Libertatea 

este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma „lipsa
constrângerilor”.

Poziția lui John Stuart Mill[

John Stuart Mill

Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera
libertății umane cuprinde următoarele[1]:

1. libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință);

2. libertatea de exprimare;
3. libertatea alegerii unui stil de viață;
4. libertatea de asociere liber consimțită.
Mill consideră că, în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale comunității),
societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului.
Filosoful precizează că orice imixtiune a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte
indezirabile (din punct de vedere utilitarist) :

1. uniformizarea;
2. oprirea dezvoltării individului.
Poziția lui Isaiah Berlin
Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate[2]:

1. libertatea negativă;
2. libertatea pozitivă.
Libertatea negativă precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind
astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele. În
privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări :

 constrângerea este distinctă de incapacitate (care ține de natură);

 libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei;
 nu se poate vorbi despre o libertate (ex: "libertatea socială") ci doar despre libertate
individuală;
 libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil să se renunțe la libertate
in favoarea altor valori;
Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului de a fi
propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile
despre ceea ce constituie "un eu, o persoană, un om"

Libertatea voinței
Problema libertății de voință se înscrie în disputa dintre cei ce susțin liberul arbitru și cei cu
vederi deterministe.
Poziția lui Spinoza[modificare | modificare sursă]
În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin si cel uman,
iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.
Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine”[3] pare să nu mai lase loc
pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta există prin
simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”[4]. Spinoza nu
opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns să acționeze
după o lege impusă, atunci acela nu este liber[5].
Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în totalitate.
Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de circumstanțele
externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active, care își au sursa în
rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe[6]. Divinitatea se reflectă în această utilizare
a rațiunii[7].

Perspectiva existențialistă asupra libertății[modificare | modificare sursă]

Poziția lui Sartre[modificare | modificare sursă]
Existențialismul ateu, reprezentat în principal de J.-P. Sartre, privește individul ca fiind prin excelență
liber. Prin această libertate consubstanțială se înțelege permanenta existență a cel puțin două
opțiuni suplimentare aflate oricând la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă
constrângerilor definitive. Nimic nu este impus, deoarece mai există în ultimă instanță, întotdeauna,
soluția alternativă a abandonului sau cea a sinuciderii. 

Dacă cineva va prezenta informația din Wikipedia vei

prezenta cea de jos dar la început studiază ambele
 „Enciclopedia de Filosofie și Stiințe umane – DeAgostini”, definește libertatea ca fiind „absență a
obstacolelor și a limitărilor care garantează o voință autonomă și decizii personale în conformitate cu
aceasta”

 Aristotel, care în lucrarea sa „Etica nicomahică”, distinge între acțiunile involuntare, care au loc prin
constrângere sau neștiință și cele voluntare al căror principiu se află în persoana celui care acționează,
precizând totodată că, în afară de voința care tinde spre bine, este nevoie și de o alegere a mijloacelor
pentru a atinge scopul și de o deliberare asupra acestor mijloace.

G. W. Leibnitz, cel care a susținut în lucrarea sa „Teodicee”, că libertatea este caracteristica proprie
acelei substanțe în stare să se autodetermine: „Libertatea constă în inteligență, care implică o
cunoaștere distinctă a obiectului deliberării; în spontaneitate, prin care noi ne autoderminăm; în
contingență, adică în eliminarea necesității logice sau metafizice. Substanța liberă se determină pe ea
însăși și conform motivului binelui perceput de intelect, care o dirijează fără să o oblige la ceva anume

Dintre toate curentele filosofice, cel care s-a aplecat cel mai mult și cu o mai mare
profunzime asupra problematicii libertății umane a fost existențialismul.
Pentru a ajunge să definească libertatea omului, Sartre își solidifică concepția despre „inexistența lui
Dumnezeu”, construind în jurul concepției despre existența umană, concepția despre neant. Astfel,
potrivit lui Sartre „neantul nu există, nu se poate spune că el se neantizează. Doar ființa se poate neantiza.
Omul, ființa pentru sine, aspiră spre neant. Neantul aparține lumii omului. Analiza ființei pentru sine arată
că omul poartă, trebuie să poarte neantul în sine, fiind o sursă a neantului. Nu trebuie înțeles că el ar fi
neant în totalitate. Omul există și în sine, prin corpul său, prin eul și habitudinile sale. Dar ceea ce este
specific uman rezida în neant”. Esența omului este libertatea. Libertatea se dezvăluie în angoasă. Aceasta
este o conștientizare de către om a ființei sale proprii care se crează ca neant, adică în calitate de libertate.
Omul fuge de angoasă, încercând să scape nu numai de libertate, adică de viitor, ci și de trecut. Dar omul
nu se poate elibera de angoasă, deoarece el este însăși angoasa sa”
Libertatea în concepția lui Sartre este pe de o partre suma tuturor alegerilor pe care omul le face în
viață, în afara oricărei determinări, iar pe de altă parte este însăși glasul care întreabă ființa omului care
este finalitatea acestor alegeri libere.