Parlamentul European

1. Componenţa Parlamentului European

Conform prevederilor art. 14 TUE, Parlamentul European este format din

reprezentanţii cetăţenilor Uniunii.

Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu poate depăşi

750 de membri, plus preşedintele. Noua reglementare limitează numărul de parlamentari,
indiferent de extinderile ulterioare ale Uniunii. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în
mod proporțional descrescător, principiu care înseamnă că, deși numărul total de locuri este
alocat în funcție de mărimea populației statelor membre, statele membre cu o populație mai
numeroasă acceptă să fie subreprezentate în favoarea unei reprezentări mai mari a țărilor UE
cu o populație mai redusă: cu cât țara este mai mare, cu atât mai mic este numărul de locuri în
raport cu populația sa.

Orice nouă extindere va trebui să reevalueze numărul de parlamentari pentru fiecare

stat membru, ţinând cont de numărul minim de 6 parlamentari pentru un stat membru şi
numărul maxim de 96. Consiliul European, cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi cu
aprobarea acestuia, adoptă decizia de stabilire a componenţei Parlamentului European,
conform art. 14 alin. (2) TUE.

Însă, având în vedere retragerea Regatului Unit din UE, a trebuit să se analizeze modul
de redistribuire a celor 73 de locuri ale țării. În urma unei propuneri prezentate de Parlament,
Consiliul European a adoptat la 28 iunie 2018 o decizie de stabilire a componenței
Parlamentului European după alegerile din 2019. Numărul total de locuri a fost redus de la
751 la 705, cota unora dintre statele membre crescând. În consecință, numărul parlamentarilor
europeni este, în legislatura 2019-2024, după ieșirea Regatuului Unit din UE: Germania – 96,
Franța – 79, Italia – 76, Spania – 59, Polonia – 52, România – 33 (România a primit un loc în
plus, în legislatura trecută avusese 32 de parlamentari), Țările de Jos – 29, Belgia, Grecia,
Ungaria, Portugalia, Suedia și Republica Cehă – 21, Austria – 19, Bulgaria – 17, Finlanda,
Danemarca și Slovacia – 14, Irlanda – 13, Croația – 12, Lituania – 11, Letonia și Slovenia – 8,
Estonia – 7, Cipru, Luxemburg și Malta – 6.

Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal, direct,

liber şi secret, pentru un mandat de 5 ani, neeexistând posibilitatea ca mandatul PE să înceteze
înainte de termen, prin dizolvare, tratatele neconţinând vreo prevedere în acest sens. Alegerea
parlamenterilor europeni se face în conformitate cu prevederile din tratate, cu Actul din 20
septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal
(denumit în continuare Actul din 1976) direct şi cu legislaţiile naţionale adoptate în aplicarea
1
tratatelor, astfel precum prevede art. 1 alin. (1) din Regulamentul de procedură al
Parlamentului European (denumit în continuare Regulamentul), adoptat pentru cea de-a 9-a
legislatură, fiind aplicat începând cu februarie 2020.

Alegerile au loc timp de 3-4 zile, la acestea participând, în calitate de alegători, orice
persoană cu vârsta de peste 18 ani, mai puțin în Austria unde vârsta de la care se poate
exercita dreptul de vot a fost scăzută la 16 ani.

Statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita

votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-l extinde şi la
rezidenţi.

După 1992, însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau
candida în statul în care trăieşte, acesta fiind un drept care derivă din calitatea de cetăţean
european.

Actul normativ din România care reglementează organizarea şi desfăşurarea alegerilor

pentru Parlamentul European, este Legea nr. 33/2007, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Potrivit art. 4 din acest act normativ, membrii din România în
Parlamentul European se aleg pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, pentru alegerea acestora, teritoriul
României constituind o singură circumscripţie electorală.

Și ca o confirmare a celor menţionate mai sus, şi în Legea nr. 33/2007 recunoaşte

posibilitatea oricărui „rezident european” de a vota pentru Parlamentul European. Astfel, prin
art. 5 alin. (1) şi (2), legea română distinge între alegătorul comunitar prin care înţelege orice
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de a
alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România,
respectiv alegătorul resortisant prin care înţelege orice cetăţean al României, cu domiciliul sau
reşedinţa în ţară ori în străinătate, care are dreptul de a alege membrii din România în
Parlamentul European.

Cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv,
au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European, neavând drept de vot
debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua de referinţă, sunt
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

De asemenea, prin alin. (3) al art. 5, aceeaşi lege prevede că o persoană eligibilă
comunitar este orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi
ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România. Pe de altă
parte, cetăţenii români care au drept de vot şi au împlinit, până în ziua de referinţă inclusiv,
vârsta de 23 de ani au dreptul de a fi aleşi în Parlamentul European. Cetăţenii români care fac
2
parte din următoarele categorii: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, inclusiv
cei cu statut special, stabilite prin lege organică, nu pot fi aleşi ca membri din România în
Parlamentul European. De asemenea, persoanele eligibile comunitar care fac parte din
categorii similare celor anterior menţionate, prevăzute şi de Constituţia României, dar şi de
art.8 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în
statele ai căror cetăţeni sunt, nu pot fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European.

Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene care au reşedinţa sau domiciliul pe
teritoriul României, au, în principiu, drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în
Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.

Mai mult decât atât, conform art. 9 din aceeaşi lege, dar fără a aduce atingere
incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului
European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al
Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul
României, de membru al Guvernului României, precum şi cu alte funcţii prevăzute de Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare, sau cu funcţii echivalente din statele membre ale
Uniunii Europene

Pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, atât alegătorul

resortisant, cât şi alegătorul comunitar au dreptul la un singur vot.

Mandatul unui parlamentar european este de cinci ani și începe, conform art. 5 alin.
(1) din Actul din 1976 la deschiderea primei sesiuni organizate după fiecare alegere și se
împlinește la deschiderea primei noi sesiuni organizate după fiecare alegere. Însă, conform
art. 13 alin. (1) din Actul de la 1976, acesta poate înceta și urmare a demisiei, decesului sau
retragerii mandatului respectiv.

Sub aspectul structurii, Parlamentul European este unicameral.

Din punctul de vedere al organizării interne, pentru început menţionăm că Parlamentul

European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi. Astfel, conducerea instituţiei este
asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi – care împreună cu cei 5 chestori formează
Biroul Parlamentului European, organ executiv – şi de un secretariat general. Chestorii sunt,
însă, membri ai Biroului cu funcţie consultativă. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de
membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2 ani şi jumătate, iar mandatul lor poate fi reînnoit.

3
 Conform art. 15 alin. (2) din Regulament, la alegerea președintelui, a vicepreședinților
și a chestorilor, trebuie să se țină seama de o reprezentare globală echitabilă a tendințelor
politice și de echilibrul de gen și geografic.

Rolul preşedintelui este de a reprezenta Parlamentul în exteriorul Uniunii şi în relaţiile

cu alte instituţii unionale, precum şi de a conduce activitatea Parlamentului. În acest sens,
preşedintele supraveghează activitatea Parlamentului şi a organismelor sale constitutive,
precum şi dezbaterile în plen, şi se asigură că Regulamentul de procedură al Parlamentului
este respectat. De asemenea, conform art. 22 alin. (2), președintele deschide, suspendă și
închide ședințele; hotărăște asupra admisibilității amendamentelor și a altor texte supuse la
vot, precum și asupra admisibilității întrebărilor parlamentare; menține ordinea, dă cuvântul
vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot chestiunile și anunță rezultatele votului;
adresează comisiilor comunicările care sunt de competența acestora. În deschiderea fiecărei
reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului European prezintă punctul de
vedere şi preocupările instituţiei referitoare la punctele înscrise pe ordinea de zi şi la alte
subiecte. În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene, Preşedintele îl
semnează, acesta devenind astfel operaţional. Preşedintele PE semnează, alături de
Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.

Parlamentarii europeni se pot organiza în grupuri politice, cu caracter mixt, adică

multinaţional, nu în delegaţii naţionale. Grupurile parlamentare existente în Parlamentul
European, pentru mandatul 2019-2024 sunt: Grupul Partidului Popular European (sau Creştin
- Democrat), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul
European, Renwe Europe Group, Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Grupul
Identitate și Democrație, Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, Grupul
Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică, existând şi parlamentari
neînscrişi în nici un grup politic, respectiv deputaţi neafiliaţi. În legislatura trecută, grupurile
politice din Parlamentul European sunt următoarele: Grupul Partidului Popular European (sau
Creştin - Democraţii), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din
Parlamentul European, Conservatorii şi Reformiştii Europeni, Grupul Alianţei Liberalilor şi
Democraţilor pentru Europa, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde
Nordică; Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei,
Europa Naţiunilor şi Libertăţii.

Numărul minim de parlamentari necesar pentru formarea unui grup politic este de 25
de membri, dacă provin din cel puţin 1/4 din statele membre. Parlamentarii pot face parte
dintr-un singur grup politic. Grupurile se organizează numind un preşedinte, vicepreşedinţi,
un birou şi un secretariat. Înainte de votul în plen, grupurile analizează rapoartele întocmite de
comisiile parlamentare şi propun amendamente. Poziţia grupului este adoptată prin discuţii în

4
cadrul grupului, însă nici un membru nu poate fi obligat să voteze într-un anumit fel, aceştia
nefiind ţinuţi de poziţia adoptată de grupul politic.

La nivelul Parlamentului European se organizează și Conferința președinților care este

compusă, conform art. 26 alin. (1) din Regulament, din Președintele Parlamentului și
președinții grupurilor politice, iar un deputat neafiliat va fi invitat să participe la lucrările
acestui organism, dar fără a avea recunoscut și dreptul de vot. Prin funcțiile recunoscute
acestei Conferințe, prin art. 27 din Regulament, regăsim: hotărăște cu privire la organizarea
lucrărilor Parlamentului și la chestiunile aferente programării legislative; este organul
competent pentru chestiunile referitoare la relațiile Parlamentului cu alte organe și instituții
ale Uniunii Europene, precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre; este organul
competent pentru chestiunile aferente relațiilor cu țările terțe și cu instituțiile sau organizațiile
din afara Uniunii; este organul competent în ceea ce privește organizarea unor consultări
structurate cu societatea civilă europeană asupra unor chestiuni de mare însemnătate;
întocmește proiectul de ordine de zi pentru perioadele de sesiune ale Parlamentului; prezintă
propuneri Parlamentului în ceea ce privește componența și competențele comisiilor, ale
comisiilor de anchetă, ale comisiilor parlamentare mixte și ale delegațiilor permanente.

Precum la nivelul unui parlament național, și la nivelul Parlamentului European, se

organizează comisii permanente, comisii speciale și comisii de anchetă.

Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20
comisii parlamentare de specialitate şi membru supleant într-o altă comisie.

Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care

pregătesc lucrările în plenul Parlamentului European. Comisiile sunt organizate în aşa fel
încât reflectă componenţa politică a plenului. Acestea analizează şi amendează propunerile
legislative asupra cărora elaborează rapoarte care sunt prezentate plenului Parlamentului
European.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 226 TFUE coroborat cu prevederile

art. 208 din Regulament, în îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate
constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă
pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin prezentul tratat altor
instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare
defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, care ar reprezenta fapta fie a unei instituții sau a
unui organ al Uniunii, fie a administrației publice a unui stat membru, fie a unor persoane
mandatate prin dreptul Uniunii să îl pună în aplicare, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu
este încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi încetează existenţa prin depunerea raportului
său în termen de cel mult 12 luni de la reuniunea sa constitutivă. Modalităţile de exercitare a
5
dreptului de anchetă se stabilesc de Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din
proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după aprobarea de către
Consiliu şi Comisie.

2. Atribuţiile Parlamentului European

Conform art. 14 alin.(1) TUE - Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,

funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei. Această prevedere reprezintă baza legală a exercitării de către Parlament a
atribuţiilor sale.
În consecinţă, atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:
a) atribuţia de supraveghere şi control
Formele de control parlamentar de la nivel național sunt întâlnite și la nivelul
Parlamentului European.

Astfel, în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activităţii Uniunii şi a

instituţiilor sale, Parlamentul:
1) poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului;
2) dezbate raportul anual general al Comisiei Europene;
3) dezbate orice problemă de politică generală;
4) poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a
dreptului comunitar sau de administrare defectuoasă;
5) poate sesiza CJUE şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative, cum ar
fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor
comunitare;
6) poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei
Europene. Pentru aceasta, în conformitate cu prevederile art. 234 alin. (2) TFUE, este
necesară o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, voturi care trebuie să reprezinte, în acelaşi
timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă, greu de întrunit, şi
care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa Comisiei. Conform
art. 127 din Regulament, depunerea la Președintele Parlamentului a unei astfel de moțiuni
poate fi făcută de o zecime dintre membrii care compun Parlamentul. Cu toate acestea,
presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de cenzură a dat roade, în 1999, când
Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a doua oară.
7) adresarea de petiţii. Astfel, conform art. 227 TFUE, orice cetăţean al Uniunii,
precum şi orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat
membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu
alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de
activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct.

6
 8) De asemenea, la nivelul Uniunii Europene funcţionează o instituţie de tip
ombudsman, anume Ombudsmanul European (tradus uneori ca Mediator European), ales de
Parlamentul European, şi care, conform art. 228 TFUE, este împuternicit să primească
plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acesteia.
Acesta investighează aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Potrivit
misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate, din
proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul
unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau
au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de
administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care
dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul
transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a
formulat plângerea este informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii.

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la

rezultatele investigaţiilor sale.

Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata

legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de
Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.

Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea

îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern,
instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu
poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în

conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de
exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului.

b) atribuţii legislative
Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub două aspecte:
• Procedura legislativă ordinară (fosta procedură a codeciziei, denumirea actuală fiind
dată prin Tratatul de la Lisabona) pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul
European şi Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două
instituţii comunitare. Tratatul de la Lisabona a extins procedura legislativă ordinară la încă
peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile
7
interne, sănătatea sau fondurile structurale. Aceste noi prevederi ale tratatului conduc la
concluzia că Parlamentul are în prezent competenţe legislative mult sporite faţă de Tratatul de
la Nisa.
De asemenea, conform art.14 TUE coroborat cu art. 289 alin. (2) TFUE, Parlamentul
European, cu participarea Consiliului, poate adopta, prin proceduri legislative speciale, în
cazurile specifice prevăzute în tratate, un regulament, o directivă sau o decizie.
• Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau
conforme. Astfel, unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii
comunitare presupun „consultarea” sau „acordul” Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul
emite avize. În cazul „procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii „sensibile” (cum ar
fi politica industrială sau fiscalitatea) Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie
solicitat de Consiliu, dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el. În unele cazuri tratatele
prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate dobândi
forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa
de a lua singur o decizie. Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona,
Parlamentul European trebuie să îşi dea avizul conform asupra acordurilor internaţionale
negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.

c) atribuţii bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, în conformitate cu prevederile de la art 314 TFUE,
hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii.
Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor
transmisă de fiecare instituţie.
Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate propune
amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă proiectul de buget, sau
amendamentele Parlamentului European, fără a putea să propună propriile amendamente.
Tot Parlamentul European este cel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după
încheierea exerciţiului bugetar. În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, puterea
Parlamentului în cadrul procedurii bugetare creşte datorită eliminării distincţiei între
cheltuielile obligatorii (cum ar fi agricultură, acorduri internaţionale) şi cheltuielile
neobligatorii (alte cheltuieli).

3. Funcționarea Parlamentului European

Cât priveşte funcţionarea Parlamentului European, din prevederile TFUE, precum şi

cele ale Regulamentului de procedură al acestuia, reiese că acesta se întruneşte în sesiune
anuală de drept în a doua zi de marţi a lunii martie. Sesiunea corespunde unei perioade de un
an şi reprezintă reuniunea pe care Parlamentul o organizează lunar, ca regulă generală,
împărţindu-se în şedinţe. Aşadar, Parlamentul se reuneşte de plin drept în fiecare an, în a doua

8
zi de marţi a lunii martie, şi hotărăşte în mod suveran cu privire la durata întreruperilor
sesiunii. Parlamentul European se poate întruni, conform art. 154 alin.4 din Regulament, în
perioada de sesiune excepțională, la cererea majorităţii membrilor care îl compun, a
Consiliului sau a Comisiei, Preşedintele, după consultarea Conferinţei preşedinţilor, fiind cel
care convoacă Parlamentul cu titlu excepţional.
De asemenea, Preşedintele poate convoca cu titlu excepţional Parlamentul, cu acordul
Conferinţei preşedinţilor (Conferinţa preşedinţilor este compusă din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, aceştia din urmă putând fi reprezentaţi de un
membru al grupului din care face parte), în caz de urgenţă.

Existenţa Parlamentului European, nu exclude parlamentele naţionale din viaţa Uniunii

Europene. Astfel, potrivit art. 12 TUE, acestea contribuie în mod activ la buna funcţionare a
Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări
privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană;
(b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute în
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
(c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de
evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu art. 70
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin implicarea în controlul politic al
Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu art. 88 şi art. 85 din TFUE;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu art. 48 din
TUE;
(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în conformitate cu
art. 49 din TUE;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu
Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în
Uniunea Europeană.

4. Statutul parlamentarilor europeni

I. Aspecte generale. Validarea mandatului de parlamentar european. Durata mandatului

Denumirea reprezentanţilor aleşi în Parlamentul European este stabilită prin

Regulamentul de procedură, pentru limba română aceasta fiind: „Deputaţi în Parlamentul
European”.

Deputaţii în Parlamentul European îşi exercită mandatul în mod independent. Aceştia

nu pot fi obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ, aşadar şi-n cazul acestora

9
vorbim despre un mandat reprezentativ astfel precum am constatat şi am analizat în cazul
parlamentarilor naţionali, conform prevederilor constituţionale în vigoare.

Conform art. 3 din Regulament, orice deputat a cărui alegere este notificată
Parlamentului de autorităţile competente ale fiecărui stat membru, trebuie să declare în scris,
înainte de a participa la lucrările parlamentare, că nu deţine o funcţie incompatibilă cu cea de
deputat în Parlamentul European, în conformitate cu art. 7 alin. (1) şi (2) din Actul din 20
septembrie 1976. După alegerile generale, această declaraţie trebuie făcută, în măsura
posibilului, cu cel mult şase zile înainte de şedinţa constitutivă a Parlamentului. Orice deputat
participă la lucrările Parlamentului şi ale organelor acestuia cu exercitarea deplină a
drepturilor atât timp cât prerogativele sale nu au fost verificate sau nu s-a luat o hotărâre în
legătură cu o eventuală contestaţie, cu condiţia să fi efectuat în prealabil declaraţia menţionată
anterior.

În cazul în care s-a stabilit, pe baza unor date verificabile şi din surse accesibile publicului, că
un deputat exercită o funcţie incompatibilă cu calitatea de deputat în Parlamentul European, în
sensul art. 7 alin. (1) şi (2) din Actul din 20 septembrie 1976, Parlamentul constată, pe baza
informaţiilor furnizate de Preşedintele său, că locul este vacant.
Conform art. 7 din Actul din 20 septembrie 1976, mandatul unui membru al Parlamentului
European este incompatibil cu cel de:
- membru al guvernului unui stat membru;
- membru al Comisiei Comunităţilor Europene (actualmente Comisia Europeană);
- judecător, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
(actualmente Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) sau al Tribunalului de Primă Instanţă
(actualmente Tribunalul);
- membru al Consiliului Director al Băncii Centrale Europene;
- membru al Curţii de Conturi a Comunităţilor Europene (actualmente Curtea de Conturi a
Uniunii Europene);
- Ombudsman al Comunităţilor Europene (actualmente Ombudsman European sau Mediatorul
European);
- membru al Comitetului Economic şi Social al Comunităţii Europene (actualmente Comitetul
Economic şi Social al Uniunii Europene) şi al Comunităţii Europene a Energiei Atomice;
- membru al Comitetului Regiunilor;
- membru al unor comitete sau al altor organe create în conformitate cu Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (actualmente cu Tratatul de la Lisabona) şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice în scopul gestionării fondurilor comunitare sau
îndeplinirii unei sarcini administrative permanente;
- membru al Consiliului Director, al Comitetului Administrativ sau angajat al Băncii
Europene de Investiţii;
- funcţionar sau agent în exerciţiu într-o instituţie a Comunităţilor Europene (actualmente al
Uniunii Europene) sau într-un organism specializat asociat acestora sau Băncii Centrale
Europene.
- şi, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2004, membru al unui parlament
naţional.

10
 Astfel precum am mai menționat deja, mandatul de cinci ani pentru care sunt aleşi membrii
Parlamentului European începe, conform art. 4 din Regulament, la deschiderea primei sesiuni
organizate după fiecare alegere. Orice deputat rămâne în funcţie până la deschiderea primei
şedinţe a Parlamentului care urmează după alegeri.
Mandatul unui parlamentar european poate să încetează şi înainte de termen în caz de:
- deces;
- demisie. În acest caz deputatul demisionar notifică Preşedintelui demisia sa, precum şi data la
care aceasta îşi produce efectele, dată care nu poate depăşi trei luni de la notificare. Această
notificare îmbracă forma unui proces-verbal redactat în prezenţa Secretarului General ori a
reprezentantului său, semnat de acesta şi de deputatul în cauză şi prezentat de îndată comisiei
competente care îl înscrie pe ordinea de zi a primei reuniuni care urmează primirii
documentului respectiv.
- invalidarea mandatului;
- desemnarea într-o funcţie incompatibilă cu cea de deputat în Parlamentul European.
În cazul în care Parlamentul constată că un loc este vacant, acesta informează statul membru
interesat cu privire la aceasta şi îl invită să ia măsuri pentru ocuparea locului vacant în cel mai
scurt timp. Pe de altă parte, Regulamentul îi rezervă dreptul Parlamentului de a declara invalid
mandatul examinat sau de a refuza constatarea existenţei locului vacant în cazul în care
acceptarea sau încetarea mandatului ar putea fi bazată pe erori materiale sau pe vicii de
consimţământ.

II. Privilegiile şi imunităţile deputaţilor din Parlamentul European

Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi

voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat;
pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională. Imunitatea europeană durează pe
toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care rezultă din hotărârile
CJUE.

Astfel, în primul rând, potrivit art. 8 din Protocolul nr. 7, membrii Parlamentului
European nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi datorită opiniilor sau voturilor exprimate în
cadrul exercitării funcţiilor lor, fiind astfel consacrată juridic acea dimensiune a imunităţii
parlamentare constând lipsa răspunderii pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea
mandatului.

Deputaţii se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind

privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene (Protocolul nr. 7 la Tratatul de la Lisabona).
Astfel, potrivit art. 7 din acest Protocol:

11
- nu pot fi impuse nici un fel de restricţii administrative sau de altă natură în privinţa liberei
circulaţii a membrilor Parlamentului European spre locul de desfăşurare a reuniunii
Parlamentului European sau la întoarcere;
- cât privesc formalităţile vamale şi a controlul valutar, aceştia beneficiază:
o din partea propriului guvern, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute înalţilor
funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară;
o din partea guvernelor celorlalte state membre, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute
reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială temporară.
Regulamentul, prin art. 5 alin. (5), recunoaşte oricărui deputat dreptul de a consulta, în
principiu, orice dosar aflat în posesia Parlamentului sau a unei comisii, cu excepţia dosarelor
şi conturilor personale pe care sunt autorizaţi să le consulte numai deputaţii în cauză.

De asemenea, atât Regulamentul cât şi Protocolul amintite, consacră imunitatea

parlamentară, fiind menţionat expres faptul că aceasta nu este un privilegiu personal al
deputaţilor, ci o garanţie pentru independenţa Parlamentului în ansamblu şi a membrilor săi,
specificându-se în art. 9 alin. (3) din Protocolul nr. 7, şi faptul că imunitatea însăşi nu poate
constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia dintre membri,
precum nici nu poate fi invocată în caz de flagrant delict.

De altfel, în acest sens, prin art. 5 alin. (2) teza I din Regulament, se prevede că în
exercitarea competenţelor sale în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile, Parlamentul
acţionează pentru conservarea integrităţii sale ca adunare legislativă democratică şi asigurarea
independenţei deputaţilor în îndeplinirea atribuţiilor care le revin, întărindu-se astfel faptul că
imunitatea parlamentară nu este un privilegiu personal al fiecărui deputat.

Prin art. 9 din Protocolul nr. 7, se distinge între dimensiunea imunităţii de care
beneficiază deputaţii europeni la nivel naţional, respectiv la nivelul celorlalte state membre
ale Uniunii. Astfel, pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acesteia
beneficiază:

(a) pe teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului propriei ţări;

(b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind orice măsură de detenţie sau
urmărire penală.

Din această reglementare se poate observa că, pe lângă dispoziţiile unionale de ordin general,
deputaţii Parlamentului European, inclusiv pentru că sunt aleşi conform prevederilor stabilite
prin legislaţia electorală de fiecare stat membru, au aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi
membrii parlamentelor naţionale. Putem observa, astfel, că sub aspectul dimensiunii
imunităţii parlamentare, aceasta poate fi diferită de la un stat membru la altul.

12
Pe de altă parte, Protocolul prevede că deputaţii din Parlamentul European beneficiază de
imunitate nu doar pe durata sesiunilor parlamentare europene, ci şi pe perioada deplasării la
locul reuniunii Parlamentului European, cât şi la întoarcere.

De asemenea, se instituie şi excepţia de regula imunităţii, precizându-se că aceasta nu

operează în caz de flagrant delict, precum am subliniat deja.

Conform art. 9 din Regulament, orice cerere adresată Preşedintelui Parlamentului

European de către o autoritate competentă a unui stat membru în vederea ridicării imunităţii
unui deputat, sau de către un deputat sau un fost deputat în vederea apărării privilegiilor şi
imunităţilor, se anunţă în Parlament şi se transmite comisiei competente, anume Comisia
pentru Afaceri juridice. Comisia prezintă o propunere de decizie motivată prin care se
recomandă adoptarea sau respingerea cererii de ridicare a imunităţii sau de apărare a
imunităţii şi privilegiilor.

Comisia pentru Afaceri juridice poate solicita autorităţii interesate furnizarea tuturor
informaţiilor şi precizărilor pe care le consideră necesare pentru a stabili dacă este cazul să se
ridice sau să se apere imunitatea.

De asemenea, deputatul în cauză are posibilitatea să ofere explicaţii, poate prezenta toate
documentele şi mijloacele de probă scrise pe care le consideră pertinente şi poate fi
reprezentat de un alt deputat.

Deputatul în cauză nu are dreptul de a asista la dezbaterile privind cererea de ridicare sau de
apărare a imunităţii sale, cu excepţia audierii propriu-zise şi dacă nu renunţă la dreptul de a fi
audiat. Astfel, Preşedintele comisiei invită deputatul la audiere, precizând data şi ora. Dacă
deputatul nu se prezintă la audierea la care a fost invitat, se consideră că a renunţat la dreptul
de a fi audiat, cu excepţia cazului în care deputatul a anunţat că nu poate participa la audiere
la data şi ora indicate, motivând această imposibilitate. În acest ultim caz, Preşedintele
comisiei decide dacă motivele invocate justifică absenţa, neexistând posibilitatea atacării
acestei decizii. Dacă decide că absenţa este justificată, preşedintele comisiei îl invită pe
deputat la audiere la o altă dată şi oră. Însă, dacă deputatul nu dă curs celei de-a doua invitaţii
la audiere, procedura continuă fără audierea deputatului. Nu se acceptă noi justificări pentru
neprezentare sau noi cereri de audiere.

În cazul în care cererea de ridicare a imunităţii conţine mai multe capete de acuzare, fiecare
dintre acestea poate face obiectul unei decizii distincte.

Comisia parlamentară poate emite un aviz motivat privind competenţa autorităţii în cauză şi
admisibilitatea cererii, dar nu se pronunţă în niciun caz asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
deputatului sau asupra oportunităţii sau inoportunităţii urmăririi penale a deputatului pentru

13
 opiniile sau actele care îi sunt imputate, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei
să dobândească o cunoaştere aprofundată a cauzei.

Raportul comisiei este înscris din oficiu la primul punct de pe ordinea de zi a primei şedinţe
care urmează depunerii acestuia. Dezbaterea are ca subiect doar motivele pro şi contra fiecărei
propuneri de ridicare, menţinere sau apărare a unui privilegiu sau a imunităţii.

Propunerea sau propunerile de decizie conţinute în raport sunt supuse la vot în cursul votării
care urmează dezbaterii. În mod excepţional, raportul comisiei poate propune ca ridicarea
imunităţii să vizeze exclusiv desfăşurarea unei acţiuni penale, fără ca vreo măsură de arestare,
o altă măsură privativă de libertate sau orice altă măsură care să împiedice deputatul în
exercitarea funcţiilor inerente mandatului său să poată fi adoptată împotriva sa, până la
pronunţarea unei hotărâri definitive.

După examinarea de către Parlament, se procedează la vot separat pentru fiecare propunere
conţinută în raport. În cazul respingerii unei propuneri, decizia contrară se consideră adoptată.
Preşedintele comunică imediat decizia Parlamentului deputatului în cauză şi autorităţii
competente a statului membru interesat şi solicită să fie informat în legătură cu derularea
procedurii şi cu hotărârile judecătoreşti care se pronunţă. Imediat după ce a primit aceste
ultime informaţii, Preşedintele le comunică Parlamentului în forma pe care o consideră cea
mai adecvată, dacă este necesar, după consultarea comisiei competente, anume Comisia
pentru Afaceri juridice.

Prin excepţie de la cele menţionate mai sus, conform art. 8 din Regulament, în cazul în
care un deputat este arestat sau privat de libertatea de circulaţie pe motivul unei presupuse
încălcări a privilegiilor şi imunităţilor sale, Preşedintele poate lua de urgenţă, după
consultarea preşedintelui şi a raportorului comisiei competente, anume Comisia pentru
Afaceri juridice, iniţiativa de a susţine privilegiile şi imunităţile deputatului în cauză.
Preşedintele Parlamentului comunică această iniţiativă comisiei şi informează Parlamentul cu
privire la aceasta.

Regulamentul prevede, prin art. 6 alin. (2), când nu este necesară solicitarea ridicării
imunităţii parlamentare, atunci când un deputat este obligat să compară în calitate de martor
sau de expert, fiind necesară respectarea a două condiţii cumulative, anume:

- să nu fie obligat să compară la o dată sau într-un moment care împiedică sau îngreunează
exercitarea funcţiilor sale parlamentare, sau să aibă posibilitatea de a prezenta o declaraţie
scrisă ori în orice altă formă care să nu îngreuneze exercitarea funcţiilor sale parlamentare şi
- să nu fie obligat să depună mărturie în legătură cu informaţii obţinute în mod confidenţial în
timpul exercitării mandatului său pe care nu consideră oportun să le divulge.

14
 Regulamentul prevede, prin art. 7, posibilitatea de adresare a unei cereri de apărare a
privilegiilor şi imunităţilor în cazul în care se consideră că se poate vorbi despre o presupusă
încălcare a privilegiilor şi imunităţilor unui deputat sau ale unui fost deputat de către
autorităţile unui stat membru şi, în special, atunci când respectivele circumstanţe constituie o
restricţie administrativă sau de altă natură în privinţa liberei circulaţii a deputaţilor spre locul
de desfăşurare a reuniunilor Parlamentului sau la întoarcere sau în privinţa opiniilor sau
voturilor exprimate în cadrul exercitării funcţiilor lor, sau în cazul în care se consideră că
circumstanţele respective intră sub incidenţa art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile Uniunii Europene, mai sus menţionate.

Însă, o astfel de cerere de de apărare a privilegiilor şi imunităţilor unui deputat nu este

admisibilă dacă a fost deja depusă o cerere de apărare sau de ridicare a imunităţii deputatului
respectiv în legătură cu aceleaşi proceduri judiciare, indiferent dacă s-a luat sau nu o decizie
la momentul respectiv.

15