CAPITOLUL 2.

ASPECTE TEORETICE EVIDENȚIATE ÎN

LITERATURA DE SPECIALITATE ÎN LEGATURĂ CU CIFOZA
2.1. COLOANA VERTEBRALĂ

În medie, coloana vertebrală are o lungime de 73 cm la bărbat și de 63 cm la femeie,

reprezentând astfel aproximativ 40% din lungimea totală a corpului. Lățimea maximă a
coloanei se găsește la baza sacrului, unde măsoara 11 cm. De aici descrește atât în jos, cât și
în sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare, unde măsoara 7
cm, apoi descrește atât în jos, cât și în sus.
Coloana vertebrală nu este rectilinie, ea prezentând două feluri de curburi: în plan
sagital și în plan frontal. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte și
se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi și se numesc cifoze. Aceste curburi sunt în
număr de patru: curbura cervicală cu convexitatea înainte; curbura toracică cu convexitatea
înapoi;curbura lombară cu convexitatea înainte și curbura sacro-coccigiană cu convexitatea
înapoi.
 Curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieții postnatale, astfel: lordoza cervicală
apare în lunile 3-5 ca urmare a ridicării capului de către sugar, iar lordoza lombară apare în
jurul vârstei de 2 ani și se datorează locomoției și stațiunii verticale.
Curburile în plan frontal sunt mai puțin pronunțate ca cele în plan sagital. În mod
obișnuit întâlnim curbura cervicală cu convexitatea la stânga, curbura toracică cu convexitatea
la dreapta și curbura lombară cu convexitatea la stânga. Curbura toracică este primară, fiind
determinată de tracțiunea mușchilor mai dezvoltați la membrul superior drept. Celelalte
curburi sunt compensatorii, având rolul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci,
curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens invers. În totalitatea ei, coloana vertebrală,
prezintă o față anterioară, o față posterioară și două fețe laterale. Fața anterioară este formată
de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor vertebrale.
Fața posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase care formează împreună
creasta spinală. Aceste procese se pot observa cu multă ușurință în timpul flectării trunchiului.
La limita dintre coloana cervicală și cea toracală se vizualizează rapid și ușor procesul spinos
al vertebrei C7. Pornind de la acesta se poate numerota fiecare vertebră. De fiecare parte a
crestei spinale se găsesc șanțuri profunde, numite șanțuri vertebrale care, adăpostesc mușchii
ce acționează asupra coloanei vertebrale. Fețele laterale prezintă vârful proceselor transverse,
pediculi vertebrali, găurile intervertebrale și porțiunile laterale ale corpilor vertebrali.
Canalul vertebral sau Canalis vertebralis este format prin suprapunerea găurilor
vertebrale. Acesta se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin
hiatul sacrat. Canalul urmărește toate inflexiunile coloanei vertebrale.1

2.2. SCHELETUL
Coloana vertebrală sau rahisul este o coloană posterioarăși mediană, formată prin
suprapunerea celor 33-34 de vertebre. În funcție de regiunea la care se află, vertebrele poartă
diferite denumiri:
1) Vertebrele cervicale sunt în număr de 7, se notează de la C1 la C7 și împreună
formează coloana cervicală.
2) Vertebrele toracale sunt în număr de 12, se notează de la T1 la T12 și împreună
formeaza coloana toracală.

1
Victor Papilian, Anatomia Omului. Aparatul Locomotor, Ediție revizuită integral de Prof. Univ. Dr. Ion Albu,
ediția a XII-a, Editura ALL, 2014, p. 23.
 3) Vertebrele lombare sunt în număr de 5, se notează de la L1 la L5șiîmpreună
formează coloana lombară.
Vertebrele coloanei cervicale, toracale și lombare se mai numesc și vertebre
adevărate deoarece sunt oase mobile șiindependente.
4) Vertebrele sacrate sunt în număr de 5, se notează de la S 1 la S5, iar vertebrele
coccigiene sunt în număr de 4-5 și se notează de la Co 1 la Co4-5; aceste vertebre
împreună cu oasele coxale formează pelvisul sau bazinul osos.
Vertebrele sacrate și coccigiene se mai numesc și vertebre false deoarece se
sudeazăși dau naștere la două oase: sacrul și coccigele.

2.3. CARACTERELE REGIONALE ALE VERTEBRELOR

Vertebrele toracale prezintă următoarele caractere regionale:
1) Corpul vertebrei este ușor alungit antero-posterior,prezintă 2 fosete superioare
și 2 fosete inferioare, câte una de fiecare parte a corpului vertebral.Pe coloana
vertebralăîn totalitate, foseta superioară a unei vertebre delimitează cu cea
inferioară a vertebrei supraiacente un unghi încare pătrunde capul coastei.
2) Procesul spinos este prismatic triunghiular, fiind orientat oblic înapoi șiîn jos.

3) Procesele transverse prezintă pe fața lor anterioară foseta costală a procesului

transvers care se articulează cu tuberculul coastei corespunzătoare.
4) Procesele articulare sunt verticale și dispuse în plan frontal.

Vertebrele lombare prezintă următoarele caractere regionale:

 1) Corpul vertebral are dimensiuni mari, diametrul transversal depășindu-l pe cel
antero-posterior.
2) Procesul spinos este dreptunghiular, bine dezvoltat și are o direcție orizontală,
fiind orientat dinainte-înapoi.
3) Procesele costale sunt resturi de coastă, sunt mari și turtite dinainte-înapoi; se
confundă adesea cu procesele transverse. Adevăratele procese transverse sunt
mici proeminente aflate pe fața posterioară a proceselor costale și poartă
denumirea de procese accesorii.
4) Procesele articulare au o direcție verticalăși sunt dispuse în plan sagital.2

2.4. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă unul din principalele segmentele ale aparatului
locomotor. Piesele componente ale acestuia sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor
ligamente. În același timp, coloana vertebrală este unităîn sus cu capul, înainte cu coastele, iar
în jos cu oasele coxale.
 Articulațiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulații numite
simfize.Suprafețele articulare sunt reprezentate de fețele superioare șiinferioare ale

2
Pierre Kamina, Atlas de anatomie: Morfologie. Funcționare. Aspecte clinice, Editura Litera,2014, p. 71.
 corpurilor vertebrale. Mijloacele de unire sunt reprezentate de discurile
intervertebrale și de ligamentele vertebrale longitudinale, anterior și posterior.
1) Discurile sau fibrocartilajele intervertebrale au forma unor lentile biconvexe și
prezinta două porțiuni: una periferică (inelul fibros) și alta centrală (nucleul
pulpos).
2) Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică lungă
fibroconjunctivă, albă-sidefie, așezată pe fața anterioară a coloanei
vertebralecare se întinde de la porțiunea bazilară a occipitului până la a 2-a
vertebră sacrată. Ligamentul aderăintim de corpurile vertebrale și mai slab de
discurile intervertebrale.
3) Ligamentul vertebral longitudinal posterior este tot o formațiune
fibroconjunctivă, albă-sidefie aplicată pe fața posterioară a corpurilor
vertebrale, dar îninteriorul canalului rahidian, înaintea măduvei spinării și a
durei mater. Se întinde de la fața endocraniană a porțiunii bazilare a occipitului
până la baza coccigelui.
 Articulațiile proceselor articulare din regiunea toracală sunt articulații plane, iar
cele din regiunea lombară sunt trohoide. Suprafețele articulare sunt acoperite de un
strat subțire de cartilaj hialin. Ca mijloc de unire se descrie o membrană fibroasă ce
se inseră pe periferia suprafețelor articulare.
 Unirea lamelor vertebrale se realizează cu ajutorul unor ligamente care, dincauza
culorii, au fost numite ligamente galbene. Acestea au formă dreptunghiularăși
ocupă spațiul care se întinde de la procesul articular până la baza procesului
spinos, astfel închid canalul vertebral în partea posterioară.Rolul ligamentelor
galbene este multiplu:
1) Prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în poziția ei normală
dupa ce a fost flectată;
2) Împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei;
3) Contribuie la menținerea în poziție verticală a coloanei vertebrale.
 Unirea proceselor spinoase se realizează prin două feluri de ligamente:
1) Ligamentele interspinoase se prezintăca lame sagitale situate în spațiul dintre
două procese spinoase învecinate. Prin marginile, superioarășiinferioară, se
inseră pe procesele spinoase corespunzătoare.
2) Ligamentul supraspinos se prezintăca un cordon fibros, puternic care unește
vârful proceselor spinoase.
  Unirea proceselor transverse se realizează prin ligamentele intertransversare.3

2.5. MUȘCHII COLOANEI VERTEBRALE

Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt:

 Mușchii flexori: dreptul abdominal, oblicul extern, oblicul intern, iliopsoasul,
sternocleidomastoidianul, scaleni, lungul gâtului;
 Mușchii extensori: extensorul sau erectorul coloanei (iliocostalul, lungul
șanțurilor vertebrale, spinalul), semispinalul și multifidul, interspinoșii,
spleniusul;
 Principalii flexori laterali: pătratul lombelor, mușchii intertransversari, scaleni,
sternocleidomastoidianul, lungul gâtului, spleniusul, ridicătorul scapulei,
trapezul;
 Mușchii rotatori se împart în:
1) Rotatori de aceeași parte: oblicul intern, complexul mic, splenius;
2) Rotatori de partea opusă:sistemul transversospinal, oblicul extern,
semispinalul, sternocleidomastoidianul, iliopsoasul, trapezul și
ridicătorul coastei.

Mușchii planului I
1) Mușchiul trapez are formă triunghiulară, baza la coloana vertebralăși vârful la
humerus.Împreună cu trapezul de pe partea opusă ocupă partea superioară a
spatelui și regiunea cefei.
Inserția medială a mușchiului se face pe linia nuchală superioară, pe protuberanța
occipitală externă, pe ligamentul nuchal, pe procesele spinoase ale vertebrelor C 7-
T12și pe ligamentul supraspinos toracic. De la acest nivel fibrele converg spre
centura scapulară, astfel: fibrele superioare se inseră pe treimea laterală a feței
superioare și a marginii posterioare a claviculei, fibrele mijlocii se inseră pe
marginea posterioară a acromionului și a spinei scapulei, iar fibrele inferioare se
inseră pe marginea posterioară a spinei scapulei.
2) Mușchiul transvers al cefei pleacă de pe protuberanța occipitală externăși merge
spre mușchiul auricular posterior.

ViorelRanga, Anatomia omului, volum 2 – Membrele, Editura CERMAPRINT, București, 2002, p. 40.
3
 3) Mușchiul dorsal mare sau latissimus dorsieste cel mai lat mușchi al corpului, fiind
situat în partea postero-inferioară a trunchiului. Originea o are pe fața externă a
celor trei sau patru ultime coasteși pe fascia toracolombară.Prinintermediul fasciei
se inseră pe: procesele spinoase ale ultimelor 5-6 vertebre toracice, ale vertebrelor
lombare și pe creasta sacrată mediană (porțiunea vertebrală), pe treimea
posterioară a buzei externe a crestei iliace (porțiunea iliacă),câteva fibre pleacă de
pe unghiul inferior al scapulei (porțiunea scapulară).
Mușchiul se termină printr-un scurt tendon patrulater în fundul șanțului
intertubercular al humerusului.4

Mușchii planului II
1) Mușchiul ridicător al scapulei este situat pe părțile laterale ale cefei.Pornește de pe
primele 4-5 procese transverse ale vertebrelor cervicale, cu 4-5 fascicule care merg
în jos și se unesc într-un corp comun care se inseră pe unghiul superior al scapulei.
2) Mușchiul romboid este situat pe peretele posterior al toracelui.
Inserțiile se fac pe procesele spinoase ale primelor patru vertebre toracice și a
ultimelor două vertebre cervicale, precum și pe porțiunile corespunzătoare

4
Frank H. Netter, ATLAS de ANATOMIE a OMULUI, ediție revizuită de Medicală CALLISTO,2012, p. 167.
 ligamentelor nuchal și supraspinos. Fibrele coboară spre marginea medială a
scapulei și se fixează pe ea.
Adesea, romboidul este subdivizat printr-un interstițiuîn două porțiuni: romboidul
mic sau porțiunea superioarăcare pleacă de pe ultimele două procese spinoase
cervicale și, romboidul mare sau porțiunea inferioarăcare pleacă de pe primele
patru procese spinoase toracice.
3) Mușchiul dințat postero-superior este situatîn partea superioară a spatelui, înaintea
romboidului.Se prinde pe procesele spinoase ale vertebrei cervicale a 7-a și ale
primelor trei vertebre toracice. De aici se continuă prin patru fascicule ce se inseră
pe fața externă a coastelor 2-5.
4) Mușchiul dințat postero-inferior este situat în partea inferioară a regiunii spatelui.
Se prinde pe ultimele două procese spinoase toracice și pe primele două lombare.
Se termină prin patru digitații pe fețele externe ale ultimelor patru coaste.
5) Mușchiul splenius se întinde din regiunea cefei pânăîn partea superioară a spatelui.
Este un mușchi spinotransversarcare se prinde pe jumătatea inferioară a
ligamentului nuchal, pe procesele spinoase ale ultimei vertebre cervicale, pe
procesele spinoase ale primelor 4-5 vertebre toracice și pe ligamentele
interspinoase.
Fibrele merg în sus și se împart în două porțiuni: spleniul capului care se inseră pe
jumătatea laterală a mastoidei și spleniul gâtului care se prinde pe vârful proceselor
transverse ale atlasului și axisului.5

Mușchii planului III

1) Masa comună este cuprinsăîn loja osteofibroasă, formată din scheletul regiunii
sacrolombare și de fascia toracolombară. Se inseră pe procesele spinoase ale
ultimelor vertebre lombare, pe creasta sacrată mediană, pe creasta iliacă, pe fața
posterioară a sacrului și pe fascia toracolombară. Plecând de aici, masa comună
sacrospinală se împarte în două coloane musculare:
 coloana laterală este reprezentată de mușchiul iliocostal și leagă bazinul de
coaste și coastele între ele;
 coloana medială estereprezentată de mușchiul șanțurilor vertebrale
(longissimus) și leagă bazinul de coaste și de procesele transverse.

5
BordeiPetru, Dan Ulmeanu, Anatomia descriptivă a membrelor, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002, p. 287.
 2) Mușchiul iliocostal pleacă din masa comunăși merge în sus încrucișând succesiv
toate coastele, până ce ajunge în regiunea cervicală. Prin partea sa laterală emite
fascicule de inserție care se termină pe cele 12 unghiuri ale coastelor și pe cei cinci
tuberculi posteriori ai ultimelor vertebre cervicale.6

3) Mușchiul longissimus este situat de-a lungul șanțurilor vertebrale, medial de

mușchiul iliocostal. Se întinde de la masa comună până la procesul mastoidian.
Unește bazinulcu coastele prin fasciculele laterale și cu procesele transverse ale
vertebrelor prinfascicule mediale. I se descriu trei porțiuni: porțiunea toracică,
porțiunea cervicalăși porțiunea cefalică.
4) Mușchiul spinal este localizat cel mai medial și i se descriu trei porțiuni: porțiunea
toracică, porțiunea cervicalăși porțiunea cefalică.

Mușchii planului IV sau mușchii transversospinali

1) Muschiul semispinal ocupă planul cel mai superficial și are fascicule ce sar peste
patru vertebre între punctul de origine și cel de inserție. După localizare, este
împărțit în mușchiul semispinal toracic, cervical și al capului.
2) Mușchiul multifizi formează o coloană muscularăcare ocupășanțurile vertebrale de
la sacru până la axis.Fasciculele musculare își au originea înșanțurile sacrate, pe
6
Victor Papilian, Anatomia omului, Vol. 1-2, Editura Medicală, 1982, p. 186.
 procesele accesorii ale vertebrelor lombare și pe procesele transverse ale
vertebrelor toraco-cervicale. Inserția are loc pe procesele spinoase, după ce
fasciculele sar câte două sau trei vertebre.
3) Mușchii rotatori sunt prezenți pe întreaga coloană vertebrală. Leagă rădăcina
proceselor transverse cu rădăcina proceselor spinoase sau cu lamele arcurilor
vertebrale imediat supraiacente (rotatori scurți). Când sar peste o vertebrăși ajung
până la a doua vertebră superioară constituie rotatorii lungi.

Mușchii planului V
Este planul cel mai profund, care acoperă scheletul osteo-fibros axial.
1) Mușchii interspinoși sunt perechi de fascicule musculare dispuse pe părțile laterale
ale ligamentelor interspinoase, ce unesc două procese spinoase vecine.
2) Mușchii intertransversarisunt mușchi scurți, ce leagă procesele transverse a două
vertebre învecinate.
3) Mușchii suboccipitali sunt în număr de 6 și sunt situați în partea cea mai
profundășisuperioară a cefei. Sunt reprezentați de: marele și micul drept posterior
al capului, oblicul superior șiinferior al capului, dreptul anterior și lateral al
capului.7
4) Mușchii sacrococcigieni sunt în număr de doi și se întind de la sacru până la
coccige.

Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu, Carmen Salavastru, Cristian Niță,Cătălina Ciornei,
7

Anatomia și fiziologia omului. Compendiu, Editura CORINT,2009, p. 297.

 2.6. IMPORTANȚA FUNCȚIONALĂ A COLOANEI
VERTEBRALE

Coloana vertebrală îndeplinește trei roluri majore:

1) Protecția măduvei – în canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în
meninge. Este evident rolul protector al coloanei, formată anterior de către
puternicele corpuri vertebrale, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse.
2) Rolul static – în ortostatism, coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce
susține capul, trunchiul și memebrele superioare, transmițând apoi greutataea la
pelvis și la memebrele inferioare.
3) Rolul biomecanic – coloana vertebrală este angajată în mișcări numeroase și
ample. Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor
vertebralecare au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul
celorlalte articulații.8

2.7. STATICA COLOANEI VERTEBRALE

În ortostatism și repaus, coloana are o direcție verticalăși o formă ușor sinuoasă, mai
ales pe plan sagital. Curburile atenueazășocurile verticale și favorizează menținerea
echilibrului coloanei pe bazin, ușurând deci eforturile centurii musculare a coloanei. Această
8
Victor Papilian, ANATOMIA OMULUI, VOL I. APARATUL LOCOMOTOR, Editura ALL, 2011, p. 26.
atitudine și această formă se mențin datorită tonicității musculare, elasticității ligamentelor și
discurilor, precum și datorităîmbinării anatomice a celor 33-34 de segmente osoase dincare
este alcătuită coloana vertebrală. Atitudinea coloanei vertebrale depinde de vârstă, sex,
profesiune, stare de oboseală.
Echilibrul intrinsec. La adult, în stațiune verticală, linia gravității trece prin tragus, prin
partea anterioară a umărului, ușor posterior față de o linie care ar uni cele douăcapete
femurale, prin mijlocul feței externe a marelui trohanter, anterior axului transversal al
articulației genunchiului și puțin posterior celul tibio-tarsian.9
Ligamentele sunt elementele care se opun solicitărilor raționale. Proiecția centrului de
greutate la coloana dorsală trece anterior. Dacă nu ar interveni forța ligamentului comun
vertebral posterior, a ligamentelor interspinoase și a ligamentelor galbene, aceasta s-ar
prăbușiînainte. Situația este inversă la coloana cervicalăși lombară. Proiecția centrului de
greutate trece posterior coloanei, iar forțele care se opun prăbușirii sunt reprezentate de
rezistența ligamentului comun vertebral anterior. Prin urmare, ligamentele vertebrale au rolul
de a absorbi o bună parte din solicitări.
Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitările sunt discurile intervertebrale. Ele
nu stau în tensiune precum ligamentele, ci sub presiune. Între aceste douăcategorii de
elemente anatomice, ligamentele de o parte și discurile de alta, supuse unor forțe contrare, se
stabilește o stare de echilibru, denumită de către Steindler, echilibru intrinsec. Existența
acestui echilibru intrinsec explică de ce o coloană vertebrală, chiar dacă i se scot toți mușchii,
rămâne o unitate destul de rigidăși continuă să-și păstreze curburile.
Echilibrul extrinsec. În afara echilibrului intrinsec, coloana dispune de un număr mare
de grupe musculare, care prin tonicitatea lor îi asigurăși un echilibru extrinsec.
Tipuri de ținută. Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizeazăîn același mod la toți
indivizii.Aceasta face caținuta coloanei să difere de la individ la individși ea trebuie
pusăînlegătură cu accentuarea sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare
a gradului de înclinare a bazinului. F. Staffel deosebește astfel cinci tipuri generale de ținută:
1) Spatele normal este tipul de ținutăîncare curburile vertebrale prezintă o arcuire
normalăîn sens anteroposterior. Este ținuta de „drepți din gimnastică”, încare
înclinarea bazinului este normală.

9
BaciuClement, Aparatul locomotor – anatomie funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic
diferențial, Editura Medicală, București, 1981, p. 495.
 2) Spatele rotund este foarte frecvent. Convexitatea dorsală coboarăși cuprinde vertebrele
lombare, iar concavitatea regiunii lombare se micșoreazășicaîntindere șica
profunzime. Bazinul este ușor înclinat înainte șiîn jos.
3) Spatele plat este mai puțin frecvent ca spatele rotund. Convexitatea dorsalăși
concavitatea lombară dispar, dar înclinarea bazinului se menține mică. Scapulele apar
orientate înapoi, iar în profil, verticala trece prin conductul auditiv extern, marele
trohanter și articulația astragaloscafoidiană. Staffel considerăcă acest tip de ținută este
cel care provoacă apariția scoliozelor cu evoluția cea mai gravă.
4) Spatele concav-plat sau lordotic este și mai puținîntâlnit. Concavitatea lombară se
accentuează mult prinînclinarea puternică a bazinului înainte, în timp ce convexitatea
dorsală dispare.
5) Spatele concav-rotund este cel mai puținîntâlnit. Concavitatea lombară se accentuează
mult, dar concomitent se accentueazăși convexitatea dorsală.

De asemenea trebuie luat în considerare rolul deosebit al bazinului în determinarea

atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se constituie în suportul funcțional al coloanei
vertebrale, participând activ la staticași dinamica acesteia. Orice disfuncție la nivelul acestuia
(suferință, asimetrie funcțională sau statică) are repercusiuni asupra ansamblului funcțional.

2.8. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, încare
intervin mai multe segmente osoase. Acestea se realizează prin cumularea micilor deplasări
ale corpurilor vertebralecare au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul
celorlalte articulații. Mișcările sunt limitate de rezistența ligamentelor, de forma articulațiilor
intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos dincare este
compus discul.
Micile deplasări intervertebrale sunt posibile datorită prezenței nucleului pulpos,
caretrebuie să aibă consistență, formăși așezare normale (Calvé, Galland, Leliévre, Las
Gasas). Mișcările vertebrale se execută pe nucleul pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul
unui rulment.
Prin tensiunea lichidului care se aflăîntre elementele sale componente, nucleul pulpos
are proprietatea de a fi elastic. Datorită acestei proprietăți sunt posibile mișcările coloanei și
sunt înlăturate efectele dăunătoare ale presiunilor excesive sau ale șocurilor suferite de rahis.
Într-o flexie forțată are locapropierea corpurilor vertebrale prin comprimarea parțială a
discului în jumătatea lui anterioarăși prinîmpingerea ușoară a nucleului pulpos posterior. În
extensie, lucrurile se petrec invers. Lucrările efectuate de K.L. Markolf și J.M. Morris au
arătat că dacă nucleul pulpos este considerat rulmentul pe care se execută mișcările coloanei
vertebrale, inelul fibros rămâne elementul cel mai important al discului intervertebral, care
rezistă forțelor de compresiune și decompresiune.
Din punct de vedere al goniometriei normale, coloana vertebrală prezintă mișcări
complexe rezultate din micromișcările cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale:
flexie-extensie, înclinarea laterală, rotația și circumducția.10
Mișcarea de flexie a trunchiului pe membrele inferioare se realizeazăși prin
participarea șoldurilor, nu doar a coloanei vertebrale. Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate
să execute înîntregime o mișcare de flexie, dar nu toate segmentele participăîn aceeași
măsură.
Amplitudineacea mai mare în flexie se realizeazăîn regiunea cervicalăși lombară.
Mișcarea de flexie are amplitudinea cea mai mare la nivelul ultimelor două vertebre dorsale și
al vertebrelor lombare.
În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată,
în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele
interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt pușiîn tensiune. În poziția
ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales
dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și
sternocleidomastoidianul. Odatăinițiată mișcarea, grupul antagonist al extensorilor coloanei
intrăîn acțiune și gradează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

10
G. I. Tănase, op. cit., p. 34.
 În mișcarea de extensie, în poziție ortostatică, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii
șanțurilor vertebrale (mușchii extensori) sunt cei care inițiază mișcarea, apoi mișcarea este
controlată de grupul anterior. Dacă mișcarea de extensie se realizeazăîn decubit ventral,
extensorii vor continua să susțină mișcarea.
În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia
este blocatăîn ultima fază de intrarea în contact a apofizelor articulare șiîn ultimainstanțășia
apofizelor spinoase.11
Mișcarea de înclinare laterală are amplitudinea cea mai mare în segmentul dorsal.
Când are loc și un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclinăși mai mult
lateral. Mușchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul, intertransversaliiși
dreptul lateral al capului. Împreună produc o mișcare de înclinare laterală pură. Mai pot
interveni și mușchii șanțurilor vertebrale șiîn special sistemul transversospinos.
Mișcarea de rotație este maximăîn regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează mai
puținși numai dacă se înclină lateral. În coloana lombară mișcarea de răsucire se executăcând
coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată,
mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă, deoarece condilii vertebrelor sunt
așezați vertical în articulații și opresc mișcarea. Din aceeașicauză, în flexie nu se poate face
nici înclinarea laterală a segmentului lombar.
Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și prinintercostali, care acționează
folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de sistemul spinotransvers al mușchilor
șanțurilor vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se datorează marelui dorsal, spleniusului,

GeorgetaNenciu, Biomecanica în educație fizică și sport. Aspecte generale, Editura Fundaţiei "România de
11

Mâine", București, 2009, p. 49.

lungului gâtului și oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datorează
spinotransversului și marelui oblic abdominal.