Povestea lui Harap-Alb - demonstrație

(1877) de Ion Creangă

Basmul desemnează o specie a epicii populare și culte, în proză, mai rar în versuri, în
care personaje reale și supranaturale trec prin întâmplări fabuloase pentru a susține ordinea
valorică a binelui.
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează
elementele stereotipice conform viziunii sale artistice i propriului său stil. Basmul cult imită
relația de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitatea stilului.
Ion Creangă face parte din Epoca Marilor Clasici și este cel mai mare povestitor al
nostru, amintind de Ion Neculce și anticipând creația lui Sadoveanu.
Publicat inițial în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în ziarul
„Timpul”, „Povestea lui Harap-Alb” a fost considerat „o adevărată epopee a poporului
român” (Garabet I. Brăileanu), un basm unic în literatura română nu numai prin dimensiuni,
dar și ca valoare etică și estetică, „însăși sinteza basmului românesc : toată filosofia noastră
populară se lămurește în încercările grele ale fiului de împărat”.(Pompiliu Constantinescu)
Titlul anunță tema textului și anume prezentarea întâmplărilor din viața
protagonistului, acesta face totodată trimitere la caracterul fictiv, moralist, al întâmplărilor
narate („povestea”) și cuprinde numele personajului principal.
Având caracterul unei epopei, basmul se definește prin complexitatea tematică: lupta
dintre bine și rău, soldată cu victoria binelui, caracterul inițiatic, tema destinului pe care
personajul trebuie sa și-l îndeplinească, ciclicitatea existenței umane. G. Călinescu apreciază
că toată povestea e o demonstrație a ideii că „omul de soi se cunoaște sub orice strai”.
Viziunea autorului este una optimistă, susținută de aspirația sa către o lume mai bună,
asociată temei dominate a luptei bine-rău, finalizată evident cu victoria binelui.
Basmul conține atât motive narative tipice: motivul împăratului fără urmași, motivul
superiorității mezinului, motivul călători, motivul probelor, cât și motive narative specifice:
supunerea prin vicleșug, demascarea răufăcătorului (spânul), pedeapsa.
Secvențele narative sunt îmbinate prin înlănțuire.
Incipitul basmului tradițional are rolul de a crea o atmosferă propice pentru receptarea
relatării întâmplărilor și de a-l introduce pe cititor în lumea ficțiunii. Ion Creangă se
mulțumește cu un simplu „Amu cică era odată”, după care se străduiește să explice de ce
rudele nu se cunoșteau între ele și să justifice substituirea persoanei. Deși naratorul se
comportă ca într-un univers verosimil, iar cuvântul „cică” sugerează că n-a fost martor la
evenimente și aruncă o umbră de îndoială, totuși formula magică a fost rostită, nimic nu mai
poate fi oprit.
Formulele mediane sunt menite a întreține atenția lectorilor. În „Povestea lui Harap-
Alb”, formula ca „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este” au și
un rol clar în delimitarea secvențelor narative. Apar de fiecare dată când s-a terminat o
întâmplare și urmează alta.
Formulele finale au rolul de a scoate cititorul din lumea ficțiunii și de a-l readuce în
lumea reală, în care binele nu mai învinge întotdeauna, pentru că aici se joacă după alte
reguli. În basmul lui Creangă, deși formula finală este cu totul originală, totuși ea își
îndeplinește rolul. Ieșirea este dură și neașteptată: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar

1
cine nu, se uită și rabdă.”. Formula are un umor amar și ascunde o obsesie ancestrală:
procurarea hranei.
Triplicarea are rolul de tărăgănare tactică, de gradație în plan compozițional
(întârziere a drumului spre deznodământ cunoscut).
Acțiunea este plasată în „illotempore”, atemporalitatea fiind indusă prin formula „era
odată”, un imperfect cu valoare narativă. Spațiul este vag precizat prin sintagme de tipul:
„într-o țară”, „unde se bat munții în capete”, „la un capăt al pământului”. Spațiul se încarcă
de semnificație printr-o serie de motive simbolice precum podul, fântâna, pădurea labirint și
castelul.
În basm se regăsesc și elemente fabuloase de exemplu calul care vorbește sau învierea
lui Harap-Alb.
Viziunea despre lume a lui Ion Creangă nu se putea evidenția în acest basm în afara
unor personaje care să transmită anumite mesaje dincolo și prin text.
Harap-Alb este Făt-Frumos din basmele populare, capabil și curajos, dar rămâne în
zona umanului fiind prietenos, cuminte și ascultător, ca un flăcău din Humulești. Călătoria pe
care o face pentru a ajunge împărat este o inițiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a
deveni conducător.
Eroul este neofit la începutul drumului, iar după trecerea probelor ajutat fiind și de o
serie de mistagogi (Sf. Duminică, Craiul, Calul, Spânul, Împăratul Roș și cei cinci tovarăși)
se va maturiza fiind apt să preia împărăția unchiului său.
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” are ca sursă de inspirație basmul popular, de la
care autorul păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii, pețitul, probele), personajele
fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice și poartă amprenta autorului
prin umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia și limbajul
personajelor, astfel ca lumea fabuloasă a basmului tradițional primește atribute caracteristice
lumii satului.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune
îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea. „Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă
a expunerii epice, ci topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau
introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor.”(T. Vianu- „Studii de literatura
română”) Narațiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid.
Umorul, jovialitatea, oralitatea povestirii, particularizarea stilului și talentul
prozatorului, definind arta narațiunii la Creangă. Arta narațiunii se conturează cu totul aparte
în proza lui Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără descrieri suplimentare, prin dialogul
dramatizat, prin umorul debordant prin oralitatea stilului, dar mai ales prin folosirea
numeroaselor proverbe.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în
fața unui public care ascultă și nu pentru cititori.
Acesta realizează oralitatea stilului prin diferite modalități cum ar fi: dialogul,
folosirea dativului etic („și odată mi ți-l înșfacă”), exclamații, interogații, interjecții („ei,
apoi?”), onomatopee („și când să pună mâna pe dânsa, zbr!”), diminutive („trebușoara”),
formule specifice oralității („toate ca toate”, „vorba aceea”), proverbe și zicători („omul
sfințește locul”), versuri populare sau fraze ritmate, cuvinte și expresii populare,
regionalisme.

2
 Realizarea umorului se face prin diferite modalități precum: exprimarea poznașă,
combinații neașteptate de cuvinte, vorbe de duh, poreclele personajelor și situațiile în care
sunt puse personajele.
Se observă detașarea totală a naratorului față de evenimentele prezentate, validându-se
astfel: tiparul narativ auctorial, deoarece naratorul creează impresia cunoașterii
deznodământului, perspectiva narativă este heterodiegetică, narațiunea realizându-se la
persoana a III-a, focalizarea este neutră- zero, echivalentă viziunii din spate, deoarece
naratorul știe mai multe decât personajul.
În concluzie, prin conotațiile sale multiple „Povestea lui Harap-Alb” este „cel mai
complex basm”(N. Manolescu), este povestea destinului uman, punând în evidență idealurile
de dreptate, de adevăr și cinste.