UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA TRANSFERONTIERĂ ȘTIINȚE

UMANISTE, ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
DOMENIUL: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

REFERAT nr.2 la FUNDAMENTE

ȘTIINȚIFICE ÎN VOLEI

A elaborat: Coordonator științific:

studenta anului II lector universitar doctor
Furculiță-Verejan Vera Alexandru Păcuraru

Chișinău 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................3
I. Pasa de sus cu două mâini inainte în jocul de volei..............................3
I.1. Descrierea pasei cu două mâini înainte............................................3-4
I.2. Execuția pasei cu două mâini înainte................................................4-6
II. Serviciul de jos din față în jocul de volei................................................6
II.1. Descrierea serviciului de jos.............................................................6
II.2. Execuția serviciului de jos din față................................................7-8
III. Pasa de jos cu două mâini în jocul de volei.............................................8
III.1. Descrierea pasei de jos cu două mâini ...........................................8-9
III.2. Execuția pasei cu două mâini........................................................9-10
IV. Serviciul de sus din față în jocul de volei................................................10
IV.1. Descrierea și execuția serviciului de sus din față........................10-13
V. Tactica jocului de volei........................................................................14-15
V.1. Componentele tacticii jocului de volei........................................15-20
VI. Concluzie....................................................................................................21
VII. Bibliografie.................................................................................................22

2
 INTRODUCERE
. În evoluţia sa, jocul de volei a înregistrat preocupări constante şi majore de sporire a
randamentului jucătorilor, atât prin îmbogăţirea conţinutului de acţiuni din bagajul tehnicotactic,
cât şi prin eficientizarea execuţiei procedeelor, apelându-se la toate oportunităţile şi cuceririle
ştiinţelor conexe: biomecanică, fizică, geometrie, informatică. În acest context, îmbunătăţirea
arsenalului de informaţii şi tehnici didactice, din care să poată selecta pe acelea care oferă cele
mai sigure şanse de realizare a obiectivelor, în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară
activitatea. În învăţământul superior de Educaţie Fizică şi Sport, voleiul este o disciplină
fundamentală cuprinsă în planul de învăţământ, cu un rol deosebit în însuşirea cunoştinţelor
practice de specialitate. 
Asimilarea noţiunilor practice de bază şi metodologice, de aplicare a elementelor şi
procedeelor tehnice de către studenţi are o importanţă deosebită, având în vedere că voleiul este
o disciplină de bază în şcoală, cu o activitate practică a elevilor şi, de asemenea, este una dintre
probele olimpice Pentru studenţi, valorificarea cunoştinţelor de specialitate se concretizează prin
formarea profilului de executant şi demonstrant la disciplina volei, dar şi de a pregăti viitori elevi
în practicarea şi înţelegerea acestei discipline. Iniţierea/fixarea deprinderilor specifice jocului de
volei (acţiunile de bază) şi însuşirea tacticii de joc specifice începătorului reprezintă primii paşi
în iniţierea studentului în jocul de volei.

I. Pasa de sus cu două mâini inainte în jocul de volei

I.1 Descrierea pasei cu două mâini înainte
În jocul de volei pasarea mingii constituie elementul de bază care îi permite jucătorului să
joace; de aceea, în procesul instructiv trebuie să acordăm o atenţie deosebită însuşirii corecte a
pasei înainte de sus cu două mâini.
Trebuie de menționat că în alte surse bibliografice noțiunea de pasă poate fi înlocuită cu
lovirea mingii sau chiar ridicarea de a sol.
Lovirea mingii cu două mâini de sus, sau pasa de sus este acţiunea de joc cu care se începe
instruirea şi asigură ţinerea mingii în joc la nivel de amatori şi începători.
Pasa de sus înainte de pe sol îşi ia denumirea de la modalitatea de intervenţie la minge,
direcţia transmiterii mingii şi poziţia jucătorului faţă de sol.
Terminologia întâlnită pentru a denumi această acţiune de joc diferă din multe
considerente, dar se referă la acelaşi lucru. Considerăm că este important contextul în care se
foloseşte o denumire sau alta pentru o corectă comunicare.

3
 Mecanismul de bază are următoarele componente, cu următoarea succesiune: poziţia de
bază, acţiunea picioarelor, trunchiului şi braţelor, contactul cu mingea (lovirea propriu-zisă) şi
acţiunea de după lovire.1
Trebuie menţionat că înainte de a intra în poziţia de bază, jucătorul execută o deplasare,
care trebuie să fie rapidă şi care trebuie să permită ajungerea acestuia la locul de acţiune înainte
cu o fracţiune de timp ca mingea să fie în acel loc.

I.2 Execuția pasei cu două mâini înainte

Pentru execuţia corectă a procedeului se impun din partea jucătorului următoarele

acţiuni:
● deplasarea spre minge;
● plasarea sub minge;
● oprirea într-o poziţie echilibrată sub traiectoria descendentă a mingii simultan cu
ducerea palmelor la nivelul frunţii,
● realizarea unei extensii rapide a braţelor şi a picioarelor;
● lovirea mingii cu degetele încordate şi depărtate având mare plasat sub minge.
Lovirea cu două mâini de sus se execută din poziţia fundamentală medie sau de şi are
următoarele caracteristici:
● picioarele uşor flexate si depărtate (aproximativ la lăţimea umerilor), unul înaintea
celuilalt, la o talpă sau la o jumătate de talpă, tălpile paralele, greutatea corpului
egal repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din articulaţiile coatelor, cu
palmele în formă de cupă, ţinute la înălţimea capului.
● primirea şi transmiterea mingii către un partener sau la adversar se face prin
angajarea tuturor segmentelor corpului: picioare, trunchi, braţe, antebraţe, mâini,
degete).
În această ordine de idei, mai simplist explicat, am putea descrie execuția pasei înainte cu
două mâni în felul următor:
Poziţia iniţială. Jucătorul stă în poziţie medie, cu tălpile picioarelor depărtate și
decalate, cu genunchii uşor îndoiţi trunchiul puţin înclinat spre înainte, braţele îndoite din cot şi
ridicate cu palmele la nivelul frunţii, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să
intre mingea (Fig. 1).
Execuţia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se realizează o uşoară
amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi puţină ghemuire din genunchi,

1
https://ru.scribd.com/document/351730430/Pasa-de-Sus-Cu-2-Maini
4
urmate imediat de o extensie din gleznă, genunchi, solduri, cu întinderea braţelor şi
împingerea cu toate degetele până la eliberarea mingii din cupa.
Poziția finală. După eliberarea mingii, jucătorul urmărește direcţia de transmitere a ei
și se pregătește pentru acţiunea următoare.

Fig. 1 Forma de cupă a poziționării mâinilor

Fig. 2 Execuția deplină a pasei cu două mâini de sus spre înainte

Astfel, trecerea la execuţia pasei în condiţii îngreuiate, înainte ca însuşirea ei să fie bine
consolidată, determină instalarea unor greşeli de tehnică individuală care se cer remediate.

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

✔ acțiunea premergătoare ocupării poziției de bază (deplasarea către minge) este tardivă;
✔ nu se coordonează acțiunea de extensie a picioarelor, trunchiului și brațelor cu lovirea și
eliberarea mingii;2
✔ braţele sau picioarele sunt întinse;
✔ coatele prea apropiate sau mult prea depărtate;
✔ palma nu este desfăcută cu degetele răsfirate;
✔ lipsa unei cupe elastice;
✔ punctul de lovire a mingii este prea coborât în comparaţie cu planul frunţii;

2
Drăgan Aurel, „Volei. Noțiuni de bază.”, Editura Fundației România de mâine” București 2000, (p. 54)

5
 ✔ lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;
✔ acţiunea membrelor inferioare este „ruptă” de cea a membrelor superioare, mişcarea nu se
propagă în val;
✔ corpul se deplasează în direcţie inversă faţă de traiectoria mingii.

II. Serviciul de jos din față în jocul de volei

II.1 Descrierea serviciului de jos
În jocul de volei serviciul reprezintă un element tehnic de bază. De cele mai multe ori el se
utilizează doar pentru punerea mingii în joc, uitindu-se că mărirea dificultăţii lui ar atrage
obţinerea unui punct numai cu efortul unui singur jucător.
Din punct de vedere metodic, învăţarea serviciului este bine să fie inclusă încă din lecţiile
din prima perioadă. Predarea acestui element tehnic se recomandă să se facă sub o formă cît mai
simplă, adică de jos, din faţă sau din lateral (în special pentru fete sau elevii oare au mai puţină
forţă în braţe), constituind şi o formă de trecere către serviciul rotativ. învăţarea unui asemenea
procedeu ne permite organizarea jocurilor şcoală încă din primele lecţii.
Denumit astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa celui care încearcă să o
trimită peste fileu, în terenul advers.
Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al
perfecţionării, a ridicat multe probleme datorită, pe de o parte, inconstanţei de execuţie (greşeli)
şi, pe de altă parte, a aspectului tactic, căutându-se a se realiza puncte directe sau a-l pune în
dificultate pe cel care îl primeşte.
Există mai multe procedee de serviciu: serviciul de jos din faţă şi de jos din lateral;
serviciul de sus din faţă şi din lateral în forţă şi plutitor, precum şi alte servicii speciale, serviciul
de sus din faţă, din săritură şi altele.
Învăţarea serviciului se face mai uşor decât celelalte elemente şi procedee tehnice,
utilizându-se în special metoda globală. O excepţie o constituie serviciul lateral de sus şi din
săritură, unde se impune metoda analitică (pe părţi), însă nu pentru un timp prea îndelungat.
Făcându-se observaţii pe grupe de vârste şi pe echipe de categorii diferite, s-a constatat că
greşelile în execuţia serviciului se datoresc în special lipsei de atenţie, oboselii, stării emoţionale
(sfârşit de set sau meci, miza mare în joc şi altele).
Componentele mecanismului de bază şi succesiunea în care ele se înlănţuie sunt: poziţia
iniţială, elanul trunchiului şi braţului cu care se acţionează la minge, aruncarea mingii, lovirea
mingii şi acţiunea de după lovire.

6
2.2. Execuția serviciului de jos din față
Poziţia iniţială: Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, picioarele uşor depărtate
la o distanţă convenabilă pentru fiecare executant şi uşor îndoite la nivelul genunchilor, piciorul
opus mâinii cu care lovim uşor în faţa celuilalt, greutatea egal repartizată pe ambele picioare sau
uşor pe piciorul din faţă, trunchiul uşor aplecat înainte. Mingea este ţinută în sprijin în mâna
opusă celei cu care lovim, la nivelul şoldului, braţul aflându-se îndoit la nivelul cotului. Braţul
care loveşte poate sprijini din lateral mingea sau poate să stea pe lângă corp la nivelul şoldului.
Elanul trunchiului şi braţului: Începe printr-o trecere a greutăţii pe piciorul din spate, care
păşeşte uşor înapoi, şi ducerea braţului cu care lovim înapoia corpului. Urmează o avântare
înainte a braţului cu care se loveşte şi trecerea greutăţii pe piciorul din faţă.
Aruncarea mingii: Este făcută de mâna în care se găseşte mingea, care este îndoită la
nivelul cotului şi începe în momentul de avântare spre înainte a braţului cu care lovim, dar după
ce acesta a depăşit nivelul trunchiului. Înălţimea la care este aruncată mingea este minimă – 20-
30 cm, ea având influenţă asupra lovirii propriu-zise (fără a o periclita).
Lovirea mingii: Se face cu braţul îndemănatec după ce acesta a făcut avântarea spre înainte
şi a depăşit nivelul trunchiului. Lovirea este făcută cu o suprafaţă dură, pe cât posibil mai mare,
pentru ca zona de contact cu mingea să fie de asemenea mare. Această suprafaţă dur ă este de
obicei podul palmei sau pumnul. În momentul contactului cu mingea, braţul care loveşte este
întins la nivelul cotului. Mingea este lovită de jos în sus şi dinapoi înainte.
Acţiunea de după lovire: Este o acţiune de urmărire a mingii de către braţul ce a lovit-o şi
de piciorul corespondent braţului cu care s-a lovit, care păşeşte spre înainte. Se produce astfel o
trecere a greutăţii pe acest picior. În continuare, prin mers sau uşoară alergare, jucătorul se
deplasează în teren, ocupându-şi locul în dispozitivul de apărare.3
În figura 3 este redată executarea deplină a serviciului de jos din față.

3
Op. cit. Drăgan Aurel, (p. 48-49)
7
 Fig. 3 Executarea serviciului de jos din față

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

● modalitatea greșită de aruncare a mingii;
● mingea poate fi aruncată prea departe;
● picioarele sunt pe aceiaşi linie;
● linia umerilor nu este paralelă cu linia de fund a terenului, orientarea corpului pe alte
direcţii decât cea a fileului;
● piciorul avansat este cel de pe partea braţului care loveşte mingea;
● mingea este ţinută prea aproape,jos, departe sau lateral de corp;
● aruncarea mingii se efectuează prea înalt, înainte sau lateral;
● trunchiul nu este aplecat;
● mingea se loveşte cu degetele, antebraţul sau din palma braţului neîndemânatic, fără
aruncare;
● mâna care loveşte mingea se duce peste nivelul umerilor;
● braţul îndemânatic execută o pendulare în lateral.

III. Pasa de jos cu două mâini în jocul de volei

3.1. Descrierea pasei de jos cu două mâini

Acest procedeu reprezintă acţiunea prin care un jucător intră în contact cu mingea venită
din terenul advers, în urma efectuării unei acţiuni de, intervenind printr-o lovire de jos cu două
mâini, cu scopul de a o transmite unui coechipier pentru efectuarea ridicării sau chiar a unei
lovituri de atac.
Preluarea mingii cu ambele mîini de jos, deşi nu reprezintă un procedeu nou, se înscrie
totuşi printre procedeele moderne ale tehnicii voleiului actual, prin importanţa şi necesitatea ei.
In ultimii ani utilizarea preluării cu ambele mîini de jos s-a generalizat, mai ales la
preluările din serviciu şi atac, ocupând un loc important în pregătirea tuturor echipelor, indiferent
de nivelul lor de pregătire.
Preluarea mingii în acest fel are marele avantaj că reduce într-o măsură considerabilă
numărul greşelilor în execuţie. Unul dintre dezavantaje constă în aceea că obligă echipa să
utilizeze în permanenţă, la primirea serviciului, combinaţiile tactice cu trei pase în atac.

8
 În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu
mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se
deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.4

3.2. Execuția pasei de jos cu două mâini

În privinţa tehnicii de execuţie, putem spune următoarele: poziţia fundamentală nu se
deosebeşte de cea a lovirii de sus, decît prin poziţia braţelor; lovirea mingii se face cu partea
radială a antebraţelor, printr-o uşoară ridicare a braţelor de jos în sus din articulaţiile umerilor,
acţiunea principală pentru asigurarea unei preluări bune fiind dată de extensia pumnilor în jos
(fig. 4).

Fig. 4 Poziționarea brațelor și extenția pumnilor în jos

La învăţarea ei se va insista asupra următoarelor momente cheie :

- fandarea se va face cît mai lung posibil;
- lovirea mingii se execută cu antebraţele, pe „manşetă", concomitent cu apăsarea
pumnilor în jos şi braţele bine întinse ( fig.5).

Fig. 5 Executarea pasei de jos cu două mâni

4
Rusu Flavia, „Curs de volei”, Cluj-Napoca 2007, (p. 17)

9
 Pentru învăţarea preluării cu ambele mîini de jos se folosesc, în general, cam aceleaşi
exerciţii ca pentru pasa de sus.

Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
- aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi formei
de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie
dezechilibrată;
În timpul execuţiei:
- lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a
antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia
fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
La finalul acţiunii:
- braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.5

IV. Serviciul de sus din față în jocul de volei

4.1. Descrierea serviciului de sus din față

După felul cum se execută “serviciul de sus din faţă” se aseamănă mult cu execuţia
loviturii de atac.
În literatura de specialitate întâlnim două tipuri de serviciul de sus din față, și anume:
a) serviciul de sus din față planat (plutitor)
b) serviciul de sus din față în forță.
c) serviciul de sus din față planat (plutitor)
a) Servicul de sus din față planat (plutitor) este procedeul în care accentul cade pe
traiectoria care se imprimă mingii, traiectorie care trebuie să fie cât mai schimbătoare şi să
îngreuneze contactul celui care execută preluarea ( fig. 6).

5
Op. cit., Rusu Flavia, (p. 17)

10
 Fig. 6 Servicul de sus din față planat

Componentele mecanismului de bază sunt:

Poziţia iniţială: Jucătorul este orientat cu faţa către teren, picioarele uşor depărtate, piciorul
opus mâinii cu care lovim în faţa celuilalt, greutatea egal repartizată pe amândouă picioarele sau
uşor pe piciorul din faţă. Trunchiul la verticală, privirea orientată spre terenul advers. Mingea
este ţinută la nivelul pieptului în sprijin de către mâna opusă celei cu care lovim sau de către
ambele mâini. Braţul care loveşte poate fi întins pe lângă corp, îndoit la nivelul cotului sau poate
sprijini mingea.
Elanul trunchiului şi braţului: Trunchiul face o uşoară extensie, iar braţul cu care se loveşte
îndoit din cot se duce înapoia capului. Braţul care susţine şi aruncă mingea se ridică oblic în sus
spre înainte. Greutatea corpului este trecută de pe piciorul din faţă pe cel din spate. Prin extensia
trunchiului, ridicarea braţului care aruncă mingea şi ducerea înapoia capului a celui care va lovi,
se favorizează avântarea. Braţul care loveşte, după depăşirea verticalei, continuă mişcarea de
avântare, menţinând înălţimea punctului de contact cu mingea, până la atingerea acesteia.
(Această porţiune de traseu a punctului de lovire de către braţul cu care lovim este asemeni unei
mişcări de translaţie).
Aruncarea mingii: Este foarte mică şi este făcută în momentul când braţul de lovire, după
ce începe avântarea, ajunge în dreptul verticalei sau o depăşeşte puţin.
Lovirea mingii: Se face cu o porţiune dură, de regulă podul palmei, contactul făcându-se,
pe cât posibil, la nivelul centrului de greutate, pentru a nu-i da mingii nici un efect şi a o face să-
şi schimbe traiectoria pe măsură ce înaintează.

11
 Acţiunea de după lovire: Este mai mult o acţiune a braţului care, după lovire, însoţeşte
mingea pe o mică distanţă. Pentru că întreaga acţiune de lovire a mingii este mai mult a braţului,
păşirea piciorului corespondent braţului de lovire poate lipsi, făcându-se numai trecerea greutăţii
pe piciorul din faţă şi, apoi, deplasarea firească în teren pentru ocuparea spaţiului de joc şi
intrarea în acţiune.

Greşeli de execuţie:
- mingea este aruncată prea sus şi nu este lovită la nivelul
centrului de greutate;
- mingea este lovită cu o suprafaţă mai puţin dură şi capătă o rotaţie care nu-i permite să
planeze.
b) Serviciul de sus din forță este denumit astfel pentru că mingea este lovită din
faţa celui ce o pune în joc, de la o înălţime care depăşeşte nivelul capului şi cu o forţă suficient
de mare ca să pună în dificultate preluarea ei de către adversar.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente, dar succesiunea lor este puţin schimbată,
aruncarea mingii precedând elanul trunchiului şi al braţului de lovire (fig. 7).
Poziţia iniţială: Jucătorul este orientat cu faţa către teren, picioarele uşor depărtate şi uşor
flexate la nivelul genunchilor, piciorul opus mâinii cu care lovim în faţa celuilalt, greutatea egal
repartizată pe amândouă picioarele sau uşor pe piciorul din faţă, trunchiul uşor aplecat înainte.
Mingea este ţinută la nivelul şoldului, în sprijin, de către mâna opusă celei cu care lovim, braţul
fiind îndoit la nivelul cotului. Braţul care loveşte este şi el îndoit din cot, pregătit pentru a-şi
începe elanul, sau poate sprijini şi el mingea.
Aruncarea mingii: Este făcută de braţul opus celui cu care lovim sau de către ambele braţe,
deasupra şi uşor în faţa jucătorului. Înălţimea la care se aruncă mingea este mai mare pentru a
permite extensia trunchiului o dată cu ducerea braţului de lovire în sus şi înapoi.
Elanul trunchiului şi braţului: Începe în momentul aruncării mingii. Trunchiul face o
extensie, iar braţul cu care se loveşte, îndoit din cot, se duce înapoia capului. Braţul care a
aruncat mingea se ridică oblic în sus spre înainte. Greutatea corpului este trecută de pe piciorul
din faţă pe cel din spate. Prin extensia trunchiului, ridicarea braţului care a aruncat mingea şi
ducerea înapoi a celui care va lovi, se favorizează avântarea, care trebuie să fie energică şi
rapidă. În felul acesta, forţa de lovire creşte, iar eficienţa serviciului creşte şi ea. Când mingea
aruncată ajunge la înălţime corespunzătoare, braţul care a aruncat-o începe să coboare, trunchiul
revine din extensie prin acţiunea exercitată de muşchii abdominali, iar braţul care va lovi se va
întinde la nivelul capului. Greutatea corpului va fi trecută din nou pe piciorul din faţă.

12
 Lovirea mingii: Se face cu palma braţului îndemânatec, după ce acesta s-a întins şi a făcut
avântarea. În momentul contactului cu mingea, braţul care loveşte este întins la nivelul
articulaţiei cotului. Mingea este lovită dinapoi spre înainte, dându-i-se o rotaţie în sensul
deplasării.
Acţiunea de după lovire: Este ca şi la celelalte procedee o acţiune de urmărire a braţului
care a lovit, urmată de păşirea piciorului corespondent acestuia şi trecerea greutăţii pe acest
picior. Urmează acţiunea de deplasare şi ocupare a locului în dispozitivul de apărare.

Fig. 7 Serviciul de sus din forță

Greşeli de execuţie:
- mingea este aruncată prea jos şi nu se face extensia necesară pentru a i se imprima for ţă
suficientă;
- mingea este aruncată prea în faţă sau prea în spate, din care cauză traiectoria ulterioară nu
favorizează finalizarea serviciului (mingea este trimisă în fileu sau peste linia de fund a
terenului);
- în momentul lovirii, palma nu “îmbracă” suficient mingea, iar aceasta nu primeşte efectul
necesar în sensul de deplasare;
- piciorul corespondent braţului de lovire păşeşte înainte, mai devreme decât momentul în
care se face contactul cu mingea.6

6
Op. cit. Drăgan Aurel, (p. p. 50-52)
13
 V. Tactica jocului de volei

Tactica jocului de volei a cunoscut etape diferite de evoluţie. Deşi acest joc a apărut de
mulţi ani, s-a practicat în mod întâmplător neavând o organizare şi un regulament precis. Tactica
voleiului prezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe,
organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele regulamentului de joc şi ale sportivităţii,
cu scopul realizării succesului, prin valorificarea calităţilor şi particularităţilor jucătorilor echipei
proprii, precum şi a lipsurilor în pregătire a adversarilor (L.Teodorescu, A.Predescu, 1964).
La prima vedere, tactica pare o problemă simplă şi uşor de realizat. Datorită numărului
redus de lovituri, precum şi faptului că de multe ori ele nu se folosesc în totalitate, se ajunge la
concluzia că în volei ea ocupă un loc secundar. Dacă această apreciere era valabilă cu mulţi ani
în urmă, în prezent conţinutul tacticii este bine precizat, iar importanţa ei în mod creator a
devenit un factor principal (N.Murata, Şt. Stroie, 1967).
Dicționarul expicativ român (DEX) definește tactica ca fiind totalitatea mijloacelor
necesare pentru a izbuti într-o acțiune.
Ozolin (Metodica antrenamentului sportiv, 1972) definește tactica sportivă ca: „arta
desfășurării întrecerii cu adversarul. Sarcina ei principală este utilizarea cât mai rațională a
forțelor și posibilităților pentru obținerea victoriei. Principalul mijloc al tacticii este tehnica
sportivă.
Tactica sportivă este o parte a teoriei antrenamentului sportiv și a cărei definiție teoretică
este foarte complexă. Tactica sportivă trebuie privită ca un subsistem al antrenamentului sportiv,
cu un caracter dinamic și creator, în care componentele fizice, tehnice, psihologice, teoretice au
un rol specific, determinat de ramura de sport practicată.
Toți autorii (Siclovan, Weineck, Manno, Dragnea, Teodorescu, Epuran) subliniază, prin
definiții, amplitutinea componentei intelectuale a tacticii. În acest sens se poate face o distincție
în funcție de durata de execuție a actului tactic:
- cu cât realizarea sa este mai scurtă, cu atât ne găsim mai mult în sfera automatizată;
- cu cât durata este mai lungă, intrăm în domeniul cognitiv, în care factorii motrici au o
importanță mai redusă, astfel încât antrenamentul ideomotor se efectuează într-un mod pur
teoretic, înafara oricarei activități motrice.
Trebuie să facem distincție între tactică și pregatirea tactică. Tactica este o activitate în care
se utilizează în mod rațional un ansamblu de mijloace în scopul obținerii victoriei. Pregătirea
tactică se referă la ansamblul de măsuri, mijloace și metode pentru însușirea tacticii specifice
fiecărei ramuri sportive.

14
 Tactica sportivă constituie deci, un sistem complex de valorificare a tuturor capacităților
sportivului în vederea rezolvării situațiilor de concurs create de ambianță, coechipieri, adversari
în vederea obținerii succesului sau a victoriei.
Pregătirea tactică este un proces didactic psihomotric intens, în care se angajează factori
cognitivi, afectivi, volitivi și motrici, care se implică în rezolvarea problemelor întrecerii și care
schimbă întreg comportamentul sportivului pentru invingerea obstacolelor provocate de mediu și
adversar.
Tactica reprezintă una din cele mai dinamice componente ale antrenamentului, prin care
sportivii îşi însuşesc modalităţile organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac şi de
apărare specifice conţinutului ramurilor de sport, potrivit unei anumite concepţii de participare în
concursuri şi, desigur, în vederea obţinerii succesului sportiv (Ion Şiclovan).
Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite
anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă
stabilite (Dumitru Colibaba-Evuleţ şi Ioan Bota).

5.1. Componentele tacticii jocului de volei

Schemele tehnico-tactice se aleg în funcţie de posibilităţile individuale ale sportivilor şi se
adaptează la viitorii adversari. Această componentă vizează concepţia de joc şi organizarea
generală a jocului la câştigarea punctului. În plus, precizează metodele şi mijloacele de pregătire,
inclusiv sistemele de exerciţii. Fiecare sistem de acţionare se prezintă ca un algoritm sau ca un
model operaţional, în care ultimul exerciţiu din fiecare sistem este un exerciţiu de control identic
cu faza de joc, respectând condiţiile din timpul jocului. Exerciţiile sunt realizate pentru: joc, set,
situaţii fundamentale pentru câştigarea punctului, faze de joc pentru câştigarea punctului, acţiuni
de joc izolate.
Componenta fizică
Această componentă are următoarele caracteristici:
1. menţinerea capacităţii fizice depinde de fiecare jucător în parte şi se desfăşoară sub
îndrumarea colectivului tehnic;
2. creşterea capacităţii de efort se realizează în cadrul echipei;
3. refacerea şi recuperarea la sfârşitul anului competiţional se bazează pe odihnă activă.
Mai specific, pregătirea fizică la volei se adresează:
a) detentei la nivelul membrelor inferioare pentru obţinerea unor indici superiori la
săritura pe verticală;
b) viteza de execuţie şi deplasare;
15
 c) îndemânarea la jucarea mingii folosind toate procedeele tehnice;
d) detenta la nivelul membrelor superioare;
e) dezvoltarea rezistenţei specifice.
Trebuie să ţinem seama că tipul de efort variază în funcţie de postul ocupat în echipă,
pentru trăgători efortul este mixt cu predominanţă aerobă, în timp ce pentru ridicători efortul este
mixt cu predominanţă aerobă. Şi la această componentă a modelului de pregătire se prevăd
modele de exerciţii, în care ultimul este exerciţiu de control identic cu executarea acţiunii de joc
în regim de evidenţiere a calităţilor motrice specifice.
Componenta psiho-teoretică.
Această componentă asigură adaptarea jucătorilor la situaţiile posibile din jocul următor,
având o importanţă la fel de mare ca şi celelalte componente.
Pregătiriea psihică trebuie să aibă în vedere capacitatea de concentrare a atenţiei,
stabilitatea psihică specifică, respectarea particularităţilor psihice specifice proprii fiecărei
acţiuni de joc în parte. În acest moment al pregătirii se pune problema recuperării psihice a unor
jucători, putând apărea probleme la sportivii noi din echipă sau la cei aflaţi la sfârşitul carierei
competiţionale. Problemele sunt diverse şi numeroase, dar nu există reţete standard pentru
rezolvarea lor, acestea putându-se face de la caz la caz şi ţin de competenţa antrenorului sau a
persoanelor specializate. Şi în această etapă se prevăd sisteme de acţionare concretizate prin
acţiuni de joc cu accent pe calităţile psihice implicate în timpul jocului.
Optimizarea capacităţii de performanţă se realizează pe baza dezvoltării, interacţiunii şi
autoreglării diferitelor subsisteme ale ansamblului psihic: cognitiv, afectiv, psihomotric, volitiv
şi a componentelor personalităţii (atitudini, aptitudini, caracter etc.).
Volumul şi intensitatea efortului, conţinutul şi caracterul antrenamentului depind de
perioada de pregătire. Planificarea şi evidenţa sunt necesare pentru desfăşurarea ordonată a
procesului de antrenament, ajutând la îndeplinirea obiectivelor propuse.
Analiza cu privire la realizarea modelului se face periodic pentru a observa drumul corect
al pregătirii. Datorită specializării jucătorilor pe posturi, se impun orientări precise în ceea ce
priveşte individualizarea, pregătirea pentru toţi factorii antrenamentului, selecţia în funcţie de
particularităţile psihologice ale fiecărui post.
Atunci când se determină un model al voleiului la o echipă, structura acestuia este necesară
şi suficientă. În consecinţă, modelul de joc al echipei respective va evidenţia structurile acesteia
pe niveluri, în concordanţă cu esenţa şi funcţionalitatea sa. Aceasta înseamnă că modelul va
contura felul în care echipa respectivă îşi finalizează elementele, acţiunile, fazele, situaţiile
fundamentale şi seturile.

16
 În voleiul de performanţă ca şi în orice alt sport, orice obiectiv final devine pe parcurs
obiectiv intermediar, pentru determinarea modelului de concurs sau a celui competiţional se
recurge la prognoza dinamicii locului pe care echipa îl va ocupa în competiţiile oficiale majore.
Acest model optimal urmează să cuprindă indicatorii de eficienţă la acţiunile de joc pe care
trebuie să-i atingă echipa în competiţie.
La nivel filosofic este suficient să precizăm că esenţa jocului de volei constă în: „să nu se
greşească tot ce se realizează în propriul teren şi să se câştige ot ce se joacă spre sau în terenul
advers”.7
În aceiași ordine de idei, în literatura de specialitate se mai întâlnesc și alte păreri cu privire
la componentele tacticii.
Componentele tacticii sportive trebuie să constituie un sistem cu interrelații de feed-back,
care să determine un comportament optim pentru obținerea succesului.
Astfel tactica sportivă se fundamentează pe:
- capacitatea cognitivă;
- abilitatea tehnică de executție;
- pregatirea fizică;
- capacitatea de discernământ și decizie.
Acestea sunt condiționate de principii și decizii, norme și regulamente, care au ca rezultat
comportamentul optim pentru obținerea victoriei sau a succesului.
Un rol important în concepția tactică a unui sport îl reprezintă teoria.
1.  Concepția tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli și norme relativ stabile
în vederea participării cu succes la competiții.
Concepția tactică este stabilită în principal de antrenori, medici, psihologi, în concordanță
cu stadiul de dezvoltare a sportului respectiv și cu orientările federațiilor sportive, care pot crea
„scoli'” pe ramura de sport.
Concepția tactică cuprinde:
-     ideile fundamentale și sistemele de acționare care vor sta la baza pregătirii pentru
concurs;
-     totalitatea mijloacelor mentale de pregătire;
-     sistemele practice de acționare.
Concepția tactică îmbracă forma de model, deoarece se stabilește prin înglobarea
concluziilor desprinse din concursurile trecute și, prin îmbunătățire, se aplică în concursurile
viitoare.

7
http://www.marathon.ase.ro/pdf/vol2/22/Hantau.pdf (accesat la 08.11.2020 ora 10:34)
17
 Concepția tactică este o componentă relativ stabilă care se bazează pe principii care se
modifică în funcție de principiile practice mai îndelungate și când condițiile impun acest lucru.
2.  Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii și poate fi definit ca „ansamblul
măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea și desfasurarea
acțiunilor de atac și aparare (A. Dragnea, 1996).
Planul tactic se stabilește în funcție de mai multe cerințe:
a) cunoașterea amănunțită de către antrenor a sportivilor proprii;
b)  delimitarea sistemului de cunoștințe teoretice a sportivului;
c)  obișnuirea sportivilor cu rezolvarea problemelor tactice din concurs;
d)  motivarea creativității tactice la sportivi;
e)  aplicarea planului tactic prin rezolvarea de probleme tipice exersate anterior.
3.  Actiunile tactice sunt componentele concrete ale tacticii și concepției tactice. Acțiunile
tactice se prezintă ca structuri, combinații, scheme inițiate individual și aplicate colectiv.
Acțiunile tactice se desfășoara după o schemă menționată de M. Epuran (1982):
a)  perceperea și analiza situației și prelucrarea mentală a situației;
b)  rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii;
c)  aplicarea practică, concretă a deciziei;
d)  analiza efectelor acțiunii tactice.
Acțiunile tactice sunt decizii strategico-tactice în care simțul concursului (o componentă
complexă și perfectibilă prin antrenament) are un rol preponderent.
Acțiunile tactice individuale pot genera, prin cooperare tactică, combinații tactice simple și
complexe, care se includ în planul tactic.
4.  Sistemul de joc este o componentă a tacticii specifică jocurilor sportive colective și se
referă la modul de așezare și de circulație a sportivilor în atac și în apărare. Sistemul de joc se
definește în funcție de concepția tactică și se stabilește prin planul tactic adoptat. El are un
caracter dinamic și se adaptează în permanență situaăiilor ivite în teren.
De asemenea, cu referire la acest capitol mai găsim o părere, care susține că elementele
sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt următoarele: fazele, principiile,
factorii şi formele atacului şi ale apărării.
 FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi apărării, de la
iniţiere şi până la consumarea lor.
 PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii îşi dirijează
şi coordonează acţiunile individuale şi colective pe parcursul unei faze de atac sau de
apărare.

18
  FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare, în
conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice, acţiunile tactice
individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de joc cunoscute.
 FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele faze,
respectând principiile şi folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac şi
apărare.8
Pregătirea tactică, se realizează cu mijloacele tehnice şi deci profilul efortului şi structura
tehnică a jocului de volei determină natura mijloacelor necesare formării şi automatizării
acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.
În jocul de volei pregătirea tactică presupune:
● stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţii de joc: potenţialul somatic,
funcţional, motric şi tehnic al echipei, dobândit prin selecţie şi antrenament;
● elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la baza organizării, pregătirii
şi evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de
nivelul obiectivelor de performanţă;
● automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor din competiţii,
ţinând seama de situaţii anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale;
Măiestria tactică, se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a
aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste
sarcini:
● studierea principiilor strategiei sportive;
● studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba
respectivă;
● investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din
sportul considerat;
● cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi
psihologic;
● studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
● dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza
punctelor forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
● analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
● învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un
stereotip dinamic.
8
Rusu Flavia, „Curs de volei”, Cluj-Napoca 2007, (p. 12)
19
 Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice colective specifice jocului de volei,
se caracterizează prin următoarele:
● fazele de atac şi apărare se succed rapid şi cu ritmicitate variabilă,
impunând atenţiei stabilite şi capacitate de distribuţie;
● adaptabilitatea tacticii se concretizează prin capacitatea de rezolvare a unor
situaţii de joc, rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta, de la jucător la jucător;
● tactica colectivă trebuie să fie rezultanta capacităţilor tehnice şi fizice ale
componenţilor echipei care să acţioneze conform cerinţelor teoretice ale sistemului
de joc, pe baza unei pregătiri psihologice adecvate.

20
 VI. Concluzie
În urma celor expuse anterior putem concluziona că cunoașterea procedeelor inițiale și
simpliste în jocul de volei ar putea aduce orice persoană la nivelul de începător/amator în jocul
de volei. Executarea corectă a acestora cu respectarea cu strictețe a descrierii fiecărui procedeu în
parte, ușor duce la dezvoltarea și avansarea abilităților în jocul de volei.
Deși fiecare are un mod de învățare individual, scopul principal este ca la finele studiului
propus toate tehnicile să fie executate corect și cu exactitate. În această ordine de idei, orice
jucător însușind tehnica va putea executa diferite manevre cu mingea, care-l va ajuta să obțină un
câștig, deoarece după cum am mai spus, datorită faptului că în volei nu este așa de simplu să
mânuiești mingea, deseori acesta este abandonat, fiind înlocuit cu un alt gen de sport care va fi
mult mai simplu și mai accesibil în învățare.
Instruirea în tactica jocului de volei ajută la avansarea mult mai rapidă a deprinderilor în
jocul de volei. Componentele tacticii jocului de volei participă nemijlocit la familiarizarea
oricărei persoane cu orientarea, deplasarea în teren, asimilarea și combinarea tehnicii și a tacticii,
astfel în cât deprnderile obținute să avanseze continuu, pănâ la obținerea noilor performanțe. Mai
mult ca atât, participă la dezvoltarea legăturii ce se formează între jucători în timpul jocului de
volei, în așa mod, încât jucătorii cu un nivel mai avansat decăt începătorii pot cumunica în
timpul meciului fără a utiliza multe cuvinte, mai bine spus recurgând la vocabularul non-verbal.

21
 VII. Bibliografie
1. Cojocaru Adin-Marian, Cojocaru Marilena, „Volei. Curs în tehnologie IFR”, Editura Fundației
România de mâine” București 2012
2. Drăgan Aurel, „Volei. Noțiuni de bază.”, Editura Fundației România de mâine” București 2000
3. Rusu Flavia, „Curs de volei”, Cluj-Napoca 2007

Bibiografie on-line
1. file:///C:/Users/User/Desktop/volei-tehnici-de-lovire-mingii.html
2. http://efs-usamvbt.ro/docs/st_1/Curs%202%20stagiul%20I.pdf
3. https://ru.scribd.com/doc/188739478/Bazele-Teoretice-Si-Metodice-Volei
4. https://www.scritub.com/timp-liber/sport/PREGATIREA-TEHNICA-IN-JOCUL-DE65323175.php

22
23