Sunteți pe pagina 1din 5

C1_Introducere în problematica cursului de Politici educaţionale

1. Obiect de studiu

În Enciclopedia Internaţională a Educaţiei, Husen, T., 1985, 1995, obiectul de studiu al


disciplinei politica educaţiei este astfel precizat:

“a studia politicile educaţiei presupune a aborda modalitatea în care distribuţia puterii şi


luarea deciziilor afectează rezultatele educaţiei» (vol.3 p.3977).

Obiectul de studiu al politicii educaţionale se situează la intersecţia dintre valenţele de


reactivitate şi respectiv, de proactivitate ale acţiunii educaţionale: politica educaţiei studiază
atât finalităţile, modalităţile şi consecinţele diferitelor strategii de adaptare a educaţiei la
realităţile societăţii precum şi ale acelor strategii de determinare prin educaţie a unor noi
realităţi sociale.

« Educaţia –înţeleasă ca un sistem organizat sub forma unui sistem oficial- este în acelaşi
timp determinată şi determinantă în cadrul societăţii pe care o reprezintă  ; …ea este, în
acelaşi timp, un agent al schimbării şi o consecinţă a schimbării societăţii ; în acelaşi
timp un generant al mobilităţii sociale şi un agent al reproducţiei ordinii sociale »
Fagerlind & Saha, 1985, pp. 88 ; 195.

Modalităţile de manifestare a influenţei politicului asupra educativului sunt deosebit de


diverse: controlul exercitat de stat sau de anumite grupări guvernamental; repartizarea
resurselor financiare şi umane; numirea anumitor actori, agreaţi politic, în funcţiile înalte de
decizie din administraţia câmpurilor educaţionale; orientarea reformelor din învăţământ;
adoptarea curriculum-ului naţional de către comisiile/consiliile numite de structurile
guvernamentale de resort; promulgarea anumitor strategii de pregătire şi de promovare a
cadrelor didactice etc.

2. Precizări terminologice

Politica
Iniţial şi tradiţional, termenul de politică este corelat cu participarea la treburile de stat sau cu
implicarea în conducerea statului sau a cetăţii (polis), cu arta de a guverna oamenii ce
trăiesc într-o societate. Această accepţiune este frecventă în literatura filosofică.

„Politica este nucleul implicit sau explicit de principii care subliniază programe specifice,
legislaţie, priorităţi” (Kahn, 1979, p.67).

Într-o altă accepţiune, frecvent vehiculată în literatura sociologică,


politica este definită ca scena pe care se confruntă indivizi şi grupări, aflaţi în competiţie
pentru exercitarea mandatelor reprezentative. Mai concret, politica desemnează concurenţa
dintre personalităţile sau dintre partidele politice pentru a accede la guvernare şi la controlul
colectivităţilor locale.

A treia accepţiune, mai restrânsă, sectorială şi tehnică, conferă termenului politică


semnificaţia de ansamblu de intenţii şi decizii ce funcţionează într-un cadru instituţional

1
delimitat prin competenţe profesionale specifice (politica educaţiei, a sănătăţii, a relaţiilor
internaţionale, etc.).

„Politica este un set de principii ce ghidează o varietate de acţiuni dintr-o sferă anume”
(Richan, 1988, p.xi).

De altfel, aceasta este şi cea mai recentă tendinţă manifestată în literatura pedagogică a
politicii educaţiei care conferă termenului de politică sensul de ceea ce fac
organizaţiile/instituţiile şi care sunt cauzele acelor activităţi (Reimers, 1997).

În limbajul comun, politica este un concept container, incluzând aproape toate realităţile
determinate, direct sau intermediat, de guverne sau alte organisme de conducere instituite la
nivelele naţional şi internaţional. Recent, se manifestă tendinţa de a extinde sfera semantică a
termenului prin desemnarea ansamblului deciziilor şi acţiunilor majore ce se iau şi la nivelul
local, al organizaţiilor/instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, indiferent de
mărimea sau de sfera impactului acestora. Astfel, în plan educaţional putem vorbi de politica
universităţii x sau a şcolii y.

Manifestările politicii sunt rezultatele finale ale alegerilor între mai multe variante de acţiune,
alegeri făcute în structurile decizionale şi stipulate juridic de către structurile legislative
abilitate. În majoritatea cazurilor, aceste alegeri sunt rezultatul unor dezbateri/confruntări şi
reflectă raportul dintre interes şi compromis.
În plan concret, politicile se vizualizează în principii, proiecte şi procese acţionale stabilite
prin statut, interpretate prin cod administrativ, operaţionalizate prin reglementări
instituţionale şi susţinute prin legislaţie. Simplificând, politica indică ceea ce este permis şi
respectiv nepermis să se întreprindă în domeniul său de aplicare autorizată.

Politologia (gr. polis „stat”, „cetate” şi logos „ştiinţă”) desemnează ştiinţa politică. Primele
consemnări sunt în Germania unde termenul a fost propus de Eugen Fisher Baling şi preluat
de Gert von Eyneren într-o publicaţie din 1954, precum şi în Franţa, de către A. Therive.
Dezvoltată iniţial ca demers al filosofiei politice, politologia s-a specializat ulterior pe
diferite areale ale investigaţiei politicului.

Ramurile tradiţionale ale ştiinţei politice (delimitate după Ph. Braud, 2001):

Teoria politică abordează concepte fundamentale pentru domeniu cum ar fi puterea,


naţiunea, statul etc. De asemenea, teoria politică analizează aspecte generale implicate în
acţiunea politică, de exemplu, reţea de relaţii, carismă, mobilizare etc. În cadrul acestei
ramuri sunt formulate marile modele teoretice prin care se interpretează realitatea socială şi
politică. Tot aici sunt analizate şi dezvoltate metodologiile contemporane ale analizei
politice.

Sociologia politică studiază modurile de construire a universurilor de reprezentare simbolică


prin actorii vieţii politice (instituţii, partide politice, grupuri de interese politice, forţele
sociale), precum şi prin procesele de alegeri electorale, de socializare, de comunicare de
acţiune colectivă.

Administraţia publică sau politicile publice reprezintă un domeniu de analiză ştiinţifică ce


justifică prin el însuşi, importanţa actului administrativ în lumea de azi. Abordarea politicilor
publice în cadrul ştiinţei politice se diferenţiază de ştiinţa administraţiei publice. Politicile

2
publice studiază, de exemplu, procesele decizionale din instituţiile departamentelor
guvernamentale specializate (ale educaţiei, sănătăţii, asistenţei sociale, muncii etc.).

Relaţiile internaţionale abordează, multireferenţial, raporturile dintre state, precum şi


activităţile organizaţiilor internaţionale, forţele transnaţionale, în relaţie cu politica internă de
stat.

Politicul poate fi definit ca obiect de studiu al ştiinţei politice sau ca un câmp de acţiune al
politicii. În cel de-al doilea sens, politicul reprezintă un câmp social de contradicţii, de
agregări de aspiraţii sau de interese controlate de o putere legitimă.

Politici publice

Politicile publice reprezintă un fenomen definitoriu pentru democraţiile moderne. Ele se


concretizează în acţiunile autorităţilor publice întreprinse ca strategii de soluţionare ale
problemelor ce apar în viaţa societăţii. Cu cât aceste politici sunt mai transparente, cu atât ele
pot fi analizate mai pertinent iar autorităţile pot fi controlate mai mult de către public. În
societăţile democratice, rezultatele politicilor publice asumate de guvernele formate de
diverse grupări politice devin repere hotărâtoare pentru conduita electoratului în următoarele
alegeri.

Politicile publice se definesc cel mai simplu prin evidenţierea distincţiilor specifice faţă de
politicile private, aşa cum sectorul public se poate defini prin raportare la sectorul privat.

Distincţiile dintre sectorul public şi cel privat pot fi analizate pe dimensiuni multiple
(J.E.Lane, 1995): forma de proprietate; alocările sau investiţiile publice / private;
transferurile publice şi cele private; incidenţa autorităţii guvernamentale / incidenţa libertatea
individuale asupra anumitor zone din cele două sectoare; personalul din sectorul public /
personalul din sectorul privat; contractările publice / private.

Politicile publice sunt asumate de autoritatea statală şi sunt elaborate de diferite instituţii
guvernamentale. Ele se manifestă în reţele de decizii interdependente cu privire la alegerea
obiectivelor, a strategiilor şi a mijloacelor, a resurselor alocate pentru atingerea scopurilor.
Principala sursă de susţinere a politicilor publice constă în taxele percepute de la
contribuabili. Educaţia, alături de cultură, sănătate, armată reprezintă un sector fundamental
al politicilor publice.

Politica/politicile educaţiei

Particualrizându-se în câmpul educaţional, politica se obiectivează în acele


principii, proceduri şi procese acţionale stabilite în statut, cod administrativ şi
reglementări instituţionale care determină starea şi orientarea de educabilitate a
populaţiei. Educaţia reprezintă un scop strategic al tuturor naţiunilor, iar politica
educaţiei reflectă orientarea evoluţiei societăţii în ansamblu.

În sens restrâns, cu referire la demersurile central-guvernamentale, politica


educaţională se întreprinde prin decizii obiectivate în documente oficiale (legi,
hotărâri de guvern, regulamente ministeriale, etc.).

3
În sens larg, cu referire la transferarea şi multiplicarea deciziei prin
descentralizare, până la nivelul instituţional, politica educaţională poate fi
asimilată cu planurile sau programele educaţionale (politicile), concepute şi
aplicate global sau sectorial, inclusiv la nivelele de politici ale universităţii, ale
şcolii, ale clasei (v. Dye, 1975, Jones, 1977).

Politica educaţiei studiază obiectivele sistemului educaţional şi acţiunile care ar


trebui să fie luate pentru atingerea acestora. Acţiunea politică în educaţie este un
proces în care se pun întrebări, se prezintă probleme, se oferă explicaţii şi se
sugerează soluţii (Reich, 1993).

În analiza politicilor educaţionale trebuie să se distingă mai multe categorii de


nivele de generaliatate :
 internaţional, naţional, local instituţional ;
 global (ex. politica educaţiei în România, sau în universitatea/şcoala x,
analizată pe toate dimensiunile) ;
 sectorial (se analizează o doar una sau câteva dimensiuni : politicile din
domeniile curriculum-ului, pregătirii cadrelor didactice, ale educaţiei
pentru categoriile de elevi cu nevoi speciale, politicile de parteneriat
educaţional, etc.).

Lider şi manager. Conducere şi management

Se fac adeseori confuzii între lideri şi manageri (administrator) şi respectiv, între lideranţă sau
conducere şi management sau procesul de administrare a deciziei. Conducerea şi
managementul sunt procese relativ asemănătoare dar nu identice. Conducerea afectează
modul de gândire şi de acţiune al oamenilor, vizează prioritar schimbarea în timp ce
managementul desemnează procesul complex înfăptuire în practică a schimbării gândite de
lider. Ca urmare, calităţile definitorii ale unui conducător sau lider sun viziunea, curajul
schimbării, inspiraţia în sesizarea direcţiilor benefice, capacitatea de a cuceri, motiva şi de a
convinge oamenii. Managerul îşi începe activitatea din momentul adoptării viziunii liderului.
Managerul are rolul laborios de a elabora planul acţiunii, de a stabili calendare, de a
dimensiona bugetul, de a angaja personalul şi de a-l distribui pe direcţii de acţiune, de a
controla şi de a monitoriza întreaga activitate menită să conducă la rezultatele aşteptate de
lider.
Desigur, în desfăşurarea celor două procese de conduce şi de management este dificil de
decelat, în fiecare moment, graniţele fiecărui act de lideranţă sau de management. Cu toate
acestea, ar fi extrem de păgubos să asimilăm cele două procese, pentru că actorii lor trebuie
apreciaţi, evaluaţi, aleşi şi promovaţi după criterii de performativitate diferită. Un bun lider
al educaţiei trebuie să aibă viziunea de a orienta evoluţia sistemului educaţional către
direcţiile cele mai performante, să se raporteze la cele mai avansate strategii educaţionale ale
momentului în lume, să aibă curajul asumării riscurilor deciziilor majore de schimbare, în
timp ce un bun manager, trebuie să aibă cunoaşterea, tehnicitatea şi perseverenţa necesare
elaborării şi monitorizării acţiunilor practice ce-şi propun să conducă, în final, la atingerea
scopului de politică educaţională propus de lider.

4
3. Caracteristicile politice generale ale acţiunii educaţionale

Acţiunea educaţională are o serie de caracteristici care aparţin câmpului politic. Prin aceste
caracteristici, educaţia intră inevitabil în jocul puterii politice, ca dimensiune specifică de
manifestare a acesteia.

L.Legrand, 1992, delimitează trei caracteristici comune politicii şi educaţiei.

1. Educaţia ca şi politica, este un domeniu public al cărui organizare şi reglementare se


proiectează prin legi şi se materializează prin instituţii şi reguli de conducere. În
funcţie de gradul de centralizare a sistemelor naţionale de învăţământ, grad care
reflectă prin el însuşi o realitate politică, expresia instituţională a politicii educaţiei se
centrează în jurul ministerului, inspectoratelor şcolare, organizaţiilor guvernamentale
şi neguvernamentale sau, în cazul unei descentralizări accentuate, universităţilor şi
şcolilor.

2. Demersul politic este în esenţă anticipativ, o proiecţie în viitor cu scopul de a


determina, ameliora, ajusta, crea realităţi conforme cu o anumită voinţă sau cu valorile
actualizate sau operante la un moment dat. Evoluţiile din sistemul educaţional se
realizează prin proiecte conştient şi explicit elaborate. Educaţia este prin excelenţă un
proiect, un act teleologic care prefigurează devenirea adultului din copil. Însă, spre
deosebire de politică, a cărei putere este de scurtă durată, supusă în cazul democraţiilor
jocului alternanţei dintre două legislaturi, dimensiunea temporală a unui proiect sau a
unei reforme în educaţie este mai amplă, reclamând în general, mai mult de zece ani.
În acest timp actorii politici se schimbă, opiniile evoluează în alte direcţii, condiţiile
sociale şi tehnologice se transformă, fapte ce determină aceelerări, modificări, frânări
sau chiar abandonare în realizarea proiectelor educative iniţiale.

3. Politica este legată în mod necesar de putere, fie că se exprimă ca exerciţiul puterii,
contestare a puterii sau ca luptă pentru putere legitim recunoscută. Şi educaţia este
legată de putere, exprimându-se prin legi, decrete, regulamente, programe şi
instrucţiuni. Aplicarea lor este impulsionată şi controlată de o ierarhie prestabilită iar
nerespectarea lor atrage sancţiuni.

Plecând de la aceste caracteristici pot fi identificate şi să analizate diferite expresii sau


accente ale actului politic, în obiectivele şi în activitatea sistemelor de învăţământ. În unele
cazuri, accentele respective semnalează o politică deja elaborată sistemic şi coerent, alteori
doar tendinţe de constituire a unei politici educaţionale.