Comparație între relativitatea clasică și teoria restrânsă a relativității

La momentul naşterii lui Einstein trecuseră deja două secole de acceptare a principiului inerţiei al lui
Galileo Galilei sau al relativității clasice. Acest principiu poate fi definit prin aceea că experimentele nu
produc rezultate diferite din cauza mişcării cu viteză constantă şi în linie dreaptă a aparatelor (ori, un pic
mai clar, observatorii aflaţi în sisteme de referinţă inerţiale înregistrează aceleaşi rezultate ale
experimentelor).

Adolescentul Einstein era însă suspicios pentru că unul dintre profesorii săi îi spusese că undele de
lumină se supuneau unui alt set de reguli decât obiectele materiale; în particular, luminii nu i se aplica

Einstein a decis că viteza luminii era dictată de legile fizicii, aşa că ea trebuie să fie aceeaşi în toate
sistemele de referinţă. Acest lucru a pus lumina şi materia pe picior de egalitate: ambele se supuneau
legilor fizicii, care erau aceleaşi în toate sistemele de referinţă.

Principiul relativităţii: rezultatele experimentelor nu se modifică din cauza mişcării constante şi rectilinii
a aparatelor; sunt incluse atât materia, cât şi lumina.

Este aproape acelaşi principiu ca cel al inerţiei al lui Galileo, cu menţiunea că este afirmat clar faptul că
se aplică şi luminii.

În fapt, constatarea stranie că viteza luminii este constantă era deja demonstrată în faimosul experiment
Michelson-Morley efectuat în 1887.

Cum a explicat Einstein refuzul razelor de lumină de a se supune regulilor uzuale de adăugare şi scădere
ale vitezelor? El a avut originalitatea şi curajul să sugereze o soluţie radicală. El a decis că spaţiu şi timpul
suferă modificări, se comprimă, în raport cu observatorii din alte sisteme de referinţă.

Pentru că distanţa=viteza*timpul, o modificare potrivită a spaţiului şi a timpului permite vitezei luminii

să fie aceeaşi în sisteme de referinţă diferite. Această concluzie ar fi putut fi trasă de fizicieni cu două
generaţii înainte, dar concepţiile despre spaţiul absolut şi timpul absolut stipulate de Newton erau aşa
puternic înrădăcinate, încât o atare abordare radicală ca cea a lui Einstein nu a putut apărea înainte.
La baza mecanicii clasice stau principiul relativitatii galileene si principiul timpului absolut. Acestea
afirmă ca, desi observatori inertiali diferiti vor caracteriza evenimentele (ceea ce se petrece într–un loc
la un anumit moment) prin valori diferite ale coordonatelor spatio–temporale, legile mecanicii
clasice vor avea aceeasi formă pentru toti, iar intervalele de timp dintre două evenimente vor fi egale.

Ca o consecinta a faptului ca timpul curge la fel in orice sistem de referinta, transmiterea fortei se face
instantaneu. Electromagnetismul, dezvoltat de Maxwellla sfarsitul secolului al XIX-lea, arata ca
interactiunea se propaga cu viteza finita Pentru a explica propagarea undelor electromagnetice cu
viteza finita in vid, s-a imaginat un mediu elastic, care umple tot spatiul, numit eter.

In felul acesta, undele electromagnetice se propaga prin eter asemenea undelor mecanice prin
medii elastice. Asupra eterului s-au emis doua teorii: cea a lui Hertz, care considera eterul antrenat de
catre corpurile inmiscare si cea a lui Lorentz, care considera eterul absolut imobil, neantrenat.

Ambele ipoteze au fost infirmate intr-un final, cea a lui Lorentz de catre celebrul experiment Michelson-
Morlay, care dorea sa puna in evidenta „vantul de eter” pecare observatorii de pe Pamant ar trebui sa-l
simta datorita miscarii cu o viteza de aproximativ 30 km/s a Pamantului fata de Soare.

Rezultatul negativ al acestui experiment l-a condus pe Albert Einstein la negarea eterului si la formularea
celebrelor postulate in 1905:

- Principiul relativitatii restranse: Legile fizicii sunt la fel fata de toti observatorii inertiali.

- Principiul limitarii vitezei de propagare a interactiunilor: Exista o viteza limita in Univers:

viteza de propagare a luminii in vid, c ≈ 3 x 10 8 m/s.

Valoarea vitezei de propagare a luminii in vid este aceeasi in toate sistemele de referinta
inertiale (indiferent fata de miscarea sursei sau a observatorului).