Universul

Universul este totalitatea spațiului și timpului, a tuturor formelor de materie și

energie. În timp ce dimensiunea întregului Univers nu este cunoscută, universul observabil poate
fi măsurat și este estimat în prezent la 93 miliarde de ani-lumină în diametru. 
Formă: Plat cu o marjă de eroare de 0,4%
Masă (materie obișnuită): Cel puțin 1053 kg
Densitatea medie: 9.9 x 10−30 g/cm3
Vârstă: 13,799 ± 0,021 miliarde ani
Temperatura medie: 2,72548 K
Conținutul principal: Materie obișnuită (barion) (4,9%); Materie întunecată (26,8%); Energie
neagră (68,3%)
Mărimea Universului este una din problemele fundamentale ale astrofizicii. Chiar dacă s-ar
putea dovedi imposibil să aflăm cât este de mare Universul, aceasta nu-i împiedică pe oamenii de
ştiinţă să încerce să afle un posibil răspuns
„Nu există dovezi că Universul este finit. Acesta ar putea fi infinit”, a declarat Kinney.
„Chiar dacă nu putem afirma cu siguranță că Universul este finit sau infinit, oamenii de știință
sunt de acord că acesta este într-adevăr uriaş”, a spus Gallagher.
În trecut s-a crezut că Universul este infinit în timp şi spaţiu sau că acesta are o mărime
finită, dar timpul a început la nașterea Universului. Ulterior, problema dacă Universul a avut sau
nu un început a fost trecută în domeniul metafizicii sau al teologiei. Datorită capacităților
tehnologice limitate ale epocile anterioare, oamenii de ştiinţă au descris Universul pe baza a ceea
ce au putut observa la acea vreme, folosind teoria că Universul a existat dintotdeauna sau teoria
că acesta a apărut la un moment dat în trecut.
Atunci când Sir Isaac Newton a început să studieze stelele, predicția lui a fost că acestea se
atrag printr-o forță invizibilă. Ulterior Newton a dedus că forţa de atracţie dintre obiectele
cosmice depinde de masa acestora şi de distanţa dintre ele. În teoria sa asupra gravitaţiei, stelele
ar trebui să se atragă reciproc într-un mod similar atracţiei dintre magneți. Cu toate acestea,
aparent, stelele îndepărtate îşi păstrează o poziție statică și ele par nemișcate. Mai mult, dacă
stelele se atrag reciproc, nu înseamnă că Universul se va prăbuşi într-un punct central?
Acest lucru l-a contrariat pe Newton, care în loc să-şi modifice teoria, a presupus că
Universul este infinit, având un număr infinit de stele care sunt distribuite în mod uniform.
Stelele nu se vor prăbuşi împreună dacă nu există un punct central spre care să cadă, astfel încât
această ipoteză părea să rezolve enigma privind aspectul neschimbat al bolţii cereşti.
Un filozof german pe nume Heinrich Olbers a fost unul dintre primii oameni care au reuşit
să argumenteze cu succes că într-un Univers infinit, dar static, fiecare punct al bolţii cereşti ar
trebui să strălucească la fel ca suprafața unei stele. Acesta este paradoxul lui Olbers. Singura
modalitate de a evita această concluzie (că cerul nopţii ar trebui să fie la fel de luminos ca și
suprafața Soarelui) ar fi să se presupună că stelele nu au strălucit dintotdeauna, ci doar dintr-un
anumit moment din trecutul îndepărtat. În acest caz, s-ar putea ca lumina de la cele mai
îndepărtate stele să nu fi ajuns încă la noi. Acest lucru susţinea ipoteza că Universul nu este
static, acesta fiind în expansiune.
Cu toate acestea, abia când Edwin Hubble a observat că galaxiile se îndepărtează de
noi cu viteze ameţitoare, problema originii Universului a putut fi dezbătută prin știință.
Observațiile lui Hubble au sugerat că a existat un moment în care Universul a fost infinit
de mic și infinit de dens. Dacă au existat evenimente care s-au produs mai devreme de acest
moment, atunci  acele evenimente nu ar fi afectat evoluţia viitoare a Universului. S-a considerat
că existența unor Universuri „anterioare” poate fi ignorată, deoarece acestea nu ar fi provocat
consecințe observaționale în prezent.
S-ar putea spune că timpul a avut un început, în sensul că mai devreme de evenimentul Big
Bang timpul nu exista. Într-un Univers neschimbat, nu există necesitatea fizică a unui început.
Dar, într-un Univers în schimbare un început în timp reprezintă o cerinţă impusă de unele cauze
externe, poate una din afara Universului 

Cât de mare este Universul?

Pare ușor de răspuns: să determinăm distanța până la cele mai îndepărtate obiecte care se
pot observa prin cele mai mari telescoape și aflăm mărimea Universului.
Cea mai îndepărtată galaxie observată se afla la 13,23 miliarde de ani lumină (un an lumină
măsoară 9600 de miliarde de km). Putem spune că această galaxie a apărut atunci
când Universul avea  470 de milioane de ani. Dar oare atât de mare este Universul?
Știm că Universul este în expansiune, iar galaxia de mai sus nu se mai află acum la o
departare de 13,23 miliarde de ani lumină. Spațiul însuși s-a mărit, iar în prezent galaxia este și 
mai îndepărtată. Putem calcula acest lucru și aflăm că ea se află la 46 de miliarde de ani lumina
depărtare de noi. De fapt, dacă luăm în considerare expansiunea Universului, acesta are un
diametru de 93 de miliarde de ani lumină. Acesta este Universul observabil.