Răspunsuri, indicaţii şi rezolvări

V. Spaţii metrice
1. Da – 1); 2) inegalitatea triunghiului rezultă din inegalitatea
a + b ≤ a + b (a ≥ 0, b ≥ 0) ; 4); 6) inegalitatea triunghiului se obţine ţinînd cont
de faptul că funcţia f : [0, ∞ ) → [0, ∞ ), f (t ) = t (1 + t ) este crescătoare; 7); 8); 9)
−1

inegalitatea triunghiului rezultă din inegalitatea arctg (a + b ) ≤ arctg a + arctg b

(a ≥ 0, b ≥ 0) . Pentru a stabili ultima inegalitate observăm că funcţia
f : [0, ∞ ) → R, f (t ) = arctg t + arctg b − arctg (t + b )(b > 0 ) este crescătoare şi
⎛ π π⎞
f (0 ) = 0 ; 10) a se vedea 9) – funcţia f : (− ∞, ∞ ) → ⎜ − , ⎟, f (t ) = arctg t este
⎝ 2 2⎠
impară şi f (t ) ≥ 0 (t ≥ 0 ) . Nu – 3) ϕ (3,2 ) = 0 ; 5) ϕ (− 1,1) = 0 ; 11) ϕ (x, 2π + x ) = 0 .
2. Da – 1) inegalitatea triunghiului rezultă din inegalitatea Minkowski; 2); 3);
4) dacă şi numai dacă a j > 0 ( j = 1,2, K, m ) . Nu – 5) ϕ ( x, x ) = 1 .
3. Da – 1); 2) dacă şi numai dacă c = a, d = b ; 3); 4) inegalitatea triunghiului
rezultă din inegalitatea Minkowski.
4. Inegalitatea triunghiului ϕ ( x, y ) ≤ ϕ ( x, z ) + ϕ ( z , y ) e suficient de stabilit
doar în cazul x ≠ y . Ea este evidentă dacă z = x sau z = y . În cazul z ≠ x şi z ≠ y
se verifică nemijlocit.
5. 1) pentru a stabili inegalitatea triunghiului se observă că funcţia
ϕ : [0, ∞ ) → R, ϕ (t ) = t (1 + t )−1 este crescătoare; 2) pentru stabilirea inegalităţii
triunghiului se foloseşte inegalitatea min{1, a} ≤ min{1, b} + min{1, c} adevărată pentru
a, b, c ≥ 0 şi a ≤b+c (dacă b ≤ 1, c ≤ 1 atunci min (1, a ) ≤ a ≤ b + c =
= min (1, b ) + min (1, c ) ; dacă b >1 atunci min (1, a ) ≤ 1 = min (1, b ) ≤
≤ min (1, b ) + min (1, c ) ; analog dacă c > 1 ).
3) dacă a, b, c ≥ 0 şi a ≤ b + c atunci 1 + a ≤ (1 + b )(1 + c ) . Prin logaritmare obţinem
ln(1 + a ) ≤ ln (1 + b ) + ln (1 + c ) . Rezultă inegalitatea triunghiului.
7-8. A se vedea 2.1); 9, 11. Inegalitatea triunghiului rezultă din inegalitatea
Minkowski. 15. Inegalitatea triunghiului se obţine prin însumarea inegalităţilor.
1 ξ j −η j 1 ξj − zj 1 z j −η j
⋅ ≤ j⋅ + j⋅ ,
2 1 + ξ j −η j
j
2 1 + ξ j − z j 2 1 + z j −η j
care se obţin analog cu 1.6). 17. Inegalitatea triunghiului rezultă din inegalitatea
Minkowski. 19. A se vedea problema 15. 20. Inegalitatea triunghiului rezultă din
b b b ⎛ ⎞
inegalitatea V ( f + g ) ≤ V ( f ) + V ( g ) . 22. a) ek = ⎜ 01
,4
K , 0,1, 0, K ⎟ (k = 1,2, K) ,
a a a ⎜ 24 3 ⎟
⎝ k ⎠
1 1

ϕ (e1 , e2 ) = 2 , ϕ (e1 ,0) + ϕ (0, e2 ) = 1 + 1 < 2 = ϕ (e1 , e2 ) . b) funcţia f : [0, ∞ ) → R,

p p

f (t ) = 1 + t p − (1 + t ) este f (0 ) = 0 . Prin urmare f (t ) ≥ f (0 ) ,

p
crescătoare,
a
(1 + t ) p t = (a > 0, b > 0) şi obţinem (a + b ) ≤ a p + b p .
p
≤ 1+ t p . Punem
b
Inegalitatea tringhiului se obţine folosind această inegalitate. 23. a) Inegalitatea
tringhiului rezultă din inegalitatea max (a + b, c + d ) ≤ max (a, c ) + max (b, d ) care se
obţine în modul următor
a+b+c+d a+b−c−d
max(a + b, c + d ) = + ≤
2 2
a+c b+d a−c b−d
≤ + + + = max(a, c ) + max(b, d ) .
2 2 2 2
c), d) La stabilirea inegalităţii triunghiului se foloseşte inegalitatea Minkowski.
4 m+1 − 3m − 4 π2 1 ⎛⎜ πn ⎧ 0, n = 2k − 1⎞⎟
24. . 25. 3 m . 26. . 27. cos =⎨ .
3⋅ 2 m
4 8 ⎜⎝ 2 ⎩(− 1)k , n = 2k ⎟⎠
∞
n ∞
n +1 ∞
n +1 ∞ n ∞
1 3
28. ρ ( x, y ) = ∑ n ; 2 ρ (x, y ) = ∑ n ; ρ ( x, y ) = ∑ n − ∑ n = 1 + ∑ n = .
n=2 2 n =1 2 n =1 2 n=2 2 n=2 2 2
⎧ n n
⎪ − ,n≤4
n n ⎪ 3n + 11 2n − 9 125
29. α n = − =⎨ ; ρ ( x, y ) = sup α n = α 5 = .
2n − 9 3n + 11 ⎪ n n n 26
− ,n>4
⎪⎩ 2n − 9 3n + 11
π2 −9 3 ∞
n 2 − n 1 ∞ n(n − 1) 1 ⎛ 1 ⎞
30. . 31. . 32. ρ ( x, y ) = ∑ = ∑ n − 2 = S ⎜ ⎟ , unde
3 2 n=2 2n 4 n=2 2 4 ⎝2⎠
″
∞
⎛ ∞ n⎞ 2 1
S (x ) = ∑ n(n − 1)x n−2
= ⎜∑ x ⎟ = , ρ ( x, y ) = ⋅ 16 = 4 .
n=2 ⎝ n =0 ⎠ (1 − x )3
4
π
33. 3. 34. ρ ( x, y ) = ∫ z (t ) dt , unde z (t ) = cos 2t − 2 cos t , z (t ) = 0 , dacă şi numai dacă
0

3 −1
2 cos 2 t − 2 cos t − 1 = 0, t 0 = π − arccos ; z (0 ) < 0, z (π ) > 0 ceea ce implică
2
π
ρ (x, y ) = ∫ z (t )dt − ∫ z (t )dt = 3 + 3
t0 0
t0
( ) 2
3
. 35.
5π
2
.

36. ρ ( x, y ) = max t + 2t 2 − 2t − 1 = max ϕ (t ) , ϕ ′(t ) = 3t 2 + 4t − 2 = 0, − 2 < t1 =

3
− 2≤t ≤ 2 − 2≤t ≤ 2

− 2 − 10 − 2 + 10
= < −1, 0 < t 2 = < 1; 0 < t1 + 2 < 1, t1 < 2; ϕ (t1 ) =
3 2
= t12 (t1 + 2 ) − 2t1 − 1 ≤ t1 t1 + 2 + 2 t1 + 1 < 4 + 4 + 1 = 9 < 11 = ϕ (2 ), ϕ (t 2 ) ≤
2

+ 2 t 2 + 1 < 1 + 2 + 2 + 1 = 6 < 11 = ϕ (2 ) .
3 2
≤ t2 + 2 t2

Prin urmare, ρ ( x, y ) = max{ϕ (− 2 ) , ϕ (2 ) } = 11 . 37. ρ ( x, y ) = ∫ ϕ (t ) dt ,

2
−2

⎛ −3+ 5 −3− 5 ⎞
ϕ (t ) = t 3 + 2t 2 − 2t − 1, ϕ (t ) = 0 ⎜⎜ t 0 = , t1 = 1, t 2 = ⎟.
⎟ Observăm că
⎝ 2 2 ⎠
t 2 ∉ [− 2,2], t 0 ∈ (− 1,0 ) . ρ ( x, y ) = ∫ ϕ (t )dt − ∫ ϕ (t )dt + ∫ ϕ (t )dt = ∫ ϕ (t )dt −
t0 1 2 2
−2 t0 1 −2

55 + 25 5
t0 0
2
( )
− 2∫ ϕ (t )dt = 2∫ 2t 2 − 1 dt − 2 ∫ t 3 + 2t 2 − 2t − 1 dt =
1 1

t0
( ) 12
1
. 38. .
4
39. X = (− 8,8), ρ ( x, y ) = x − y , S (− 7,5;15) ⊂ S (0,8) ; a) da; b) nu; dacă
≠
S ( x0 ;15) ⊂ S ( y 0 ,7 ) , atunci S (x0 ;15) = S ( y 0 ,7 ) ; c) nu; d) da, X = [− 5,5],
ρ ( x, y ) = x − y , S (− 5,10 ) ⊂ S (0,5) . 40. Se arată că S ( x 2 , R2 ) ⊂ S ( x1 , R1 ) . 41. Nu este
≠
1 1
fundamental în C [0,1] : ρ ( xn , x2 n ) =
. Fundamental în L2 [0,1] : ρ ( x n , x n + k ) < .
4 n
42. Convergent la 0 în C [0,1] , prin urmare este şi fundamental. A se vedea problema
55. 43. Nu este fundamental în
n 2n 4n
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ 1
C [0,1] : ρ ( x n , x 2 n ) ≥ ⎜ n ⎟ − 2⎜ n ⎟ + ⎜ n ⎟ = . Şirul este convergent la 0 în
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ 16
L1 [0,1] şi, prin urmare, este fundamental. 44. Nu este fundamental în
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
n ⎜ 1− −1 ⎟ 2 n ⎜ 1− −1 ⎟
C [0,1] : ρ ( x n , x 2 n ) ≥ e ⎝ n ⎠
−e ⎝ n ⎠
= e −1 − e − 2 . În L1 [0,1] şirul este convergent
n+ k ∞
1 1
la 0 . 45.Convergent la 0 . 46. ρl p ( xn , xn + k ) = ∑ este p
. Întrucît seria ∑ jα
j 2 j =1
j = n +1

convergentă dacă şi numai dacă α > 1 , rezultă că şirul este fundamental dacă şi numai
dacă p > 2 . 47. Şirul este fundamental. 48. Şirul (x n )1 este şirul sumelor parţiale ale
∞

∞
1
seriei ∑ k! , convergente în R . Prin urmare şirul (x n )1∞ este fundamental în R şi
k =0

deci fundamental în Q . Observaţie. Şirul (x n )1 este convergent la e în R şi este

∞

divergent în Q . 49. Analog problemei 48. 50. În l p (1 ≤ p < ∞ ) şirul este fundamental
1
dacă şi numai dacă α > . În c0 şi l ∞ şirul este fundamental dacă şi numai dacă
p
α > 0 . 51. Nu, ρ ( x n , x n+ k ) > 1 . 52-55. A se vedea [1] , p.14-16. 56. Şirul (x n )1∞
converge în coordonate la 0 = (0,0, K ,0, K) . Prin urmare şirul converge la 0 în
1
−1
spaţiul s (problema 52). În spaţiul l p (1 < p < ∞ ) avem ρ ( x n ,0) = n p
şi deci
x n → 0 (n → ∞ ) . De asemenea avem x n → 0 (n → 0 ) în spaţiile l ∞ şi c 0 , iar în l1
şirul este divergent.
57. Şirul este convergent în coordonate (şi deci în spaţiul s ) către 0 = (0,0, K)
dacă α > 0 , către x′ = (1,1,K,1,K) dacă α = 0 , divergent dacă α < 0 . Convergent în
1 1
l p (1 ≤ p < ∞ ) pentru α > , divergent pentru α ≤ . În l ∞ şi c 0 şirul este
p p
convergent dacă şi numai dacă α > 0 .
⎛ 1 1 ⎞
58. Convergent în s către x0 = ⎜1, α , K, α ,K⎟ . Punctul x0 ∈ c0 dacă şi
⎝ 2 n ⎠
numai dacă α > 0 ; x0 ∈ l ∞ dacă şi numai dacă α ≥ 0 . Şirul (x n )1 converge în c 0 şi
∞

l ∞ dacă şi dacă numai dacă α > 0 . Şirul converge în l p (1 ≤ p < ∞ ) dacă şi numai
1
dacă α > .
p
 59-61. Convergent în s , divergent în l p şi c0 . 62. Convergent la
e1 = (1,0, K ,0, K) . 63. Convergent la 0 = (0, K ,0, K) în s pentru α ≥ 0 ; convergent
1
în l p (1 ≤ p < ∞ ) pentru α > ; convergent în l ∞ şi c0 pentru α > 0 .
p
64. Convergenţa în spaţiul C [0,1] este echivalentă cu convergenţa uniformă a
şirului respectiv de funcţii (problema 54) şi, prin urmare, implică convergenţa
punctuală pe [0,1] . Deci dacă lim x n = x0 , x0 ∈ C [0,1] , atunci lim x n (t ) = x0 (t )
n →∞ n →∞

⎧0, 0 ≤ t < 1
( 0 ≤ t ≤ 1 ). Însă lim x n (t ) = ~x (t ) = ⎨ . Conform unicităţii limitei obţinem
n →∞
⎩1, t = 1
x (t ) = x (t ) şi deci ~
~ x ∈ C [0,1] . Contradicţie. Prin urmare şirul (x ) este divergent în
∞
0 n 1
C [0,1] . În L p [0,1] (1 ≤ p < ∞ ) şirul este convergent la 0 . În L∞ [0,1] şirul este
divergent.
65. Şirul este convergent la x0 = 0 în C [0,1] şi, prin urmare, şi în L2 [0,1] .
66. Şirul converge punctual la x0 = 0 , însă nu converge în C [0,1] . Converge la
x0 în L2 [0,1] .
67. Converge la x0 = 1 .
68. Convergent la x0 (t ) = t . Rezultă din inegalitatea
nt 1
(0 ≤ t ≤ 1) .
t−
n2 + 1
≤
(
n2 + 1 n2 + 1 + n )
69. Convergenţa în spaţiul L p [a, b] (1 ≤ p < ∞ ) implică convergenţa în măsură
către aceeaşi funcţie. Conform teoremei Riesz convergenţa în măsură implică
convergenţa aproape peste tot a unui subşir către aceeaşi funcţie. Prin urmare, dacă

n →∞
∞
( )
lim x n = x0 în L1 [0,1] atunci există un subşir x nk 1 astfel încît x nk (t ) → x0 (t ) a.p.t.
Însă x n (t ) → x0 (t ) = 0 a.p.t. Acum se observă că ρ ( x n , x0 ) → 1 (n → ∞ ) . Prin urmare
şirul (x n )1 nu este convergent în L1 [0,1].
∞

70. Divergent. 71. Converge punctual la x0 (t ) = t . Se verifică uşor că

3
max x n (t ) − x0 (t ) ≤ .
0≤ t ≤ 3 n +1
72. Converge punctual la x0 (t ) = t . Avem
1
x n (t ) − x0 (t ) ≤
(− 1 ≤ t ≤ 2) .
n
73. Şirul converge în coordonate către x0 = (0, K ,0, K) . Se verifică în mod
direct că pentru 1 < p ≤ ∞ avem ρ ( x n , x0 ) → 0 (n → ∞ ) , iar pentru p = 1 obţinem
ρ (xn , x0 ) = sin n →
/ 0 (problema 74).
1
74. Şirul este divergent. Admitem sin n → a . Rezultă că cos n = .
2 sin 1
(sin (n + 1) − sin (n − 1)) → 0 . Evident sin 2n → a . Pe de altă parte
sin 2n = 2 sin n cos n → 0 şi deci a = 0 . Am obţinut: sin n → 0 , cos n → 0 , ceea ce
este imposibil, deoarece sin 2 n + cos 2 n = 1 .
75. Divergent (analog 74).
76. x n = sin π n 2 + 1 = (− 1)
n −1
( )
sin πn − π n 2 + 1 = (− 1) sin
n π
n + n2 +1
→ 0.

∞
1
77. ∑ k! = e ∈ R \ Q . Şirul (xn )1∞ este convergent în R şi divergent în Q .
k =0
∞
(− 1)k = − ln 2 ∈ R \ Q . Şirul (x n )1∞ este convergent în R şi divergent în Q .
78. ∑ k
k =1
79. ρ ( x m , y m ) − ρ (x n , y n ) ≤ ρ ( x m , x n ) + ρ ( y m , y n ) .
80. Rezultă din definiţia convergenţei unui şir de puncte într-un spaţiu metric.
81. Fie lim x 2 n = a , lim x 2 n +1 = b , lim x3n = c . Şirul ( x6 k )1 este un subşir al şirului
∞
n →∞ n →∞ n →∞

( )∞
x2n 1 şi al şirului ( )∞
x3n 1 . Rezultă a = c . Analog, şirul (x6 k +3 )1 este un subşir al
∞

şirului (x 2 n +1 )1 şi al şirului ( x3n )1 şi deci b = c . Prin urmare a = b . Conform

∞ ∞

afirmaţiei din problema 80, şirul (x n )1 este convergent.

∞

82. Analog problemei 81.

83-84. Se utilizează afirmaţia: convergenţa în spaţiul l p implică convergenţa în
coordonate [1] .
85-86. Se utilizează afirmaţia: convergenţa în spaţiul C [a, b] este echivalentă cu
convergenţa uniformă a şirului respectiv de funcţii şi, prin urmare, implică
convergenţa punctuală pe [a, b] .
1 1
87. Dacă lim x n = x în C [0,1] atunci lim ∫ x n (t )dt = ∫ x(t )dt .
n →∞ n →∞
0 0

88. Fie x ∈ G , x = ξ ( ) ∞
Avem ξ1 + ξ 2 − ξ 3 > c > 0 şi punem ε = c . Se arată că
j 1 . 3
S ( x, ε ) ⊂ G şi deci mulţimea G este deschisă.
Metoda a doua. Mulţimea F = x = ξ j { ( ) ∞
1
}
∈ l p : ξ1 + ξ 2 ≤ ξ 3 este închisă (a se
vedea problema 83). Prin urmare complementara G = l p \ F este deschisă.
89. Fie x = ξ j ( )1∞ ∈ G . Alegem c>0 astfel ca 4ξ 5 + 3ξ 4 − 2ξ 3 > c > 0 şi
c
punem ε = . Se arată că S ( x, ε ) ⊂ G .
9
Metoda a doua. Se arată că complementara mulţimii G : F = c0 \ G este
închisă.
⎛1⎞
90. Fie x ∈ G şi numărul α > 0 ales astfel ca x(0 ) + x(1) − x⎜ ⎟ > α . Se
⎝2⎠
⎛ α⎞
verifică incluziunea S ⎜ x, ⎟ ⊂ G .
⎝ 3⎠
Problema poate fi rezolvată şi trecînd la mulţimea complementară
C [0,1] \ G = F .
91. Fie x ∈ G şi ε = x(0 ) − 1 > 0 . Se vede uşor că S ( x, ε ) ⊂ G .
 92. Considerăm F = L2 [0,1] \ G = ⎧⎨ x ∈ L2 [0,1] : ∫ x(t )dt ≤ 1⎫⎬ . Fie
1
xn ∈ F ,
⎩ 0 ⎭
(n = 1,2,K) , xn → x . Aplicăm inegalitatea Hölder şi obţinem
1
⎛ 1 2 ⎞ 2
x n (t )dt − ∫ x(t )dt ≤ ∫ x n (t )dt − x(t )dt ≤ ⎜⎜ ∫ x n (t ) − x(t ) dt ⎟⎟ = ρ ( x n , x ) → 0 (n → ∞ )
1 1 1
∫0 0 0
⎝ 0 ⎠
,
ceea ce implică
lim ∫ x n (t )dt = ∫ x(t )dt .
1 1

n →∞ 0 0

∫0 xn (t )dt ≤ 1 (n = 1,2,K) şi prin urmare ∫0 x(t )dt ≤ 1 . În

1 1
Întrucît x n ∈ F , avem
consecinţă x ∈ F şi mulţimea F este închisă, iar G - deschisă.
93. Se arată că complemetara mulţimii G este închisă.
1
94. Fie x n = 1 + (0 ≤ t ≤ 1) . Avem x n ∈ M , x n → x0 , x0 (t ) = 1 şi x0 ∉ M .
n
Mulţimea M nu este închisă.
Fie acum
⎧ 1
⎪⎪2nt , 0 ≤ t ≤ n ;
y n (t ) = ⎨
⎪ 2, 1 < t ≤ 1,
⎩⎪ n
y (t ) = 2 (0 ≤ t ≤ 1) .
Se verifică uşor că y ∈ M , y n → y , y n ∉ M (n = 1,2, K) , de unde rezultă că
M nu este deschisă.
95. Fie x0 (t ) = 2 (0 ≤ t ≤ 1) ,
⎧ 1
⎪⎪2, 0 ≤ t ≤ 2 ;
xn (t ) = ⎨
⎪ 2 + 1 − t , 1 < t ≤ 1.
⎪⎩ 2n n 2
Se verifică: x0 ∈ M , x n ∉ M , x n → x0 . În consecinţă mulţimea M nu este
deschisă.
Fie
⎧ 1
⎪⎪ 2, 0≤t≤ ;
2
y 0 (t ) = ⎨
⎪ − 2t + 3, 1 < t ≤ 1.
⎪⎩ 2
Conform teoremei Weierstrass există un şir de polinoame ( p n (t ))1 uniform
∞

convergent la y 0 (t ) . Fără a restrînge generalitatea putem presupune că p n (0 ) > 1 şi

deci p n ∈ M . Avem: p n ∈ M , p n → y 0 , y 0 ∉ M , ceea ce arată că mulţimea M nu
este închisă.
96. Mulţimea P este închisă, Pk (k ≥ 1) nu este închisă.
Fie p n ∈ P , p n (t ) = a 0(n ) + a1(n )t + K + a k(n )t k (n = 1,2, K) şi p n (t ) ⇒ f (t ) pe
[0,1] . Fixăm k + 1 puncte distincte t 0 , t1 , K , t k pe [0,1] . Considerăm sistemul de
ecuaţii a 0(n ) + a1(n )t + K + a k(n )t (jk ) = p n t j ( ) ( j = 0,1,K, k ) în raport cu (a ( ) )
j
n n
j =0
.
Determinantul ∆ al acestui sistem este determinantul Vandermonde. Punctele
t 0 , t1 , K , t k fiind distincte, avem ∆ ≠ 0 . Rezolvăm acest sistem şi obţinem

k
a (jn ) = ∑ bm( j ) pn (t m ) ( j = 0,1,K, k ) .
m =0
Întrucît p n (t m ) → f (t m ) (m = 0,1, K , k ; n → ∞ ) , rezultă
k
a (jn ) → ∑ bm( j ) f (t m ) = a j ( j = 0,1,K, k ) .
m =0
k
Punem p (t ) = ∑ a j t j . Avem
j =0
k
ρ ( p n , p ) = max p n (t ) − p(t ) ≤ ∑ a (jn ) − a j → 0 (n → ∞ ) .
0≤t ≤1
j =0

Prin urmare, f (t ) = p (t ) (0 ≤ t ≤ 1) şi deci f ∈ P , ceea ce arată că mulţimea P este

închisă.
Fie k ≥ 1 , p(t ) un polinom de gradul cel mult k − 1 . Considerăm polinomul de gradul
tk 1
k : q n (t ) = + p(t ) . Avem ρ (q n , p ) = → 0 . Deci q n ∈ Pk (n = 1,2, K) ,
n n
q n → p ∉ Pk şi mulţimea Pk nu este închisă.
Metoda a doua. Fie p n ∈ P (n = 1,2, K) şi p n (t ) ⇒ f (t ) pe [0,1] . Fixăm k + 1 puncte
distincte t 0 , t1 , K , t k pe [0,1] şi considerăm polinoamele Lagrange pentru p n (t ) şi
f (t )
k
( )
Lk (t , p n ) = ∑ δ j (t ) p n t j ,
j =0
k
( )
Lk (t , f ) = ∑ δ j (t ) f t j ,
j =0
unde
(t − t 0 )(t − t1 )K (t − t j −1 )(t − t j +1 )K (t − t k )
δ j (t ) =
(t j − t 0 )(t j − t1 )K (t j − t j −1 )(t j − t j +1 )K (t j − t k ) .
Se vede uşor că
⎧1, j = m;
δ j (t m ) = ⎨
⎩0, j ≠ m,
ceea ce implică Lk (t m , p n ) = p n (t m ) (m = 0,1,K, k ) şi Lk (t , p n ) = p n (t ) pentru orice
t ∈ R . Notăm
M = max max δ j (t )
0≤ j ≤ k 0≤t ≤1
şi obţinem
p n (t ) − Lk (t , f ) = Lk (t , p n ) − Lk (t , f ) ≤
 k k
( ) ( ) ( ) ( ) (t ∈ [0,1]) .
≤ ∑ δ j (t ) p n t j − f t j ≤ M ∑ p n t j − f t j
j =0 j =0

( ) ( ) (n → ∞; j = 0,1,K, k ) şi deci ρ ( p , L (t, f )) ≤

Însă p n t j → f t j n k

≤ M ∑ p (t ) − f (t ) → 0 (n → ∞ ) , adică p n (t ) ⇒ Lk (t , f ) pe [0,1] . Aşadar

k

n j j
j =0

f (t ) = Lk (t , f ) ∈ P şi mulţimea P este închisă.

97. Mulţimea P nu este nici închisă, nici deschisă.
Din teorema Weierstrass rezultă că P = C [a, b] . Cum e t ∈ C [a, b] \ P rezultă că
tk n
P ≠ P , adică mulţimea P nu este închisă. Considerăm p n (t ) = ∑ . Este clar că
k = 0 k!

p n (t ) ⇒ e t şi, deci,

p n (t ) = e t − p n (t ) + t ⇒ t = q(t ) . Am obţinut: q ∈ P , ρ ( ~
~ pn , q ) → 0 , ~
p n ∉ P , ceea ce
arată că mulţimea P nu este deschisă.
98. A se vedea [1].
99. Fie M o mulţimea arbitrară în spaţiul metric discret X . Avem
⎛ 1⎞
M = U {x} = U S ⎜ x, ⎟
x∈M x∈ M ⎝
2⎠
şi deci M este deschisă.
Mulţimea X \ M fiind deschisă, rezultă că M este închisă.
⎛ 1⎞
Metoda a doua. Fie a ∈ M . Avem S ⎜ a, ⎟ I M ≠ Ø şi deci {a} I M ≠ Ø,
⎝ 2⎠
adică a ∈ M şi mulţimea M este închisă.
100. Întrcît mulţimea G este deschisă, ea poate fi reprezentată sub forma
G = U S y ( y, ε y ) .
y∈G

U S ( y, ε ) .
~
Punem G = x y
y∈G

101. Dacă y ≠ x atunci z ≠ x sau z ≠ y şi ρ ( x, z ) = 1 sau ρ ( z , y ) = 1 .

102. Orice spaţiu l p (1 ≤ p ≤ ∞ ) nu este ultrametric.
103. Fie ρ ( x, z ) < ρ ( z , y ) . Atunci ρ ( x, y ) ≤ max{ρ (x, z ), ρ ( z , y )} = ρ ( z , y ) ≤
≤ max{ρ ( z , x ), ρ ( x, y )} ≤ max{ρ ( z , y ), ρ ( x, y )} = ρ ( z , y ) .
De aici rezultă ρ ( z , y ) = max{ρ ( z , x ), ρ ( x, y )} = ρ ( x, y ) . Prin urmare,
ρ (x, y ) = max{ρ ( x, z ), ρ ( z , y )}.
104. Fie x n ∈ S (a, r ), x n → b . Alegem n0 ∈ N astfel ca ρ x n 0 , b < r . De( )
aici se deduce ρ (a, b ) < r şi deci b ∈ S (a, r ) . Sfera S (a, r ) este mulţime închisă.
105. b) Dacă r ≤ r ′ atunci S (a, r ) ⊂ S (b, r ′) .
106. Fie x n ∈ X \ S (a, r ), x n → b (n → ∞ ) . Avem ρ ( x n , a ) > r (n = 1,2, K)
ceea ce implică ρ (a, b ) ≥ r şi r < ρ ( x n , a ) ≤ max{ρ ( x n , b ), ρ (b, a )} = ρ (b, a )(n ≥ n0 ) .
Rezultă că b ∈ X \ S (a, r ) şi mulţimea X \ S (a, r ) este închisă, de unde la rîndul său
rezultă că S (a, r ) este deschisă.
107. Analog 105. a).
108. Dacă lim ρ (x n , x n +1 ) = 0 , atunci pentru orice ε > 0 există n0 ∈ N
n→∞
astfel încît ρ ( x n , x n +1 ) < ε oricare ar fi n ≥ n0 . Fie m > n . Avem
ρ ( x n , x m ) ≤ max{ρ ( x n , x n +1 ), ρ ( x n , x n + 2 ),K , ρ (x m −1 , x m )} < ε . Reciproca este
clară.
⎛ ε ⎞
109. Fără dificultate se verifică egalităţile S ρ (a, ε ) = S ρ1 ⎜ a, ⎟,
⎝ 1+ ε ⎠
⎛ ε ⎞
S ρ1 (a, ε ) = S ρ ⎜ a, ⎟ (0 < ε < 1) . De aici rezultă că topologiile generate pe X de
⎝ 1− ε ⎠
distanţele ρ şi ρ1 coincid. Ţinînd cont de faptul că funcţia f : [0, ∞ ) → [0, ∞ ) ,
t
f (t ) = este crescătoare, se arată că mulţimile şirurilor fundamentale în ( X , ρ ) şi
1+ t
în ( X , ρ1 ) coincid.
⎛ π π⎞
110. Funcţia f : R → ⎜ − , ⎟ , f ( x ) = arctg x este continuă şi deci pentru
⎝ 2 2⎠
orice ε >0 există δ >0 astfel încît ρ ( x, a ) = x − a < δ implică
ρ1 ( x, a ) = arctg x − arctg a < ε . De aici rezultă că pentru orice sferă S ρ1 (a, ε ) există
o sferă S ρ (a, δ ) astfel încît S ρ (a, δ ) ⊂ S ρ 1 (a, ε ) . În mod analog folosim
⎛ π π⎞
continuitatea funcţiei g : ⎜ − , ⎟ → R , g ( y ) = tg y şi obţinem că orice sferă
⎝ 2 2⎠
S ρ (a, ε ) conţine o sferă S ρ 1 (a, δ ) . Rezultă că topologiile generate pe R de
distanţele ρ şi ρ1 coincid.
Observăm că şirul 1,2,K, n,K este fundamental în (R, ρ1 ) şi nu este
fundamental în (R, ρ ) .
111. Observăm că ρ 2 ( x, y ) ≤ ρ1 ( x, y ) (x, y ∈ P ) . Rezultă: dacă x n → x în
spaţiul (P, ρ1 ) , atunci x n → x în spaţiul (P, ρ 2 ) . Prin urmare, convergenţa în spaţiul
(P, ρ1 ) implică convergenţa către acelaşi element în spaţiul (P, ρ 2 ) . Reciproca nu
( )∞
este adevărată: şirul t n 1 este convergent la zero în spaţiul (P, ρ 2 ) şi este divergent
în spaţiul (P, ρ1 ) (problema 64). Prin urmare topologia generată pe mulţimea P de
metrica ρ1 este mai fină.
Observaţie. Se poate de comparat topologiile respective utilizînd incluziunea
sferelor. Se vede uşor că S ρ 2 (a, r ) ⊃ S ρ 1 (a, r ) oricare ar fi a ∈ P şi r > 0 . Există
însă o sferă S ρ1 (0, r ) care nu conţine nici o sferă S ρ 2 (0, r ′) , ceea ce rezultă din

( )
∞
faptul că şirul t n 1 este convergent la zero în (P, ρ 2 ) şi nu este convergent la zero în
(P, ρ1 ) .
112. Să arătăm că
ρ 3 ( x, y ) ≤ ρ 2 ( x, y ) ≤ ρ1 ( x, y ) (x, y ∈ L ) .
 1
1 ∞
p ⎛⎜ p⎞
p
Într-adevăr, ξ n − η n = ⎛⎜ ξ n − η n ⎞⎟ = ρ 2 ( x, y )
p
≤ ∑ ξ k − ηk ⎟
⎝ ⎠ ⎜ ⎟
⎝ k =1 ⎠
(n ∈ N ) şi, deci, ρ 3 (x, y ) ≤ ρ 2 (x, y ) .
Avem
ξ n − ηn
≤ 1 (n ∈ N )
ρ 2 ( x, y )
şi, prin urmare,
p
⎛ ξ n − ηn ⎞ ξ − ηn
⎜ ⎟ ≤ n
⎜ ρ ( x, y ) ⎟ (n ∈ N ) .
⎝ 2 ⎠ ρ 2 ( x, y )
Însumînd aceste inegalităţi, obţinem
ρ 2p ( x, y ) ρ1 ( x, y )
≤ ,
ρ 2p ( x, y ) ρ 2 ( x, y )
de unde rezultă ρ 2 (x, y ) ≤ ρ1 ( x, y ) .
Concluzie. Convergenţa în spaţiul (L, ρ1 ) implică convergenţa către acelaşi
element în (L, ρ 2 ) , iar convergenţa în (L, ρ 2 ) implică convergenţa în spaţiul (L, ρ 3 ) .
⎛ ⎞
⎜1 1 ⎟
Considerînd şirurile ( )∞
xn 1 , x n = ⎜ , K , ,0,0, K⎟ şi ( y n )1∞ ,
⎜1n n ⎟
⎜ 424 3 ⎟
⎝ n ⎠
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎜ 1 1 ⎟
yn = ⎜ ,K, ,0,K⎟ , observăm că reciproca la ambele afirmaţii nu este
⎜ 1p 1
p ⎟
⎜1n 4424 n 43 ⎟
⎝ n ⎠
adevărată. În consecinţă, topologia generată pe L de metrica ρ1 este mai fină decît
topologia generată de metrica ρ 2 , iar cea generată de metrica ρ 2 este mai fină decît
cea generată de ρ 3 .
113. Nu.
114. Da.
0
115. Fie x0 ∈ A′ . Punem ε1 = 1 şi alegem x1 ∈ S ( x0 , ε1 ) I A . Fie
⎧ 1⎫ 0
ε 2 = min ⎨ ρ ( x1 , x0 ), ⎬ şi alegem x 2 ∈ S ( x0 , ε 2 ) I A , apoi pentru
⎩ 2⎭
⎧ 1⎫ 0
ε 3 = min ⎨ ρ ( x2 , x0 ), ⎬ alegem x3 ∈ S (x0 , ε 3 ) I A etc. Şirul
(xn )1∞ ⊂ A este
⎩ 3⎭
convergent la x0 şi x m ≠ x n (m ≠ n ) . Reciproca este calră.
116. Rezultă din afirmaţia problemei 115.
117. Fie x0 un punct izolat al mulţimii A . Există ε > 0 astfel încît
0
S ( x0 , ε ) I A este o mulţimea finită. Notăm { }
S ( x0 , ε ) I A = a j n
1
şi fie
ε 0 = min ρ (x0 , a j ) . Întrucît punctul x0 ∈ A mulţimea S ( x0 , ε 0 ) I A este nevidă şi
1≤ j ≤ n
coincide cu {x0 } .
118. Rezultă din 117.
119. Evident A U A′ ⊂ A . Fie că x ∈ A . Sunt posibile două cazuri: a)
mulţimea S ( x, ε ) I A este infinită oricare ar fi ε > 0 şi atunci x ∈ A′ (a se vedea
problema 116); b) există ε 0 > 0 astfel încît mulţimea S ( x, ε 0 ) I A este finită şi deci
x este punct izolat al mulţimii A , ceea ce implică x ∈ A (a se vedea problema 117).
În ambele cazuri x ∈ A U A′ . Prin urmare A ⊂ A U A′ .
120. Rezultă din 119.
121. Evident, dacă A′ = Ø atunci A′ este închisă. Fie A′ ≠ Ø, x ∈ A ′ . Atunci
S ( x, ε ) I A′ ≠ Ø oricare ar fi ε > 0 . Fie y ∈ S ( x, ε ) I A′ . Există δ > 0 aşa ca
S ( y, δ ) ⊂ S ( x, ε ) . Cum y ∈ A′ , există o infinitate de puncte ale mulţimii
A I S ( y, δ ) . Deci şi S ( x, ε ) conţine o infinitate de puncte ale mulţimii A , ceea ce
implică x ∈ A′ . Prin urmare A ′ ⊂ A′ . Rezultă că A′ este închisă.
122. Rezultă din 121.
123. Evident A′ ⊂ ( A U B )′ , B ′ ⊂ ( A U B )′ şi deci A′ U B ′ ⊂ ( A U B )′ . Dacă
x ∈ ( A U B )′ atunci pentru orice ε >0 mulţimea
0 ⎛0 ⎞ ⎛0 ⎞
S ( x, ε ) I ( A U B ) = ⎜⎜ S ( x, ε ) I A ⎟⎟ U ⎜⎜ S ( x, ε ) I B ⎟⎟ este infinită. În consecinţă, cel
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
0 0
puţin una din mulţimile S (x, ε ) I A şi S ( x, ε ) I B este infinită, ceea ce arată că
x ∈ A′ U B ′ .
124. Nu. Exemplu în spaţiul metric R : A = (0,1), B = (1,2 ) . În caz general este
′
adevărată incluziunea ( A I B ) ⊂ A′ I B′ . Demonstraţi.
125. Rezultă din egalitatea ∂A = A I X \ A .( )
126. Evident int A ⊂ A ⊂ A , ∂A ⊂ A , ceea ce implică int A U ∂A ⊂ A .
Reciproc, fie x ∈ A şi x ∉ int A . Atunci S ( x, ε ) I A ≠ Ø, S ( x, ε ) I ( X \ A) ≠ Ø
oricare ar fi ε > 0 , ceea ce înseamnă că x ∈ ∂A . Prin urmare A ⊂ int A U ∂A şi deci
A = int A U ∂A . Să arătăm că mulţimile int A şi ∂A sunt disjuncte. Admitem
contrariul, există x ∈ int A I ∂A . Întrucît x ∈ int A , există ε > 0 astfel încît
S ( x, ε ) ⊂ A . Însă x ∈ ∂A şi deci S (x, ε ) I ( X \ A) ≠ Ø. Contradicţie. Astfel
A = int A ∐ ∂A . Egalităţile a doua şi a treia rezultă din prima: A ⊃ A∂A ⊃ int A ∐ ∂A ,
A = int A ∐ ∂A ⊂ int A U ∂A ⊂ A .
127. Mulţimea A este închisă dacă şi numai dacă A = A = A U ∂A , ∂A ⊂ A .
128. Dacă t n ∈ F , t n → t 0 atunci x(t n ) ≤ a , x(t n ) → x(t 0 ) şi deci x(t0 ) ≤ a ,
adică t 0 ∈ F . Mulţimea F este închisă. Pentru a demonstra că G este deschisă e
suficient de arătat că R \ G este închisă.
 129. Dacă x0 ∈ G I A atunci există ε > 0 astfel încît S ( x0 , ε ) ⊂ G . Însă
S (x0 , δ ) I A ≠ Ø oricare ar fi δ > 0 . Rezultă S ( x0 , δ ) I (G I A) ≠ Ø oricare ar fi
δ > 0 ceea ce implică x0 ∈ G I A .
∞ ∞
⎛ 1 1⎞ ⎛ 1⎞
130. În spaţiul R : a) I ⎜ − , ⎟ = 0 ; b) I ⎜ 0,1 + ⎟ = (0,1] ;
{ }
n =1⎝
n n⎠ n =1⎝
n⎠
∞ ∞
⎡ 1 1 ⎤ ⎡ 1⎤
c) U ⎢⎣ n + 1 ,1 − n + 1⎥⎦ = (0,1) ; d) U ⎢⎣0,1 − n ⎥⎦ = [0,1) .
n =1 n =1

Analog în spaţiile R şi R n (n ≥ 3) .
2

131. G = G1 I G2 , G1 = {x ∈ X : ρ ( x, a ) > α }, G2 = {x ∈ X : ρ (x, a ) < β } .

Mulţimile G1 şi G2 sunt deschise (demonstraţi!); este deschisă şi mulţimea G .
132. Rezultă din rezolvarea problemei 98.
133. În spaţiul metric discret X sfera S (a,1) .
134. Rezultă din definiţia marginii superioare.
ε
135. Fie ε > 0 . Există x0 , y 0 ∈ A astfel încît diam A < ρ ( x0 , y 0 ) + , apoi
3
ε ε
x, y ∈ A astfel încît ρ ( x, x 0 ) < , ρ ( y, y 0 ) < . Avem
3 3
ε ε
diam A < ρ ( x0 , y 0 ) + ≤ ρ ( x, x0 ) + ρ ( x, y ) + ρ ( y, y0 ) +
< ρ ( x, y ) + ε ≤
3 3
≤ diam A + ε de unde rezultă diam A ≤ diam A . Cum inegalitatea inversă este clară (a
se vedea problema 134), rezultă egalitatea din enunţ.
136. x, y ∈ S (a, r ) implică ρ ( x, y ) ≤ ρ ( x, a ) + ρ (a, y ) < r + r = 2r . Deci
diam S (a, r ) ≤ 2r .
137. Analog cu 136.
138. În spaţiul metric discret diam S (a,2 ) = 1 .
139. Dacă mulţimea A este mărginită atunci există o sferă S (a, r ) ⊃ A şi, prin
urmare, diam A ≤ diam S (a, r ) ≤ 2r . Reciproc, fie diam A = d < ∞ . Pentru orice
a ∈ A avem A ⊂ S (a, d + 1) , ceea ce arată că mulţimea A este mărginită.
140. Rezultă din definiţia marginii inferioare.
141. Conform afirmaţiei problemei 140 avem ρ (x0 , A ) ≤ ρ (x0 , A) . Fie ε > 0 .
ε ε
Alegem y 0 ∈ A astfel ca ρ ( x0 , y 0 ) < ρ (x0 , A ) + , apoi y ∈ A aşa ca ρ ( y, y 0 ) < .
2 2
Avem ρ ( x0 , A) ≤ ρ ( x0 , y ) ≤ ρ ( x0 , y0 ) + ρ ( y0 , y ) < ρ (x0 , A ) + ε , ρ (x0 , A) <
< ρ (x0 , A ) + ε . Numărul ε > 0 fiind arbitrar, rezultă ρ (x0 , A) ≤ ρ (x0 , A ) .
142. Dacă x0 ∈ A atunci, conform afirmaţiei problemei 141,
ρ ( x0 , A) = ρ (x0 , A ) = 0 . Reciproc, fie ρ (x0 , A) = 0 . Alegem {x n }1∞ ⊂ A astfel ca
1
ρ ( x0 , A) ≤ ρ ( x0 , x n ) < ρ ( x 0 , A) + (n = 1.2.K) . De aici ρ (x0 , xn ) → ρ (x0 , A) = 0
n
şi, prin urmare, x0 = lim x n ∈ A .
n→∞
143. Rezultă din 142.
 144. Pentru orice z∈ A avem ρ ( x , z ) ≤ ρ ( x, y ) + ρ ( y , z ) ,
ρ ( x, A) = inf ρ ( x, z ) ≤ inf {ρ (x, y ) + ρ ( y, z )} = ρ ( x, y ) + ρ ( y, A),
z∈ A z∈ A

ρ (x, A) − ρ ( y, A) ≤ ρ (x, y ) . Schimbînd cu locurile x şi y , obţinem

ρ ( y, A) − ρ (x, A) ≤ ρ ( y, x ) = ρ (x, y ) . Consecinţă a ultimelor două inegalităţi este
inegalitatea din enunţul problemei.
145. Rezultă din 144.
146. Pentru a stabili că mulţimile F1 şi F2 sunt închise e suficient să folosim
propiretatea de continuitate a distanţei ρ (x, A) într-un spaţiu metric (problema 145).
Complementarele mulţimilor F1 şi F2 sunt mulţimile G2 şi G1 .
147. Pentru orice x ∈ F1 , y ∈ F2 notăm ρ ( x, F2 ) = ρ x > 0 ,
⎛ 1 ⎞
ρ ( y, F1 ) = ρ y > 0 (problema 143). Punem G1 = U S ⎜ x, ρ x ⎟ ,
x∈ F ⎝
2 ⎠
1

⎛ 1 ⎞
G2 = U S ⎜ y, ρ y ⎟ . Dacă presupunem că există z ∈ G1 I G2 atunci există
y∈ F2 ⎝
2 ⎠
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
x0 ∈ F1 , y 0 ∈ F2 astfel încît z ∈ S ⎜ x0 , ρ x 0 ⎟ , z ∈ S ⎜ y 0 , ρ y 0 ⎟ . Prin urmare,
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
1 1
ρ ( x 0 , y 0 ) ≤ ρ ( x0 , z ) + ρ ( z , y 0 ) < ρ x 0 + ρ y 0 . Fie ρ x0 ≤ ρ y 0 . Atunci
2 2
1 1
ρ y 0 ≤ ρ ( x0 , y 0 ) < ρ x 0 + ρ y 0 = ρ y 0 .
2 2
Contradicţie.
148. Fie Y o mulţime închisă în spaţiul metric complet ( X , ρ ) . Orice şir
fundamental în (Y , ρ ) este fundamental şi în ( X , ρ ) . De aici, ţinînd cont că spaţiul
( X , ρ ) este complet şi mulţimea Y este închisă în ( X , ρ ) , se obţine completitudinea
spaţiului (Y , ρ ) . Reciproc, fie (Y , ρ ) complet şi x n ∈ Y , x n → x în ( X , ρ ) . Şirul
(xn )1∞ fiind convergent în ( X , ρ ) , este fundamental în ( X , ρ ) şi, prin urmare, şi în
(Y , ρ ) . Spaţiul (Y , ρ ) este complet, ceea ce implică convergenţa şirului (xn )1∞ în
(Y , ρ ) . Unicitatea limitei şirului convergent în spaţiul metric ( X , ρ ) implică: şirul
(xn )1∞ converge la x în (Y , ρ ) . Prin urmare, x ∈ Y şi mulţimea Y este închisă.
149. Completitudinea spaţiilor metrice R , C , R m , C m , l (m )
p (1 ≤ p ≤ ∞),
l p (1 ≤ p ≤ ∞), C [a, b] este discutată în [1].
Spaţiul s . Fie (x n )1∞ un şir fundamental şi ε > 0 . Fixăm k ∈ N . Există
n0 ∈ N aşa încît ρ ( xn , xm ) < 2 − k ε (1 + ε )−1 pentru orice n ≥ n0 , m ≥ n0 .
Avem
∞
1 ξ (jn ) − ξ (jm ) 1 ξ k(n ) − ξ k(m )
2 −k
ε (1 + ε ) −1
> ∑ ⋅ ≥ ⋅ (m, n ≥ n0 ) .
1 + ξ (jn ) − ξ (jm ) 2 k 1 + ξ (n ) − ξ (m )
j
j =1 2 k k
 De aici rezultă ξ k(n ) − ξ k(m ) < ε (m, n ≥ n0 ) , ceea ce înseamnă că şirul

( )
numeric ξ k( n)
n =1
∞
este fundamental şi, prin urmare, convergent. Fie lim ξ k( n) = ξ k .
n→∞
Numărul k ∈ N fiind arbitrar, rezultă că şirul (x n )1∞ converge în coordonate către
x = (ξ k )1∞ . Însă convergenţa în s este echivalentă cu convergenţa în coordonate
(problema 52) şi, prin urmare, şirul (x n )1∞ converge în s către x .
Spaţiul c0 . c0 este un subspaţiu al spaţiului metric complet l∞ . Pentru a
demonstra că c0 este un spaţiu metric complet este suficient să arătăm că c0 este o
⎛
mulţime închisă în l∞ (problema 148). Fie (x n )1∞ ⎜ x n = ξ (n
⎝
) ∞⎞
j 1 ⎟ un şir din c0
⎠
( )
( )
convergent în l∞ către x n = ξ j ∞ ∈ l ∞ . Pentru orice ε > 0 există n0 ∈ N astfel încît
1
ε ε
ρ (xn , x ) < (n ≥ n0 ) , ceea ce implică ξ (jn ) − ξ j < (n ≥ n0 ; j = 1,2, K) . În
2 2
particular, ξ j
(n 0 ) − ξ < ε
j
2
( j = 1,2,K) . Întrucît ( )
xno = ξ j
(n0 ) ∞
1
∈ c0 , există j0 ∈ N

aşa încît
(n ) ε
ξj 0 < (j ≥ j0 ) . Pentru j ≥ j0 avem
2
ξ j ≤ ξ j 0 + ξ j − ξ j 0 < + = ε . Prin urmare x = (ξ j )∞ ∈ c0 şi deci c0 este o
(n ) (n ) ε ε
2 2 1
mulţime închisă în l∞ .
Spaţiul c . Să arătăm că c este o mulţime închisă în l∞ , ceea ce implică
⎛
completitudinea spaţiului metric c (problema 148). Fie (x n )1∞ ⎜ x n = ξ (n
⎝
) ∞⎞
j 1 ⎟ un şir
⎠
( )
( )
din c , convergent în l∞ către x = ξ j ∞ . Pentru ε > 0 există n0 ∈ N astfel
1
ε ε
încît ρ ( x n , x ) = sup ξ (jn ) − ξ j < (n ≥ n0 ) şi deci ξ (jn ) − ξ j < (n ≥ n0 , j ∈ N ) . În
j 3 3

particular,
(n )
ξ j 0 −ξ j <
3
ε
( j ∈ N ). Punctul
şi conform ( )
xn0 = ξ j
(n0 ) ∞
1
∈c

criteriului Cauchy de convergenţă a şirurilor numerice, există j0 ∈ N aşa încît

(n ) (n ) ε
ξ j +0k − ξ j 0 < (j ≥ j0 , k ∈ N ) . Obţinem ξ j + k − ξ j ≤ ξ j + k − ξ (j n+ k) +
0

3
ε ε ε
+ ξ (j n+0k) − ξ (j n0 ) + ξ (j n0 ) − ξ j < + + =ε (j ≥ j0 , k ∈ N ) , adică şirul numeric
3 3 3
(ξ j )1∞ este fundamental. Conform criteriului Cauchy de convergenţă a şirurilor

( )
numerice, şirul ξ j ∞ este convergent. Prin urmare x ∈ c şi mulţimea c este închisă
1
în l∞ .
 Spaţiul C m [a, b] . Fie şirul (x n )1∞ fundamental în C m [a, b] şi deci pentru
(
orice ε > 0 există n0 ∈ N astfel încît ρ x n , x j < ε (n, j ≥ n0 ) .)
Avem
m
∑ amax x n(k ) (t ) − x (jk ) (t ) < ε .
k =0 ≤t ≤b

( )
De aici rezultă ρ C [a, b ] x n(k ) , x (jk ) = max x n(k ) (t ) − x (jk ) (t ) < ε oricare ar fi
a ≤t ≤b
∞
( )
n, j ≥ n0 şi k = 0,1,K , m . Aşadar şirul x n( k ) n =1 este fundamental în C a, b şi deci [ ]
[ ]
convergent. Fie lim x n( k ) = y k în C a, b (k = 0,1, K , m ) . Întrucît convergenţa în
n→∞
spaţiul C [a, b] este echivalentă cu convergenţa uniformă a şirului respectiv de funcţii,
avem x n (t ) ⇒ y 0 (t ), x n' (t ) ⇒ y1 (t ),K, x n(m ) (t ) ⇒ y m (t ) pe [a, b] . Aplicăm teorema
de trecere la limită sub semnul derivatei şi obţinem y k (t ) ⇒ y k' −1 (t ) (k = 0,1, K , m ) ,
de unde rezultă yk (t ) ⇒ y0(k ) (t ) (k = 0,1,K, m ) . Prin urmare,
m
ρ (xn , y0 ) = ∑ max xn(k ) (t ) − y0(k ) (t ) ≤ ε (n ≥ n0 ) , ceea ce înseamnă că şirul (x n )1∞ este
a ≤t ≤b
k =0

convergent în C m [a, b] .
Spaţiul C ∞ [a, b] . Fie şirul (xn )1∞ fundamental în C ∞ [a, b] . Notăm
(k ) = max x (k ) (t ) − x (k ) (t ) . Fixăm k ∈ N . Pentru orice ε > 0 există n ∈ N astfel
γm ,n m n 0
a ≤t ≤b
încît
ε
ρ (xn , xm ) < (m, n ≥ n0 )
2 k (1 + ε )
Avem
γm(k ) ∞ γm( j)
1 1 ε
∑ j ⋅ ( j ) = ρ (xm , xn ) < k (m, n ≥ n0 ) .
,n ,n
⋅
(k ) ≤
2k 1 + γ m 2 (1 + ε )
,n j = 0 2 1 + γ m, n

(m, n ≥ n0 ) , adică şirul (xn(k ) )n =1 este fundamental

(k ) < ε ∞
De aici rezultă γ m, n
în C [a, b] şi, prin urmare, convergent în C [a, b] . Aşadar, există y k ∈ C [a, b]
(k = 0,1,K) aşa încît ρ C [a, b] (xn(k ) , y k ) = max xn(k ) (t ) − y k (t ) → 0 (n → ∞ ) . Deci
a ≤t ≤b
x n(k ) (t ) ⇒ y k (t ) (k = 0,1,2, K) pe [a, b] . Aplicăm teorema de trecere la limită sub
semnul derivatei şi obţinem yk (t ) = yk' −1 (t ) , de unde imediat rezultă yk (t ) = y0(k ) (t )
∞
1 ε
(k ∈ N ) . Fiind dat numărul ε > 0 alegem k 0 ∈ N astfel ca ∑ k
< , apoi
k = k 0 +1 2
2
n0 ∈ N aşa ca pentru n ≥ n0 să avem
 k0 max x n(k ) (t ) − y 0(k ) (t )
1 ε
∑ ⋅ a ≤t ≤b
( ) ( )
< .
k = 0 2 1 + max x n (t ) − y 0 (t )
k k k 2
a ≤t ≤b
Pentru n ≥ n0 vom avea
k0 max x n(k ) (t ) − y 0(k ) (t )
1
ρ (xn , y0 ) = ∑ ⋅ a ≤t ≤b +
2 k ( k) (k)
1 + max x n (t ) − y 0 (t )
k =0
a ≤t ≤b

∞ max x n(k ) (t ) − y 0(k ) (t )

∞
1 ε 1
+ ∑ k ⋅ a ≤t ≤b
( ) ( )
< + ∑ <ε
1 + max x n (t ) − y 0 (t )
k k 2 k
k = k 0 +1 2 k = k 0 +1 2
a ≤t ≤b
Aşadar şirul (x n )1∞ este convergent în C ∞ [a, b] către y 0 şi, prin urmare,
spaţiul C ∞ [a, b] este complet.
Spaţiul BV [a, b] . Fie (x n )1∞ un şir fundamental în BV [a, b] şi τ ∈ [a, b] .
Notăm f mn (t ) = x m (t ) − x n (t ) . Avem
f mn (τ ) = f mn (τ ) − f mn (a ) + f mn (a ) ≤ f mn (a ) + f mn (τ ) − f mn (a ) +
b
+ f mn (b ) − f mn (τ ) ≤ f mn (a ) + V ( f mn )
a

şi deci pentru orice ε > 0 există n0 ∈ N astfel încît

b ε
(m, n ≥ n0 ) ,
x m (τ ) − x n (τ ) ≤ x m (a ) − x n (a ) + V ( x m − x n ) = ρ ( x m , x n ) <
a 2
ceea ce arată că şirul numeric (x n (τ ))1∞ este fundamental în R . În consecinţă şirul
numeric (x n (τ ))1∞ este convergent oricare ar fi τ ∈ a, b . Fie x0 (τ ) = lim x n (τ ) [ ]
n→∞
[ ]
(a ≤ τ ≤ b ) . Să arătăm că x0 ∈ BV a, b şi (xn )1∞ converge în spaţiul BV a, b către [ ]
x0 .
Reieşim din inegalitatea stabilită mai sus
b ε
(m, n ≥ n0 ) .
x n (a ) − x m (a ) + V ( x n − x m ) <
2 a
Fixăm o diviziune (tk )l0+1 a segmentului [a, b] (a = t0 < t1 < K < tl < tl +1 = b ) .
Ţinînd cont de ultima inegalitate, obţinem
l
ε
xn (a ) − xm (a ) + ∑ xn (tk +1 ) − xm (tk +1 ) − xn (tk ) + xm (tk ) < (m, n ≥ n0 ) .
k =0 2
Fixăm n ≥ n0 şi trecem la limită cu m → ∞ .
Obţinem
l
ε
xn (a ) − x0 (a ) + ∑ xn (tk +1 ) − x0 (tk +1 ) − xn (tk ) + x0 (tk ) ≤ .
k =0 2
 Diviziunea (t k )l0+1 a fost fixată arbitrar. Luăm în ultima inegalitate supremum
după toate diviziunile şi obţinem
b ε
x n (a ) − x0 (a ) + V ( x n − x0 ) ≤
<ε .
a2
De aici rezultă: a) x n − x0 este o funcţie cu variaţie mărginită şi deci
x0 = ( x0 − x n ) + x n este de asemenea funcţie cu variaţie mărginită; b) ρ ( x n , x0 ) < ε
(n ≥ n0 ) . Rezultă că xn → x0 (n → ∞ ) în spaţiul BV [a, b] şi spaţiul BV [a, b] este
complet.
Spaţiul Η α [a, b] . Fie (x n )1∞ un şir fundamental în Η α [a, b] . Pentru orice
ε > 0 există n0 ∈ N aşa încît
x n (t1 ) − x m (t1 ) − x n (t 2 ) + x m (t 2 ) ε
ρ ( x m , x n ) = max x n (t ) − x m (t ) + sup <
a ≤t ≤b α 4
a ≤ t1 < t 2 ≤ b t1 − t 2

oricare ar fi m, n ≥ n0 .
ε
De aici rezultă că pentru orice m, n ≥ n0 avem x n (t ) − x m (t ) < (a ≤ t ≤ b ) ,
4
x n (t1 ) − x m (t1 ) − x n (t 2 ) + x m (t 2 ) ε
α
< (a ≤ t1 < t2 ≤ b ) .
t1 − t 2 4

Din prima inegalitate rezultă că şirul (x n )1∞ este fundamental în C [a, b] şi, prin
urmare, convergent în C [a, b] către x . Trecem la limită în ultimele două inegalităţi cu
ε
m → ∞ şi obţinem xn (t ) − x(t ) ≤ (a ≤ t ≤ b ) şi
4

x n (t1 ) − x(t1 ) − x n (t 2 ) + x(t 2 ) ε

α
≤ (a ≤ t1 < t2 ≤ b ) .
t1 − t 2 4
Ultima inegalitate cu notaţia z (t ) = x n (t ) − x(t ) se scrie sub forma
z (t1 ) − z (t2 ) ε
α ≤ (a ≤ t1 < t2 ≤ b ) ,
t1 − t2 4
ceea ce arată că funcţia z (t ) şi, prin urmare, x(t ) satisface condiţia Hölder cu
exponentul α , adică x ∈ Η α [a, b] .
ε ε ε
Din inegalităţile obţinute rezultă că ρ ( x n , x ) ≤ + = < ε (n ≥ n0 ) . Prin
4 4 2
urmare, şirul (x n )1∞ este convergent în Η α [a, b] către x .
n
⎛ 1⎞
150. În spaţiul metric Q şirul (x n )1∞ , x n = ⎜1 + ⎟ , este fundamental, însă
⎝ n⎠
⎛ ⎡ 2 ⎤⎞
nu este convergent. În spaţiul C [a, b] şirul (x n )∞
n 0 ⎜⎜ n0 = ⎢ b − a ⎥ ⎟⎟ ,
⎝ ⎣ ⎦⎠
 ⎧ a+b 1
⎪ 1, + ≤ t ≤ b,
⎪ 2 n
⎪ a+b 1
x n (t ) = ⎨− 1, a ≤ t ≤ − .
⎪ 2 n
⎪ ⎛ a+b⎞ a+b 1 a+b 1
⎪ n⎜ t − ⎟, − ≤t≤ +
⎩ ⎝ 2 ⎠ 2 n 2 n
este fundamental, însă nu este convergent [1] .
a+b
151. Funcţia x : [a, b] → R , x(t ) = t − este continuă, însă x ∉ X .
2
Conform teoremei Weierstrass există un şir de polinoame ( p n (t ))1∞ uniform
convergent către x(t ) . Se vede uşor că şirul ( p n )1∞ este fundamental, însă nu este
convergent în X .
⎛1 1 1 ⎞
152. Şirul (x n )1∞ , xn = ⎜ , ,K, ,K⎟ este fundamental în X , însă nu este
⎝n n n ⎠
convergent. E suficient de observat că convergenţa în X implică convergenţa în
coordonate.
⎛ 1 1 ⎞
153. Şirul (x n )1∞ , xn = ⎜1, ,K ,0,0,K⎟ este fundamental în X , însă nu este
⎝ 2 n ⎠
convergent. Într-adevăr, convergenţa în spaţiul X implică convergenţa în coordonate,
ceea ce rezultă din relaţiile ξ k − η k ≤ ρ ( x, y ) (k = 1,2,K) . Prin urmare, dacă şirul
⎛ 1 1 1 ⎞
(xn )1∞este convergent în X , atunci x n → x = ⎜1, , K, , ,K⎟ . Însă x ∉ X ;
⎝ 2 n n +1 ⎠
contradicţie. Şirul însă este fundamental, ceea ce rezultă din converegenţa seriei
∞
1
numerice ∑ 2
.
n =1 n
⎛ 1 1 ⎞
154. Şirul (x n )1∞ , x n = ⎜1, ,K , ,0,0,K⎟ este fundamental în X , însă nu
⎝ 2 n ⎠
este convergent. Raţionament analog celui din problema precedentă.
155. Se vede uşor că dacă f este strict monotonă atunci ρ ( x, y ) este metrică.
Reciproc, fie ρ ( x, y ) o metrică în R . Este clar că funcţia f este injectivă:
f ( x ) = f ( y ) implică x = y . Admitem că funcţia f nu este strict monotonă. Există
atunci x1 < x 2 < x3 astfel încît: a) f ( x 2 ) < f ( x1 ), f ( x 2 ) < f ( x3 ) ; sau
b) f ( x 2 ) > f ( x1 ), f (x 2 ) > f (x3 ) . Considerăm cazul a). Fie numărul A ales astfel ca
f ( x 2 ) < A < f ( x1 ) şi f ( x 2 ) < A < f ( x3 ) . Funcţia f fiind continuă, există
c, d , x1 < c < x 2 , x 2 < d < x3 astfel încît f (c ) = A = f (d ) . Contradicţie cu
injectivitatea funcţiei f . Analog se studiază cazul b).
156. Fie funcţia f : R → R continuă şi strict monotonă. Se arată la început că
dacă f este surjectivă, atunci spaţiul metric (R, ρ ) , ρ ( x, y ) = f ( x ) − f ( y ) este
complet. Fie (x n )1∞ un şir fundamental în (R, ρ ) . Rezultă că şirul numeric ( f ( x n ))1∞
este fundamental în spaţiul metric (R, ρ1 ) , unde ρ1 (u , v ) = u − v . Prin urmare şirul
( f (xn ))1∞ este convergent. Fie lim f ( x n ) = y 0 . Funcţia f este surjectivă şi deci
n→∞
există x0 ∈ R astfel încît f ( x0 ) = y 0 . Obţinem ρ ( x n , x0 ) = f ( x n ) − f ( x0 ) → 0
(n → ∞ ) . Şirul (xn )1∞ este convergent, iar spaţiul (R, ρ ) - complet.
Recirpoc. Vom arăta că dacă funcţia f nu este surjectivă, atunci spaţiul
metric (R, ρ ) nu este complet. Funcţia f este monotonă. Fie, de exemplu, monoton
crescătoare. Există lim f ( x ) = A , lim f ( x ) = B şi A < B . Este clar că f este
x → −∞ x → +∞
surjectivă, dacă şi numai dacă A = −∞ , B = +∞ . Întrucît f nu este surjectivă, cel
puţin una din aceste două condiţii nu este satisfăcută. Considerăm cazul B < +∞ .
Rezultă că pentru orice şir (x n )1∞ , lim x n = +∞ , avem y n = f ( x n ) → B (n → ∞ ) .
n→∞
Prin urmare şirul numeric ( y n )1∞ este fundamental în R , ceea ce arată că şirul (x n )1∞
este fundamental în (R, ρ ) . Acest şir însă nu estwe convergent în (R, ρ ) . Într-adevăr,
fie lim x n = x0 în (R, ρ ) . Aceasta înseamnă că f ( x n ) − f (x0 ) → 0 (n → ∞ ) . De
n→∞
aici rezultă f ( x0 ) = B . Însă funcţia f este strict monotonă în R , lim f ( x ) = B şi
x → +∞
deci f ( x ) < B oricare ar fi x ∈ R . Aceasta însă contrazice condiţia f ( x0 ) = B .
157. Fie A = lim f ( x ) , B = lim f ( x ) . Deoarece funcţia f nu este
x → −∞ x → +∞
surjectivă, are loc unul din următoarele cazuri: 1) A > −∞, B < +∞ ; 2)
A > −∞, B = +∞ ; 3) A = −∞, B < +∞ . Să discutăm cazul 1), adică
− ∞ < A < B < +∞ . Considerăm spaţiul metric Y = ( A, B ) , ρ1 ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 . Este
clar că funcţia f : R → ( A, B ) este bijectivă şi
ρ (x1 , x 2 ) = f (x1 ) − f (x 2 ) = ρ1 ( f (x1 ), f ( x 2 )) ceea ce arată că spaţiile metrice (R, ρ )
şi (Y , ρ1 ) sunt izometrice.
Considerăm spaţiul metric X = [A, B ] , ρ1 ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 . Este clar că
( X , ρ1 ) este un spaţiu metric complet , (Y , ρ1 ) este un subspaţiu al spaţiului ( X , ρ1 ) ,
Y = X. Rezultă că spaţiul metric ( X , ρ1 ) este completatul spaţiului metric (R, ρ ) .
În mod analog se studiază cazurile 2) şi 3). Se arată că în cazul 2) completatul
este [A,+∞ ) , iar în cazul 3) (− ∞, B ] cu ρ1 ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 .
x
158. Funcţiile f1 ( x ) = arctg x , f 2 (x ) = e x , f 3 (x ) = sunt strict
1+ x
crescătoare. Conform afirmaţiei problemei 155, ρ1 , ρ 2 şi ρ 3 sunt distanţe în R .
Cum
π π
lim f1 ( x ) = − , lim f1 ( x ) =
,
x → −∞ 2 x → +∞ 2
lim f 2 ( x ) = 0 , lim f 2 ( x ) = +∞ ,
x → −∞ x → +∞
lim f 3 ( x ) = −1 , lim f 3 (x ) = 1 ,
x → −∞ x → +∞
funcţiile f1 , f 2 , f 3 nu sunt surjective. Conform afirmaţiei problemei 156 spaţiile
metrice (Y , ρ k ) (k = 1,2,3) nu sunt complete, iar din problema 157 obţinem:
⎡ π π⎤
completatul spaţiului (R, ρ1 ) este spaţiul metric (Y , ρ ) ,
Y = ⎢− , ⎥ ,
⎣ 2 2⎦
ρ ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 ; completatul spaţiului metric (R, ρ 2 ) este spaţiul metric (Y , ρ ) ,
Y = [0, ∞ ) , ρ ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 ; completatul spaţiului metric (R, ρ 2 ) este spaţiul
metric (Y , ρ ) , Y = [− 1,1] , ρ ( y1 , y 2 ) = y1 − y 2 .
159. Q = R , ρ ( x1 , x 2 ) = x1 − x 2 .
160. Mulţimea C [a, b] este densă în spaţiul L p [a, b] (1 ≤ p < ∞) ([1], pag.79).
161. X = (R, ρ ) ,
⎧ 0, x = y;
⎪
ρ ( x, y ) = ⎨ 1 1 , x≠ y,
⎪1 + x + 1 + y + 1
⎩
⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞
S ⎜ n,1 + ⎟ ⊃ S ⎜ n + 1;1 + ⎟ (n ∈ N ) .
⎝ n + 1⎠ ⎝ n+ 2⎠
⎡ 1 1⎤
162. X = (− ∞,0 ) U (0,+∞ ) , ρ ( x, y ) = x − y , Fn = ⎢− , ⎥ \ {0} (n = 1,2, K) .
⎣ n n⎦
⎛ ⎞
{ }
163. În l p (1 ≤ p ≤ ∞) şi c0 fie Fn = e j ∞ , unde e j = ⎜ 01
n ⎜ 24
,4
K , 0
3,1,0, K ⎟ . În
⎟
⎝ j ⎠
C [a, b]
⎧ 1
⎪⎪n(a − t ) + 1, a ≤ t ≤ a + n , ⎛ ⎡ 1 ⎤⎞
x n (t ) = ⎨ ⎜⎜ n > ⎢ ⎟, ,
⎪ 1 ⎝ ⎣ b − a ⎥⎦ ⎟⎠
0, a + < t ≤ b,
⎪⎩ n
Fn = {x ∈ C [a, b] : x(a ) = 1, x(t ) ≤ x n (t ) (a ≤ t ≤ b )} .
164. Mulţimea formată dintr-un singur punct în acest spaţiu nu este rară.
∞
165. Dacă presupunem că mulţimea R este numărabilă atunci R = U {ak }.
k =1
Mulţimile M k = {a k } sunt rare în R şi deci R este de prima categorie Baire. Însă
spaţiul metric R este complet şi conform teoremei Baire este de categoria a doua.
Contradicţie.
166. Întrucît mulţimea M este perfectă, avem M = M ' şi, prin urmare,
mulţimea M este închisă (problema 120). Rezultă că spaţiul (M , ρ ) este complet
(problema 148).
Să arătăm că în acest spaţiu mulţimea formată dintr-un punct {x} este rară.
Într-adevăr, fie U ε (a ) = S (a, ε ) I M , unde S (a, ε ) este sferă în spaţiul ( X , ρ ) .
Deoarece mulţimea M este perfectă, există un punct b ∈ U ε (a ) astfel încît b ≠ a ,
b≠x (problema 116). Notăm δ = min{ε − ρ (b, a ), ρ (b, x )} > 0 şi
U δ (b ) = S (b, δ ) I M . Dacă y ∈ U δ (b ) atunci ρ ( y, a ) ≤ ρ ( y, b ) + ρ (b, a ) < ε ,
y ∈ U ε (a ) şi U δ (b ) ⊂ U ε (a ) . Pe de altă parte, ρ ( x, b ) ≥ δ , x ∉ U δ (b ) şi mulţimea
{x} este rară în spaţiul (M , ρ ) .
Admitem că mulţimea M este cel mult numărabilă. Este clar că M = U {x}
x∈ M
şi deci spaţiul metric complet (M , ρ ) poate fi reprezentat ca reuniune a unei mulţimi
cel mult numărabile de mulţimi rare, ceea ce contrazice teorema Baire despre
categorii.
Observăm că din afirmaţie acestei probleme rezultă nenumărabilitatea
mulţimii M = R (adică afirmaţia problemei precedente), cît şi nenumărabilitatea
mulţimii Cantor.
167. Conform teoremei Baire cel puţin una din mulţimile Fk nu este rară. Fie
această mulţimea Fk 0 . Există o sferă S (a, r ) aşa încît Fk 0 ⊃ S (a, r ) . Mulţimea Fk 0
fiind închisă, Fk 0 ⊃ S (a, r ) .
168. Fie x ∈ C [0,1] . Punem
⎧ x(t ), 0 ≤ t ≤ 1;
~x (t ) = ⎨
⎩ x(− t ), − 1 ≤ t < 0.
Întrucît mulţimea polinoamelor este densă în C [− 1,1] , pentru orice ε > 0
există p , p (t ) = a0 + a1t + K + a m t m , astfel încît ρ (~ x (t ) − p (t ) < ε
x, p ) < ε , adică ~
(− 1 ≤ t ≤ 1) . De aici rezultă x(t ) − p(t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) , x(− t ) − p(t ) < ε (− 1 ≤ t ≤ 0) ,
1
x(t ) − p (− t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) . Fie q (t ) =
( p(t ) + p(− t )) . Observăm că q(t ) este un
2
polinom par şi x(t ) − q (t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) , de unde rezultă ρ ( x, q ) < ε . Prin urmare,
mulţimea polinoamelor pare este densă în C [0,1] .
n
Să trecem la C [− 1,1] . Fie x0 (t ) = t . Pentru orice polinom par p (t ) = ∑ a jt 2 j
j =0
avem ρ ( x, p ) = max x(t ) − p (t ) ≥ max{ x(1) − p (1) , x(− 1) − p (− 1) } =
−1≤ t ≤1
= max{1 − p (1) , − 1 − p (− 1) } = max{1 − p(1) , 1 + p (1) } = 1 + p (1) ≥ 1 , ceea ce arată că
mulţimea polinoamelor pare nu este densă în C [− 1,1] .
169. Fie x ∈ C [1,2] . Punem
⎧ x(t ), t ∈ [1,2];
⎪
x (t ) = ⎨− x(− t ), t ∈ [− 2,−1];
~
⎪ x(1)t , t ∈ [− 1,1] .
⎩
Este clar că x ∈ C [− 2,2] şi ~
~ x (t ) este o funcţie impară. Fiind dat ε > 0 alegem
un polinom p(t ) astfel ca ρ (~ x, p ) < ε în C [− 2,2] , adică ~ x (t ) − p (t ) < ε
(− 2 ≤ t ≤ 2) . De aici x(t ) − p (t ) < ε (1 ≤ t ≤ 2) , − x(− t ) − p(t ) < ε (− 2 ≤ t ≤ −1) .
Din ultima inegalitate rezultă x(t ) + p (− t ) < ε (1 ≤ t ≤ 2) . Notăm
1
q(t ) = ( p(t ) − p(− t )) . Acum uşor se observă că q(t ) este un polinom impar şi
2
x(t ) − q (t ) < ε (1 ≤ t ≤ 2 ) , de unde rezultă ρ ( x, q ) < ε .
 Trecem la spaţiul C [0,1] . Considerăm x0 (t ) ≡ 1 . Pentru orice polinom impar
p(t ) avem
ρ ( x, p ) = max x(t ) − p(t ) ≥ x(0) − p(0 ) = 1 ,
0 ≤ t ≤1

ceea ce arată că mulţimea polinoamelor impare nu este densă în C [0,1] .

170. Fie x ∈ C [0,1] . Punem y (t ) = x(t ) − x(0 )e t . Evident y (0 ) = 0 şi funcţia
⎧ y (t ), 0 ≤ t ≤ 1;
y (t ) = ⎨
~
⎩− y (− t ), − 1 ≤ t ≤ 0
este continuă pe [− 1,1] şi impară. Raţionament analog celui din problema precedentă
arată că pentru orice ε > 0 există un polinom impar q (t ) = a1t + a 2 t 3 + K + a n t 2n −1
astfel încît
y (t ) − q (t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) ,
( )
x(t ) − x(0)e t + q(t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) .

Notăm x(0 )e t + q(t ) = z (t ) şi obţinem ρ ( x, z ) < ε . Deci mulţimea M este

densă în C [0,1] .
171. Pentru l p (1 ≤ p < ∞) şi c0 a se vedea [1], pag.21. Fie
x0 = (1, K ,1, K) ∈ l ∞ . Pentru orice şir x de rang finit există n0 ∈ N astfel încît
( )
x = ξ1 , K , ξ n 0 ,0,0, K şi deci ρ ( x0 , x ) ≥ sup 1 − ξ j = 1 , ceea ce arată că mulţimea
j > n0

şirurilor de rang finit nu este densă în l∞ .

172. Mulţimea A este peste tot densă [1], prin urmare, densă şi în mulţimea
B.
Pentru orice x ∈ B este adevărată egalitatea x(0 ) = x(2π ) . Această egalitate se
păstrează şi pentru funcţiile y ∈ B : y (0 ) = y (2π ) . Însă există polinoame (de exemplu,
z (t ) = t ) pentru care z (0 ) ≠ z (2π ) şi, prin urmare, B ⊃
/ A , adică B nu este densă în
A.
173. Mulţimea A este peste tot densă [1], prin urmare, denhsă şi în mulţimea
B . Pentru orice x ∈ B este adevărată egalitatea x(0 ) = 0 . Considerăm polinomul
p (t ) ≡ 1 , p ∈ A şi pentru orice x ∈ B avem
ρ ( x, p ) = max 1 − x(t ) ≥ 1 − x(0) = 1,
0 ≤ t ≤1
ceea ce arată că p ∈ A \ B . Deci mulţimea B nu este densă în A .
174. Mulţimea A este peste tot densă (problema 168) şi, prin urmare, densă în
B . Considerăm polinomul p (t ) ≡ 1 . Pentru orice x ∈ B avem
ρ ( p, x ) ≥ 1 − x(0) = 1,
ceea ce arată că p ∈ A \ B . Mulţimea B nu este densă în A .
175. Mulţimea A este peste tot densă în l p (1 ≤ p < ∞) [1] şi, prin urmare,
densă în B . Considerăm x0 = (0, K ,0, K) ∈ A . Pentru orice x = (ξ n )1∞ ∈ B avem
1
⎛ ∞ 2⎞
2
ρ ( x0 , x ) = ⎜⎜ ∑ 0 − ξ n ⎟⎟ ≥ 0 − ξ1 = 1,
⎝ j =1 ⎠
ceea ce arată că mulţimea B nu este densă în A .
176. Fie y 0 ∈ (− 1,1) un punct arbitrar şi ε >0 aşa încît
⎡ π π⎤
( y0 − ε , y0 + ε ) ⊂ (− 1,1) . Funcţia sin : ⎢− , ⎥ → [− 1,1] este continuă şi strict
⎣ 2 2⎦
π π
crescătoare. În consecinţă există − aşa încît sin x ′ = y 0 − ε ,
< x ′ < x ′′ <
2 2
sin x ′′ = y 0 + ε . Fie r ∈ Q I ( x ′, x ′′) . Avem y 0 − ε = sin x ′ < sin r < sin x ′′ =
= y 0 + ε . Aşadar, în orice vecinătate a punctului y 0 există puncte ale mulţimii M .
Rezultă că M = [− 1,1] .
177. Fixăm un număr k ∈ N . Este clar că există n1 , n2 , K , nk +1 ∈ Z astfel
încît α1 = n1 − α ∈ (0,1) , α 2 = n2 − 2α ∈ (0,1),K , α k +1 = nk +1 − α (k + 1) ∈ (0,1) .
⎛ k −1 ⎞
Avem k + 1 numere {α j }1 ⊂ (0,1) = ⎜ 0, ⎥ C⎜ , ⎥ CKC⎜
k +1 ⎛ 1⎤ ⎛ 1 2⎤
,1⎟ şi deci măcar
⎝ k⎦ ⎝k k⎦ ⎝ k ⎠
{ }1
unul din aceste intervale conţine cel puţin două numere din mulţimea α j k +1 . Fie
⎛ l l + 1⎤ ⎛ l l +1⎞
αi , α j ∈ ⎜ , ⎥ (mai precis α i , α j ∈ ⎜ , ⎟ , deoarece α m (m = 1,2,K, k + 1) )
⎝k k ⎦ ⎝k k ⎠
1
( )
este iraţional şi deci 0 < α i − α j < . Avem 0 < α i − α j = ni − n j − α (i − j ) < .
k
1
k
1
Prin urmare, există m, n ∈ Z astfel încît 0 < m + α n < . Fără a restrînge
k
1
generalitatea putem presupune că 0 < d = m + α n < . Considerăm pe axa reală
k
1
numerele reale ld (l ∈ Z ) . Distanţa dintre două astfel de numere succesive este d < .
k
1
Prin urmare, orice interval pe axa reală de lungime conţine un număr de forma
k
ld = m ~ + n~α ∈ M .
Fie a ∈ R , ε > 0 . Considerăm vecinătatea (a − ε , a + ε ) a punctului a . Fie
1 1
k ∈ N astfel ca < 2ε . Această vecinătate conţine măcar un interval de lungime
k k
şi deci măcar un număr ld = m€ + n α ∈ M . Prin urmare, orice vecinătate (a − ε , a + ε )
~
a punctului a conţine un element din M , ceea ce implică densitatea mulţimii M în
R.
178. Raţionament analog celui din problema precedentă, însă alegem k astfel
1
ca < ε şi atunci vecinătatea (a − ε , a + ε ) conţine cel puţin două intervale de
k
1
lungime şi deci cel puţin două numere de forma ld , (1 + l )d . Din două numere l şi
k
l + 1 unul este par. Fie l = 2 p . Atunci ld = 2 p(m + αn ) = 2 pm + 2 pnα .
179. Analog problemei 176.
180. Mulţimea Q a numerelor raţionale şi I a numerelor iraţionale.
 181. Scriem toate numerele simple într-un şir: p1 = 2 , p 2 = 3 , p3 = 5 , K şi
{ }
notăm M k = r + p k : r ∈ Q . Mulţimea Q fiind densă în R , este densă şi mulţimea
M k (k = 1,2, K) . Să arătăm că mulţimile M k (k ∈ N ) sunt disjuncte două cîte două.
Admitem contrariul şi fie x ∈ M j I M k ( j ≠ k ) . Avem x = r1 + p j = r2 + p k ,

(r1 − r2 )2 = ( ) 1
( )
p j + pk − (r1 − r2 ) . Am obţinut că rădăcina
2 2
pj − pk , p j pk =
2
patrată din produsul a două numere prime distincte este un număr raţional. Aceasta
însă este imposibil. De ce?
⎛ r⎞
182. Mulţimea G fiind densă în X , există y ∈ S ⎜ x0 , ⎟ I G . Alegem
⎝ 3⎠
r ⎛ R⎞
0 < R < astfel ca S ( y, R ) ⊂ G . Se vede uşor că S ⎜ y, ⎟ ⊂ S (x0 , r ) I G .
3 ⎝ 2⎠
∞
183. Fie M = I Gk , Gk - mulţimi deschise şi dense în X . Să demonstăm că
k =1
M = X . Fie x0 ∈ X şi S (x0 , r ) o sferă arbitrară în X . Conform problemei
precedente există S ( y1 , ε1 ) ⊂ S ( x0 , r ) I G1 , apoi S ( y 2 , ε 2 ) ⊂ S ( y1 , ε1 ) I G2 ,
1 1
ε 2 < ; S ( y3 , ε 3 ) ⊂ S ( y 2 , ε 2 ) I G3 , ε 3 < ; K ; S ( y n , ε n ) ⊂ S ( y n −1 , ε n −1 ) I Gn ,
2 3
1
εn < ; K.
n
Se obţine şirul S ( y1 , ε1 ) ⊃ S ( y 2 , ε 2 ) ⊃ K ⊃ S ( y n , ε n ) ⊃ K cu ε n → 0
∞ ∞
(n → ∞ ) . Conform teoremei Cantor există a ∈ I S ( y n , ε n ) ⊂ I Gn = M şi
n =1 n =1
a ∈ S ( x0 , r ) . Aşadar a ∈ S ( x0 , r ) I M ≠ Ø oricare ar fi r > 0 şi deci x0 ∈ M . Punctul
x0 ∈ X este arbitrar şi, prin urmare, M = X .
184. Fie M o mulţimea rară şi x0 ∈ X . Să arătăm că x0 ∈ X \ M . Admitem
contrariul. Atunci există o sferă S (x0 , r ) I ( X \ M ) = Ø şi deci S (x0 , r ) ⊂ M , ceea ce
nu este posibil (mulţimea M este rară!). Aşadar X \ M = X .
Reciproca nu este adevărată: mulţimea numerelor raţionale Q nu este rară
deşi R \ Q este densă în R .
185. Avem
A U ext A = A U ext A = A U ∂A U ext A = A U ∂ ( X \ A) U int ( X \ A) .
Utilizînd egalitatea a treia din problema 126 obţinem
A U ext A = A U ( X \ A) ⊃ A U ( X \ A) = X .
186-188. A se vedea [1]. Vom demonstra numai neseparabilitatea spaţiului
BV [a, b] . Considerăm
⎧1. a ≤ t ≤ τ ;
xτ (t ) = ⎨ (a < τ < b )
⎩0, τ < t ≤ b.
 Fie a < τ1 < τ 2 < b . Este clar că ρ (xτ , xτ ) = xτ (a ) − xτ (a ) +
1 2 1 2

( )
b
+ V xτ 1 − xτ 2 = 2 . Mulţimea {xτ }τ ∈(a, b ) este nenumărabilă. Conform problemei 187
a

spaţiul BV [a, b] este neseparabil.

189. Se aplică afirmaţia din problema 187. E suficient de considerat mulţimea
nenumărabilă M a numerelor iraţionale de pe intervalul închis [1,2]. Pentru orice
x, y ∈ M ( x ≠ y ) avem ρ ( x, y ) > 2 .
190. A se vedea [1], p.23.
191. Spaţiul metric discret X este separabil dacă şi numai dacă mulţimea X
este cel mult numărabilă.
192. Considerăm cazul şirurilor numerice reale. În X este densă mulţimea
( )
numărabilă M a şirurilor de rang finit z = r j ∞ de numere raţionale. În cazul
1
spaţiului complex mulţimea numărabilă M a şirurilor de rang finit z = r j ∞ cu ( )1
( )
r j = r ′j + ir ′j′ r ′j , r ′j′ ∈ Q este peste tot densă.
Metoda a doua. Se observă că spaţiul ( X , ρ ) , fiind subspaţiu al spaţiului
separabil c0 , este de asemenea separabil (problema 186, 190).
193. Fie
⎧1. a ≤ t ≤ α ;
xα (t ) = ⎨ (a < α < b ) .
⎩0, α < t ≤ b.
(
Mulţimea M = {xα }α ∈(a, b ) este nenumărabilă şi ρ xα 1 , xα 2 = 1 (α 1 ≠ α 2 ) . E )
suficient acum să aplicăm rezultatul stabilit în problema 187.
194. Fie x = (ξ n )1∞ ∈ X şi ε > 0 . Avem nξ n ≤ c (n = 1,2, K) şi deci dacă
⎡ 2c ⎤ c ε
(
n > n0 ≥ ⎢ ⎥ atunci ξ n ≤ < . Notăm y = ξ1 , ξ 2 , K , ξ n 0 ,0, K şi obţinem )
⎣ε ⎦ n 2
ε
ρ1 ( x, y ) = sup ξ n < . Rezultă că mulţimea şirurilor de rang finit este densă în
n > n0 2
spaţiul metric ( X , ρ1 ) . Fie M mulţimea şirurilor de rang finit cu elemente raţionale.
{ ( )1
M = z = r j ∞ : r j ∈ Q ( j ∈ N ) , există j0 astfel ca r j = 0 ( j > j0 ) . }
ε
Alegem r j ∈ Q ( j = 1,2, K , n0 ) astfel ca r j − ξ j < ( j = 1,2,K, n0 ) şi
2
(
punem z = r1 , r2 ,K , rn 0 ,0,K . )
ε
Evident z ∈ M şi ρ ( x, z ) ≤ ρ ( x, y ) + ρ ( y, z ) <
+ sup ξ j − r j < ε .
2 1≤ j ≤ n 0
Aşadar mulţimea M este densă în ( X , ρ1 ) . Mulţimea M fiind numărabilă,
rezultă că spaţiul ( X , ρ1 ) este separabil.
Metoda a doua. Spaţiul c0 este separabil (problema 186). Spaţiul ( X , ρ1 )
fiind un subspaţiu al spaţiului c0 , este de asemenea separabil (problema 190).
 Să trecem acum la spaţiul (X , ρ 2 ) şi să arătăm că în acest spaţiu orice
⎛ ∞⎞
( )
mulţime numărabilă nu este peste tot densă. Fie ( x n )1∞ ⎜ x n = ξ (jn ) ⎟ un şir arbitrar
⎝ 1 ⎠
din ( X , ρ 2 ) . Punem
⎧1 ( j)
⎪ j , ξ j < 0;
⎪
ξj =⎨
⎪− 1 , ξ ( j ) ≥ 0 ( j = 1,2, K), x = ξ ∞ .
⎪⎩ j j j 1 ( )
Evident x ∈ X şi
( ) ( )
ρ ( x, xn ) = sup m ξ m − ξ m(n ) ≥ n ξ n − ξ n(n ) = 1 + n ξ n(n ) ≥ 1 .
m
Rezultă că mulţimea {x n }1∞ nu este densă în ( X , ρ 2 ) şi spaţiul ( X , ρ 2 ) este
neseparabil.
195. Fie x0 punctul fix al aplicaţiei A . Avem A(Bx0 ) = ( AB )x0 = (BA)x0 =
= B( Ax0 ) = Bx0 , ceea ce înseamnă că Bx0 este punct fix al aplicaţiei A şi, prin
urmare, Bx0 = x0 . Punctul fix al aplicaţiei B poate să nu fie unic. De exemplu, dacă
B este aplicaţia identică Bx = x (x ∈ X ) , atunci AB = BA = A şi orice x ∈ X este
punct fix al aplicaţiei B .
196. Dacă f (a ) = a sau f (b ) = b atunci punctul a sau b este punct fix al
aplicaţiei f . Fie f (a ) ≠ a , f (b ) ≠ b . Atunci f (a ) > a , f (b ) < b . Notăm
f ( x ) − x = ϕ (x ) . Obţinem ϕ (a ) = f (a ) − a > 0 , ϕ (b ) = f (b ) − b < 0 . Funcţia ϕ este
continuă şi deci posedă proprietatea Darboux. Prin urmare există c ∈ (a, b ) astfel încît
ϕ (c ) = 0 . Rezultă f (c ) = c .
197. Considerăm la început cazul x(a + 0 ) = a sau x(b − 0 ) = b . Fie, de
exemplu, x(a + 0 ) = a . Atunci din inegalităţile a ≤ x(a ) ≤ x(a + 0 ) = a rezultă că
x(a ) = a şi x(a + 0 ) = x(a ) , adică punctul a este punct fix al aplicaţiei x şi în acest
punct funcţia x este continuă.
Fie acum x(a + 0 ) > a şi x(b − 0 ) < b . Notăm c = inf {t ∈ [a, b ) : x(t ) < t}. Să
arătăm că mulţimea {t ∈ [a, b ) : x(t ) < t} ≠ Ø (de aici în particular va rezulta că c < b ).
Admitem contrariul: x(t ) ≥ t (a ≤ t < b ) . Atunci x(b − 0 ) = lim x(t ) ≥ b , ceea ce
t →b − 0
contrazice ipoteza. Să ne convingem că c > a . Admitem că c = a . Atunci pentru
⎛ 1⎞
orice n ∈ N intervalul ⎜ a, a + ⎟ conţine punctul t n pentru care avem x(t n ) < t n .
⎝ n⎠
Prin trecere la limită în ultima inegalitate obţinem x(a + 0 ) ≤ a , ceea ce contrazice
ipoteza. Aşadar, a < c < b . Să arătăm că punctul t = c este punct fix al aplicaţiei x şi
în acest punct aplicaţia x este continuă. Pentru orice t : a ≤ t < c avem
x(c ) ≥ x(t ) ≥ t . Prin trecere la limită obţinem x(c ) ≥ x(c − 0 ) ≥ c . Întrucît funcţia x
este crescătoare, ţinînd cont de definiţia infimumului, obţinem existenţa punctelor
⎛ 1⎞
t n ∈ ⎜ c, c + ⎟ (n ∈ N ) astfel încît x(c ) ≤ x(t n ) < t n . De aici rezultă inegalităţile
⎝ n⎠
x(c ) ≤ x(c + 0 ) ≤ c . Prin urmare, c ≥ x(c + 0 ) ≥ x(c ) ≥ x(c − 0 ) ≥ c . În consecinţă avem
 1) x(c ) = c , adică c este un punct fix al aplicaţiei x ;
2) x(c − 0 ) = x(c + 0 ) = x(c ) , adică funcţia x este continuă în punctul c .
198. Fie x ′(t ) < 1 pentru orice t ∈ [a, b] . Notăm q = max x ′(t ) . Avem q < 1
a ≤t ≤b
şi conform teoremei Lagrange x(t1 ) − x(t 2 ) = x ′(c ) t1 − t 2 ≤ q t1 − t 2 (t1 , t 2 ∈ [a, b]) ,
adică x este aplicaţie de contracţie. Reciproc, fie x aplicaţie de contracţie. Avem
x(t1 ) − x(t 2 ) ≤ q t1 − t 2 (t1 , t 2 ∈ [a, b ], q < 1) . Prin urmare
x(t + h ) − x(t )
x′(t ) = lim ≤ q < 1, t ∈ [a, b] .
h→0 h
199. Da. max f ′( x ) = max sin x = sin 1 < 1 .
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1
200. Nu. max f ′( x ) = max cos x = 1 .
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1
1 2 ⎛π ⎞ 2
201. Da. max f ′( x ) = max cos x − sin x = max sin ⎜ − x ⎟ ≤ <1
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1 2 0 ≤ x ≤1 2 ⎝4 ⎠ 2
202. Nu. max f ′( x ) = max 1 − 2 x = 1 .
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1
203. Dacă şi numai dacă α < 1 . Într-adevăr,
max f ( x ) = max α 1 − 2 x = α .
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1
1
204. Nu. max (arctg x )′ = max = 1.
0 ≤ x ≤1 0 ≤ x ≤1 1 + x 2
205. Dacă şi numai dacă α < 1 .
206. Dacă şi numai dacă α < 1 .
207. a) Dacă x0 (t ) ≡ 0 , x1 (t ) ≡ 1 , atunci ( Ax0 )(t ) = 0 , ( Ax1 )(t ) = t şi
ρ ( x0 , x1 ) = 1 , ρ ( Ax0 , Ax1 ) = 1 .

( )
t ⎞ t ⎛s
b) A x (t ) = A( Ax )(t ) = ∫ ( Ax )(s )ds = ∫ ⎜ ∫ x(τ )dτ ⎟ds =
2
⎜ ⎟
0 0⎝0 ⎠
⎛
t t
⎞ t
= ∫ ⎜⎜ ∫ ds ⎟⎟x(τ )dτ = ∫ (t − s )x(s )ds .
0⎝τ ⎠ 0

( 1
)
Rezultă ρ A 2 x, A 2 y ≤ ρ ( x, y ) .
2
c) Avem
ρ1 ( x, y ) ≤ max e −2t ⋅ max x(t ) − y (t ) = max x(t ) − y (t ) = ρ ( x, y ) =
0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1
= max e 2t
⋅e −2t
x(t ) − y (t ) ≤ max e 2t
⋅ max e −2t
x(t ) − y (t ) = e 2 ρ1 (x, y )
0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1

t
d) ρ1 ( Ax, Ay ) = max e − 2t ⋅ ( Ax )(t ) − ( Ay )(t ) = max e − 2t ∫ (x(s ) − y(s ))ds ≤
0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1
0
 t t
≤ max e − 2t
∫e
2s − 2s
e x(s ) − y (s ) ds ≤ max e − 2t
∫e
2s
ds ⋅ ρ1 ( x, y ) =
0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1
0 0
−2 t −2
1− e 1− e
= max ρ1 (x, y ) = ρ1 ( x, y ) .
0 ≤ t ≤1 2 2
208. a) Fie max e pt = c1 , max e − pt = c 2 . Atunci ρ1 (x, y ) ≤ C 2 ρ (x, y ) ,
a ≤t ≤b a ≤t ≤b
ρ ( x, y ) ≤ C1 ρ1 ( x, y ) .
b) Inegalităţile stabilite în p. a) arată că mulţimile şirurilor fundamentale
(respectiv convergente) în spaţiile metrice (C [a, b], ρ ) şi (C [a, b], ρ1 ) coincid. Însă
spaţiul metric (C [a,b], ρ ) este complet (problema 149). Rezultă că şi spaţiul metric
(C [a, b], ρ1 ) este complet.
c) Fie max k (t , s ) = M . Avem ρ1 ( Ax, Ay ) ≤
a ≤t ≤b
t t
≤ max e − pt ∫ k (t , s ) x(s ) − y (s ) ds ≤ M max e − pt ∫ e ps e − ps x(s ) − y (s ) ds ≤
a ≤t ≤b a ≤t ≤b
a 0

( )
ps
e t M
≤ M max e − pt ⋅ |a ρ1 ( x, y ) = max 1 − e − p (t − a ) ρ1 ( x, y ) =
0 ≤ t ≤1 p P 0 ≤ t ≤1

=
M
P
( )
1 − e − p (b − a ) ρ1 ( x, y ) = qρ1 ( x, y ) .

Observăm că lim
p → +∞ P
M
( )
1 − e − p (b − a ) = 0 şi deci există p > 0 astfel ca q < 1 .

209. Existenţa şi unicitatea punctului fix este stabilită în [1]. Fie m ∈ N astfel
încît B = A m este aplicaţie de contracţie. Considerăm şirul aproximărilor succesive
x0 , x1 = Ax0 , x 2 = Ax1 = A 2 x0 ,K, x n = Axn −1 = A n x0 , K . Vom arăta că acest şir
converge către punctul fix x * al aplicaţiei A .
Divizăm şirul (x n )∞ 0 în m subşiruri:
x0 , x m = Bx0 , x 2m = Bx m , K
x1 , x m +1 = Bx1 , x 2m +1 = Bx m +1 , K
-------------------------
x m −1 , x 2m −1 = Bx m −1 , x3m −1 = Bx 2m −1 , K .

Fiecare din aceste subşiruri este şirul aproximărilor succesive ale punctului fix
x * al aplicaţiei de contracţie B = A m şi, prin urmare, fiecare din aceste subşiruri
converge către x * . Însă atunci şirul (x n )∞ *
0 converge către x . Demonstraţi (analog
problemei 80).
210. Considerăm în spaţiul metric C [a, b] aplicaţia
t
( Ax )(t ) = ∫ k (t , s ) x(s ) ds + y (t ) (a ≤ t ≤ b ) .
a
E clar că x (t ) este soluţie a ecuaţiei integrale
*
 t
x(t ) − k (t , s ) x(s ) ds = y (t )
∫ (a ≤ t ≤ b )
a
*
dacă şi numai dacă x este punct fix al aplicaţiei A . Conform problemei 208 există
p > 0 astfel încît A este aplicaţie de contracţie în spaţiul metric complet (C [a, b], ρ1 ) ,
unde
ρ1 (x, y ) ≤ max e − pt x(t ) − y (t ) ,
a ≤t ≤b
şi există constantele c1 , c 2 > 0 cu proprietatea
(x, y ∈ C [a, b]) .
c1 ρ (x, y ) ≤ ρ1 (x, y ) ≤ c 2 ρ (x, y )
De aici rezultă că A are un unic punct fix x * ∈ C [a, b] şi deci ecuaţia integrală
are o soluţie unică în C [a, b] oricare ar fi y ∈ C [a, b] .
Considerăm x0 ∈ C [a, b] . Şirul x1 = Ax0 , x 2 = Ax1 , K , x n = Axn −1 , K
converge în spaţiul (C [a, b], ρ1 ) către punctul fix x * al aplicaţiei A. Însă
(
ρ xn , x* ≤ ) 1
c1
( )
ρ1 x n , x * → 0 (n → ∞ ) .
Concluzie: şirul aproximărilor succesive converge către soluţia ecuaţiei
integrale (unica soluţie!).
Observaţie. Rezolvarea problemei date se poate obţine şi din problema 209
deoarece A este aplicaţie generalizată de contracţie [1], p.41-42.
m
⎛ m ⎞
211. Fie ( )
x = ξ j m,
1
( )
x = η j ∞ ∈ Rm .
1
Avem Ax = ⎜
⎜ ∑ a jk ξ k ⎟
⎟
,
⎝ k =1 ⎠ j =1
m
⎛ m ⎞
Ay = ⎜ ∑ a jkη k ⎟ şi
⎝ k =1 ⎠ j =1
2 2
m m m ⎛ m ⎞
⎜ a jk ξ k − η k ⎟ ≤
ρ 2 ( Ax, Ay ) = ∑ ∑ a jk (ξ k − η k ) ≤ ∑ ∑ ⎜ ⎟
j =1 k =1 j =1⎝ k =1 ⎠

m m 2 m
≤ ∑∑ a jk ∑ ξ k − η k 2 = q 2 ρ 2 ( x, y ) ,
j =1k =1 k =1
adică ρ ( Ax, Ay ) ≤ qρ (x, y ) (0 ≤ q < 1) .
La obţinerea ultimei inegalităţi am folosit inegalitatea Cauchy-Buniakowski-
Schwarz.
Condiţia (2) nu este necesară. Într-adevăr considerăm matricea
⎛ 1 ⎞
⎜ 0 0 K 0 ⎟
⎜ 2 ⎟
⎜ 1 ⎟
⎜ 0 0 K 0 ⎟
⎜ 2 ⎟.
⎜ K K K K K⎟
⎜ ⎟
⎜ 1 ⎟
⎜⎜ 0 0 0 K ⎟⎟
⎝ 2⎠
 1
Avem ρ ( Ax, Ay ) = ρ ( x, y ) şi, prin urmare, A este aplicaţie de contracţie în
2
R m deşi
m
m
∑ a 2jk =
2
≥1 (m ≥ 2) .
j , k =1
212. Fie q < 1 . Avem
m m m ⎛ m ⎞
ρ ( Ax, Ay ) = ∑ ∑ a jk (ξ k − η k ) ≤ ∑ ⎜⎜ ∑ a jk ⎟⎟ ξ k − η k ≤
j =1 k =1 k =1 ⎝ j =1 ⎠

m
≤q ∑ ξ k − ηk = qρ ( x , y )
k =1
şi deci A este aplicaţie de contracţie.
Reciproc, fie A aplicaţie de contracţie şi ρ ( Ax, Ay ) ≤ αρ ( x, y )
⎛⎜ x, y ∈ l (m ) , 0 ≤ α < 1⎞⎟ .
⎝ 1 ⎠
Notăm, ca de obicei, ek = (δ jk )m (k = 1,2, K , m ) . Avem ( ) j =1
Aek = a jk m ,
j =1
ρ ( Aek ,0) ≤ αρ (ek ,0 ) = α (k = 1,2, K , m ) şi deci
m
∑ a jk ≤α (k = 1,2, K , m ) .
j =1
Rezultă că
m
q = max
1≤ k ≤ m j =1
∑ a jk ≤α <1.

213. Fie q < 1 . Avem

m m
ρ ( Ax, Ay ) = max
1≤ j ≤ m k =1
∑ a jk (ξ k − η k ) ≤ max
1≤ j ≤ m k =1
∑ a jk ξ k − ηk ≤

m
≤ max
1≤ j ≤ m k =1
∑ a jk ρ (x, y ) = qρ (x, y ) ,
ceea ce înseamnă că A este aplicaţie de contracţie.
Reciproc, fie A aplicaţie de contracţie: ρ ( Ax, Ay ) ≤ αρ (x, y )
⎛⎜ x, y ∈ l (m ) , 0 ≤ α < 1⎞⎟ .
∞
⎝ ⎠
m m m
Fie q = max
1≤ j ≤ m
∑ a jk = ∑ a j k = ∑ a j k α k ,
0 0
unde αk =1 şi
k =1 k =1 k =1
a j 0 k = a j 0 k α k (k = 1,2, K , m ) . Notăm (α1 , α 2 , K , α m ) = x 0 şi obţinem
m
⎛ m ⎞ m
Ax0 = ⎜ ∑a jk α k ⎟ , ρ (x ,0) = 1 , ρ ( Ax ,0) = max
0 0 a jk α k ≤ α . ∑
⎜ ⎟ 1≤ j ≤ m k =1
⎝ k =1 ⎠1
 m m m
De aici rezultă ∑ a j0 k α k ≤ α , q = ∑ a j0 k = ∑ a j k αk ≤α <1.
0
k =1 k =1 k =1
214. Să arătăm la început că pentru orice b = (bk )1∞ ∈ l1 aplicaţia Ax = y ,
∞
( )
y = ηj ∞, ηj =
1 ∑ a jk ξ k + b j ( j = 1,2,K) este definită pentru orice x = (ξ k )1∞ ∈ l1 şi
k =1
punctul y aparţine de asemenea spaţiului l1 . Într-adevăr,
∞ ∞ ⎛ ∞
⎞ ∞
⎜ ⎟
∑ a jk ξ k ≤ ∑ ∑
⎜
⎜
ξ
⎟ k
⎟
≤
a jkq ξk < ∞ , ∑
k =1 k =1⎝ j =1
⎠ k =1
∞ ∞ ∞ ∞ ⎛ ∞ ⎞ ∞ ∞ ∞
∑ ∑( ) ∑∑
⎜ ⎟
∑ ηj ≤ a jk ξ k + b j = ⎜ a jk ⎟ ξ k + bj ≤q ξk + ∑ ∑
b j < ∞ , ceea ∑
j =1 j =1k =1 k =1⎜⎝ j =1 ⎟
⎠ j =1 k =1 j =1
ce araă că y ∈ l1 . Prin urmare, sistemul (3) poate fi scris sub forma Ax = x (x ∈ l1 ) .
Rezultă că x ∈ l1 este soluţie a ecuaţiei (3) dacă şi numai dacă x este punct fix al
aplicaţiei A .
Pentru orice x ′ = (ξ k′ )1∞ ∈ l1 , x ′′ = (ξ k′′ )1∞ ∈ l1 avem Ax ′ = y ′ = (η ′j )∞ ,
1
( )
Ax ′′ = y ′′ = η ′′j ∞ ,
1
∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
ρ ( Ax ′, Ax ′′) = ∑ η ′j − η ′′j = ∑∑ a jk ξ k′ − ∑ a jk ξ k′′′ ≤ ∑ ∑ a jk ξ k′ − ξ k′′′ =
j =1 j =1 k =1 k =1 j =1k =1
∞ ⎛ ∞ ⎞ ∞
⎜ ⎟
= ∑ ∑⎜
⎜
a ξ
jk ⎟ k
⎟
′ − ξ ′
k′′ ≤ ∑
q ξ k′ − ξ k′′′ = qρ (x ′, x ′′) , ceea ce arată că aplicaţia
k =1⎝ j =1 ⎠ k =1
A : l1 → l1 este aplicaţie de contracţie în spaţiul complet l1 şi, prin urmare, aplicaţia A
∞
are un singur punct fix x * = ξ k* 1 ∈ l1 . ( )
215-216. Raţionamet analog celui din problema 214.
217. Considerăm spaţiul metric X = [2,+∞ ) cu metrica ρ (x, y ) = x − y şi
1
aplicaţia A: X → X , Ax = 2 + . Cum
x
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ x− y 1
ρ ( Ax, Ay ) = ⎜ 2 + ⎟ − ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ = ≤ ρ (x, y ) , rezultă că A este aplicaţie de
⎝ x⎠ ⎝ y⎠ xy 4
1
contracţie. În consecinţă şirul (xn )1∞ , unde x1 = 1 , x 2 = Ax1 = 2 + ,
x1
1 1
x3 = Ax 2 = 2 + , K , x n +1 = Ax n = 2 + , K , este convergent către punctul fix al
x2 xn
1
aplicaţiei A , adică către numărul x cu proprietatea x = 2 + . De aici x = 1 + 2 sau
x
x = 1 − 2 . Însă limita acestui şir nu este negativă şi deci lim x n = 1 + 2 .
n→∞
 1 1 3 1 1
218. Avem A1 x = − x 2 + x + = − (x − 1)2 şi, prin urmare, ≤ x ≤1
2 4 4 2 2
⎡5 3⎤ ⎡1 ⎤
implică Ax ∈ ⎢ , ⎥ ⊂ ⎢ ,1⎥ şi A : X → X . Să arătăm că A este aplicaţie de contracţie.
⎣8 4 ⎦ ⎣ 2 ⎦
1 2 1 ⎛ 1 1⎞ 1
În adevăr, ρ ( A1 x, A1 y ) = − x + x + − ⎜ − y 2 + y + ⎟ = x − y 1 − (x + y ) ≤
2 4 ⎝ 2 4⎠ 2
1⎛1 1⎞ 1 1
≤ x − y 1− ⎜ + ⎟ = x − y = ρ ( x, y ) .
2⎝2 2⎠ 2 2
1 1 1 1 1 1
Dacă A1 x = x atunci − x 2 + x + = x , x 2 = , x = . Însă ∉ X , ceea
2 4 2 4 2 2
ce arată că aplicaţia A1 nu are punct fix.
Observăm că spaţiul metric X nu este complet.
În mod analog se studiază şi aplicaţiile A2 , A3 .
1
219. X = [1,+∞ ) , ρ ( x, y ) = x − y , Ax = x + . Avem A: X → X ,
x
1 1 x − x2 1
ρ ( Ax1 , Ax 2 ) = x1 + − x2 − = ( x1 − x 2 ) − 1 = 1− x1 − x 2 < x1 − x 2 =
x1 x2 x1 x 2 x1 x 2
= ρ (x1 , x 2 )(x1 ≠ x 2 ) . Evident ecuaţia Ax = x nu are soluţii.
220.
1 1 x(t ) + y (t ) x(t ) − y (t )
ρ ( Ax, Ay ) = max cos x(t ) − cos y (t ) = max − 2 sin sin ≤
3 −1≤ t ≤1 3 −1≤ t ≤1 2 2
2 x(t ) − y (t ) 1 1
≤ max = ρ ( x, y ) , q = ;
3 −1≤ t ≤1 2 3 3
1 1 1 ⎛1 ⎞
x 0 (t ) = 0 , x1 (t ) = ( Ax0 )(t ) = cos x0 (t ) + e t = + e t , x 2 (t ) = ( Ax1 )(t ) = cos⎜ + e t ⎟ + e t ,
3 3 3 ⎝3 ⎠
1 ⎛1 ⎛1 ⎞ ⎞
(
x3 (t ) = cos⎜⎜ cos⎜ + e t ⎟ + e t ⎟⎟ + e t ; ρ x3 , x * ≤
3 ⎝3 ⎝3 ⎠ ⎠
)
q3
1− q
ρ ( x1 , x0 ) =
1 ⎛1
max ⎜ + e t ⎟ =
18 −1≤ t ≤1⎝ 3
⎞
⎠
1 ⎛1 ⎞
= ⎜ + e ⎟ ≈ 0,17 .
18 ⎝ 3 ⎠
1 1 x(t ) − y (t ) x(t ) + y (t )
221. ρ ( Ax, Ay ) = max sin x(t ) − sin y (t ) = max sin cos ≤
0 ≤ t ≤1 2 2 0 ≤ t ≤1 2 2
1 1 1
≤ max x(t ) − y (t ) = ρ (x, y ) , q = ;
0 ≤ t ≤1 2 2 2
1
x0 (t ) = 0 , x1 (t ) = ( Ax0 )(t ) = cos t , x 2 (t ) = ( Ax1 )(t ) = sin (cos t ) + cos t ,
2
1 ⎛1 ⎞
x3 (t ) = sin ⎜ sin (cos t ) + cos t ⎟ + cos t ;
2 ⎝2 ⎠

( )
ρ x3 , x * ≤
q3
1− q
1 1
ρ (x1 , x0 ) = max cos t − 0 = = 0,25 .
4 0 ≤ t ≤1 4
1
2 1
⎛1 ⎞ ⎛1 2 ⎞ 2
222. ρ ( Ax, Ay ) = ⎜⎜ ( Ax )(t ) − ( Ay )(t ) 2 dt ⎟⎟
⎜ ∫ ⎟
⎜ 1 4
=⎜
⎜ 4∫ ( )
1 4
( )
⎟
x t − y t dt ⎟
4 ⎟
=
⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
 1 1
⎛1 ⎞ 2 ⎛1 ⎞ 2
⎜ 1 2 3 ⎟ 1⎜ 2 ⎟ 1 1
=⎜ ∫ ( ) ( ) (
x s − y s 4 s ds ⎟ ≤ ⎜ x s − y s ds ⎟) ( ) ∫= ρ ( x, y ) , q = ; x 0 (t ) = 0 ,
⎜ 16 ⎟ 2⎜ ⎟ 2 2
⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
1
4
( ) 1
4
1
x1 (t ) = x 0 4 t + t = t , x 2 (t ) = x1 4 t + t = 4 t + t ,
4
( )
1
( )
1⎛1 ⎞ 1 1
x3 (t ) = x 2 4 t + t = ⎜ 16 t + 4 t ⎟ + t = 16 t + 4 t + t ,
4 4⎝4 ⎠ 16 4
1 1
1⎛ ⎞ 1⎛ ⎞
1 2 1 2
(
ρ x3 , x ≤
q3
1− q
*
) 1
ρ (x1 , x0 ) = ρ ( x1 , x0 ) =
4
⎜ ∫ x1 (t ) − x0 (t ) 2 dt ⎟
4 ⎜⎝ 0 ⎟ = ⎜⎜ ∫ t 2 dt ⎟⎟
4⎝0
=
⎠ ⎠
1
= ≈ 0,14 .
4 3
2 2 2
1 1 1 1 1 1
223. ρ 2 ( Ax, Ay ) = ξ1 − η1 η2 + + ξ2 −
ξ 3 − η3 + K ≤
2 22 2 23 22 23
1 ⎛ 1 2 1
⎜ ξ1 − η1 + ξ 2 − η 2 + ξ 3 − η3 + K⎞⎟ = ρ (x, y ) , ρ ( Ax, Ay ) ≤ ρ ( x, y ) ,
2 2 2
≤
22 ⎝ ⎠ 22 2
1
q= ;
2
⎛ 1 1 1 ⎞
x 0 = (0,0, K ,0, K) , x1 = ⎜ 0, , , K , , K⎟ ,
⎝ 2 3 k ⎠

⎛ 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 ⎞
x 2 = ⎜⎜ 0, , ⋅ + , ⋅ + ,K, ⋅ + , K⎟⎟ ,
2 3 k −1 k −1 k
⎝ 2 2 2 3 2 3 4 2 ⎠
⎛ 1 1 1 1 1 ⎛ 1 1⎞ 1 1 ⎛ 1 1 1 ⎞ 1 ⎞
x3 = ⎜⎜ 0, , 2 ⋅ + , 3 ⎜ 3 + ⎟ + ,K, k −1 ⎜ k − 2 ⋅ + ⎟ + ,K⎟⎟ ,
⎝ 2 2 2 3 2 ⎝ 2 3⎠ 4 2 ⎝2 k − 2 k −1⎠ k ⎠
1
⎛ ∞ ⎞ 2
(
ρ x3 , x * ≤
1− q
) q3 1⎜
ρ (x1 , x0 ) = ⎜
4⎜ j
1 ⎟
2 ⎟⎟
=
1 π2
4 6
∑
− 1 ≈ 0,2 .
⎝ j =2 ⎠
t
224. x(t ) = 1 + λ ∫ x(s )ds , x0 (t ) = 0 , x1 (t ) = 1 ,
0
t t
λ2 t 2
x 2 (t ) = 1 + λ ds = 1 + λt , x3 (t ) = 1 + λ (1 + λs )ds = 1 + λt +
∫ ∫ ,
2!
0 0

x 4 (t ) = 1 + λt +
λ2 t 2
+
λ3t 3
, K , x n (t ) = 1 + λt +
λ2 t 2
K+
(λt )n −1 , K
2! 3! 2! (n − 1)!
λ
x n (t ) ⇒ x(t ) = e .t

Prin urmare soluţia ecuaţiei integrale este x(t ) = e λt .

t
t2
225. x(t ) = t + ∫ x(s )ds , x0 (t ) = 0 , x1 (t ) = t , x 2 (t ) = t + ,
2!
0
t2 t3 t2 tn
x3 (t ) = t + + , K , x n (t ) = t + +K+ , K ; x n (t ) ⇒ e t − 1 = x(t ) .
2! 3! 2! n!
 Prin urmare soluţia ecuaţiei integrale este x(t ) = e t − 1 .
t
t3
226. x(t ) = t 2 + x(s )ds ,
∫ x 0 (t ) = 0 , x1 (t ) = t 2 , x 2 (t ) = t 2 + ,
3
0
t3 t4 ⎛ t 2 t 3 t 4 ⎞⎟
x3 (t ) = t 2 + + = 2⎜1 + t + + + − 2(1 + t ), K ,
3 3⋅ 4 ⎜ 2! 3! 4! ⎟
⎝ ⎠
n +1
1 j
x n (t ) = 2 ∑ j!
t − 2(1 + t ), K ; x n (t ) ⇒ 2e t − 2(1 + t ) .
j =0
Soluţia ecuaţiei integrale este x(t ) = 2e t − 2(1 + t ) .
t
λt 2
227. x(t ) = 1 + λ ∫ s x(s )ds , x0 (t ) = 0 , x1 (t ) = 1 , x 2 (t ) = 1 + ,
2
0
2 3
λt 2 λ2 t 4 1 ⎛ λt 2
λt 2 ⎞ ⎛ 2
⎟ + 1 ⎜ λt
⎞
x3 (t ) = 1 + + , K , x n (t ) = 1 + + ⎜ ⎟ +K+
2 4 ⋅ 2! 2 2! ⎜ 2 ⎟ 3! ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
2
n −1 λt
1 ⎛⎜ λt 2 ⎞
+ ⎟ , K ; x n (t ) ⇒ e 2 .
(n − 1)! ⎜⎝ 2 ⎟
⎠
λt 2
Soluţia ecuaţiei integrale este x(t ) = e 2 .
228. Fie A , B mulţimi compacte şi (x n )1∞ ⊂ A U B . Cel puţin una din
( )
mulţimile A şi B conţine un subşir x n k ∞ . Fie x n k ∞ ⊂ A . Mulţimea A fiind
1 1
( )
∞
compactă, există un subşir convergent ⎛⎜ x n k ⎞⎟ : lim x n k = a ∈ A ⊂ A U B .
⎝ j ⎠ j
1 j →∞
229. a) Fie mulţimea A ⊂ X relativ compactă şi mulţimea F ⊂ A închisă.
Considerăm şirul (x n )1∞ ⊂ F . Mulţimea A fiind relativ compactă, şirul (x n )1∞ ⊂ A
( )1
conţine un subşir convergent x n k ∞ . Deoarece mulţimea F este închisă, subşirul
(xn )1∞ ⊂ F
k
converge la a ∈ F .
b) Fie A = I Aλ , unde Aλ (λ ∈ Λ ) sunt mulţimi compacte. Fixăm λ1 ∈ Λ .
λ
Mulţimea Aλ1 este compactă, iar mulţimea închisă A ⊂ Aλ1 . Conform afirmaţiei a)
mulţimea A este compactă. Observăm că afirmaţia b) rămîne justă şi în cazul cînd
mulţimile Aλ (λ ∈ Λ ) sunt închise şi cel puţin una din ele este compactă.
230. X = R = (− ∞, ∞ ) , ρ (x, y ) = x − y , An = [− n, n] (n = 1,2, K) . Mulţimile An
∞
sunt compacte, iar reuniunea lor U An = X nu este relativ compactă.
n =1
231. Dacă mulţimea X este infinită, alegem (x n )1∞ ⊂ X , x n ≠ x m (n ≠ m ) .
( )1 ( )
Pentru orice subşir x n k ∞ avem ρ x n k , x n j = 1 (k ≠ j ) şi deci subşirul x n k ∞ nu ( )1
 ( )
este fundamental. Prin urmare x n k ∞ nu este nici convergent şi spaţiul metric X nu
1
este compact.
Dacă mulţimea X este finită atunci orice şir (x n )1∞ ⊂ X conţine un subşir
( )
constant, adică x n k ∞ , x n k = x n j pentru orice k şi j . Acest subşir, evident, este
1
convergent.
232. [1], pag.49.
233. Nu este relativ compactă (problema 64).
234. Nu este mărginită şi, prin urmare, nu este relativ compactă (să se
considere şirul (x n )1∞ ⊂ A , x n (t ) = n (0 ≤ t ≤ 1) ).
235. Mulţimea A este compactă. Într-adevăr, fie (x n )1∞ ⊂ A ,
x n (t ) = a n t 2 + bn t + c n ; a n , bn , c n ∈ [α , β ] .
∞ ∞
Alegem (an )1∞
k
convergent, apoi ⎛⎜ bn k ⎞⎟
⎝ j ⎠1
convergent, apoi ⎛⎜ c n k
⎝ je
⎞
⎟
⎠1
convergent. Fie lim c n k = c , lim bn k = b , lim a n k = a şi x(t ) = at 2 + bt + c . Se
l →∞
j e j l →∞ j e l →∞ e

vede uşor că lim ρ ⎛⎜ x n k , x ⎞⎟ = 0 .

l →∞ ⎝ je ⎠
236. Mulţimea A este relativ compactă.
Observăm că pentru orice x, y ∈ C [0,1] avem

1 1
⎛1 ⎞ 2 ⎛1 ⎞ 2
ρ L [0,1] (x, y ) = ⎜ x(t ) − y (t ) dt ⎟ ≤ ⎜ ρ C [a, b] (x, y )dt ⎟⎟ = ρ C [a ,b ] ( x, y ) .
⎜
∫
2 ⎟ ⎜ 2
∫
2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
Conform problemei 235 mulţimea A ⊂ C [0,1] este compactă în spaţiul C [0,1].
De aici şi din inegalitatea ρ L [0,1] (x, y ) ≤ ρ C [0,1] (x, y ) rezultă că mulţimea A este
2
compactă şi în L2 [0,1] .
237. Mulţimea A nu este mărginită şi, prin urmare, nu este relativ compactă.
Considerăm şirul (x n )1∞ ⊂ A ,
⎧ n ⎛ 1 1 ⎤
⎪2 , t ∈ ⎜⎜ n , n −1 ⎥,
⎪ ⎝2 2 ⎦
x n (t ) = ⎨
⎪ ⎛ 1 1 ⎤
⎪0, t ∈ [0,1] \ ⎜⎜ , ⎥.
⎩ ⎝ 2 2 −1 ⎦
n n

Avem
1
1 2 n −1
∫ xn (t ) dt = ∫ 2
n dt = 1 ,

0 1
2n
 1
⎛ 1 ⎞ 2
⎜ n −1 ⎟ n
⎜ 2 2n ⎟
ρ (x n ,0 ) = ⎜ 2 dt ⎟ = 2 2 → ∞ (n → ∞ ) ,
∫
⎜ 1 ⎟
⎜ n ⎟
⎝ 2 ⎠
ceea ce arată că mulţimea A nu este mărginită.
238. Evident mulţimea A este mărginită: A = S (0,1) . Însă A nu este relativ
compactă. Într-adevăr, fie
⎧ n ⎛ 1 1 ⎤
⎪2 , t ∈ ⎜⎜ n , n −1 ⎥,
⎪ ⎝2 2 ⎦
x n (t ) = ⎨
⎪ ⎛ 1 1 ⎤
⎪0, t ∈ [0,1] \ ⎜⎜ , ⎥.
⎩ ⎝ 2 n 2 n −1 ⎦
1 1
Avem ∫ x n (t )dt = 1 (n = 1,2, K) , ρ (x n + k , x n ) = ∫ xn + k (t ) − xn (t ) dt = 2 .
0 0
De aici rezultă că (x n )1∞ ⊂ A şi ∞
(x n )1 nu conţine subşiruri fundamentale.
239. Nu este relativ compactă. Într-adevăr, ek = (δ kj ) j =1 ∈ A (k = 1,2, K) ,
∞

ρ (ek , em ) = 2 (k ≠ m ) şi deci şirul (ek )1 nu conţine subşiruri fundamentale.

∞

⎧ 1 ⎫
240. Considerăm mulţimea Pm = ⎨(ξ1 , ξ 2 , K , ξ m ) : ξ n ≤ (n = 1,2, K , m )⎬
⎩ n ⎭
(m ∈ N ) în spaţiul l∞(m ) . Evident mulţimea Pm este mărginită în spaţiul
(m )
l ∞ : Pm ⊂ S (0,1) . Se vede uşor (aplicînd teorema Cezaró-Bolzano-Weierstrass) că
mulţimea Pm este relativ compactă în l ∞ (m ) . Rezultă că şi mulţimea
~ ⎧ 1 ⎫
Pm = ⎨(ξ1 ,K, ξ m ,0,0,K) : ξ n ≤ ; n = 1,2,K, m⎬ este relativ compactă în c0 .
⎩ n ⎭
1 ~
Fie ε > 0 . Alegem m ∈ N aşa ca < ε . Mulţimea Pm este o ε -reţea a
m +1
~
mulţimii A . Într- adevăr, pentru x = (ξ1 , ξ 2 , K)∈ A şi y = (ξ1 , ξ 2 , K , ξ m ,0,0, K)∈ Pm
1 1
avem ρ (x, y ) = max ξ j ≤ max = < ε . Concluzie: pentru orice ε > 0 există o ε -
j>m j>m j m + 1
reţea relativ compactă a mulţimii A . Aplicăm criteriul Hausdorff de compacitate a
mulţimilor în spaţiile metrice şi obţinem că mulţimea A este relativ compactă.
Convergenţa în spaţiul c0 implică convergenţa în coordonate, ceea ce arată că
mulţimea A este închisă. Prin urmare, mulţimea A este relativ compactă şi închisă,
adică compactă.
241-242. Mulţimea A este compactă. Raţionament analog celui din problema
240.
243. E suficient să apelăm la teorema Arzela-Ascoli despre compacitatea
relativă a mulţimilor în spaţiul C [a, b] . Conform teoremei Lagrange
x(t1 ) − x(t2 ) = x′(ξ ) t1 − t2 (t1 , t2 ∈ [a, b], ξ ∈ (t1 , t2 ) ) .
 ε
Fiind dat ε > 0 alegem δ : 0 < δ < şi dacă t1 − t 2 < δ , atunci avem
M2
ε
| x(t1 ) − x(t2 ) |< M 2 ⋅= ε oricare ar fi x ∈ A . Prin urmare, funcţiile mulţimii A sunt
M2
egal continui şi, prin ipoteză, uniform mărginite. Deci mulţimea A este relativ
compactă în C [a, b] .
1 π nt
244. Nu este relativ compactă. Punem t 0 = 0 , t n = , x n (t ) = arctg .
n 4
Pentru orice δ > 0 există n astfel încît t 0 − t n < δ şi x n (t 0 ) − x n (t n ) = 1 .
π α
245. Avem x(t ) ≤ ≤ 1 (t ∈ [0,1], α ∈ [0,1]) . Aplicăm afirmaţia
, x ′(t ) =
1 + α 2t 2
4
din problema 243 şi obţinem că mulţimea A este relativ compactă.
246. Mulţimea A nu este relativ compactă. Într-adevăr, pentru orice subşir
⎛⎜ t n k
⎝
∞
⎠1 1 ( )
⎞⎟ al şirului t n ∞ avem

⎧0, 0 ≤ t < 1;
lim t n k = ⎨
k →∞ ⎩1, t = 1.
∞
Admitem că subşirul ⎛⎜ t n k ⎞⎟ este convergent în C [0,1]. Există x ∈ C [0,1] astfel încît
⎝ ⎠1
lim t n k = x în C [0,1] . Convergenţa în C [0,1] este echivalentă cu convergenţa
k →∞
uniformă a şirului respectiv de funcţii şi, prin urmare, implică convergenţa punctuală,
adică lim t n k = x(t ) ( 0 ≤ t ≤ 1 ). Conform teoremei despre unicitatea limitei rezultă
k →∞
⎧0, 0 ≤ t < 1;
x(t ) = ⎨ . Aceasta însă contrazice continuităţii funcţiei x(t ) .
⎩1, t = 1.

247. Avem
t ′ − t ′′ ⎛ t ′ + t ′′ ⎞ t ′ − t ′′
sin (t ′ + n ) − sin (t ′′ + n ) = 2 sin cos⎜ + n⎟ ≤ 2 ⋅ ⋅ 1 = t ′ − t ′′ .
2 ⎝ 2 ⎠ 2
Pentru orice ε >0 punem δ =ε şi obţinem: dacă t ′ − t ′′ < δ atunci
sin (t ′ + n ) − sin (t ′′ + n ) < ε oricare ar fi n ∈ N . Prin urmare, funcţiile mulţimii A sunt
egal continui. Mulţimea A fiind uniform mărginită ( sin (t + n ) ≤ 1, t ∈ [0,1], n ∈ N ) , ea
este relativ compactă (conform teoremei Arzela-Ascoli).
Observaţie. Compacitatea relativă a mulţimii A poate fi stabilită şi reieşind
din afirmaţia problemei 243.
248. Mulţimea este relativ compactă. Raţionamet analog celui din problema
247.
249. Funcţiile mulţimii A nu sunt egal continui. Admitem contrariul. Atunci
pentru ε = 1 există δ > 0 astfel încît t ′, t ′′ ∈ [0,1] , t ′ − t ′′ < δ < 1 implică
π
sin αt ′ − sin αt ′′ < 1 oricare ar fi α ∈ R . Considerăm n0 ∈ N astfel ca < δ . Punem
2n0
 π
t ′ = 0 , t ′′ = . Avem t ′′ − t ′ < δ , iar sin n0 t ′ − sin n0 t ′′ = 1 , ceea ce contrazice
2n0
inegalitatea sin αt ′ − sin αt ′′ < 1 oricare ar fi α ∈ R .
250. Mulţimea A este relativ compactă. Fie ε > 0 . Funcţia e t : [0,1] → R fiind
uniform continuă, există δ > 0 astfel încît t ′, t ′′ ∈ [0,1] , t ′ − t ′′ < δ implică
′ ′′ ε
et − et < . Pentru t ′ − t ′′ < δ obţinem
e5
e t +α − e t +α = eα e t − e t ≤ e 5 e t − e t < ε .
′ ′′ ′ ′′ ′ ′′

Prin urmare funcţiile mulţimii A sunt egal continui.

Pentru orice t ∈ [0,1] , α ∈ [0,5] avem e t +α = e t +α ≤ e1+ 5 = e 6 , ceea ce arată că
mulţimea A este uniform mărginită. E suficient să aplicăm acum criteriul Arzelà-
Ascoli.
251. Mulţimea A nu este uniform mărginită: e t +α ≥ eα (0 ≤ t ≤ 1) . Fiind dat
numărul M > 0 alegem α ∈ R astfel ca eα > M şi atunci e t +α > M (0 ≤ t ≤ 1) . În
consecinţă mulţimea A nu este relativ compactă.
252. Mulţimea A este relativ compactă. Fie 0 ≤ t ′ < t ′′ ≤ 1 . Avem x(t ′′) − x(t ′) =
t ′′ t ′′ t ′′
= ∫ y(s )ds ≤ ∫ y(s ) ds ≤ ∫ ds = t ′′ − t ′ . Pentru orice ε > 0 punem δ = ε şi din ultima
t′ t′ t′
relaţie rezultă că funcţiile mulţimii A sunt egal continui. Se vede uşor că x(t ) ≤ 1
(0 ≤ t ≤ 1) .
253. Mulţimea A este relativ compactă. Avem x(t ) ≤
1 1
1
⎛1 ⎞ 2⎛ 1 ⎞ 2

∫ y (s ) ds ≤ ⎜⎜ ∫ y (s ) ds ⎟⎟ ⎜⎜ ∫ 12 ds ⎟⎟ = ρ ( y,0 ) ≤ 1 (0 ≤ t ≤ 1) .
2

0 ⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
Dacă 0 ≤ t ′ < t ′′ ≤ 1 atunci
1 1
t ′′ ⎛ t ′′ ⎞ 2 ⎛ t ′′ ⎞ 2
⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟
x(t ′′) − x(t ′) ≤ y (s ) ds ≤ ⎜ y (s ) ds ⎟ ⎜ 1 ds ⎟
∫ ∫ = ∫
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
t′ ⎝ t′ ⎠ ⎝ t′ ⎠
1
⎛1 ⎞ 2
⎜ 2 ⎟
= t ′′ − t ′ ⎜ y (s ) ds ⎟∫ = t ′′ − t ′ ρ L ( y ,0 ) ≤ t ′′ − t ′
⎜ ⎟ 2
⎝0 ⎠
de unde rezultă că funcţiile mulţimii A sunt egal continui (e suficient pentru orice
ε > 0 să alegem δ > 0 : δ < ε 2 ).
254. Nu este relativ compactă. Considerăm funcţia
⎧ 1
⎪⎪n, 0 ≤ s ≤ n ;
yn (s ) = ⎨
⎪0, 1 < s ≤ 1.
⎪⎩ n
Evident, ρ L ( y ,0) = 1 şi
2
 ⎧ 1
⎪⎪nt , 0 ≤ t ≤ n ;
x n (t ) = ⎨
⎪1, 1 ≤ t ≤ 1,
⎪⎩ n
ceea ce arată că şirul (x n )1∞ ⊂ A . Orice subşir al şirului (x n )1∞ converge către
⎧1, 0 < t ≤ 1;
x(t ) = ⎨
⎩0, t = 0
în sensul convergenţei punctuale. Prin urmare, orice subşir al şirului (x n )1∞ nu
converge uniform. Rezultă că mulţimea A nu este relativ compactă, deşi este
mărginită.
255. Este relativ compactă. Analog problemei 253.
256. Fie A o mulţimea relativ compactă şi (x n )1∞ ⊂ A . Să arătăm că şirul
1
(x n )1∞ conţine un subşir convergent. Alegem y n ∈ A astfel ca ρ (x n , y n ) <
n
(n = 1,2, K) . Şirul ( y n )1∞ se conţine în mulţimea relativ compactă A şi deci conţine un

subşir convergent (y n )1∞ → y ∈ A . De aici rezultă că

k

( ) (
ρ xnk , y ≤ ρ xnk , y nk ) + ρ (y n , y ) < n1 + ρ (y n , y ) → 0 (k → ∞) , ceea ce arată că şirul
k k
k
(xn )1∞ este convergent şi
k
lim x n k = y ∈ A .
k →∞
257. În fiecare din spaţiile l p , c şi c0 avem ρ (en ,0) = 1 şi deci A ⊂ S (0,1) ,
adică mulţimea A este mărginită. Observăm de asemenea că pentru m ≠ n avem
1
ρl
p
(en , em ) = 2 p (1 ≤ p < ∞ ) , ρ (em , en ) = 1 în l ∞ , c, c0 , de unde rezultă că şirul

(en )1∞ nu conţine subşiruri convergente. Prin urmare mulţimea A nu are puncte de
acumulare, ceea ce implică A = A U A′ = A , însă A nu este relativ compactă.
258. A se vedea [1], p.46.
259. Fie mulţimea M ⊂ X relativ compactă şi E ⊂ M o submulţime infinită.
Evident, mulţimea E conţine un şir (x n )1∞ de elemente distincte două cîte două.
Întrucît mulţimea M este relativ compactă, şirul (x n )1∞ conţine un subşir x n j ∞
1
( )
convergent: lim x n j = a . Prin urmare punctul a este punct de acumulare al mulţimii
j →∞
E.
Reciproc, fie că orice submulţime infinită E ⊂ M are puncte de acumulare.
Considerăm orice şir (x n )1∞ ⊂ M . Dacă acest şir este format dintr-un număr finit de
elemente, atunci cel puţin unul din elemente x0 se repetă de un număr infinit de ori.
În acest caz din şirul dat se extrage un subşir constant x0 , x0 , K , x0 , K , convergent
bineînţeles. Fie acum şirul (x n )1∞ format dintr-un număr infinit de elemente. Există în
( )
acest caz un subşir x n j ∞ = E de elemente distincte două cîte două. Conform ipotezei
1
 ( )
şirul x n j ∞ conţine puncte de acumulare şi, prin urmare, există un subşir x n j ∞
1 k 1
( )
convergent (problema 115). Aşadar orice şir (x n )1∞ ⊂ M conţine subşiruri
convergente şi mulţimea M este relativ compactă.
260. A se vedea [1], p.51-53.
261. Rezultă din 260 considerînd complementarele Gλ = X \ Fλ .
262. Fie X un spaţiu metric compact. Admitem că I Fλ = Ø. Considerăm
λ ∈Λ
Gλ = X \ Fλ . Atunci Gλ sunt mulţimi deschise şi
U Gλ = U ( X \ Fλ ) = X \ I Fλ = X. Conform problemei 260 există {Gλ j
}nj =1 astfel
λ ∈Λ λ ∈Λ λ ∈Λ
n n
încît X = U Gλ j , de unde rezultă I Fλ = Ø.
j =1
j =1
Reciproc, fie {Gλ }λ ∈Λ o acoperire deschisă a spaţiului metric X , adică
X = U Gλ . Punem Fλ = ( X \ Gλ )(λ ∈ Λ ) şi obţinem
λ ∈Λ
I Fλ = I ( X \ Gλ ) = X \ U Gλ = X \ X = Ø.
λ ∈Λ λ ∈Λ λ ∈Λ
n
Conform ipotezei există {Fλ }1ni
astfel încît I Fλ i
= Ø. Prin urmare
i =1
n n n
U Gλ = U (X \ Fλ ) = X \ I Fλ
i i i
= X . Aşadar orice acoperire deschisă a spaţiului
i =1 i =1 i =1
metric X conţine o subacoperire finită şi, conform problemei 260, spaţiul metric X
este compact.
263. X = [a, b] , ρ (x, y ) = x − y ; Fα = {α }, α ∈ [a, b] . Avem Fα = Fα ,

U Fα = [a, b] . Evident orice submulţime finită {Fα }in=1 nu este subacoperire.

i
α ∈[a, b ]
264. În spaţiul metric lp (1 ≤ p < ∞) considerăm F = {en }1∞ ,

⎛ ⎞ ⎛ 1 ⎞
−1 ⎟
⎜ ⎟ ⎜
en = ⎜ 01
,4
K ,0,1, 0, K ⎟⎟ ; G n = S ⎜ e n ,2 p ⎟ (n = 1,2, K) . Avem: F este închisă şi
⎜ 24 3 ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ n ⎠ ⎝ ⎠
∞
mărginită, F ⊂ U Gn şi din această acoperire nu se poate extrage o acoperire finită.
n =1
265. Pentru orice x, y ∈ C [a, b] avem
1 1
⎛b ⎞ p ⎛b ⎞ p
ρ L p ( x, y ) = ⎜⎜ ∫ x(t ) − y (t ) dt ⎟⎟ ≤ ⎜⎜ ∫ ρCp[a ,b ] ( x, y )dt ⎟⎟ = (b − a )1 / p ρ C [a ,b ] ( x, y ) .
p

⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Afirmaţia din problemă rezultă acum din inegalitatea stabilită.
 1
∞
{}
266. M = t n 1 . Avem ρ L ( ) ⎛ 1 np ⎞ p
t ,0 = ⎜⎜ ∫ t dt ⎟⎟ =
n 1
(np + 1)1 / p
→ 0 (n → ∞ ) , adică
⎝0 ⎠
p

( )∞
şirul t n 1 este convergent către 0 în spaţiul L p [0,1] . Acest şir însă nu conţine
subşiruri convergente în C [0,1] (a se vedea rezolvarea problemei 246).
267. Fie X = U Gλ . Pentru orice x ∈ X există λ ∈ Λ astfel încît x ∈ Gλ .
λ ∈Λ
Mulţimea Gλ fiind deschisă, există rx > 0 astfel încît S (x,2rx ) ⊂ Gλ . Este clar că
X = U S ( x, rx ) . Conform afirmaţiei problemei 260 există un număr finit de astfel de
x∈ X

U S (x j , rx ). Notăm r = 1≤minj ≤ n rx
n
sfere care este o subacoperitre a spaţiului X , X = j j
.
j =1

Fie x ∈ X . Există j 0 (1 ≤ j 0 ≤ n ) astfel încît x ∈ S ⎛⎜ x j 0 , rx j ⎞⎟ şi deci ρ x, x j 0 < rx j .

⎝ ⎠
( )
( )
0 0

Avem de asemenea: există Gλ astfel încît S x j0 ,2rx j ⊂ Gλ . Fie y ∈ S ( x, r ) .

( )
0

Atunci ρ ( y, x ) < r şi ρ ( y, x0 ) ≤ ρ ( y, x ) + ρ x, x j 0 < r + rx j ≤ 2rx j . Rezultă că

0 0

y ∈ S ⎛⎜ x j 0 ,2rx j ⎞⎟ ⊂ Gλ . Prin urmare S (x, r ) ⊂ Gλ .

⎝ 0 ⎠

U( )
∞ ∞
268. Fie X = [0,1] , ρ ( x, y ) = x − y ; M= 1 ,1 =
U Gn . Avem
n +1 n
n =1 n =1
diam G n = 1 − 1 → 0 (n → ∞ ) .
n n +1
269. Fie {x j }ω (ω ≤ ∞ ) un sistem cel mult numărabil şi dens în X . Pentru orice
1
x ∈ A există λ ∈ Λ astfel încît x ∈ Gλ . Mulţimea Gλ este deschisă şi, prin urmare,
⎛ 1 ⎞
conţine o sferă S ( x, α x ) ⊂ Gλ . Alegem x j 0 ∈ S ⎜ x, α x ⎟ . Considerăm un număr
3 ⎝ ⎠
( ) 1
raţional rx astfel ca ρ x, x j 0 < rx < α x . Să arătăm că S x j0 , rx ⊂ S ( x,α x ) . Fie
3
( )
( ) ( ) ( 2
)
y ∈ S x j 0 , rx . Avem ρ ( y, x ) ≤ ρ y, x j 0 + ρ x j 0 , x < rx + rx = 2rx < α x < α x , adică
3
( )
y ∈ S (x, α x ) . Am obţinut: x ∈ S x j 0 , rx ⊂ S (x, α x ) ⊂ Gλ .
{( )}
Este clar că mulţimea sferelor S x j 0 , rx este cel mult numărabilă. Facem să-i
( )
corespundă fiecărei sfere S x j 0 , rx mulţimea Gλ (λ ∈ Λ ) care conţine această sferă.
~
Obţinem o familie cel mult numărabilă de mulţimi Gλ j ω (ω~ ≤ ∞ ) . Avem
j =1
{ }
ω~
(
A ⊂ U S x j0 , rx ⊂ U Gλ j . )
j0 j =1

ω~
Prin urmare A ⊂ U Gλ j
.
j =1
 270. Notăm prin A mulţimea punctelor izolate ale spaţiului metric separabil
X . Pentru x ∈ A există o vecinătate V (x ) a punctului X astfel încît V (x ) I A = {x} (a
se vedea problema 117). Obţinem A ⊂ UV ( x ) , adică {V (x )}x∈ A este o acoperire
x∈ A
deschisă a mulţimii A şi conform problemei 269 există o subacoperire cel mult
ω
numărabilă a mulţimii A . Prin urmare există {x j }ω (ω ≤ ∞ ) astfel încît A ⊂ UV (x j ).
1
j =1
⎛ω ⎞ ω
De aici avem A = A I ⎜⎜ UV (x j )⎟⎟ = U (A I V (x j )) = {x j }1 .
ω

⎝ j =1 ⎠ j =1
271. Fie A = U Gλ . Mulţimea A este acoperită de familia de mulţimi
λ ∈Λ
deschise {Gλ }λ ∈Λ . Conform problemei 269 există o subacoperire cel mult
numărabilă. Însă mulţimile Gλ (λ ∈ Λ ) sunt disjuncte două cîte două şi deci
subacoperirea este chiar mulţimea {Gλ }λ ∈Λ . Prin urmare mulţimea {Gλ }λ ∈Λ este cel
mult numărabilă.
272. Fie M (respectiv M 1 , M 2 ) mulţimea punctelor a ∈ X astfel încît există
lim f (x ) şi lim f (x ) ≠ f (a ) (respectiv f (a ) < lim f (x ) , lim f ( x ) < f (a ) ). Evident
x→a x→a x→a x→a
M = M1 U M 2 .
Pentru orice pereche de numere raţionale p < q notăm
⎧ ⎫
X p, q = ⎨a ∈ X : f (a ) ≤ p < q ≤ lim f (x )⎬ ,
⎩ x→a ⎭
⎧ ⎫
Y p, q = ⎨a ∈ X : lim f ( x ) ≤ p < q ≤ f (a )⎬ .
⎩ x→a ⎭
Se vede uşor că U X p, q = M 1 şi U Y p, q = M 2 . Să arătăm că mulţimile
p, q∈Q p, q∈Q
p<q p<q
X p, q şi Y p, q sunt cel mult numărabile. Ţinînd cont că mulţimea perechilor de
numere raţionale ( p, q ) este numărabilă de aici rezultă că M 1 şi M 2 şi, prin urmare şi
M , sunt numărabile.
Să arătăm la început că orice punct a ∈ X p, q este un punct izolat al acestei
mulţimi. Admitem contrariul. Există deci un punct a ∈ X p, q , (bn )1∞ ⊂ X p, q astfel
încît bn ≠ a (n = 1,2, K) şi lim bn = a . Însă limita în punctul a există şi prin urmare
n→∞
lim f (bn ) = lim f (x ) ≥ q . Pe de altă parte f (bn ) ≤ p (n = 1,2, K) , ceea ce implică
n→∞ x→a
lim f (bn ) ≤ p . Contradicţie. Conform problemei 270 mulţimea X p, q este
n→∞
numărabilă. În mod analog se arată că mulţimea Y p, q este numărabilă.
273. Considerăm funcţia Φ : X → R , Φ(x ) = ρ ( f (x ), x ) ≥ 0 . Avem
Φ ( x ) − Φ ( x′) = ρ ( f ( x ), x ) − ρ ( f ( x′), x′) ≤ ρ ( f ( x ), f ( x′)) + ρ ( x, x′) < 2 ρ ( x, x′) ( x ≠ x ′) ,
ceea ce arată că funcţia Φ este continuă. Fie α = inf Φ (x ) . Este clar că α ≥ 0 şi există
x∈ X
x* ∈ X astfel încît α = Φ x*( ). Dacă α >0 atunci ( )
f x* ≠ x* şi
 ( ( ) ( ( ( )) ( )) ( ( ) ) ( )
α ≤ Φ f x * = ρ f f x* , f x* < ρ f x* , x* = Φ x* = α . Contradicţie. Prin urmare
α = 0 şi f (x * ) = x * , adică x * este punct fix al aplicaţiei f . Să arătăm unicitatea. Fie
f ( y ) = y , y ∈ X . Dacă y ≠ x * atunci ρ (x * , y ) = ρ ( f (x * ), f ( y )) < ρ (x * , y ). Contradicţie.
274. Fie x n → x (n → ∞ ) în C [0,1] şi M = max a(t ) . Şirul (x n (t ))1∞ converge
0 ≤ t ≤1
uniform către x(t ) şi, prin urmare, penteru orice ε > 0 există n0 ∈ N astfel încît
ε
x n (t ) − x(t ) < pentru orice n ≥ n0 şi t ∈ [0,1] . Însă atunci pentru n ≥ n0 avem
M
a(t )x n (t ) − a(t )x(t ) ≤ M x n (t ) − x(t ) < ε (0 ≤ t ≤ 1) , ceea ce arată că şirul (( Ax n )(t ))1∞
converge uniform către ( Ax )(t ) .
275. Este continuă. Rezultă direct din definţie.
276. Fie x n → x în C [0,1] . Există M > 0 astfel încît x n (t ) ≤ M , x(t ) ≤ M
(0 ≤ t ≤ 1) . Avem
( Axn )(t ) − ( Ax )(t ) = x n2 (t ) − x 2 (t ) = x n (t ) + x(t ) x n (t ) − x(t ) ≤

≤ ( x n (t ) + x(t ) ) x n (t ) − x(t ) ≤ 2M x n (t ) − x(t ) , de unde imediat rezultă

ρ ( Ax n , Ax ) ≤ 2 Mρ ( x n , x ) , ceea ce implică continuitatea aplicaţiei A.
277. Fie x n → x în C [0,1] . Avem
1 1
( Ax n )(t ) − ( Ax )(t ) ≤ ∫ x n2 (s ) − x 2 (s )ds ≤ ∫ xn (s ) + x(s ) ( xn (s ) − x(s ) )ds ≤
0 0
1
≤ ∫ (M + M ) ρ (xn , x )ds = 2Mρ (xn , x ) ,
0
unde x n (t ) ≤ M , x(t ) ≤ M (0 ≤ t ≤ 1) ; n = 1,2, K . De aici rezultă
ρ ( Ax n , Ax ) ≤ 2 Mρ ( x n , x ) .
1
1
⎛1 ⎞ 2
278. Axn − Ax ≤ ∫ xn (s ) − x(s )ds ≤ ⎜⎜ ∫ xn (s ) − x(s ) ds ⎟⎟ = ρ ( xn , x ) .
2

0 ⎝0 ⎠
279. Fie x n → x în L2 [0,1] . Atunci şirul (x n )1∞ este mărginit. Există M > 0
astfel încît (x n )1∞ ⊂ S (0, M ) , x ∈ S (0, M ) , adică
1 1

∫ xn (t ) dt ≤ M 2 (n = 1,2,K), ∫ x(t )
2 2
dt ≤ M 2 .
0 0

Utilizăm inegalitatea Cauchy-Buniakowski-Schwarz şi inegalitatea

≤ 2⎛⎜ a + b ⎞⎟ şi obţinem
2 2 2
a+b
⎝ ⎠
1 1 1
ρ ( Axn , Ax ) = Axn − Ax = ∫ xn2 (t )dt − ∫ x 2 (t )dt ≤ ∫ xn (t ) + x(t ) xn (t ) − x(t ) dt ≤
0 0 0

1 1 1
⎛1 ⎞ 2 ⎛1 ⎞ 2 ⎛ 1 ⎞ 2
⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ ⎛ 2⎞ ⎟
≤ ⎜ x n (t ) + x(t ) dt ⎟ ⎜ x n (t ) − x(t ) dt ⎟ ≤ ⎜ 2 ⎜ x n (t ) + x(t ) ⎟dt ⎟ ρ ( xn , x ) ≤
2
⎜ ∫ ⎟ ⎜ ∫ ⎟ ⎜ ⎝ ⎠ ⎟ ∫
⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠ ⎝ 0 ⎠
≤ 2 Mρ ( xn , x ) .
 Rezultă Ax n → Ax şi aplicaţia A este continuă.
280. Fie x n → x în L1 [0,1] . Avem
1
( Ax n )(t ) − ( Ax )(t ) ≤ ∫ x n (t ) − x(t ) dt = ρ L1[0,1] (x n , x ) , de unde rezultă
0
ρ C [0,1] ( Ax n , Ax ) ≤ ρ L [0,1] (x n , x ) şi aplicaţia A este continuă.
1
281. Raţionamet analog celui din problema 280 cu utilizarea inegalităţii
Cauchy-Buniakowski-Schwarz.
282. Rezultă din 281 şi inegaliatatea ρ L [0,1] ( Ax n , Ax ) ≤ ρ C [0,1] ( Ax n , Ax ) .
2
283. Se stabileşte uşor că ρ ( Ax n , Ax ) ≤ ρ (x n , x ) , ceea ce implică continuitatea
aplicaţiei A .
284. Fie (x n )1∞ ⊂ C 1 [0,1] , x n → x ∈ C 1 [0,1] . Avem
( Axn )(t ) − ( Ax )(t ) = xn′ (t ) − x′(t ) ≤ xn (t ) − x(t ) + xn′ (t ) − x′(t ) ≤
≤ max x n (t ) − x(t ) + max x n′ (t ) − x ′(t ) = ρ (x n , x ) (0 ≤ t ≤ 1) .
0 ≤ t ≤1 0 ≤ t ≤1 C1 [0 ,1]

De aici rezultă ρ C [0,1] ( Ax n , Ax ) ≤ ρ 1 (x n , x ) , ceea ce implică continuitatea

C [0 ,1]

aplicaţiei A .
1
285. Fie x n (t ) = sin nt (n = 1,2, K) . Şirul (x n )1∞ converge la 0 în spaţiul X ,
n
/ 0 în C [0,1] . Aplicaţia A nu este continuă.
iar ( Ax n )(t ) = cos nt , Axn →
1
286. X = R , ρ (x, y ) = x − y , M = (0,1] , f : M → R , f (x ) = .
x
287. X = R , ρ (x, y ) = x − y , M = (0,1) , f (x ) = x .
288. Considerăm la început cazul 1) x = l ∞ . Notăm, ca de obicei,
⎛ ⎞
en = ⎜ 01
,4
K , 0,1, 0, K ⎟ (n = 1,2, K) . Mulţimea F1 = {en }∞ este închisă, mărginită, insă nu
⎜ 24 3 ⎟ 1
⎝ n ⎠
este relativ compactă (a se vedea problema 257).
a) Funcţia f : F1 → R , f (en ) = n (n = 1,2, K) este continuă, însă nu este
mărginită.
n
b) Funcţia g : F1 → R , g (en ) = (n = 1,2, K) este continuă, mărginită, însă
n +1
nu-şi atinge marginea superioară.
1
c) Funcţia h : F1 → R , h(en ) = (n = 1,2, K) este continuă, mărginită, însă nu-
n
şi atinge marginea inferioară.
∞
⎧⎛ 1⎞ ⎫
d) Considerăm mulţimea F2 = ⎨⎜1 + ⎟en ⎬ . Se vede uşor că mulţimea F2
n ⎩⎝ ⎠ ⎭1
este mărginită. Pentru orice n≠m avem
⎛⎛ 1⎞ 1⎞ ⎞
⎛ ⎛ 1 1⎞
ρ ⎜⎜ ⎜1 + ⎟en , ⎜1 +
⎟e m ⎟⎟ = max⎜1 + ,1 + ⎟ > 1 , de unde rezultă că mulţimea F2 este
⎝⎝ n⎠ m⎠ ⎠
⎝ ⎝ n m⎠
⎧1, x ∈ F1 ,
închisă. Considerăm funcţia ϕ : F → R , F = F1 U F2 , ϕ (x ) = ⎨ Mulţimile F1 şi
⎩0, x ∈ F2 .
F2 sunt disjuncte şi închise. Funcţia ϕ fiind continuă pe F1 şi pe F2 , este continuă şi
⎛ ⎛ 1⎞ ⎞ 1
pe F . Ea însă nu este uniform continuă. Într-adevăr, ρ ⎜⎜ en , ⎜1 + ⎟en ⎟⎟ = → 0
n n ⎝ ⎝ ⎠ ⎠

(n → ∞ ) , iar ϕ (en ) − ϕ ⎛⎜⎜ ⎛⎜1 + 1 ⎞⎟en ⎞⎟⎟ = 1 .

⎝⎝ n⎠ ⎠
În mod analog se studiază celelalte cazuri. Mulţimea F în cazurile 2) şi 3) se
construieşte exact ca în p.1). În spaţiul C [0,1] se consideră funcţiile
⎧ ⎡ 1 1 ⎤
⎪1, t ∈ ⎢ 3n −1 , 3n − 2 ⎥,
⎪ ⎣2 2 ⎦
⎪
⎪ ⎡ 1 1 ⎤
x n (t ) = ⎨0, t ∉ ⎢ , ⎥,
⎪ ⎣2 3 n 2 −3 ⎦
3n
⎪
⎪liniara pe ⎛⎜ 1 , 1 ⎞⎟ U ⎛⎜ 1 , 1 ⎞⎟
⎪ ⎜ 3n 3n −1 ⎟ ⎜ 3n − 2 3n − 3 ⎟
⎩ ⎝2 2 ⎠ ⎝2 2 ⎠
Fără dificultate se constată că ρ (x n ,0) = 1 , ρ (x n , x m ) = 1 (n ≠ m ) . Rezultă că
mulţimea F1 = {x n }1∞ este închisă şi mărginită (însă nu este relativ compactă).
∞
⎧⎛ 1⎞ ⎫
De asemenea şi mulţimea F2 = ⎨⎜1 + ⎟ x n ⎬ este închisă şi mărginită:
⎩⎝ n⎠ ⎭1
⎛⎛ 1⎞ ⎞1 ⎛⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ ⎞
, ρ ⎜⎜ ⎜1 + ⎟ x n , ⎜1 + ⎟ x m ⎟⎟ > 1 (n ≠ m ) . Mulţimea F = F1 U F2
ρ ⎜⎜ ⎜1 + ⎟ x n ,0 ⎟⎟ = 1 +
⎝⎝ n⎠ ⎠ n ⎝⎝ n⎠ ⎝ m⎠ ⎠
este închisă şi mărginită. Funcţiile f , g , h, ϕ cu proprietăţile a) –d) se construiesc acum
ca în p.1).
În spaţiul L p [0,1] (1 ≤ p < ∞ ) se consideră funcţiile
⎧ n
⎪ p ⎛ 1 1 ⎞
⎪⎪2 , t ∈ ⎜⎜ n , n −1 ⎟⎟,
x n (t ) = ⎨ ⎝2 2 ⎠ (n = 1,2, K) .
⎪ ⎛ 1 1 ⎞
⎪0, t ∉ ⎜⎜ , ⎟,
⎟
⎪⎩ ⎝ 2 n 2 n −1 ⎠
1
Avem ρ (x n ,0) = 1 , ρ (x n , x m ) = 2 p (n ≠ m ) . Rezultă că mulţimile F1 = {x n }1∞ ,

∞
⎧⎛ 1⎞ ⎫
F2 = ⎨⎜1 + ⎟ x n ⎬ sunt închise şi mărginite. În continuare funcţiile f , g , h, ϕ cu
⎩⎝ n ⎠ ⎭1
proprietăţile a) –d) se construiesc ca în p.1).
289. Observăm că toate punctele spaţiului X sunt puncte izolate.
290. Fie ε > 0 . Funcţia g fiind uniform continuă, există µ > 0 astfel încît
y , y ′ ∈ X 2 , ρ 2 ( y, y ′) < µ implică ρ 3 (g ( y ), g ( y ′)) < ε . Întrucît funcţia f este uniform
continuă, există δ > 0 astfel încît x, x ′ ∈ X 1 , ρ1 (x, x ′) < δ implică ρ 2 ( f (x ), f (x ′)) < µ .
Obţinem: dacă x, x ′ ∈ X 1 şi ρ1 ( x, x ′) < δ atunci
ρ 3 (g ( f ( x )), g ( f (x ′))) = ρ 3 (g ( y ), g ( y ′)) < ε .
291. A se vedea [1], p.55.
 292. Avem ρ (x, F ) = inf ρ (x, y ) . Din definiţia marginii inferioare rezultă
y∈ F
1
existenţa unui şir ( y n )1∞ ⊂ F astfel încît ρ (x, F ) ≤ ρ (x, y n ) < ρ (x, F ) + (n = 1,2, K) .
n
Mulţimea F fiind compactă, există un subşir convergent y n k ∞ → u ∈ F . ( )1
( )
Continuitatea distanţei implică relaţia lim ρ x, y n k = ρ (x, u ) . Pe de altă parte, dacă
k →∞

(
trecem la limită în inegalităţile ρ (x, F ) ≤ ρ x, y n k < ρ (x, F ) + ) nk
1
, atunci obţinem

( )
lim ρ x, y n k = ρ (x, F ) . În consecinţă ρ ( x, F ) = ρ ( x, u ) , u ∈ F .
k →∞
293. Întrucît A ⊂ A , avem ρ (A , B ) ≤ ρ ( A, B ) . Să demonstrăm inegalitatea
inversă. Fie ε > 0 . Alegem x ∈ A , y ∈ B astfel ca ρ ( x, y ) < ρ ( A , B ) + ε , apoi ~x ∈ A
astfel ca ρ (x, ~x ) < ε . Obţinem ρ ( A, B ) ≤ ρ (~x , y ) ≤ ρ (~x , x ) + ρ ( x, y ) <
< ε + ρ ( A , B ) + ε = ρ ( A , B ) + 2ε . Numărul ε > 0 fiind arbitrar, trecem în inegalitatea
obţinută ρ ( A, B ) ≤ ρ (A , B ) + 2ε la limită cu ε → 0 şi obţinem ρ ( A, B ) ≤ ρ (A , B ) . Prin
urmare ρ ( A, B ) = ρ (A , B ) . Se vede uşor că ρ ( A, B ) = ρ (B, A) şi deci ρ ( A, B ) = ρ ( A, B ) .
Conform primei egalităţi stabilite mai sus avem ρ ( A, B ) = ρ (A , B ) .
294. Fie ρ ( A, B ) = 0 . Pentru orice n ∈ N există x n ∈ A , y n ∈ B astfel încît
ρ (x n , y n ) <
1
n
(n = 1,2, K) . Şirul (x n )1∞ ⊂ A conţine un subşir convergent (xn )1∞ :
k

lim x n k = x ∈ A .
k →∞
Însă
k
ρ k
(y n , x ) ≤ ρ (y n 1
nk
) ( )
, xn k + ρ x n k , x <
+ ρ xnk , x → 0 ( )
(k → ∞ ) . Rezultă lim y nk = x . Mulţimea B este închisă şi, prin urmare, x ∈ B .
k →∞
Aşadar x ∈ A I B . Contradicţie.
∞
⎧ 1⎫
295. A = N , B = ⎨n + ⎬ .
⎩ n ⎭2
1
296. Fie x n ∈ A , yn ∈ B astfel ca ρ ( A, B ) ≤ ρ ( xn , y n ) < ρ ( A, B ) +
n
(n = 1,2, K) . Mulţimile A şi B fiind compacte, există xnk → a ∈ A , apoi
1
y n k → b ∈ B . În inegalităţile ρ ( A, B ) ≤ ρ ⎛⎜ x n k , y n k ⎞⎟ < ρ ( A, B ) + trecem la
j ⎝ j j ⎠ nk j
limită cu j → ∞ . Obţinem ρ ( A, B ) = ρ (a, b ) .
b−a ad − bc
297. f : [a, b ] → [c, d ], f −1 ( x ) = x+ .
d −c d −c
298. Nu există o bijecţie continuă f : (R, ρ1 ) → (R, ρ 2 ) .
d −c bc − ad
299. f : ( X 1 , ρ1 ) → ( X 2 , ρ 2 ) , f ( x ) = x+ , ρ 2 ( f ( x ), f ( y )) =
b−a b−a
b−a b−a d −c
= f (x ) − f ( y ) = ⋅ ( x − y ) = x − y = ρ 1 ( x, y ) .
d −c d −c b−a
 În mod analog f −1 ( x ) =
b−a
d −c
x+
ad − bc
d −c
( )
, ρ1 f −1 ( x ), f −1 ( y ) = ρ 2 ( x, y )
( x, y ∈ X 2 ) .
300. Analog 299.
301. Se consideră f : ( X 1 , ρ1 ) → ( X 2 , ρ 2 ) , f ( x ) = arctg x .
x
302. Se consideră f : ( X 1 , ρ1 ) → ( X 2 , ρ 2 ) , f ( x ) = .
1+ x
303. Fie f : X → X o aplicaţie izometrică. Evident aplicaţia f este continuă.
Spaţiul metric X fiind compact, rezultă că imaginea spaţiului X prin aplicaţia f este
de asemenea o mulţime compactă, adică M = f ( X ) este compactă. Admitem că
M ≠ X şi fie x0 ∈ X \ M . Mulţimea X \ M este deschisă şi prin urmare există o
sferă S (x0 , ε ) ⊂ X \ M . Punem x n = f ( x n −1 ) (n = 1,2, K) . Obţinem şirul (x n )1∞ ⊂ M .
Observăm că dacă m > n atunci ρ ( x m , x n ) = ρ ( f ( x m−1 ), f ( x n−1 )) = ρ ( x m−1 , x n−1 ) =
= K = ρ ( x m − n , x0 ) . Şirul (x n )1∞ ⊂ M conţine un subşir convergent x n k ∞ , prin
1
( )
urmare şi fundamental. Rezultă că există k 0 ∈ N astfel încît ρ x n k , x n l < ε ( )
( ) ( )
(l , k ≥ k 0 ) . Fixăm nk < nl cu l , k ≥ k 0 . Atunci ρ x nl − n k , x0 = ρ x n k , xnl < ε . Prin
urmare x nl − n k ∈ S ( x0 , ε ) ⊂ X \ M , ceea ce implică x nl − n k ∉ M . Contradicţie. În
consecinţă M = X şi aplicaţia f este surjectivă.
304. Considerăm spaţiul metric R2 şi mulţimea M = {x n }∞
0 , unde
( )
x n = cos πn 2 , sin πn 2 . Mulţimea M este mărginită (M ⊂ S (0,1)) şi, prin urmare,
relativ compactă. Considerăm aplicaţia f : R2 → R2 , x = (ξ1 , ξ 2 ) ,
( )
f ( x ) = ξ1 cos π 2 − ξ 2 sin π 2 , ξ1 sin π 2 + ξ 2 cos π 2 , adică rotaţia spaţiului R 2
(
cu unghiul α = π 2 . Avem f ( x n ) = cos πn 2 cos π 2 − sin πn 2 sin π 2 ,
) ( )
cos πn 2 sin π 2 + sin πn 2 cos π 2 = cos π (n + 1) 2 , sin π (n + 1) 2 = x n +1 , adică
f este o aplicaţie de la M la M . Se vede uşor că pentru orice x, y ∈ R 2 avem
ρ ( f ( x ), f ( y )) = ρ ( x, y ) . Vom arăta că nu există xn ∈ M astfel ca x0 = f ( xn ) .
Admitem că există xn ∈ M astfel ca x0 = f ( x n ) . Avem
(1,0) = (cos π (n + 1) )
2 , sin π (n + 1) 2 . De aici
⎧⎪cos π (n + 1) 2 = 1,
⎨
⎪⎩sin π (n + 1) 2 = 0.
Din prima egalitate avem π (n + 1) 2 = 2kπ , (k ∈ Z ) şi, prin urmare,
2k
2= (k ∈ Z , n ∈ N ) , ceea ce este imposibil deoarece numărul 2 este
n +1
iraţional.