TRATATUL DE LA MAASTRICHT - Final

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT SI STIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA:CONTABILITATE SI INFORMATCĂ DE
GESTIUNE
LUCRARE DE LICENŢA
ROLUL SI IMPORTANŢA TRATATULUI DE

LA MAASTRICHT
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
LECT.UNIV.DR. STEGĂROIU VALENTIN
ABSOLVENT:
BĂLĂ CRISTIAN
TÂRGU JIU
2021
CUPRINS
Introducere......................................................................................................................3
Capitolul I
Instituirea Uniunii Europene prin prisma reglementărilor juridice
ale Tratatului de la Maastricht
1.1. Caracterizare de ansamblu.......................................................................................5
1.2. Necesitatea realizării uniunii economice şi monetare în viziunea Tratatului de la
Maastricht ............................................................................7
1.3. Arhitectura economico-juridica a UE in sistemul reglementativ al Tratatului de la
Maastricht...........................................................................9
1.4. Principiul subsidiarităţii şi alte aspecte privind competenţele comunitare potrivit
Tratatului de la Maastricht ..........................................17
Capitolul II
Politica economică, monetară şi socială în lumina modificărilor aduse prin
Tratatul de la Maastricht
2.1. Politica economică şi monetară............................................................25
2.2.Reflectarea politicii externe şi de securitate comună în Tratatul de la Maastricht...33
2.3. Politica socială în sistemul reglementărilor Tratatului de la Maastricht.................38
Capitolul III
Alinierea României la criteriile de convergenţă stabilite prin reglementările
Tratatului de la Maastricht
3.1. Cadrul general al politicii economice...................................................45
3.2. Politica monetară şi a cursului de schimb potrivit Programului de convergenţă al
României.............................................................................51
3.3. Stadiul convergenţei economice în România.......................................54
Concluzii şi propuneri...............................................................................58
Bibliografie.................................................................................................63
2
INTRODUCERE
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost

semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea
Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja
la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în
Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie
de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a
intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o „nouă
treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului
EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost
un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui
toate tratatele europene.
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în
trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai
devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să
participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice
(criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice.
În baza prevederilor Tratatului de la Maastricht, în anul 1996 a avut loc la Torino
Conferinţa Interguvernamentală a UE în cadrul căreia au fost adoptate măsurile
necesare pentru realizarea în practică a criteriilor de convergenţă stabilite de Tratat.
Pentru ca Uniunea Monetară să se realizeze era necesar ca statele membre să
atingă un înalt grad de convergenţă susţinută în termen de: rate ale inflaţiei scăzute; finanţe
publice sănătoase şi stabilitatea cursului de schimb. Pentru aceasta, statele membre ale UE
care doresc să adopte monedă unică trebuie să îndeplinească patru criterii de
convergenţă de natură monetară şi fiscală:
- rata inflaţiei nu trebuie să depăşească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea
înregistrată în cele mai performante trei state membre sub aspectul stabilităţii
preţurilor;
- deficitul guvernamental (bugetar) nu trebuie să depăşească 3% PIB, iar datoria
publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;
3
- moneda naţională trebuie să-şi menţină rata de schimb în marjele de fluctuaţie
permise de SME şi să nu fi fost devalorizată în precedenţii doi ani, La data semnării
tratatului, limitele acceptabile ale fluctuaţiei se considerau a fi ± 2,25%, ulterior aceste
limite ajungând la ±15%;
- rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performante trei state membre.
Convergenţa nominală şi reală a economiilor vest europene presupunea stabilitatea
preţurilor, finanţe publice „sănătoase” cursuri de schimb stabile, evoluţia veniturilor reale,
a şomajului, precum şi alţi indicatori privind domeniul macroeconomicului.
Procesul de convergenţă a ţărilor a fost abordat în cadrul UE în două direcţii:
de către organismele comunitare (Comisia UE şi Consiliul de Miniştri) prin adoptarea
unui cadru general pentru desfăşurarea procesului de convergenţă: de către guvernele
naţionale, prin implementarea cadrului general mai sus menţionat şi prin luarea de măsuri
specifice pentru a îndeplini cerinţele criteriilor de convergenţă.
4
CAPITOLUL I
INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE
PRIN PRISMA REGLEMENTARILOR JURIDICE
ALE TRATATULUI DE LA MAASTRICHT
1.1. Caracterizare de ansamblu
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial
al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o
nouă etapă în procesul de creare a unei „uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei”1.
Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale
Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania, la care au aderat apoi încă 15
state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi
România)2.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
 Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a
cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;
 Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună;
 Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un
rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate
calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip
interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.
Acest tratat este un punct de realizare a politicii de transformare într-o uniune de
1
Roxana Munteanu, „Drept comunitar. Evoluție. Instituții. Ordine juridică”, Editura Oscar Print,
Bucuresti, 2017, p. 96.
2
A se vedea, Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în realitățile europene”, Editura
Economică, București, 2018, p. 36-37.
5
competenţe politice. Toate aceste prevederii rezultă obiectivele Uniunii Europene sunt3:
- promovarea unei evoluţii economice şi sociale echilibrate, în special prin
crearea unui spaţiu fără frontiere, întărirea coeziunii economice şi sociale şi stabilirea
uniunii economice şi monetare ca obiectiv final al introducerii unei monede unice;
- afirmarea entităţii europene internaţionale, în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate, pe termen lung o politică de apărare;
- întărirea protecţiei drepturilor şi interesele cetăţenilor, statelor membre ale
comunităţii prin instituirea unei cetăţenii ai Uniunii.
Prin structura lui, Tratatul de la Maastricht se împarte în 7 titluri4:
1. Dispoziţii comune,
2. Dispoziţii modificate ale CEE în vederea stabilirii Uniunii Europene,
3. Dispoziţii modificate cu privire la CECA,
4. Dispoziţii modificate cu privire la CEEA,
5. Dispoziţii asupra cooperării în sfera justiţiei,
6. Dispoziţii privind politica externă şi securitatea comună,
7. Dispoziţii finale.
1.2. Necesitatea realizării Uniunii Economice şi Monetare

în viziunea Tratatului de le Maastricht
După cum se precizează în trecut, unul dintre obiectivele principale ale

Tratatului de la Maastricht a fost o realizare progresivă a Uniunii Economice şi
Monetare. Pentru a se realiza, obiectivul trebuie să aibă în vedere următoarele principii5:
- sistemul economic de piaţă sau al concurenţei este liber unde pieţele sunt
deschise spre interior şi exterior6;
- garantarea stabilităţii monetare este dată de o dezvoltare temeinică a
economiei;
- existenţa unui nivel înalt al politici în domeniul muncii sociale;
- finanţe publice puternice şi sănătoase;
3
În acest sens, a se vedea și Nicolae Suta (coord.), „Integrarea economică europeană”, Editura
Economică, București, 2018, p. 34.
4
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept Instituțional Comunitar European”, Editura Actami,
București, 2000, p. 192.
5
În acest sens, a se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 196-197.
6
A se vedea, art. 2 din Cap. I al „Protocolului privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale
și al Băncii Centrale Europene”.
6
- independenţa deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţei
financiare.
Politica monetară şi economică se condiţionează reciproc, nu se pot concepe
stabile, ca factori contributivi la progresul comunitar. Nefuncţionarea sau funcţionarea
neordonată a componentelor ansamblului comunitar ar putea duce la compromiterea
decisivă sau iremediabilă a obiectivelor Uniunii Europene7.
Politica economică şi financiară este condusă de principiul subsidiarităţii,
potrivit acestui principiu statele membre sunt răspunzătoare politicilor lor economice şi
financiare, probleme de interes comun şi se adaptează la nivelul comunităţilor.
Adaptarea se referă la orientările politicilor economice şi financiare ale statelor membre
şi comunităţilor care se definitivează la nivel comunitar şi se trimit sub formă de
recomandare8.
Dezvoltarea economică atât a fiecărui stat membru şi a comunităţilor este
supravegheată sistematic prin intermediul convergenţei economice în funcţie de
orientările stabilite.
În cadrul procedurilor de supraveghere multilaterală se fixează politica
economică a unuia dintre statele membre, se distanţează de la orientările convenite care
ameninţă să pună în pericol funcţionarea uniunii economice monetare, poate adresa o
recomandare statului membru şi ea poate fi exprimată public.
Dispoziţiile tratatului cu privire la respectarea disciplinei bugetare care
constituie unul din elementele esenţiale ale etapei. Tratatul prevede obligaţia pentru
fiecare stat membru de a evita deficitul bugetar, totodată preocupările la nivel de
principiu ale unei politici bugetare stabile, făcând cunoscută interdicţia pentru băncile
centrale de a acorda credite serviciilor publice pentru datoria publică. Pe de altă parte,
tratatul stabileşte criteriile care permit determinarea existenţei unui deficit bugetar
excesiv şi valorile de referinţe menţinute în conexiune cu aceste criterii.
Politica monetară şi de schimb va fi condusă într-o manieră ţinută la nivelul
uniunii monetare. Tratatul prevede pentru ultima etapă stabilirea irevocabilă a cursului
de schimb introducerea monedei unice şi crearea unui sistem european de băncile
centrale, care este pregătit de Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale
ţărilor membre.
7
„Uniunea monetară ar fi un concept depășit, dacă nu ar fi garantat de către statele membre, care
participă la Uniune, practicând o politică bugetară bazată pe stabilitate” - Ion P. Filipescu, Augustin
Fuerea, op. cit., p. 197.
8
A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p.197.
7
Uniunea economică şi monetară a fost întotdeauna o veche aspiraţie a
comunităţii constituind un element important pentru deplina realizare a pieţei unice.
Doar prin introducerea monedei unice şi stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare
se poate specializa această piaţă şi se putea obţine toate avantajele pe care le
presupunea9.
Uniunea Economică şi Monetară era înţeleasă ca fiind complementul natural şi
necesar al obiectivului pieţei unice fără frontiere interne care ar putea fi cu adevărat
eficace.
1.3. Arhitectura economico-juridică a UE

în sistemul reglementativ al Tratatului de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht este un tratat de constituire a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este cunoscută prin următoarele simboluri: un drapel cu
douăsprezece steluţe galbene pe fond albastru simbolizând popoarele Europei ce
formează un cerc şi simbolizează uniunea.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a comunităţii economice
europene în Comunitatea Europeană, transformând-o dintr-o entitate economică într-o
uniune.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un dominat de un
fronton: frontonul indică obiectivele UE – cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare
economică, politică externă comună; pilonul central este format din cele trei comunităţi
europene iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară, politicile
economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de
sănătate), precum şi Uniunea Monetară; pilonii laterali au în vedere politica externă şi
de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne10.
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie
adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest
principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate şi lipsite de
realitate. Articolul 3, alineatul b al Tratatului de la Maastricht stipulează:
„Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
9
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 2017.
10
În acest sens, Iordan Gheorghe Bărbulescu, „De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană”,
Editura Trei, București, 2010, p. 221.
8
obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În domeniile care nu fac parte din
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului de
subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acţiune avute în vedere nu
pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre”.
Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE.
Uniunea Europeană îşi propune următoarele obiective: dezvoltarea în mod
permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor europene; promovarea progresului
economic şi a echilibrului social, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea Uniunii Economice
şi Monetare (piaţa unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică Euro a fost
lansată în 1999); afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune
de apărare; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o
completează, conferind un număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne11.
În funcţie de domeniul avut în vedere, UE joacă un rol diferit, clar definit prin
tratate: fie ea gestionează în mod direct sectorul în chestiune (spre exemplu, cazul
negocierilor internaţionale ale GATT); fie acţiunea sa este limitată la simpla
coordonare a politicilor naţionale sau la încurajarea cooperării dintre statele membre,
cum este cazul educaţiei şi formării profesionale; pentru a facilita funcţionarea pieţei
interioare, ea poate să adopte texte de armonizare a legislaţiilor naţionale existente; în
anumite domenii de importanţă particulară, UE lansează „acţiuni-pilot”, limitate în
timp, ce permit schimbul de experienţă la nivel european între statele membre (de
exemplu, schimburile de studenţi sau de funcţionari)12.
Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele
obiective: să promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special
prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi
sociale între statele membre şi prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare,
comportând, la termen, o monedă unică, conform dispoziţiilor tratatului; să-şi afirme
identitatea pe scena internaţională, mai ales prin punerea în practică a unei politici
11
A se vedea pe larg: Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, „Comerț internațional și politici comerciale
contemporane”, Vol. I, ed. a XII-a, Editura Economică, București, 2017, p. 174 și urm.
12
Economică, București, 2016, p 45 .
9
externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea la termen a unei politici de
apărare comune, care ar putea conduce, la un moment dat, la o apărare comună; să
întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii; să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne; să menţină integral acquis-ul comunitar şi să îl dezvolte pentru a
examina în ce măsură politicile şi formele d cooperare instituite prin tratat ar trebui să
fie revizuite, în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor
comunitare13.
După ce stabileşte astfel obiectivele Uniunii Europene, Tratatul de la
Maastricht face imediat precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate cu
dispoziţiile sale şi cu respectarea principiului subsidiarităţii. Este limpede, prin urmare,
că principiul subsidiarităţii stă la baza activităţii Uniunii, şi la baza Comunităţilor
Europene, motiv pentru care este invocat, de mai multe ori, în cuprinsul tratatului.
Plecând de la ideea că există un bine comun, care depăşeşte binele comun al fiecăruia
dintre statele membre într-o comunitate, fără să le înlăture acestora autonomia.
Subsidiaritatea implică „o delimitare de competenţă, în aşa fel încât să se asigure atât
autonomia statelor integrate, cât şi interesul general al ansamblului construit”.
Aplicarea principiului subsidiarităţii în activitatea Comunităţii Europene asigură
că aceasta nu se îndreaptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi
apărate şi respectate diversitatea istorică a ţărilor membre, a regiunilor şi a culturii lor.
Conform principiului subsidiarităţii, Comunitatea îşi asumă numai sarcinile pe care
ea le poate realiza mai bine decât autorităţile central sau locale ale statelor membre. O
dovadă a importanţei care se acordă acestui principiu este crearea unui Comitet al
regiunilor, format din reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale. El are un
caracter consultativ, pe lângă organele comunitare14.
În partea privind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht stabileşte că
misiunea Comunităţii este ca, prin stabilirea pieţei comune şi a Uniunii Economice şi
Monetare, să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care respectă mediul, un grad înalt
de convergenţă al performanţelor economice, un nivel de folosire a forţei de muncă
şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea statelor membre.
13
A se vedea pe larg, Charles Zorgbibe, „Constructia Europeana. Trecut, prezent, viitor”, Editura Trei,
Bucuresti, 1998, p. 310 si urm.
14
10
Pentru realizarea acestei misiuni, Comunitatea trebuie să întreprindă
următoarele acţiuni:
- eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor
cantitative;
- o politică comercială comună;
- o piaţă internă caracterizată prin abolirea între ţările membre a oricăror
obstacole privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a
capitalurilor;
- o politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, în
domeniul social şi economic;
- o politică comună cu privire la mediul înconjurător;
- apropierea legislaţiilor naţionale; promovarea cercetării şi dezvoltării
tehnologice;
- asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii;
- protecţia consumatorilor;
- o politică comună în domeniul cooperării pentru dezvoltare;
- acţiuni în domeniile educaţiei, energiei, protecţiei civile şi turismului;
- asocierea ţărilor de peste mări pentru creşterea schimburilor comerciale cu ele
şi desfăşurarea în comun a efortului pentru dezvoltarea economică şi socială15.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel,
el a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii
procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie
europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi –
dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de
petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit Parlamentului
European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi
„piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate
calificată unor noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul
arhitecturii Uniunii16.
Tratatul de la Maastricht prevede că „orice stat european care respectă
principiile fundamentale ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor
15
16
si al Bancii Centrale Europene”.
11
omului şi a libertăţilor fundamentale) poate cere să devină membru al UE”. Consiliul
European întrunit la Copenhaga (21- 22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări
care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc de îndată ce
aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor
economice şi politice pe care le implică aderarea. Criteriile pentru aderarea la
Uniunea Europeană sunt următoarele: criteriul geografic; criteriul politic; criteriul
economic; adoptarea acquis-ului comunitar; criteriul capacităţii administrative de
aplicare a acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar cuprinde: dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de
constituire ale CEE şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale
Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht),
precum şi ale tuturor acordurilor care le-au, modificat în timp, inclusiv tratatele
privind aderarea noilor membri; regulamentele, directivele şi deciziile emise de către
instituţiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte
adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii, strategii
comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, deciziile cadrului şi altele de acest
fel; convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale
Uniunii Europene şi Comisia Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către
acestea din urmă ca făcând parte din acquis; jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene17.
Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune.
Relaţiile dintre instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi
dependenţă mutuală. Tratatul de la Maastricht confirmă vechile organe (instituţii)
comunitare: Consiliul European, Consiliul, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie. Tratatul le completează competenţele şi dezvoltă raporturile dintre aceste
organe, în sensul democratizării şi strângerii legăturilor dintre ele. Parlamentul
European a primit, pe baza Tratatului de la Maastricht, un rol sporit ca organ legislativ,
faţă de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul, în
următoarele domenii: libera circulaţie a muncitorilor, realizarea pieţei interne, educaţie,
cercetare ştiinţifică, mediu înconjurător, realizarea reţelelor transeuropene, sănătate,
cultură şi protecţia consumatorilor18.
17
Economică, București, 2018, p. 61.
18
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2015.
12
Un aspect nou al competenţelor Parlamentului European, conferit prin
dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, este dreptul său de a institui comisii temporare
de anchetă, pentru a examina acuzaţiile referitoare la o ilegalitate sau cazurile de
administrare incorectă a dreptului comunitar. De asemenea, oricare cetăţean al Uniunii
Europene, ca şi oricare persoană fizică rezidentă într-un stat membru al Uniunii are
dreptul să prezinte, cu titlu individual sau împreună cu alţii, o petiţie Parlamentului
European cu privire la acţiunile organelor comunitare care l-au afectat în mod direct.
Pentru soluţionarea acestor plângeri, Parlamentul numeşte un Mediator, care procedează
la o anchetă şi întocmeşte un raport către Parlamentul European şi celelalte instituţii
vizate19.
Consiliul, organ de decizie al Comunităţilor Europene, a devenit Consiliu al
Uniunii, purtând această denumire din anul 1993. Alcătuit din miniştrii de externe ai
ţărilor membre sau din miniştri de resort, în funcţie de problemele aflate în dezbatere,
acest organ se reuneşte la convocarea preşedintelui său ori la cererea unuia dintre
membri sau la cererea Comisiei. Preşedinţia Consiliului revine, prin rotaţie, pe timp
de 6 luni, fiecăruia dintre statele membre. În temeiul Tratatului privind Uniunea
Europeană, el: adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a
politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de către
Consiliul European; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile
necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal.
Tratatul de la Maastricht confirmă, ca organ comunitar, Curtea de Conturi, cu
sediul la Luxemburg. Înfiinţată în anul 1975, ea este competentă să verifice legalitatea
încasărilor şi, cheltuielilor comunitare, ca şi buna gestiune financiar a Comunităţii
Europene. Membrii Curţii îşi exercită funcţiile lor în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii.
Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul legalităţii, regularităţii şi
bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii. Orice instituţie sau organ
ce beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind să-i
pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta. Controlul se
extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale care participă la fondurile
comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare comunitare din interiorul sau
19
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituţional comunitar european”, Editura Actami,
13
exteriorul UE20.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel,
el a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, punctul final al logicii procesului
de construcţie a unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană
pentru toţi cetăţenii statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi dreptul la vot şi
la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de
recurs în faţa mediatorului european; a conferit Parlamentului European noi puteri,
precum cea de codecizie cu Consiliul de Miniştri; a introdus doi noi „piloni” de
natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi
domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
1.4 Principiul subsidiarităţii şi alte aspecte privind competenţele comunitare

potrivit Tratatului de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht stabileşte, mai clar, competenţele comunitare, făcând

referire expresă la principiul subsidiarităţii. Au caracter de noutate capitolele cu titlurile
privitoare la educaţie, cultură, reţele transeuropene, industrie, sănătate publică, protecţia
consumatorilor şi cooperarea pentru dezvoltare.
A. Transferul de competenţe şi principiul subsidiarităţii
Tratatul de la Maastricht înscrie principiul subsidiarităţii mai întâi la articolul B
din dispoziţiile comune, iar apoi, şi mai ales, la articolul 3 B din Tratatul CE (articolul 5
după modificarea survenită prin Tratatul de la Amsterdam)21.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile fostului articol 3 B: Comunitatea acţionează în
limitele competenţelor ce-i sunt conferite şi a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin tratat.
În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform
principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în
vedere nu pot fi realizate suficient de statele membre şi pot deci, datorită dimensiunilor
sau efectelor acţiunii avute în vedere, să fie mai bine realizate la nivel comunitar.
Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele
tratatului22.
20
A se vedea, Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în realitatile europene”, Editura
Economica, Bucuresti, 2015, p. 67.
21
22
si al Băncii Centrale Europene”.
14
Aşadar, fiecare dispoziţie a articolului 3 B fixează o regulă ce trebuie să
cârmuiască acţiunea Comunităţii. Totuşi referirea explicită la principiul subsidiarităţii
nu se face decât în alineatul al doilea. Tot referitor la principiul subsidiarităţii, în
preambulul tratatului se arată hotărârea statelor membre de a continua procesul de
creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate
cât mai aproape posibil de cetăţeni, conform principiului subsidiarităţii. Prin urmare,
atunci când se vorbeşte despre principiul subsidiarităţii nu trebuie să ţinem seama doar
de alineatul 2 al articolului 3 B, ci de toate dispoziţiile sale.23
Principiul subsidiarităţii comportă astfel trei elemente la care ne vom opri şi noi
în cele ce urmează:
a) constituie o interpretare strictă a puterilor Comunităţii raportată la obiectivele
şi competenţele conferite de tratat;
b) fixează condiţiile intervenţiilor comunitare;
c) prevede ca mijloacele de acţiune să nu fie disproporţionate în raport cu
obiectivele.
Comunitatea trebuie să acţioneze în limitele competenţelor care-i sunt conferite
şi a obiectivelor care-i sunt fixate prin tratat.
Spre deosebire deci de state, Comunitatea dispune de competenţe numite „de
atribuire”, astfel cum sunt definite prin tratatul de constituire. Referirea la „obiectivele”
fixate prin tratat are mai mult un caracter de legitimare a luării în considerare a
obiectivelor din tratat, în determinarea acţiunii ce urmează să fie întreprinsă, decât un
caracter constrângator, având în vedere că aceste obiective sunt exprimate de o maniera
relativ generală la articolele 2 şi 3 din tratat, şi că oricum articolul 235 îi permite să
acţioneze ori de câte ori o acţiune a Comunităţii apare necesară, desigur cu respectarea
procedurii prevăzute24.
Din termenii alineatului 2, rezultă că principiul subsidiarităţii nu se aplică
domeniilor depinzând de competenţa exclusivă a Comunităţii.
În aceste domenii, Comunitatea este supusă în acţiunea sa numai obligaţiilor
rezultând din primul şi al treilea alineat, adică obligaţiei de a respecta competenţele sale,
obligaţiei de a nu merge dincolo de ceea ce este necesar, pe de o parte, şi obligaţiei de a
realiza obiectivele care-i sunt fixate prin tratat pe de altă parte.
Restricţia aplicării principiului subsidiarităţii domeniilor ce sunt de competenţa
23
24
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituţional comunitar european”, Editura Actami,
15
exclusivă a Comunităţii este esenţială deoarece evită posibilitatea de a aduce atingere
realizărilor comunitare. Fără o asemenea restricţie, părţi întregi din politica comercială
comună sau politica agricolă comună ar fi putut fi contestate dacă s-ar fi făcut dovada că
obiectivele acţiunii Comunităţii puteau fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre. Definiţia reţinută la Maastricht interesează numai domeniile care nu sunt de
competenţa exclusivă a Comunităţii, deci acele domenii în care transferul competentelor
către CE este parţial. Principiul subsidiarităţii vizează astfel numai domeniile
competenţelor concurente împărţite între statele membre şi Comunitate. Înseamnă
aşadar, că, în aceste domenii, în exercitarea competenţelor sale şi cu respectarea
obiectivelor ce-i sunt fixate, Comunitatea va trebui să respecte principiul subsidiarităţii
şi să asigure complementaritatea acţiunilor sale cu cele ale statelor membre25.
Într-o asemenea abordare, schema clasică a transmiterii competenţelor
Comunităţii este completată în sensul unei aprofundări, în baza căreia Comunitatea
primeşte, pe măsura dezvoltării sale, noi competenţe, dar intervine tot mai mult, ca
autoritate centrală, numai în măsura cerută de eficacitatea acesteia. Textul alineatului 2
fixează şi un dublu criteriu-corolar care să ghideze acţiunea comunitară şi anume:
constatarea că statele membre nu sunt în măsură să realizeze, de manieră suficientă,
obiectivele acţiunii („decât dacă şi în măsura în care”) şi că, în consecinţă, acestea vor fi
mai bine realizate printr-o acţiune comunitară, datorită dimensiunilor şi efectelor acestei
acţiuni.
Astfel, când o acţiune este considerată necesară pentru atingerea obiectivelor
tratatului şi a fost constatată insuficienţa măsurilor luate la nivelul statelor membre, acea
acţiune va trebui să fie continuată la nivel comunitar în măsura în care acesta va garanta
realizarea acţiunii, îi va permite să aibă un conţinut mai bine adaptat exigentelor
situaţiei şi îi va asigura o mai mare eficacitate26.
Principiul subsidiarităţii aplicat competenţelor neexclusive ale Comunităţii
stabileşte noi competenţe. Astfel, în domeniul educaţiei, Comunitatea, dacă este
necesar, sprijină şi completează acţiunea statelor membre respectând deplin
responsabilităţile acestora.
De asemenea, Comunitatea sprijină şi completează acţiunea statelor membre în
domeniul culturii, sănătăţii, formării profesionale. În majoritatea acestor domenii,
25
Economica, Bucuresti, 2015, p. 72.
26
16
Comunitatea, de regulă, se va limita să ia „măsuri complementare”. Comunitatea nu va
acţiona pe cale de directive sau de regulamente de ordin general ci, mai degrabă, prin
adoptarea de măsuri specifice de susţinere a statelor membre. În unele capitole se
precizează chiar că măsurile de încurajare exclud orice armonizare a dispoziţiilor
legislative şi regulamentare ale statelor membre27.
Acţiunea Comunităţii trebuie să nu depăşească ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor din tratat. Prin această regulă stabilită la alineatul 3 se urmăreşte,
evident, evitarea excesului birocraţiei comunitare. Regula ca acţiunile Comunităţii, în
conţinutul sau şi în modalităţile lor de realizare, să nu depăşească ceea ce este stabilit
prin tratatele comunitare, poartă atât asupra competenţelor exclusive cât şi asupra
competenţelor concurente împărţite cu statele membre.
Înscrierea în tratat a principiului subsidiarităţii reprezintă un moment important
întrucât prin subsidiaritate se pune întreaga problemă a naturii construcţiei europene, a
legăturilor dintre Comunitate şi statele membre şi regiuni.
Controlul respectării acestui principiu revine Curţii de Justiţie, chiar dacă acest
aspect a născut ample discuţii. Competenţa Curţii de Justiţie nu este exclusă prin tratat,
ceea ce înseamnă, implicit, că respectarea principiului subsidiarităţii poate fi supusă
controlului Curţii. Desigur, controlul Curţii se va exercita a posteriori, adică după
adoptarea actului în litigiu şi se va referi la legalitatea acestuia. În argumentarea soluţiei
potrivit căreia Curtea de Justiţie este competentă să exercite controlul s-a arătat că
principiul subsidiarităţii este o noţiune juridică ce condiţionează exercitarea
competenţelor, şi deci, respectarea sa este supusă jurisdicţiei Curţii. Subsidiaritatea
implică o judecată calitativă cu privire la actul şi la politica ce vor forma obiectul
intervenţiei Curţii, deoarece, aceasta urmează să se pronunţe dacă acea competenţă
revine autorităţii inferioare sau autorităţii superioare. Într-o altă opinie se arată că
subsidiaritatea este totuşi mai mult un concept politic decât juridic, punându-se astfel
întrebarea în ce măsura s-ar putea stabili pe plan juridic dacă o anumită acţiune poate
sau nu poate să fie realizată în mod satisfăcător la nivel naţional28.
În acest sens, la Consiliul european de la Lisabona din 26 şi 27 iunie 1992 s-a
subliniat necesitatea unei aplicări stricte a principiului subsidiarităţii de către toate
instituţiile în ceea ce priveşte legislaţia existentă şi viitoare, iar Comisia şi Consiliul au
27
A se vedea, art. 2 din Cap. I al „Protocolului privind statutul Sistemului European al Bancilor Centrale
si al Bancii Centrale Europene”.
28
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept institutional comunitar european”, Editura Actami,
17
fost invitate să ia măsurile corespunzătoare pe plan procedural şi în practică pentru
aplicarea acestui principiu. În acelaşi sens, la Consiliul european de la Edinburgh, din
11 si 12 decembrie 1992, s-a decis o abordare globală privind aplicarea principiului
subsidiarităţii; totodată, Consiliul a fost invitat să stabilească un acord interinstituţional
între Parlamentul european, Consiliu şi Comisie asupra aplicării efective a articolului 3
B de toate instituţiile şi s-a luat act de intenţia Comisiei de a retrage sau de a modifica
unele propuneri şi de a face propuneri vizând modificarea anumitor texte legislative
existente.
În final, se poate spune că, daca principiul subsidiarităţii figurează explicit în
Tratatul de la Maastricht, aceasta se datorează faptului că acest principiu este strâns
legat de deficitul democratic şi încearcă sa-l reducă reglementând exercitarea
competenţelor. În acest sens, el reprezintă un principiu regulator urmărind să elimine
unele excese în materie de legislaţie.
Subsidiaritatea rămâne fundamentală pentru evoluţia viitoare a Comunităţii
întrucât constituie o delimitare a sarcinilor între Comunitate şi membrii săi. Paralel, ea
este de natură să consolideze asentimentul cetăţenilor la procesul de integrare apropiind
nivelul de luare a deciziei de destinatarii acţiunii comunitare.
B. Noile competenţe atribuite UE prin Tratatul de la Maastricht
Prin „noi competenţe” se înţeleg, în acest context, numai acelea care depăşesc
competenţele existente ale Comunităţii. În acest scop, prin Tratatul de la Maastricht au
fost adăugate în Tratatul de la Roma noi titluri consacrându-se, astfel, trecerea a noi
sectoare în câmpul de competenţă al Comunităţii29.
Se poate spune, că prin introducerea a noi domenii care nu mai sunt de natură
exclusiv economică, Tratatul de la Maastricht a înscris în mod explicit în dreptul
original noile competente ale Comunităţii, ceea ce este de natură să conducă la o
consolidare pe plan juridic ce nu este lipsită de importanţă politica, ţinând seama, mai
ales că şi în trecut Comunitatea efectua deja acţiuni în majoritatea acestor domenii, dar
cu o bază juridică ezitantă, chiar controversată. Aşa cum poate am mai amintit,
principiul subsidiarităţii are vocaţie să se aplice în câmpul acestor noi competenţe în
măsura în care ele nu aparţin în mod exclusiv Comunităţii30.
29
Economica, Bucuresti, 2015, p.81.
30
18
Astfel, privitor la educaţie, potrivit articolului 126, paragraful 1, Comunitatea
contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, încurajând cooperarea între statele
membre şi, dacă este necesar, sprijinind şi completând acţiunea acestora, respectând în
mod deplin responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul învăţământului şi
organizarea sistemului educativ, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică.
Comunitatea are, aşadar, vocaţia să intervină, dar în mod complementar celei a statelor
membre, acestea din urma rămân deplin şi exclusiv responsabile de „conţinutul
învăţământului”, de „organizarea sistemului educativ” şi de „diversitatea lor culturală şi
lingvistică”.
Altfel spus, dispoziţiile adoptate în domeniul educaţiei de articolul 126 lasă un
loc larg subsidiarităţii. Privitor la formarea profesională, potrivit noului articol (art. 127
care se substituie art. 128 din Tratatul de la Roma), consacrat formarii profesionale,
comunitatea pune în aplicare o politică de formare profesională, sprijină şi completează
acţiunile statelor membre, respectând deplin responsabilitatea acestora pentru conţinutul
şi organizarea formării profesionale31.
Cultura îşi face intrarea în câmpul competenţelor noi ale Comunităţii, dar trebuie
remarcată prudenţa cu care sunt formulate atât obiectivele, cât şi procedurile aplicabile
în acest domeniu. Acţiunea Comunităţii apare ca fiind complementară celei a statelor
membre şi nu poate decât să contribuie la înflorirea culturii statelor membre cu
respectarea diversităţii lor naţionale şi regionale, punând în evidenta moştenirea
culturală comună.
În domeniul sănătăţii publice, CE contribuie la asigurarea unui nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii oamenilor, încurajând cooperarea între statele membre şi, dacă este
necesar, sprijină acţiunea lor. Un alt nou obiectiv al Comunităţii, protecţia
consumatorilor, este un domeniu în care Comunitatea contribuie la realizarea unui nivel
ridicat de protecţie, acţionând prin măsuri adoptate în aplicarea articolului 100 A, în
cadrul realizării pieţei interne (ceea ce înseamnă că tratatul nu se opune unei
armonizări) şi prin „acţiuni specifice” care sprijină şi completează acţiunile întreprinse
de statele membre în vederea protecţiei sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale
consumatorilor şi pentru a le asigura o informare adecvată.
De asemenea, este inserat în tratat un titlu cu privire la reţelele transeuropene, ce
prevede faptul că toate Comunităţile Europene contribuie la „stabilirea şi dezvoltarea
31
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept institutional comunitar european”, Editura Actami,
19
reţelelor (legăturilor) transeuropene în sectoarele infrastructurilor de transport, de
telecomunicaţii şi de energie”.
În ceea ce priveşte sectoarele politicii industriale, C.E. şi statele membre
urmăresc „asigurarea condiţiilor necesare competitivităţii Comunităţii”.
Politica în domeniul cooperării cu privire la dezvoltare, „care este
complementară celorlalte politici ale statelor membre”, favorizează dezvoltarea
economică şi socială temeinică a ţărilor mai puţin dezvoltate, introducerea armonioasă
şi progresivă a acestora în economia mondială şi în lupta împotriva sărăciei, iar în
privinţa ţărilor în curs de dezvoltare se urmăreşte îndeplinirea obiectivului general de
dezvoltare şi consolidare a democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului32.
32
20
CAPITOLUL II
POLITICA ECONOMICĂ, MONETARĂ ŞI SOCIALĂ ÎN LUMINA
MODIFICĂRILOR ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT
2.1. Politica economică şi monetară
Tratatul de la Maastricht a consacrat cea mai importantă evoluţie în domeniul

politicii economice şi monetare. Acest tratat, din punct de vedere economic a reanalizat
Tratatul de la Roma şi l-a modificat sub aspectul articolelor B şi 2. În tratatul de la
Maastricht este indusă o separare netă, distinctă, între politica economică şi cea
monetară, dar nu trebuie neglijat faptul că aceste două politici au totuşi o anumită
convergenţă prin prisma obiectivelor de îndeplinit. Trebuie avut în vedere faptul că
uniunea monetară trebuie să se întemeieze pe o coerenţă în dezvoltarea economică şi pe
un anumit grad de coordonare a politicilor economice aferente uniunii economice, fără a
se neglija orientarea politicii economice a Comunităţii şi a statelor membre.
Politica economică şi monetară se condiţionează reciproc, neputând să fie
concepute de sine stătător, ca factori contributivi la progresul comunitar. 33 Se poate
spune că aceste două politici se condiţionează reciproc, în momentul în care una din ele
nu funcţionează corespunzător, o va compromite automat şi pe cea de a doua.
 Politica economică
Politica economică a Comunităţilor este fundamentată în cea mai mare parte pe
texte ale Tratatului C.E. aşa cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht.
Principalele reguli obligatorii, specifice de acţiune a statelor membre şi a Comunităţii
sunt foarte bine formulate şi enunţate în articolul 102 A, statele în cauză neavând
posibilitatea să se sustragă sau să ignore obiectivele pe care s-au angajat să le
îndeplinească în cadrul comunitar. Aşa fiind, statele membre trebuie să-şi conducă
politicile lor economice în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii,
cum sunt ele definite în articolul 2 şi în contextul marilor orientări avute în vedere la
articolul 103, paragraful 2.
Concret, statele membre şi Comunitatea trebuie să acţioneze cu respectarea
33
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 2017, pag. 142.
21
principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o
alocare eficace a resurselor, conform regulilor fixate de articolul 3 A. Cu ajutorul
acestor principii se urmăreşte dirijarea acţiunilor statelor membre şi a Comunităţii,
atunci când ele îşi formulează politicile economice şi le pun în aplicare.
În primul rând, ca un principiu general articolul 103, paragraful 1 evocă
imperativul pentru statele membre de a considera politicile economice ca o chestiune de
interes comun şi de a le coordona în cadrul Consiliului. Astfel, împrejurările şi
comportamentele cu relevanţă economică în planul raporturilor intracomunitare trebuie
tratate ca probleme ce interesează întreaga Comunitate, depăşindu-se limitele stricte ale
raporturilor interne. În acest scop este necesară coordonarea la nivelul Consiliului, care
va putea sesiza elementele de apropiere a componentelor economice.
În al doilea rând, în scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a politicilor
economice şi o convergenţă susţinută a performanţelor economice ale statelor membre,
Consiliul, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie va supraveghea evoluţia în fiecare
dintre statele membre şi în Comunitate iar în conformitate cu politicile economice va
proceda regulat la o evaluare de ansamblu. Supravegherea evoluţiei economice în
fiecare stat constituie un element component al sistemului de supraveghere
multilaterală, care astfel dobândeşte regimul unui sistem global. Pentru necesităţile
acestei supravegheri multilaterale, potrivit articolul 103, paragraful 3, fraza a doua,
statele membre urmează să transmită Comisiei informaţiile privind măsurile importante
pe care le-au luat în domeniul politicilor economice şi orice alte informaţii pe care
acestea le consideră necesare .
Când se constată că, în cadrul prevederilor de mai sus, politicile nu sunt
conforme cu orientările sau când ele riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii
Economice şi monetare, Consiliul, la recomandarea Comisiei poate să adreseze
recomandările necesare statului membru în cauză. Preşedintele Consiliului şi Comisia
vor raporta Parlamentului European rezultatele supravegherii multilaterale (articolul
103, paragraful 4).
În sfârşit, Consiliul, statuând conform procedurii stabilite la articolul 189 C,
poate să decidă modalităţile procedurii de supraveghere multilaterală cu scopul de a
asigura o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o convergenţă susţinută a
performanţelor economice ale statelor membre.34
În al patrulea rând, o serie de alte dispoziţii din Tratat reglementează unele
34
Tratatul de la Maastricht, art. 103, par. 5.
22
aspecte financiare şi bugetare ale politicii economice comunitare, instituindu-se în
principal unele obligaţii negative. Astfel, potrivit articolului 104 se interzice BCE şi
băncilor centrale ale statelor membre să pună la dispoziţie facilităţi de credit instituţiilor
sau organelor Comunităţii, administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau locale,
altor autorităţi publice, altor organisme sau întreprinderilor publice ale statelor membre,
precum şi achiziţionarea, cumpărarea de la ele, de către BCE sau băncile centrale
naţionale, a instrumentelor datoriei lor.
O altă interdicţie este cea prevăzută la articolul 104 A fundamentată pe
necesitatea luării tuturor precauţiunilor necesare atunci când vreo măsură stabileşte un
acces privilegiat al instituţiilor, organelor, administraţiilor, autorităţilor, sau
întreprinderilor de mai sus, la instituţiile financiare. Dispoziţia (articolul 104, paragraful
1) despre care credem că are, de asemenea natura unei interdicţii opreşte Comunitatea
de a răspunde de angajamentele administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau
locale autorităţilor publice sau altor organisme sau întreprinderi publice dintr-un stat
membru, sau de a lua în sarcina sa fără prejudicierea, totuşi a garanţiilor financiare
reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific.
În mod asemănător, un stat membru nu va răspunde de angajamentele
administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau locale, autorităţilor publice sau altor
organisme sau întreprinderi dintr-un alt stat membru şi nici nu le va lua în sarcina sa,
fără a se prejudicia garanţiile financiare menţionate.35
Statele trebuie să evite deficitele publice excesive şi în acest scop, prin articolul
104 C este instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluţiei situaţiei
bugetare şi a datoriei publice în statele membre în vederea decelerării erorilor evidente.
Comisia va supraveghea în special dacă disciplina bugetară a fost respectată pe baza
următoarelor două criterii:
a) dacă raportul dintre deficitul public prevăzut sau efectiv şi PIB depăşeşte o
valoare de referinţă, afară de cazul când raportul nu a scăzut intr-un mod substanţial şi
constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă, sau dacă depăşirea valorii
de referinţă nu este decât excepţională şi dacă acel raport nu rămâne apropiat de
valoarea de referinţă;
b) dacă raportul dintre datoria publică şi PIB depăşeşte o valoare de referinţă
afară de cazul când acest raport nu scade suficient şi nu se apropie de valoarea de
referinţă într-un ritm suficient.
35
23
Dacă, urmare a aplicării acestui sistem de supraveghere se constată că un stat
membru nu satisface exigentele acestor criterii sau ale uneia dintre ele, Comisia va
elabora un raport care va examina dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de
investiţie.
Acest raport va putea fi elaborat şi dacă, în pofida respectării exigenţelor
decurgând din criterii, ea socoteşte că există un risc de deficit excesiv într-un stat
membru.
Urmează o procedură36 în încheierea căreia Consiliul adresează recomandări
statului membru în cauză, pentru ca acesta să pună capăt acestei situaţii într-un termen
dat, ele putând fi făcute publice dacă statul nu a acţionat ca răspuns la acele recomandări
scrise. Dacă statul persistă în a nu da urmare recomandărilor Consiliului, acesta poate să
decidă să pună în întârziere statul membru respectiv spre a lua, într-un termen
determinat, măsuri pentru reducerea deficitului, considerat necesar de către Consiliu
pentru a remedia situaţia. Într-un asemenea caz Consiliul poate să ceară statului membru
să prezinte rapoarte după un calendar precis, în scopul de a putea să examineze
eforturile de adaptare consimţite de acel stat (articolul 104 C paragraful 9 ), iar cu cât un
stat nu se conformează unei decizii luate în baza paragrafului 9, Consiliul poate decide
să aplice sau, dacă este cazul, să intensifice una sau mai multe din următoarele măsuri:
- să ceară statului membru respectiv să publice informaţii suplimentare înainte
de a emite obligaţii şi titluri;
- să invite BEI să-şi revadă politica sa de împrumuturi în privinţa statului în
cauză;
- să ceară statului membru respectiv să facă, pe lângă Comunitate, un depozit
nepurtător de dobândă, de o mărime corespunzătoare, până ce, în opinia Consiliului
deficitul excesiv va fi ameliorat;
- să impună amenzi de o mărime corespunzătoare.
Consiliul va abroga una sau mai multe dintre deciziile sale în măsura în care
deficitul a fost ameliorat, iar dacă a făcut publice recomandările sale va declara public
în momentul abrogării că nu există deficit excesiv în acel stat. Dispoziţii complementare
relative la punerea în aplicare a procedurii de la articolul 104 C figurează în protocolul
privind procedura aplicabilă în caz de deficit excesiv anexat la Tratat.
 Politica monetară
36
Art. 104, par. 48.
24
Obiectivul realizării Uniunii Economice şi Monetare implică, de asemenea, aşa
cum a rezultat, definirea şi punerea în practică a politicii monetare a Comunităţii,
această atribuţiune revenind SEBC, potrivit articolului 105, paragraful 2 din Tratat. În
plus, SEBC va conduce operaţiunile de schimb ale statelor membre şi va promova buna
funcţionare a sistemelor de plăţi. Obiectivul principal al SEBC (articolul 105, paragraful
1) este menţinerea stabilităţii preţurilor şi fără a se prejudicia acest obiectiv, va aduce
sprijinul său politicilor generale economice în Comunitate, aşa cum sunt ele definite la
articolul 2 din Tratat. SEBC va acţiona conform principiului unei economii deschise de
piaţă unde concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor şi respectând
principiile fixate la articolul 3 A. SEBC este compus din BCE care are personalitate
juridică şi din băncile centrale naţionale.
El este condus de organele de decizie ale BCE care sunt: consiliul
guvernatorilor şi consiliul director. BCE trebuie să fie consultată în legătură cu orice act
comunitar în domeniile ce sunt de competenţa sa şi de către autorităţile naţionale asupra
oricărui proiect de reglementare în domeniile ce intră în atribuţiile sale, dar în limitele şi
potrivit condiţiilor fixate de Consiliu, conform procedurii, prevăzute la articolul 106,
paragraful 6. În materiile respective ea poate să prezinte avize instituţiilor sau organelor
comunitare corespunzătoare ori autorităţilor naţionale. În temeiul acestei dispoziţii
legale, Consiliul a adoptat decizia nr. 98/415 din 29 iunie 1998 privind consultarea BCE
de către autorităţile naţionale privind prevederile proiectelor legislative.
În materie de emisiune monetară BCE e singura abilitată, potrivit articolului
105 A, să autorizeze emiterea de bilete de bancă în cadrul Comunităţii. Ele pot fi emise
atât de către BCE, cât şi de băncile centrale naţionale, dar statele membre nu pot să
emită monede decât sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii.
Consiliul poate să adopte, cu procedura prevăzută la articolul 189 C şi după consultarea
BCE, măsuri pentru armonizarea valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor
monedelor aflate în circulaţie, în măsura în care acest lucru va fi necesar pentru
asigurarea bunei circulaţii a lor în Comunitate. Prin Regulamentul nr. 979/98 din 3 mai
1998, Consiliul a adoptat asemenea măsuri necesare, privind specificaţiile tehnice ale
monedelor euro destinate pentru circulaţie.
În îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, BCE, conform Tratatului şi în
condiţiile stabilite în statutele SEBC, are puterea decizională conform art.108 A aproape
în aceleaşi condiţii ca toate celelalte organe ale Comunităţii. Astfel, ea poate să adopte
regulamente, să ia decizii şi să emită recomandări şi avize. În cazul regulamentelor şi
25
deciziilor sunt aplicabile şi articolele 190, 191 şi 192 din Tratat, iar în limitele şi potrivit
condiţiilor hotărâte de Consiliu, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului şi a BCE, fie la recomandarea BCE si după consultarea Parlamentului şi a
Comisiei, BCE poate să aplice întreprinderilor, amenzi şi penalităţi în cazul
nerespectării regulamentelor şi deciziilor reale.
Consiliul hotărăşte în unanimitate, la recomandarea BCE sau a Comisiei, după
consultarea BCE în scopul ajungerii la un consens compatibil cu obiectivul stabilităţii
preţurilor şi după consultarea Parlamentului, poate încheia37 acorduri formale privind un
sistem de rată de schimb pentru ECU faţă de monedele necomunitare. De asemenea într-
o altă procedură, el mai poate să adopte, să modifice ori să abandoneze cursurile
centrale ale ECV în sistemul ratei de schimb. În absenţa unui sistem faţă de una sau mai
multe monede necomunitare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată fie la
recomandarea Comisiei şi după consultarea BCE, fie la recomandarea BCE, poate să
formuleze orientările generale ale politicii de schimb faţă de aceste monede care nu pot
să afecteze obiectivul SBC de menţinere a stabilităţii preţurilor (articolul 109,
paragrafele 1,2). Sub rezerva paragrafului 1 Consiliul decide poziţia pe care o ocupă
Comunitatea la nivel internaţional în privinţa problemelor care dobândesc un interes
particular pentru Uniunea economică şi monetară şi reprezentarea sa, cu observarea
repartizării competenţelor prevăzute la articolele 103, 105; fără prejudicierea
competenţelor şi acordurilor comunitare în domeniul acestei Uniuni, statele membre pot
să negocieze în instanţele superioare internaţionale şi să încheie acorduri internaţionale
în mod independent.
Articolul 107 din Tratat impune o obligaţie de deplină imparţialitate sau de
neutralitate, în sensul ca în exercitarea puterilor şi în îndeplinirea misiunilor şi
obligaţiilor ce le-au fost încredinţate prin Tratat şi statutele SEBC, nici BCE, nici o
bancă centrală naţională, nici un membru oarecare al organului lor de decizie nu poate
să solicite ori să accepte instrucţiuni ale instituţiilor şi organelor comunitare, ale
guvernelor statelor membre sau ale oricărui alt organism. Instituţiile şi organele
comunitare se angajează să respecte acest principiu şi să nu caute să influenţeze pe
membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea
misiunilor lor.
O obligaţie de armonizare a legislaţiilor naţionale, inclusiv statutele băncilor
centrale naţionale, cu prevederile Tratatului şi statutelor SBC se poate deduce din
37
Prin derogare de la art. 228.
26
dispoziţiile articolului 108 în sensul că statele trebuie să supravegheze compatibilitatea
acelor legislaţii cu prevederile în cauză până la constituirea SBC.
Prin procesul de „întinerire” a normelor care aşează pe baze noi atât politica
economică, cât şi pe cea monetară s-a urmărit înlesnirea ,,comunicării” între aceste două
planuri foarte importante care stau la baza uniunii economice şi monetare ale statelor
membre ale UE.
2.2. Reflectarea politicii externe şi de securitate comună în Tratatul de la

Maastricht
 Politica externă şi securitate comună

Comunităţile europene nu au fost constituite ca entităţi închise. Pentru a-şi
realiza obiectivele, ele au trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor
internaţionale, prin promovarea unor relaţii de cooperare şi de schimb, în diverse
domenii.38
În domeniul politicii externe şi de securitate, Tratatul de la Maastricht
formulează o serie de obiective precum: cele ale ocrotirii valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi a independenţei Uniunii, întărirea securităţii statelor membre şi a
Uniunii, menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale conform principiilor
Cartei Naţiunilor Unite şi a principiilor cuprinse în Actul Final de la Helsinki şi a
obiectivelor Cartei de la Paris; dezvoltarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi
întărirea democraţiei şi a statului de drept precum şi respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (artticolul J 1, alineatul 2 din Tratat).
Realizarea acestor obiective se va face pe baza cooperării sistematice dintre
statele membre în domeniul conducerii politicii lor şi de asemenea prin punerea în
aplicare a acţiunilor comune, în sferele în care există convergenţa în ceea ce priveşte
interesele fundamentale ale statelor membre.39
Cooperarea între statele membre se va materializa în consultările şi informările
reciproce dintre ele, ce vor avea loc la nivelul Consiliului de Miniştri şi vor viza toate
chestiunile de politică externă şi de securitate ce privesc interesul general al Uniunii.
În toate situaţiile în care consideră necesar, Consiliul va defini o poziţie
comună iar statele membre vor asigura compatibilitatea între politicile naţionale şi
38
39
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2017, pag. 168.
27
poziţia comună adoptată. Statele membre ale Uniunii îşi vor coordona atitudinile în
cadrul participării lor la activitatea organizaţiilor internaţionale precum şi la conferinţele
internaţionale, cu respectarea poziţiei comune stabilite.
Potrivit prevederilor TM procedura de adoptare a acţiunilor comune în
domeniul politicii externe şi de securitate va cuprinde următoarele etape:
- Consiliul Miniştrilor va decide pe baza orientărilor stabilite de Consiliul
European care sunt aspectele ce vor face obiectul acţiunii comune. Totodată vor fi
precizate atât scopul urmărit cât şi – acolo unde este necesar – durata acţiunii,
modalităţile de aducere la îndeplinire, precum şi procedura şi condiţiile concrete de
implementare;
- Consiliul va stabili la momentul adoptării hotărârii privind acţiunea comună,
precum şi în orice moment al desfăşurării sale, care sunt chestiunile ce vor fi hotărâte cu
majoritatea calificată;
- În situaţia apariţiei unei schimbări a împrejurărilor, ce are efect important în
ceea ce priveşte acţiunea comună, Consiliul are competenţa de a revizui principiile şi
obiectivele stabilite iniţial, precum şi de a lua toate deciziile ce se impun;
- Acţiunile comune angajează toate statele membre în ceea ce priveşte luările
de poziţie şi activitatea lor în cadrul acţiunii;
- Referitor la luările de poziţie naţionale sau la orice acţiune naţională
preconizată pentru aplicarea acţiunii comune, statele membre au obligaţia de a informa
Consiliul Miniştrilor. Obligaţia de informare nu se referă şi la acţiunile naţionale care
reprezintă măsuri de aplicare a acţiunii comune adoptată în Consiliul Miniştrilor;
- În situaţii de urgenţă, datorită schimbării esenţiale a circumstanţelor iniţiale
şi în lipsa unei hotărâri a Consiliului, statele membre pot decide luarea de măsuri în
concordanţă cu obiectivele generale ale acţiunii comune. Statele care au adoptat
asemenea măsuri au însă obligaţia de a informa imediat Consiliul Miniştrilor;
- În final, în cazul în care statele membre întâmpină greutăţi în realizarea
acţiunii comune, acestea vor fi semnalate Consiliului Miniştrilor care le va supune
dezbaterii pentru obţinerea soluţiilor corespunzătoare. Aceste soluţii nu vor contraveni
însă obiectivelor acţiunii comune şi nu vor prejudicia efectele acestora.40
În ceea ce priveşte domeniul securităţii şi apărării, se preconizează eventuala
realizare a unei politici de apărare comună care să ducă în final la o apărare comună. Un
factor important în realizarea acestei politici îl reprezintă participarea Uniunii Europei
40
Procedura adoptării unei acţiuni comune este prevăzută în Art. J3 din Tratatul UE.
28
Occidentale, ce constituie parte integrantă din dezvoltarea UE, care în calitatea ei de
structură militară este chemată să elaboreze şi să pună în aplicare deciziile şi acţiunile
Uniunii care au consecinţe în domeniul apărării.
În acest context deciziile comune vor fi adoptate cu participarea Consiliului
Miniştrilor şi ai UE. Aceste decizii nu pot afecta însă specificul politicii de apărare al
statelor membre, după cum nu pot anula nici obligaţiile acestora asumate pe baza
Tratatului Atlanticului de Nord. Instituţia care are atribuţia de a defini principiile de
orientare generale pentru politica externă şi de securitate comună este Consiliul
European. Hotărârile adoptate de el în acest domeniu vor avea la bază orientările
stabilite de Consiliul European. Astfel se vor asigura unitatea, consistenţa şi eficacitatea
acţiunilor Uniunii.
Consiliul Miniştrilor va fi asistat în activitatea sa de un Comitet Politic,
compus din Directori ai Afacerilor Politice ce urmăresc situaţia internaţională, în
domeniile de politică externă şi de securitate şi care contribuie prin acţiunea lor la
definirea obiectivelor ce trebuie atinse.
Comitetul Politic emite la cererea Consiliului de Miniştri sau din proprie
iniţiativă, opinii de politică externă şi de securitate. În acelaşi timp, tot el supraveghează
implementarea politicii externe şi de securitate comună.
Reprezentarea U.E. în domeniul politicii externe şi cel al securităţii este
realizată de preşedinţia Consiliul de Miniştri. Preşedinţia poate fi asistată de statul care a
deţinut-o anterior, precum şi de cel care urmează să o deţină.
Alături de Consiliul Miniştrilor, Comisia Europeană are de asemenea un rol
important în domeniul politicii externe şi de securitate. Totodată, Preşedinţia trebuie să
consulte Parlamentul European asupra principalelor aspecte şi opţiuni fundamentale ale
politicii externe şi de securitate comună. Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor
membre, precum şi delegaţiile Comisiei în terţe state şi în conferinţele internaţionale au
obligaţia de a-şi armoniza activitatea în scopul aducerii la îndeplinire a poziţiilor
comune şi a acţiunilor comune adoptate de către Consiliul Miniştrilor.
 Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

În domeniul justiţiei şi al afacerilor interne cooperarea să se realizeze în ceea
ce priveşte:
 politica de acordare a azilului;
 reguli referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi
29
exercitarea controlului acestei treceri;
 politica de imigrare şi politica referitoare la cetăţenii statelor terţe, aflaţi pe
teritoriul comunităţii, avându-se în vedere:
- condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortizanţilor statelor terţe pe teritoriul
comunităţii;
- condiţiile de stabilire a rezidenţei cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul
Comunităţii, inclusiv cele referitoare la regruparea familială şi obţinerealocurilor de
muncă, combaterea imigraţiei neautorizate, a stabilirii rezidenţei şi a obţinerii locurilor
de muncă în mod ilegal în Comunitate;
 combaterea consumului de droguri în măsura în care acest domeniu nu este
acoperit în prevederile pct. 7-9;
 combaterea fraudei la nivel internaţional în măsura în care aceasta nu este
acoperita de prevederile pct. 7-9;
 cooperarea juridică în materie civilă;
 cooperarea juridică în materie penală;
 cooperarea juridică în materie vamală;
 cooperarea poliţiilor în vederea combaterii terorismului, traficului ilegal de
droguri.41
Este important de subliniat faptul că aceste dispoziţii nu afectează activitatea
statelor membre în ceea ce priveşte asigurarea respectării ordinii, legalităţii şi a
securităţii interne.
Coordonarea activităţilor statelor membre în domeniile menţionate se va
realiza prin informare reciprocă şi consultare la nivelul Consiliul Miniştrilor. Acesta va
fi asistat în activitatea sa de un comitet de coordonare compus din înalţi demnitari care
va elabora opinii specializate la cererea Consiliului sau din proprie iniţiativă. Comitetul
de Coordonare va contribui şi la pregătirea lucrărilor Consiliului în acest domeniu fără a
aduce atingere rolului şi activităţilor desfăşurate de Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi ai statelor membre.
Comisia Europeana va fi deplin asociată la lucrările desfăşurate în domeniile
menţionate. Parlamentul European va îndeplini un rol de consultare, iar Comisia
Europeană precum şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri vor asigura informarea
Parlamentului. Trebuie subliniat faptul că în perspectiva procesului de integrare,
41
Conform Art. K1 se consideră domeniu de cooperare cele de la 6 la 9 şi 5 domenii de acţiune, cele de la
1 la 5, care ca efect al clauzei evolutive ar putea fi comunitarizate.
30
Consiliul Miniştrilor este abilitat ca statuând în unanimitate din iniţiativa Comisiei
Europene sau a unui stat membru să decidă trecerea din sfera cooperării
interguvernamentale în competenţa Comunităţii a domeniului justiţiei şi al afacerilor
interne, cu excepţia cooperării judiciare penale, vamale şi a poliţiei.
2.3. Politica socială în sistemul reglementărilor

Tratatului de la Maastricht
În sistemul actual al tratatelor comunitare, politicii sociale i se acordă un rol

mai important în comparaţie cu vechea reglementare 42 în chiar preambulul sau Tratatul
de la Maastricht face menţiunea ca statele care au decis să instituie UE sunt hotărâte să
promoveze progresul economic şi social, iar la art. B este indicat ca un prim obiectiv pe
care şi-l propune Uniunea, ,,promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi
durabil….”. În aplicarea acestor texte legale, Titlul VIII al părţii a treia din Tratat
detaliază toate elementele politicii sociale, dând în plus o reglementare completă unor
materii precum educaţia, formarea profesională şi tineretul, întrucât de acestea depind în
largă măsură eficacitatea şi coerenţa politicii sociale. Scopul politicii sociale este definit
la articolul 117 alineatul 1 în sensul că ,,statele membre sunt de acord asupra necesităţii
de a se promova condiţii de muncă perfecţionate şi un standard de viaţă ridicat pentru
lucrători, astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce perfecţionarea este
menţinută”.
Mijloacele de realizare a acestui scop sunt precizate în continuare la alineatul 2
al textului menţionat: dezvoltarea politicii sociale va rezulta din funcţionarea pieţei
comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca şi din procedurile prevăzute
în Tratat şi din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau sancţiune
administrativă. Se poate constata, faţă de cele de mai sus că, deşi dezvoltarea politicii
sociale va rezulta , între altele, din funcţionarea pieţei (ca un element economic
fundamental), totuşi , ambele aspecte, cel economic şi social sunt puse pe plan de
egalitate cât priveşte obiectivul întregii acţiuni comunitare – acela de asigurare a
promovării progresului economic şi social.43
Funcţionarea pieţei comune care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca
un prim mijloc de realizare a scopului politicii sociale cuprinde şi funcţionarea pieţei
42
Octavian Manolache, op. citată, pag. 167.
43
Idem, pag. 168.
31
comune a muncii prin libera circulaţie a lucrătorilor. În acest sens trebuie să fie luate în
considerare forţele libere care afectează această piaţă la nivelul condiţiilor de muncă,
adică organizaţiile patronale şi ale lucrătorilor şi negocierile colective ce rezultă,
precum şi presiunea exercitată în ce priveşte conţinutul măsurilor guvernamentale în
domeniul social.
Cel de-al doilea mijloc – procedurile prevăzute în Tratat – se referă în general
la procedurile privind coordonarea politicilor economice de către Consiliu (articolul
145) şi la alte competente în domeniul economic care trebuie să fie astfel utilizate încât
să se observe dispoziţiile generale ale Tratatului şi, în special, creşterea nivelului şi
calităţii vieţii. În această privinţă Comisia are misiunea, potrivit articolul 118, de a
promova o strânsă cooperare între statele membre în domeniul în discuţie, în special în
materiile relative la:
- folosirea forţei de muncă;
- dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
- pregătirea profesională de bază şi avansată;
- securitatea socială;
- prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale;
- dreptul la asociere şi negocierile colective între patronat şi lucrători.
În acest scop, Comisia, acţionând în strânsă legătură cu statele membre va face
studii, va formula avize şi va proceda la consultări atât asupra problemelor ce survin pe
plan naţional, cât şi asupra acelora de interes pentru organizaţiile internaţionale. În plus,
potrivit articolul 155, Comisia poate să facă recomandări.
Cel de-al treilea mijloc – apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament
sau acţiune administrativă – este o aplicare în materie specifică a politicii sociale a
dispoziţiilor generale prevăzute la articolele 100-102 din Tratat. Diferenţele între
legislaţiile naţionale pot să survină mai ales în sistemele de securitate sociale. Ele pot să
genereze importante distorsionări ale concurenţei datorită cheltuielilor financiare în
unele sectoare. De asemenea, ele pot să fie susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau
funcţionarea pieţei comune a muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele
legislaţii le-ar putea produce.
În concret, numeroasele măsuri de armonizare a legislaţiilor şi politicilor
sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul securităţii sociale, condiţiile
de muncă şi salariale, igiena şi securitatea muncii politica locuinţelor. Ele au luat forma
unor rezoluţii ale Consiliului sau ale Comisiei, cum ar fi asupra săptămânii de lucru de
32
40 de ore şi concediul plătit de patru săptămâni (în 1975), vârstei de pensionare (1982),
igienei, securităţii şi sănătăţii la locul de muncă (în 1987). Unele directive privesc
egalizarea salariilor bărbaţilor şi femeilor – nr. 75/117 din 10 februarie 1975, sau
garantarea drepturilor angajaţilor în cazul transferului de întreprinderi, de afaceri sau de
părţi de afaceri – nr. 77/187 din 14 februarie 1977 sau protecţia lucrătorilor expuşi la
agenţi chimici, fizici sau biologici în timpul muncii –nr. 80/1107 din 27 noiembrie
1980. Prin Directiva nr. 75/129 modificată prin Directiva nr. 92/156 din 24 iunie 1992,
ambele ale Consiliului s-a prevăzut apropierea legislaţiei statelor membre privind
concedierile colective, iar prin Regulamentul nr. 1365/75, al Consiliului, din 26 mai
1975, a fost creată Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi de
viaţă. La 18 iulie 1994 a fost creată o Agenţie europeană pentru protecţia securităţii şi
sănătăţii muncii, la 10 ianuarie 1997 s-a stabilit înfiinţarea unui Comitet privind piaţa
muncii şi a folosirii forţei de muncă cu scopul de a asista Consiliul la îndeplinirea
responsabilităţilor sale în aceste domenii. A mai fost de asemenea înfiinţat un comitet
de înalţi responsabili privind inspecţia muncii, urmat de crearea unui comitet ştiinţific în
materie de expunere profesională la agenţi chimici .
În sfera raporturilor de muncă au fost adoptate alte două Directive. Astfel, prin
Directiva nr. 91/533 din 14 octombrie 1991, a Consiliului a fost instituită obligaţia celui
ce angajează de a-l informa pe lucrător despre condiţiile aplicabile contractului şi
relaţiei de muncă. Forma pe care urmează să o ia aceasta informaţie poate fi constituită
de un contract, scrisoare de angajare, orice alt înscris comportând informaţiile impuse –
identitatea părţilor, locul de muncă, titlul, gradul, calitatea şi categoria de încadrare,
caracterul sau descrierea sumară a muncii.
Prin Directiva nr. 93/104 din 23 noiembrie 1993, a Consiliului s-au reglementat
unele aspecte privind amenajarea timpului de muncă. Directiva stabileşte normele
minimale de securitate şi de sănătate în acest domeniu. Secţiunea I se referă la
perioadele minimale de odihnă şi la alte aspecte ale amenajării timpului de muncă:
repaus zilnic – minim 8 ore consecutive, timpul de pauză, repausul săptămânal – minim
24 de ore fără întrerupere, în principiu duminica, durata maximă a săptămânii de lucru,
durata medie pentru fiecare perioadă de 7 zile să nu depăşească 48 de ore, inclusiv ore
suplimentare, concedii anuale – cel puţin patru săptămâni conform condiţiilor de
obţinere şi de acordare prevăzute de legislaţiile şi/sau practicile naţionale.
Secţiunea a III-a priveşte munca de noapte şi ritmul de muncă. Sunt posibile
derogări (articolul 17) din partea statelor de la principiile generale de securitate şi de
33
sănătate ale lucrătorilor44 când durata timpului de lucru în baza caracteristicilor specifice
ale activităţilor desfăşurate nu este măsurată sau predeterminată de lucrătorii înşişi ,
când sunt în cauză :
- cadre de conducere având putere autonomă de decizie;
- mână de lucru familială;
- personal din domeniul liturgic sau al comunităţilor religioase.
Mai sunt permise derogări în cazul convenţiilor sau acordurilor între parteneri
sociali, cu posibilitatea acordării unei perioade echivalente de comparaţie pentru situaţii
normale, precum şi în cazuri excepţionale, când acordarea unor perioade compensatorii
nu este posibilă pentru raţiuni obiective şi se acordă o protecţie specifică.
Prin adoptarea AUE a fost introdus un nou articol în Tratat (118) care face
posibilă adoptarea de măsuri obligatorii, în special în privinţa modulului de lucru pentru
ameliorarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor. În acest scop, Consiliul, statuând
conform procedurilor prevăzute la articolul 189 C şi după consultarea Comitetului
economic şi social hotărăşte prin directiva prescripţiunii minimale aplicabile progresiv,
ţinând seama de condiţiile şi reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele
membre. De asemenea, prin articolul 118 B, alineatul 2 se permite crearea unui cadru de
dialog între conducători şi lucrători. Dispoziţiile adoptate conform acestui articol nu
împiedică oricare stat membru să menţină ori să introducă măsuri mai stricte pentru
protecţia condiţiilor de lucru compatibile cu Tratatul.
Discuţii şi controverse au fost suscitate, mai ales în jurisprudenţa ,în legătură
cu aplicarea articolului 119, care prevede ca în timpul primei etape fiecare stat membru
va asigura şi ulterior va menţine aplicarea principiului că bărbaţii şi femeile trebuie să
primească plată egală pentru muncă egală. Ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul
de la Maastricht a fost acordată o extensiune mai mare problemelor educaţiei, formării
profesionale şi tineretului.
Obiectivele Comunităţii în această privinţă sunt consacrate în primul rând
dezvoltării unei educaţii de calitate, încurajându-se cooperarea dintre statele membre şi,
dacă este necesar, sprijinindu-se şi completându-se acţiunea lor, respectând pe deplin
responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul învăţământului şi pentru
organizarea sistemului educativ, ca şi diversitatea culturală şi lingvistică (articolul 126,
paragraful 1).
44
Mai puţin în ce priveşte concediile.
34
În concret, acţiunea Comunităţii are în vedere45:
 dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, în special prin însuşirea şi
difuzarea limbilor statelor membre;
 favorizarea mobilităţii studenţilor şi profesorilor, inclusiv încurajând
recunoaşterea academică a diplomelor şi perioadelor de studii;
 promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ;
 dezvoltarea schimbului de informaţii şi de experienţă privind problemele
comune sistemelor de educaţie ale statelor membre;
 favorizarea dezvoltării schimburilor de tineri şi de animatori socio-
educativi;
 încurajarea dezvoltării educaţiei de la distanţă.
În acelaşi timp, Comunitatea şi statele membre vor favoriza cooperarea cu
statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente în materie de educaţie şi în
special cu Consiliul Europei. Pentru a contribui la realizarea obiectivelor înfăţişate
Consiliul nu are posibilitatea de decizie, ci numai de influenţare, de încurajare şi de
recomandare, întrucât textul legal – articolul 126, paragraful 4 – limitează acţiunea
Consiliului prin competenţele reduse ce i le acordă.
În al doilea rând, Comunitatea, potrivit articolului 127, paragraful 1, va pune în
aplicare o politică de formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor
membre, respectând pe deplin responsabilitatea pentru conţinutul şi organizarea
formării profesionale. În aplicarea acestei dispoziţii, Consiliul a adoptat de exemplu
Decizia nr. 94/819 din 6 decembrie 1994 prin care se stabileşte un program pentru
implementarea unei politici de formare profesională – programul ,,Leonardo da Vinci“
(J.Of.L.340/8 din 6 decembrie 1994). În concret, acţiunea comunitară urmăreşte,
conform articolului 127, paragraful 2 următoarele:
 facilitarea adaptării la mutaţiile industriale în special prin formarea
reconversiei profesionale;
 ameliorarea formării profesionale iniţiale şi formarea continuă în scopul de
a facilita inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa muncii;
 facilitarea accesului la formarea profesională şi favorizarea mobilităţii
formatorilor şi a persoanelor în formare, în special a tinerilor;
 stimularea cooperării în materie de formare între instituţiile de învăţământ
sau de formare profesională şi întreprinderi;
45
Art. 126, par. 2.
35
 dezvoltarea schimbului de informaţii şi de experienţă privind chestiunile
comune sistemelor de formare ale statelor membre.
În concluzie, trebuie menţionat faptul că politica socială este una dintre cele
mai importante politici duse de UE, dar evoluţia acesteia nu se poate face separat, izolat
de celelalte politici (economice, culturale etc.), între acestea existând o strânsă
interdependenţă. Astfel putem spune că în acest uriaş mecanism care este UE trebuie să
se asigure buna funcţionare a fiecărui segment, lipsa de funcţionare a vreunuia sau
funcţionarea lui defectuoasă duce la grevarea întregului ansamblu.
36
CAPITOLUL III
ALINIEREA ROMÂNIEI LA CRITERIILE DE CONVERGENŢĂ STABILITE
PRIN REGLEMENTĂRILE TRATATULUI DE LA MAASTRICHT
3.1. Cadrul general al politicii economice
Economia globală a intrat în anul 2007 în cea mai mare criză economică după
Marea Recesiune din anii 1930. Criza a avut un grad ridicat de sincronizare fiind
afectate atât ţările dezvoltate cât şi ţările emergente, demonstrând creşterea
semnificativă a gradului de interdependenţă a economiilor lumii. Începând cu ultimul
trimestru al anului 2008, criza financiară s-a propagat rapid şi în România, în contextul
unei economii mondiale tot mai globalizate şi, în mod specific, al economiei româneşti
puternic integrate în economia UE, astfel încât orice şoc negativ extern s-a propagat şi
la nivel intern.
Pe termen scurt, prioritatea guvernului a fost şi rămâne în continuare legată de
relansarea economică, crearea de locuri de muncă şi asigurarea sustenabilităţii finanţelor
publice.
În ciuda spaţiului fiscal bugetar redus ca urmare a politicii macroeconomice
expansioniste promovate în anii anteriori, guvernul a reacţionat cu promptitudine atât în
anul 2009, cât şi în anul 2010 şi a pus în practică un program de măsuri anticriză
concretizat într-o serie de măsuri consistente de stabilizare a economiei şi reluare a
procesului de creştere economică.
Continuarea consolidării fiscale a contribuit la îmbunătăţirea credibilităţii
României. În anul 2011, România s-a plasat pe traiectoria cea bună pentru a atinge ţinta
de deficit a bugetului general consolidat.
Execuţia bugetului general consolidat la 31 decembrie 2018 s-a încheiat cu un
deficit de 23,9 miliarde lei, respectiv 4,13% din PIB (cash), România menţinându-se în
ţinta de deficit planificată iniţial de 4,4% din PIB.
Pentru anul 2019, se prevede un deficit de 2,2% în cash şi 2,8% conform ESA,
asigurându-se ieşirea din procedura de deficit excesiv instituită României în anul 2020
ca urmare a deficitului înregistrat în anul 201946.
Arieratele şi facturile neplătite la nivelul bugetului general consolidat (fără
46
www.mfinante.ro – Program de convergenţă 2019-2021.
37
întreprinderile de stat) au continuat să scadă de la începutul anului 2019. Arieratele se
situează acum sub 0,2% din PIB (aproape integral la nivelul autorităţilor locale).
La întreprinderile de stat monitorizate în cadrul programului de asistenţă
financiară al UE/FMI, arieratele au scăzut în trimestrul patru al anului 2020 cu
aproximativ 0,8% din PIB, ajungând la 2,6% din PIB.
În sectorul sanitar, arieratele aferente facturilor înregistrate au fost integral
eliminate, iar facturile neînregistrate descoperite în cursul exerciţiului de inventariere
până la finele anului 2020 au fost integral înregistrate în sistem şi programate la plată.
La nivel local, arieratele au scăzut în anul 2020. Această tendinţă ar putea fi
accelerată, noile amendamente aduse Legii finanţelor publice locale împiedicând
acumularea de arierate noi. În mod deosebit, se va asigura finanţarea adecvată, în
limitele plafoanelor de cheltuieli ale ministerelor ordonatoare, a proiectelor autorităţilor
locale cofinanţate de la bugetul de stat. Finanţarea pe termen mediu a acestor proiecte
va fi garantată prin contracte multianuale, semnate între ministerele ordonatoare şi
autorităţile locale, cu respectarea prevederilor Legii finanţelor publice locale.
Stabilitatea financiară a rămas robustă pe parcursul anului 2020, în pofida
contextului economic intern şi internaţional dificil. Riscurile la adresa sectorului bancar
au fost contracarate de către instituţiile de credit prin eforturi proprii întreprinse în
contextul activităţii desfăşurate de Banca Naţională a României (BNR) în privinţa
reglementării prudenţiale, supravegherii şi gestionării adecvate a riscurilor din sistem,
care s-au concretizat în consolidarea nivelurilor de solvabilitate, provizionare şi
lichiditate. Majoritatea acţiunilor, aflate în competenţa BNR, menite să contribuie la
asigurarea unei funcţionări adecvate şi stabile a sectorului financiar au fost îndeplinite
integral, iar pentru restul termenul de finalizare propus este 30 aprilie 2021, în
conformitate cu angajamentele asumate de autorităţile române în luna februarie 2021
prin Scrisoarea de Intenţie transmisă Fondului Monetar Internaţional. Adoptarea IFRS
(International Financial Reporting Standards) se încadrează în tendinţa globală de
armonizare a standardelor naţionale cu cele internaţionale de raportare financiară, date
fiind evoluţiile economice şi financiare actuale în direcţia internaţionalizării
operaţiunilor bancare şi, implicit, nevoia sporită de uniformizare la nivel internaţional a
regulilor contabile ce stau la baza informaţiei financiare publicate.
Măsurile propuse pentru implementarea IFRS au fost realizate prin: transmiterea
către Ministerul Finanţelor Publice (MFP) a monografiilor contabile comparative în
38
scopul facilitării înţelegerii diferenţelor de tratament contabil; actualizarea cadrului 47 de
raportare contabil şi statistic din perspectiva introducerii noilor standarde contabile;
actualizarea şi transmiterea către instituţiile de credit a precizărilor referitoare la cadrul
de raportare a RMO (Rezerve Minime Obligatorii); actualizarea reglementărilor
prudenţiale48 şi emiterea propunerilor de filtre prudenţiale menite să asigure în
continuare o politică prudentă în ceea ce priveşte solvabilitatea, provizioanele şi
rezervele bancare. Modificările aduse cadrului de reglementare nu sunt de natură să
genereze schimbări semnificative în nivelurile de capitalizare, provizionare sau
lichiditate ale instituţiilor de credit din ţara noastră, datorită faptului că cerinţele
prudenţiale în vigoare, implementate de BNR, acoperă într-un grad adecvat riscurile.
În ceea ce priveşte consolidarea sistemului bancar, implementarea măsurilor
prevăzute în acordurile de finanţare încheiate cu UE şi FMI pentru perioada 2018 –
2020 a venit în sprijinul aplicării ferme a politicilor macroprudenţiale. Noul acord de tip
preventiv încheiat în 2020 cu UE, FMI şi Banca Mondială (BM), alături de
angajamentele autorităţilor române asumate în cadrul programelor naţionale, constituie
repere importante pentru menţinerea stabilităţii financiare şi pentru continuarea
reformelor structurale în scopul impulsionării potenţialului de creştere economică.
În vederea întăririi sistemului bancar, începând cu data de 1 septembrie 2019, a
intrat în vigoare OG nr. 13/2019 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare
pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în
domeniul bancar, act normativ care modifică legislaţia, pe de o parte în sensul permiterii
utilizării resurselor Fondului de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar (FGDSB)
în scopul finanţării măsurilor de restructurare autorizate de BNR referitoare la transferul
de depozite, iar pe de altă parte, al asigurării consecvenţei prevederilor actelor
normative componente ale cadrului legal privind activitatea FGDSB cu cele aplicabile
în domeniul instituţiilor de credit.
De asemenea, la nivelul BNR a fost elaborat cadrul contractual standard pentru
achiziţii de active cu preluare de pasive şi sunt în curs de finalizare activităţile 49 legate
47
În acest sens, BNR a emis o serie de trei acte normative: Ordinul BNR nr.1/2011, publicat în MO
nr.153 şi 153 bis din 2 martie 2011, Ordinul BNR nr.2/2011, publicat în MO nr.418 şi 418 bis din 15
iunie 2011 şi Ordinul BNR nr.3/2011, publicat în MO nr.418 şi 418 bis din 15 iunie 2011.
48
În Monitorul Oficial au fost publicate o serie de 16 acte normative menite să actualizeze reglementările
prudenţiale din perspectiva introducerii noilor standarde contabile.
49
La data de 21.01.2012, a intrat în vigoare O.G. nr. 1/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative din domeniul instituţiilor de credit, care modifică O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului şi O.G. nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de
garantare a depozitelor din sistemul bancar. De asemenea, a fost creat un grup de lucru, sub coordonarea
prim-viceguvernatorului BNR, în cadrul căruia vor fi elaborate toate procedurile necesare implementării
39
de elaborarea procedurilor interne pentru exercitarea noilor competenţe în domeniul
restructurării instituţiilor de credit cu probleme.
În scopul facilitării accesului instituţiilor de credit la lichiditate, începând cu
data de 3 octombrie 2019, lista activelor eligibile acceptate la operaţiunile de piaţă
monetară ale BNR a fost extinsă prin includerea obligaţiunilor denominate în euro
emise de România şi a obligaţiunilor denominate în lei emise de instituţiile financiare
internaţionale (IFI), depozitate în sistemul Euroclear, ca urmare a operaţionalizării
conexiunii directe SaFIR-Euroclear. Tot în sensul lărgirii listei activelor eligibile,
trebuie menţionat faptul că obligaţiunile denominate în lei emise de IFI, depozitate în
sistemul RoClear, vor fi acceptate drept active eligibile după semnarea contractului de
participare a BNR la sistemul RoClear şi operaţionalizarea conexiunii directe SaFIR-
RoClear50.
Pentru stabilirea unui tratament prudenţial al deţinerilor temporare de
participaţii, obţinute ca urmare a restructurării creditelor acordate, care să nu conducă la
slăbirea poziţiei financiare a băncilor, BNR a elaborat Regulamentul nr. 26/201951.
Totodată, BNR a monitorizat52 atent situaţia creditelor în valută, distinct pentru sectorul
companiilor nefinanciare şi cel al populaţiei53 şi va continua să facă acest lucru inclusiv
prin adoptarea măsurilor necesare pentru a se asigura că acordarea creditelor în monedă
străină se realizează astfel încât riscurile aferente debitorilor neacoperiţi la riscul valutar
să fie gestionate în mod corespunzător şi reflectate cu acurateţe în preţurile serviciilor
financiare. Acţiunile BNR se încadrează în contextul general european, în care se
urmăreşte reluarea echilibrată a creditării, accentul fiind pus pe împrumuturile în
monedă naţională faţă de cele acordate în valută, pe lângă gestionarea adecvată a
stocului existent de credite în monedă străină. În acest sens, se are în vedere analizarea
necesităţii şi oportunităţii ajustării cadrului de reglementare şi, eventual, extinderii
instrumentarului de monitorizare a riscurilor aferente stabilităţii financiare generate de
noilor atribuţii în domeniul restructurării instituţiilor de credit, inclusiv pentru implementarea măsurilor
de stabilizare care fac obiectul O.G. nr. 1/2012.
50
Conexiunea a fost finalizată din punct de vedere tehnic, iar AGA a S.C. Depozitarul Central S.A. a
acceptat propunerile BNR şi a aprobat lista tarifelor aplicabile băncilor centrale..
51
Regulamentul BNR nr. 26/2019 privind deţinerile temporare de acţiuni/părţi sociale în cursul unei
operaţiuni de asistenţă sau restructurare financiară a unei entităţi din afara sectorului financiar a fost
publicat în MO nr. 855/5.12.2018.
52
Cele mai importante concluzii ale monitorizării, precum şi noi măsuri de politici pe care BNR
intenţionează să le adopte, au fost publicate în cadrul ultimului Raport asupra Stabilităţii Financiare
2011 (documentul a fost diseminat pe site-ul BNR în luna septembrie 2019).
53
În MO nr. 767/31.10.2011 a fost publicat Regulamentul BNR nr. 24/2011 privind creditele destinate
persoanelor fizice.
40
creditarea în valută, pentru a răspunde recomandărilor Comitetului European pentru
Risc Sistemic în domeniu.
În vederea dezvoltării unui plan pentru situaţii neprevăzute în sectorul bancar, la
nivelul BNR sunt în curs de finalizare54 măsurile menite să conducă la realizarea acestei
acţiuni. În acest sens, a fost elaborată procedura internă de identificare a băncilor de
importanţă sistemică (procedura va stabili criteriile şi parametrii de evaluare a
caracterului sistemic al unei instituţii de credit). De asemenea, a fost elaborat un set de
comunicate de presă55 care au vizat cele trei tipuri de măsuri de stabilizare prevăzute de
O.G. nr. 1/2012.
Pentru actualizarea setului de politici corective şi a instrumentelor de rezoluţie,
BNR va evalua necesitatea completării setului său de instrumente de rezoluţie în
conformitate cu prevederile Directivei privind un cadru european de redresare şi
soluţionare a situaţiei băncilor problemă, în momentul finalizării şi intrării în vigoare a
acesteia.
3.2. Politica monetară şi a cursului de schimb

potrivit Programului de convergenţă al României
Potrivit statutului său56, Banca Naţională a României are ca obiectiv fundamental

asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Începând cu luna august 2015, politica monetară s-a implementat în contextul
strategiei de ţintire directă a inflaţiei, care coexistă cu regimul de flotare controlată a
cursului de schimb. Acest regim al ratei de schimb este compatibil cu utilizarea ţintelor
de inflaţie ca ancoră nominală a politicii monetare şi permite un răspuns flexibil al
acestei politici la şocurile neprevăzute ce pot afecta economia.
Politica monetară va rămâne ferm orientată în direcţia atingerii ţintelor de
inflaţie stabilite de BNR împreună cu guvernul şi implicit a reducerii durabile a ratei
inflaţiei pe termen mediu spre niveluri compatibile cu definiţia cantitativă a stabilităţii
preţurilor adoptată de BCE. Un sprijin în acest sens este de aşteptat să-l ofere adoptarea
54
Termenul a fost 30 aprilie 2012, în conformitate cu prevederile paragrafului 14 din Memorandumul de
politici economice şi financiare anexat la Scrisoarea de Intenţie transmisă FMI în luna februarie 2012.
55
Acestea urmează a fi integrate în proiectul de procedură privind comunicarea externă în situaţiile în
care BNR decide aplicarea unor măsuri de restructurare a băncilor a căror activitate se consideră că poate
afecta buna funcţionare a sistemului financiar, care este parte a procedurilor interne ale BNR privind
implementarea instrumentului bancă punte.
56
Legea nr. 312/2004.
41
începând cu anul 2021 a unei ţinte staţionare multianuale de inflaţie, situată la nivelul de
2,5% ±1 punct procentual; această decizie a fost luată de CA al BNR la finele anului
2020, concomitent cu decizia de menţinere a ţintei anuale pentru 2021 la nivelul celei
din anul 2020, respectiv la 3% ±1 punct procentual.
Trecerea la o ţintă staţionară de inflaţie reprezintă o schimbare benefică, dar şi
ambiţioasă adusă strategiei de ţintire a inflaţie, cu avantajul ancorării anticipaţiilor
inflaţioniste, şi care urmează etapei ţintelor anuale gradual descrescătoare57 de inflaţie
stabilite şi anunţate pe un orizont temporal de câte doi ani, ce a caracterizat această
strategie de la adoptarea ei.
O premisă favorabilă pentru menţinerea ratei anuale a inflaţiei pe o traiectorie
compatibilă cu atingerea ţintei de inflaţie pe termen mediu o constituie coborârea
recentă58 a ratei anuale a inflaţiei la niveluri minime din punct de vedere istoric –
rezultat al îndeplinirii programului economico –financiar prevăzut în cadrul acordurilor
cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi alte instituţii internaţionale.
Astfel, evoluţia a fost consecinţa decelerării rapide a inflaţiei în a doua parte a
anului 2020, ca urmare a ameliorării sensibile a evoluţiei preţurilor produselor
alimentare, pe fondul menţinerii unui ansamblu adecvat al condiţiilor monetare reale în
sens larg. O premisă complementară o constituie consolidarea în primele luni ale anului
2021 a perspectivei menţinerii ratei anuale inflaţiei în interiorul intervalului de variaţie
din jurul punctelor centrale ale ţintelor de inflaţie stabilite pentru anii 2022 şi 2023, de-a
lungul întregului orizont relevant pentru politica monetară.
În acest context, BNR a reluat în luna noiembrie 2020 şi a prelungit ulterior
ciclul de scădere a ratei dobânzii de politică monetară – pe care a coborât-o în patru
paşi consecutivi59, a câte 0,25 puncte procentuale, până la nivelul de 5,25% –
continuând totodată să gestioneze adecvat condiţiile lichidităţii din sistemul bancar.
Prudenţa dimensionării pasului de reducere a ratei dobânzii de politică monetară
a fost justificată de menţinerea incertitudinilor legate de evoluţiile mediului extern, ale
volatilităţii fluxurilor de capital şi aversiunii faţă de risc a investitorilor internaţionali,
ale preţurilor administrate, precum şi ale unor preţuri volatile, de natură să menţină
57
Ţintele anuale de inflaţie au fost coborâte de la 7,5% ±1 punct procentual în 2018, la 3,0 % ±1 punct
procentual în 2020; ţintele anuale de inflaţie pentru anul 2021 şi anul 2022 au fost menţinute la nivelul
celor din anii precedenţi, anume la 3,5% ±1 punct procentual, respectiv 3% ±1 punct procentual.
58
În decembrie 2020, rata anuală a inflaţiei a coborât la nivelul de 3,14% - situat în imediata apropiere a
punctului central al ţintei de inflaţiei (3% ±1 punct procentual)-, ea continuând să se reducă până la 2,6/ în
luna martie 2021.
59
Deciziile au fost adoptate în cadrul şedinţelor CA al BNR din lunile noiembrie 2020, ianuarie, februarie
şi martie 2021.
42
asimetria nefavorabilă a balanţei riscurilor la adresa perspectivei inflaţiei. În condiţiile
în care imperativul major al autorităţii monetare îl constituie ancorarea cât mai solidă a
anticipaţiilor inflaţioniste, iar riscurile la adresa consolidării inflaţiei la niveluri scăzute,
compatibile cu ţinta pe termen mediu, continuă să fie semnificative 60, politica monetară
îşi va continua în perioada următoare atitudinea prudentă. Atât pe termen scurt, cât şi pe
orizontul mai îndelungat de timp, calibrarea ritmului şi dimensiunii eventualelor ajustări
ale ratei dobânzii BNR şi ale parametrilor instrumentelor politicii monetare, în contextul
adecvării condiţiilor monetare în sens larg, vor fi corelate în principal cu intensitatea
manifestării presiunilor dezinflaţioniste ale deficitului de cerere agregată - care, deşi în
îngustare treptată, se anticipează a se menţine la valori semnificative în următoarea
perioadă – precum şi cu comportamentul anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu.
Eficacitatea şi viabilitatea unei asemenea orientări a politicii monetare continuă să fie
condiţionată de continuarea implementării ferme a măsurilor de consolidare fiscală şi a
reformelor structurale, concomitent cu intensificarea eforturilor de atragere a fondurilor
europene, corespunzător angajamentelor asumate în cadrul acordurilor convenite cu UE
şi FMI, acestea fiind esenţiale pentru prevenirea creşterii primei de risc suverane,
implicit pentru consolidarea dezinflaţiei şi redresarea pe baze sustenabile a economiei
româneşti.
Angajamentul de adoptare a monedei euro este menţinut şi reprezintă o ancoră
importantă a asigurării consecvenţei în timp a mix-ului de politici macroeconomice şi a
reformelor structurale, precum şi pentru promovarea ajustărilor necesare creşterii
rezilienţei şi flexibilităţii economiei româneşti61.
3.3. Stadiul convergenţei economice în România
Cele mai recente prognoze disponibile privind inflaţia furnizate de principalele

instituţii internaţionale relevă faptul că rata inflaţiei se va accelera în perioada 2022 -
2023 de la niveluri minime istorice şi va varia între 2,9% şi 3,1% în anul 2022 şi între
3,1% şi 3,7% în anul 2023. Cu toate acestea, există riscuri în sensul creşterii la adresa
acestei perspective, asociate, în principal, dinamicii preţurilor materiilor prime şi a
60
Principalele riscuri decurg din potenţiala reescaladare a crizei datoriilor suverane (având implicaţii
asupra comportamentului cursului de schimb, a accesibilităţii şi costurilor finanţării externe, precum şi a
ritmului redresării economiei naţionale), din eventuala persistenţă a tensiunilor geopolitice din anumite
regiuni ale lumii (afectând preţul petrolului), precum şi din perspectiva creşterii pe termen mediu a
frecvenţei şi amplitudinii ajustărilor de preţuri administrate.
61
www.mfinante.ro – Program de convergenţă 2017-2021.
43
preţurilor administrate, în cazul celor din urmă, în special a dinamicii pe termen mediu.
În plus, riscurile decurg din potenţialele derapaje fiscale în contextul alegerilor
programate pentru toamna anului 2022. Majorarea costului finanţării externe, ca urmare
a escaladării crizei financiare, ar putea, de asemenea, alimenta presiunile inflaţioniste.
Riscurile în sensul scăderii vizează, în principal, un mediu extern mai puţin favorabil şi
dificultăţile tot mai mari de a obţine finanţare externă, alături de ajustarea bilanţieră a
sectorului privat.
În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existenţa
unui deficit excesiv. În anul de referinţă 2020, România a înregistrat un deficit bugetar
de 5,2% din PIB, valoare net superioară celei de referinţă de 3%. Ponderea datoriei
publice brute în PIB s-a situat la 33,3%, fiind net inferioară valorii de referinţă de 60%.
În privinţa altor indicatori fiscali, ponderea deficitului nu a depăşit ponderea investiţiilor
publice în PIB în anul 2019. România trebuie să asigure reducerea sustenabilă a
deficitului bugetar sub nivelul de referinţă de 3% în anul 2021 şi ulterior, în
conformitate cu cerinţele aferente PDE, şi să îşi onoreze angajamentele asumate în
contextul programului de asistenţă financiară UE-FMI.
Ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 7,3% în perioada de
referinţă aprilie 2019 - martie 2020, valoare net superioară valorii de referinţă de 5,8%
corespunzătoare criteriului de convergenţă privind ratele dobânzilor. În ultimii ani,
ratele dobânzilor pe termen lung în România au avut tendinţa de a fluctua în jurul
valorii de 7% cu o marjă de ±0,5 puncte procentuale, în condiţiile în care creşterea
persistentă a inflaţiei a prevenit trendul descrescător susţinut al ratelor nominale ale
dobânzilor. Mai recent, inflaţia s-a redus puternic, permiţând băncii centrale să relaxeze
ratele de politică monetară mai rapid decât în perioadele anterioare. Aceasta a contribuit
la reducerea uşoară a diferenţialului de dobândă pe termen scurt între România şi media
zonei euro. La sfârşitul perioadei de referinţă, ratele dobânzilor pe termen lung s-au
situat la 6,5%, cu 2,4 puncte procentuale peste media zonei euro (4,0 puncte procentuale
faţă de randamentul obligaţiunilor suverane din zona euro cu rating AAA). Legislaţia
României nu îndeplineşte toate cerinţele referitoare la independenţa băncii centrale,
interdicţia de finanţare monetară şi integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem.
România este stat membru al UE care face obiectul unei derogări şi, în consecinţă,
trebuie să respecte toate cerinţele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.62
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
62
www.bnr.ro – Raportul de convergenţă, mai 2020.
44
Integrarea europeană privită în mod sintetic, se reduce la instituirea şi utilizarea
de către membrii uniunii monetare a monedei unice, care înlocuieşte monedele
naţionale. „Moneda este un fenomen macroeconomic, şi prin aceasta un fenomen
politic”, integrarea monetară este deci, în esenţa ei, o integrare din perspectivă politică.
Moneda, privită ca o instituţie, are o natură social-politică şi are la bază „încrederea
agenţilor în sistemul care a propus-o şi o garantează”.
Potrivit acestui document UE îşi propune următoarele obiective:
- să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale şi
prin crearea unei uniuni economice şi monetare care să dispună în perspectivă de o
monedă unică;
- să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, în special prin promovarea unei
politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici
de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună;
- să întărească protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre,
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
- să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne să
menţină acquis-ul comunitar şi să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură
politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în
vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.
O ţară se poate alătura Uniunii Monetare Europene dacă îndeplineşte
următoarele criterii de convergenţă:
- rata inflaţiei să nu fie mai mare de 1,5% faţă de media celor mai mici rate ale
inflaţiei în primele trei ţări, cele mai performante din acest punct de vedere (adică să
fie sub 3%);
- rata dobânzii, pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media
acesteia în trei ţări cucele mai mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%);
- să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce
preced intrarea în Uniune;
- deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB.
- datoria publică să nu depăşească 60% din PIB.
- valuta naţională să facă parte din ERM de minim 2 ani.
Adoptarea euro este cel mai important proiect al primului deceniu după aderarea
45
la UE. Succesul acestui proiect depinde de mobilizarea forţelor politice şi sociale către
continuarea reformelor necesare atât pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţă
nominală cât şi pentru creşterea competitivităţii economiei româneşti astfel încât să facă
faţă presiunilor care pot surveni odată cu pierderea scutului relativ oferit de politica
monetară independentă şi de fluctuaţia cursului de schimb.
Există trei argumente foarte serioase în favoarea unei adoptări a euro imediat ce
criteriile de la Maastricht pot fi îndeplinite:
 În condiţiile unei ţări precum România, care a procedat deja la liberalizarea
completă a contului de capital a o condiţie a admiterii în UE, politica monetară este deja
supusă unor constrângeri care îi reduc mult valoarea de barieră de protecţie a economiei.
Aşa de exemplu, folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară are limite
inerente deoarece mărirea semnificativă a ratei dobânzii pentru combaterea inflaţiei
atrage creşteri ale intrărilor de capital sub formă de plasamente care la rândul lor
creează presiune pentru aprecierea monedei naţionale şi contribuie la deteriorarea
contului curent. O reducere a ratei dobânzii are ca efect scăderea intrărilor de capital sub
formă de plasamente dar şi reducerea economisirii interne şi o posibilă depreciere a
monedei naţionale cu efect inflaţionist.
 Avertizările privitoare la riscurile unei adoptări prea timpurii a euro se
bazează pe teoria Zonei Monetare Optime. Una din aserţiunile fundamentale ale acestei
teorii este aceea că o ţară ce aderă la o uniune monetară fără a fi îndeplinit în prealabil
condiţiile necesare riscă să sufere şocuri asimetrice semnificative pe care nu le poate
combate în lipsa politicii monetare independente. Studii mai recente tind să indice însă
că o uniune monetară are, în anumite condiţii, o capacitate de auto-validare în sensul că
ea poate deveni optimă chiar dacă unele ţări nu îndeplinesc condiţiile
cerute. Cu alte cuvinte, uniunea monetară are o forţă modelatoare ce schimbă
configuraţia economiilor participante pentru a le face compatibile cu funcţionarea în
cadrul uniunii şi experienţa UE, care nu a fost niciodată o zonă monetară optimă
deplină, pare să susţină această afirmaţie.
 Prelungirea perioade de pregătire pentru adoptarea euro nu garantează că, în
final, economia va fi mai bine. Dimpotrivă, prelungirea acestei perioade riscă să ducă la
diluarea eforturilor de reformă şi la pierderea motivaţiei. Situaţia este asemănătoare cu
cea din perioada de pregătire pentru aderarea la UE, când periodic revenea argumentul
că ar fi binevenită o temperarea eforturilor de aderare pentru a da timp economiei să se
pregătească corespunzător pentru a face faţă concurenţei de pe piaţa unică. Dincolo de
46
un punct însă pregătirea pentru o schimbare se face în şi prin procesul de schimbare în
sine.
Criza financiară internaţională face mai dificilă sarcina adoptării euro de către
România. Deşi nu au repercursiuni directe semnificative în România, turbulenţele de pe
pieţele internaţionale măresc incertitudinile şi sporesc dificultăţile de gestionare a
politicilor economice şi monetare. Încadrarea în criteriile de la Maastricht impune în
aceste condiţii mai multă disciplină şi rigoare, politici fiscale şi bugetare prudente,
echilibru între creşterea salariilor şi productivitate, politici de venituri mai puţin
expansioniste – măsuri în general impopulare, care ridică problema asumării costului
politic.
Aceeaşi criză financiară internaţională va avea ca efect o creştere a exigenţelor
Băncii Centrale Europene în momentul în care va examina candidatura unui stat
membru cu derogare şi România trebuie să se pregătească pentru un examen
cu toleranţă zero. Însă criza financiară actuală scoate în evidenţă şi avantajele pe care le
au mai ales statele mici care beneficiază de umbrela de protecţie a uneia din cele
mai puternice monede din lume.
Propuneri
1. Emiterea propunerilor de filtre prudenţiale menite să asigure în continuare o

politică prudentă în ceea ce priveşte solvabilitatea, provizioanele şi rezervele bancare.
2. Centrarea pe analizarea necesităţii şi oportunităţii ajustării cadrului de
reglementare.
3. Extinderea instrumentarului de monitorizare a riscurilor aferente stabilităţii
financiare generate de creditarea în valută, pentru a răspunde recomandărilor
Comitetului European pentru Risc Sistemic în domeniu.
4. Adoptarea unei ţinte staţionare multianuale de inflaţie, situată la nivelul de
2,5% ±1 punct procentual
5. Coborârea recentă a ratei anuale a inflaţiei la niveluri minime.
BIBLIOGRAFIE
47
1. Avram C., Radu R., Pîrvu G., Gruescu R., România şi exigenţele integrării
europene, Ed. Alma, Craiova, 2017;
2. Bârsan M., Integrarea economică europeană, Vol. I, „Introducere în teorie şi
practică”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 2010;
3. Bibere O., Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene; Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;
4. Bărbulescu I. G., „De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană”,
Editura Trei, Bucuresti, 2014;
5. Constantin V., Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed.
Polirom, Iaşi, 2018;
6. Dinu M., Socol C., Merinaş M., Mecanisme de convergenţă şi coeziune, Editura
Economică, Bucureşti, 2015;
7. Dinu M., Socol C., Niculescu A., Fundamentarea şi coordonarea politicilor
economice în Uniunea Europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 2016;
8. Dobre A.M., Coman R. (coord), România şi integrarea europeană, Institutul
European, Iaşi, 2015;
9. Filipescu I.P.; Fuerea A., Drept Instituţional Comunitar European, Ed. Actami,
Bucureşti, 2000;
10. Ghica L.A., România şi Uniunea Europeană, Ed. Meronia, Bucureşti, 2016;
11. Ignat I., Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed.
12. Irimia A., Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea
Europeană, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2017;
13. Lutaş M., Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
14. Manolache O., Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 2017;
15. Mazilu D., Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2007;
16. Munteanu R., Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2015;
17. Munteanu R., „Drept comunitar. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucuresti, 2017;
18. Niculescu N.G., Adumitracesei I.D., România pe calea integrării economice
europene. Premise. Procese. Politici, Ed. Economică, Bucureşti, 2001;
19. Niţă I., Integrarea României în Uniunea Europeană, Ed. Lumina Lex,
48
Bucureşti, 2015;
20. Prisecaru P., Teoria integrări economice europene, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2011;
21. Profiroiu A., Profiroiu M., „Introducere în realitățile europene”, Editura
22. Sută N. (coord.), „Integrarea economica europeana”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2018;
23. Sută N., Sută-Selejan S., „Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane”, Vol. I, ed. a XII-a, Ed. Economică, Bucuresti, 2017
24. Şerban R., România în Uniunea Europeană, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,
2016;
25. Ştefănescu F., Politici economice europene, Ed. Universităţii din Oradea,
Oradea, 2015:
26. Tofan M., Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed.
CH Beck, Bucureşti, 2018;
27. Zorgbibe C., „Construcţia Europeană. Trecut, prezent, viitor”, Ed. Trei,
Bucureşti, 1998
49

Limbă

TRATATUL DE LA MAASTRICHT - Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

TRATATUL DE LA MAASTRICHT - Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT SI STIINŢE ECONOMICE

ROLUL SI IMPORTANŢA TRATATULUI DE

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost

1.1. Caracterizare de ansamblu

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi

1.2. Necesitatea realizării Uniunii Economice şi Monetare

După cum se precizează în trecut, unul dintre obiectivele principale ale

1.3. Arhitectura economico-juridică a UE

Tratatul de la Maastricht este un tratat de constituire a Uniunii Europene.

1.4 Principiul subsidiarităţii şi alte aspecte privind competenţele comunitare

Tratatul de la Maastricht stabileşte, mai clar, competenţele comunitare, făcând

B. Noile competenţe atribuite UE prin Tratatul de la Maastricht

2.1. Politica economică şi monetară

Tratatul de la Maastricht a consacrat cea mai importantă evoluţie în domeniul

2.2. Reflectarea politicii externe şi de securitate comună în Tratatul de la

 Politica externă şi securitate comună

 Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

2.3. Politica socială în sistemul reglementărilor

În sistemul actual al tratatelor comunitare, politicii sociale i se acordă un rol

3.1. Cadrul general al politicii economice

3.2. Politica monetară şi a cursului de schimb

Potrivit statutului său56, Banca Naţională a României are ca obiectiv fundamental

3.3. Stadiul convergenţei economice în România

Cele mai recente prognoze disponibile privind inflaţia furnizate de principalele

1. Emiterea propunerilor de filtre prudenţiale menite să asigure în continuare o

S-ar putea să vă placă și