CÂNTECUL POPULAR DIN MOLDOVA

“Muzica este o lege morală. Ea dă universului – suflet, gândului – aripi, imaginaţiei –

avânt, tristeţii – farmec, tuturor – veselie şi viaţă. Ea înalţă pe om spre tot ce este frumos şi
bun.”
(Platon)

Cântecul popular îşi aduce o importantă contribuţie la dezvoltarea multiraterală a

copiilor. Prin conţinutul pozitiv de idei exprimat într-o formă emoţionantă, convingătoare, el
influenţează trăsăturile de caracter şi voinţă în curs de formare ale copiilor. Aceştia învaţă să
fie buni, harnici, generoşi, învaţă să-şi iubească ţinutul natal, poporul, ţara, natura
înconjurătoare.
Valorile închise în melosul popular trebuie şi pot servi ca bunuri educative. În faţa
întrebării – cu ce cântec începem educaţia muzicală – compozitorul şi pedagogul maghiar
Kodaly Zoltan, răspunde: “din copilărie urmărim implantarea lentă, subconştientă a
elementelor caracteristice, aşezarea temerilor care stau la baza străvechii construcţii proprii.
Cu cât este mai adâncă fundaţia, cu atât este mai trainică clădirea. Prima treaptă a temeliei
este limba. A doua treaptă a acelei trăiri subconştiente este cântecul …trăsătura cea mai
autentică, expresia cea mai vie a caracterului naţional este jocul şi cântecul de sorginte
populară.” (“Cântecul în grădiniţă” – Budapesta - 1958). Tot Kodaly mai susţine, în aceeaşi
carte, că: “a) trebuie să oferim copilului un repertoriu care să-i fie familiar; b) să i se
potrivească mentalităţilor lui şi c) să aibă în acelaşi timp valoare artistică. Aceste calităţi le
pot întruni la un loc numai cântecele populare”.
Pedagogia muzicală românească a pus la baza educaţiei muzicale melodia populară,
care izvorăşte din pământul şi sufletul românesc, stârnind adâncă vibraţie în inimile
ascultătorilor.
Cântecele sunt stropite, parcă, cu rouă şi aduse de fete şi flăcăi din satele lor. Vin de
pretutindeni, pe unde s-a înfiripat sufletul românesc, cu gândurile, dorurile, tristeţile,
bucuriile şi amărăciunile lui. De pretutindeni, la vatra înflorată cu toate culorile curcubeului,
se aud doinele, cântecele de jale, strigăturile, cântecele de bucurie, cântate simplu, fără
înflorituri, naive, cu parfumul ameţitor al autenticităţii.
Autenticitatea – înseamnă redarea întocmai a cântecului popular, fără înflorituri sau
iuţeli de ritm standardizat, care nu fac decât să-i altereze originalitatea, umbrindu-i
desăvârşirea frumuseţii melodice şi, deseori, stâlcind şi dând alt sens gândului şi
sentimentelor conţinute în împerecherea ritmată a stihurilor. Fiecare frântură din melosul
nostru popular are ritm, desen şi culoare melodică proprie, exprimând înţelesuri deosebite de
celelalte frânturi fără număr, care alcătuiesc tezaurul folcloric românesc.
Cântecele se alimentează din seva niciodată secătuită a folclorului nostru. O melodie
populară îşi are armonia proprie, naturală, singura care o întregeşte şi cu cât un cântec este
înfăţişat mai simplu, cu atât va străluci mai viu în toată frumuseţea lui.
Vom da în continuare câteva cântece lucrate cu copiii de-a lungul anilor, care prin
conţinutul lor şi melodia plăcută au facilitat învăţarea acestora de către copii.

2. Cine stă posomorâtă,

De flăcăi e ocolită,
Uite-te la mine, zău,
Că roiesc în jurul meu.
3. Cui un cântecel nu-i place,
N-are spor în tot ce face.
Uite eu mă-nveselesc,
Şi cu mai mult spor muncesc !
 Acesta este un vechi cântec satiric ce face parte din repertoriul de şezătoare. El este
adresat femeilor mohorâte, cărora nu le plăceau cântecele şi voia bună şi se plângeau tot
timpul că nu le reuşesc ţesăturile. Este un cântec care îi amuză pe copii, dar poate îndeplini şi
o funcţie educativă, îndemnând spre munca făcută cu plăcere şi voie bună. Desigur că
experienţa educatoarei contribuie la realizarea acestui obiectiv.

2. De vreo două luni în coace,

Mi-o zis la horă,
Că şi maică-sii i-ar place
Să-i fiu eu noră,
Privind la amândouă,
Mi-o zis bădiţa,
Că tare-i sunt eu dragă,
Dar şi bundiţa.

Este tot un vechi cântec popular din repertoriul de şezătoare. El marchează momentul
în care o tânără îşi prezintă la horă bundiţa pe care tocmai a terminat-o de cusut. Cântecul
exprimă şi speranţa fetei, că datorită bundiţei va fi remarcată şi apreciată pentru hărnicia ei
de tânărul pe care îl iubeşte şi, poate, chiar de posibilii socri.
 2. Catrincioara mi-i cu fir
Şi guriţa trandafir,
Şi bârneaţa de mătase,
Cămeşa din pânză deasă.
Tulpănel cu franjuri multe,
Cum se poartă pe la munte.
3. Când văd că-i strânsură-n vale
Îmi pun strai de sărbătoare,
Mă gătesc în graba mare,
Frumuşică-s ca o floare,
Şi alta ca mine nu-i,
Până-n capul satului,
Şi mi-s dragi horele-n lume,
Bădiţa cu vorbe bune.

Pe un ritm de horă, acest cântec este interpretat la jocul duminical de fetele care
veneau prima dată aici cu un costum naţional nou, lucrat de ele. Deoarece avem în textul
cântecului o descriere amănunţită a costumului popular femeiesc, el este un excelent
instrument de lucru în mâna educatoarei, îndeplinind şi o funcţie instructivă în cadrul
activităţilor cu o asemenea tematică.
 2. Şi-ntr-o zi de sărbătoare,
Mi-am pus la cosiţ-o floare.
Şi-am pornit în zare-albastră,
Ca să văd Moldova noastră
Şi flăcăii mei din sat,
Tare s-or mai minunat,
Când le-am spus că pe sub brazi,
Mergi cu barca la Bicaz !

Acest cântec face parte din folclorul nou şi a fost creat de bicăjeni, în momentul când a
fost terminată construcţia barajului de acumulare de la Bicaz. Sunt exprimate aici
sentimentele oamenilor, mândria, bucuria, dar şi uimirea lor în faţa unei asemenea realizări
ce face posibilă plimbarea cu barca la munte, acolo unde apele sunt repezi şi doar plutele fac
faţă torentelor. Cântecul oferă posibilitatea îmbogăţirii cunoştinţelor despre oameni şi mediul
înconjurător.
 2. Haida roată, roată,
Până lângă poartă,
Şi chiuiţi o dată,
Măi bădiţă, bădişor,
Joacă-mă, bădiţă,
Că ţi-oi da guriţă,
Seara la portiţă,
Măi bădiţă, bădişor,
R: Haida roată, măi flăcăi,
Stânga, dreapta pe bătăi,
Cum se joacă-n sat la noi,
Măi bădiţă, măi !
Strigătură: De-ar şti mama că-s aici,
 Mi-ar face pielea opinci,
De-ar şti mama că eu joc,
Mi-ar face pielea cojoc !

3. Zi-i măi lăutare,

Şi zi-i cât poţi de tare,
Să se-audă-n vale,
Măi bădiţă, bădişor,
R: Cine nu ştie a juca,
Nu ştie nici a striga,
Şi-n joc n-are ce căta,
Măi bădiţă, măi.
Strigătură: Văleleu şi văleleu,
Vai de picioruşul meu !
Nu mă las, nu plec de-aici,
Pân` nu rup opinca-n cinci !

Acesta este un cântec vocal de joc, cu o melodie antrenantă de sârbă, ce însoţea acest
dans la hora satului. El este de fapt, un îndemn pentru tineri, o chemare la joc, având în a
doua parte a refrenului strigături specifice dansului popular. Pentru activitatea didactică,
cântecul poate fi o modalitate deosebită de antrenare a copiilor pentru învăţarea paşilor de
sârbă.

Acesta este un cântec satiric, cu o melodie de sârbă. Însoţeşte sătenii la joc şi la

şezători. Cuvintele satirizează pe unii din locuitorii satului, cu intenţia de a le schimba
obiceiurile neacceptate de colectivitate.

Toate cântecele prezentate pot fi utilizate separat în orice serbare, cântate de solişti sau
de grupuri vocal – folclorice, dar pot fi şi reunite într-un colaj de cântece, împreună cu
versuri adecvate.