cu manus, femeia trecea sub puterea bărbatului şi din punct de vedere
civil, era socotită fiica bărbatului ei. De aceea, femeia căsătorită cu manus venea la
succesiunea bărbatului în calitate de fiică şi dacă nu avea copii, dobândea întreaga
succesiune, iar faţă de copiii ei, femeia căsătorită cu manus era considerată o soră a
copiilor ei. Prin urmare, venea la succesiunea copiilor în calitate de soră, dar pierdea
drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea era unicul fundament
al succesiunii.
La căsătoria fără manus, femeia măritată era considerată din punct de vedere civil
o străină şi faţă de bărbat, şi faţă de copii, şi prin urmare nu venea la succesiunea
bărbatului, nici la succesiunea copiilor. În schimb, ea îşi păstra drepturile succesorale în
familia de origine, fiindcă rămânea rudă civilă cu familia de origine, adică venea la
moştenirea tatălui ei.

78
 Adopţiunea şi adrogaţiunea

Adopțiunea
Pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată mai întâi prin adopţiune, iar
adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias
sub puterea altui pater familias. Acest act juridic a fost creat de jurisconsulţi prin
interpretarea textului din Legea celor 12 Table privitor la vânzarea fiului de familie, care
se desfăşura în 2 faze distincte:
 Prima fază a adopţiunii presupunea 5 operaţiuni juridice constând î n 3 vânzări şi
n 10 ani, ci într-o singură zi.
2 dezrobiri succesive care aveau loc nu î
 Faza a doua care îmbrăca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul şi
cumpărătorul. Adoptantul participa la proces în calitate de aşa-zis reclamant, iar
cumpărătorul în calitate de aşa-zis pârât. În faţa magistratului adoptantul afirma
prin cuvinte solemne că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace, nu-l
contrazice, astfel încât faţă de afirmaţiile adoptantului şi faţă de tăcerea
cumpărătorului, magistratul pronunţa cuvântul “addico” prin care ratifica
declaraţia adoptantului, recunoscându-i altfel puterea asupra fiului de familie.
Realizarea unei adopţiuni presupunea însă întrunirea unor condiții cumulative :
 Adoptantul să fie el însuși pater familias
 Să existe un consimțământ al adoptantului și al lui pater familias de origine
 Între adoptant și adoptat trebuia să existe o diferența de vârstă de cel puțin 18 ani
pentru că se urmarea ca prin adopțiune să se realizeze condițiile unei filiații firești
Efectele adopțiunii
Adopţiunea generează anumite efecte juridice, căci fiul de familie trece sub puterea
adoptantului, devine agnat cu el şi prin urmare dobândeşte dreptul succesoral faţă de
adoptant, dar pierde drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea
este unicul fundament al succesiunii.

79
Adrogațiunea
În sens larg, actul adopțiunii îl include și pe cel al adrogațiunii, adrogațiunea putând
fi definită drept actul juridic prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei
persoane sui iuris (un pater familias trece sub tutela unui alt pater familias). În epoca veche,
actul adrogațiunii a fost utilizat în scopul creeri de moștenitori pe cale artificială, întrucât
adrogatul era un sui iuris, el avea patrimoniu, astfel că exista riscul ca adrogantul să
dorească în realitate să se îmbogățească de pe urma adrogațiunii, motiv pentru care, prealabil
încuviințării adrogațiunii, era necesară realizarea unei anchete de către pontifi care să
verifice care e scopul real al adrogațiunii intenționate. Dacă scopurile erau favorabile,
adrogațiunea se vota de către comitia curiata, î ntocmai ca și o lege. În dreptul clasic s-a
ajuns ca adrogațiunea să se realizeze sub forma unui rescript imperial (constituțiune). Spre
sfârșitul republicii, actul adrogațiunii capătă chiar și conotații politice, căci au fost
frecvente cazurile în care patricienii, din dorința de a candida la tribunat, se vedeau siliți să
acceadă la calitatea de plebeu. Unii patricieni se lăsau adrogați de plebei pentru a dobândi
condiția de plebeu și a putea candida la tribunat.
Prin efectul adrogațiunii, adrogatul se transformă din persoană sui iuris în persoană
alieni iuris și nu mai are în consecință patrimoniu propriu, căci fostul său patrimoniu se
absoarbe î n patrimoniul adrogantului. Prin efectul adrogațiunii el devine agnat cu adrogantul
și capătă deci drepturi succesorale la acesta, moștenind la moartea acestuia patrimoniul din
care face parte și fostul său patrimoniu.

Legitimarea şi emanciparea

Legitimarea
Puterea părintească se putea naşte tot pe cale artificială şi prin legitimare, iar
legitimarea este actul juridic prin efectele căruia copilul natural, adică cel născut în afara
căsătoriei, este asimilat copilului legitim care este născut în sânul căsătoriei. La romani,
legitimarea se realiza prin 3 moduri:
Oblaţiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau
membru al Senatului Municipal, și totodată să-l înzestreze cu o suprafață de pământ de
20 de iugare (1 iugar = ½ ha). Decurionii aveau obligaţia să strângă impozitele statului, iar
dacă nu reuşeau să le strângă răspundeau cu bunurile proprii, astfel încât romanii refuzau să
devină decurioni şi de aceea pentru a-i încuraja să devină membri ai Senatelor Municipale
pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin oblaţiune la curie.
Împăratul Constantin a admis că legitimarea să se facă şi prin căsătorie subsecventă,
încât dacă părinţii naturali se căsătoreau, copilul natural devenea legitim.

80
 Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă, atunci legitimarea se făcea prin
constituţiune imperială, printr-un rescript imperial.
Însă aşa cum puterea părintească se putea naşte pe cale naturală sau pe cale artificială,
ea se putea şi stinge fie pe cale naturală fie pe cale artificială. Pe cale naturală, puterea
părintească se stingea prin moartea unui pater familias. Pe cale artificială, prin
emancipare.
Emanciparea
Emanciparea este actul prin care o persoană alieni iuris devine persoana sui iuris.
Ca și adopțiunea, emanciparea este o creație a jurisprudenței romane, realizată tot prin
interpretarea aceleiași reguli a Legii celor 12 Table privind vânzarea fiului de familie. Are
tot două faze, ca și adopțiunea:
 Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii, aşadar
presupune 5 operaţiuni juridice constând î
n 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive.
 Faza a doua a emancipării consta într-o dezrobire vindicta, ceea ce înseamnă că în
cazul emancipării are loc şi a treia dezrobire care este concepută ca o fază
distinctă, deoarece după primele 2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui
pater familias, este vândut a treia oară, iese de sub puterea părintească şi rămâne
sub puterea cumpărătorului, sub mancipium, iar după a treia dezrobire devine
persoană sui iuris. Prin urmare, a treia dezrobire e considerată faza distinctă
deoarece produce efecte juridice distincte.

Devenind persoana sui iuris, emancipatul dobândeşte capacitate juridică deplină, are
patrimoniu propriu şi poate încheia acte juridice în nume propriu, dar pierde drepturile
succesorale în familia de origine şi de aceea unii jurisconsulţi spuneau că emanciparea
echivalează cu dezmoştenirea.
Totuși, praetorul a considerat că este inechitabil ca emancipatul să nu participe la
succesiunea fostului pater alături de frații săi, motiv pentru care, în urma realizării unei
reforme, s-a ajuns ca emancipatul să participe la succesiune alături de frații săi, cu
condiția însă de a face o collatio bonorum/ emancipati, adică cu condiția de a face un aport
al bunurilor sale proprii la masă succesorală. Emancipatul care dorea să participe la
moștenirea lui pater, trebuia să aducă la moștenire toate bunurile pe care el le deținea în
calitate de sui iuris, pentru că altfel ar fi fost inechitabil ca el să participe la moștenire alături
de frații săi care fiind alieni iuris nu avuseseră bunuri. Desigur că realizarea acestei collatio
emancipati era facultativă pentru emancipat, căci dacă nu dorea să participe la moștenire
nu era nevoie să facă această aportare de bunuri.

81
 Capitis deminutio şi persoana juridică

Capitis deminutio
Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală. Dar personalitatea
poate fi desfiinţată şi pe cale juridică. Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea
în dreptul roman capitis deminutio. Capitis deminutio era de trei feluri:
 Capitis deminutio maxima – consta î n pierderea tuturor elementelor
personalităţii. Aşa era, spre exemplu, cazul cetăţeanului roman care-şi pierdea
libertatea.
 Capitis deminutio media – consta î
n pierderea cetăţeniei romane.
 Capitis deminutio minima – consta în pierderea dreptului de familie, cu
precizarea că în acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se
dobândeau altele în anumite împrejurări.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt
ipoteze în care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi sporeşte
capacitatea. Spre exemplu:
 Emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că pierde drepturile
succesorale, dar capacitatea lui juridică sporeşte, pentru că devine persoană
sui iuris.
 Adoptatul suferă şi el o capitis deminutio, deoarece pierde drepturile
succesorale în familia de origine, dar dobândește altele noi în loc în familia
adoptantului. Capacitatea lui juridică nu se modifică, deoarece rămâne în
continuare persoană alieni iuris.
 Doar adrogatul devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, prin
intermediul lui capitis deminutio îşi micşorează capacitatea.

Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micşorarea capacităţii, ci prin

desfiinţarea personalităţii, deoarece desfiinţarea personalităţii include şi ideea înlocuirii
unei capacităţi cu o altă capacitate.

82
Persoana juridică
Romanii făceau distincţie între persoana fizică şi persoana juridică. În concepţia lor,
persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobândeşte drepturi
şi îşi asumă datorii independent de membrii care o formează. În terminologia romană,
persoanele juridice erau denumite fie corpora, fie universitas.
Cea mai veche persoana juridică a fost chiar statul roman care avea un patrimoniu
propriu constând î n ager publicus şi în tezaurul public, avea debitori şi putea fi instituit
moştenitor. După modelul statului roman au fost organizate apoi coloniile şi municipiile
din Italia şi din provincii. Asociațiile de publicani (societates publicanorum), reprezintă
persoanele juridice organizate în asociații, care luau în arendă sarcina strângerii impozitelor
statului roman, iar mult mai târziu în epoca postclasică, pe când creştinismul a devenit
religie de stat, şi Biserica a devenit persoană juridică, fiind înzestrată cu o serie de privilegii.
Persoanele juridice din domeniul privat erau simple corporaţii şi se numeau collegia.
Spre exemplu, collegia fabrorum era o asociaţie de lucrători, iar collegia tenuiorum erau
asociaţii ale oamenilor săraci. Toate aceste asociaţii se constituiau prin simpla convenţie a
părţilor, însă spre sfârşitul republicii unele persoane juridice de drept privat s-au implicat
în viaţa politică, fiind adverse puterii, astfel încât Caesar le-a desfiinţat, cu excepţia acelora
care erau tradiţionale, iar Octavian Augustus a condiţionat dobândirea personalităţii juridice
de aprobarea expresă a senatului Romei.

83
 Tutela

Alte dispoziţii din materia persoanelor se referă la protecţia incapabililor de fapt. În

concepţia romanilor, erau incapabili aceia care nu aveau reprezentarea consecinţelor
faptelor lor, iar cauzele care făceau imposibilă o asemenea reprezentare erau denumite
incapacităţi şi erau de 2 feluri: incapacităţi naturale şi incapacităţi accidentale. Spre
exemplu, este natural ca un copil să nu aibă reprezentarea consecinţelor faptelor sale, dar nu
este firesc ca un om să fie nebun, iar romanii i-au pus sub protecţie juridică pe toţi incapabilii
de fapt.
Cei loviţi de incapacităţi fireşti erau protejaţi prin tutela, iar cei loviţi de incapacităţi
accidentale erau protejaţi prin curatela.
Însă multă vreme, în epoca veche, tutela a fost un procedeu juridic prin care erau
protejate interesele agnaţilor, căci agnații erau moştenitori prezumtivi, dovadă că potrivit
Legii celor 12 Table, tutela era acordată celor mai apropiaţi agnaţi în ordinea în care veneau
la succesiune, dar î ncepând din sec 2 î.Hr., tutela a devenit un procedeu juridic prin care
erau protejate interesele incapabilului de fapt. Această evoluţie a funcţiei tutelei rezultă şi
din definiţia lui Servius Sulpicius, conform căreia tutela este o forţă şi o putere asupra unei
persoane libere pentru a-l proteja pe acela care datorită vârstei fragede nu se poate apăra
singur. Această definiţie este formată din două părţi care sunt contradictorii, deoarece prin
prima parte a definiţiei se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor, iar
prin partea a doua se afirmă contrariul, că tutela a fost creată pentru a-l proteja pe nevârstnic.
Această fizionomie contradictorie oglindeşte evoluţia funcţiei tutelei, căci prima parte a
definiţiei corespunde vechii concepţii, iar partea a doua corespunde concepţiei evoluate cu
privire la funcţia tutelei.
În funcţie de persoanele care sunt puse sub protecţie juridică, tutela este de 2 feluri:
 Tutela impuberului sui iuris
 Tutela femeii sui iuris
Prin urmare, dacă un impuber era sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă, după cum
trebuia pusă sub tutelă şi femeia sui iuris, indiferent de vârsta ei. Totuşi, împăratul Octavian
Augustus a creat ius liberorum prin care a fost desfiinţată tutela asupra femeii ingenue
care avea 3 copii, precum şi asupra femeii dezrobite care avea 4 copii, iar î n dreptul
postclasic, ius liberorum s-a generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei femeii
sui iuris.
În funcţie de modul î
n care era acordată, tutela era de 3 feluri:
 Tutela legitima
 Tutela testamentară
84
  Tutela dativă
Tutela legitima era deferită, potrivit Legii celor 12 Table, celor mai apropiaţi agnaţi.
Tutela testamentară era deferită printr-o clauză cuprinsă în testament, prin care se
desemna un tutore pentru cazul în care el ar muri înainte ca filius să împlinească 14 ani și
prin care putea desemna un tutore și pentru soția sa supraviețuitoare.
Tutela dativă a fost creată prin legea Atilia care a fost dată în sec 2 î.Hr.. Potrivit
acestei legi, incapabilul care nu avea agnaţi şi niciun tutore desemnat prin testament
trebuia să fie pus sub tutela de către pretor.
Acest moment marchează transformarea tutelei într-un procedeu juridic prin care erau
protejate interesele incapabilului de fapt. La romani, tutela era administrată prin 2 procedee
denumite negotiorum gestio şi auctoritatis interpositio.
Negotiorum gestio înseamnă gestiune de afaceri şi se aplică în vederea
administrării bunurilor lui infans. Era denumit infans acel copil care nu se putea exprima
clar, de regulă mai mic de 7 ani. În acest caz, toate actele de administrare erau î
ncheiate de
tutore în nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate
asupra unor bunuri ale lui infans.
Auctoritatis interpositio se aplică în vederea administrării bunurilor copilului care
se putea exprima corect, de regulă mai mare de 7 ani, precum şi în vederea administrării
bunurilor femeii sui iuris. Potrivit acestui procedeu, actele de administrare erau î ncheiate
chiar de incapabil în nume propriu, dar în prezenţa tutorelui, prezență care nu avea
semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia completării capacităţii incapabilului de
fapt.
Curatela a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale.
Una din cele mai vechi curatele era curatela alienatului (perioada Legii celor 12 Table),
însă în decursul timpului, numărul curatelelor a crescut foarte mult, pentru că și
incapacitățile accidentale erau numeroase. Cele mai importante cazuri de curatela sunt :
 curatela nebunului (furiosus)
 curatela prodigului (risipitorului)
 curatela minorului de 25 ani
Cert este că acest procedeu juridic era deferit astfel:
 Curatela legitima, deferit numai prin lege
 Curatela dativa, deferit numai de către pretor
Nu exista curatela testamentara, potrivit principiului Curator testamento non datur.
Administrarea curatelei se făcea numai prin negotiorum gestio. Obligațiile
curatorului (negotiorum gestor) față de cel pus sub curatela erau reglementate după regulile
ce guvernau gestiunea de afaceri.

85
 Clasificarea lucrurilor

În doctrina modernă conceptul de bunuri desemnează acele lucruri care sunt

susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate sau mai pe scurt, acele lucruri
care pot fi stăpânite cu titlu de proprietate, ceea ce înseamnă că pe plan terminologic doctrina
modernă face distincție între lucruri şi bunuri, de vreme ce sunt desemnate prin termeni
diferiţi, pe când la romani nu se făcea o asemenea distincţie terminologică, întrucât şi
lucrurile, şi bunurile erau desemnate prin acelaşi cuvânt res.
La romani, clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, dovadă că
în Institutele lui Gaius şi ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate în 2 mari categorii, res
in patrimonio şi res extra patrimonium.
Se numeau res in patrimonio acele lucruri care puteau fi stăpânite cu titlu de
proprietate şi pe care noi modernii le denumim bunuri.
Se numeau res extra patrimonium acele lucruri care nu puteau fi stăpânite cu titlu
de proprietatea, fie prin natura lor (cerul, aerul), fie prin destinaţia lor (zidurile cetății,
templele).
La rândul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate, potrivit Legii celor 12 Table,
după mai multe criterii:
În funcţie de valoarea lor economică, lucrurile se clasifica î
n:
 res mancipi sunt pretiosiores, adică mai valoroase din punct de vedere
economic, pământul, sclavii, vitele de muncă.
 res nec mancipi sunt lucruri mai puţin valoroase, banii, solul Italic.

Fireşte, această clasificare foarte veche poartă amprenta concepţiei vechilor romani
de păstori şi agricultori cu privire la valoarea lucrurilor, căci în concepţia lor erau
valoroase lucruri ca vitele de muncă decât banii.
În funcţie de starea lor, lucrurile se clasifica î
n:
 res corporales, se numeau corporale acele lucruri care aveau o formă materială.
 res incorporales, se numeau incorporale acele lucruri care nu aveau o formă
materială, erau drepturile patrimoniale de creanţă sau reale.

Cu toate acestea, dreptul de proprietate care este cel mai important drept real era
considerat un lucru corporal întrucât vechii romani confundau dreptul de proprietate cu
obiectul său, confuzie care se oglindeşte şi pe plan terminologic.

86
 În funcţie de mobilitatea lor, lucrurile se clasifica în:
 res mobiles (mobile), acele lucruri care se puteau mișca fie prin putere proprie, fie
printr-o forță exterioară lor, fără a-și pierde sau schimba identitatea.
 res soli (imobile), își pierdeau identitatea dacă erau mutate, fiind foarte greu de
mutat.
În funcţie de trăsăturile lor, lucrurile se clasifica î
n:
 genera (lucrurile de gen) se identifica prin trăsături care sunt proprii
categoriei din care fac parte.
 species (lucrurile individual determinate) se identifica prin trăsături care le
sunt proprii numai lor.

Această clasificare are consecinţe importante în materia riscurilor în contract, căci

dacă debitorul datorează un lucru de gen care piere fără vina lui, acel debitor nu va fi
exonerat de răspundere, ci va trebui să-şi execute totuşi obligaţia deoarece genera non
pereunt – lucrurile de gen nu pier, pe când dacă debitorul datorează un lucru individual
determinat care piere fără vina lui va fi exonerat de răspundere. Distincția dintre lucrurile
de gen şi lucrurile individual determinate se realizează prin convenţia părţilor, ceea ce
înseamnă că lucrurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor, ci părţile
stabilesc dacă debitorul urmează să remită un lucru de gen sau un lucru individual
determinat.
În funcţie de natura lor, lucrurile se clasifica î
n:
 Fructe, lucrurile produse de un alt lucru î
n mod periodic, conform destinației sale
economice și fără a-i consuma substanța. Erau de trei feluri :
 Naturale: nu necesită intervenția muncii omului pentru apariție (pădurile, solul)
 Industriale: necesită intervenția muncii omului pentru apariție (vinul, lâna)
 Civile: fructe ce se produceau ca urmare a actelor juridice civile (chiriile,
arenzile)
 Produse, lucruri produse de un alt lucru, dar cărora le lipsea caracterul
periodicității (materialul lemnos exploatat în pădure, prăsila sclavilor)

O altă categorie sunt res quae pondere numero mensurave constant, lucrurile care
se cântăresc, numără și măsoară. În categoria acestor lucruri intră bunurile care pot fi
înlocuite unele prin altele, și pe care noi astăzi le denumim fungibile. Deși de cele mai
multe ori lucrurile acestea se identifică prin trăsăturile de gen, ele nu se suprapun, deoarece
diferă criteriul de încadrare a acestora în categorii. La lucrurile de gen, voința părților
contractante e cea care determină calificarea, pe când în cadrul lucrurilor care se cântăresc,
numără și măsoară criteriul îl reprezintă practicile și uzanțele comerciale.
Lucrurile pot fi stăpânite de persoane cu 3 titluri juridice: posesiune, detenţiune,
proprietate.

87
 Formarea conceptului de posesiune. Elementele posesiunii

Formarea conceptului de posesiune

Posesiunea a apărut încă din epoca foarte veche în legătură cu exploatarea lui ager
publicus de către patricieni, dar cu timpul posesiunea s-a generalizat, în sensul că toate
lucrurile au devenit susceptibile de posesiune, iar jurisconsulţii cercetau posesiunea în
strânsă legătură cu proprietatea pentru că, deşi nu toţi posesorii sunt proprietari, toţi
proprietarii sunt posesori, astfel încât prin protecţia juridică a posesiunii se protejează chiar
proprietatea. Spre exemplu, dacă posesorul este chemat în justiţie de un neproprietar, el nu
trebuie să facă dovadă că este proprietar, căci se apără afirmând posed pentru că posed.
Proprietatea este așadar un drept, pe când posesiunea este un simplu fapt, o simplă
stăpânire de fapt asupra unui lucru.
Elementele posesiunii
Posesia este o stare de fapt ocrotită de drept şi presupune întrunirea a două elemente:
 Animus, un element subiectiv, desemnează intenţia persoanei de a stăpâni
lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă că posesorul se comportă faţă de lucru ca
un adevărat proprietar.
 Corpus, un element material, desemnează totalitatea faptelor materiale prin
care se exercită stăpânirea fizică asupra unui lucru, cum ar fi cultivarea unui
teren sau locuirea unei case.

În dreptul roman, calitatea de posesor și implicit drepturile decurgând din aceasta ,

erau acordate pe criterii de utilitate politică, pentru protejarea aristocrației sclavagiste.
Puteau fi socotiți posesori potrivit dreptului roman pe baza unor situații denumite de
romani causae possessionis:
 Proprietarii
 Arendașii pe termen lung
 Creditorii gajiști (cei care aveau creanță garantată prin gaj)
 Latifundiarii uzurpatori

Posesiunea se dobândește așadar în momentul în care animus și corpus se

întrunesc asupra aceleiași persoane, și se pierde atunci când dispare unul dintre ele sau
ambele.

88
 Felurile posesiunii şi efectele posesiunii

Felurile posesiunii
La romani, posesiunea era de mai multe feluri:
 Possessio ab interdicta: Este acea posesiune care dădea dreptul la protecţie
juridică prin interdictele posesorii.
 Possessio ad usucapionem: Acea posesiune care duce la dobândirea
proprietății prin uzucapiune dacă, pe lângă posesiune, sunt întrunite și celelalte
condiții necesare uzucapiunii (termenul, buna credință).
 Possessio iniusta/vitiosa: Este posesiune vicioasă care nu se bucură de
protecție juridică pentru că are vicii. Prin urmare, nu se bucură de protecție
juridică acela care intră în posesia lucrului prin mijloace violente, acela care
stăpânește lucrul cu titlu precar (cel care primește cu împrumut un lucru, urmând
să-l restituie la cererea împrumutătorului) precum și acela care stăpânește un
lucru în mod clandestin (intră în stăpânirea unui lucru fără știrea proprietarului).
 Possessio iuris/quasipossessio – Este posesiunea de drept sau posesiunea unor
drepturi patrimoniale, întrucât, pornind de la anumite analogii, în dreptul
evoluat romanii au admis că și drepturile patrimoniale sunt susceptibile de
posesiune.

Efectele posesiunii
Posesiunea generează și anumite efecte juridice:
 Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.
 La procesul de revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât, care î l
avantajează deoarece el se apără afirmând: Posed pentru că posed și nu trebuie
să mă justific față de nimeni, iar dacă tu, reclamant, vrei să mă deposedezi, fă
dovadă în fața judecătorului că ești proprietar. Așadar, posesorul poate fi
deposedat de lucru numai de acela care dovedește pe cale judiciară că este
proprietar și astfel se asigură ordinea socială pe tărâm patrimonial, căci în lipsa
protecției juridice a posesiunii, societatea alunecă în anarhie.
 Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar dacă sunt îndeplinite anumite
condiții ale uzucapiunii.

89
 Interdictele posesorii

Protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, mijloace de poliție

administrativă, care sunt de două feluri:
 Interdictele recuperandae possessiones causa erau date de pretor în vederea
redobândirii unei posesiuni pierdute și sunt în număr de trei:

 Interdictul unde vi era dat î

mpotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului
prin mijloace violente.
 Interdictul de precario se dădea î mpotriva aceluia care stăpânea lucrul cu
titlu precar și trebuia să îl restituie la cererea proprietarului.
 Interdictul de clandestina possessionae era dat î mpotriva aceluia care
stăpânea lucrul pe ascuns, fără știrea proprietarului.
 Interdictele retinendae possessiones causa erau date în vederea păstrării unei
posesiuni existente și erau în număr de două:

 Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri

mobile) și se acordă de pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul
un interval de timp mai mare în anul anterior eliberării interdictului. Spre
exemplu, dacă Primus a posedat lucrul 8 luni, iar Secundus a posedat lucrul
următoarele 7 luni, interdictul îi va fi acordat lui Secundus, căci el a stăpânit
mai mult în anul de dinaintea eliberării interdictului.
 Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în
legătură cu litigiile asupra imobilelor și se acorda aceluia care stăpânea bunul
în momentul eliberării interdictului.
Interdictele posesorii soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar,
până când pretorul avea timpul necesar pentru a organiza procesul în revendicare, ocazie cu
care se stabilea cine este proprietarul și, totodată, se stabilea de data aceasta definitiv și cine
este posesorul, de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori.

90
Detențiunea
Un al doilea titlu juridic cu care persoanele pot stăpâni lucrurile este detențiunea. Și
detențiunea, ca și posesiunea, presupune întrunirea a două elemente: animus și corpus.
 Corpus al detențiunii este identic cu corpus al posesiunii și, prin urmare, constă
în totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra
unui lucru.
 Animus al detențiunii constă în intenția persoanei de a stăpâni lucrul, nu pentru
sine ca la posesiune, ci pentru altul, de regulă pentru proprietari, ceea ce
înseamnă că, spre deosebire de posesor, detentorul nu se comportă față de lucru ca
un adevărat proprietar, ci dimpotrivă, el intenționează să îi restituie acel lucru
proprietarului fie la termenul stabilit, fie la cerere.

De aceea, detențiunea nu poate duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune,

iar titlul juridic al detențiunii a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de
operațiuni juridice cum ar fi închirierea unei case, arendarea unui teren, î mprumutul în
vederea folosinței sau depozitarea unui lucru. Toate aceste operațiunii juridice nu s-ar
putea realiza dacă lucrul s-ar transmite cu titlul de posesiune, deoarece posesorul poate
deveni proprietar.

91
 Proprietatea

Al treilea titlu juridic cu care persoanele stăpânesc lucruri este proprietatea.

Conceptul de proprietate are două sensuri largi:
 Proprietatea în sens economic se studiază la disciplinele economice, iar
proprietatea în sens juridic se studiază la disciplinele juridice.
 Proprietatea în sens juridic este denumită din punct de vedere tehnic drept de
proprietate.

La rândul lui, dreptul de proprietate este utilizat cu două sensuri:

 În sens subiectiv desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni lucrul prin
putere proprie și în interes propriu
 În sens obiectiv desemnează ansamblul normelor juridice care reglementează
stăpânirea lucrurilor de către persoane.

Distincția dintre dreptul de proprietate în sens subiectiv și dreptul de proprietate î n

sens obiectiv are caracter didactic, este artificială, căci în realitate ele nu pot fi disociate
mecanic, de vreme ce dreptul de proprietate î n sens subiectiv este definit de normele care
formează dreptul de proprietate în sens obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate în
sens obiectiv definește dreptul de proprietate în sens subiectiv. Potrivit acestei definiții,
titularul dreptului de proprietate exercită trei atribute pe care le denumim atributele
dreptului de proprietate:
 ius utendi (dreptul de a folosi lucrul)
 ius fruendi (dreptul de a îi culege fructele)
 ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

Prin urmare, acela care exercită asupra unui lucru în același timp ius utendi, ius
fruendi et abutendi are calitatea de proprietar. La romani, dreptul de proprietate a cunoscut
o evoluție îndelungată și a îmbrăcat forme diverse.
În epoca prestatală, romanii au cunoscut formele primitive de proprietate.
În epoca veche, ei au consacrat proprietatea colectivă a statului și proprietatea
quiritară.
În epoca clasică, proprietatea quiritară a supraviețuit, dar au mai apărut
proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic, asistăm la un proces de unificare a proprietății, care s-a
desăvârșit în vremea împăratului Justinian.

92
 Proprietatea colectivă a ginților și proprietatea familială

Proprietatea colectivă a ginții

Proprietatea colectivă a ginții este atestată de vechii autori latini și greci. Astfel,
Marcus Varro afirmă că la fondarea cetății, regele Romulus ar fi împărțit solul roman în
trei mari loturi între cele trei triburi fondatoare. Grecul Dionis din Halicarnas afirmă că
Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi, între cele treizeci de curii. În
aparență, textele se contrazic, dar în realitate ele se susțin reciproc, de vreme ce ambele
menționează proprietatea colectivă.
Pe de altă parte, proprietatea colectivă a lăsat urme puternice asupra unor instituții
juridice de mai târziu. Spre exemplu, mancipațiunea este modul originar de dobândire a
proprietății asupra lucrurilor mancipi și presupune respectarea unor condiții de formă, între
care și aducerea lucrului în fața martorului, ceea ce înseamnă că, la origine, mancipațiunea
se aplica numai la lucrurile mobile, nu și la imobile, întrucât ele nu se aflau în proprietate
privată, ci în proprietate colectivă. Alte exemple ar fi acela al acțiunii în revendicare, care
presupunea o cerință a prezenței lucrului litigios în fața magistratului și acela al fizionomiei
succesiunii legale, dacă nu există niciun moștenitor din categoriile superioare, veneau la
moștenire gentilii (în bloc, nu individual)
Proprietatea familială
Și proprietatea familială este menționată de vechii autori, fiind desemnată prin
termenul de heredium și având destinația de loc de casă și de grădină. Această proprietate
primitivă prezintă trei caractere:
 Caracterul inalienabil, constă în faptul că heredium nu putea fi înstrăinat.
Această interdicție a subzistat mult timp, trecută ulterior din plan juridic în plan
moral, mărturie în acest sens fiind spusele lui Cicero, care cu 7 secole mai târziu
arata că cel care își înstrăinează casa părintească e lovit de o infamie morală.
 Caracter indivizibil, ceea ce înseamnă că, la moartea unui pater familias, fiii de
familie dobândeau pământul î ntr-o stare de indiviziune. Abia mai târziu, prin
Legea celor 12 Table s-a creat o acțiune specială denumită actio familiae
herciscundae, prin care fiii de familie, dacă doreau, puteau să obțină ieșirea din
indiviziune.
 Caracter de coproprietate, în sensul că proprietatea familială era exercitată de
pater familias împreună cu fiii de familie, iar la moartea lui pater familias fiii de
familie dobândeau un bun pe care îl stăpâniseră și înainte de moartea lui pater
familias, împreună cu el. De aceea, Paul spune că în cazul proprietății familiale ne
aflăm mai degrabă în fața continuării unei proprietăți preexistente, decât în fața
unei moșteniri propriu-zise.
93
 Proprietatea quiritară și proprietatea colectivă a statului

În epoca veche au fost sancționate proprietatea colectivă a statului și proprietatea

quiritară.
Proprietatea colectivă a statului purta asupra teritoriului terenurilor dobândite de
la dușmani, care treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus. Tot î n
proprietatea statului se aflau și unii sclavi, denumiți servi publici. Pământurile din ager
publicus au fost date spre folosința patricienilor, care au transformat cu timpul această
folosință într-o veritabilă proprietate privată.
Proprietatea quiritară este prima formă a proprietății private pe care au cunoscut-
o romanii. Denumirea de proprietate quiritară este convențională, căci romanii o desemnau
printr-o perifrază, spunându-i Dominium ex iure quitium, adică stăpânire în conformitate
cu dreptul cetățenilor romani. De aceea, în unele texte ea este denumită și proprietate civilă
sau proprietatea cetățenilor romani, a quiriților. Această formă de proprietate prezintă trei
caractere:
 Un caracter exclusiv, proprietatea quiritară poartă numai asupra unor lucruri
romane, adică asupra lucrurilor mancipi. De asemenea, ea putea fi exercitată
numai de quiriți, numai de cetățenii romani. Putea fi transmisă numai prin acte
de drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile.
 Un caracter absolut, proprietatea quiritară putea fi exercitată fără vreo îngrădire,
în sensul că proprietarul quiritar putea exercita ius utendi, ius fruendi et abutendi
fără vreo limită, având inclusiv dreptul de a distruge lucrul.
 Un caracter perpetuu, proprietatea quiritară nu se exercită până la un anumit
termen, ci pentru totdeauna, spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt prin
excelență temporare, în sensul că ele se sting prin exercitare sau se sting în
momentul exercitării lor.
Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se stinge prin exercitare, ci dimpotrivă,
se consolidează. De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non protest (Nu
poate exista proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru totdeauna).

94
 Proprietatea pretoriană și proprietatea provincială

În epoca clasică, proprietatea quiritară a supraviețuit, dar au mai apărut

proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
În primul rând a apărut proprietatea pretoriană, care este, de asemenea, o denumire
convențională, căci romanii o desemnau prin cuvintele in bonis. Această formă de
proprietate a apărut în legătură cu transmiterea unui lucru mancipi prin tradițiune. Avem
în vedere faptul că în epoca veche proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea
prin mancipațiune, iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi se transmitea prin
tradițiune.
Mancipațiunea presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate, pe
când tradițiunea nu presupunea respectarea unor asemenea condiții. De aceea, din rațiuni de
ordin practic, romanii au început să transmită lucruri mancipi prin tradițiune. Atunci când
un lucru se transmitea prin tradițiune, cel ce înstrăina acel lucru era denumit tradens, iar
dobânditorul lucrului era denumit accipiens. Dacă tradens era de rea-credință, după ce se
transmitea un lucru mancipi prin tradițiune, intenta împotriva lui accipiens acțiunea în
revendicare, făcea dovadă că un lucru mancipi s-a transmis prin tradițiune și câștiga procesul,
deposedându-l pe accipiens, cu toate că acesta fusese de bună-credință și plătise prețul.
Firește, pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă. De aceea, el a venit în
sprijinul lui accipiens prin două mijloace procedurale:
 Exceptio rei venditae et traditae, adică excepțiunea lucrului vândut și
transmis. Dacă tradens îl chemă în justiție pe accipiens, acesta se apăra cu
succes, opunându-i exceptio rei venditae et traditae, prin care acțiunea lui
tradens era paralizată, iar accipiens rămânea în posesia lucrului.
 Acio publicianae (acțiunea publiciană). Dacă accipiens pierdea posesia
lucrului, avea la dispoziție acțiunea publiciană, pe care o intenta împotriva
posesorului, câștiga procesul și reintră în posesia lucrului.

Prin urmare, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea accipiens este acela
care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în posesia lucrului.
Pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea provincială cu titlu de
ager publicus. Însă statul roman, ca bun administrator ce era, avea tot interesul ca acele
terenuri provinciale să fie cultivate şi de aceea erau atribuite cu titlu de folosinţă
locuitorilor din provincii în schimbul unei impozit anual denumit stipendium sau tribut.
Dar jurisconsulţii au constatat că aşa-zisa folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real de
vreme ce terenurile puteau fi înstrăinate, vândute, donate, le puteau lăsa moştenire, le
putea greva cu servituţi (ipoteci) şi le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune reală, in
rem, specială, elaborată după modelul acţiunii în revendicare. Totuşi, provincialii

95
recunoşteau proprietatea supremă a statului roman asupra acelor terenuri prin faptul că
plăteau impozitul anual. Asupra aceluiași lucru se exercitau 2 drepturi distincte de
proprietate: dreptul statului roman şi dreptul locuitorilor provinciali. Astfel s-a format
modelul proprietăţii divizate, proprietate pe care au consacrat-o toate legiuirile feudale,
inclusiv Legea Țării prin dominium eminens şi dominium utile.
Tot în epoca clasică a fost sancţionată şi proprietatea peregrină întrucât peregrinii,
aşa cum se ştie, erau partenerii de comerţ ai romanilor, iar romanii erau interesaţi ca şi
peregrinii să exercite o formă de proprietate pe care au sancţionat-o printr-o acţiune ficticii,
cu ficţiune, căci în formula actio in revendicare se introducea ficţiunea că peregrinul este
cetăţean şi astfel peregrinul putea intenta şi acțiunea în revendicare, cu condiţia să fie
introdusă în formulă ficţiunea.
Dar prin edictul lui Caracalla din 212, cetăţenia romană s-a generalizat şi astfel odată
cu peregrinii dispare şi proprietatea peregrină. Mai târziu, în dreptul post clasic, solul italic
a fost supus şi el impozitelor şi astfel dispare criteriul de distincţie între proprietatea
quiritara şi provincială şi împăratul Justinian a contopit proprietatea quiritară cu cea
pretoriană şi astfel aluat naştere o formă unică de proprietate denumită dominium şi
caracterizată printr-un grad înalt de subiectivizare de vreme ce proprietarul răspunde de
obiectul dreptului său printr-o simplă manifestare de voinţă.

96
 Mancipaţiunea

Mancipaţiunea a fost la origine modul de creare a proprietăţii puterii. Mai târziu,

mancipaţiunea a fost considerată de romani un mod de transmitere a proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi, deşi în realitate mancipaţiunea a fost primul act juridic prin care s-a
realizat operaţiunea juridică a vânzării, care constă în transmiterea unui lucru în schimbul
unui preţ.
Mancipaţiunea presupunea respectarea unor condiţii de formă.
 În primul rând, era necesară prezenţa părţilor. Cel ce transmitea proprietatea era
denumit mancipant, iar dobânditorul era denumit accipiens.
 Totodată, era necesară aducerea lucrului în faţa a cel puţin 5 martori cetăţeni
romani, î n frunte cu un șef al martorilor (antestatus), de unde rezultă că inițial
proprietatea privată se exercita numai asupra lucrurilor mobile.
 Mai era necesară şi prezenţa lui libripens, un cantaragiu care avea rolul de a
cântări metalul preţ cu o balanţă de aramă. Întrucât la origine moneda romană
consta în bare de aramă care se cântăreau, iar asul cântărea 327 de grame de aramă.
Începând din secolul 3 î.Hr. a apărut moneda în sens modern. Din acel moment,
preţul nu se mai cântărea, ci se număra. Totuşi nu s-a renunţat la prezenţa lui
libripens, dar rolul său s-a schimbat, în sensul că el lovea balanţa de aramă cu o
bară de aramă, gest care avea semnificaţia plătirii preţului. În acest cadru solemn,
accipiens pronunţa formula mancipaţiunii conform căreia “acest lucru este al meu
în conformitate cu dreptul quiriților şi să-mi fie cumpărat cu preţul de... prin
aceasta aramă şi prin această balanţă de aramă”.
 Prezența lucrului, ținerea lucrului cu mâna de către accipiens în timpul rostirii
formulei solemne şi pronunțarea unei formule solemne de accipiens
Formula solemnă a mancipaţiunii este compusă din două părţi care sunt
contradictorii, deoarece prin prima parte a formulei accipiens afirmă că este proprietar, iar
prin partea a doua afirmă contrariul, afirmă că este cumpărător. Fizionomia contradictorie a
acestei formule oglindeşte evoluţia concepţiei romane cu privire la transmiterea proprietăţii,
căci prima parte a formulei oglindeşte vechea concepţie conform căreia proprietatea nu se
transmite, ci se creează, iar partea a doua a formulei solemne a fost adăugată mai târziu, în
dreptul evoluat, când romanii au admis că proprietatea poate fi transmisă. Dar întrucât erau
conservatori, nu au renunţat la prima parte a formulei care nu mai era de actualitate.

97
 După apariţia monedei în sens modern, mancipaţiunea a dobândit o utilizare generală,
în sensul că prin mancipaţiune se puteau realiza mai multe operaţiuni juridice. Însă, ori de
câte ori mancipaţiunea era utilizată în alt scop decât cel al realizării operaţiei juridice a
vânzării nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv, simulat, constând î ntr-un singur ban,
simbolic. Şi de aceea, asemenea utilizări ale mancipaţiunii au fost denumite mancipatio
numo uno sau mancipație cu un singur ban. Spre exemplu: prin mancipaţiune se putea
realiza şi operaţia juridică a donaţiei, cu deosebirea că în acest caz nu se plătea un preţ real,
ci un preţ fictiv. Pe de altă parte, ori de câte ori romanii utilizau mancipaţiunea în alt scop
decât cel al realizării vânzării, încheiau o convenţie de bună-credinţă, denumită pact fiduciar,
prin care arătau, precizau ce scop au urmărit atunci când au recurs la mancipatio numo uno.
Şi, de aceea, mancipatio numo uno mai este denumită şi mancipaţiune fiduciară.
A făcut posibilă și realizarea altor opțiuni juridice la care se utiliza mancipațiunea
fiduciară:
 Căsătoria prin coemptio
 Testamentul per aes et libram
 Donaţiunea

98
 Uzucapiunea

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a

lucrului şi presupune întrunirea anumitor condiţii: posesiunea, termenul, justa cauză,
buna-credinţă şi un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
Simpla posesiune nu era suficientă, ci era necesară folosirea, exploatarea efectivă
a lucrului în conformitate cu destinaţia economică pe care o avea. (usu capio = luare î n
folosință)
Termenul era de un an pentru lucrurile mobile şi de 2 ani pentru imobile.
Justa cauză consta î n actul sau faptul juridic prin care se justifica luare în stăpânire
a lucrului. Spre exemplu, la romani, contractul consensual de vânzare era justa cauză pentru
uzucapiune, deoarece prin contractul de vânzare, vânzătorul se obliga să transmită
posesiunea lucrului astfel încât cumpărătorul devenea posesor, urmând să devină proprietar
prin uzucapiune dacă se întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii.
Buna-credinţă este convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar
sau cel puţin de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite acel
lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat. Nu puteau fi uzucapate:
 Res furtive – lucruri furate, stăpânite cu titlu precar
 Res subrepte – lucruri furate și ascunse, stăpânite în mod clandestin
 Res vi possessae – lucruri posedate prin violență
 Res religiosae – lucruri de cult, nepatrimoniale

ndeplinit 2 funcţii: o funcţie economică şi o funcţie

La romani, uzucapiunea a î
juridică.
În virtutea funcţiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor în
conformitate cu destinaţia economică pe care o aveau.
În virtutea funcţiei juridice, uzucapiunea s-a exercitat în legătură cu proba dreptului
de proprietate deoarece, înainte de apariţia uzucapiunii, acela care intenta acţiunea în
revendicare trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi, adică
trebuia să facă dovada că toţi cei care au stăpânit lucrul litigios î
naintea lui au fost proprietari,
proba pe care Cicero o considera probatio diabolica (era imposibilă). Pe când, după apariţia
uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă dovada că îndeplineşte toate condiţiile
necesare uzucapiunii pentru a câştiga procesul în calitate de uzucapant. De aceea, Cicero
spunea că uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi fricii de procese.

99
 In iure cessio şi tradiţiunea

Alt mod de dobândire a proprietăţii este in iure cessio, adică renunţare în faţa
magistratului. In iure cessio este de fapt un proces simulat, fictiv, la care părţile participă
pe baza unei înţelegeri prealabile, căci dobânditorul lucrului are calitatea procesuală de
reclamant, iar cel ce transmite lucrul are calitatea de aşa-zis pârât.
În acest caz, reclamantul afirma în cuvinte solemne ca el este proprietarul lucrului
aşa-zis litigios, iar pârâtul tace, încât faţă de afirmaţiile reclamantului şi faţă de tăcerea
pârâtului, magistratul ratifica acea declaraţie prin cuvântul addico, recunoscându-i
reclamantului dreptul de proprietate asupra acelui lucru, ocazie cu care magistratul distribuie
jurisdicţia graţioasă.
Tradiţiunea a fost la origine un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor
nec mancipi. Mai târziu, în epoca clasică, aplicaţiunea ei s-a extins şi la lucrurile mancipi,
iar în vremea împăratul Justinian a devenit un mod general de dobândire a proprietăţii. Ea
presupune î ntrunirea a două condiţii, remiterea materială a lucrului şi justa causa
traditiones.
În epoca veche, remiterea materială a lucrului, în cazul mobilelor, remiterea opera
de la mână la mână (prin înmânare). În cazul imobilelor, dacă imobilul era un teren, aceasta
se realiza prin parcurgerea hotarelor terenului, iar dacă era vorba de o casă, se realiza prin
vizitarea tuturor încăperilor acesteia. Cu timpul însă au fost admise şi unele excepţii. Spre
exemplu:
 Traditio longa manu desemnează transmiterea proprietăţii asupra unui teren
prin indicarea hotarelor sale.
 Traditio simbolica desemnează transmiterea unei case când nu mai era
necesară vizitarea încăperilor, ci era suficientă remiterea cheilor.
 Traditio brevi manu desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care
locuieşte, transformându-se din detentor î
n posesor, şi apoi în proprietar.
 Constitutum possessorium desemnează situaţia în care proprietarul îşi vinde
casa, dar rămâne să locuiască în calitate de chiriaş.
Justa causa traditiones consta î n actul juridic prin care se explica sensul remiterii
materiale a lucrului, deoarece prin tradițiune se transmitea nu numai proprietatea, ci şi
posesiunea şi detenţiunea. Iar din faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu
juridic s-a făcut acea remitere, de aceea este nevoie de un act juridic din care rezultă că
remiterea s-a făcut cu titlu de proprietate, posesiune sau detenţiune. Prin urmare, dacă
justa causa a tradiţiunii est contractul de vânzare, rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de
posesiune.

100
 În vremea lui Justinian, prin justa causa se înţelege intenţia lui tradens de a
transmite lucrul şi intenţia lui accipiens de a-l dobândi, chiar dacă nu exista act juridic.
Spre exemplu: Primus intenţionează să vândă un lucru, iar Secundus crede că i se donează.
În acest caz, nu există contract, dar există justa cauză în sensul lui Justinian de vreme ce
Primus a intenţionat să transmită lucrul, iar Secundus a intenţionat să-l dobândească.

Ocupaţiunea, specificațiunea şi accesiunea

Alte texte romane din materia bunurilor se referă la dobândirea proprietăţii, deşi în
epoca veche romanii nu au admis ideea de transmitere a proprietăţii, ideea de dobândire
a ei, întrucât vechiul drept roman a fost un drept al forţei, al puterii care se exercita şi asupra
lucrurilor, şi asupra persoanelor. Iar puterea nu se transmite, ci se creează.
Cu timpul însă, pornind de la unele analogii, prin opera lui Ulpian, romanii au admis
ideea de dobândire a proprietăţii, iar cele mai importante moduri de dobândire a proprietăţii
sunt: ocupaţiunea, mancipaţiunea, uzucapiunea, in iure cessio, tradiţiunea,
specificațiunea, accesiunea.
Vechii romani considerau că ocupaţiunea (ocupatio) este cel mai legitim mod de
dobândire a proprietăţii care consta î n luarea în stăpânire a lucrurilor care nu aparţineau
cuiva şi care erau denumite res nullius (lucrurile nimănui). Din această categorie făceau
parte în primul rând res hostiles (lucrurile dobândite de la duşmani) pentru că, în concepţia
romanilor, duşmanii lor nu aveau niciun drept. De aceea, lucrurile lor erau considerate ale
nimănui și, prin urmare, treceau în proprietatea statului roman.
Tot prin ocupaţiune erau dobândite şi res derelictae sau lucrurile părăsite de
proprietarii lor care treceau în proprietatea primului venit, printr-o prescripţie achizitivă
instantanee. Intrau în aceeași categorie și unele lucruri apărute ca urmare a unor fenomene
naturale, cum ar fi insula, apărută ca urmare a unui proces vulcanic, în marea liberă și care
intra în proprietatea primului ocupant. Tot prin ocupațiune puteau fi dobândite și animalele
sălbatice, care deveneau proprietatea celui care le captura, indiferent de locul unde se
petrecea acest lucru.
Specificațiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului
confecţionat din materialul altuia. În acest caz, se pune î ntrebarea cine este proprietarul
lucrului nou creat. Cel care l-a confecţionat şi care se numeşte specificator sau proprietarul
materialului. Şi întrucât soluţia a fost controversată, împăratul Justinian a dat o soluţie de
compromis, hotărând ca atunci
 când lucrul nou creat poate fi readus la starea iniţială va aparţine proprietarului
materiei.
 dacă nu mai poate fi readus la starea iniţială, va aparţine specificatorului.
101
 Se pare că în darea acestei soluții, Justinian a avut în vedere ponderea importanței
manoperei în realizarea lucrului nou creat. Desigur că, în oricare din aceste cazuri există
o parte care înregistrează un prejudiciu, care este după caz fie contravaloarea materialelor,
fie contravaloarea manoperei, motiv pentru care s-au dat părților mijloace juridice pentru a
se despăgubi una de la alta.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a

lucrului accesor de către lucrul principal şi se numeşte principal acel lucru care îşi
păstrează identitatea după ce s-a unit cu un alt lucru. Spre exemplu, dacă se unesc un inel
cu o piatră preţioasă, lucru principal este inelul, aşadar proprietarul inelului va deveni
proprietarul pietrei preţioase. În textele romane ni se înfăţişează 3 tipuri de accesiuni:
 accesiunea prin unirea a două lucruri mobile: când se unesc două lucruri mobile
(piatra și inel, rama și tablou).
 accesiunea prin unirea unor lucruri mobile cu un lucru imobil
 accesiunea prin unirea a două lucruri imobile, depunerile formate pe malul unui
râu și care profită proprietarului riveran, insula apărută în râu – dacă apare de o
parte și de alta a liniei imaginare ce marchează mijlocul râului, ea aparține unuia
dintre proprietari, dacă apare la mijloc, ambilor proprietari.
O persoană care construiește pe terenul său o casă cu materialele altuia, caz în care
proprietarul terenului va deveni și proprietarul construcției, proprietarul materialelor având
doar o acțiune în despăgubire împotriva sa, care constă în dublul valorii materialelor utilizate.

102
 Sancţiunea proprietaţii

Sancțiunea proprietății quiritare

În materia dreptului procesual, î n epoca veche proprietatea quiritară î n procedura
legisacțiunilor era realizată prin sacramentum in rem: avea loc provocarea la un pariu, după
care lucrul litigios era încredințat provizoriu aceleia dintre părți care aducea praedes litis et
vindiciarum, care promiteau că în caz de pierdere a procesului acea parte va remite lucrul.
În faza a doua a procesului, sentința se pronunța în mod indirect, arătând care sacramentum
era justum. Dacă cel care depusese pariul în mod just era chiar partea care primise lucrul în
stăpânire provizorie, nu era nicio problemă, căci stăpânirea sa se consolida. Dacă însă lucrul
se afla la cealaltă parte, atunci exista o problemă, deoarece singurii care sufereau consecințe
negative în cazul refuzului de înmânare a lucrului, erau garanții, care erau sancționați cu
infamia, dar partea pentru care promiseseră aceștia nu putea fi constrânsă să transmită bunul
astfel partea câștigătoare trebuia să se mulțumească cu o sumă de bani. De aceea protecția
proprietății era imperfectă la acea vreme.
în epoca clasică proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în
revendicare), acţiune cu formulă. Acţiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formulă. Pentru intentarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
 Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor,
deoarece posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare.
 Pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat î n
justiţie prin rei vindicatio, adică acea persoană care posedă lucrul în momentul
judecării procesului. În momentul elaborării formulei, pretorul nu putea trece în
intentio numele pârâtului. S-a admis în mod excepţional că acţiunea în revendicare
poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă. Este vorba despre
ficti possessore s (posesorii fictivi). Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi
posesor ( qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească
proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în
revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin dol
( qui dolo desiit posidere), tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin
distrugerea bunului.
 Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat.
 Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
În epoca postclasică, s-a admis că acțiunea în revendicare să poată fi intentată și
împotriva unor neposesori, cazul posesorilor fictivi (ficti possessores) care erau de două
feluri:

103
  Qui liti se obtulit: cei care se oferă procesului, cazul acelei persoane care pretinde
în mod fals a fi posesoare a lucrului respectiv pentru a fi chemată astfel în judecată
și pentru ca între timp adevăratul posesor să devină proprietar prin uzucapiune
 Qui dolo desiit possidere: cei care î ncetează să posede prin dol (înșelăciune), cazul
acelui posesor care pentru a nu fi socotit astfel și a fi chemat în judecata, distrugea
lucrul
În ambele cazuri, drept sancțiune pentru reaua lor credință, acești posesori fictivi erau
asimilați posesorilor reali și puteau fi deci chemați în judecată și sancționați corespunzător.
Problema era însă că în procedura formulară funcționa principiul condamnării exclusiv
pecuniare, ceea ce înseamna că reclamantul întotdeauna primea o sumă de bani și nu lucrul
revendicat.
Sancțiunea proprietății pretoriene
Proprietatea pretoriană fost sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de către un
pretor numit Publicius, care intervenea în cazul în care o persoană dobândea un lucru
mancipi prin intermediul tradițiunii.
Pretorul acorda lui accipiens acţiunea publiciană, pe care o putea intenta atât
împotriva lui tradens, cât şi împotriva terţilor, î n scopul redobândirii posesiunii. Parâtul
invocă o excepție în fața pretorului, și anume excepția iusti dominii prin care arată că el este
adevăratul proprietar întrucât este quiritar, iar lucrul este mancipi. Această excepție însă era
respinsă cu succes de către reclamant printr-o replicatio rei venditae et traditae (lucrul
vândut și remis materialmente).
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor
uzucapiunii, mai puţin a celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula
acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit.
În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile. Faţă
de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia
termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului.
În cazul î n care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens
(proprietarul pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin
exceptio rei venditae et traditae.
Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea
în revendicare, în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean
roman.

104
 Servituţile prediale

Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare,
persoană care este proprietara unui imobil, sau în folosul unei persoane determinate.
Romanii au cunoscut două feluri de servituţi:
 Atunci când sarcina apasă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui
imobil, oricare ar fi el, servitutea se numeşte predială (reală).
 În ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite
persoane, servitutea se numeşte personală.

Servituţile prediale presupun existenţa a două imobile, de regulă alăturate, precum

şi a două proprietăţi distincte.
Unul din cele două imobile se numeşte fond dominant, pe când celălalt se numeşte
fond. Se numeşte fond dominant fondul în folosul căruia s-a constituit servitutea.
Dacă o privim din poziţia proprietarului fondului dominant, servitutea este un drept,
iar dacă o privim din punct de vedere a proprietarului fondului aservit, ea este o sarcină.
Spre exemplu, în cazul servituţii de trecere există două terenuri alăturate, dintre care unul
nu are acces la drumul public. Ca atare, proprietarul terenului care nu are acces la drumul
public este titularul dreptului de servitute, deoarece el are drept de trecere prin terenul
vecinului său pentru a ieşi la drumul public. În schimb, terenul care are acces la drumul
public este grevat cu servitutea de trecere, astfel încât, pentru proprietarul acestui teren,
servitutea este o sarcină. Textele romane ne înfăţişează două categorii de servituţi prediale:
 Urbane, dacă fondul dominant este o clădire, chiar dacă clădirea este situată la
oraş sau la ţară
 Rustice, dacă fondul dominant este un teren.

Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:

 iter – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos;
 via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
 actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia;
 ius pascendi – dreptul de a paşte turmele pe terenul altuia;
 aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă prin terenul altuia;
 servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini, în cazul unei construcţii, o bârnă
pe zidul vecinului.

105
 Servituţile personale

Servituţile personale presupun existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil,
asupra căruia două persoane determinate exercită drepturi reale distincte. Romanii au
cunoscut patru servituţi personale:

Uzufructul
Potrivit lui Paul, “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum
substantia” (uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele,
păstrând substanţa acelui lucru). Ca atare, în cazul uzufructului există un singur lucru şi
doi titulari de drepturi reale: pe de o parte, uzufructuarul (titularul dreptului de servitute),
iar, pe de altă parte, nudul proprietar (cel grevat cu servitutea). Aceasta înseamnă că
atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se împart între două persoane
distincte, căci nudul proprietar exercită dreptul de dispoziţie, adică ius abutendi, pe când
uzufructuarul exercită dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, adică ius utendi
şi ius fruendi.
Din definiţie rezultă că uzufructul poartă asupra: unor bunuri individual determinate,
care nu se consumă prin întrebuinţare. Dar nu rezultă, ceea ce este un defect al definiţiei,
că este un drept real temporar, întrucât este un drept cu termen, cel mult până la moartea
uzufructuarului. Nudul proprietar şi uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale distincte.
Între ei nu există obligaţii reciproce, întrucât titularul de drept real nu este obligat faţă de
vreo persoană şi nu poate fi obligat.
Această figură juridică a uzufructului a rezultat în cadrul relaţiilor ce s-au stabilit între
bărbat şi femeia căsătorită fără manus. Femeia căsătorită fără manus nu venea la moştenirea
bărbatului ei, încât frecvent, după moartea bărbatului, aceasta, dacă nu avea părinţi sau
bunici, rămânea fără mijloace de subzistenţă. Faţă de această situaţie, unii bărbaţi au recurs
la o practică prin care transmiteau soţiei supravieţuitoare anumite bunuri pentru a le folosi
şi culege fructele până la moarte, urmând ca după moartea soţiei supravieţuitoare acele
bunuri să intre în stăpânirea efectivă a fiilor şi fiicelor, care până atunci exercitau asupra
bunurilor date în uzufruct numai nuda proprietate, ceea ce înseamnă că la moartea mamei
lor copiii deveneau proprietari deplini asupra acelor bunuri.
Cu timpul, figura juridică a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice
persoane.

106
Usus
Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele.

Habitatio
Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept
real şi nu în calitate de chiriaş, deoarece chiriaşul este un simplu detentor.

Operae servorum
Operae servorum este dreptul real ce consta din utilizarea serviciilor sclavului
altuia.

Servituţile, atât cele reale, cât şi cele personale, sunt guvernate de anumite reguli
comune:
 Toate servituţile sunt drepturi reale, chiar dacă unele se numesc personale.
 Proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo obligaţie faţă de titularul
dreptului de servitute ( “servitus in faciendo consistere nequit” ). Spre exemplu,
în cazul servituţii de trecere, proprietarul fondului aservit nu este obligat să
întreţină în bune condiţii acel drum;
 Nimeni nu-și poate aservi propriul lucru, “nemini res sua servit” (nimănui nu-i
poate fi aservit propriul lucru), deoarece servituţile sunt drepturi reale care poartă
asupra lucrului altuia. Dacă proprietarul fondului dominant devine şi proprietar al
fondului aservit, servitutea se stinge, pentru că proprietarul exercită drepturi
nelimitate asupra bunului său;
 Nu se admite o servitute a servituţii, “servitus servitutis esse non potest” (nu
poate exista o servitute a servituții), de unde decurge concluzia că dreptul de
servitute nu poate fi transferat, nu poate fi transmis altuia.

107
 Emfiteoza, conductio agri vectigalis şi superficia

Emfiteoza
Emfiteoza este un drept real, care se naşte dintr-un contract, ce poartă acelaşi nume
– contractul de emfiteoză. Asemenea contracte se încheiau între împărat şi persoane
particulare.
În baza acestui contract, împăratul arenda unei persoane, numită emfiteot, o
suprafaţă de pământ pentru a o utiliza şi pentru a-i culege fructele, în schimbul unei sume
de bani numită canon. Emfiteotul recunoştea calitatea de proprietar a împăratului prin
faptul că plătea o sumă de bani anual, iar dacă nu plătea acea sumă de bani într-un anumit
termen, dreptul de emfiteoză putea fi revocat de către proprietar, adică de către împărat,
prin exercitarea lui ius privandi. Mai târziu, emfiteoza s-a extins şi asupra latifundiilor
particulare.
Prin efectul contractului de emfiteoză, emfiteotul devenea titularul unui drept real,
putea înstrăina şi transmite dreptul urmaşilor săi, putea să-l greveze cu servituţi sau
ipoteci, putea să dobândească proprietatea fructelor prin simpla percepţie (luarea î n
stăpânire fizică), ca şi prin simpla separaţie. Emfiteotul are o situaţie mai bună decât
uzufructuarul, care intră în proprietatea fructelor numai prin percepţie, nu şi prin separaţie.
Emfiteotul are calitatea de posesor de bună-credinţă, astfel că se bucură de protecţie
juridică prin intermediul interdictelor posesorii. Proprietarului terenului î
i va reveni numai
un nudum ius.
Conductio agri vectigalis
Conductio agri vectigalis are o fizionomie similară emfiteozei, numai că de data
ncheia între cetăţi şi persoane particulare şi deosebirea că în acest
aceasta, contractul se î
caz suma de bani se numea vectigal.

108
Superficia
Superficia este un drept real care se exercita de către o persoană asupra unei
construcţii ridicată de ea pe terenul închiriat de la o altă persoană.
Acest drept real s-a născut prin secolul al doilea î.Hr. în condiţiile crizei de locuinţe
ce s-a declanşat la Roma. Cu scopul de a pune capăt acestui fenomen, acestei crize, statul
roman a pus la dispoziţia particularilor anumite terenuri virane, pentru ca aceştia să
construiască locuinţe. Însă cetăţenii romani nu au dat curs acestei concesii, nu au îmbrăţişat-
o, deoarece în acea epocă funcţiona principiul potrivit căruia superficies solo cedit
(suprafaţa aparţine terenului). De aceea, dacă cetăţenii ar fi construit pe terenuri
proprietate de stat, în virtutea acestui principiu, acele construcţii ar fi intrat î
n proprietatea
statului.
În replică, statul a recunoscut constructorului un drept real asupra clădirii zidite pe
terenul său, drept real care izvora dintr-o convenţie încheiată între stat şi cetăţean. Cu
timpul, asemenea convenţii s-au încheiat şi î ntre persoane particulare, iar dreptul de
superficie s-a generalizat.
Titularul dreptului de superficie se numeşte superficiar şi are dreptul de a locui în
acea casă, de a o vinde, de a o lăsa moştenire, de a o greva cu ipoteci şi servituţi.
Superficiarul recunoaşte dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin
faptul că plăteşte o sumă anuală, numită solarium.

Baftă multă la examen!

Montat, editat și redactat de
Capotă George Cristian, 2019

109