Caracterizarea Otiliei

Realismul este un curent literar artistic în Franța la mijlocul secolului al XIX-

lea, având drept scop o reprezentare veridică a realității, prezentarea obiectivă a
adevărului, observarea existenței reale.
Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu se încadrează în realism prin
temă, prin tehnică detaliului, prin tipologia personajelor și prin perspectiva
narativă obiectivă.
Otilia, cel mai complex personaj din roman, simbolizează misterul
feminității. Chipul adolescentin al Otiliei este de la început o apariție angelică,
descris în mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului
său, așa cum o observă tânărul. Mai întâi, o voce cristalină, auzită de sus, apoi,
„Un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle căzând până pe umeri”.
Privirea tânărului coboară apoi asupra vestimentației, care sugerează
suplețea, delicatețea, firea deschisă a fetei, o apariție romantică tulburătoare:
„fata subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la
mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchete un braț
gol și delicat”. Alte detalii completează portretul Otiliei, așa cum o vede Felix la
intrarea în casă: „Fata părea să aibă opsprezece- nouăsprezece ani. Fața măslinie
cu nasul mic și ochii albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul
de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect,
fără aceea slăbiciune suptă și păstrată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări,
o stăpânire desăvârșită de femeie.” Prezența Otiliei înviorează și luminează
atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Ea răspundea în jurul ei grație, inteligență,
delicatețe, tumult de pasiune când cânta la pian. Imaginea ei se constituie cu
fiecare nouă intrare în scenă, mereu alta, totdeauna cuceritoare pentru Felix,
Otilia este delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux, expansivă,
capricioasă, dar și onestă. Se comportă ca un om liber, nu ține cont de nicio regulă
exterioară, însă poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni. Cucerește prin
comportamentul ei dezinvolt: aleargă, se urcă pe stogurile de fân la moșia lui
Pascalopol. Totul e feresc în manifestările tinerei: îmbrățișări, sărut, familiaritate,
dezordinea chiar din camera ei sunt spiritul vârstei.
 Otilia este, de fapt, o tânără în formare. Deși îl iubește pe Felix, ea gândește
matur în mod altruist decide să-l părăsească, nedorind să fie un obstacol în cariera
lui Felix.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuiește un
portret contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru moș Costache, fata
exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeie capricioasă „cu un
temperament de artistă” pentru Pascalopol „o dezmățată, o stricată” pentru
Aglae „o fată deșteaptă cu spirit practic”, pentru Stănică, o rivală în căsătorie
pentru Aurica.
În concluzie, chipul fetei pentru totdeauna învăluit în mister, o imagine
derutantă, amestec de onestitate, cochetărie, puritate, iubire incertă.