Sunteți pe pagina 1din 2

Moara cu noroc – demonstrație

(1881) de Ioan Slavici


Nuvela este o specie a genului epic în proză situată ca dimensiuni între schiță și roman
cu un singur fir epic, un conflict unic, accentul fiind pus pe construcția personajelor. Prezintă
fapte, întâmplări credibile, verosimile.
Acțiunea se desfășoară într-un ritm rapid, accentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului decât pe acțiune.
În nuvela realist-psihologică, accentul se deplasează de la acțiunea propriu-zisă la
viața sufletească a personajelor. Conflictul exterior este dublat de cel interior care este
dominant. Analiza psihologică se realizează prin monolog interior, introspecție. Se folosește
tehnica amănuntului semnificativ.
Ioan Slavici (1848-1925) face parte din Epoca Marilor Clasici și este cel mai mare
nuvelist român. A debutat cu „Fata de birău” în revista „Convorbiri literare” în 1871. A scris
proză, dramaturgie și memorialist. Tematica nuvelelor sale este variată de la prezentarea
vieții satului transilvănean, de exemplu „Pădureanca”, „Gura Satului”, la rolul intelectualului
în viața oamenilor : „Popa Tanda”, „Budulea Taichi”, până la consecințele nefaste pe care le
are setea de înavuțire : „Moara cu noroc”, „Comoara”.
Publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”, reprezintă „prima nuvelă
memorabilă construită la noi cu elemente de psihologie abisală”(G.Munteanu), dar și „prima
mare nuvelă realistă din literatura română”(N.Manolescu), „o nuvelă solidă cu subiect de
roman”(G.Călinescu).
Titlul constituie o antifrază fiind, de fapt, o ironie la adresa destinului personajelor.
Este numele unui han, construit pe locul unei mori părăsite ceea ce e considerat un spațiu
bântuit de forțe malefice.
La nivel obtuz poate sugera măcinarea sufletească a lui Ghiță, moara aducând
nenorocirea pentru că ușurința câștigurilor de aici ascunde abateri etice grave. Motivul
norocului este asociat în înțelepciunea populară ideii de câștig, de pact malefic, însă acesta
este efemer și înșelător.
La nivel obviu semnificația apare din capitolul al II-lea când locul pare a fi cu noroc
pentru cei care ajung aici pentru că au străbătut locuri primejdioase.
Titlul impune așadar un topos, spațiul în care se vor derula destinele personajelor și
evidențiază intenția moralizatoare a scriitorului.
Tema o constituie consecințele nefaste pe care setea de înavuțire le are asupra
individului hotărându-i destinul.
Astfel, opera este una tezistă pentru că trădează un weltanshaung marcat cu elemente
moralizatoare.
Magdalena Popescu observă în nuvelă o supratemă a destinului și apropierea de
tragediile antice. Hybrisul lui Ghiță constând în părăsirea liniștii dobândite prin tradiție.
Nuvela cuprinde 17 capitole ce urmărește șirul întâmplărilor în succesiune
cronologică.
În ceea ce privește relația incipit-final, se observă o simetrie compozițională asigurată
de mai multe elemente.
Vorbele bătrânei prin care îl avertizează pe Ghiță de consecințele pe care le-ar putea
ave acțiunile sale. Ea nu are un nume, simbolizând înțelepciunea populară și poate constitui

1
un personaj raisonneur prin care autorul își exprimă concepțiile sănătoase despre viață. În
final, replica ei conține credința în soartă.
Cele cinci cruci (2 de piatră simbol al morții și 3 de lemn – viața) își schimbă
semnificația inițială din conotație benefică, semn al binecuvântării divine în incipit, simboluri
ale morții în final.
Prezentarea drumului care duce la un han la începutul vieții pentru ca în final aceasta
să se contopească cu drumul vieții.
În incipit se observă o serie de lexeme și sintagme ce constituie simboluri thanatice
anticipând desfășurarea ulterioară a evenimentelor : „rămășițe”, „un loc de popas pentru
corbii ce se lasă croncănind”.
Finalul este închis plasat într-o zi de luni, simbol al unui nou început.
Acțiunea este liniară și urmărește un plan narativ exterior care acumulează întâmplări
și momente de mare tensiune și unul de tip analitic interior, în care sunt urmările mișcările
sufletești ale personajelor.
Conflictul exterior îl are în centru pe Ghiță care în raport cu Lică se opune economic,
o opoziție de interese, dar și un orgoliu masculin.
Conflictul interior cunoaște și el o triplă dimensiune: dimensiunea socială determinată
de frustrarea lui Ghiță din cauza statutului social precar, dimensiunea etică-morală, prin
mutarea la han, Ghiță se află la interferența a două coduri existențiale, cel moral – al satului
ardelenesc bazat pe cinste, hărnicie, încredere versus cel al legilor nescrise ale câmpiei
ardelene cu necinste, minciună, crimă, înșelăciune. Dimensiunea psihologică ce are la bază
tensiunile lui sufletești între dorința de a rămâne un om cinstit și dorința de a se îmbogăți.
Indicii spațio-temporali sunt fixați cu precizie având rolul de a crea un cadru
verosimil. Pe lângă spațiul geografic real redat de toponime de tipul : Arad, Ineu, Fundeni,
Oradea, etc. există și unul simbolic ce apare încă din titlul. Acțiunea se desfășoară între două
repere cu semnificație religioasă pe parcursul unui an (Sf. Gheorghe și Paștele).
Protagonistul, Ghiță, este un personaj tipologic pentru categoria indivizilor dornici de
îmbogățire, evoluția sa ulterioară îi oferă o individualitate aparte. Poate fi încadrat în tipul
arivistului, dar și al avarului.
Magdalena Popescu îl consideră „un ins energic cu gustul riscului și al aventurii”.
Naratorul este auctorial, omniscient, omniprezent, extradiegetic și creditabil, deoarece
relatează la persoana a III-a. Perspectiva este heterodiegetică obiectivă. Focalizarea este
internă, deoarece pătrundem în gândurile personajelor, iar viziunea este din spate.
Arta literară constă în îmbinarea elementelor clasice cu cele realiste și romantice.
Astfel, se regăsesc în operă elementele clasice: simetria compozițională (vorbele bătrânei,
cele cinci cruci, drumul), valorile morale promovate (cinstea), dar și valoarea nuvelei cu
„subiect de roman”.
Se regăsesc elementele romantice, cel mai semnificativ fiind antiteza dintre Ghiță și
Lică.
Dar și elementele realiste : verosimilitatea aspectelor prezentate, tipul de narator și
perspectivă narativă, stilul sobru și impersonal, prezența descrierii de tip balzacian și analiza
psihologică.
În concluzie, opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă
psihologică, deoarece are toată trăsăturile acestei specii literare : analizează conflictul interior
al personajului principal, urmărește procesul înstrăinării lui Ghiță față de familie și urmărește
degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogățirii.