III STATICA FLUIDELOR

Statica fluidelor are ca obiect de studiu fluidele aflate în repaus, precum și

forțele pe care acestea le exercită asupra solidelor cu care intră în contact. Din
definiția fluidelor rezultă că starea de echilibru al unui fluid este caracterizată
doar de existența eforturilor normale în interiorul acestuia, eforturile tangențiale
datorate frecării vâscoase dintre straturile alăturate de fluid fiind nule. Din acest
motiv, fluidele reale aflate în repaus pot fi tratate și ca fluide ideale.
Principalele aplicații ale staticii fluidelor sunt stocarea și transportul
fluidelor în rezervoare, plutirea corpurilor, măsurarea presiunilor cu
instrumente a căror funcționare se bazează pe legea fundamentală a hidrostaticii
(manometrie), calculul și construcția acționărilor hidraulice și pneumatice,
precum și studiul atmosferei terestre considerată în repaus, după cum sunt
prezentate pe parcursul acestui capiltol.

3.1 ECUAȚIA DE ECHILIBRU PENTRU FLUIDELE ÎN REPAUS

Ecuația de echilibru pentru un fluid în repaus se obține din condiția ca
rezultanta forțelor exterioare care acționează asupra acestuia să fie nulă

, (3.1)

unde reprezintă rezultanta forțelor masice,

este rezultanta forțelor de suprafață, după cum a fost prezentat în
paragraful 1.2 și în figura următoare, în care versorul normalei la
suprafață ( ) este orientat natural, în sensul compresiunii.

Fig. 3.1 – Forțele care acționează asupra particulelor unui

fluid în repaus
1
 Astfel, forța masică elementară care acționează asupra particulelor unui
fluid de masă și volum , mărginit de suprafața se exprimă cu relația (1.9)

unde este forța masică unitară (forța care acționează asupra unității de
masă a fluidului) și
reprezintă densitatea fluidului,
rezultanta forțelor masice fiind egală cu

(3.2)

Deoarece asupra unui fluid în repaus acționează doar eforturi orientate

după direcția normalei la suprafață, rezultă că forțele de suprafață, relația (1.12),
sunt cele de presiune. Pentru o suprafață elementară al cărei versor este
orientat precum în figura 3.1

, (3.3)

iar rezultanta este

(3.4)

Ținând cont de relațiile (3.2) și (3.4), condiția de echilibru enunțată

anterior devine

(3.5)

Realația (3.5) reprezintă ecuația de echilibru pentru fluidele în repaus,

exprimată în formă integrală. Prin trecerea de la integrala de suprafață la cea de
volum se obține forma vectorială a ecuației de echilibru. Astfel, conform (1.155)

(3.6)

unde este operatorul diferențial (al lui Hamilton), relația (1.118)

2
în sistemul cartezian.
Înlocuid (3.6) în (3.5), rezultă

(3.7)

(3.8)

Relația (3.8) reprezintă ecuația vectorială de echilibru pentru fluidele în

repaus. Este cunoscută și sub numele de ecuația lui Euler de repaus al fluidelor
perfecte și exprimă echilibrul dintre forțele unitare masice și de presiune.Este
valabilă atât pentru fluidele incompresibile cât și pentru cele compresibile, ideale
sau reale (vâscoase). Din acestă ecuație se poate determina variația presiunii
(gradientul presiunii) în interiorul unui fluid în repaus, supus acțiunii unui câmp
de forțe masice exterioare. În coordonate carteziene, relația (3.8) devine

(3.9)

și este echivalentă cu sistemul de ecuații

(3.10)

unde , și sunt componentele forței masice unitare după direcțiile

sistemului cartezian.

Observații
1. Sistemul de ecuații 3.10) este unul liniar, cu derivate parțiale de ordinul
întâi, în care coordonatele , și sunt variabile independente, iar
presiunea este variabila dependentă funcția necunoscută . Așadar,
presiunea se determină atribuind valori coordonatelor , și .
Densitatea și componentele forței masice unitare sunt funcții cunoscute.
2. Rezolvarea acestui sistem se face pe baza stabilirii condițiilor pe care
trebuie să le îndeplinească forța masică unitară astfel încât fluidul să
rămână în echilibru, după cum este detaliat în următorul subcapitol.
3
 3.2 RELAȚIA FUNDAMENTALĂ A STATICII FLUIDELOR
Înmulțind ecuațiile sistemului (3.10) cu , și (componentele
scalare ale )

(3.11)

și adunând termenii pe coloane, se obține

(3.12)

După cum se observă, paranteza din membrul drept al relației anterioare

reprezintă diferențiala totală a presiunii

(3.13)

astfel încât ecuația (3.12) devine

(3.14)

Dacă densitatea este constantă, (fluidelor incompresibile), sau este

o funcție cunoscută de presiune

(3.15)

precum în cazul fluidelor barotrope, al doilea membru al ecuației (3.14) se poate

determina calculând integrala .
Ecuația (3.14) are soluție dacă și primul membru al acesteia reprezintă
diferențiala totală a unei funcții scalare

(3.16)

Așadar, componentele scalare ale forței masice unitare sunt egale cu

derivatele parțiale ale

4
 (3.17)

iar ecuația (3.14) poate fi scrisă în forma

(3.18)

la care se ajunge și înmulțind direct ecuația (3.8) cu

După cum am prezentat în paragraful 1.3.3.1, reprezintă funcția de

forță a câmpului vectorial al forțelor masice exterioare , iar opusa ei
reprezintă potențialul câmpului
(3.19)
Așadar, relația (3.16) este echivalentă cu

, (3.20)

care exprimă faptul că forțele masice derivă din potențialul (energetic) al

câmpului de forțe. Semnul minus arătă că forțele sunt orientate (natural) în
sensul scăderii potențialului.
Câmpul de forțe la care se face referire frecvent în mecanica este cel
gravitațional terestru, în care forța de atracție care acționează asupra unui
corp este orientată în sensul scăderii energiei potențiale de poziție a acestuia
, după cum este prezentat în figura 3.2. Pentru
unitatea de masă ( )

( )

Datorită modului în care a fost definit, ,

câmpul forțelor masice exterioare este potențial, deci este
și irotațional

( )
Fig. 3.2
Funcția reprezintă potențialul forțelor masice. Când este
cunoscută, componentele forței masice unitare sunt egale cu derivatele parțiale
ale

5
 (3.23)

Când se cunosc componenetele , potențialul forțelor masice se

determină prin integrare

(3.24)

În aceste condiții, relația (3.12) capătă forma

(3.25)

de unde prin integrare se obține

(3.26)

Relația (3.26) reprezintă ecuația fundamentală a staticii fluidelor și

exprimă principiul conservării energiei aplicat unei mase de fluid în repaus.
Constanta de integrare ( ) are dimensiunea unei energii masice unitare și se
determină din condiții la limită cunoscute. Prin analogie cu , mărimea

(3.27)

se numește potențialul forțelor de presiune, iar ecuația fundamentală a staticii

fluidelor poate fi rescrisă și în forma compactă
(3.28)
Suprafețele pentru care se numesc echipotențiale. Pentru fluidele
incompresibile, sau compresibil barotrope aflate în repaus, se remarcă
următoarele proprietăți ale suprafețelor echipotențiale.
 Din condiția rezultă că și . Asadar, într-un fluid în
repaus, suprafețele echipotențiale sunt și izobare, implicit izodense (
) și izoterme ( ), precum suprafețele de separație lichid-gaz
(suprafețele libere ale lichidelor), sau lichid-lichid în cazul lichidelor
imiscibile aflate în contact.
 Suprafețele echipotențiale nu se intersectează, deoarece în caz contrar, în
punctele de intersecție presiunea ar avea valori diferite.
 Forța masică unitară este perpendiculară pe suprafețele echipotențiale

6
 (3.29)

Așadar, suprafețele echipotențiale sunt astfel orintate încât rezultanta

forțelor masice exterioare să fie perpendiculară pe acestea, după cum este
prezentat în figura 3.3 în cazul suprafeței libere a unui lichid într-un vas,
prezentat în poziție verticală și înclinat. De asemenea, oricare dintre
suprafețele interioare fluidului care sunt paralele cu cele de separație
sunt suprafețe echipotențiale, întrucât este perpendiculară și pe
acestea. După cum am precizat și anterior, este orientată în sensul
scăderii energiei potențiale, deci în sensul creșterii presiunii, întrucât
Acestea reprezintă condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească forța masică unitară astfel încât fluidul să rămână în
echilibru, după cum am menționat într-una dintre observațiile de la
sfârșitul subcapitolului anterior.

Fig. 3.3 – Orientarea suprafețelor echipotențiale într-un

lichid în repaus

Pentru situația ilustrată în această figură, suprafețele echipotențiale

( ) sunt reprezentate de suprafață liberă, unde presiunea absolută
este constantă și egală cu cea atmosferică ( ), respectiv
presiune relativă este nulă ( ), precum și de oricare dintre
suprafețele paralele cu aceasta (marcate cu linii punctate). Sunt orientate
astfel încât forța de atracție gravitațională este perpendiculară pe ele.
 Dacă forțele masice care acționează asupra unui fluid sunt foarte mici în
comparație cu forțele de presiune, se poate considera că potențialul
forțelor masice unitare este neglijabil, , iar relația (3.25) capătă
forma

(3.30)

7
 Astfel, după caz, în interiorul unui volum finit de fluid se poate considera că
presiunea este constantă (precum în cazul unui fluid într-o conductă sub
presiune) iar variațiile acesteia se transmit în toată masa fluidului. Această
consecință este cunoscută ca principiul lui Pascal, pe baza căruia se
construiesc amplificatoarele de forță (elevatorul hidraulic, presa
hidraulică etc.), sau de presiune utilizate în acționările hidraulice și
pneumatice.
În figura 3.4.a este prezentată schema de principiu pentru in multiplicator
de forță, utilizat ca elevator hidraulic. Forța care se exercită asupra pistonului
de diametru generează o suprapresiune (presiune manometrică) care se
transmite în toată masa lichidului, inclusiv la nivelul suprafeței pistonului de
diametru , rezultând forța cu ajutorul cărei se ridică automobilul

(3.31)

Fig. 3.4 – Schemele de principiu a) pentru elevatorul hidraulic și

b) multiplicatorul de presiune

În cazul (de-)multiplicatoarelor de presiune cele două pistoane sunt

solidare, precum în figura 3.4.b, astfel încât forța exercitată pe suprafață primului
piston este transmite și pe suprafața celui de-al doilea. Așadar

(3.32)

8
 3.3 FORME PARTICULARE ALE RELAȚIEI FUNDAMENTALE
A STATICII FLUIDELOR

3.3.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional

După cum a fost specificat în paragraful 1.2, principale forțe masice care
acționează asupra unui fluid sunt cele gravitaționale. Adoptând un sistem
cartezian precum în figura 3.5, în care axa reprezintă verticala, în sensul
creșterii altitudinii (natural în studiul atmosferei în
repaus), obținem următoarea expresie a potențialului
forțelor masice unitare, relația (3.24)

(3.35)

Așadar, pentru fluide incompresibile ( ),

relația (3.26) devine
Fig. 3.5 - Fluid în
câmp gravitațional (3.36)

Constanta de integrare se determină din condiții (la limită) cunoscute. În

cazul unui lichid având greutatea specifică , aflat într-un vas precum în
figura 3.6, se cunoaște valoarea presiunii la nivelul suprafeței libere ,
reprezentând presiunea atmosferică locală.

Fig. 3.6 – Variația presiunii într-un lichid

Astfel, dacă , iar relația anterioară devine

. (3.37)

9
 Înlocuind (3.37) în (3.36) se obține
g
(3.38)
unde este cota de adâncime.
Această relație reprezintă legea de variație a presiunii în interiorul unui
lichid, fiind cunoscută ca ecuația fundamentală a hidrostaticii. Cu ajutorul ei se
poate calcula presiunea hidrostatică în interiorul unui lichid de densitate
cunoscută. După cum se observă, presiunea într-un lichid omogen ( ), aflat
în repaus în câmp gravitațional, este o funcție liniară de adâncime (crește liniar
cu adâncimea). Valoarea presiunii maxime se înregistrează la baza vasului, la cota
de adâncime maximă, și este egală cu .
Observații
 În studiul lichidelor, orientarea naturală a sistemului de referință este cea
pentru care axa este orientată în sensul creșterii adâncimii, precum în
figura 3.7.

Fig. 3.7 – Sistemul natural de referință pentru studiul

lichidelor în repaus

În această situație, potențialul forțelor masice devine

(3.39)

iar ecuația fundamentală a staticii fluidelor

(3.40)

10
 Constanta se determină similar. Pentru , și se
obține din nou relația (3.38). Așadar, ecuația fundamentală a hidrostaticii
nu se modifică la schimbarea orientării sistemului de referință.
 Presiunea hidrostatică este o suprapresiune presiune manometrică ,
, notată în mod curent cu , deoarece, după cum am menționat
în paragraful 2.1.1, în problemele tehnice curente, forțele care se dezvoltă
in instalațiile hidraulice pneumatice sunt rezultatul diferenței dintre
presiunea absolută din interiorul instalației și presiunea atmosferică
exterioară.
Astfel, relația (3.38) se scrie uzual în forma
(3.41)
Dacă în cazul considerat anterior, la suprafața liberă a lichidului
presiunea care se exercită are valoarea (presiunea manometrică exercitată de
un alt fluid), precum în figura 3.8, aceasta se transmite în toată masa lichidului,
astfel încât valoarea presiunii în interiorul lichidului va fi
(3.42)
Reprezentarea variației presiunii exercitate de un fluid pe pereții vasului
ce-l conține reprezintă diagrama distribuției de presiuni, denumită și epură
hidrostatică, figura 3.8.

Fig. 3.8 – Variația presiunii pe pereții un rezervor sub presiune

11
 Presiunea pe care o exercită fluidul asupra pereților vasului se reprezintă
pe direcție normală în puntul de aplicație, dinspre fluid spre suprafața pe care
acesta acționează. Planul pentru care presiunea (relativă) este nulă se numește
plan manometric. Poziția acestuia față de suprafața liberă este definită de
înălțimea manometrică

(3.43)

Astfel, relația (3.42) se poate rescrie în forma

(3.44)

Pentru lichidele în repaus, planurile orizontale (perpendiculare pe

vectorul rezultant al forței masice unitare, ) sunt planuri izobare (de
presiune constantă) și reciproc. Așadar, suprafețele libere și de separație sunt
planuri izobare. Astfel, nivelul unui lichid în vase care comunică între ele este
același, dacă presiunea pe suprafațele de separație are aceeași valoare, după cum
este prezentat schematic în figura 3.9. Acest fenomen este cunoscut ca principiul
vaselor comunicante. Construcția manometrelor diferențiale U se bazează pe
acest principiu, după cum este prezentat în paragraful 3.6.2

Fig. 3.9 – Principiul vaselor comunicante

3.3.2 Repausul relativ al lichidelor în câmp gravitațional

Un lichid se află în repaus relativ, dacă se află în repaus în raport cu un
sistem de referință mobil, legat de vasul ce-l conține, dar execută o mișcare
accelerată față de un sistem de referință oarecare. În cele ce urmează sunt
prezentate două dintre situațiile frecvent întâlnite în practică
 repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă, cu aplicații
în transportul lichidelor în rezervoare de dimensiuni mari și
 repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație, cu aplicații în procesele
de turnare centrifugală, proiectarea rotorilor paletați etc.
12
3.3.2.1 Repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă
Pentru studiul repausului relativ al lichidelor în mișcare de translație
uniformă se consideră cazul unui lichid de greutate specifică g conținut
într-un rezervor paralelipipedic de lungime , deschis, precum în figura 3.10.

Fig. 3.10 - Repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă

În stare de repaus absolut, figura 3.10.a, nivelul lichidului în rezervor este

, caz în care forța masică unitară ( ) are componentă doar după direcția ,
egală cu valoarea accelerației gravitaționale, . Planurile orizontale,
perpendiculare pe direcția forței masice unitare sunt planuri izobare (de
presiune constantă), precum planul care definește suprafața liberă.
În cazul în care rezervorul se deplasează uniform accelerat după direcția
axei , figura 3.10.b, cu accelerația , forța masică unitară are componente
după direcțiile axelor

 : accelerația inerțială, , egală în modul dar de sens contrar

accelerației mișcării;
 : accelerația gravitațională, .

Sub acțiunea rezultantei forțelor masice unitare, suprafețele izobare (deci

și suprafața liberă) se deplasează astfel încât să fie perpendiculare pe direcția
, sub un unghi față de orizontală

(3.45)

(3.46)

13
 Practic, suprafața liberă basculează în jurul unei axe paralelă cu , care
trece prin punctul de coordonate și . Astfel, nivelul lichidului în
rezervor coboară pe peretele din față și urcă pe cel din spate (raportat la sensul
mișcării), rezultând o diferență de nivel .
Raportat la sistemul de referință considerat, potențialul forțelor masice
unitare (relația 3.24) devine

(3.47)

De asemenea, întrucât densitatea lichidelor este constantă ( )

pentru a temperatură dată, potențialul forțelor de presiune este

(3.48)

Așadar, relația fundamentală a staticii fluidelor (3.28) devine în cazul

repausului relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă

(3.49)

Constanta de integrare se determină din condiții cunoscute. Astfel, pentru

punctul de coordonate

(presiunea atmosferica locala),

deci, în acest punct ecuația (3.49) este

(3.50)

Înlocuind relația (3.50) în (3.49) se obține

(3.51)

sau simplu, în termeni de presiune relativă la cea atmosferică locală ( )

(3.52)

14
 Variația distribuției de presiuni pe pereții vasului este prezentată în
figura 3.11. Valoarea presiunii maxime se obține în punctul de coordonate
(la baza peretelui din spate, raportat la sensul mișcării)

(3.53)

Fig. 3.11 - Variația presiunii în mișcarea de translație uniformă

Impunând pentru cunoscut, din relația anterioară se poate

determina astfel încât lichidul să ne se reverse din rezervor
2
(3.54)

Dacă rezervorul este închis, umplut cu lichidul, atunci nivelul acestuia nu

mai are posibilitatea să varieze. Se modifică doar orientarea suprafețelor
echipotențiale ( ), după cum este prezentat în figura 3.12.

Fig. 3.12 - Variația presiunii într-un rezervor închis, translație uniformă

15
3.3.2.2 Repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație
Pentru studiul repausului relativ al lichidelor în mișcare de rotație se
consideră cazul unui lichid de greutate specifică , conținut într-un
rezervor cilindric de rază , deschis, precum în figura 3.13.a, în care nivelul
lichidului din rezervor este pentru starea de repaus absolut.

Fig. 3.13 - Repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație uniformă

Dacă rezervorul se rotește cu viteza unghiulară în jurul axei

proprii ( ), figura 3.13.b, forța masică unitară are componente după toate cele
trei direcții

 : accelerația inerțială (centrifugă) ,

 : accelerația inerțială (centrifugă) ,

 : accelerația gravitațională .

Raportat la sistemul de referință considerat, potențialul forțelor masice

unitare este (relația 3.24)

16
 (3.55)

Precum în cazurile anterioare ( ), potențialul forțlor de presiune

este . Așadar, relația ecuația fundamentală a staticii fluidelor în
cazul repausului relativ al lichidelor în mișcare de rotație devine

(3.56)

Constanta de integrare se determină similar, din condiții cunoscute.

Pentru acest caz, la nivelul suprafeței libere, care este un paraboloid de rotație,
presiunea (relativă) este nulă. Astfel, pentru

(3.57)

(3.58)

Relația de legătură dintre și se obține din condiția de egalitate

a volumului inițial de lichid (volumul unui cilindru de înălțime ) cu cel final
(volumul unui cilindru de înălțime din care se scade volumul paraboloidului
de rotație)

(3.59)

Din sistemul de ecuații (3.57), (3.58) și (3.59) rezultă expresia constantei

de integrare

(3.60)

Înlocuind (3.60) în (3.56) se obține relația de calcul a presiunii

corespunzătoare repausului relativ al lichidelor în mișcare de rotație

(3.61)

Variația distribuției presiunii pe pereții vasului în mișcare de rotație este

prezentată în figura 3.14, valoarea presiunii maxime obținându-se pentru
și

17
 (3.62)

Fig. 3.14 - Variația presiunii pe pereții vasului în mișcare de

rotație uniformă
Dacă în relația (3.61) se obține ecuația suprafeței libere

(3.63)

Pentru se obține

(3.64)

iar din condiția rezultă viteza unghiulară maximă pentru care suprafața
liberă este tangentă la suprafața vasului, în planul

(3.65)

Pentru , din relația (3.63) rezulță

(3.66)

18
3.3.3 Repausul fluidelor compresibile în câmp gravitațional
În cazul în care densitatea fluidului nu e constantă ( ), situație
specifică gazelor, pentru a putea calcula potențialul forțelor de presiune trebuie
cunoscută legea de variație a densității în funcție de presiune ,
paragraful 2.44. De exemplu, pentru o variație izotermă

(3.70)

unde termenii cu indice reprezintă parametrii gazului în starea de referință.

De asemenea, toți termenii sunt mărimi absolute, în acord cu modul în care a fost
formulată ecuația de stare a gazelor perfecte. Astfel, potențialul forțelor de
presiune devine (relația 3.27)

(3.71)

Precum în cazurile anterioare, potențialul forțelor masice în câmpul

gravitațional terestru este
, (3.72)
astfel încât ecuația de repaus pentru fluidele compresibile la temperatură
constantă, în câmp gravitațional, are forma

(3.73)

Constanta se determină din condiții cunoscute. Într-un sistem de referință

precum în figura 3.5, pentru . Așadar

(3.74)

iar relația (3.73) devine

(3.75)

unde .
Astfel, în cazul atmosferei terestre, presiunea scade cu creșterea
altitudinii, relația anterioară fiind aplicabilă pentru variații mici ale altidudinii, de
ordinul zecior de metri. Soluțiile pentru procesele adiabatice sau politropice se
determină similar, după cum este prezent în aplicația 3.7.1.

19
 3.4 ELEMENTE DE STATICA ATMOSFEREI

Stratificarea atmosferei terestre și variația temperaturii aerului cu

altitudinea sunt prezentate în figura 3.15. Astfel, având ca referință nivelul mării
(sea level), primul dintre straturi este troposfera, a cărui grosime variază între ~
10 km deasupra polilor și 20 km în planul Ecuatorului. Este regiunea în care se
află concentrată cea mai mare parte din masa totală a aerului, .
De asemenea, este stratul în care se produc și perturbațiile atmosferice provocate
de mișcarea maselor de aer (curenților de aer) și zona de evoluție a principalelor
tipuri de aeronave: utilitare, de agrement, de transport și de luptă aeriană.
În intervalul , temperatura scade cu pe
pentru aerul uscat și cu pe în cazul aerului umed. Pentru atmosfera
neperturbată se consideră o variație a temperaturii aerului (a gradientului de
temperatură) de pe , sau de pe , în sensul creșterii
altidudinii, conform relației (3.86). Partea superioară a troposferei se numește
tropopauză, iar în această regiune gradientul de temperatură este mult atenuat,
suferind chiar o schimbare de semn: temperatura crește cu altitudinea.
Această creștere are loc și în următorul strat al atmosferei, numit
stratosferă, a cărui grosime este de . Câteva aeronave au fost special
concepute astfel încât pot evolua și în această regiune, precum Lockheed SR-71
( ).
Partea superioară a stratosferei, , se numește stratopauză, în
această zonă având loc o nouă schimbare de semn al gradientului de
temperatură: temperatura scade cu altitudinea.
Următorul strat al atmosferei se numește mezosferă, care se întinde pănă
la altitudini . În regiunea superioară, , numită mezopauză
are loc ultima inversiune a gradienului de temperatură. Creșterea temperaturii cu
altitudinea continuă și în ultimul dintre staturile atmosferei, numit termosferă.
Limita superioară a atmosferei este greu de definit, considerându-se pentru
aceasta .
Întrucât în interiorul atmosferei pot apare fluctuații locale semnificative
ale proprietăților fizice ale aerului (presiune, temperatură și densitate), pentru
calculul parametrilor aerului în funcție de altitudine, calculul performanțelor
aeronavelor și etalonarea aparatelor de bord cu care acestea sunt echipate se
utilizează conceptul de atmosferă standard ( ). A fost propusă inițial
în 1925 de NACA (National Advisory Committee for Aeronautics, USA), și
revizuită ulterior în 1952 de ICAO (International Civil Aviation Organization).

20
Fig 3.15 - Stratificarea atmosferei terestre și variația
temperaturii cu altitudinea

21
 În prezent, atmosfera standard este definită de următoarele valori ale
parametrilor aerului la nivelul de referință (sea level)
 presiunea atmosferică:
 temperatura aerului:
 densitatea aerului:
 viteza sunetului:
Valorile pentru intervalul sunt prezentate în tabelul 3.1,
în acord cu U.S. Standard Atmosphere, 1976, NASA (National Aeronautics and
Space Administration). Pentru troposferă, în intervalul , calculul
parametrilor aerului în funcție de altitudine se poate efectua cu relațiile (3.80),
(3.81) și (3.82), deduse în ipoteza unui repaus politropic (de exponent ),
considerând o valoare constantă a accelerației gravitaționale ( )
(3.80)

(3.81)

(3.82)

unde

(3.83)

unde reprezintă constanta caracteristică aerului,

paragraful 2.4.1. Notând cu gradientul de temperatură (cu altitudinea)

(3.84)

din relația (3.8 ) rezultă expresia exponentului politropic

(3.85)

Cunoscând valoarea gradientului de temperatură , din

relația anterioară rezultă următoarele valori ale exponentului politropic al
aerului și constantei definită de relația (3.83): și . De
asemenea, din relația (3.84) temperatura în funcție de altitudine se poate calcula
simplu
(3.86)

22
Tabelul 3.1 – Variația perametrilor atmosferei standard, 1976, NASA

[ ] [ ] [ ] [ s]
0 15.0 101325 1.2250 340.29
1 8.5 89874 1.1116 336.43
2 2.0 79501 1.0066 332.53
3 -4.5 70108 0.9091 328.58
4 -11.0 61640 0.8191 324.58
5 -17.5 54019 320.53
6 -24.0 47181 316.43
7 -30.5 41060 312.27
8 -37.0 35599 308.06
9 -43.5 30742 303.79
10 -50.0 26436 299.46
11 -56.5 22632 295.07
12 -56.5 19330 295.07
13 -56.5 16510 295.07
14 -56.5 14101 295.07
15 -56.5 12044 295.07
16 -56.5 10287 295.07
17 -56.5 8786.6 295.07
18 -56.5 7504.8 295.07
19 -56.5 6410.0 295.07
20 -56.5 5474.8 295.07
21 -55.5 4677.8 295.75
22 -54.5 3999.7 296.43
23 -53.5 3422.4 297.11
24 -52.5 2930.4 297.78
25 -51.5 2511.0 298.45
30 -46.5 1171.8 301.80
40 -22.1 277.52 317.63
50 -2.5 75.944 329.80
60 -27.7 20.314 314.07
70 -55.7 4.6342 295.61
80 -76.5 0.8863 281.12
90 -86.2 0.1473 269.44
100 -74.9 0.03201 290.52

23
 Viteza de propagare a sunetului se poate determină cu relația (2.52)
considerând evoluții adiabatice ale aerului atmosferic, ( ), relația
(2.50)

(3.87)

3.5 FORȚE DE ACȚIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS

ASUPRA UNOR PEREȚI SOLIZI

Fluidele exercită forțe de presiune asupra pereților solizi cu care vin în

contact. Determinarea acestora este necesară pentru dimensionarea conductelor,
rezervoarelor, barajelor etc. din punct de vedere al rezistenței.
Forța elementară de presiune cu care un fluid acționează pe o
suprafață elementară ( ), precum în figura 3.16, este dată de relația

(3.90)

unde reprezintă presiunea statică în punctul în care se consideră elementul

de suprafață , iar
este versorul normalei la suprafață, orientat în sensul de acțiune al
forței (dinspre fluid spre perete).

Fig. 3.16 - Forța elementară de presiune

Forța rezultantă de presiune rezultă prin integrare, iar punctul ei de

aplicație se notează uzual cu (sau ) și se numește centru de presiune

(3.91)

24
 În cazul în care suprafața este una oarecare, curbă în spațiu, atunci și
forțele elementare vor fi oarecare în spațiu, iar acțiunea lor asupra peretelui va fi
descrisă de torsorul format din

 forța rezultantă și
 momentul rezultant în raport cu originea sistemului de referință ales

(3.92)

unde este vectorul de poziție al punctului de aplicație al forței elementare

pe suprafața , în sistemul de referință ( ).
Pentru calculul integralelor (3.91) și (3.92) trebuie cunoscută variația
presiunii în interiorul fluidului (din legea fundamentală a staticii fluidelor).

3.5.1 Forțe de acțiune pe pereți plani

În cazul pereților plani, versorul normalei la suprafață este constant,
, iar relațiile (3.91) și (3.92) devin

(3.93)

(3.94)

Raportat la sistemul de referință considerat, vectorul de poziție al

centrului de presiune se obține din teorema lui Varignon, relația (1.53), aplicată
sistemului de forțe elementare: suma momentelor forțelor elementare este egală
cu momentul rezultantei

(3.95)

25
3.5.1.1 Cazul fluidelor ușoare (gaze)
Modelul fluidului ușor corespunde în general gazelor și vaporilor, dar
poate fi aplicat și în cazul lichidelor dacă forțele masice sunt mici (neglijabile) în
raport cu cele de presiune. Având în vedere că presiunea în interiorul unui volum
finit de gaz (fluid ușor) poate fi considerată constantă în toată masa acestuia,
, deci având aceeași valoare în orice punct al suprafeței ( ), relațiile (3.93)
și (3.95) devin

(3.96)

(3.97)

unde este cota centrului de greutate al peretelui de suprafață .

Așadar, forța cu care un fluid ușor, în repaus, acționează asupra unui
perete plan este egală cu produsul dintre presiunea fluidului și aria suprafeței
peretelui, având punctul de aplicație (centrul de presiune) în centrul de greutate
al peretelui .

3.5.1.2 Cazul fluidelor grele (lichide)

Pentru determinarea acțiunii exercitate de un lichid pe un perete plan, se
consideră cazul general în care peretele este înclinat cu un unghi față de
suprafața liberă a fluidului, pe care se exercită presiunea atmosferică locală.
Într-un sistem de referință în care este planul suprafeței înclinate, precum în
figura 3.17, valoarea presiunii la o adâncime , conform legii fundamentale a
hidrostaticii (3.41), este dată de relația
(3.98)
Astel, relația (3.93) devine

(3.99)

Întrucât reprezintă momentul static al suprafeței înclinate față

de axa

26
 (3.100)

unde este cota centrului de greutate a suprafeței înclinate pe axa .

Fig. 3.17 - Forța de presiune pe o suprafață plană înclinată

Astfel, relația (3.99) devine

(3.101)
,

unde reprezintă cota de adâncime a centrului de greutate ( ) a suprafeței

înclinate ( ). Așadar,
forța cu care un lichid în repaus acționează asupra unui perete plan
este egală cu greutatea unei coloane din respectivul lichid, având ca
bază suprafața peretelui, iar ca înălțime distanța de la centrul de
greutate al suprafeței la planul manometric.
Pentru situația din figura anterioară, planul manometric coincide cu
planul suprafeței libere a lichidului, întrucât valoarea presiunii absolute la nivelul
suprafeței libere este cea corespunzătoare presiunii atmosferei (locale),
presiunea (relativă) fiind nulă. În situația în care la nivelul suprafeței de separație
acționează o suprapresiune , precum în figura 3.8, variația presiunii în
interiorul lichidului este descrisă de relația
(3.102)
poziția planului manometric în raport cu suprafața de separație fiind dată de
înălțimea manometrică , calculată cu relația (3.43).
Din relația (3.95) se obține următoarea expresie a vectorului de poziție
a punctului de aplicație a forței de presiune

27
 (3.103)

În acord cu sistemul de referință adoptat, coordonatele centrului de

presiune sunt

(3.104)
respectiv

unde este momentul de inerție axial al suprafeței față de axa ,

este momentul de inerție centrifugal al suprafeței în raport cu
axele și ( se definește similar).
Dacă este plan de simetrie, atunci și . Într-un sistem
de coordonate cu originea în centrul de greutate al suprafeței, relațiile
(3.104) devin, conform teoremei lui Steiner

(3.105)

unde este momentul de inerție axial al suprafeței față de axa .

este momentul de inerție centrifugal al suprafeței în raport cu
axele și ( se definește similar). Câteva exemple concrete
se găsesc in tabelul 3.2.
Întrucât , din prima relația (3.1 5) rezultă că . Așadar

centrul de presiune ( ) este situat întotdeauna sub cel de greutate ( ). De

asemenea, poziția centrului de presiune este independentă de unghiul de
înclinare al suprafeței.

28
3.5.2 Forțe de acțiune pe pereți curbi
Pentru a ușura calculul relațiilor (3.91) și (3.92), torsorul format din forța
rezultantă și momentul se înlocuiește cu un sistem de trei forțe, în general
neconcurente, paralele cu axele sistemului de referință , , respectiv ,
reprezentând componentele forței de presiune

(3.106)

după cum este ilustrat în figura 3.18 pentru componentele din planul ale
forței de presiune care acționează pe suprafața curbă , de rază , a unui
rezervor ce conține un lichid sub presiunea . Componentele forței se
determină cu relațiile

și similar

(3.107)

unde

(3.108)

reprezintă proiecțiile algebrice ale suprafeței pe planurile sistemului de

referință , , respectiv (obținute prin însumarea produselor ,
și , care pot fi pozitive sa negative în funcție de valoare ), iar

(3.109)

sunt cosinusurile directoare ale forței elementare de presiune .

29
 Așadar, acțiunea fluidelor pe pereți curbi se reduce la calculul unor forțe
de presiune pe pereți plani, problemă studiată anterior.
Pentru exemplul din figura 3.18, proiecțiile suprafeței curbe ( ) pe
planurile și sunt niște dreptunghiuri de dimensiuni , iar pe planul
o curbă (arcul de cerc dintre punctele și ). Întrucât suprafața curbă este
simetrică față de un plan paralel cu , componenta , iar unghiul dintre
forța de presiune și axa este dat de relația

(3.110)

Fig. 3.18 - Proiecțiile unei suprafețe curbe pe planurile

sistemului de referință

Punctele de aplicație pentru componentele după axele sistemului de

referință se determină cu relații similare (3.95)

(3.111)

30
3.5.2.1 Forțe de acțiune ale fluidelor ușoare pe pereți curbi deschiși
În cazul fluidelor ușoare se poate considera că presiunea este constantă în
interiorul acestora, , astfel încât relațiile (3.107) și (3.111) sunt echivalente
cu
, (3.112)

(3.113)

3.5.2.2 Forțe de acțiune ale fluidelor grele pe pereți curbi deschiși

Într-un sistem de referință precum în figura 3.18, în care planul este
plan manometric (planul pentru care (supra)presiunea este nulă, ), iar axa
este orientată în sensul creșterii adâncimii, , relațiile (3.107) devin
pentru

(3.114)
respectiv

întrucât cota verticală este perpendiculară pe elementele de arie , deci

produsul reprezintă un volum. De asemenea, nu se poate integra ca
moment static, deoarece suprafața este cuprinsă în planul manometric, deci
punctele sale au cotă nulă, . Așadar,
este volumul, numit și corp de presiune, cuprins între suprafața udată de
lichid și proiecția acesteia pe planul manometric,
deci
componenta verticală a forței de presiune este egală cu greutatea fluidului
cuprins între suprafața pe care acesta acționează și proiecția ei pe planul
manometric.
Observațiile menționate anterior sunt valabile pentru suprafețe curbe
simple, pe care orice verticală le intersectează o singură dată. În cazul celor
complexe, calculele se efectuaează descompunându-le în sufrafețe simple.
31
 După cum a fost menționat la începutul paragrafului, în general,
componentele forței nu sunt concurente, astfel încât determinarea centrului de
presiune se face pentru fiecare componentă în parte

(3.115)

respectiv

3.5.2.3 Forțe de acțiune a fluidelor ușoare pe pereți interiori închiși

În cazul acțiunii fluidelor ușoare ( ) pe suprafețe interioare închise,
precum în cazul rezervoarelor cilindrice, sau al conductelor, forțele de presiune
rezultante sunt nule, deoarece proiecțiile algebrice , în acord
cu relațiile (3.108). La acest rezultat se ajunge și dacă se descompune suprafața
închisă în unele simple, după cum este prezentat din figura 3.19, care prezintă o
conductă de diametru și lungime , conținând un fluid sub presiunea constantă
. Astfel, forțele care acționează pe suprafețele delimitate de planul de simetrie
sunt egale și de sens contrar, , deci rezultanta lor este nulă.
Similar, și rezultanta care acționează pe suprafețele delimitate de este nulă.
32
 Fig. 3.19 - Acțiunea fluidelor ușoare pe pereți curbi închiși

În schimb, acțiunea fluidelor pe astfel de suprafețe conduce la apariția

unor eforturi în pereții rezervoarelor ce le conțin, calculul acestora fiind util la
dimensionarea grosimii pereților. Astfel, conform relațiilor (3.107), forța de
presiune exercitată de fluid asupra unei jumătăți de cilindru are componentele

(3.116)

Notând efortul unitar admisibil cu și grosimea peretelui cu , forța

maximă care se dezvoltă într-o secțiune a peretelui este
(3.117)

La limită, din egalitatea forțelor se obține

(3.118)

Pentru alte tipuri de suprafețe se obțin relații de calcul ale grosimii

minime în mod similar. Pentru un rezervor sferic de diametru , sub presiunea ,
rezultă

(3.119)

33
 Relațiile anterioară sunt valabile atât pentru gaze cât și pentru lichide,
dacă forțele masice sunt mici în raport cu cele de presiune.

3.4.2.4 Forțe de acțiune ale fluidelor pe pereți exteriori. Plutirea corpurilor

Acțiunea fluidelor pe pereți exteriori se exercită în cazul corpurilor,
parțial sau total imerse într-un fluid, precum în figura 3.20, care arată plutirea
unei nave maritime. În astfel de situații, fluidul acționează asupra solidului cu o
forță verticală , numită forță arhimedică, în onoarea lui Arhimede (287–212
î.e.n), care a evidențiat și calculat acestă forță ca fiind egală cu greutatea
volumului de fluid ( ) dezlocuit de solid
(3.120)
unde este densitatea fluidului.

Fig. 3.20 - Acțiunea forței arhimedice asupra unui corp plutitor

În funcție de raportul dintre greutatea solidului și forța

arhimedică, există următoarele situații de echilibru
- corpul plutește, dacă , (3.121)
- corpul plutește submers, dacă , (3.122)
- corpul se scufundă, în situația în care , (3.123)

unde este densitatea solidului și reprezintă volumul solidului. Plutirea și

stabilitatea acesteia reprezintă condiții de bază în proiectarea navelor.
Principalele caracteristici ale unui corp plutitor sunt indicate în figura anterioară.
Carena reprezintă partea corpului scufundată în fluid. Astfel, volumul de
fluid dezlocuit reprezintă volumul de carenă, notat uzual cu , așadar .
Pentru diferite înclinări ale corpului, carenele care rezultă au același volum
(izocarene), în acord cu relația de echilibru în cazul plutirii.
Pescajul, notat cu , reprezintă cota de adâncime maximă a carenei.
34
 Centrul de carenă, , este punctul de aplicație a forței arhimedice.
Coincide cu centrul de greutate a volumului de carenă. Poziția acestuia se
modifică în funcție de înclinarea corpului, după cum este prezentat în figura 3.21.
Locul geometric al centrului de carenă (pentru diferite poziții de plutire a
corpului) este o suprafață denumită suprafață de carenă. Centrul de carenă care
corespunde poziției normale de plutire se numește centru principal de carenă și
se notează cu . În situațiile de echilibru, și centrul de greutate (punctul de
aplicație al ) se găsesc pe aceeași verticală, iar distanța dintre aceste puncte se
notează cu și se numește excentricitate.
Planul de plutire reprezintă planul suprafeței libere a lichidului, iar curba
de intersecție a corpului cu acesta este denumită linie de plutire. Aria determinată
de linia de plutire reprezintă aria de plutire. Pentru studiul corpului, acesta se
raportează uzual la un sistem de referință pentru care coincide cu planul de
plutire în poziție normală, având axa orientată în lungul corpului și axa
determinată de verticala ce conține centrul de greutate, . De asemenea, axele au
următoarele denumiri specifice, utilizate inițial în cazul vapoarelor, și adoptate
ulterior pentru aeronave și automobile
- axa de ruliu, în lungul corpului,
- axa de tangaj, pe direcție transversală,
- axa de girație, pe direcție verticală.
În situația în care corpul este scos din poziția de echilibru, după cum este
prezentat în figura 3.21, prin înclinarea cu unghiul față de planul de plutire, în
jurul axei , poziția centrului de carenă ( ) se modifică, iar dreapta suport a
forței arhimedice intersectează axa într-un punct , denumit metacentru.
Acesta corespunde unui punct imaginar de suspendare a plutitorului.
În funcție de axa în jurul căreia este scos din echilibru corpul, se disting
metacentru de ruliu (în jurul axei ), respectiv metacentru de tangaj (în jurul
axei ). Distanțele și reprezintă raza metacentrică, respectiv
distanța metacentrică.
Pentru înclinări mici ale corpului, raza metacentrică este este egală cu
raportul dintre momentul de inerție a ariei de plutire față de axa în jurul căreia a
fost scos din echilibru și volumul carenei. Pentru situația din figura 3.21, care
corespunde rotirii în jurul axei de ruliu ( )

(3.124)

iar în cazul rotirii în jurul axei de tangaj ( )

35
 (3.125)

Deoarece este axa longitudinală (și axă principală de inerție),

momentul de inerție este minim, implicit și este raza metacentrică minimă,
iar este maxim, respectiv este maximă. Întrucât matacentrul reprezintă
punctul virtual de suspendare a plutitorului, deci stabilitatea este cu atât mai
mare cu cât poziția este mai sus, în studiul stabilității plutirii corpului este
importantă raza metacentrică minimă, a cărei relație de calcul este demonstrată
în continuare. Astfel, considerând corpul rotit cu unghiul în jurul axei ,
precum în figura 3.21, centrul de carenă se deplasează din în , iar aria de
plutire se modifică prin imersarea suplimentară, în sensul rotirii, a unui volum
elementar și ridicarea deasupra planului de plutire a unui volum egal (din
condiția )

care pentru unghiuri mici ( ) poate fi aproximat cu

(3.126)

unde reprezintă lățimea corpului, variabilă în lungul axei .

Fig. 3.21 - Acțiunea forțelor în cazul plutitorului scos din echilibru

Prin urmare, în centrele presiune ale celor două volume elementare

vor acționa două forțe (de presiune) suplimentare, egale și de sens contrar,
, al căror cuplu este egal cu momentul produs de deplasarea forței
arhimedice din în
(3.127)

36
unde este punctul de aplicație a , care coincide cu centrul de greutate a
(centrul de greutate a unei prisme drepte cu baza un triunghi). Pentru un
volum elementar de lungime și lățime , , în
raport cu axa Oz. Așadar, pe lungimea corpului ( ), relația anterioară este
echivalentă cu

(3.128)

unde reprezintă momentul de inerție al suprafeței de plutire față de axa .

Întrucât pentru unghiuri mici , din relația anterioară
rezultă (3.124), anterior formulată.
Stabiluitatea corpului plutitor, prin care se înțelege capacitatea acestuia
de a reveni la poziția normală de plutire, este determinată de poziția punctelor ,
și pe axa . Din figura anterioară se constată că atât timp cât M se află
deasupra lui G, deci distanța metacentrică este pozitivă
(3.129)
plutirea este stabilă, întrucât cuplul forțelor și tinde să readucă corpul în
poziția normală de plutire. Dacă M coincide cu G, plutirea este indiferentă, iar
dacă M se află sub G, plutirea devine instabilă. Din relațiile (3.124) și (3.128)
rezultă că plutirea este
- stabilă dacă (3.130)

- indiferentă pentru (3.131)

- instabilă când (3.132)

In tabelul 3.2 sunt indicate coordonatele centrelor de greutate și

momentele de inerție pentru diferite suprafețe plane întâlnite în practica curentă,
raportate la axele principale de inerție, cu originea în centrele de greutate.

37
 Tabelul 3.2

Dreptunghi

Triunghi

Cerc

Elipsa

38
 3.6 INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA PRESIUNILOR
Una dintre aplicațiile importante ale staticii fluidelor o reprezintă
măsurarea presiunii cu instrumente a căror funcționare se bazează pe legea
fundamentală a hidrostaticii, descrisă matematic de relația (3.41). Aceste aparate
se mai numesc și manometre cu lichid, sau piezometre. Măsoară presiuni relative,
exprimate în lungimi coloană de lichid (piezometric: lichidul utilizat pentru
determinarea presiunii). Când determină presiunea într-un punct se numesc
piezometre simple. Dacă măsoară diferența de presiune între două puncte, sunt
piezometre diferențiale. De asemenea, dacă lichidul piezometric este cel a cărui
presiune se măsoară se numesc piezometre directe.
Măsurarea presiunii se face și cu aparate ce funcționează pe baza altor
principii, precum cele care utilizează elemente elastice sau traductoare electrice.
Indiferent de natura instrumentului de măsură, fluidul a cărui presiune se
măsoară este dirijat spre instrument prin intermediul unei prize de presiune,
care poate fi
 statică, când axa prizei este normală pe direcția curentului (pentru fluide
în mișcare), figura 3.22 (a),
 totală, când axa prizei este pe direcția curentului, precum în figura
3.22(b).

Fig. 3.22 - Prize de presiune

3.6.1 Tubul piezometric

Este cel mai simplu manometru și este constituit dintr-un tub, deschis la
capătul superior, celălalt fiind conectat la un recipient ce conține un lichid sub
presiune, superioară celei atmosferice locale ( ), precum în figura 3.23.
Presiunile măsurate sunt relative la cea atmosferică, deci sunt suprapresiuni.
Acest instrument poate fi utilizat doar în cazul lichidelor, când înălțimea
de lichid în tubul piezometric este suficient de mare, astfel încât să fie sesizabile
și măsurabile variațiile de presiune. Presiunea în punctul , exercitată de coloana
de lichid de densitate ( ) este

g (3.135)

39
 Fig. 3.23 - Tubul piezometric

3.6.2 Manometre "U"

Denumirea se datorează formei acestora. Pot fi utilizat pentru măsurarea
presiunii statice în interiorul ambelor tipuri de fluide (lichide și gaze). Conectarea
la un recipient ce conține un gaz se face precum în figura 3.24. Densitatea
lichidului piezometric ( ) trebuie să fie mai mare ca cea a fluidului ( ) a cărui
presiune se măsoară. În cazul măsurătorilor în interiorul lichidelor, acestea și
lichidul piezometric trebuie să fie imiscibile.

Fig. 3.24 - Manometrul diferențial "U"

Pentru manometrul din figura anterioară se pot scrie următoarele relații

de echilibru
 pentru brațul din stânga

40
 g (3.136)

 pentru brațul din dreapta

g (3.137)
De asemenea,
(3.138)
deoarece presiunea în interiorul unui fluid în echilibru static absolut este
constantă la nivelul oricărui plan orizontal.
Astfel, presiunea (relativă la cea atmosferică locală) în punctul este
g g (3.139)
Dacă fluidul a cărui presiune se măsoară are densitatea mult mai mică
decât cea a lichidului piezometric ( ), termenul g poate fi neglijat,
iar presiunea poate fi aproximată cu relația
g (3.140)
Manometrele "U" pot fi utilizate și pentru măsurarea diferențelor de
presiune în interiorul unui fluid, într-o configurație precum cea din figura 3.25.

Fig. 3.25 - Manometrul diferențial "U"

Pentru situația prezentată în figura anterioară

g
g g

g g (3.141)

De asemenea, dacă , relația (3.141) poate fi aproximată cu

41
 g (3.142)
O variantă îmbunătățită din punct de vedere constructiv a manometrului
diferențial este prezentată în figura 3.26. Pentru a evita calculul presiunii prin
citirea înălțimii de lichid piezometric pe ambele brațe, unul dintre brațe are
diametrul mult mai mare în comparație cu celălalt, devenind practic un rezervor
al lichidului piezometric. În acest caz, deplasarea de lichid piezometric pe brațul
de diametru mai mare devine nesemnificativă. Planul de referință indică nivelul
lichidului piezometric pentru o diferență nulă de presiune. Volumul de lichid
piezometric transferat de pe un braț pe celălalt este

Fig. 3.26 – Variantă îmbunătățită a manometrului U

Diferența de presiune ( ) este dată de diferența de nivel pe cele

două brațe

g g

g g (3.143)

Deoarece , raportul , deci poate fi neglijat, așadar

g (3.144)
Utilizarea mai multor tuburi piezometrice, conectate la același rezervor,
precum în figura 3.27, permite măsurarea presiunii simultan în mai multe puncte.
Tuburile formează un piezometru multiplu, sau baterie piezometrică.

42
 Fig. 3.26 – Piezometru multiplu

În cazul determinării unor diferențe foarte mici de presiune, pentru a

mări precizia de citire, se utilizează micromanometrele cu braț înclinat, figura
3.27. În acest caz, diferența de nivel ( ) se determină ca funcție de lungimea de
lichid piezometric ( ) pe brațul micromanometrului și unghiul de înclinare al
brațului ( )
g g (3.145)

Fig. 3.27 – Micromanometru cu braț înclinat

3.6.3 Alegerea piezometrului adecvat

La alegerea piezometrului adecvat unei măsurători trebuie avute în
vedere avantajele și/sau dezavantajele pe care le prezintă acestea. Principalele
avantaje sunt
43
  simplitatea din punct de vedere constructiv,
 nu necesită calibrare, presiunile măsurate fiind determinate conform
principiului fundamental al hidrostaticii.
Dintre dezavantaje, se pot menționa următoarele aspecte
 nu pot înregistra variații rapide de presiune,
 este dificilă determinarea unor diferențe mici de presiune.
De asemenea, din punct de vedere practic, înălțimile de lichid piezometric
sunt limitate la valori pentru care citirea este facilă, , deci în cazul
utilizării mercurului ca lichid piezometric presiunea maximă care poate fi
măsurată este . Pentru presiuni mai mari se utilizează manometrele
cu element elastic.

3.6.4 Manometre cu element elastic

Sunt manometre a căror construcție se bazează pe principiul deformării
unui element elastic sub acțiunea unei presiuni. Deformația este amplificată prin
intermediul unui mecanism, astfel încât presiunea să poată fi determinată cu o
precizie suficient de bună.
Sunt simple, ușor de montat și utilizat și pot măsura presiuni într-un
domeniu extins. Principalele dezavantaje sunt legate de mecanismul de
amplificare, ce nu permite realizarea unei precizii mari și de deformațiile
remanente ale elementelor elastice, aceste aparate necesitând reetalonări
periodice. Principalele tipuri constructive sunt prezentate în figura 3.28.

Fig. 3.28 – Manometre cu element elastic,

(a) - cu tub elastic, (b) - cu membrană elastică, c - cu burduf

44
 3.7 APLICAȚII - STATICA FLUIDELOR

3.7.1 În ipoteza unui repaus politropic de exponent , să se determine

presiunea atmosferică dacă indicația unui altimetru a cărui funcționare se
bazează pe dependența dintre presiune și altitudine este .

Soluție
În câmp gravitațional ( și g), orientat în sensul
creșterii altitudinii, expresia potențialul forțelor masice este

g
Astfel, ecuația fundamentală a staticii fluidelor devine

Din ecuația care definește repausul politropic (de exponent ) al atmosferei

(2.37)

astfel încât potențialul forțelor de presiune devine

Raportul se poate exprima în funcție de , de asemenea,

din ecuația care definește repausul politropic

(2.37)

situație în care potențialul forțelor de presiune devine

iar ecuația fundamentală a staticii fluidelor

45
 g

Constanta de integrare se determină din condiții (la limită) cunoscute:

și pentru , așadar

iar relația care definește presiunea în funcție de altitudine devine

g g

Considerând
g

și se obține relația (3.81)

Pentru , , și ,
rezultă următoarea valoare a presiunii indicată de altimetru

9.81

3.7.2 Într-un rezervor închis, figura 3.29, se află apă sub presiunea . Sunt
cunoscute
 adâncimea apei în rezervor,
 raza de curbură a rezervorului,
 lățimea rezervorului,
 densitatea apei,
 presiunea indicată de manometru.

46
 1. Să se calculeze și să se reprezinte distribuția presiunii pe pereții vasului.
2. Să se calculeze valoarea forței de presiune pe peretele ( ).
3. Să se calculeze valoarea forței de presiune pe peretele ( ).

Fig. 3.30

Soluție
1 Se efectuează conversia tuturor mărimilor în Sistemul Internațional
(dacă este necesar)

1.1 Se calculează înălțimea manometrică , relația (3.43),

corespunzătoare poziției planului manometric (de referință) în raport cu
suprafața de separație a apei (vezi figura 3.31).
Deoarece la nivelul planului manometric presiunea absolută este cea
atmosferică locală, suprapresiunea este nulă ( )

g
1.2 Se alege sistemul de referință ( ) astfel încât
 ( ) este în planul manometric,
 este orientată în sensul creșterii adâncimii.

47
 Fig. 3.31

1.3 Se calculează presiunea (relativă) în punctele caracteristice

geometriei rezervorului. Astfel

g g
(presiunea este constantă în interiorul unui volum finit de gaz),
g g g

g g g

Se reprezintă variația presiunii pe pereții rezervorului, precum în figura

3.32.

48
 Fig. 3.32

2. Se calculează forța de presiune, , pe peretele plan (AB). Pentru

calcule convenabile, se notează (vezi figura anterioară).
2.1 Cu ajutorul relației integrale

49
 2.2 Direct, cu ajutorul relației (3.101)

Observație
Ca valoare, forța de presiune este egală cu „volumul distribuției de
presiuni” volumul unei prisme drepte cu baza trapez dreptunghic
și acționează în centrul de greutate al acestei distribuții.

3. Se determină forța de presiune pe peretele curb , calculând

componentele în sistemul de referință considerat, cu ecuațiile (3.114)
 componenta orizontală
 componenta orizontală , deoarece suprafața are plan de simetrie
paralel cu ( ),
 componenta verticală

3.1

3.2 V

unde este aria proiecției suprafeței curbe ( ) pe planul ( ), figura

3.33, iar este volumul de lichid cuprins între suprafața curbă (udată de lichid)
și proiecția ei pe planul manometric ( ), figura 3.33;

50
 Fig. 3.33

Așadar

3.7.3 Densitatea lichidelor poate fi determinată experimental cu ajutorul unui

areometru, precum în figura 3.34. Acesta este compus dintr-un corp plutitor
lestat, având la partea inferioară o cavitate cu bile de plumb, iar la partea
superioară un tub calibrat (de diametru constant). Să se calculeze densitatea unui
fluid dacă partea calibrată a densimetrului se scufundă cu relativ
la poziția de echilibru în apă. Sunt cunoscute
 greutatea areometrului,
 diametrul secțiunii calibrate,
 densitatea apei.

51
 Fig. 3.34

3.7.4 Un tub manometric "U" (vezi figura 3.35) este utilizat la determinarea
accelerației unui vehicul. Să se calculeze accelerația pentru o denivelare
. Să se traseze curba de etalonare a accelerometrului.

Fig. 3.35 Fig. 3.36

3.7.5 Un tahometru hidraulic, compus dintr-un tub manometric "U", figura 3.36,
este utilizat pentru determinarea turației. Să se calculeze turația
(rotații/minut) dacă indicația tahometrului este . Să se traseze curba
de etalonare a tahometrului.

3.7.6 Să se calculeze forța de presiune rezultantă pe peretele vertical al

rezervorului din figura 3.37, ce conține un strat de ulei cu densitatea relativă
, plutind pe un strat de apă. Să se determine și să se reprezinte diagrama
distribuției presiunii pe pereții vasului, de lățime .

52
 Fig. 3.37

3.7.7 Să se calculeze denivelarea indicată de manometrul din figura 3.38. Sunt

cunoscute presiunea , cotele, , și densitățile , , respectiv .

Fig. 3.38

53