CONSILIUL EUROPEAN

1. Înfiinţarea, compunerea, conducerea Consiliului European

Înfiinţarea Consiliului European a fost determinată de:

- intensificarea procesului de integrare, necesitatea luării unor decizii şi legitimarea procesului

de integrare în mod direct de un for compus din cei mai înalţi reprezentanţi ai statelor
membre, impunând crearea acestei noi instituţii;

- necesitatea luării unor decizii de politică externă şi de securitate comună din ce în ce mai
des;

- intensificarea cooperării între state.

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din
preşedintele său şi din preşedintele Comisiei Europene.

Preşedintele este ales de către membrii Consiliului European, cu votul majorităţii

calificate. Durata mandatului acestuia este de 2 ani şi jumătate, existând posibilitatea
reînnoirii o singură dată. Mandatul preşedintelui poate înceta şi înainte de termen, printr-o
procedură similară cu cea de desemnare în funcţie, Consiliul European putând pune capăt
mandatului acestuia în caz de împiedicare sau culpă gravă. Cel care exercită un mandat de
preşedinte al Consiliului European nu poate exercita vreun alt mandat naţional. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European. Consiliul European este asistat de un Secretariat general.

Preşedintele Consiliului European are următoarele atribuţii:

- prezidează lucrările Consiliului;

- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului, cooperând cu preşedintele Comisiei

şi având la baza lucrările Consiliului Afaceri Generale;

- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului din cadrul Consiliului;

- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;

- asigură reprezentarea externă a UE, în problemele referitoare la politica externă şi de

securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru
afaceri externe si politica de securitate.
 2. Atribuţiile Consiliului European

Atribuţiile Consiliului sunt:

- definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale ale Uniunii Europene, fără a exercita
funcţii legislative;

- conducerea derulării procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire simplificată a

tratatelor de înfiinţare şi funcţionare ale UE (art.48 TUE);

- numirea, cu majoritate calificată, a Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi

politica de securitate

- înaintarea propunerii, către Parlamentul European, a unui candidat la funcţia de preşedinte al

Comisiei Europene, candidat pe care l-a desemnat ţinând cont de rezultatul alegerilor pentru
Parlamentul European şi ulterior consultărilor necesare, şi pe care l-a votat cu o majoritate
calificată;

- numirea Comisiei Europene, cu votul majorităţii calificate, urmare a aprobării date de

Parlamentul European

- adoptarea, cu majoritate calificată a:

 deciziei privind stabilirea listei formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei de Afaceri

Generale şi a celei de Afaceri Externe (conform art.236 TFUE coroborat cu
prevederile art. 16 alin.(6) TUE);
 deciziei privind stabilirea preşedinţiei formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei de
Afaceri Externe (conform art. 16 alin.(9) TUE).
 identificarea intereselor strategice ale UE, stabilirea obiectivelor şi definirea
orientărilor generale ale politicii externe şi de securitate comună, adoptând deciziile
necesare (art.26 TUE);
 posibilitatea constatării existenţei unei încălcări grave şi persistente a valorilor
prevăzute de art.2 TUE, de către un stat membru, ulterior invitării statului în cauză
pentru a-şi prezenta observaţiile conform art.7 TUE. Consiliul European va hotărî, în
unanimitate, cu privire la existenţa sau inexistenţa unei astfel de încălcări, la
propunerea unei treimi din statele membre, sau a Comisiei Europene, sau a
Parlamentului European, şi doar cu aprobarea Parlamentului European.

3. Funcţionarea Consiliului European

În ceea ce priveşte funcţionarea Consiliului, conform art. 15 alin. (3) TUE, acesta se
întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său, toate aceste şedinţe
ţinându-se, ulterior momentului la care UE a depăşit un număr de 18 state membre, la
Bruxelles.

Dacă ordinea de zi o impune, fiecare membru al Comisiei Europene poate decide să fie
asistat de un ministru, iar preşedintele Consiliului de un membru al Comisiei.

Consiliul se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la convocarea propriului

preşedinte.

Regula este cea a pronunţării prin consens a membrilor Consiliului, eventualele

excepţii fiind expres prevăzute de tratate. Fiecare membru al Consiliului European poate
primi delegare din partea unui singur alt membru. La vot nu participă preşedintele Consiliului,
dar nici preşedintele Comisiei.

Desfăşurarea lucrărilor Consiliului decurge astfel:

1. ascultarea discursului ţinut de preşedintele Parlamentului European, acesta având

statut de invitat;

2. şefii de stat şi de guvern împreună cu preşedintele Comisiei poartă discuţii separate

de miniştrii de externe care negociază împreună cu acel membru al Comisiei care participă la
lucrări;

3. în şedinţă plenară vor fi dezbătute problemele ridicate şi propunerile făcute;

4. ascultarea alocuţiunii preşedintelui Consiliului European, în încheierea lucrărilor.

Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă cu privire la chestiunile de procedură şi când

este vorba despre adoptarea regulamentului de procedură, iar atunci când votează cu
majoritate calificată, se va aplica ponderea voturilor din Consiliu.
 CONSILIUL (CONSILIUL UNIUNII EUROPENE)

1. Caracterizare. Precizări terminologice

Doctrina caracterizează Consiliul ca fiind o conferinţă interstatală, care adoptă hotărâri

specifice dreptului internaţional public.

Consiliu, ca instituţie a Uniunii Europene, nu trebuie confundat cu:

- Consiliul Europei care este o organizaţie internaţională cu caracter politic, înfiinţat în

anul 1949, prin semnarea, de către 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia), la Londra, a Statutului
Organizaţiei;

- Consiliul European, în cazul acestuia din urmă putându-se identifica 3 criterii în

funcţie de care îl putem distinge de Consiliul UE, anume:

1. cel al apariţiei – conform căruia dacă acest Consiliul UE a apărut pe cale

convenţională, fiind consacrat prin tratatele constitutive, Consiliul European a apărut pe cale
neconvenţională, urmare a întâlnirilor dintre şefii de stat şi de guvern;

2. cel al componenţei – conform căruia în compunerea Consiliului UE intră miniştrii

afacerilor externe, iar pe lângă aceştia, miniştrii de resort pe fiecare domeniu în parte, pe când
Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din
preşedintele său şi din preşedintele Comisiei Europene;

3. cel al atribuţiilor îndeplinite – analizarea acestora evidenţiază faptul că dacă

Consiliul UE este legislativul Uniunii Europene, alături de Parlamentul European, Consiliul
European este o instituţie cu caracter politic.

Sediul acestuia este la Bruxelles.

2. Componenţa Consiliului

Consiliul este format, conform art. 16 alin. (2) TUE, din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat şi să exercite
dreptul de vot. Cutuma a stabilit că în locul miniştrilor pot fi trimişi şi secretarii de stat, iar
recent s-a permis ca reprezentantul statului membru să nu mai facă parte din guvern, putând
veni şi din partea unui guvern regional sau de land.

La nivelul Consiliului se distinge oricum între Consiliul Afaceri Generale (Consiliul

General), anume Consiliu reunit la nivelul miniştrilor de externe, a cărui atribuţie principală
este aceea de a asigura coordonarea activităţii Consiliilor Speciale, pe de o parte, şi Consiliile
Speciale, pe de altă parte, atunci când se reunesc miniştrii de resort. Prin Regulamentul de
procedură al Consiliului UE, în anul 2002, numărul Consiliilor Speciale – formațiunilor de
lucru a fost redus la următoarele 9 + Consiliul Afaceri Generale (Consiliul General):

1. Consiliul Afaceri generale – asigură coerenţa diferitelor formaţiuni ale Consiliului,

pregăteşte lucrările Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor
adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia;

2. Consiliul Afaceri Externe – elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate

cu direcţiile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii UE;

3. Consiliul miniştrilor de finanţe şi ai economiei (ECOFIN) – se ocupă de problemele

bugetare;

4. Consiliul Justiţie şi afaceri interne;

5. Consiliul Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori;

6. Consiliu Competitivitate;

7. Consiliul Transporturi, telecomunicaţii şi energie;

8. Consiliul Agricultură şi pescuit;

9. Consiliul Mediu;

10. Consiliul Educaţie, tineret, cultură, sport.

Preşedinţia Consiliului UE este asigurată, începând cu 1 ianuarie 2007, astfel precum

s-a stabilit prin Decizia Consiliului nr. 2007/5/CE (publicată în JOUE L 1 din 1 ianuarie
2007), pe rând de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu,
hotărârea în acest sens fiind adoptată în unanimitate (România a deținut preşedinţia în
perioada ianuarie – iunie 2019). Începând cu 1 ianuarie 2009, consacrând astfel aşa-numita
„troică” (trioul) care sprijină activitatea preşedinţiei, asigurând continuitatea acesteia,
preşedinţia Consiliului este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de 3
state membre, grupuri care sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre,
avându-se în vedere diversitatea şi echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui
astfel de grup asigură, prin rotaţie, pentru o durată de 6 luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor
Consiliului, mai puţin pe cea a Consiliului Afaceri externe, care de altfel nu se supune deloc
regulii „preşedinţiei celor 3 state membre”, ceilalţi membrii asistând preşedinţia la
îndeplinirea tuturor responsabilităţilor.
 3. Atribuţiile Consiliului

Consiliul are rolul şi atribuţii următoarele:

1. este principalul organ legislativ al UE, adoptând acte normative de drept unional secundar;

2. conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite chiar de el;

3. are posibilitate de a solicita Comisiei să iniţieze anumite acte normative, conform art. 241
şi art. 135 TFUE;

4. de control, putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea abţinerii nejustificate

(recursul în carenţă);

5. în domeniul relaţiilor externe, încheind în numele UE convenţii, tratate internaţionale cu

state terţe şi cu organizaţii internaţionale;

6. numeşte membrii Comitetului Economic şi Social, conform art. 302 TFUE; ai Curţii de
Conturi, conform art. 286 alin.(2) TFUE; ai Comitetului Regiunilor, conform art. 305 TFUE,
precum şi pe responsabilul pentru protecţia datelor personale;

7. adoptă Statutul Funcţionarilor Unionali şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi ai

CJUE;

8. elaborează proiectul de buget – şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European;

9. are competenţa de a completa prevederile tratatelor de înfiinţare, pe care şi-o exercită în

virtutea principiului „implied powers”, dar cu respectarea strictă a limitelor stabilite conform
art. 352 TFUE şi art. 203 din Tratatul EURATOM;

10. are funcţii de execuţie în temeiul prevederilor art. 26, art.28, art. 33 TUE.

4. Funcţionarea Consiliului

Consiliul beneficiază de autonomie instituţională, ca orice alt organ din sistemul

instituţional al UE, şedinţele de legiferare fiind publice. În cazul şedinţelor secrete, mai ales
atunci când se negociază rezultatul votului, motivarea votului şi opiniile membrilor
consemnate în procese-verbale, acestea sunt publicate.

Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect

de act legislativ. Sesiunile sunt astfel organizate încât o parte a acestora este destinată
deliberărilor privind actele legislative ale UE, iar cealaltă activităţilor fără caracter legislativ.
 Consiliul hotărăşte, de regulă, cu majoritate calificată, excepţiile fiind consacrate
expres de tratate, votarea fiind anunţată de preşedinte. Fiecare membru al Consiliului poate
vota, pe bază de mandat, în locul doar al unui alt membru.

Tratatele consacră trei modalităţi de vot, anume:

1. votul majorităţii simple (50% +1), adică votul majorităţii statelor membre, fiecare stat
având un singur vot. Se apelează la acest tip de vot doar în cazuri, precum: adoptarea
regulamentului intern, solicitarea de studii şi propuneri Comisiei, stabilirea condiţiilor şi a
limitelor cererii de informaţii de la Comisie, avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre.

2. majoritatea calificată – tip de vot care, conform art. 16 alin.(3) TFUE, este considerat
regula

• începând cu 1 noiembrie 2014

- majoritatea calificată a fost definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii
Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii, minoritatea de blocare trebuind să cuprindă cel puţin 4
membrii ai Consiliului care să reprezinte peste 35% din populația UE

- dacă, în temeiul tratatelor, nu toţi membrii Consiliului participă la vot, atunci

majoritatea calificată va fi definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor
state, minoritatea de blocare urmând a fi reprezentată de cel puţin numărul minim de membri
ai Consiliului, care reprezintă mai mult de 35 % din populaţia statelor membre participante,
plus un membru.

- dacă Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al

Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate comună, majoritatea calificată va fi
definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

• Compromisul de la Luxemburg presupune ca în cazul în care într-o problemă unde se decide

cu majoritate simplă sau calificată, un stat membru arată că îi sunt afectate „interesele vitale”,
negocierile trebuie să continue până când şi acel stat va vota în unanimitate cu celelalte actul
normativ în cauză.

• Compromisul de la Ioanina permitea unui grup de state mai mic decât minoritatea de blocare
stabilită în 1994 (minoritate de blocare mai mare decât cea anterioară) să suspende, temporar,
adoptarea unui act normativ, situaţie în care Consiliul va continua a delibera într-un termen
rezonabil. În acest caz era necesar ca acel grup de state de la care provine solicitarea de
blocare să reprezinte cel puţin 75% din numărul statelor. Tratatul de la Lisabona a schimbat
conţinutul acestui Compromis de la Ioanina care funcţionează astfel în prezent:

- începând cu 01.04.2017 - dacă membrii Consiliului reprezentând cel puţin 55% din
populaţie sau cel puţin 55% din statele membre necesare pentru a constitui o minoritate de
blocare, rezultând din aplicarea art.16 alin. (4) para. (1) TUE sau a art. 238 alin. (2) TFUE, îşi
exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată,
Consiliul va delibera asupra acelei chestiuni.- este art. 4 din Declarația nr. 7 cu privire la
articolul 16 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 238 alineatul
(2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

3. unanimitatea – tip de vot care se menţine în domenii precum: fiscalitate, măsurile de

armonizare în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale, procedura de revizuire a
tratatelor, precum şi în cea mai mare parte a politicii externe şi de securitate comună.