Sunteți pe pagina 1din 174

Capitolul 1.

Bazele teoretice ale Ingineriei Valorii (Analizei


Valorii)

1
BAZELE TEORETICE
ALE INGINERIEI VALORII
(ANALIZEI VALORII)

În acest capitol:

⮞ Apariţia şi dezvoltarea Ingineriei Valorii


⮞ Obiectul, obiectivul fundamental şi domeniile de aplicare
ale Ingineriei Valorii
⮞ Cadrul noţional al Ingineriei Valorii
⮞ Etapele principale ale cercetării în cadrul Ingineriei Valorii
⮞ Teste de autoevaluare
⮞ Bibliografie

Termeni cheie:

⮞ Ingineria Valorii ;
⮞ Analiza Valorii;
⮞ Valoarea produselor, valoare de întrebuinţare, valoare de
schimb, costul producţiei;
⮞ Funcţiile produselor;
⮞ Nivel de importanţă a funcţiilor;
⮞ Dimensionare tehnică, dimensionare economică;
⮞ Concepţie funcţională, concepţie integrată;
⮞ Calitate;
⮞ Orientare, investigare, descoperire, reflecţie, creaţie.

7
INGINERIA
VALORII

8
Capitolul 1. Bazele teoretice ale Ingineriei Valorii (Analizei
Valorii)

CAPITOLUL 1

BAZELE TEORETICE ALE INGINERIEI


VALORII (ANALIZEI VALORII)

1.1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA


INGINERIEI VALORII (ANALIZEI VALORII)

Ingineria valorii a apărut, ca metodă de lucru, după cel de-


al doilea război mondial (ca urmare a crizei de materii prime
strategice provocată de cererea mare pentru producţia de
armament) şi a fost pentru prima dată aplicată în cadrul uzinelor
General Electric Company din S.U.A.
Părinţii “Analizei Valorii” sunt consideraţi Harry Erlcher
şi Lawrence D. Miles (directorul, respectiv şeful serviciului de
aprovizionare de la General Electric Company – S.U.A.) - autorul
şi primei lucrări în domeniu (1951).
În 1959 s-a înfiinţat “Asociaţia Inginerilor Specialişti în
Analiza Valorii”, care până în 1964 a implementat ideologiile de
Analiză funcţională şi sistematică a produselor (Analiza Valorii)
în peste 10 % din industria Americii de Nord.
Japonia a fost prima ţară după S.U.A. care a utilizat
Analiza Valorii pe scară largă.
În Europa, “Analiza Valorii” a fost aplicată pentru început
în Marea Britanie şi Suedia, apoi în R.F.G., Olanda şi în anii ‘60
în R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România.
Primul standard european de “Analiza Valorii” a fost
elaborat în R.F.G. în 1973.
Ingineria Valorii este practicată în mod curent în cele mai
dezvoltate ţări ale lumii. În marile firme există birouri, servicii şi
chiar direcţii pentru studierea produselor prin metodologiile
Ingineriei Valorii.
În Franţa, Ingineria Valorii (sub denumirea de Analiza
Valorii) este folosită pe scară largă în învăţământul tehnic
superior. În această ţară, studiul de Ingineria Valorii a fost
introdus în 1983, în liceele tehnice şi şcolile postliceale de
specialitate în 1984 şi chiar la bacalaureat în 1989.
INGINERIA VALORII

În România, preocupările legate de Ingineria Valorii au


început în anul 1967, când la A.S.E. Bucureşti s-a tradus cartea
lui L. D. Miles – L’analyse de la Valeur. Metoda a fost inclusă în
programa cursului de conducerea unităţilor economice şi predată
studenţilor începând cu anul 1968. Din acelaşi an, Ingineria
Valorii s-a predat în cadrul cursurilor postuniversitare din A.S.E.
Bucureşti.
Generalizarea metodei la nivelul României s-a făcut prin
cursurile de pregătire şi specializare iniţiate de ministerele
economice şi unităţile economice teritoriale. În octombrie 1976
se aplică la nivel naţional „Programul Special pentru aplicarea
generalizată la scara întregii economii a Analizei Valorii în
vederea creşterii eficienţei economice a producţiei şi reducerii
cheltuielilor de producţie”.
Pe baza cercetărilor desfăşurate, în anul 1979 s-au elaborat
standardele: „Analiza valorii. Noţiuni generale” şi „Analiza
valorii. Aplicarea metodei la produse”. Primul standard prezintă
noţiunile şi conceptele generale cu care operează metoda, iar al
doilea, metodologia propriu-zisă de aplicare a Ingineriei Valorii
la produse.
Din 1990, având în vedere mediul economic şi politic aflat
sub incidenţa legilor economiei de piaţă, necesitatea racordării la
nivelul actual al dezvoltării economice internaţionale, care
presupune eficienţă şi competitivitate, precum şi tendinţa
evidentă de globalizare, în România s-au reluat preocupările
legate de Ingineria Valorii.
În lucrările de specialitate, se utilizează atât denumirea de
Ingineria Valorii, cât şi cea de Analiza Valorii, ambele reflectând
acelaşi conţinut, dar în etape diferite ale existenţei produsului.

Pentru aplicarea metodei în studiul de concepţie


proiectare se utilizează denumirea de Ingineria
Valorii.

Pentru aplicarea metodei la un produs deja existent se


utilizează denumirea de Analiza Valorii.

Ingineria Valorii (Analiza Valorii) reprezintă o metodă de


cercetare-proiectare sistemică şi creativă care, printr-o abordare
funcţională, urmăreşte ca funcţiile obiectului studiat să fie
concepute şi realizate cu cheltuieli minime, în condiţii de calitate

10
care să satisfacă necesităţile utilizatorilor, în concordanţă cu
cerinţele social-economice.
Sub impactul procesului continuu de restructurare a
economiei şi de adaptare la cerinţele pieţei, metoda folosită cu
precădere la proiectarea noilor bunuri şi servicii este cea de
Inginerie a Valorii. Aceasta este explicaţia pentru care în
continuare se va utiliza denumirea de Ingineria Valorii.

1.2. OBIECTUL, OBIECTIVUL FUNDAMENTAL


ŞI DOMENIILE DE APLICARE
ALE INGINERIEI VALORII

Obiectul de studiu al Ingineriei Valorii îl constituie o


entitate (produs, părţi dintr-un produs, tehnologii, părţi dintr-o
tehnologie, o activitate sau succesiuni de activităţi, un obiectiv de
investiţii), căreia i s-a atribuit un sistem de funcţii reunite într-un
ansamblu cu valoare de întrebuinţare.
Etapele de analiză nu vor fi constituite din studiul pieselor
componente ale unui ansamblu, ci din studiul funcţiilor
produsului în ordinea ponderii lor în valoarea de întrebuinţare
totală a acestora.
Indiferent de obiectul de studiu, obiectivul fundamental al
Ingineriei Valorii constă în introducerea pe piaţă a unor produse
şi servicii care să satisfacă într-o măsură mai mare cererea
utilizatorilor prin:

⮞ mărimea valorii de întrebuinţare la nivelul cerinţelor


pieţei (Vî);
⮞ preţ de vânzare stimulativ;
⮞ posibilitatea de modernizare cu costuri minime;
⮞ scăderea cheltuielilor de asimilare, fabricare şi
desfacere;
⮞ eliminarea costurilor inutile.

Pornind de la necesităţile sociale şi pe baza celor mai noi


realizări din ştiinţă şi tehnică, în studiile de Ingineria Valorii se
urmăreşte stabilirea unui raport optim între valoarea de
întrebuinţare a bunului analizat (Vî) şi costurile de producţie
directe şi indirecte pe care le generează (Cp).
Relaţia fundamentală care certifică proiectarea unui
produs în sensul celor prezentate este:

 max . (1.1)
Cp

Ţinând seama de principiul abordării sistemice a valorii de


întrebuinţare, relaţia (1.1) se poate scrie:
Fi
n  max , (1.2)

i1C
i
unde: F reprezintă funcţia produsului;
Ci - costul corespunzător funcţiei Fi;
i - numărul de ordine al funcţiilor produsului.

Dacă pe baza calculelor de Ingineria Valorii se ajunge la


soluţii prin care să se reducă costurile cu minim 30 % faţă de
momentul începerii studiului, se vor relua cercetările pentru
obţinerea unor soluţii mai bune.

Domeniile de utilizare ale metodelor de Ingineria Valorii


sunt:

⮞ cercetarea şi proiectarea de produse noi şi


modernizarea celor existente;
⮞ cercetarea şi proiectarea de tehnologii noi şi
modernizarea celor existente;
⮞ perfecţionarea proceselor de service şi auxiliare din
unităţile economice;
⮞ prestările de servicii;
⮞ proiectarea şi realizarea obiectivelor de investiţii;
⮞ perfecţionarea proceselor de muncă.

Prin rezultatele lor, studiile de Ingineria Valorii creează


o stimulare a creativităţii salariaţilor, o atitudine nouă faţă de
conceperea şi reconceperea bunurilor materiale.
1.3. CADRUL NOŢIONAL
AL INGINERIEI VALORII

1.3.1. NOŢIUNI GENERALE


DESPRE VALOAREA PRODUSELOR

Ingineria Valorii se deosebeşte fundamental de metodele


clasice folosite pentru reducerea costurilor. Spre deosebire de
metodele clasice, care contribuie la îmbunătăţirea a ceea ce
există, Ingineria Valorii contribuie la conceperea sau
reconceperea bunurilor în funcţie de necesităţile sociale prin
stabilirea unor legături directe între funcţiile acestora şi costurile
necesare realizării lor.
În cadrul Ingineriei Valorii se fac referiri la valoarea de
întrebuinţare şi la valoarea de schimb.

Valoarea unui produs este definită prin raportul dintre


performanţă şi cost şi este influenţată de:

⮞ utilitatea produsului şi durata sperată de utilizare;


⮞ dorinţele utilizatorului;
⮞ raritatea produsului;
⮞ costul produsului;
⮞ concurenţa de piaţă.

Valoarea de întrebuinţare (Vî) reprezintă totalitatea


însuşirilor şi funcţiilor oferite de un produs, în vederea
satisfacerii unor nevoi sociale (ex.: camionul – pentru transport
marfă; strungul – pentru aşchiere).
Valoarea de întrebuinţare a unui produs poate fi mai mică
decât suma valorilor funcţiilor lor individuale.
Valoarea de întrebuinţare şi costul producţiei sunt
concretizate prin doi indicatori: limita minimă a valorii de
întrebuinţare şi limita maximă a cheltuielilor.
Valoarea de întrebuinţare are şi un caracter subiectiv,
depinzând de raportul pe care fiecare individ îl stabileşte între
bunul economic şi nevoile sale. Valoarea de întrebuinţare este
esenţială pentru vânzarea mărfurilor la un preţ care să asigure
recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui profit.
Ca atare, rezultă că prin studiul de Ingineria Valorii se
satisfac corespunzător nevoile sociale şi, în acelaşi timp, se
asigură şi un profit ca urmare a micşorării valorii individuale a
bunului.
Valoarea de schimb (Vsc) reprezintă totalitatea aptitudinilor
unui produs sau serviciu, care îi conferă posibilitatea de a fi
schimbat cu un alt produs sau serviciu:
q
Vsc  e , (1.3)
qk

unde: qe este cantitatea din produsul etalon;


qk - cantitatea din produsul k echivalent cu qe.
Schimbarea între produse se face pe baza calităţii de
marfă a acestora, adică dacă produsele sunt rezultatul muncii, au
valoare de întrebuinţare şi trec de la producător la consumator
prin intermediul schimbului.
Expresia cantitativă a valorii este dată de relaţiile (1.1),
(1.2) unde Vî este măsurată în unităţi de performanţă şi Cp
exprimat în unităţi monetare.
Proiectarea valorii are ca scop obţinerea produsului sau
serviciului corespunzător cerinţelor utilizatorului şi conform
principiului profitului maxim obţinut de către producător prin
vânzare.
Testarea valorii unui produs prin metodele specifice
Ingineriei Valorii presupune compararea şi aprecierea
diferenţelor dintre rezultatele estimate şi cele obţinute.
Verificarea practică a corectitudinii valorii se realizează
pe piaţă, în concurenţă cu produsele similare.
Valoarea poate fi mărită prin:
⮞ creşterea performanţelor produsului menţinând
preţul constant (fig. 1.1, a);
⮞ reducerea preţului şi menţinerea constantă a
performanţelor (fig. 1.1, b);
⮞ mărirea performanţelor mai mult decât costul
(fig. 1.1, c);
⮞ creşterea nivelului performanţelor şi scăderea
costurilor (fig. 1.1, d);
⮞ scăderea performanţelor, dar scăderea şi mai
mare a costurilor (fig. 1.1, e).
Fig. 1.1. Modalităţi de mărire a valorii.
Factorii care determină costurile suplimentare ale
bunurilor sau serviciilor proiectate sau reproiectate sunt:
1. Managementul incorect al activităţii de concepţie:
⮞ timp insuficient pentru cercetare-proiectare;
⮞ utilizarea indicatorilor de performanţă în
detrimentul “valorii“;
⮞ lipsa de comunicare – informare pe verticală şi
orizontală în cadrul sectoarelor de cercetare-
proiectare.
2. Factori care ţin de calificarea personalului
de cercetare-proiectare:
⮞ cunoştinţe de specialitate insuficiente sau incorect
asimilate;
⮞ necunoaşterea costurilor diferitelor soluţii tehnice;
⮞ prejudecăţile în domeniul tehnic (schimbarea
materialelor scumpe cu altele mult mai ieftine şi
mai nepoluante);
⮞ necunoaşterea realizărilor din alte ramuri ale
ştiinţei şi tehnicii (ex.: extinderea laserului din
domeniul militar în cel medical);
⮞ adoptarea unor coeficienţi de siguranţă
supraestimaţi din dorinţa de a nu se ivi probleme
tehnice la produsul nou conceput;
⮞ lipsa de inventivitate (ex.: utilizarea vechilor soluţii
tehnice);
⮞ posibilităţi limitate de informare şi documentare;
⮞ dezinteresul faţă de dimensiunea economică a
produselor;
⮞ componentul psihologic (ex.: teama de insucces,
orgoliul).
3. Alţi factori:
⮞ receptarea incorectă a studiilor de marketing
(transmiterea unor informaţii incorecte);
⮞ distribuirea şi asistenţa tehnică, care se referă la:
dimensionarea corectă a centrelor de desfacere şi a
celor de service, un service calitativ, formarea unei
baze de date referitoare la modul de comportare în
exploatare a produselor etc.
Eliminarea sau atenuarea cauzelor ce duc la funcţii şi
costuri inutile se realizează prin:
⮞ utilizarea cunoştinţelor unor grupuri
pluridisciplinare, în cazul în care informaţiile
tehnice nu sunt complete;
⮞ aplicarea unor metode creative de grup, în cazul
în care lipsesc ideile novatoare;
⮞ includerea în grupul de analiză a unor specialişti
în probleme de preţuri, în situaţiile în care lipsesc
informaţiile privind costurile şi calculul global
pentru obiectul de studiu;
⮞ elaborarea strategiilor adecvate privind reînnoirea.
Ingineria Valorii integrează într-un model unic de analiză
cele două laturi – tehnică şi economică – oferind o metodologie
de desfăşurare sistematică a relaţiei funcţii - costuri.

1.3.2. FUNCŢIILE PRODUSELOR

1.3.2.1. Definirea şi clasificarea funcţiilor

Funcţia este o însuşire esenţială a obiectului studiat în


raport cu mediul şi utilizatorul. În cadrul Ingineriei Valorii,
prezintă importanţă pentru utilizator şi pentru producător nu
produsul în sine, ci utilitatea pe care acesta o are prin funcţiile
lui. Baza metodei de lucru în Ingineria Valorii o constituie
descompunerea produselor în subansamblurile lor componente,
fiecare dintre ele îndeplinind, în produs, o anumită utilitate
“explicată” prin valoarea de întrebuinţare parţială.
Rezultă că suma tuturor funcţiilor care satisfac cerinţele
uitilizatorului constituie valoarea de întrebuinţare totală.
Separarea pe subansambluri şi pe funcţii se face până la
stadiul în care descompunerea nu se mai poate efectua.

Pentru stabilirea funcţiilor, precum şi a rapoartelor
Cp
este necesară, mai întâi, clasificarea funcţiilor.
Principalele criterii de clasificare a funcţiilor sunt:

1. după importanţa lor:


⮞ funcţii principale – care corespund scopului principal
căruia îi este destinat obiectul studiat şi care contribuie
direct la realizarea valorii de întrebuinţare - obiective
sau subiective (ex.: motor cu ardere internă – dezvoltă
putere);
⮞ funcţii secundare (auxiliare) – care servesc la
îndeplinirea sau completarea funcţiilor principale şi
care contribuie indirect la realizarea valorii de
întrebuinţare a obiectului - obiective (ex.: motor cu
ardere internă – asigură răcirea).

2. după posibilităţile de măsurare:


⮞ funcţii obiective – care pot fi caracterizate prin
dimensiuni, măsurabile cu ajutorul uneia sau mai
multor unităţi de măsură;
⮞ funcţii subiective – care pot fi caracterizate prin efecte
psihosenzoriale şi sociale (organoleptice, estetice, de
modă, de prestigiu etc.), produse de obiectul studiat.
Aceste funcţii se estimează prin intermediul anchetei
sau sondajului statistic.

3. după contribuţia lor la realizarea valorii de întrebuinţare:


⮞ funcţii necesare – funcţii care contribuie la realizarea
valorii de întrebuinţare;
⮞ funcţii inutile – funcţii care nu contribuie la realizarea
valorii de întrebuinţare.

4. în raport cu momentul efectuării analizei:


⮞ funcţii existente – funcţii necesare sau inutile pe care
obiectul studiat le are în momentul efectuării analizei;
⮞ funcţii noi – funcţii necesare, derivate din cerinţele
utilizatorilor atribuite obiectului studiat după efectuarea
analizei.
Aceste criterii de clasificare nu sunt limitative.
1.3.2.2. Identificarea, caracterizarea şi simbolizarea funcţiilor

Neidentificarea sau încadrarea incorectă a unora dintre


funcţiile obiectului studiat conduce la evaluări incorecte, fapt
pentru care se impun următoarele reguli:

R1 - descompunerea produsului în componente până la


gradul maxim de simplitate;
R2 - funcţiile identificate trebuie să fie independente una
faţă de cealaltă;

Pentru identificarea logică a funcţiilor se recomandă


utilizarea diagramei FAST (vezi tabela 1.1).
Tabela 1.1.
Diagrama FAST pentru o parte din funcţiile unui motor
Nivelul I Nivelul II Nivelul III
Funcţii Funcţii Funcţii
principal secundar secundare
e e 1.1.1. Filtrează aer şi carburant
1.1.2. Omogenizează amestecul
1.1. Aspiră şi
1.1.3. Permite accesul amestecului
comprimă
în cilindri
aerul

1. Dezvoltă 1.2.1. Asigură tensiunea electrică ridicată


1.2. Asigură
putere 1.2.2. Furnizează scânteia
aprinderea
amestecului
1.3. Asigură 1.3.1. Evacuează gazele din cilindri
evacuarea
gazelor

R3 - fiecare funcţie trebuie să adauge, prin ea însăşi,


valoare de întrebuinţare.

Caracterizarea funcţiilor se va face utilizând un număr


minim de cuvinte, recomandabil UN VERB + UN SUBSTANTIV
(ex.: “permite reglări”, “transmite putere”, “dezvoltă căldură“
etc.), căreia să i se poată asocia o unitate de măsură.
Pentru caracterizarea corectă a funcţiilor trebuie să se
respecte următoarele reguli:
R1 – descrierea funcţiilor principale trebuie formulată astfel
încât să nu se repete aceleaşi însuşiri prin alte cuvinte
(ex.: “conţine produsul” şi “ambalează produsul”);
R2 – definirea corectă a funcţiilor auxiliare;
R3 – evitarea descrierii funcţiei în termeni generali;

izolează termic
ex: “protejează piciorul” izolează împotriva umidităţii

rezistă la solicitări mecanice

R4 – nu se va confunda funcţia cu necesitatea de ansamblu


a produsului (ex.: compresorul are rolul de a furniza
aer comprimat, dar funcţiile pe care le realizează
sunt: “aspiră aer”, “comprimă aer”, “refulează aer
comprimat” etc.);
R5 – diferenţierea strictă între funcţie şi domeniul de
utilizare a produsului;
R6 – să nu se confunde funcţia cu dimensiunea tehnică
(ex.: “are durabilitate” este diferit de “rezistă la
20000 de cicluri”);
R7 – să nu se confunde cu soluţia tehnică (ex.: “refulează
ulei “ este diferit de “are circuit de refulare”).

Simbolizarea funcţiilor presupune respectarea următoarelor


reguli:
R1 – funcţiile (principale sau secundare) se simbolizează
prin litere mari de tipar din alfabetul limbii române;
R2 – funcţiile secundare se simbolizează cu litere mari,
care poartă unul sau mai mulţi indici prin care se
precizează funcţiile principale pe care le
condiţionează (ex.: MAB – funcţia secundară M care
contribuie la realizarea funcţiilor principale A, B).

Un subansamblu poate contribui la realizarea mai multor


funcţii şi la realizarea unei funcţii pot participa mai multe
subansamble.
Prezentarea într-o ordine arbitrară a tuturor funcţiilor
obiectului studiat din punct de vedere al satisfacerii cerinţelor
sociale şi a unităţilor lor de măsurare se numeşte nomenclator de
funcţii.
Spre exemplificare, în tabela 1.2 este prezentat
nomenclatorul de funcţii al unei tobe de eşapament.

Tabela 1.2.
Nomenclatorul de funcţii al unei tobe de eşapament

Funcţia Denumirea funcţiei Tipul funcţiei U.M.


Asigură amortizarea
A zgomotului produs Obiectivă dB
de gazele de evacuare
Asigură evacuarea Fără
B gazelor eşapate într-o Subiectivă
dimensiune
singură direcţie
Rezistă la coroziunea
Ore de
C atmosferică şi a gazelor Obiectivă
funcţionare
eşapate
D Permite fixarea
A
pe autoturism Secundară mm
E Diminuează poluarea Obiectivă %
Ore de
F Are durabilitate Obiectivă
funcţionare
G Este estetică Subiectivă -

1.3.2.3. Nivelul de importanţă a funcţiilor

Nivelul de importanţă este o mărime convenţională


atribuită funcţiilor produsului studiat. Legătura între funcţie şi
nivelul de importanţă al acesteia se face pe baza principiului
variaţiei identice a valorii de întrebuinţare şi a dimensiunii
tehnice corespunzătoare.
Ierarhizarea funcţiilor şi calculul valorii de întrebuinţare nu
se pot face fără compararea, de către utilizatori, a funcţiilor
principale (pe baza unor punctaje stabilite anterior). Punctele se
acordă de către beneficiarii produsului sau de un eşantion
reprezentativ de utilizatori.
Pentru înţelegerea modului de stabilire a nivelului de
importanţă a funcţiilor principale pentru un produs studiat se
consideră exemplul din tabela 1.3.
Etapele ordonării după importanţă a funcţiilor principale
sunt:

⮞ se formează o matrice cu liniile şi coloanele reprezentate


de funcţiile principale ale produsului studiat (tabela 1.3)

Tabela 1.3.

Modul de stabilire a nivelului de importanţă a funcţiilor principale ale


produsului studiat

A B C D E F
A 1 0 2 0 0 0
B 2 1 2 1 0 2
C 0 0 1 0 0 0
D 2 1 2 1 0 2
E 2 2 2 2 1 2
F 2 0 2 0 0 1
Total 9 4 11 4 1 7
Pi(%) 25.00 11.11 30.54 11.11 2.78 19.46

⮞ se acordă puncte de importanţă fiecărei funcţii


principale:
- 2 puncte pentru cele mai importante;
- 1 punct pentru cele care au aceeaşi importanţă;
- 0 puncte pentru cele mai puţin importante ;
⮞ se compară funcţiile între ele, două câte două;
⮞ pe diagonala matricei se înscrie valoarea 1 (fiecare
funcţie se compară cu ea însăşi);
⮞ se calculează, prin însumare, punctajul pe fiecare
coloană (nA, nB, …, nF) şi apoi punctajul matricei cu
relaţia:

 ni  n A  ...   9  ...  7  36 ; (1.4)


nF

⮞ se calculează ponderea (în procente) pe fiecare


coloană, folosind relaţia:
PA,B...,F

nA,B,...,F 100 ; (1.5)
 ni
⮞ se analizează rezultatele obţinute (funcţia C este cea
mai importantă - 11 puncte sau 30.54 %, funcţia E are
punctaj minim - 1 punct sau 2.78 %).

1.3.2.4. Dimensionarea funcţiilor

Deoarece funcţiile (principale sau secundare) au două


tipuri de dimensiuni – tehnice şi economice – şi dimensionarea
acestora se va face după aceleaşi criterii.

Dimensiunea tehnică a funcţiei reprezintă unul sau mai


mulţi parametri tehnici care caracterizează o funcţie, exprimaţi în
unităţi de măsură corespunzătoare.
Dimensiunile tehnice exprimă performanţele produselor,
adică măsura în care acestea satisfac o cerinţă dată.
Pentru un produs existent, dimensiunile tehnice exprimă
performanţele acestuia, putând fi determinate prin măsurări şi
determinări efective.
Pentru un produs nou (în faza de analiză) dimensiunile
tehnice ale funcţiilor se stabilesc conform limitelor fixate pe baza
studiului necesităţilor sociale reale.
Unele funcţii pot avea mai multe dimensiuni tehnice,
exprimate prin mai multe caracteristici (tabela 1.4).

Tabela 1.4.

Funcţie cu mai multe dimensiuni tehnice

Produsul Funcţia Dimensiunea tehnică


– cursa totală maximă x (mm);
Presă Execută – cursa minimă y (mm);
mecanică mişcarea – trepte de reglare n0;
de presare – viteza de deplasare maximă vmax (m/s);
− viteza de deplasare minimă vmin (m/s).

Limita minimă a dimensiunilor tehnice asigură realizarea


utilităţilor unui produs la cel mai scăzut nivel acceptat pe piaţă.
Limita maximă a dimensiunilor tehnice reflectă nivelul
performanţelor socialmente necesare.
Dimensiunile tehnice ale funcţiilor secundare se stabilesc
în funcţie de gradul în care ele condiţionează funcţiile principale.
Funcţiile subiective se apreciază prin sondaje (prin
acordare de puncte).

Dimensionarea tehnică reprezintă stabilirea mărimii


nivelului de realizare a unei funcţii, exprimată în unităţi de
măsură specifice. Aşadar, fiecare funcţie trebuie să fie exprimată
prin trăsăturile ei fundamentale, mărimea şi unitatea ei de
măsură.

Dimensiunea economică a unei funcţii reprezintă partea din


costul produsului studiat (costul total de producţie) aferentă
funcţiei.
Costul total de producţie este dat de suma costurilor
necesare realizării fiecărei funcţii a produsului:

C productie  ( Cmfp  Csci   Csmn ), (1.6)


Cstil

unde: Cmfp reprezintă costul minim de fabricaţie al produsului;


Csci – costul suplimentar datorat concepţiei imperfecte;
Csti – costul suplimentar cauzat de tehnici inadecvate;
Csmn – costul suplimentar datorat manoperei neproductive.

Dacă acest calcul nu este posibil, costurile se stabilesc prin


repartizare pe părţi componente - proporţional cu gradul de
participare a acestora la realizarea utilităţilor.
Repartizarea costurilor pe funcţii se face repartizându-se
materialul, manopera directă şi regia pentru fiecare component al
produsului (regia reprezintă x % din manopera directă ), utilizând
relaţia:

C productie n
  ( Ci Cj  Ck regie ) . (1.7)
manopera
material
i, j ,k 1

După calcularea costului fiecărei funcţii, se stabileşte


ponderea acestuia în costul total al produsului, folosind relaţia:
Ki  C
i . (1.8)
C
i

După stabilirea dimensiunii economice a fiecărei funcţii se


face compararea între acestea, urmărindu-se ca ponderea costului
unei funcţii în costul total să fie în concordanţă cu nivelul de
importanţă al acestuia.
Selectarea şi combinarea celor mai favorabile soluţii
privind funcţiile şi costurile lor constituie baza Ingineriei Valorii.

1.3.3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ŞI CARACTERISTICILE


INGINERIEI VALORII

Ingineria Valorii face parte din procesul de proiectare şi,


indiferent de faza în care se efectuează (pentru un produs
neconceput sau existent), are două părţi:

1. partea de analiză, în care:

- la produsele existente se evidenţiază funcţiile inutile şi


costurile prea mari ale unor subansambluri în raport cu
altele;
- la produsele nou concepute se preîntâmpină funcţiile şi
costurile inutile.

2. partea de elaborare a soluţiilor care poate fi:

- reconceperea pentru produsele existente;


- conceperea pentru produsele nou create.

Studiul de Ingineria Valorii este diferit de activitatea


obişnuită de cercetare-proiectare şi rezultă prin aplicarea a patru
principii de bază:

 principiul CONCEPŢIEI FUNCŢIONALE;


 principiul DUBLEI DIMENSIONĂRI A FUNCŢIILOR;
 principiul MAXIMIZĂRII RAPORTULUI DINTRE
VALOAREA DE ÎNTREBUINŢARE ŞI COSTUL
PRODUCŢIEI;
 principiul CONCEPŢIEI INTEGRATE.
1. Principiul concepţiei funcţionale - presupune ca produsele
sau serviciile să fie studiate prin intermediul funcţiilor pe
care acestea trebuie să le realizeze. Fiecare funcţie este
concepută separat şi materializată ca atare, după care ea se
asamblează cu celelalte funcţii astfel încât, la un loc, să
alcătuiască produsul sau serviciul considerat iniţial. În
Ingineria Valorii, caracteristicile funcţionale ale
produsului prezintă mai multă importanţă decât cele
structurale.
2. Principiul dublei dimensionări a funcţiilor - se referă la
faptul că funcţiile produselor vor fi dimensionate
obligatoriu şi din punct de vedere tehnic (exprimate printr-
o unitate de măsură adecvată) şi din punct de vedere
economic (exprimate prin cost).
3. Principiul maximizării raportului dintre valoarea de
întrebuinţare şi costul producţiei - asigură realizarea unei
înalte competitivităţi, prin stabilirea unui raport maxim
optim între funcţiile produsului şi costurile necesare
realizării lor.
4. Principiul abordării sistemice a valorii de întrebuinţare.
Conform acestui principiu, obiectul de studiu al metodei îl
constituie, în primul rând, produsul. Deoarece Ingineria
Valorii nu se aplică decât valorilor de întrebuinţare care
corespund unor nevoi sociale, rezultă că părţi din produs
nu pot constitui obiect de studiu pentru aceasta, piesa
existând ca utilitate numai în cadrul produsului, ca element
component al lui.
Caracteristicile principale ale Ingineriei Valorii sunt:
 utilizează analiza sistemică a funcţiilor conform
principiului concepţiei funcţionale;
 se bazează pe munca de grup, interdisciplinară, care se
desfăşoară în conformitate cu un plan de lucru
prestabilit;
 apelează la tehnici de lucru analitice şi intuitive,
precum şi la alte metode, tehnici şi procedee specifice
cercetării ştiinţifice şi proiectării (modelarea
matematică, sondajul statistic, analiza tehnico-
economică etc.).
1.3.4. INGINERIA VALORII
ŞI ASIGURAREA CALITĂŢII

Pentru a exprima influenţa pe care o are aplicarea


Ingineriei Valorii asupra competitivităţii unui produs sau
serviciu, se utilizează frecvent conceptul de calitate şi raportul în
care se află aceasta cu valoarea de întrebuinţare.
În concepţia actuală, calitatea este o preocupare generală a
organizaţiilor economice, prin intermediul managementului.
Asigurarea calităţii reprezintă un ansamblu de acţiuni
planificate pentru a da încredere că un produs sau un serviciu vor
satisface cerinţele de calitate specificate.
Conform „Teoriei semnificaţiei” elaborată de filosoful
Ioachim von Uexküll, imaginea unui produs, în cazul unei
analize, este reprezentată de caracteristicile acestuia.
Caracteristicile reprezintă însuşirile produsului, care îl
diferenţiază de altele, şi derivă din valoarea sa de întrebuinţare,
deci din proprietatea produsului de a satisface o nevoie socială.
Caracteristicile calitative ale unui produs sunt stabilite de
către beneficiari, producători şi societatea în totalitatea ei.
Deşi, pentru aceştia, calitatea se manifestă în perioada de
utilizare a produsului, analiza calităţii trebuie extinsă şi la
conceperea, fabricarea şi vânzarea lui.
În timp ce producătorul urmăreşte, atunci când analizează
utilitatea produsului, cantitatea de muncă înglobată în produs şi
competitivitatea acestuia, beneficiarul este preocupat de utilitatea
produsului, protejarea lui în raport cu calitatea bunurilor şi
existenţa unei concurenţe loiale pe piaţă.
Deşi există deosebiri între calitate şi valoarea de
întrebuinţare, cele două noţiuni sunt inseparabile.
Nu poate exista calitate în afara valorii de întrebuinţare.
Valoarea de întrebuinţare nu răspunde nevoii sociale, dacă
nu se realizează la un anumit nivel de calitate.
În tabela 1.5 sunt prezentaţi principalii termeni utilizaţi în
standardele pentru conducerea şi asigurarea calităţii.

Orice organizaţie angajată într-un program de calitate


trebuie să îndeplinească următoarele obiective:
⮞ să realizeze şi să menţină calitatea produsului sau
serviciilor executate astfel încât să satisfacă în
permanenţă necesităţile cumpărătorului;
⮞ să dea încredere propriei conduceri că este realizată şi
menţinută calitatea propusă;
⮞ să dea încredere cumpărătorului că este realizată
calitatea propusă pentru produsul livrat sau serviciul
prestat.

Deoarece între etapele şi fazele aplicate în Ingineria


Valorii şi standardul de calitate există mai multe similitudini, în
tabela 1.6 sunt prezentate comparativ elementele de referinţă
corespunzătoare acestora.

Tabela 1.5.

Termeni utilizaţi în standardele


pentru conducerea şi asigurarea calităţii

Nr
Termeni specifici Definiţii
.
crt Orientările şi obiectivele generale ale unei
. organizaţii în ceea ce priveşte calitatea,
1. Politica în domeniul calităţii aşa cum sunt ele exprimate oficial de
conducere, la nivelul cel mai înalt al
acesteia.
Aspectul funcţiei generale a
managementului, care determină şi
2. Conducerea calităţii
implementează politica în domeniul
calităţii.
Ansamblul de structuri organizatorice,
responsabilităţi, proceduri, procese şi
3. Sistemul calităţii
resurse care au ca scop aplicarea
conducerii calităţii.
Tehnicile şi activităţile cu caracter
4. Controlul calităţii operaţional, utilizate pentru îndeplinirea
condiţiilor de calitate.
Ansamblu de acţiuni planificate şi
sistematice, necesare pentru a da încredere
5. Asigurarea calităţii
că un produs sau serviciu va satisface
condiţiile de calitate specificate.
Capitolul 1. Bazele teoretice ale Ingineriei Valorii (Analizei Valorii)

Tabela 1.6.
Elementele de referinţă pentru Ingineria Valorii şi Ingineria Calităţii

Nr. Elemente Analiza Conducerea


Crt. de referinţă Valorii şi asigurarea calităţii
0 1 2 3
1. Scop managerial - Metodă de cercetare-dezvoltare - Politica privind calitatea produselor
2. - Maximizarea raportului dintre valoarea - Maximum de eficienţă prin: performanţă,
Obiectiv managerial de întrebuinţare şi costul de producţie securitate şi fiabilitate, costuri minime
- Standarde de metodologie; - Manualul calităţii;
3. Mod de aplicare - Proceduri operaţionale;
- Proceduri
- Planuri ale calităţii
4. Cui îi revin responsabilităţile ? - Coducerii unităţii - Conducerii unităţii
- Marketing şi prospectarea pieţii;
- Proiectarea şi dezvoltarea produsului;
- Proiectarea;
- Procurare;
- Producţia;
- Planificare;
- Aprovizionarea;
- Măsurare şi control;
- Desfacere şi service;
5. Ce activităţi sunt implicate ? - Inspecţie, încercare şi examinare;
- Asigurarea valorii;
- Ambalare şi depozitare;
- Asigurarea calităţii;
- Vânzare şi distribuire;
- Ergonomie şi studiul muncii;
- Utilizare de către clienţi;
- Marketing
- Asistenţă tehnică;
- Scoatere din uz

29
INGINERIA VALORII

Tabela 1.6. Continuare

0 1 2 3
Activităţi premergătoare
- Analiza necesităţii sociale; - Marketingul;
7. promovării / menţinerii
- Stabilirea nomenclatorului de funcţii - Proiectarea
pe piaţă a unui produs
- Parametrii tehnici trebuie să includă:
- Dimensionarea tehnică a funcţiilor; - valori de referinţă ale performanţelor,
- Stabilirea nivelurilor de importanţă; toleranţe şi alte caracteristici;
8. Parametrii tehnici/Performanţe
- Ponderea funcţiilor în valoarea - criterii de acceptare sau respingere;
de întrebuinţare - metode de încercare, măsurare
şi de analiză
- Eficacitatea sistemului de asigurare
- Dimensionarea economică a funcţiilor;
a calităţii trebuie măsurată în termeni
- Ponderea funcţiilor în costul total
economici;
9. Parametrii economici de producţie;
- Trebuie identificate costurile pentru
- Analiza sistemică;
realizarea calităţii şi asigurarea externă
- Stabilirea direcţiilor de cercetare
a acesteia
- Analiza pregătirii de lansare pe piaţă,
10. Lansarea în producţie - Stabilirea programului de realizare;
pentru a vedea dacă sunt mijloace
şi pe piaţă - Realizarea soluţiei aprobate;
de susţinere în producţie şi în exploatare;
- Evaluarea
- Controlul modificării proiectului

30
Capitolul 1. Bazele teoretice ale Ingineriei Valorii (Analizei Valorii)

1.4. ETAPELE PRINCIPALE ALE CERCETĂRII


ÎN CADRUL INGINERIEI VALORII

Etapele principale ale cercetării în cadrul studiului de


Ingineria Valorii sunt prezentate în figura 1.2.

Etapele cercetării în cadrul studiului de Ingineria Valorii

Orientarea Investigarea Descoperirea Reflecţie şi creaţie

Fig. 1.2. Etapele principale ale cercetării


în cadrul studiului de Ingineria Valorii.

Orientarea. În cadrul acestei etape se defineşte domeniul


de cercetare, se alege produsul sau subansamblul asupra căruia se
aplică studiul şi se caută răspuns la întrebările legate de nevoile şi
cerinţele sociale exacte. Tot în cadrul acestei etape se stabilesc ce
caracteristici ale obiectului studiat trebuie respectate în mod
obligatoriu.

Investigarea îşi propune căutarea soluţiilor şi costurilor


aferente acestora în raport cu necesitatea socială care trebuie
satisfăcută. Experimentele demonstrează că 50 % dintre soluţiile
noi se pot obţine pe baza unor informaţii precise în legătură cu
stadiul atins în problema studiată şi tendinţele ce se manifestă.
Investigarea cuprinde obligatoriu:

 istoria produsului, cu scopul de a se vedea ce soluţii au


fost folosite pe parcursul existenţei acestuia şi la care s-
a renunţat din diverse motive;
 caietul de sarcini, pe baza căruia să se cunoască
funcţiile produsului şi caracteristicile ce trebuie
realizate;
 documentaţii tehnice (desene, fişe tehnologice,
consumuri) din care se pot analiza toleranţele şi
consumurile specifice;
 documentaţii referitoare la produsele similare
existente pe piaţă;
 documentaţii privind preţurile şi costurile.

31
Descoperirea şi determinarea soluţiilor posibile. În cadrul
acestei etape se urmăreşte descoperirea şi stabilirea soluţiilor
posibile corespunzătoare funcţiilor care trebuie îndeplinite şi
mijloacele de realizare. Stabilirea soluţiilor şi alegerea variantei
optime este o activitate de concepţie şi proiectare.

Reflecţia şi creaţia se realizează cu ajutorul unor metode


sau tehnici prin care se stimulează imaginaţia (sinectica,
inventica, modelarea matematică, cercetarea operaţională).
Rolul principal al Ingineriei Valorii, prin care aceasta se
deosebeşte de cunoştinţele necesare profesiei, este de a
conştientiza proiectantul în legătură cu varietatea soluţiilor de
rezolvare a temei propuse şi de a-l pune în ipostaza de a alege
varianta optimă printr-o gândire novatoare şi dinamică.
La baza gândirii novatoare stă creativitatea.
TESTE DE AUTOEVALUARE

A. Răspundeţi la următoarele întrebări:

T.1.1. Care este diferenţa între Ingineria Valorii şi Analiza Valorii ?


T.1.2. Care este obiectul de studiu al Ingineriei Valorii ?
T.1.3. Care este obiectivul fundamental al Ingineriei Valorii ?
T.1.4. Specificaţi relaţia fundamentală care certifică proiectarea unui
produs, utilizând principiile Ingineriei Valorii.
T.1.5. Care sunt domeniile de utilizare ale metodelor de Ingineria
Valorii ?
T.1.6. Prin ce se deosebeşte fundamental Ingineria Valorii de
metodele clasice folosite pentru reducerea costurilor ?
T.1.7. Definiţi noţiunile: valoare a produsului, valoare de
întrebuinţare, valoare de schimb.
T.1.8. Care sunt indicatorii prin care se concretizează valoarea de
întrebuinţare şi costul producţiei ?
T.1.9. Care sunt principalele modalităţi de mărire a valorii ?
T.1.10. Specificaţi factorii care determină costurile suplimentare
ale bunurilor create sau reproiectate.
T.1.11. Care sunt principalele modalităţi utilizate pentru eliminarea
sau atenuarea cauzelor ce duc la funcţii şi costuri inutile ?
T.1.12. Definiţi şi clasificaţi funcţiile utilizate în Ingineria Valorii.
T.1.13. Care este procedeul utilizat în Ingineria Valorii pentru
identificarea logică a funcţiei unui produs ?
T.1.14. Cum sunt caracterizate funcţiile în Ingineria Valorii ?
T.1.15. Care sunt regulile ce trebuie respectate pentru a caracteriza
corect funcţiile utilizate în Ingineria Valorii ?
T.1.16. Cum se simbolizează funcţiile în cadrul studiilor de Ingineria
Valorii ?
T.1.17. Ce reprezintă nomenclatorul de funcţii ?
T.1.18. Ce reprezintă nivelul de importanţă al funcţiilor ?
T.1.19. Care sunt etapele ordonării după importanţă a funcţiilor?
T.1.20. Definiţi dimensiunile funcţiilor utilizate în Ingineria Valorii.
T.1.21. Cum se determină dimensiunile tehnice pentru un produs
existent în comparaţie cu un produs nou ?
T.1.22. Cum se determină costul total de producţie în cazul studiilor
de Ingineria Valorii ?
T.1.23. Definiţi principiile de bază ale Ingineriei Valorii.
T.1.24. Care sunt principalele caracteristici ale Ingineriei Valorii ?
T.1.25. Care este interdependenţa dintre valoarea de întrebuinţare şi
calitate?
T.1.26. Care sunt principalele etape ale cercetării în cadrul studiului
de Ingineria Valorii şi care sunt caracteristicile acestora ?
B. Alegeţi litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Relaţia fundamentală care certifică proiectarea unei entităţi,


utilizând principiile Ingineriei Valorii, este:
V F Vî Cp
a. î  min ; b. n i  min ;  max ; d.  max .
c.

Cp i C Cp Vî
1 i

2. Indicatorii prin care se concretizează valoarea de întrebuinţare


şi costul producţiei sunt:

a. limita minimă a Vî, utilitatea produsului;


b. utilitatea produsului, concurenţa de piaţă;
c. limita maximă a cheltuielilor, concurenţa de piaţă;
d. limita minimă a Vî, limita maximă a cheltuielilor.

3. După criteriul importanţei, funcţiile unui produs se clasifică în:

a. funcţii principale, funcţii obiective;


b. funcţii secundare, funcţii subiective;
c. funcţii principale, funcţii auxiliare;
d. funcţii principale, funcţii subiective.

4. După criteriul contribuţiei la realizarea valorii de întrebuinţare,


funcţiile unui produs se clasifică în:

a. funcţii subiective, funcţii obiective;


b. funcţii necesare, funcţii inutile;
c. funcţii necesare, funcţii subiective;
d. funcţii inutile, funcţii obiective.

5. Principalele etape ale cercetării în cadrul unui studiu de


Ingineria Valorii sunt:

a. orientarea, investigarea, descoperirea, reflecţia şi creaţia;


b. orientarea, investigarea, descoperirea, controlul calităţii;
c. orientarea, investigarea, reflecţia şi creaţia, controlul calităţii;
d. orientarea, investigarea, proiectarea, controlul calităţii.
BIBLIOGRAFIE

1. BELOUS, V. Inventica. Editura „Gheorghe Asachi”, Iaşi, 1992.


2. BELOUS, V. Manualul inventatorului. Editura Tehnică, Bucureşti,
1990.
3. CEAUŞU, I. Agenda managerului. Vol. I. Oficiul de Informare şi
Documentare, Bucureşti, 1992.
4. CHEVALIER, J. Produits et analyse de valeur. Capadeus
Editions, Toulouse, 1989.
5. CODREA, M. Contribuţii privind extinderea analizei valorii la
pregătirea fabricaţiei în construcţia de maşini. Teză de doctorat.
Institutul Politehnic, Bucureşti, 1984.
6. CONDURACHE, GH., RUSU, C. Aspecte noi ale ingineriei
valorii. Buletinul Conferinţei Naţionale de Management, Iaşi,
1995.
7. DIMA, I. C., MAN, M. Managementul activităţii industriale.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
8. IONESCU, S. C. Excelenţă industrială. Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
9. IONIŢĂ, I. Analiza valorii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984.
10. IONIŢĂ, I. Analiza valorii – o metodă verificată în proiectarea
noilor produse. Tribuna Economică nr. 41, 1988.
11. IONIŢĂ, I. Ingineria valorii. Editura Economică, Bucureşti, 2000.
12. MARTINESCU, I., POPESCU, I. Fiabilitate. Editura Gryphon,
Braşov, 1995.
13. NICOLESCU, O., VERBONCU, I. Management, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
14. PETRESCU, M., GHERASIM, T. Elemente de analiza valorii.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981.
15. PRABHU, V. Value Analysis. Pergamont Press, Heading Hill Hall,
Oxford, OX3, OBW, England, 1986.
16. ROMÂNU, I., VASILESCU, I. (coordonatori). Managementul
investiţiilor. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.
17. RUSU, C. Management. Editura Expert, Bucureşti, 1996.
18. STOICA, V. Analiza valorii - eficienţa sporită a proiectelor de
investiţii. Revista Economică nr. 4 (Supliment), 1984.
19. TUREA, I., BUTISEACĂ, N., ORZEA, V. Ingineria valorii.
Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
20. *** STAS 11272/1 – 79. Analiza valorii. Noţiuni generale.
21. *** STAS 11272/2 – 79. Analiza valorii. Aplicarea metodei la
produse.
22. *** ISO 9000 ÷ 9004.
INGINERIA
VALORII

36
Capitolul 2. Metode de creativitate tehnică
utilizate în studiile de Ingineria Valorii

2
METODE
DE CREATIVITATE TEHNICĂ
UTILIZATE ÎN STUDIILE
DE INGINERIA VALORII

În acest capitol:

⮞ Procesul de creativitate tehnică


⮞ Metode utilizate în activitatea creativă
⮞ Metode intuitive de creativitate
⮞ Metode de lucru analitice
⮞ Metode de lucru asociative
⮞ Metoda fundamentală de concepţie
⮞ Metode de lucru deductive
⮞ Teste de autoevaluare
⮞ Bibliografie

Termeni cheie:

⮞ Creativitate tehnică;
⮞ Pregătire, incubare, iluminare, realizare, verificare;
⮞ Inteligenţă, analiză, sinteză, sensibilitate, motivaţie;
⮞ Inerţie, rigiditate, inhibare, descurajare;
⮞ Gândire, strategii, analize, modelare matematică;
⮞ Morfologie, matrice, subansambluri.

37
INGINERIA
VALORII

38
Capitolul 2. Metode de creativitate tehnică
utilizate în studiile de Ingineria Valorii

CAPITOLUL 2

METODE DE CREATIVITATE TEHNICĂ


UTILIZATE ÎN STUDIILE
DE INGINERIA VALORII

2.1. PROCESUL DE CREATIVITATE TEHNICĂ

Creativitatea tehnică constituie capacitatea omului de


imaginare a unor noi realităţi, de a institui valori noi pe suportul
celor existente sau chiar în domenii inedite.
Creativitatea se manifestă prin aptitudinea intelectuală de a
emite o idee originală, prin combinarea logică a diverselor
informaţii privind fenomene, procese, concepte.
Principalele laturi ale creativităţii tehnice sunt prezentate
în figura 2.1.

Principalele laturi ale creativităţii tehnice

Procesul de creaţie
Produsul creat
Mediul creativ creativă
Personalitatea

Fig. 2.1. Principalele laturi ale creativităţii tehnice.

Procesul de creaţie tehnică cuprinde toate etapele şi


mecanismele, de la generarea problemei sau ipotezei, până la
realizarea ideii creative.
Procesul de creaţie poate să dureze luni sau chiar ani, şi
variază mult de la un individ la altul, sub acţiunea unui complex
de factori, dintre care cel mai important este educaţia primită.
Etapele procesului de creaţie tehnică sunt prezentate în
figura 2.2.

39
INGINERIA VALORII

2. Incubarea

Etapele procesului de creaţie tehnică


1. Pregătirea 3. Iluminarea

4. Realizarea şi verificarea

Fig. 2.2. Etapele procesului de creaţie tehnică.

Pregătirea reprezintă o activitate raţională şi dirijată în


care informaţiile recepţionate de persoana implicată sunt diverse
şi aparţin multor domenii de activitate. În această etapă au loc
selecţionarea şi ordonarea informaţiilor. Pregătirea durează de la
câteva minute la mai mulţi ani, depinzând de nivelul de cultură şi
educaţie şi de poziţia socio - economică a persoanei respective.
Etapa de pregătire poate fi divizată în mai multe subetape:
subetapa de observaţie sau sesizare; analiza şi definirea
problemei; analizarea şi sinteza informaţiilor; formularea de
ipoteze, asocieri sau combinări.
Incubaţia este etapa de aşteptare în urma unei lungi
perioade de timp, în care nu s-a găsit, încă, nici o soluţie viabilă.
Această etapă presupune transpunerea din câmpul
conştientului în cel al subconştientului, unde se produce
activitatea combinatorie.
Iluminarea reprezintă etapa crucială a procesului de creaţie
şi constă în combinarea elementelor distanţate şi apariţia unei
soluţii original viabile. Iluminarea reprezintă trecerea de la
subconştient la conştient a momentului în care se produce ideea
nouă, trecerea bruscă de la intuiţie la logică. În această etapă
apare actul propriu-zis al creaţiei.
Realizarea şi verificarea este etapa finală a procesului de
creativitate, când persoana creatoare, apelând la logică şi la
mijloacele reale ce îi stau la îndemână, comunică rezultatul
creaţiei sale şi verifică valabilitatea produsului conceput.
În figura 2.3 sunt prezentaţi factorii favorabili creativităţii
tehnice, iar în figura 2.4 principalele obstacole ale procesului de
creaţie tehnică.
Inteligenţa şi munca

Flexibilitatea şi independenţa în gândire

Capacitatea de analiză şi sinteză


FACTORI FAVORABILI CREATIVITĂŢII TEHNICE
Spiritul practic şi receptivitatea la experiment

Sensibilitatea la probleme
şi curiozitatea

Motivaţia puternică pentru succes

Forţa de convingere în aplicarea ideilor noi

Fig. 2.3. Factori favorabili creativităţii tehnice.

Obstacole ale procesului de creaţie tehnică

Obstacole Obstacole Obstacole Obstacole


de ordin tehnic de ordin de ordin de ordin
şi organizatoric psihologic gnoseologic educaţional

Inerţia psihologică Cunoaşterea insuficientă


a procesului de creaţie
Rigiditatea funcţională
Dezvoltarea insuficientă
Frica de critică şi autocritică a metodelor şi tehnicilor logice

Descurajarea, Lipsa de informaţii


autodescurajarea
şi timiditatea Supraspecializarea

Influenţa inhibantă Abordarea unilaterală


a autorităţilor din domeniu a problemei de creaţie

Fig. 2.4. Obstacole ale procesului de creaţie tehnică.

41
Produsul creat poate să prezinte o varietate de forme, în
funcţie de natura activităţii, precum şi de gradele şi nivelurile
diferite de originalitate şi valoare sau utilitate.
Mediul creativ cuprinde o arie largă, de la micro la
macroclimatul social, de la ambianţa imediată la ansamblul
influenţelor social - psihologice, economice, culturale şi
educative. Mediul creativ poate fi abordat din două puncte de
vedere:
⮞ influenţa familiei şi şcolii în dezvoltarea capacităţii
creatoare la copii, elevi şi studenţi;
⮞ influenţa locului de muncă asupra persoanelor angajate
într-o activitate profesională.
În ambele cazuri se recomandă încurajarea comunicării,
încurajarea originalităţii, stimularea memoriei şi a logicii.
În continuare, se vor prezenta principalele metode care îşi
găsesc aplicabilitatea în cadrul Ingineriei Valorii.

2.2. METODE UTILIZATE


ÎN ACTIVITATEA CREATIVĂ

Principalele categorii de metode utilizate în activitatea


creativă sunt prezentate în figura 2.5.
Metode intuitive de creativitate

Metode de lucru analitice


Metode utilizate
în activitatea creativă Metode de lucru asociative

Metoda fundamentală de concepţie

Metode de lucru deductive

Fig. 2.5. Metode utilizate în activitatea creativă.

2.2.1. METODE INTUITIVE DE CREATIVITATE

Aceste metode de lucru au la bază crearea stării


corespunzătoare generării de idei noi pe o temă dată. Cea mai
largă utilizare o au metodele intuitive prezentate în figura 2.6.
Metoda înnoirilor parţiale
Metoda Phillips (Metoda 66)
Metoda 636 (Brainwriting-ul)
Metode intuitive de creativitate Metoda notiţelor sau a bileţelelor
Metoda Delphi
Metoda Paksa
Metoda Brainstorming
Sinectica
Metoda carnetului colectiv
Concasajul

Fig. 2.6. Metode intuitive de creativitate utilizate în Ingineria Valorii.

a) Metoda înnoirilor parţiale se aplică produselor


existente şi presupune defalcarea pe următoarele
etape:

⮞ evidenţierea principalelor modificări efectuate la


produsele similare celui analizat, realizate în
cadrul întreprinderilor din ţară sau străinătate;
⮞ se adoptă toate modificările posibile care ar
conferi un anumit grad de înnoire produsului
considerat, fără a-i schimba concepţia de bază la
nivelul ansamblului;
⮞ se analizează posibilităţile de realizare din punct
de vedere tehnologic, urmând ca cele viabile să se
aplice, iar celelalte să se păstreze ca obiective de
perspectivă.

b) Metoda Phillips (Metoda 66) cuprinde următoarele


etape:

⮞ enunţarea problemei într-un grup mare;


⮞ formarea mai multor subgrupe de lucru compuse
din câte 6 persoane provenite din diferite sectoare
de activitate ale întreprinderii (proiectare,
cercetare, producţie, aprovizionare etc.)
⮞ fiecare subgrupă caută soluţii timp de 6 minute la
problema dată;
⮞ conducătorii de subgrupe notează propunerile,
fără a le cenzura;
⮞ într-o şedinţă comună se fac cunoscute ideile
înregistrate.

c) Metoda 636 (Brainwriting-ul) presupune parcurgerea


următoarelor etape:

⮞ formarea unor grupe de creativitate din câte 6


persoane care provin din diverse domenii de
activitate, dar legate de problematica supusă
analizei;
⮞ fiecare membru notează 3 soluţii pentru
problema dată;
⮞ notiţele se transmit apoi la vecinul din dreapta;
⮞ după un timp de gândire, timp în care se pot
consulta ideile exprimate de ceilalţi participanţi,
se înscriu din nou 3 soluţii;
⮞ notiţele fiecărui membru se transmit la ceilalţi
membri ai grupului. Astfel ar trebui să se obţină,
teoretic 6 x 3 x 6 = 108 propuneri, dintre care
multe vor fi identice sau apropiate;
⮞ analiza ideilor valoroase şi aplicarea lor în
practică.

d) Metoda notiţelor sau a bileţelelor. Metoda se aplică în


cazul problemelor dificile şi a celor delicate, a căror
discutare necesită o mai mare prudenţă. Grupa de
lucru trebuie să aibă o compoziţie cât mai eterogenă şi
pe cât posibil, participanţii să nu se cunoască între ei.
Etapele de lucru ale metodei notiţelor sau bileţelelor
sunt următoarele:

⮞ propunerile pentru rezolvarea problemei se scriu,


anonim, pe un bilet;
⮞ conducătorul grupului strânge biletele, dar nu
comunică participanţilor rezultatele oferite;
⮞ conducătorul grupului analizează şi selectează
propunerile viabile.

e) Metoda Delphi este o metodă utilizată pentru


programele de lungă durată, în măsură să furnizeze
prognoze. Etapele parcurse în cadrul acestei metode
sunt următoarele:

⮞ membrii grupului, anonim, fac propuneri în scris,


pe bază de chestionare;
⮞ se adună propunerile la centrul de analiză, se
prelucrează şi se oferă o primă listă a soluţiilor
posibile;
⮞ se informează participanţii asupra rezultatelor din
etapa anterioară, urmând ca aceştia să facă o
nouă estimare.
Pentru a se finaliza ciclul de lucru se recomandă
parcurgerea, în mod analog, a 3-4 runde.

f) Metoda Paksa constă în parcurgerea mai multor faze


dintre care cele mai importante sunt:

⮞ alegerea problemei. În acestă etapă se


formulează problema în scris, se precizează
aspectele negative care trebuie îmbunătăţite şi
obiectivele urmărite;
⮞ acumularea cunoştinţelor. Se verifică toate
datele obţinute până în prezent de către alţii. Se
studiază, experimentează şi cercetează
cunoştinţele legate de problemă;
⮞ sistematizarea cunoştinţelor. Această etapă
constă în organizarea informaţiilor într-o formă
clară, grupate în scris;
⮞ prelucrarea informaţiilor. În această etapă se
caută analogii, asemănări, diferenţieri, relaţii
cauză - efect pe baza informaţiilor acumulate;
⮞ deconectarea. Se înlocuieşte efortul conştient cu
“subconştientul”. Se trece la relaxare prin
abordarea unei alte probleme, un hobby etc;
⮞ elaborarea noilor idei. În această etapă se scriu
ideile noi care apar. Se recomandă a fi create cât
mai multe alternative;
⮞ prelucrarea ideilor. Se analizează, din punct de
vedere al calităţii şi utilităţii, fiecare idee;
⮞ transformarea ideii în realitate. Ideea va fi
materializată, dacă este nevoie, după aprobarea
celor îndrituiţi;
⮞ se repetă tot procesul până devine obişnuinţă.

g) Metoda Brainstorming este o tehnică specifică


creativităţii de grup, uşor de asimilat şi de aplicat care
dezvoltă ambiţia individuală şi iniţiativa personală,
întăreşte spiritul de colectivitate şi îmbunătăţeşte
randamentul de lucru. În cadrul acestei metode se
încurajează şi ideile ieşite din comun, la prima vedere
bizare, dar care analizate pot deveni eficiente. Prin
Brainstorming se stimulează combinarea şi
îmbunătăţirea ideilor, pe principiul evocării şi
asocierii, formularea unor idei generate atât de
gândirea personală, cât şi de cea a celorlalţi membri ai
grupei. Grupul de lucru trebuie să fie pluridisciplinar,
format din 6…8 persoane (inclusiv conducătorul
grupului) şi eterogen din punctul de vedere al
specializării şi vârstei. Conducătorul grupului trebuie
să posede suficientă experienţă ca să conducă abil
şedinţa de creaţie şi chiar să elaboreze o listă personală
de sugestii pentru soluţionarea problemei astfel încât,
în ipoteza unei crize de idei, să poată interveni pentru
canalizarea discuţiilor. Regulile amintite anterior sunt
afişate sub formă de tabel pe peretele sălii de şedinţă şi
sunt aduse la cunoştinţa persoanelor din grupul de
lucru.

Etapele de lucru ale metodei Brainstorming sunt:

⮞ prezentarea succintă a problemei de rezolvat.


Membrii grupului pot fi anunţaţi cu două zile
înainte de şedinţă asupra datelor problemei expuse
în scris pe cel mult o pagină. Participanţii se pot
prezenta la şedinţă cu o serie de idei scrise, dar
fără a avea dreptul să le citească una după alta în
şedinţă;
⮞ formularea ideilor şi soluţiilor de rezolvare în
condiţiile respectării stricte a unor reguli
specifice Brainstormingului:
 participanţii să emită cât mai rapid idei
de soluţionare a problemei propuse;
 să se emită toate ideile originale, fără să
se facă diferenţieri de ordin ierarhic;
 să nu se critice nici o idee emisă;
 fiecare participant să se inspire din
ideile celorlalţi şi să le amelioreze;
⮞ selecţionarea ideilor emise de participanţi, de
către conducătorul de grup. În cazul în care nu
pot fi selecţionate ideile cu valoare de soluţii, se
convoacă o nouă şedinţă, cu alţi participanţi.

h) Sinectica este o tehnică prin care se evită sistematic


dezvăluirea logică a problemei pentru care este reunit
grupul, urmând ca aceasta să rezulte în final, pe baza
combinării ideilor emise în legătură cu chestiuni
aparent neasociate temei dezbătute. Metoda se bazează
pe asocierea liberă de idei. Tema concretă de lucru
este cunoscută numai de către conducătorul de grup.

i) Metoda carnetului colectiv presupune parcurgerea


următoarelor etape:

⮞ constituirea unui grup de creativitate şi


repartizarea fiecărui membru a unui carnet, în
care este înscrisă problema ce trebuie rezolvată;
⮞ timp de o lună de zile, fiecare participant îşi
notează în carnet ideile sale cu privire la
rezolvarea problemei;
⮞ la sfârşitul perioadei fiecare participant îşi
întocmeşte un rezumat care cuprinde cea mai
bună idee în legatură cu rezolvarea problemei şi
alte idei asociate cu ideea principală;
⮞ carnetul este predat coordonatorului grupului la
sfârşitul intervalului de timp. Acesta va studia cu
atenţie fiecare carnet cu propunerile înscrise şi va
întocmi un rezumat detaliat cu privire la soluţiile
de rezolvare a problemei;
⮞ redistribuirea carnetelor, inclusiv a rezumatelor
de idei întocmite de coordonator, tuturor
membrilor echipei;
⮞ organizarea unei discuţii în grup cu participarea
întregii echipe de creativitate, în care să fie
formulate cele mai bune idei cu privire la
rezolvarea problemei.

j) Concasajul se bazează pe ideea că imaginile noastre


despre lumea exterioară apar ca un ceva dat, cu care
ne-am obişnuit în aşa manieră, încât nu putem
concepe altfel. Pentru a fi creativi în emiterea unei
idei care să îmbunătăţească realitatea, este necesară
“dizolvarea” imaginilor întipărite pentru a lasa loc
noilor imagini. Această schimbare a imaginilor se
poate realiza, aşa cum propun dr. Fritz Zwicky şi
A. Osborn, prin “spargerea“ lor şi construirea unor
noi imagini depre obiectele materiale şi fenomenele
cu care intrăm în contact.

2.2.2. METODE DE LUCRU ANALITICE

Metodele de lucru analitice creează condiţiile abordării


unei probleme, utilizând un chestionar aplicat diferitelor
elemente ale obiectului de studiat. Principalele moduri de
aplicare sunt: lista de control, analiza epistemologică şi lista
elementelor constitutive.

a) Lista de control care cuprinde:

⮞ utilizarea în alte scopuri – se urmăreşte posibilitatea


ca produsul, procedeul etc. să poată fi folosit în alte
scopuri, în starea existentă sau cu mici deformări;
⮞ adaptabilitatea – urmăreşte posibilitatea de a găsi
analogii cu alte variante şi de a prelua o parte din
acestea prin copiere;
⮞ posibilitatea modificării formei, culorii, cinematicii
sau altor elemente – cu scopul măririi valorii de
întrebuinţare;
⮞ mărire sau micşorare – se analizează posibilitatea
măririi, micşorării sau compactizării unor elemente
componente de producţie;
⮞ înlocuirea materialelor, metodelor sau procedeelor
existente pentru atingerea obiectivului propus;
⮞ reclasarea – se urmăreşte aranjarea într-o altă ordine
şi interschimbarea cuplului cauză – efect;
⮞ inversarea – se ia în considerare opusul celor
existente, se inversează rolurile, se transpune pozitivul
cu negativul;
⮞ combinarea – se studiază posibilitatea combinării
altor subansambluri, altor idei, altor scopuri.
Fragmentarea, distrugerea şi reconstrucţia sunt
factori de bază ai listei.

b) Analiza epistemologică urmăreşte alegerea adevăratei


probleme dintr-o listă în care sunt trecute mai multe.
Aplicarea constă în listarea tuturor problemelor, după ce
sunt corect formulate, urmând ca apoi să se elimine toate
cele care depăşesc domeniul ales şi să rămână pentru
rezolvare cea mai utilă.

c) Lista elementelor constitutive constă în stabilirea cu


exactitate a tuturor părţilor constitutive şi caracteristicilor
unui obiect sau ale unei probleme, după care acestea sunt
examinate independent şi interconectate, urmând ca în
final să se propună modificarea lor în toate modurile
posibile pentru maximizarea raportului Vî/Cp.

2.2.3. METODE DE LUCRU ASOCIATIVE

Metodele asociative se bazează pe exprimarea liberă a


ideilor persoanelor din grupul de lucru. Iniţial, după exprimarea
ideilor, nu se recurge la nici o analiză, nu se permite criticarea
ideilor exprimate şi nici atitudini negative faţă de acestea.
În final, se trece la asocierea forţată sau liberă a ideilor.
Asocierea forţată se aplică prin asocierea artificială,
impusă arbitrar, a unor idei.
Asocierea liberă foloseşte datele obţinute la asocierea
forţată în scopul obţinerii unor idei noi, valoroase (pe principiul
neexcluderii nici unei idei exprimate) şi al încurajării părerilor,
indiferent dacă acestea sunt nerealizabile.

2.2.4. METODA FUNDAMENTALĂ DE CONCEPŢIE

Cele cinci moduri de gândire pe care se bazează metoda


fundamentală de concepţie sunt prezentate în figura 2.7.
Gândirea în plane paralele

Gândirea pornind de la anumite concepţii

Moduri de gândire
Gândirea cu elemente de bază

Gândirea cu strategii cadru


Gândirea cu puncte de vedere diverse

Fig. 2.7. Moduri de gândire utilizate în metoda


fundamentală de concepţie

⮞ Gândirea în plane paralele se realizează prin


formularea permanentă a unor întrebări legate de
cunoştinţele pe care le posedă inginerul în legătură cu
tema pe care o are de rezolvat şi prin întrebări prin care
se evaluează gradul de evitare a greşelilor existente la
soluţiile anterioare.

⮞ Gândirea pornind de la anumite concepţii. Pe baza


unor concepţii existente pot fi emise noi direcţii de
gândire. Pentru aceasta se formulează întrebări prin
care se stabilesc analogii între problema studiată şi
concepţiile deja existente.

⮞ Gândirea cu elemente de bază porneşte de la ideea că


procesul de gândire este compus din serii finite de
module simple de tipul: aprecierea riscului,
dezvoltarea, separarea acţiunii, verificarea cauzei,
schimbarea deciziei, compararea cu alte decizii etc.
⮞ Gândirea cu strategii cadru constă în alcătuirea unei
diagrame-reţea, în care etapele necesare realizării
obiectivelor sunt anticipate.

⮞ Gândirea cu puncte de vedere diverse se foloseşte


pentru descoperirea posibilităţilor de luare în
considerare şi descriere a unei metode complete sau
parţiale de concepţie şi a unor noi mijloace de
cunoaştere.

2.2.5. METODE DE LUCRU DEDUCTIVE

Metodele de lucru deductive sunt analize raţionale ale


variantelor tehnice şi economice ale unui proiect.
În Ingineria Valorii, analiza combinatorie şi modelarea
matematică sunt cele mai utilizate metode de lucru deductive.
a. Analiza combinatorie. În activitatea de proiectare a unui
produs şi în studiile de Ingineria Valorii sunt necesare
comparaţiile între soluţiile constructive corespunzătoare fiecărei
funcţii în parte. Pentru comparaţii, cât şi pentru selectarea celei
mai bune variante, se pune problema analizei produsului care
prezintă soluţia optimă pentru fiecare funcţie a acestuia.
Analiza combinatorie oferă posibilitatea găsirii unui număr
mare de soluţii raţionale, între care există şi cea optimă.
Dacă A, B, C, …, R sunt elementele componente ale unui
produs, atunci mulţimea:
M  A, B, C,…, R, (2.1)

defineşte produsul respectiv ca un ansamblu şi se numeşte


morfologia produsului.
Fiecare element component poate avea mai multe variante
constructive sau cinematice analoage.
Ca atare, subansamblurile elementelor componente A,
B, C, …, R pot fi:
A  a1, a2 ,… , 
an
B  b1 , b2 ,… , bn

…..………………
R  r 1 , r 2 , … , r n
, (2.2)
având a1, …, an; b1, …, bn; …; r1, …, rn ca variante.
Subansamblurile A, B, C, …, R se numesc şi subansambluri
formatoare.
Prin combinarea de R componente, câte unul din fiecare
grupă, se obţin:

N nm…r, (2.3)

combinaţii, care pot fi tot atâtea soluţii pentru produsul studiat.


Combinările cuprinzând câte o variantă din fiecare
mulţime formatoare, scrise sub forma a, b, …, r poartă numele
de ”r – asamblări”. Ansamblul ”r – asamblărilor” constituie
”produsul morfologic”.
Din produsul morfologic, ale cărui mulţimi au forma:

M1  a11; b11;… ; r11 ,


M 2  a21 ; b21 ; … ; r21 ,
……………………..… (2.4)
M n  an1; bn1;… ; rn1 ,

se selectează varianta optimă (dificil, datorită numărului mare de


mulţimi M1, M2, … , Mr).
Principalele metode de cercetare morfologică folosite în
studiile de Ingineria Valorii sunt: analiza morfologică prin
matrice, analiza morfologică secvenţial – selectivă şi analiza
morfologică prin enumerare ordonată.

1) Analiza morfologică prin matrice.


Pentru exemplificare se consideră două subansambluri
formatoare cu un număr inegal de variante:

A  a1 , a2 , a3 , a4 
B  b1 , b2 , b3 , b4 , b5 . (2.5)

Folosind subansamblurile formatoare A şi B, se


construieşte o matrice plană care conţine 20 de variante posibile
(fig. 2.8).
Folosind subansamblurile formatoare A  a1 , a2 , a3 , a4 ,
B  b1 , b2 , b3 , b4 , b5 şi C  c1 , c2 , c3 , c4  se construieşte
o
matrice spaţială cilindrică sau paralelipipedică (fig. 2.9).
b1 b2 b3 b4 b5
a1 a1b1 a1b2 a1b3 a1b4 a1b5
a2 a2b1 a2b2 a2b3 a2b4 a2b5
a3 a3b1 a3b2 a3b3 a3b4 a3b5
a4 a4b1 a4b2 a4b3 a4b4 a4b5

Fig. 2.8. Matricea plană a subansamblurilor formatoare A şi B.

Fig. 2.9. Matricea paralelipipedică cu subansamblurile A, B şi C.

Dacă unul din sertare indică două sau mai multe soluţii
distincte, aceasta se datorează faptului că au fost aleşi prea puţini
factori independenţi.
Variantele din matricea plană sau din cea spaţială pot fi
grupate în compatibile (cu posibilitatea aplicării lor), aparent
incompatibile sau ferm incompatibile.

2) Analiza morfologică secvenţial – selectivă.


Deoarece în cadrul cercetărilor morfologice pot apărea
multe soluţii, se recurge – după eliminarea celor incompatibile –
la reducerea numărului acestora, prin selectarea secvenţială.
Într-o morfologie cu A, B, … , R subansambluri
formatoare, se analizează mai întâi biasamblările (A, B), dintre
care se selectează numai cele care corespund cel mai bine
scopului propus. Variantele alese se asamblează cu
subansamblul (C), urmând ca un număr limitat de triasamblări,
dintre care se selectează în continuare numai cele care prezintă
interes, urmând ca acestea să se combine cu subansamblul
următor (D).
În cele din urmă, se ajunge la reţinerea unui număr limitat
de p – asamblări care urmează să constituie obiectul unui studiu
aprofundat şi concretizat atât sub aspect constructiv – funcţional,
cât şi tehnologic.

3) Analiza morfologică prin enumerare ordonată.


Pentru exemplificare se consideră mulţimile formatoare A,
B, C cu structurile aferente:

A  a1 , a2 , a3
B  b 1 , b 2 , b 3 , b 4 , (2.6)
C   c1 , c2 

care determină un număr de 24 de combinaţii posibile:

N  3  4  2  24 . (2.7)

Pentru început se formează varianta caracterizată prin


suma minimă a indicilor, care este 3. În continuare, se formează
variantele cu sumă 4, 5, … până la varianta cu suma maximă 9.
Variantele astfel create sunt:

3. a1b1c1
4. a1b1c2; a1b2c1; a2b1c1;
5. a1b3c1; a1b2c2; a2b1c2; a2b2c1; a3b1c1;
6. a1b3c2; a1b4c1; a2b2c2; a2b3c1; a3b1c2; a3b2c1;. (2.8)
7. a1b4c2; a2b3c2; a2b4c1; a3b2c2; a3b3c1;
8. a2b4c2; a3b3c2; a3b4c1;
9. a3b4c2.

În figura 2.10. este prezentată reţeaua celor 24 de variante


posibile.
Acceptând că ordonarea elementelor mulţimilor produsului
morfologic are la bază un criteriu tehnico – economic, acestora li
se vor atribui valori în serie crescătoare, corespunzătoare
numerelor întregi.
Fig. 2.10. Reţea cu 24 de variante.

Absenţa unui număr din şir arată absenţa funcţiei şi


subansamblului corespunzător.
Mulţimile produsului morfologic devin mulţimi ordonate
şi pot fi considerate, convenţional, vectori.
Vectorii se vor compara între ei din punctul de vedere al
dominării reciproce.
Vectorul:

v1  a1 , b1 ,…, (2.9)


r 1 ,
este dominat de vectorul:

v2  a2 , b2 ,… , r2 , (2.10)

dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a1  a2 ; b1  b2 ; … ; r1  r2 , (2.11)

cu cel puţin un element omolog neegal.


Proprietatea de dominare permite construcţia ordonată a
unei reţele vectoriale pentru utilizarea întregului produs
morfologic, adică formarea tuturor variantelor posibile ale
produsului.
Există metode de cercetare morfologică, bazate pe
baleiajul parţial – aleatoriu al morfologiilor (caracterizate printr-
un grad variabil de subiectivism), care nu sunt utilizate în studiile
de Ingineria Valorii: metoda prin avansare aleatorie, metoda
cercetării morfologice prin randomizare şi metoda cercetării
morfologice prin asemănare.

b. Modelarea matematică se utilizează în studiile de


Ingineria Valorii pentru rezolvarea următoarelor probleme:

⮞ legătura dintre cost şi dimensiunile tehnice;


⮞ legătura dintre costul unei funcţii sau grupe de
funcţii şi parametrii produsului nou creat sau
reproiectat;
⮞ relaţia dintre cost şi valoarea de întrebuinţare.

Prin modelare matematică se realizează stabilirea expresiei


matematice care aproximează fenomenul cercetat.
Această expresie este o funcţie dependentă de anumiţi
parametri determinaţi prin măsurători.
Imperfecţiunile de măsurare şi unii factori de influenţă,
insuficient cunoscuţi, sunt generatori de erori ce cauzează
caracterul de aproximaţie al modelării matematice.
Cu toate acestea se pot găsi legături între parametrii
funcţiei de aproximare şi ai celei teoretice.
Aspectele legate de modelarea matematică sunt prezentate
în capitolul 3.
TESTE DE AUTOEVALUARE

A. Răspundeţi la următoarele întrebări:

T.2.1. Definiţi creativitatea tehnică şi principalele laturi ale


acesteia.
T.2.2. Care sunt etapele procesului de creaţie tehnică ?
T.2.3. Care sunt subetapele corespunzătoare etapei de pregătire ?
T.2.4. Comparaţi incubarea şi iluminarea ca etape ale procesului
de creaţie tehnică.
T.2.5. Care sunt factorii favorabili creativităţii tehnice ?
T.2.6. Care sunt obstacolele procesului de creaţie tehnică ?
T.2.7. Care sunt principalele categorii de metode utilizate în
activitatea creativă ?
T.2.8. Care sunt metodele intuitive de creativitate utilizate în
Ingineria Valorii ?
T.2.9. Care sunt diferenţele între metoda 66 şi metoda 636 ?
T.2.10. Care este metoda intuitivă de creativitate utilizată în cazul
problemelor dificile şi a celor delicate ? Precizaţi etapele
de lucru ale acestei metode.
T.2.11. Care este metoda intuitivă de creativitate utilizată pentru
rezolvarea problemelor de lungă durată, în măsură să
furnizeze prognoze ? Precizaţi etapele de lucru ale acestei
metode.
T.2.12. Care sunt etapele de lucru ale metodei intuitive Paksa ?
T.2.13. Care sunt etapele de lucru ale metodei intuitive
Brainstorming ?
T.2.14. Care sunt etapele de lucru ale metodei carnetului colectiv ?
T.2.15. Care sunt principalele moduri de aplicare ale metodelor de
lucru analitice ?
T.2.16. Pe ce se bazează metodele de lucru asociative ?
T.2.17. Comparaţi între ele modurile de gândire pe care se bazează
metoda fundamentală de concepţie.
T.2.18. Definiţi şi clasificaţi metodele de lucru deductive utilizate
în Ingineria Valorii .
T.2.19. Care sunt principalele metode de cercetare morfologică
utilizate în Ingineria Valorii ?
T.2.20. Care sunt problemele ce se pot rezolva în Ingineria Valorii,
utilizând modelarea matematică ?
B. Alegeţi litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Principalele laturi ale creativităţii tehnice sunt:

a. procesul de creaţie, produsul creat, personalitatea creativă,


mediul creativ;
b. procesul de creaţie, incubarea, iluminarea, mediul creativ;
c. pregătirea, incubarea, iluminarea, realizarea şi verificarea;
d. pregătirea, incubarea, iluminarea, personalitatea creativă.

2. Etapele procesului de creaţie tehnică sunt:

a. pregătirea, incubarea, iluminarea, analiza, sinteza;


b. incubarea, iluminarea, analiza, sinteza, realizarea;
c. pregătirea, incubarea, iluminarea, realizarea şi verificarea;
d. incubarea, iluminarea, sinteza, realizarea şi verificarea.

3. Categoriile de metode utilizate în activitatea creativă sunt:

a. intuitive, analitice, asociative, deductive, de concepţie;


b. logice, de sinteză, psihologice, deductive, de concepţie;
c. logice, de sinteză, psihologice, intuitive, analitice;
d. intuitive, analitice, asociative, logice, de sinteză.

4. Metoda de lucru 636 este o metodă de lucru:

a. analitică;
b. intuitivă de creativitate;
c. logică;
d. deductivă.

5. Analiza epistemologică este o metodă de lucru:

a. intuitivă de creativitate;
b. de sinteză;
c. asociativă;
d. analitică.
BIBLIOGRAFIE

1. BELOUS, V. Inventica. Editura „Gheorghe Asachi”, Iaşi,


1992.
2. BELOUS, V. Manualul inventatorului. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1990.
3. BOUILLERCE, B., CARRE, E. Cum să ne dezvoltăm
creativitatea. Editura Polirom, Iaşi, 2002.
4. BRAN, P. Economica valorii. Editura ASE, Bucureşti,
2003.
5. CHEVALIER, J. Produits et analyse de valeur. Capadeus
Editions, Toulouse, 1989.
6. CONDURACHE, GH., RUSU, C. Aspecte noi ale
ingineriei valorii. Buletinul Conferinţei Naţionale de
Management, Iaşi, 1995.
7. DAN, V. ş.a. Strategii şi structuri industriale competitive.
Editura All Educational, Bucureşti, 1997.
8. DULGHERU, V., CANTEMIR, L., CARCEA, M. Manual
de creativitate. Editura „Tehnica-Info”, Chişinău, 2000.
9. GÂF-DEAC, I. Dezvoltarea structurală a tehnologiilor
moderne. Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
10. ION, D., DIATEU, E. Inginerie tehnologică inovativă.
Editura Victor, Bucureşti, 2002.
11. IONIŢĂ, I. Analiza valorii. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
12. IONIŢĂ, I. Ingineria valorii. Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
13. PĂUN, M. Analiza sistemelor economice. Editura ALL,
Bucureşti, 1997.
14. PETRESCU, M., GHERASIM, T. Elemente de analiza
valorii. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981.
15. PINTILIE, C. Conducerea întreprinderii, vol. I. CE-ASE,
1981.
16. PRABHU, V. Value Analysis. Pergamont Press, Heading
Hill Hall, Oxford, OX3, OBW, England, 1986.
17. STOICA, V. Analiza valorii - eficienţa sporită a
proiectelor de investiţii. Revista Economică nr. 4
(Supliment), 1984.
18. TUREA, I., BUTISEACĂ, N., ORZEA, V. Ingineria
valorii. Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
INGINERIA
VALORII

60
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii

3 METODE DE CALCUL
UTILIZATE
ÎN INGINERIA VALORII

În acest capitol:

⮞ Elemente de econometrie şi statistică matematică utilizate


în Ingineria Valorii
⮞ Metode de estimare utilizate în Ingineria Valorii
⮞ Modele de estimare cu o ecuaţie
⮞ Metode de calcul a estimatorilor
⮞ Teste de autoevaluare
⮞ Bibliografie

Termeni cheie:

⮞ Metode de calcul;
⮞ Econometrie;
⮞ Statistică matematică;
⮞ Abaterea medie, dispersie, covariaţie, coeficient de
corelaţie, regresie, probabilitate, sondaj statistic;
⮞ Parametru, sistem, estimator, estimare, puncte empirice,
variabilă reziduală, variabilă instrumentală, model neliniar,
model liniar unifactorial, model liniar multifactorial.

61
INGINERIA
VALORII

62
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii

CAPITOLUL 3

METODE DE CALCUL UTILIZATE


ÎN INGINERIA VALORII

3.1. ELEMENTE DE ECONOMETRIE


ŞI STATISTICĂ MATEMATICĂ
UTILIZATE ÎN INGINERIA VALORII

Pentru dimensionarea funcţiilor unei entităţi (produs, părţi


dintr-un produs, tehnologii, părţi dintr-o tehnologie, o activitate
sau succesiuni de activităţi, un obiectiv de investiţii) şi pentru
prelucrarea datelor din cadrul studiilor de Ingineria Valorii, se
utilizează metodele econometriei. În continuare, se vor prezenta
noţiunile de econometrie şi statistică matematică cu care se
operează frecvent şi care facilitează asimilarea metodelor de
calcul utilizate în cadrul Ingineriei Valorii.
A. Indicele preţului este dat de relaţia :

 p
 x1i  q1i
I  i , (3.1)
1/  0i
x 
q0i i

unde: xi reprezintă preţul şi qi – cantitatea. Indicele 1 se referă la


perioada pentru care se face actualizarea, iar indicele 0 indică
perioada de referinţă anterioară (pentru q =1  I  p  x1 ).
1/ 0
x0

B. Valori medii

Media aritmetică a valorilor x1, x2, …, xn este dată de


relaţia:

63
INGINERIA VALORII

x1  x2  ...  xn nx .
1x   (3.2)
i
n n i 1

Atunci când anumite valori xi se repetă de un număr mi


oarecare de ori, relaţia devine:

n
xm m  x m  ...  x  ximi
1
1 1 2 2 n i . (3.3)
x n nm
m1  m2  ...  mn
 i
i 1

Media ponderată se foloseşte în cazul prelucrării


rezultatelor de precizie diferită. Se recomandă ca ponderea să se
acorde pe baza unor criterii ştiinţifice. În multe situaţii, ponderea
se atribuie arbitrar de către specialiştii din grupul de analiză.
Media ponderată se calculează cu relaţia :

n
xP P  x P  ...  x  xi Pi

1 1 2 2 n  i1 , (3.4)
xn p  nP
P1  P2  ...  Pn
 i
i1

unde Pi sunt ponderile aferente valorilor xi.

Media geometrică a valorilor x1, x2, …, xn se exprimă prin


relaţia:

xg  n
n x1  x2  ... xn  n  xi (3.5)
.
i 1

Media armonică a valorilor x1, x2, …, xn rezultă din


raportul:

xa  1 1 n
x1  x2 .
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii
1
 ... 
xn (3.6)
Dacă x1, x2, …, xn sunt valori reale şi pozitive, atunci între
media aritmetică, media geometrică şi cea armonică există
următoarea relaţie de ordine:

x1  x2  ...  xn n
 n x1  x2  ... xn  . (3.7)
1
n 1 1  ... 

x1 x2 xn

Cele trei medii sunt egale, dacă x1 = x2 = … = xn.

Dispersia reprezintă împrăştierea valorilor de la medie şi


poate fi calculată cu una din următoarele relaţii:

 xi  x 
n 2

  i 1
2 (3.8)
,
n

în cazul valorilor negrupate;

2
n
 ix  x   mi

  i 1
2
n , (3.9)

mi i
1

în cazul valorilor grupate;


2
n
x x P
 i i
σ  i 1
2
n , (3.10)

Pi i
1

în cazul valorilor grupate şi medie ponderată.

Abaterea medie pătratică poate fi calculată cu una din


relaţiile:

1 n
  xi  x 2 , (3.11)
n i 1

65
INGINERIA VALORII

pentru valori negrupate;

n
 xi x  2 m i
  i 1 , (3.12)
n
 mi i 1

pentru valori grupate;

n
σp   xi x  2 P i
i 1 , (3.13)
n
 Pi i 1

pentru valori xi cu ponderi diferite grupate.

Împrăştierea, caracterizată prin dispersie şi abaterea medie


pătratică, reprezintă alături de medie, o componentă de bază în
numeroase calcule privind: rolul factorilor, aprecierea
omogenităţii şi definirea unor indicatoare adimensionale.

Covariaţia este raportul dintre produsul abaterilor de la


medie a două variabile aleatorii şi numărul de încercări, conform
relaţiei:

 x i  x    y i  y 
n

Covxy  i 1 . (3.14)
n

Corelaţia reprezintă legătura dintre două sau mai multe


variabile.
Cea mai strânsă legătură între variabilele x şi y este
reprezentată prin relaţia y = f(x), în care unei valori date a lui x îi
corespunde o valoare bine determinată a lui y.
În acest caz, x oferă o informaţie maximă despre y.
Coeficientul de corelaţie reprezintă expresia numerică a
intensităţii legăturii dintre două sau mai multe variabile şi se
exprimă prin raportul:

Cov
n
x x   y i  y 
xyx y 
i i
Ω    
1
xy σ σ nσxσ y
n n n (3.15)
n   xi  y    y
 n i  n
 2   x in i i2 1  n
 2 
 n  2x i   x i    ni 1 yi    yi  
 i1  i  1  i1  i  1 
  

C. Regresia

Dacă se consideră y o variabilă dependentă de x1, x2, ..., xn


independente, se poate scrie relaţia:

y  f x1 , x2 ,..., xn  , (3.16)

care defineşte o suprafaţă sau o curbă de regresie.


Deoarece procesele şi fenomenele au caracter aleatoriu,
modelul teoretic corespunzător relaţiei (3.16) se înlocuieşte cu un
model de dependenţă statistică având forma:

ˆy 
f x1 , x2 ,..., xn   ε , (3.17)

în care: ε este variabilă aleatoare (reziduală), iar ˆy reprezintă o


funcţie de ajustare (datorată altor factori decât variabilei xi).
Funcţia de regresie (3.16) poate fi unifactorială (când un
singur factor influenţează variabila y) sau multifactorială (când y
este dependent de mai mulţi factori).
În scopul obţinerii unor rezultate cât mai corecte în
legătură cu procesul sau fenomenul ce se studiază, trebuie ales
modul de regresie cel mai adecvat.
Măsura dependenţei dintre x şi y este caracterizată prin
coeficientul de corelaţie sau prin raportul de corelaţie.

67
Totalitatea punctelor corelate de forma (x, y) reprezentată
într-un sistem plan de coordonate formează norul de puncte (fig.
3.1), care permite aprecierea formei curbei de regresie.

Norul de puncte

Curbă de regresie

Fig. 3.1. Curba de regresie. Norul de puncte.

Cea mai utilizată este funcţia de regresie liniară:

y  a0  a1  x . (3.18)

Ecuaţia de ajustare a acesteia este:

ˆy  a0  a1  x  ε , (3.19)

în care: a0 şi a1 sunt parametrii ce se vor calcula;


a1 se numeşte coeficient de regresie şi relevă măsura în
care se modifică variabila dependentă, atunci când cea
independentă se modifică cu o unitate.
Din figura 3.2 rezultă că a1 reprezintă panta dreptei de
regresie şi prin valorile sale determină existenţa a trei posibilităţi:

⮞ a1 > 0, caz care reflectă o corelaţie directă a variabilelor;


⮞ a1 = 0, variabilele x şi y sunt independente;
⮞ a1 < 0, corelaţia între x şi y este inversă.

Determinarea parametrilor a0 şi a1 se realizează prin


minimizarea funcţiei de două variabile:
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii

F( a,b ) 
  y i  a0  a  2 .
n
(3.20)
i 1 1 xi

Fig. 3.2. Curba de regresie funcţie


de semnul coeficientului de regresie a1.

Astfel se minimizează erorile de ajustare.


În cazul în care legătura dintre variabile nu este liniară,
ecuaţia se transformă prin diverse metode în una liniară, la care
pot fi estimaţi simplu parametrii a0 şi a1.

Ex:
Fie expresia exponenţială: x
y  a0a1 ;
x 
- se adoptă expresia ajustată: ˆy  a0a1 ;
- se logaritmează: lg ˆy  lg a0  xlg a1  ε lg a1 ;
- se fac înlocuirile: 
lg ˆy  y , lg a  a ,
0 0 0
 
lg a1  a1 , ε lg a1  ε ;
- se obţine ecuaţia liniară:  
y0  a0  a1 x  ε ;
- se efectuează calculele şi rezultă a0, respectiv a1.

Cunoscâdu-se a0 şi a1 se calculează valoarea ecuaţiei de


regresie pentru fiecare mărime a lui x. Aceste valori ale ecuaţiilor
de regresie se mai numesc şi valori teoretice ale lui x în funcţie
de y. Operaţia de înlocuire a termenilor reali y cu valorile ecuaţiei
de regresie se numeşte ajustare.
Pentru verificarea corectitudinii calculului parametrilor
funcţiei de regresie se foloseşte relaţia:

69
 yi   ˆyi . (3.21)

Se recomandă utilizarea gradului de determinare care este


expresia numerică a ponderii în care factorul, sau factorii,
determină evoluţia variabilei:
2
DR
y1 x1 x2... 100 . (3.22)

D. Probabilitatea

Probabilitatea realizării unui eveniment A, asociată unui


experiment, este obţinută dacă experimentul este realizat într-un
număr mare de încercări (N), respectiv dacă există înregistrări
referitoare la numărul de cazuri în care evenimentul A a avut loc.

Probabilitatea se calculează cu relaţia:

P( A)  A
;0  PA  (3.23)
1. N

Dacă A1 şi A2 sunt două evenimente care se exclud


reciproc, atunci se poate scrie:

P( A1 sau A2 )  P( A1  A2 )  P( A1 )  P( (3.24)
A2 ).

Probabilitatea de realizare a evenimentelor dependente


rezultă din relaţia:
A
P( A  C )  P( A)  P C . (3.25)
 
 

Probabilitatea de realizare a evenimentelor independente


se obţine din produsul:

P( A  B )  P( A)  P( B ). (3.26)

Probabilitatea de realizare a evenimentului contrar aşteptat


rezultă din relaţia:
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii

P( A )  1  P( A). (3.27)

Media variabilei aletorii discretă, care se mai numeşte şi


aşteptare sau speranţă matematică se calculează cu relaţia:

E( x )  n n
 i i  pi  1.
x  p (3.28)
, i 1
i 1

Dispersia variabilei aleatorii se calculează cu relaţia:


2 2 E n
2 E E  x2  2E . (3.29)
P
 i
(x) xE( x ) ( x2 ) (x (x)
)
 xi i1

Repartiţia variabilei aleatorii este definită prin mulţimea


ale cărei elemente sunt perechi ordonate, formate din valorile
variabilei aleatorii şi probabilităţile care le corespund.

E. Legea de repartiţie normală

Legea de repartiţie normală se întâlneşte în desfăşurarea


fenomenelor în care variabila este dependentă de mai mulţi
factori care exercită asupra ei influenţe de intensitate relativ mică
şi de sens diferit. Graficul unei astfel de funcţii este un “clopot
Gauss”.
Densitatea repartiţiei normale este dată de relaţia:

( x  x )
2
f(x) . (3.30)
1 2
2
e
 2

Pentru a uşura calculele matematice, se recomandă


utilizarea transformatei repartiţiei normale, dată prin variabila
standard normală:

xx
z  (3.31)

71
INGINERIA VALORII
şi care se caracterizează prin media egală cu zero şi dispersia
egală cu unu.

72
Funcţia de distribuţie pentru variabila continuă “z” poate
fi exprimată prin relaţia:

z Zz)
P( ( z )dz    2
1  e z2 dz  ( z ) . (3.32)
  2

Funcţia ( z )se numeşte funcţia Gauss-Laplace şi valorile


ei sunt date tabelar pentru diferite niveluri standardizate “z”.
Folosind “Densitatea funcţiei de repartiţie” se poate determina
care este probabilitatea ca nivelul unei variabile aleatorii normal
distribuite să fie cuprinsă într-un interval dat, respectiv care este
intervalul în jurul mediei în care se va încadra cu o probabilitate
prestabilită, nivelul unei variabile aleatorii normal distribuită.

F. Sondajul statistic

Sondajul statistic se aplică în general pentru culegerea de


date necesare încadrării fenomenului investigat într-o anumită
lege de evoluţie.
Datele culese formează un eşantion care trebuie să fie
reprezentativ în raport cu mulţimea din care a fost alcătuit.
Eroarea limită, acceptată la formarea unui eşantion, este calculată
cu relaţia:
2
D( x )  z n , (3.33)

în care z este variabila normată corespunzătoare probabilităţii


( z ) prestabilite, iar n reprezintă numărul de unităţi din eşantion.
Cele mai des utilizate noţiuni în sondajul statistic sunt
noţiunile de “estimaţie”, “distorsiune” şi“estimator”. Estimaţia
reprezintă valoarea obţinută pe baza datelor unui eşantion şi
depinde de mărimea eşantionului, de gradul de împrăştiere şi de
alţi factori. Distorsiunea este abaterea sistematică a eşantionului
de la valoarea adevărată a parametrului. Estimatorul distorsionat
al unui parametru “a” se obţine din numeroase sondaje a căror
medie este egală cu “a”. Estimatorul eficient prezintă cea mai
mare încredere, deoarece la acesta abaterile estimative de la
valoarea adevărată sunt minime.
În econometrie, pentru studierea unor entităţi, se folosesc
funcţii simple care aproximează într-o oarecare măsură realitatea.
Capitolul 3. Metode de calcul utilizate în Ingineria Valorii

În figura 3.3 sunt prezentate principalele funcţii utilizate în


studiile de Ingineria Valorii, precum şi relaţiile economice pe
care le ilustrează acestea.

y y
y
b>0 b>0

b<0 c<0 b>0


x
0 0 x x
0
y  a  a1  a
y  ao  a1  x  a2  y  a0  1
x  x
x
venit profit rata inflaţiei
producţie productivitate productivitate

y b>1 y b>0

b1 b0

0 0
x x

y  a0 
y  a0  a1 log
a1
x x
producţie productivitate
progres tehnic dotare cu utilaje

Fig. 3.3. Funcţii utilizate frecvent în econometrie.

În studiile de Ingineria Valorii se utilizează frecvent


prelucrarea datelor folosind calculul matricial.
Pentru exemplificare se consideră sistemul de ecuaţii:

y1  a11x1  a12 x2
, (3.34)
y2  a21x1  a22 x2

care poate fi scris matricial astfel:


73
 y1   a12   x1 
a11
 y   a a  , (3.35)
x
 2  21 22   2 

sau prin simbolizarea matricelor:

Y  AX, (3.36)

în care: Y este matricea “variabilei efect y“;


X – matricea “variabilei cauză x“;
A – matricea coeficienţilor.
Din relaţia (3.36) se obţine X  A1 Y .

În studiile economice, valoarea variabilei efect y1 şi cele


ale variabilei cauză x1, sunt cunoscute ca urmare a observaţiilor
sau măsurătorilor în cadrul eşantionului ales. Necunoscutele sunt
reprezentate de matricea A a parametrilor. Considerând wi şi zi
elemente ale matricei X, se poate scrie sistemul de ecuaţii:

 a1w1  a2 z1  y1

a w  a2 z2  y2
 1 2
 , (3.37)
 a1w3  a2 z3 
y3
 ......  .......  ......

sau sub formă matricială:

XAY. (3.38)
Matricea parametrilor necunoscuţi se va stabili conform
relaţiei (3.36).
3.2. METODE DE ESTIMARE UTILIZATE
ÎN INGINERIA VALORII

Metodele de estimare se utilizează frecvent pentru calculul


parametrilor care caracterizează evoluţia unui fenomen tehnic sau
economic (cost, producţie, progres tehnic etc.).
În cadrul studiilor de Ingineria Valorii, cele mai utilizate
sunt metodele de estimare cu o ecuaţie.

3.2.1. MODELE DE ESTIMARE CU O ECUAŢIE

În tabela 3.1 sunt prezentate modelele de estimare cu o


ecuaţie, ce se pot utiliza pentru a descrie relaţia dintre variabile în
diverse situaţii întâlnite la studiile de Ingineria Valorii.
Pentru formarea şi utilizarea modelului unifactorial (cel
mai des utilizat), trebuie să se parcurgă urmatoarele etape:

⮞ analiza dependenţei variabilei y în funcţie de factorii


de influenţă posibili, de existenţa datelor numerice şi
posibilitatea obţinerii acestora;
⮞ verificarea ipotezelor teoretice, pe baza
comportamentului variabilelor (aşa cum rezultă din
datele existente sau din cele ce se obţin), utilizând
metodele statistice specifice (reprezentările grafice,
testele de semnificaţie);
⮞ elaborarea modelului, astfel încât acesta să reţină un
număr restrâns de factori de maximă relevanţă şi să
respecte legătura, aşa cum este ea descrisă prin datele
ce se referă la evoluţia paralelă a variabilelor;
⮞ estimarea parametrilor modelului şi obţinerea în acest
mod a unor valori numerice care caracterizează
influenţa factorilor cauză asupra variabilei efect;
⮞ verificarea calităţii modelului adoptat de a reproduce
evoluţia fenomenului studiat în funcţie de cauzele
luate în considerare, precum şi verificarea
semnificaţiei parametrilor;
⮞ stabilirea previziunii sau găsirea unor modele, pe baza
cărora să se obţină datele referitoare la fenomenul
studiat, ca urmare a simulării.

Tabela 3.1.

Modele de estimare cu o ecuaţie utilizate


în studiile de Ingineria Valorii

Nr. Criteriu Relaţii


Model de calcul
crt de
. clasificare unifactorial y = f( x, ε)
Numărul multifactorial y = f(x1, x2,…, xn, ε)
1. factorilor
de dependenţă liniar y = a0 +a1x1 + εi
y = a0 + a1 log x1 + εi
2. Gradul a 1 i
funcţiei neliniar y = a0 x e
1
y  a0   i
xi
Tipul cu influenţe a
yi  a0  1  i
3. influenţelor sincrone xi
între
factori cu influenţe y = a0+ a1 yi-1+ a2 yi-2 +εi
asincrone

A. Metoda celor mai mici pătrate în cazul modelelor


^ ^ ^
liniare unifactoriale. Estimatorii a0 , a1 , …, ai parametrilor
an
a0 , a1 , …, an din modelul de regresie, în cadrul metodei celor
^
mai mici pătrate, permit obţinerea de estimaţii y ale variaţiei
efect pentru diferite valori ale variabilei cauză x.
Diferenţele dintre valorile y, stabilite prin măsurări şi cele
^
estimate y , formează şirul valorilor reziduale considerate ca
estimaţii ale variabilei reziduale ε.
În figura 3.1 valorile variabilei reziduale ε sunt marcate
prin săgeţi paralele cu axa Oy, putând fi plasate fie deasupra
curbei de regresie, fie sub aceasta. Pentru fiecare set de valori
^
(yi, yi ) avem o valoare caracteristică a variabilei reziduale εi.
Cele mai bune estimaţii sunt cele care conduc la cele mai
mici valori reziduale εi.

Deoarece valorile reziduale εi = ^


yi , diferă pentru i = 1,
y

2, 3, …, n se recomandă utilizarea unui indicator sintetic care, de


obicei, este dat de suma valorilor reziduale ridicată la pătrat.

y
Curba de regresie

i

ε2
^ yi
yi
^

y2 y2
^
y1  y1

0 x
Fig. 3.4. Poziţionarea variabilelor reziduale (i).

Metoda celor mai mici pătrate face posibilă obţinerea

şirului de valori estimate ^ ^ ^


a0 , a1 , …, ale parametrilor a0 ,
an
a1 , …, an pentru care suma pătratelor abaterilor valorilor
empirice faţă de cele estimate este minimă, adică:

n n 
2 2
  i    yi  y^i   min . (3.39)
i 1  
i 1

Avantajele aplicării metodei celor mai mici pătrate sunt


următoarele:
⮞ se atribuie o atenţie deosebită abaterilor mari,
^
deoarece abaterile (y, y ) sunt ridicate la pătrat;
⮞ maximizarea coeficientului de determinare
2 R2 prin
n  ^
minimizarea sumei   yi  yi  ;
 
i 1 
⮞ calitatea de estimator nedistorsionat nu implică
^
neapărat egalitatea a  a . Aceasta presupune numai
că media parametrului estimat, obţinută dintr-un
număr mare de măsurări, să fie egală cu a. Pe
măsură ce creşte volumul măsurărilor, se modifică
repartiţia abaterilor εi, iar dispersia acestora scade.
^
Scade şi distorsiunea, făcând ca a să se aproprie
valoric tot mai mult de a.

Când cele trei calităţi sunt greu de evaluat, se apelează la


alte procedee de estimare.

Pentru calculul estimărilor ^ ^


a0 , a1 ai parametrilor a0 , a1
din funcţia de regresie corespunzătoare modelului liniar, se
consideră expresia:
^ ^ ^
yi  a0  a1 x . (3.40)

Aplicând metoda celor mai mici pătrate şi utilizând


notaţiile din figura 3.4 se vor stabili relaţiile pentru calculul

estimatorilor ^ ^
a0 , a1 .
Prin ridicarea la pătrat a valorii reziduale şi însumare,
rezultă:
n
2  f a ,a  . (3.41)
 i 0 1
i 1
^ ^
Se caută perechea de valori ( a0 , a1 ) care conduce la cea
mai mică sumă 2
n  . Pentru aceasta trebuie satisfăcută

i i 1
condiţia:

n n  2
 i2    yi  y^i   min . (3.42)
i 1  
i 1

Condiţia (3.42) este satisfăcută dacă:


n n
2 2
 i  i
i 1
i 1  0; 0. (3.43)
^ ^
 a0  a1

Din relaţia (3.43), prin derivare, se obţine succesiv:


n
2 2
 i n 
 yi  a0  a1 x  
  ^ ^
i 1 
^ ^  
i 1  , (3.44)
 a0 
n  a ^ ^ 
0
 2   yi  a0  a1 x   0
 
i 1 

n
2 2
 i
 yi  a0  a1 x 
n 
  ^ ^
i 1 
^ ^ 
i   . (3.45)
 a1  
n  a 1 ^ 
1
 ^
 2  xi  yi  a0  a1 x   0
 
i 1   

Folosind ecuaţiile (3.44) şi (3.45) se obţine sistemul:


 ^ ^ n n
na0    y
i 1
a1 xi
 i 1
^ n ^ n
2
, (3.46)
 x x n
a0 a1  xiyi

 i
 i 1 i 1 i 1

cu ajutorul căruia se calculează ^ ^

a0 ,a1 :
n n n n
x2 y  x
x y
i  i  i i i
^
n n n
a0  i 1n i x12  i 1x i 1y , (3.47)
  i i
i i 1 i i 1
1

n n n
^
n  xi yi   yi
 xi
n n n
a1  ni 1 x 2  i 1x i y1 . (3.48)
  i i
i i 1 i i 1
1

^ ^
Estimatorii a0 şi a1 se pot determina şi în alt mod.
_ _
Dacă se notează media lui x şi y prin x , respectiv y
(v. fig. 3.5), atunci, după împărţirea primei ecuaţii a sistemului
(3.46) la n şi separarea termenilor se obţine:

_ ^ ^ _
y i  a0  a1 x . (3.49)

Dupa scăderea termen cu termen a relaţiilor (3.40) şi


(3.49), se obţine:
^ _  ^ ^  ^  _ ^  _
y  y  a0  a0   a1  x   a1 xi  x  . (3.50)

xi
   
    
  

Pe de altă parte, din figura 3.5 rezultă:


 _ ^ _
i  A4 B  CB  yi  y    y  y  . (3.51)
   
   

Fig. 3.5. Poziţionarea variabilelor şi a mediilor acestora.

Înlocuind relaţia (3.50) în relaţia (3.51), expresia variabilei


reziduale devine:
 _ ^  _
i  yi  y  a1 xi  x  .
   (3.52)
   
   

Aplicând metoda celor mai mici pătrate şi punând condiţia


de minim, se obţine succesiv:

n n 2
_ ^ _ 
   
2

 y  a x  x , (3.53)
y
i   1 i 
i 1 i i 1
n     
2 2
 n _ _ _   _
i1
i     x x0,
^  2  yi  y  a1 xi  x  i (3.54)
 i     
1 
 a1       
n  _  _
 i y  y  x  
  i x
^ i 1  
a1  2 0. (3.55)
n _
  xi  x 
 
i 1 

Înlocuind
^
a1 în relaţia (3.49), se determină şi estimatorul:

^ 1 n ^1 n
a0   yi   . (3.56)
n a n xi i
1 1
i 1

Estimatorii
^ ^
a0 şi a1 corespund scopului urmărit prin
aplicarea metodei, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

⮞ valoarea aşteptată pentru fiecare estimaţie este egală


^ ^
cu valoarea parametrului, adică E( a0 ) = a0 , E( a1 ) = a1;
⮞ dispersia estimaţiilor, în ipoteza obţinerii lor pentru un
număr de eşantioane, este relativ mică.

Prin metoda celor mai mici pătrate se obţine acel estimator


^
liniar nedistorsionat a1 care are dispersie minimă, adică este
eficient. Deoarece media reprezintă valoarea cu dispersia
^
minimă, rezultă că şi a0 este un estimator eficient.

B. Estimarea parametrilor în cazurile dependenţei


neliniare dintre variabile presupune cunoaşterea modelelor
neliniare utilizate în studiile de Ingineria Valorii.
Acestea pot fi împărţite în două grupe:

⮞ modele neliniare în raport cu variabilele, dar liniare în


raport cu parametrii ce urmează a fi estimaţi,
prezentate în tabela 3.2 în care pe lângă funcţia cea mai
potrivită pentru a descrie fenomenul, se prezintă şi
modalitatea de liniarizare a acesteia. Având funcţia
liniarizată, se poate aplica metoda celor mai mici
pătrate cu care se calculează parametrii estimaţi;
⮞ modele neliniare atât în raport cu variabilele, cât şi în
raport cu parametrii, pot fi de tipul:
b c
y  ax x  i , (3.57)
1 2
a
y  i . (3.58)
1  e a bx
Datorită factorului de perturbaţie ε i, aceste relaţii prezintă
dificultăţi de liniarizare.

C. Metoda verosimilităţii maxime.


Această metodă se utilizează în cazurile în care nu sunt
întrunite condiţiile pentru a fi acceptate valorile estimărilor
obţinute prin metoda celor mai mici pătrate sau atunci când
modelele neliniare nu pot fi liniarizate.
Metoda utilizează pe lângă ecuaţiile normale, pentru
metoda celor mai mici pătrate şi o altă ecuaţie, care oferă
informaţii suplimentare cu privire la împrăştierea valorilor yi
pentru diferite valori ale variabilelor xi .
Ecuaţiile utilizate sunt:

^ ^ n n
na0  a1  xi  yi , (3.59)
 i 1
i 1

^ n ^ n n
2
a0  x  a1    xi yi , (3.60)
i 1 xi i i 1
1

1   ^ ^
2
2 
 xy      a xi  . (3.61)
yi a0 1 
n  

În cazul în care repartiţia valorilor yi pentru o anumită


valoare xi este normală, estimatorii obtinuţi prin metoda
verosimilităţii maxime sunt identici cu cei obtinuţi prin metoda
celor mai mici pătrate.
Tabela 3.2.
Modele neliniare utilizate în I.V. şi transformarea acestora
Variabil Variabil Forma Modelul Modelul
ă ă curbei original finalizat
efect cauză de regresie
y w  a0'  a'1x  
Venit x 
Impozit y  a a 10 w  lg y i
Producţie
Export 0 1
a0'  lg a0
Progres x
Producţie tehnic O a'  lg a
1 1

y
Preţ
Costuri producţie
1 y  a0  a1  z  i
Produs y  a0  a 
1
x
1
z
Rata i
x
Investiţii dobânzii
x

Y
y = a0+a1 log x+εi
Capital
Producţie y = a0+a1 z+εi
fix
Cerere z = log x1
Reclamă O X

'
y  a'  a  z  
0 1 i
 
log y = a0 + a1x + εiy = a0 + a1x + a2x2 +εi

y a  a 2
a' 0 a 2  0   2a1  
 a2  2 
 
Cerere Venit '
a a
1 2
 a 2
O x zx 1 
 2 a2 

y
w = a0+a1 x +εi

w= log y
O
Vânzări x
Timp

Investiţii Cerere y

a
w  a0  a1  x  i
y a 
1  ea cx i w  ln y  1
 
O x a0  b;a1  c
În general, se preferă metoda celor mai mici pătrate,
deoarece se aplică mult mai simplu decât metoda verosimilităţii
maxime.

D. Metoda punctelor empirice. Pentru aplicarea acestei


metode empirice se aleg perechi de valori (xi, yi) din zone
distincte ale eşantionului şi, pe cât posibil, neafectate de abateri
accidentale semnificative. Pentru o funcţie liniară se aleg două
perechi de variabile (deoarece în acest caz există doi parametri),
pentru un polinom de gradul doi se aleg trei perechi de variabile,
ş.a.m.d. Pentru a obţine o cât mai bună aproximare a estimărilor
se recomandă alegerea unor perechi de valori din zone
caracteristice pentru evoluţia indicatorilor. De exemplu, pentru a
fi aproximaţi estimatorii funcţiei liniare, este suficient să se
aleagă perechi de valori de la începutul şi de la sfârşitul setului de
date.

E. Metoda variabilei instrumentale. Când în cercetarea


fenomenelor apar corelaţii între evoluţia variabilei cauză x şi
perturbaţia ε, sau între propriile valori ale variabilei efect y,
rezultă estimatori cu calităţi nesatisfăcătoare (nedistorsionaţi).
În această situaţie se caută o altă variabilă cauză z care să
fie corelată cu variabila similară iniţială x, dar independentă în
raport cu perturbaţia şi care să nu genereze conexiuni inverse.
O astfel de variabilă este denumită “variabilă
instrumentală“ şi permite obţinerea unor estimatori în condiţii
cât mai apropiate de ipotezele metodei celor mai mici pătrate.
Se recomandă ca unitatea de măsură a variabilei
_ _
instrumentale să fie transformată aşa încât z  x . Transformarea
_
se obţine calculând în prealabil '
z . Parametrii estimaţi
x
zi i _
vor fi:
z
n  _  _ _
  yi  y  zi  z' 
^ 
i 1

 
a1  , (3.62)
n  _  _
  xi  x  z' i  z' 

i 1
 
 
^ _ _ _
a0  y a1 x . (3.63)

F. Metoda grafică se utilizează în special pentru


aproximarea parametrilor şi pentru stabilirea cu anticipaţie a
semnului acestora.
Aceasta constă în trasarea unei linii prin “norul“ de puncte
xi, dintr-un sistem de axe. În funcţie de unghiul pe care-l
formează linia trasată, în raport cu axele de coordonate sau cu
^
prima bisectoare, se poate stabili mărimea parametrului a1 din
^
modelul liniar. Parametrul a0 rezultă prin măsurarea segmentului
Oy a cărui mărime este cuprinsă între originea axelor şi locul
unde linia, ce trece prin norul de puncte, intersectează axa.

3.2.2. METODE DE CALCUL A ESTIMATORILOR

A. Calculul estimatorilor în cazul modelului liniar


unifactorial. Pentru a se înlesni înţelegerea modelului de aplicare
a acestui caz şi găsirea pe aceasta bază a răspunsurilor
menţionate mai înainte, se apelează la un exemplu practic
caracterizat printr-un număr mic de date statistice.
Se consideră că după modernizarea unui produs, acesta
urmează să fie relansat pe piaţă şi că nu au intervenit modificări
remarcabile în rândul factorilor ce influenţează vânzarea lui, cu
excepţia cheltuielilor pentru reclamă, care au înregistrat creşteri
semnificative.
Se pune problema dependenţei vânzărilor (variabila efect
y) de costul reclamei (variabila cauză x). Din evidenţele statistice
sunt cunoscute vânzările şi costurile reclamei pentru o perioadă
de şase luni, conform tabelei 3.3.

Tabela 3.3.

Dependenţa vânzărilor de costul reclamei pe o perioadă de şase luni

Luna I II III IV V VI
y – vânzări (mii tone ) 1 2 4 6 4 7
x – reclamă (zeci de mii - unităţi valorice) 2 5 4 7 8 0
Calculând mediile:

x  x2  ...  2  5  4  7  8  10
xxn 1
 , (3.64)
6 6
6
y  y2  ...  124647
yyn 1  4
6
6

şi estimatorii:
n  _  _
 yi  y xi  x 
 
^ i 1
  
a1    2 

n  _
 x x (3.65)
 i
 
i 1 
1  4 2  6  ...  7  4 10  6

2  62  5  62  ...  10  62 
0.666

^ _ _ _
a0  y a1 x  4  0.666 6  0.004

rezultă că la creşterea cu 1 a cheltuielilor pentru reclamă s-a


^
înregistrat o creştere (semnul estimatorului a1 este pozitiv) în
medie cu 0.666 a vânzărilor.
Referitor la estimaţia ^
a0 a parametrului a0, acesta
reprezintă nivelul variabilei y pentru x = 0, deşi interpretarea
economică a acestui estimator este deseori evitată.

B. Calculul estimatorilor în cazul modelului liniar


multifactorial. Dimensiunea economică a unui produs sau a unei
funcţii depinde de o serie de factori, unii cu rol important, alţii cu
rol nesemnificativ.
Pentru o analiză economică este necesar să fie luaţi în
considerare, în mod explicit, cel puţin factorii cu influenţă
determinată. Abordarea cazului multifactorial este tratată cu
ajutorul unui exemplu.
Se consideră necesară cunoaşterea variaţiei productivităţii
în funcţie de dotarea cu utilaje, având performanţe înalte şi de
stimulare a personalului de deservire.
Este evident că mai sunt şi alţi factori, dintre care unii
determinanţi, dar pentru simplitatea analizei propuse, sunt incluşi
în model numai cei doi.
Fie productivitatea - variabila efect y şi x1, x2 variabilele
cauză. Se admite că au fost culese informaţii exacte asupra
interdependenţei celor trei variabile de-a lungul unei perioade ce
poate fi împărţită în n = 5 intervale (v. tab. 3.4).

Tabela 3.4.

Interdependenţa variabilelor y, x1, x2 de-a lungul


unei perioade de 5 intervale

y – productivitatea (%) 1 2 5 6 7
x1 - utilaje de mare performanţă (buc.) 2 4 4 4 5
x2- venituri suplimentare personal (mil. unităţi valorice) 1 1 3 5 5

Pentru continuarea analizei, se va studia grafic evoluţia


variabilei efect y, în funcţie de fiecare dintre variabilele cauză.
Din figura 3.6. a, b se constată că “norul“ de puncte din
cele două grafice sugerează o dreaptă.

y y

x1 x2
a. b.

Fig. 3.6. Evoluţia variabilei efect y:


a – în funcţie de variabila cauză x1;
b – în funcţie de variabila cauză x2 .

În aceaste situaţii se adoptă modelul multifactorial în care


au fost luate în considerare numai două variabile cauză:
yi = a0+ a1 yi-1+ a2 yi-2 +εi . (3.66)

^ ^ ^ ^
Dacă se notează prin y a , a a variabilele ajustate, ce
, 0 1 2
,
rezultă în urma aplicării modelului multifactorial, atunci relaţia
(3.66) devine:
_ ^ ^ ^
yi  a0  a1 x1i  a2 x2i . (3.67)

^ ^ ^
În final se determină estimatorii a0a1 a2 .
, şi
Estimarea cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate ne
arată satisfacerea condiţiei:

n n 
2 2
 i    yi  y^i  
i 1  
i 1 
n
 ^ ^ 2
^a2 x2i   min .

   y i  a 0  a 1 x1i  (3.68)
 
i 1   

Parcurgând etapele corespunzătoare (anularea derivatelor

parţiale în raport cu parametrii estimaţi ^ ^ ^


a0 , a1 a2 , efectuarea
,
separării necunoscutelor şi introducerii operatorului sumă în
paranteză) se obţine sistemul de ecuaţii normale:

 ^ ^ n ^ n n
 na0  a1  x1i   x2i 
yi i
a2 
 i 1 i 1 1
 ^ n ^ n
2
^ n n
 a0  x1i  a1  x1i   x x
1i 2i  . (3.69)
a2  x y
1i 1i
 i  i 1 i 1
1 ^ n ^ n
n 2
i 1 n

a0  x2i  a1  x1i x2i  a2    x2iy1i
x
 i i 1 i 1 i 1
2i
1

Sistemul cu trei ecuaţii (3.69) având ca necunoscute

estimatorii ^ ^ ^
a0 , a1 a2 este compatibil şi determinat.
,
Calculele preliminare, necesare rezolvării sistemului, sunt
centralizate în tabela 3.5.
Tabela 3.5.

Calcule preliminare necesare rezolvării sistemului (3.69)


2 2
y x1 x2 x1 x1x2 x2 x2y x1y
1 2 1 4 2 1 1 2
2 4 1 16 4 1 2 8
5 4 3 1 12 9 15 20
6 4 5 6 20 25 30 24
7 5 5 25 25 25 30 35
21 19 15 77 63 61 35 89
Σy Σx1 Σx2 Σx12 Σx1x2 Σx22 Σx2y Σx1y
În cazul în care se referă la modelul real, rezolvarea
matriceală a sistemului conduce la:
_
a0
y1 1 x1 x21 _ 1
y2  1 1 x22  a1   2 , (3.70)
y3 1 x1 x23
_
3
2 a2
x1
3

În cazul în care se referă la modelul ajustat, rezolvarea


matriceală a sistemului conduce la:
_
a0
y1 1 x1 x21 _
y2  1 1 x22  a1  (3.71)
y3 1 x1 x23
_
2 a2
x1
31 2 1 _
1 1 1 1 1 1 4 1 a_0
 2 4 4 4 5  1 4 3  a1 
1 1 3 5 5 1 4 5 _
1 5 5 a2
1 ^
2 1 1 1 1 2 a0  1.23
^
 2 4 4 4 5  5 
 0.666 .
a
 1
1 1 3 5 5 6 ^
a  1
7  2

Rezultatele pot fi interpretate astfel:


^
a1 = 0.666 reprezintă o creştere cu 0.666 a productivităţii,
când numărul utilajelor de mare randament a crescut cu o bucată,
iar veniturile suplimentare au rămas constante;
^
a2 = 1 reprezintă o creştere a productivităţii cu 1%, când
sporul de salarii a crescut cu un milion de unităţi valorice, iar
numărul de utilaje a rămas constant.
TESTE DE AUTOEVALUARE

A. Răspundeţi la următoarele întrebări:

T.3.1. Care sunt noţiunile de econometrie şi statistică


matematică cu care se operează frecvent în cadrul
studiilor de Ingineria Valorii ?
T.3.2. Care sunt valorile medii cu care se operează frecvent în
cadrul studiilor de Ingineria Valorii ?
T.3.3. Cum se numeşte raportul dintre produsul abaterilor de la
medie a două variabile aleatorii şi numărul de încercări ?
T.3.4. Ce reprezintă expresia numerică a intensităţii legăturii
dintre două sau mai multe variabile ?
T.3.5. Clasificaţi funcţiile de regresie în funcţie de numărul
factorilor de influenţă.
T.3.6. Care este situaţia în care se poate obţine probabilitatea
realizării unui eveniment A, asociată unui experiment ?
T.3.7. Care este metoda ce se aplică în general pentru culegerea
de date necesare încadrării unui fenomen investigat într-o
anumită lege de evoluţie ?
T.3.8. Care sunt noţiunile cele mai des utilizate în sondajul
statistic ?
T.3.9. Care sunt principalele funcţii utilizate în studiile de
Ingineria Valorii ?
T.3.10. Care este scopul utilizării metodelor de estimare în
studiile de Ingineria Valorii ?
T.3.11. Care sunt modelele de estimare cu o ecuaţie, utilizate în
studiile de Ingineria Valorii ?
T.3.12. Care sunt principalele metode de estimare utilizate în
studiile de Ingineria Valorii ?
T.3.13. Care sunt deosebirile între calculul estimatorilor folosind
modele liniare unifactoriale, respectiv modele liniare
multifactoriale ?
B. Alegeţi litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Următoarele mărimi econometrice fac parte din


categoria valorilor medii:
a. dispersia, covariaţia, corelaţia;
b. indicele preţului, media aritmetică, corelaţia;
c. indicele preţului, media aritmetică, covariaţia;
d. regresia, covariaţia, corelaţia.
2. Pentru încadrarea unui fenomen investigat într-o
anumită lege de evoluţie se utilizează:
a. legea de repartiţie normală;
b. probabilitatea;
c. indicele preţului;
d. sondajul statistic.
3. În desfăşurarea fenomenelor în care variabila este
dependentă de mai mulţi factori care exercită asupra ei
influenţe de intensitate mică şi de sens diferit, se
utilizează ca element de econometrie:
a. regresia polinomială;
b. legea de repartiţie normală;
c. valorile medii;
d. probabilitatea.
4. Modelele de estimare cu o ecuaţie utilizate în studiile
de Ingineria Valorii, după gradul funcţiei, se clasifică
în:
a. modele unifactoriale, modele liniare;
b. modele liniare, modele neliniare;
c. modele unifactoriale, modele multifactoriale;
d. modele cu influenţe sincrone, modele cu
influenţe asincrone.
5. Relaţia de calcul: y = a0+ a1 yi-1+ a2 yi-2 + εi este un
model de estimare:
a. unifactorial;
b. cu influenţe sincrone;
c. cu influenţe asincrone;
d. multifactorial cu influenţe sincrone.
BIBLIOGRAFIE

1. CHEVALIER, J. Produits et analyse de valeur. Capadeus


Editions, Toulouse, 1989.
2. CONDURACHE, GH., RUSU, C. Aspecte noi ale ingineriei
valorii. Buletinul Conferinţei Naţionale de Management, Iaşi,
1995.
3. IONIŢĂ, I. Analiza valorii – o metodă verificată în
proiectarea noilor produse. Tribuna Economică nr. 41, 1988.
4. IONIŢĂ, I. Metode de piaţă folosite în proiectarea noilor
produse. Tribuna Economică nr. 42, 1988.
5. IONIŢĂ, I. Ingineria valorii. Editura Economică, Bucureşti,
2000.
6. MIHOC, GH. ş.a. Teoria probabilităţii şi statistică
matematică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
7. PĂUN, M. Analiza sistemelor economice. Editura ALL,
Bucureşti, 1997.
8. PECICAN, E. Econometrie. Editura ALL, Bucureşti, 1994.
9. PETRESCU, M., GHERASIM, T. Elemente de analiza valorii.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981.
10. PRABHU, V. Value Analysis. Pergamont Press, Heading Hill
Hall, Oxford, OX3, OBW, England, 1986.
11. RUSU, C. Management. Editura Expert, Bucureşti, 1996.
12. STOICA, V. Analiza valorii - eficienţa sporită a
proiectelor de investiţii. Revista Economică nr. 4 (Supliment),
1984.
13. TUREA, I., BUTISEACĂ, N., ORZEA, V. Ingineria valorii.
Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
14. TOVISSI, L. Metode statistice. Aplicaţii în producţie. Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Capitolul 4. Metodologia de aplicare a Ingineriei
Valorii

4
METODOLOGIA
DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII

În acest capitol:

⮞ Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la produse


⮞ Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la proiectarea
proceselor tehnologice
⮞ Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la proiectarea
obiectivelor de investiţii
⮞ Teste de autoevaluare
⮞ Bibliografie

Termeni cheie:

⮞ Produs;
⮞ Proces tehnologic;
⮞ Obiectiv de investiţii;
⮞ Măsuri pregătitoare, analiză socială, plan de lucru, colectiv
de lucru, cercetare, evaluare soluţii, reconcepere, aprobare,
realizare, control;
⮞ Deficienţă, consum, rebut, manoperă, regie, calitate,
competitivitate, fezabilitate, cost de producţie, valoare de
întrebuinţare, ciclu de fabricaţie, protecţie mediu;
⮞ Nomenclator de funcţii, nivel de importanţă, dimensionare
tehnică, dimensionare economică, analiză sistemică.

95
INGINERIA
VALORII

96
Capitolul 4. Metodologia de aplicare a Ingineriei
Valorii

CAPITOLUL 4

METODOLOGIA DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII

4.1. METODOLOGIA DE APLICARE


A INGINERIEI VALORII LA PRODUSE

Metodologia cuprinde ansamblul etapelor şi fazelor de


elaborare a studiului, precum şi tehnicile şi instrumentele folosite
în spiritul conceptelor specifice Ingineriei Valorii.
În tabela 4.1 sunt prezentate etapele şi fazele obligatorii
pentru orice studiu de Ingineria Valorii aplicat produselor.
Tabela 4.1.
Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor
Etapa Faza
1 – Stabilirea temei
1. Măsuri 2 – Organizarea colectivului de lucru
pregătitoare 3 – Pregătirea metodologică
4 – Stabilirea planului de lucru
5 – Aprobarea planului de lucru
2. Analiza 1 – Culegerea informaţiilor
necesităţii 2 – Stabilirea nomenclatorului de funcţii şi a limitelor
sociale dimensiunilor lor tehnice
3 – Stabilirea nivelurilor de importanţă a funcţiilor
3. Analiza 1 – Dimensionarea tehnică a funcţiilor
şi evaluarea 2 – Dimensionarea economică a funcţiilor
situaţiei existente 3 – Analiza sistemică a funcţiilor
4 – Stabilirea direcţiilor de cercetare
1 – Elaborarea propunerilor de realizare a produsului nou
sau supus modernizării
4. Reconceperea 2 – Selecţionarea propunerilor
produsului 3 – Dezvoltarea şi concretizarea propunerilor la nivel
de soluţie
4 – Evaluarea soluţiilor
5. Aprobarea
soluţiei optime 1 – Aprobarea soluţiei optime
6. Realizarea 1 – Stabilirea programului de realizare
şi controlul 2 – Realizarea soluţiei aprobate
aplicării 3 – Evaluarea rezultatelor după aplicare

97
INGINERIA VALORII

Gradul de aprofundare a fazelor corespunzătoare studiilor


de Ingineria Valorii se stabileşte de către colectivul de lucru în
funcţie de:

⮞ complexitatea produsului analizat;


⮞ mărimea seriei de fabricaţie;
⮞ posibilităţile tehnice, economice şi organizatorice
ale unităţii pentru care se face studiul.

4.1.1. MĂSURI PREGĂTITOARE

În cadrul acestei etape se vor stabili şi aproba tema,


colectivul şi planul de lucru în contextul unei pregătiri
metodologice corespunzătoare.

Faza 1. Stabilirea temei

Stabilirea temei presupune stabilirea produsului ce


urmează a fi proiectat sau îmbunătăţit, în concordanţă cu
cerinţele tehnico – economice ale firmei.
Tema trebuie să precizeze: obiectul studiului, obiectivele
urmărite, restricţiile şi nivelul de detaliere.
Alegerea produsului supus analizei se stabileşte în funcţie
de:

⮞ complexitatea acestuia;
⮞ mărimea seriei de fabricaţie;
⮞ ponderea în volumul producţiei unităţii beneficiare;
⮞ necesarul pentru piaţa internă şi export;
⮞ posibilităţile de generalizare a soluţiilor cu eficienţă
economică ridicată;
⮞ importanţa produsului pentru societate;
⮞ efortul financiar necesar fabricării produsului;
⮞ necesitatea asigurării: productivităţii muncii,
rentabilităţii, calităţii şi competitivităţii produsului.

Obiectivele se stabilesc în funcţie de indicatorii tehnico –


economici şi sociali, avându-se în vedere şi complexitatea
produsului analizat.
Restricţiile referitoare la obiective se referă la:

⮞ termenele de finalizare a proiectului, a produsului;


⮞ termenele de introducere în fabricaţie a produsului;
⮞ limita minimă a valorii de întrebuinţare;
⮞ utilizarea materiilor prime şi a materialelor
deficitare;
⮞ limita maximă a cheltuielilor: de proiectare, de
investiţii, de producţie şi a preţului de cost;
⮞ încadrarea în normele pentru protecţia mediului.

Faza 2. Organizarea colectivului de lucru

Colectivul de lucru trebuie să fie pluridisciplinar şi să aibă


în componenţa sa 3 … 15 membri din următoarele domenii:
Ingineria Valorii, cercetare constructivă şi tehnologică, proiectare
tehnologică, economişti, specialişti în marketing, vânzări,
aprovizionare, asigurarea calităţii, protecţia mediului, tehnică de
calcul.
Colectivul specializat în Ingineria Valorii va coordona
întreaga activitate.
Conducătorul colectivului de lucru trebuie să cunoască
foarte bine metodologia şi tehnicile de analiză.

Faza 3. Pregătirea metodologică

Pregătirea metodologică se face de către conducătorul


colectivului, înaintea începerii lucrărilor sau pe parcursul
desfăşurării acestora.
În cadrul acestei faze trebuie subliniate în mod
corespunzător conţinutul, scopul şi posibilităţile analizei pentru
realizarea funcţiilor necesare ale produsului studiat, în contextul
V
maximizării raportului î .
Cp
Se va promova principiul muncii colective, stimulându-se
creativitatea participanţilor şi înlăturând tendinţele de rutină.

99
Faza 4. Stabilirea planului de lucru

Stabilirea planului de lucru se face în corelare cu


prevederile planului tehnic.
Pentru fiecare etapă şi fază se vor defini sarcinile,
termenele şi responsabilităţile şi, atunci când este posibil, se vor
preciza mijloacele materiale şi financiare, precum şi colaborările
utile pentru realizarea fiecărei etape sau faze.

Faza 5. Aprobarea planului de lucru

Planul de lucru va fi aprobat de către conducerea unităţii


utilizatoare a analizei.
Realizarea prevederilor planului de lucru este controlată de
un cadru de conducere desemnat în acest scop.

4.1.2. ANALIZA NECESITĂŢII SOCIALE

Culegerea informaţiilor, stabilirea nomenclatorului de


funcţii, a limitelor dimensiunilor lor tehnice şi a nivelurilor de
importanţă a acestora reprezintă etapele corespunzătoare
analizei necesităţii sociale.

Faza 1. Culegerea informaţiilor

Această etapă se referă la activitatea de informare –


documentare despre datele generale, tehnice şi economice ale
produsului analizat.
Informaţiile de ordin general cuprind:

⮞ definirea produsului şi destinaţia lui pe categorii de


utilizatori;
⮞ dimensiunile, structura pieţei produsului şi prognoza
cererii;
⮞ gradul de competitivitate pe piaţa internă şi externă;
⮞ studiul ciclului de viaţă al produsului;
⮞ modul în care produsul răspunde normelor de
protecţia mediului.
Informaţiile de ordin tehnic cuprind:

⮞ descrierea constructiv – funcţională a produsului;


⮞ parametrii tehnici şi caracteristicile de calitate;
⮞ particularităţile tehnologice ale produsului;
⮞ soluţii constructive şi tehnologice noi;
⮞ date privind deficienţele produsului;
⮞ date privind produsele similare existente pe plan
mondial.

Informaţiile de ordin economic cuprind:

⮞ structura de cost a produsului;


⮞ consumuri specifice şi costul materialelor utilizate;
⮞ costuri de manoperă pe componente / operaţii;
⮞ costuri de regie;
⮞ costuri referitoare la materialele înlocuitoare,
toleranţe, procedee tehnologice etc.;
⮞ costuri pentru SDV - uri, ambalaje, deşeuri etc.

Principalele recomandări privind obţinerea şi selectarea


informaţiilor sunt:

⮞ să se evite generalităţile;
⮞ culegerea unui număr cât mai mare de informaţii cu
privire la produsul în cauză;
⮞ sursele de informaţii să fie diverse, verificate şi
corelate;
⮞ consultarea specialiştilor din domeniu;
⮞ atitudine pozitivă faţă de schimbări.

Faza 2. Stabilirea nomenclatorului de funcţii


şi a limitelor dimensiunilor tehnice

Nomenclatorul de funcţii are la bază cerinţele utilizatorilor


şi conţine numai funcţiile necesare ale produsului studiat.
Pentru exemplificare, în tabela 4.2 este prezentat
nomenclatorul de funcţii pentru o transmisie cardanică.
Tabela 4.2.

Nomenclator de funcţii pentru o transmisie cardanică

Simbolu Denumire Clasificare


l a funcţiei a funcţiei
funcţiei
A Transmite putere obiectivă
B Permite variaţia unghiului de transmitere obiectivă
C Asigură compensări axiale obiectivă
D Are fiabilitate obiectivă
E Permite montarea obiectivă
F Rezistă la deformaţii de torsiune obiectivă
GD Permite lubrifierea auxiliară
HD Asigură etaşarea auxiliară
I Are siguranţă în exploatare secundară
KD Este anticorozivă auxiliară

La realizarea unei funcţii pot participa mai multe


componente ale produsului analizat, dar şi acelaşi subansamblu
poate contribui la obţinerea mai multor funcţii.

Faza 3. Stabilirea nivelului de importanţă a funcţiilor

Nivelul de importanţă a funcţiilor se stabileşte în funcţie de


sondajele făcute asupra cerinţelor beneficiarilor, datele rezultate
din studiile de marketing şi părerile specialiştilor consultaţi.
Stabilirea nivelului de importanţă a funcţiilor presupune
ordonarea, ierarhizarea, stabilirea poziţiilor relative şi a ponderii
fiecărei funcţii în valoarea de întrebuinţare a produsului.
Această operaţie se face cu ajutorul unei matrice care se
completează cu 0, 1 şi 2, după importanţa relativă a funcţiilor.
Diagonala matricei se completează cu 1 (se compară
fiecare funcţie cu ea însăşi), după care se compară funcţiile două
câte două, notându-se cu 1 funcţia cu importanţa mai mare şi cu 0
cea cu importanţa mai mică (tabela 4.3).
Dacă două funcţii au aceeaşi importanţă în valoarea de
întrebuinţare, ele vor fi trecute pe aceeaşi linie sau coloană.
Se însumează pe coloană punctele acordate, obţinându-se
nivelul ni al funcţiei respective şi se calculează ponderea funcţiei
Pvi în valoarea de întrebuinţare cu relaţia:
ni
Pvi  100 . (4.1)

ni

Pentru a se aprecia corectitudinea utilizării matricelor cu


punctaje, trebuie ca funcţiile egale ca importanţă să aibă punctaj
egal, iar funcţia mai importantă să aibă, în mod obligatoriu, un
punctaj superior celei cu care este comparată.

Tabela 4.3.
Matricea cu două intrări (0 şi 1)

Codul
A B=C D
funcţiei
E
A 1 0 0 0
B=C 1 1 0 0
D 1 1 1 0
E 1 1 1 1
ni 4 3 2 1 10
Pvi (%) 40 30 20 10 100

Funcţiile auxiliare ale unui produs nu sunt incluse în


matrice, dar în calculele economice vor avea acelaşi nivel de
importanţă ca şi funcţiile de bază, obiective sau subiective, pe
care la condiţionează.

4.1.3. ANALIZA ŞI EVALUAREA SITUAŢIEI EXISTENTE

Faza 1. Dimensionarea tehnică a funcţiilor

Această fază presupune identificarea caracteristicilor


funcţionale sau constructive, care exprimă cât mai semnificativ şi
exact rolul funcţiilor în produsul considerat.
Pentru un produs nou, dimensiunile tehnice se stabilesc
prin compararea datelor rezultate din investigarea cerinţelor
utilizatorilor (studii de marketing), cu parametrii tehnici şi
constructivi ai unor produse similare existente pe piaţă.
Dimensionarea tehnică a unui produs nou se face pe baza
parametrilor tehnici stabiliţi în faza de proiectare, parametri ce
trebuie urmăriţi până în faza de omologare.
Pentru un produs existent supus modernizării,
dimensiunile tehnice ale funcţiilor se exprimă prin parametrii
tehnici ai acestuia, obţinuţi prin măsurări sau luaţi din
documentaţia tehnică.
Pentru dimensionarea funcţiilor subiective se recomandă
utilizarea tehnicilor şi procedeelor statistico – matematice,
sociologice, psihologice sau experimentale.
Dimensiunile tehnice ale produsului sunt limitate inferior
şi superior:

Dt,min  Dt  Dt,max . (4.2)

Limita minimă a raportului dintre valoarea de întrebuinţare


Vî şi costul producţiei Cp este cea care satisface cerinţele sociale
în concordanţă cu cele ale producătorului.
Limita maximă a raportului Vî/Cp (greu de determinat prin
calcule) poate fi atinsă luând în considerare următoarele
modalităţi:

⮞ creşterea Vî, în condiţiile menţinerii constante a Cp;


⮞ creşterea mai mare a Vî faţă de cea a Cp;
⮞ creşterea Vî şi scăderea Cp;
⮞ scăderea mai mare a Cp în raport cu scăderea Vî;
⮞ scăderea Cp şi menţinerea constantă a Vî .

Limita maximă a raportului Vî/Cp este frecvent depăşită


datorită insuficienţei cunoştinţelor proiectanţilor şi tendinţei
acestora de a utiliza coeficienţi de siguranţă mult prea mari,.
Valoarea de întrebuinţare a unei funcţii variază în raport cu
dimensiunea tehnică, după o curbă de forma celei din figura 4.1.
Limitele minimă şi maximă ale zonei utile nu pot fi
stabilite întotdeauna cu precizie. În apropierea lor există zone de
incertitudine (pot fi evitate prin restrângerea zonei utile).
În conformitate cu figura 4.1, pentru zona de liniaritate se
pot scrie relaţiile:

y1 x1  x0 v2 Dt 2
 . (4.3)
y2  ; x2  x0 v1 Dt1
y
Valoarea de întrebuinţare
vmax = 2
y2
Zonă de
Zonă utilă saturaţie

vmin = 1
y1
Dt1=Dt minDt2 = Dt max

x0 x1 x2 x
Dimensiunea tehnică

Fig. 4.1. Limitele dimensiunilor tehnice ale funcţiilor.

Ţinând seama şi de relaţia dintre dimensiunile tehnice ale


funcţiilor şi costul de producţie al acestora:

Vî 2
C
C p2  Vî 2  p1 , (4.4)
Vî1 Vî1 C p2
Cp1

pentru două variante ale aceluiaşi produs având valorile de


întrebuinţare V1 şi V2 rezultă:

Dt 2 i
V2 Vî  ni  D   ni1
  Pi    t1
, (4.5)
Vî 2 2  i
Vî  ni

V1 1
ni1
Vî1

Dt 2
V k
i  , (4.6)
ni
2
Dt1
i
V2  k   , (4.7)
ni

unde k este constanta produsului, iar ceilalţi termeni sunt


cunoscuţi.
Conform relaţiilor anterioare, rezultă că valoarea de
întrebuinţare a unui produs poate fi cuantificată, convenţional,
prin suma nivelurilor de importanţă ale funcţiilor sale, sau prin
suma variaţiei dimensiunii tehnice.

Studierea evoluţiei în timp a valorii de întrebuinţare a


funcţiilor unui produs (dinamica valorii de întrebuinţare) permite
evaluarea corectă a costurilor de producţie şi se poate evalua prin
metoda coeficienţilor sau prin însumarea coeficienţilor de
evoluţie în timp, acordaţi principalilor parametri ai produsului.

1. Metoda coeficienţilor constă în compararea parametrilor


noului produs cu cei ai produsului similar, acceptat ca model de
referinţă. Coeficienţii utilizaţi au valori cuprinse între 0 şi 1.
În anumite cazuri, toţi parametrii pot fi concentraţi într-un
singur indicator de utilitate.
Gradul de utilitate Gn al unui produs în varianta n se poate
calcula cu relaţia:

Gn  pn  Gn1  1  pn   Gn1 , (4.8)

în care pn este probabilitatea de estimare a utilităţii produsului în


varianta n de execuţie.
Se consideră că întotdeauna varianta nouă a produsului va
avea gradul maxim de utilitate, adică este satisfăcută condiţia:

Gn1  1. (4.9)

Valoarea Gn-1 rezultă prin calcul iterativ, ţinând seama de


fiecare dată de condiţiile exprimate prin relaţiile (4.8) şi (4.9), iar
probabilitatea de estimare se stabileşte întotdeauna cu ocazia
lansării unui nou produs sau a unei variante a acestuia.

2. Folosind metoda însumării coeficienţilor de evoluţie în


timp, acordaţi principalilor parametri ai produsului, se poate
calcula evoluţia costurilor pe unitatea de valoare de întrebuinţare.
Costul pe unitatea de valoare de întrebuinţare are tendinţe
de creştere care se datorează, în mod logic, îmbunătăţirii
parametrilor produsului sau fabricării unui nou produs, care
satisface într-o mai mare măsură cerinţele pieţei.
Faza 2. Dimensionarea economică a funcţiilor

Dimensionarea economică a funcţiilor presupune


stabilirea structurii de cost a produsului şi repartizarea
costurilor pe funcţii.

1. Stabilirea structurii de cost a produsului se face în


funcţie de stadiul în care se află produsul: concepţie, proiect,
prototip, producţie în serie. Pentru stabilirea structurii de cost a
produsului se foloseşte tehnica de calcul modernă sau formulare
tip, în care sunt evidenţiate costurile pe subcomponente / repere /
operaţii.
În stadiul de concepţie – proiectare, când documentaţia
constructivă nu a fost încă finalizată, costurile se obţin prin
comparare cu produse similare sau prin estimare.
După proiectare, se poate calcula costul fiecărui
subansamblu, deoarece se cunosc tehnologiile de execuţie şi
montaj, consumurile de materiale şi manoperă.
În stadiul de aplicare, produsul este omologat şi fiecare
componentă are evidenţiate toate costurile în bazele de date din
contabilitate sau din sistemele informatice de evidenţă.

2. Repartizarea costurilor pe funcţii se face pe


raţionamente tehnico–inginereşti şi cât mai puţin prin estimare,
evidenţiindu-se costul materialelor, manopera directă şi regia
pentru fiecare reper. Pentru a repartiza costurile pe funcţii,
trebuie identificat corect purtătorul funcţiei pentru fiecare
component.
Purtătorul funcţiei Fi este definit de:

a. un complex de suprafeţe prelucrate, cantitatea şi


calitatea materialului care realizează funcţia Fi – în
cazul analizării unui reper;
b. unul sau mai multe repere, asociate sau nu în
ansambluri care realizează funcţia Fi – în cazul în care
produsul este alcătuit din mai multe componente;
c. combinări între variantele anterioare.

a. Stabilirea costurilor pe funcţii, când produsul este un


reper se face succesiv, pentru fiecare funcţie în parte.
Se presupune cunoscut costul total al reperului, defalcat în
costuri de material şi costuri de manoperă:

CT  Cmaterial  Cmanopera . (4.10)

Costurile de material includ cheltuielile de achiziţie şi


regia societăţii, aplicată valorii totale a materialului.
Costurile de manoperă includ cota de asigurări sociale
(aplicată manoperei directe), regia de secţie şi cea a societăţii
comerciale.
Costul de prelucrare, pe funcţii, este dat de relaţia:

CT  CF1  CF2 …  n
  Cn , (4.11)
CFn i1

în care: Cmat reprezintă costul materialului reperului;


Cman – costul manoperei pentru execuţia reperului;
CFi – costul funcţiei Fi .
Costurile pe funcţii vor fi defalcate şi ele pe costuri de
material şi costuri de manoperă:

Cmat n
  CFi ,mat , (4.12)
i 1

Cman n
  CFi ,man . (4.13)
i 1

Costul funcţiei va fi dat de relaţia:

CFi  CFi ,mat  CFi ,man , (4.14)

unde CFi,mat şi CFi,man reprezintă costul materialului, respectiv


costul manoperei pentru funcţia Fi.
Conform relaţiilor (4.10) … (4.14), costul total al unui
produs este egal cu suma costurilor funcţiilor produsului
respectiv.

Algoritmul de repartizare a costurilor pe funcţii presupune


parcurgerea următoarelor etape:
⮞ se determină pentru început costul funcţiei cel mai uşor
de stabilit. În cazul în care purtătorul funcţiei mai
participă şi la realizarea altor funcţii ale produsului, se
imaginează un purtător simplificat, care va realiza doar
funcţia aflată în discuţie. Costul funcţiei va fi egal cu
costul de producţie al acestui purtător simplificat;
⮞ se calculează suma costurilor celorlalte funcţii ca
diferenţă între costul total şi costul funcţiei evaluate
anterior:

C j ,mat ,man  Cmat ,man  CFi ,mat ,man . (4.15)

⮞ se determină costul pentru funcţia cea mai uşor de


evaluat dintre funcţiile rămase, după care se va proceda
analog până la determinarea costurilor tuturor funcţiilor:

C j ,mat ,man  C j 1,mat ,man  CFi ,mat ,man . (4.16)

b. Repartizarea costurilor pe funcţii, când produsul este


un ansamblu cu mai multe componente se face tabelar.
Repartizarea se face succesiv pentru fiecare reper în parte,
aplicând principiul stabilit la repartizarea costurilor pe funcţii,
când produsul este un reper singular.
Se poate utiliza o variantă simplificată de lucru care
presupune repartizarea procentuală a costurilor pe funcţii şi care
implică următoarele etape (este o metodă subiectivă):

⮞ se estimează costul cel mai mare al funcţiei


corespunzătoare;
⮞ se determină ponderea costului funcţiei în costul total:

PC C
Fi  Fi 100 ; (4.17)
CT

⮞ se calculează ponderea celorlalte funcţii prin diferenţă:

PSCFj  100  P ; (4.18)


CFi

⮞ se calculează pas cu pas ponderea fiecărei funcţii.


Metoda presupune multă experienţă din partea
evaluatorilor.
În cazurile în care o funcţie are două sau trei dimensiuni,
se ia ca bază aceea dintre ele care influenţează direct şi în cea
mai mare măsură efectul util al funcţiei.
Dacă ambele sau toate cele trei dimensiuni influenţează la
fel de mult efectul util al funcţiei, atunci se va face media lor,
sau, dacă există o relaţie de dependenţă între acestea se va folosi,
astfel încât să se elimine una sau două dintre ele.

Faza 3. Analiza sistemică a funcţiilor

Analiza sistemică a funcţiilor urmăreşte formularea unor


noi variante constructive şi tehnologice, care să stea la baza
reconcepţiei unui produs şi presupune:

⮞ compararea cerinţelor pieţei cu proiectul sau


produsul analizat;
⮞ analizarea soluţiilor constructive şi tehnologice
care realizează funcţiile, în vederea eliminării
deficienţelor de concepţie şi a costurilor inutile
corespunzătoare;
⮞ evaluarea cheltuielilor de materiale, de manoperă,
transport şi achiziţie;
⮞ evaluarea modului de utilizare a tipizatelor;
⮞ analizarea şi evaluarea tehnologiilor de obţinere a
semifabricatului, de prelucrare, de montaj,
ambalare, livrare etc.;
⮞ analizarea condiţiilor tehnice, a toleranţelor şi
finisajelor, după care se trag concluziile privind
îmbunătăţirea acestora fără creşterea cheltuielilor
de producţie.
Pentru componentele a căror pondere în costul de
producţie o reprezintă materialul, se analizează:

⮞ calitatea materialului, furnizorul, preţul de


achiziţie, cheltuieli de transport;
⮞ semifabricatul (tehnologia, adaosuri de prelucrare);
⮞ procentul de rebut şi cauzele;
⮞ rapoartele de la vânzări şi service.
Pentru componentele a căror pondere în costul de
producţie o reprezintă manopera, se analizează:

⮞ tehnologiile;
⮞ utilajele şi investiţiile;
⮞ lotul optim;
⮞ condiţiile tehnice şi precizia;
⮞ SDV – urile necesare.

Din analiza critică a costurilor în raport cu valoarea de


întrebuinţare, se pot identifica mai multe situaţii:

⮞ funcţii prea scumpe în raport cu celelalte;


⮞ funcţii prea scumpe în raport cu contribuţia lor la
valoarea de întrebuinţare a produsului;
⮞ funcţii prea scumpe în raport cu posibilităţile
tehnice de realizare sau funcţii inutile.

Pe baza analizei sistemice a funcţiilor, se poate clarifica


cât costă funcţia realizată în varianta existentă, respectiv care
este costul minim la care s-ar putea asigura funcţia.
Însumând costurile materialelor şi costurile manoperei pentru
funcţia existentă, se poate clarifica cât costă funcţia realizată în
varianta existentă.
Pentru a afla care este costul minim la care s-ar putea asigura
funcţia, se recomandă să se analizeze critic produsul prin
compararea acestuia cu produsele similare fabricate în ţară şi în
străinătate.

Principalele metode utilizate pentru analiza sistemică a


funcţiilor sunt:

1. Utilizarea analizei de regresie;


2. Metoda tabelelor cu funcţii şi reprezentarea grafică;
3. Analiza prin histograme;
4. Metoda diagramei Pareto;
5. Metoda A, B, C.

1.Utilizarea analizei de regresie presupune determinarea


unei relaţii de interdependenţă între ponderea costurilor fiecărei
funcţii în costul total al produsului şi ponderea acestor funcţii în
valoarea de întrebuinţare.
Se consideră dreapta de regresie:

yi  a  xi  i , (4.19)

în care: xi este ponderea costurilor funcţiilor i;


yi – ponderea funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a
funcţiei i, calculată pe baza raportului dintre nivelul
de importanţă ni al funcţiei i şi  ni ;
i
i – variaţia perturbaţiei sau variabila reziduală.

Utilizând metoda celor mai mici pătrate şi punând condiţia


de extrem, se determină relaţia:



2 
  2
 2ax 2x y 0,  (4.20)
i i i
i

din care se obţine parametrul a:

 xi  yi
a i . (4.21)
2
 xi
i

În cazul unei proporţionalităţi perfecte, a = 0 (foarte rar).

Prin trasarea curbei de regresie, se evidenţiază existenţa


unor funcţii mult mai scumpe în raport cu celelalte şi cu ponderea
lor în valoarea de întrebuinţare.
Punctele care marchează aceste cazuri se află deasupra
dreptei de regresie. Funcţiile corespunzătoare acestor puncte vor
fi reanalizate.

2. Metoda tabelelor cu funcţii şi reprezentarea grafică,


presupune evidenţierea reprezentării costurilor pe funcţii prin
intermediul alcătuirii unor tabele (v. tabela 4.4), în care sunt
înscrise funcţiile, costurile lor şi contribuţia acestora la valoarea
de întrebuinţare.
Cu ajutorul datelor din tabelă se pot reprezenta grafic
evoluţia ponderilor în costuri şi evoluţia ponderilor în valoarea de
întrebuinţare (fig. 4.2).
În tabela 4.4 se observă că funcţiile A şi B au costuri
disproporţionate faţă de contribuţia lor în valoarea de
întrebuinţare.

Tabela 4.4.

Exemplu de repartizare a costurilor pe funcţii

Funcţii Costuri Ponderea în Vî


principale u.v. % Punctaj %
A 95 36.75 7 25.00
B 80 30.95 6 21.43
C 25 9.67 4 14.29
D 22 8.51 5 17.86
E 20 7.74 2 7.14
F 13 5.03 3 10.71
G 3.5 1.35 1 3.57
TOTAL 258.5 100 28 100

40
35
30
25
20
15
%

10
5
0

A B C D E F G
Funcţii

Ponderea în valoare de întrebuinţare Ponderea în costuri

Fig. 4.2. Comparaţie între ponderea costurilor şi cea a valorii


de întrebuinţare, pentru funcţiile A, B, …, G.

Din figura 4.2 rezultă că funcţiile D şi F au costuri mult


prea mari în raport cu contribuţia lor la valoarea de întrebuinţare.
Asupra lor se va insista, pentru a găsi soluţiile prin care
ponderea costurilor să se apropie de cea a valorii de întrebuinţare
a produsului.

3. Analiza prin histograme, presupune parcurgerea


următoarelor etape premergătoare:

⮞ stabilirea costurilor materialelor, Cmat înglobate în


purtătorul material al fiecărei funcţii;
⮞ stabilirea costului manoperei, Cman consumată pentru
realizarea componentelor prin care se realizează
funcţiile;
⮞ ordonarea descrescătoare a sumei costurilor
materialelor şi manoperei pentru toate funcţiile
principale şi secundare;
⮞ construirea unei histograme a costurilor pe funcţii
(ex.: fig. 4.3), cu ajutorul căreia vor fi evidenţiate
funcţiile foarte scumpe, funcţiile secundare cu costuri
prea mari în comparaţie cu cele principale sau funcţiile
care necesită consumuri mari de material şi manoperă,
în raport cu altele.

250
200
150
100
Costuri

50
0

A B C D E
Funcţii

Cost regiiCost manoperăCost material

Fig. 4.3. Histograma costurilor pe funcţii.

Din histograma prezentată în figura 4.3 se observă că


primele trei funcţii au ponderea cea mai mare în costul total şi
sunt cu mult mai scumpe în raport cu toate celelalte (acestea vor
fi cele analizate).
Această observaţie confirmă regula de distribuţie a
costurilor (Regula lui Pareto), potrivit căreia 20 … 30 % din
funcţii înglobează 70 … 80 % din costuri.
Valoarea relativă a costurilor se va aprecia atât prin
raportarea lor la funcţiile pentru care s-au efectuat, cât şi prin
luarea în considerare a altor elemente, între care cele mai
importante sunt:

⮞ compararea cu costurile unor funcţii asemănătoare;


⮞ compararea cu costurile altor produse asemănătoare ca
dimensiuni şi formă;
⮞ compararea cu preţul de vânzare practicat de
producătorii unor produse similare;
⮞ stabilirea costului funcţiei numai sub aspect teoretic.
Costul teoretic reprezintă costul minim stabilit pe baza
calculelor ce iau în considerare numai aspectele tehnice
ale purtătorului material al funcţiei sau ale produsului;
⮞ atribuirea unei mărimi arbitrare a costului funcţiei.

Atribuirea unui cost arbitrar se aplică numai în cazurile în


care nu se cunoaşte o metodă raţională de stabilire sau de
distribuire a costurilor.

4. Metoda diagramei PARETO presupune trasarea unei


diagrame având în ordonată - costurile cumulate în procente, din
costul total, respectiv în abscisă - nivelurile de importanţă ale
funcţiilor în ordine descrescătoare.
Diagrama Pareto poate fi utilizată atât la analiza
produsului, cât şi la cea a unor subansambluri.
Pe baza diagramei se pot:

⮞ alege subansamblurile ce urmează să fie analizate;


⮞ analiza costurile pe repere;
⮞ separa subansamblurile pe zone funcţionale;
⮞ descompune şi redefini simplificat funcţiile;
⮞ analiza funcţiile una câte una.

5. Metoda A, B, C este metoda de selectare a


componentelor supuse diagnozei şi constă în împărţirea acestora
în trei grupe:
⮞ grupa A – în care intră 5 % din componentele
produsului, reprezentând 75 % din costul total al
acestuia;
⮞ grupa B – în care intră 20 % din componente,
reprezentând 20 % din costul total al produsului;
⮞ grupa C – în care intră 75 % din componente, adică
5 % din costul total.
În funcţie de complexitatea produsului, de timpul
disponibil şi de scopul studiului, se analizează una, două sau
toate trei grupele.

Faza 4. Stabilirea direcţiilor de cercetare

Stabilirea direcţiilor de cercetare sau evaluarea critică,


completează analiza sistemică a funcţiilor, luând ca bază
următoarele trei criterii: utilitate, dimensionare tehnică şi
dimensionare economică.
1. Criteriul de utilitate constă în compararea şi raportarea
fiecărei funcţii la necesităţile utilizatorilor.
Folosind acest criteriu se pot identifica:

⮞ funcţii utile, care dau valoare de întrebuinţare


produsului;
⮞ funcţii inutile, care cresc costurile fără a îmbunătăţi
valoarea de întrebuinţare;
⮞ funcţii parţial inutile, la care valoarea de
întrebuinţare este mai mică decât costurile.

2. Criteriul dimensiunii tehnice constă în compararea


dimensiunilor tehnice ale produsului studiat cu necesităţile reale
ale utilizatorilor.
Folosind acest criteriu se pot identifica:

⮞ funcţii corect dimensionate, care nu necesită costuri


suplimentare;
⮞ funcţii supradimensionate, care constituie sursa de
reducere a costurilor;
⮞ funcţii subdimensionate, care micşorează valoarea
de întrebuinţare.
3. Criteriul dimensiunii economice constă în compararea
costurilor fiecărei funcţii cu nivelul de importanţă.
Din acest punct de vedere există:

⮞ funcţii prea scumpe;


⮞ funcţii cu costuri disproporţionate în raport cu
celelalte funcţii;
⮞ funcţii prea scumpe în raport cu posibilităţile de
utilizare.

4.1.4. CONCEPEREA SAU RECONCEPEREA


PRODUSULUI

Conceperea sau reconceperea reprezintă ansamblul de


activităţi tehnice, financiare şi de piaţă, prin care se creează
produse noi, în vederea punerii acestora în circuitul comercial.
La baza conceperii noilor produse stă inovarea.
Indiferent cât de lungă ar putea fi, durata de viaţă a
produselor este limitată, astfel încât nevoia de concepere şi
reconcepere este o permanenţă a activităţii sociale.
Factorii principali care girează măsura în care, în faza de
concepţie, este posibil ca produsului să i se atribuie funcţiile
necesare şi dimensiunile cerute de utilizatori, sunt:

⮞ nivelul de cunoaştere atins în domeniul abordat, în


momentul începerii cercetării, în vederea conceperii
sau reconceperii;
⮞ accesul personalului de cercetare-proiectare, la
cunoştinţele existente;
⮞ posibilitatea de a valorifica, în proiecte, cunoştinţele
existente referitoare la tehnicile şi modalităţile de
realizare a produselor ce urmează a se obţine.

Realizarea competitivităţii produselor se face prin:

⮞ atribuirea noilor produse a funcţiilor şi dimensiunilor


care să ofere utilităţi sporite, la costuri acceptate de
beneficiari;
⮞ valorificarea investiţiilor şi ideilor noi;
⮞ utilizarea unor tehnici noi de marketing, ingineria
valorii, design şi management;
⮞ utilizarea unor surse alternative de finanţare;
⮞ activităţi de difuzare, propagare şi transfer de
informaţii.

Conceperea noilor produse şi modernizarea celor existente


presupune participarea compartimentelor de cercetare-dezvoltare,
proiectare, industrializare şi lansare comercială.

Compartimentul de cercetare-proiectare trebuie să aleagă


soluţiile tehnice care asigură nivelul performanţelor necesare şi
sunt posibil de realizat de către producător, în limitele unor
costuri prestabilite. Prin cercetare se urmăreşte găsirea unor
soluţii constructive şi tehnologice noi, în cadrul unui ansamblu
de activităţi specifice, de natură tehnică, economică şi de piaţă,
implicate în lansarea comercială a unui produs.
Activitatea de cercetare implică următoarele activităţi:

⮞ cercetare fundamentală şi aplicativă;


⮞ informare-documentare;
⮞ examinare, observare şi consultare;
⮞ investigarea şi identificarea unor idei noi;
⮞ experimentarea şi verificarea teoretică – aplicativă;
⮞ selectarea ideilor noi;
⮞ brevetarea şi acordarea de licenţe;
⮞ prelucrarea şi valorificarea ideilor noi.

Compartimentul de proiectare are ca atribuţii efectuarea


următoarelor activităţi:

a. analiza preliminară sau studiul de fezabilitate;


b. elaborarea proiectului de execuţie şi testarea
produsului;
c. industrializarea şi lansarea comercială.

1. Studiul de fezabilitate încorporează documentaţia


tehnico-economică şi comercială pe baza căreia să se poată
decide oportunitatea investirii în proiectul analizat şi trebuie să
clarifice următoarele:
⮞ capacitatea de producţie şi spaţiile de amplasare care
vor servi la realizarea produsului analizat;
⮞ tehnologiile de execuţie;
⮞ materialele necesare şi posibilităţile de aprovizionare;
⮞ investiţiile necesare pentru realizarea produsului;
⮞ costurile de producţie;
⮞ profitul estimat din vânzări;
⮞ eficienţa economică a investiţiilor.
Compartimentele care iau parte la realizarea studiului de
fezabilitate şi atributele acestora sunt prezentate în tabela 4.5.

Tabela 4.5.

Activităţile şi compartimentele ce participă la studiul de fezabilitate

Nr. Compatimentu
Denumirea Compartimente Timp
crt l responsabil
activităţii implicate (luni)
. de activitate
Propuneri Comercial
1. de modificare - 0
Dezvoltare produs
a gamei
Pregătirea Constructor produs
specificaţiei Asigurarea calităţii
2. produsului
şi a obiectivelor Dezvoltare produs Marketing
de calitate – Analiza costurilor 1
fiabilitate Tehnologie
Studiul de Proiectare şi
3. fezabilitate
constructiv experimentare
Dezvoltare produs
şi industrial Producţie 2
Aprovizionare
Specificarea
Proiectare –
4. tehnică
Dezvoltare experimentare
suplimentară
produs Producţie 1
Aprovizionare
Pregătirea Proiectare –
preiniţiativei experimentare
şi prezentarea Asigurarea calităţii
5. la un comitet Marketing
Dezvoltare Asistenţă tehnică
de dezvoltare 2
produs Analiza costurilor
Tehnologie
Prezentarea
Logistică
6. preiniţiativei, Dezvoltare - -
avizare, aprobare
Total timp elaborare-aprobare 6
Se observă că în acest studiu nu intervine compartimentul
de Ingineria Valorii.

2. Elaborarea proiectului are ca obiect conceperea noului


produs în minimum două variante.
Iniţial, produsul se prezintă ca o sumă de funcţii (fig. 4.4).

Funcţiile Forma
noului necunoscută Studii de proiect
produs a ale
produsului noului produs

Studiul
de
Ingineria
Valorii

Varianta
primă de
proiect
după studiul de
Ingineria Valorii
Fig. 4.4. Sumă de funcţii ca formă a produsului.

În continuare se caută soluţii de materializare a funcţiilor,


ajungându-se la forma fizică naturală a produsului.
Selectarea variantei optime se face pe baza studiului de
Ingineria Valorii.
Pentru evitarea unor cheltuieli mari, legate de etapa
următoare, se recomandă ca proiectarea variantelor selectate să se
facă numai până la stadiul care să permită evaluarea economică
suficient de completă.
În figura 4.5 se prezintă schema de apreciere a variantelor
în etapa de selecţie.

Alcătuirea modelului funcţional are loc după alegerea


variantei considerată ca optimă, pe baza studiului de Ingineria
Valorii şi are scopul de a confirma posibilităţile de realizare a
funcţiilor prevăzute şi, parţial, a dimensiunilor tehnice ale
acestora.
Varianta

Este realizabilă constructiv


şi tehnologic ?

Îndeplineşte toate funcţiile necesare ?


Permite îmbunătăţiri ?

E avantajoasă pentru beneficiar ?


Permite îmbunătăţiri sau alte utilizări ?

Este selectată pentru alegerea variantei optime

Se elimină varianta

Fig. 4.5. Schema de apreciere a variantelor în etapa de selecţie.

Executarea prototipului permite efctuarea unui test final


privind realizarea funcţiilor prevăzute şi atingerea performanţelor
tehnice.
În tabela 4.6 sunt prezentate activităţile prin care se
realizează funcţia de proiectare-dezvoltare şi compartimentele
responsabile.
Proiectul noului produs în stadiul de realizare a
prototipului constituie obiectul unui nou studiu de Ingineria
Valorii. Acest studiu se poate realiza pe întregul produs sau
principalele părţi ale acestuia, acordându-se prioritate celor care
sunt prea scumpe în raport cu altele sau cu funcţiile pe care le
realizează.
Contribuţia studiului de Ingineria Valorii la realizarea unui
produs nou sau la reproiectarea unuia existent constă în faptul că
atribuie şi garantează produsului valoare de întrebuinţare optimă,
în măsură să satisfacă cererea utilizatorilor.
Tabela 4.6.

Activităţi derulate în procesul de proiectare-dezvoltare

Compartiment Timp
Nr. Compartiment de
Activitatea responsabil
crt e implicate execuţi
de
. e (luni)
activitate
Proiectarea
modelului Întreaga
1. funcţional Proiectare -
perioadă
şi a modelului
experimental
Asigurarea calităţii

2. Prima analiză
Proiectare Tehnologie
4.5
a proiectului Experimentare Analiza costurilor
Design
Elaborarea
specificaţiei
3. şi a Proiectare - 1.5
nomenclatorului
experimental
Analiza Proiectare Asigurarea calităţii
proiectului
4. Producţie Ingineria Valorii 12
şi
prototipului Experimentare Comercial
Asigurarea calităţii
Pregătirea
şi Ingineria Valorii
prezentarea Comercial
iniţiativei
5. la Producţie Întreaga
“Comitetul Proiectare
perioadă
de Logistică
dezvoltare
produs“ Planificare
Control
Timp total 18
Proiectele finalizate, ca urmare a celui de-al doilea studiu
de Ingineria Valorii, pot fi cu aplicare imediată, cu aplicare în
următorii doi sau trei ani, sau cu aplicare în următorii patru sau
cinci ani.
În figura 4.6 se prezintă încadrarea compartimentului de
Ingineria Valorii în structura celorlalţi factori care participă la
realizarea noului produs.

Director de producţie

Cercetare - dezvoltare Marketing Aprovizionare Vânzări

Proiectare Pregătire - lansare

Plan tehnic
Ingineria Valorii Prototip

Financiar contabil

Fig. 4.6. Încadrarea compartimentului de Ingineria Valorii


în structura factorilor care contribuie
la realizarea noului produs.

În tabela 4.7 sunt prezentate activităţile desfăşurate după


etapa de omologare, până la lansarea produsului în fabricaţie.

3. Industrializarea şi lansarea comercială. După aprobarea


proiectului de prototip îmbunătăţit pe baza propunerilor rezultate
în cererea studiului de Ingineria Valorii şi confirmarea, pe baza
testării prototipului, a realizării efective a funcţiilor şi
performanţelor acestora, noul produs este lansat în fabricaţie.
Realizarea seriei zero va confirma sau nu prevederile
documentaţiei tehnice a produsului. În caz pozitiv, se trece la
lansarea comercială a produsului.
INGINERIA VALORII

Tabela 4.7.

Activităţi şi compartimente ce iau parte


la avizarea intrării în fabricaţie

Nr. Denumire Compartimentu Compartimentu Timp


crt a l responsabil l implicat (luni)
. activităţii
Asigurarea calităţii
A doua analiză
de Proiectare Comercial
0
1. PROIECT Experimentare Producţie
PROTOTIP
Design
Lansarea
2. preliminară Proiectare Producţie 0
a documentaţiei
Iniţierea
3. planului Logistică Producţie 0
operativ-logistic
Individualizarea Proiectare
furnizorilor
4. cu perioadă Aprovizionare Aprovizionare 0
lungă de
aprovizionare Producţie
Proiectare
Controlul
Ingineria
5. asigurării Aprovizionare 0
Valorii
valorii
Producţie
6. Lansarea finală
Proiectare Dezvoltare 6
a documentaţiei
Planul
7. de execuţie Dezvoltare Logistică 7
a seriei zero
8. Planul Logistică
de lansare Comercial 6
Producţie-dezvoltare
9. Omologare Comercial
comercială
Experimentări 7
Logistică
10. Test evaluare Asigurarea
produs Experimentare 3
calităţii
11. Avizarea
producerii Producţie Asigurarea calităţii -
Total timp industrializare – lansare 29

124
Studiile de Ingineria Valorii devin eficiente, dacă sunt
iniţiate, finalizate şi aplicate în etapele cele mai potrivite ale
existenţei produsului.

Potrivit tabelelor 4.6 şi 4.7, compartimentul de Ingineria


Valorii intervine în faza de concepere-proiectare de două ori:

⮞ după elaborarea studiilor de proiect, când din totalul


de proiecte se selectează unul sau două;
⮞ înaintea definitivării proiectului, pe baza căruia
urmează să se înceapă fabricaţia, când contribuie la
atribuirea valorii de întrebuinţare într-un nivel optim şi
certifică efectiv calitatea concepţiei, astfel încât să fie
satisfăcut raportul Vî  max .
Cp
Din curba de viaţă a unui produs (fig. 4.7), rezultă că
acesta parcurge mai multe faze ale existenţei sale.
Referitor la cererea pe piaţă a unui produs, se pot face trei
ipoteze principale:

⮞ produsul este puternic concurat de un altul nou apărut


pe piaţă, cu caracteristici de utilizare superioare şi cu
preţ mai avantajos, astfel că se înregistrează o scădere
a curbei cererii;
⮞ produsul se află în apropierea limitei de saturaţie,
astfel că pe curba solicitării se remarcă o creştere cu
pantă mai mică;
⮞ produsul se îmbunătăţeşte sub aspect tehnic şi al
costului, marcându-se o nouă zonă de ascendenţă a
curbei cererii pieţei.

Curba de viaţă a produsului se caracterizează prin tipurile


de modificare a cererii: creştere în ritm accelerat, creştere în ritm
constant şi încetinirea ritmului (fig. 4.7).
În intervalul de timp t1, produsul este promovat şi învinge
inerţia utilizatorilor. Cererea nu poate fi exprimată analitic.
În intervalul de timp t2, există două momente distincte:

⮞ în prima parte a acestui interval, când deja produsul


este recunoscut pentru utilităţile sale şi solicitat de
consumatori, legea pe care o urmează cererea poate fi
exprimată printr-o relaţie exponenţială:

Y = ekt, (k › 1), (4.22)

⮞ în ultima parte a intervalului t2 şi prima parte a


intervalului t3, când cei mai mulţi utilizatori au ajuns
în posesia produsului şi interesul pentru acesta nu mai
are intensitatea anterioară, evoluţia constantă poate fi
exprimată prin relaţia liniară:

Y = a + kt. (4.23)

Fig. 4.7. Curba de viaţă a produsului.

În ultima parte a intervalului t3 şi în prima parte a


intervalului t4, când cererea este mai puţin intensă, evoluţia
acesteia se poate exprima printr-o expresie exponenţială:

Y = ekt, (k ‹ 1). (4.24)


După o anumită durată de timp din prima parte a
intervalului t4, când solicitarea este tot mai mică, se ajunge la
stadiul în care creşterea se opreşte complet.
După atingerea unui maxim, în partea a doua a intervalului
t4, urmează scăderea drastică a cererii, care poate fi exprimată
printr-o funcţie periodică:

Y = cos (t). (4.25)

Pentru intervalul de timp în care cererea produsului şi


fabricarea acestuia au ajuns la saturaţie se propune utilizarea
expresiei:

a
Y=
, (4.26)
1
ct
be

unde: a este limita de saturaţie, iar b şi c sunt coeficienţii ce


trebuie determinaţi prin analiză de regresie.
Reconceperea se iniţializează în intervalul de timp t4
(fig. 4.7), când curba cererii este încă în ascensiune sau, în cel
mai rău caz, imediat după atingerea maximului de solicitare.
Studiul de Ingineria Valorii urmează să ofere soluţii pentru
menţinerea în continuare a produsului pe piaţă, cu un profit
satisfăcător pentru producător.
Reconceperea implică îmbunătăţiri ale produsului, fie prin
atribuirea unor funcţii suplimentare, fie prin îmbunătăţirea
dimensiunilor tehnice ale celor existente.
Prin reconcepere, se urmăreşte reducerea costurilor de
producţie prin înlocuirea unor soluţii constructive şi cinematice
existente, cu altele mai avantajoase, precum şi prin înlocuirea
unor materiale de execuţie scumpe cu altele mai ieftine, de
concepţie mai recentă şi cu caracteristici superioare celor utilizate
anterior.
Toate acestea conduc, de regulă, la micşorarea costurilor şi
determină îmbunătăţirea valorii de întrebuinţare cu 10…15 %.

După efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi


aprobarea proiectului de reconcepere, urmează reluarea
fabricaţiei produsului prin:
⮞ reciclare (fig. 4.8, a). În acest caz, reluarea fabricaţiei
presupune adăugarea, la sfârşitul fiecărei durate de
ascendenţă, a unor noi utilităţi şi realizarea unei mai
bune valori de întrebuinţare. Introducerea, etapă cu
etapă, a noilor utilităţi nu necesită costuri mari, ci
numai de un anumit nivel la fiecare rulare.
Dezavantajul constă în durata de rezistenţă pe piaţă
relativ scăzută şi în faptul că necesită mai multe
analize;

Fig. 4.8. Grafice de reluare a ciclului de fabricaţie a produsului:


a – prin reciclare; b – prin relansare;
c – prin menţinerea constantă a vânzărilor.

⮞ relansare (fig. 4.8, b). Reluarea fabricaţiei prin acest


procedeu se practică asupra produsele la a căror
reconcepere se fac mai multe îmbunătăţiri, care
determină rămânerea pe piaţă, un interval de timp mai
lung. Acest caz este aplicat de către producătorii care
deţin mijloace materiale şi financiare suficiente pentru
relansarea de durată;
⮞ menţinerea constantă a vânzărilor (fig. 4.8, c). Acest
procedeu se practică atunci când se doreşte menţinerea
vechiului produs pe piaţă numai până la lansarea altuia
nou. În acest caz, se recurge la presiune asupra
vânzărilor prin diferite căi (reducerea preţurilor de
vânzare prin reducerea ratei profitului, creşterea
cheltuielilor de asistenţă tehnică).

Tendinţele ce se manifestă în prezent în domeniul unor


produse industriale, cu privire la posibilităţile reconceperii, sunt
de a avea în vedere această acţiune încă din faza de concepţie-
proiectare. O astfel de tendinţă determină proiectantul şi grupul
de Ingineria Valorii să-i confere produsului aptitudini de
modernizabilitate.

Faza 1. Elaborarea propunerilor de realizare


a produsului nou sau supus modernizării

Principalele surse pentru elaborarea propunerilor de


realizare a produsului nou sau supus modernizării sunt:

⮞ variantele iniţiale de proiect;


⮞ variantele identificate la nivel de idei, în urma analizei
sistemice şi evaluării critice;
⮞ variantele identificate de grupul de creativitate.

În faza de elaborare a propunerilor, se recomandă


utilizarea următoarelor soluţii tipice:

⮞ modificarea constructivă a unui component, pentru a


participa la mai multe funcţii;
⮞ simplificarea şi reducerea dimensiunilor unor
componente, fără să afecteze funcţionabilitatea
ansamblului;
⮞ comasarea mai multor componente într-unul singur;
⮞ modificarea constructivă a unor subcomponente, pentru
a reduce costurile tehnologice;
⮞ utilizarea unor materiale mai ieftine;
⮞ executarea unor componente din materiale refolosibile;
⮞ schimbarea tehnologiei;
⮞ folosirea reperelor tipizate sau standardizate;
⮞ reconsiderarea toleranţelor, a condiţiilor de calitate şi
precizie a suprafeţelor nefuncţionale, în raport cu rolul
funcţional.

Faza 2. Selecţionarea propunerilor

Lista de idei emisă în faza anterioară este adusă la


cunoştinţa specialiştilor, care verifică utilitatea propunerilor şi
aplicabilitatea acestora.
Se reţin doar propunerile realizabile şi care corespund
obiectivelor propuse.
Dacă nu există două sau trei propuneri, pentru fiecare
obiectiv stabilit, se repetă faza corespunzătoare elaborării
propunerilor de realizare a produsului nou sau supus
modernizării (faza anterioară).

Faza 3. Dezvoltarea şi concretizarea


propunerilor la nivel de soluţie

Ideile selecţionate se combină, se dezvoltă şi se transmit


compartimentelor de proiectare, pentru concretizarea lor în
soluţii tehnice.
Se recomandă verificarea propunerilor folosind modele sau
machete experimentale.
În cadrul acestei etape este necesar să se facă şi un calcul
preliminar asupra eficienţei economice.

Faza 4. Evaluarea soluţiilor

Variantele concretizate în soluţii constructive şi


tehnologice se evaluează din punctul de vedere al:

⮞ compatibilităţii constructive şi tehnologice;


⮞ îndeplinirii funcţiilor produsului;
⮞ posibilităţilor tehnologice de realizare cu mijloacele
producătorului;
⮞ costurilor.
Pentru fiecare soluţie se determină dimensiunile tehnice şi
economice ale funcţiilor şi se execută toate fazele etapei a III-a.
Se verifică dacă soluţiile se încadrează în restricţiile
stabilite prin temă.
Soluţiile propuse se compară între ele, sub aspectul valorii
de întrebuinţare şi al costurilor, după care se alege varianta
optimă pe baza maximizării raportului V
î
Cp .

4.1.5. APROBAREA SOLUŢIEI OPTIME

Soluţia optimă se avizează de către serviciile de proiectare


constructivă şi tehnologică şi se supune aprobării conducerii
societăţii comerciale beneficiare. În acest scop, se iau în
considerare efectele economice şi indicatorii economici
reprezentativi.

4.1.6. REALIZAREA ŞI CONTROLUL APLICĂRII

Realizarea şi controlul aplicării conţine trei faze de lucru:


stabilirea programului de realizare, realizarea soluţiei aprobate şi
evaluarea rezultatelor după aplicare.

Faza 1. Stabilirea programului de realizare

Programul de realizare şi omologare a soluţiei aprobate,


întocmit de către colectivul de lucru, devine obiectiv de plan
tehnic. Pentru această fază se stabilesc responsabilii şi termenele
de execuţie a fiecărei faze.

Faza 2. Realizarea soluţiei aprobate

Realizarea soluţiei aprobate presupune parcurgerea mai


întâi a tuturor fazelor şi etapelor caracteristice executării şi
omologării unui obiectiv de plan tehnic.
Pe parcursul realizării soluţiei aprobate, colectivele de
specialişti acordă asistenţă tehnică de specialitate şi propun, după
caz, măsuri de îmbunătăţire şi/sau de înlăturare a abaterilor de la
programul stabilit.

Faza 3. Evaluarea rezultatelor după aplicare

Evaluarea se face de către colectivul de lucru, care


compară rezultatele finale cu cele preliminare şi consemnează în
studiu modificările survenite în documentaţia constructivă şi
tehnologică.
Se verifică dacă efectele economice şi costurile se
încadrează în prevederile temei.
4.2. METODOLOGIA DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII LA PROIECTAREA
PROCESELOR TEHNOLOGICE

Având o influenţă considerabilă asupra economiei,


tehnologia este factorul hotărâtor al dezvoltării societăţii
omeneşti. Rolul tehnologiilor se amplifică o dată cu diminuarea
continuă a resurselor naturale, concomitent cu creşterea cererii de
bunuri şi a restricţiilor de natură ecologică.
În acest context, competitivitatea societăţilor comerciale
este determinată de capacitatea de asimilare a unor tehnologii
performante şi îmbunătăţirea celor existente.
Între metodele de management care pot fi utilizate cu
rezultate remarcabile la perfecţionarea proceselor tehnologice
(succesiunea operaţiilor prin care trec materiile prime,
materialele şi semifabricatele din momentul lansării lor în
producţie până la obţinerea produselor finite) se remarcă
Ingineria Valorii.
Ingineria Valorii aplicată proceselor tehnologice,
reprezintă un ansamblu de principii, reguli, instrumente, metode
şi tehnici formulate de ştiinţele care studiază aceste procese, în
vederea realizării funcţiilor acestuia cu performanţe tehnice şi
economice optime.
Aplicarea Ingineriei Valorii permite ca, printr-o evaluare
sistematică a procesului tehnologic existent, să se identifice şi să
se mobilizeze cât mai multe rezerve de reducere a costurilor, fără
a neglija calitatea şi fiabilitatea produselor fabricate.
Obiectivul Ingineriei Valorii este de a stabili un raport
optim între calitatea produselor rezultate şi costurile antrenate de
procesul tehnologic. Pentru realizarea acestui deziderat, procesul
tehnologic trebuie abordat din perspective multiple, prin
integrarea cerinţelor formulate de ştiinţele tehnice cu cele
formulate de ştiinţele economice şi de psiho-sociologie.
Ştiinţele tehnice abordează procesul tehnologic, pornind de
la elementele tehnice componente, nivelul tehnic al utilajelor şi
instalaţiilor de producţie, tipul materiilor prime utilizate etc.
Managementul producţiei industriale abordează procesul
tehnologic prin prisma îmbinării obiectelor muncii cu forţa de
muncă şi mijloacele de muncă, urmărind modul de amplasare a
locurilor de muncă în cadrul procesului, metodele de organizare
folosite etc.
Managementul resurselor umane abordează procesul
tehnologic prin: prisma diviziunii muncii existente în cadrul
acestuia, ritmul muncii, organizarea locurilor de muncă etc.
Psiho-sociologia industrială urmăreşte respectarea
cerinţelor psiho-sociale ale muncii, în vederea integrării eficiente
a factorului uman în cadrul procesului tehnologic.
Managementul firmei abordează procesul tehnologic din
perspectiva optimizării deciziilor de alegere a celei mai eficiente
tehnologii, a dezvoltării creativităţii în vederea perfecţionării
procesului tehnologic.
Rezultatele folosirii Ingineriei Valorii în acest domeniu
sunt superioare celor obţinute prin aplicarea metodei la produse,
deoarece, printr-un proces tehnologic, se poate fabrica o gamă
largă de produse.
Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii în cele două
domenii prezintă analogii, dar şi deosebiri importante (modul de
stabilire şi de dimensionare economică a funcţiilor, tehnicile şi
instrumentele utilizate etc.).
În tabela 4.8 sunt prezentate etapele şi fazele obligatorii
pentru aplicarea Ingineriei Valorii la procese tehnologice.
Tabela 4.8.

Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii


la procese tehnologice

Etapa Faza
a. Măsuri 1 – Organizarea colectivului de lucru
pregătitoare 2 – Alegerea procesului tehnologic
3 – Stabilirea obiectivelor
b. Culegerea informaţiilor 1 – Informarea tehnică
2 – Informarea economică
1 – Stabilirea nomenclatorului de funcţii
c. Analiza critică
2 – Dimensionarea economică a funcţiilor
a procesului tehnologic
3 – Compararea costurilor pe funcţii
existent şi dezvoltarea
4 – Diagnosticarea, evaluarea procesului
creativităţii în vederea
tehnologic existent şi dezvoltarea creativităţii
perfecţionării acestuia
în vederea perfecţionării acestuia
d. Reconceperea procesului 1 – Reconceperea procesului tehnologic
tehnologic
şi stabilirea eficienţei
2 – Calculul eficienţei economice a studiului
economice a studiului
Spre deosebire de metodologia aplicată la produse, studiul
de Ingineria Valorii pentru un proces tehnologic impune folosirea
tehnicilor metodei taxă – oră - maşină (THM), precum şi a unor
metode, tehnici şi instrumente specifice organizării producţiei şi
a muncii în vederea perfecţionării procesului tehnologic (metode
care, în general, nu se folosesc în cazul aplicării Ingineriei
Valorii la produse).

4.2.2. MĂSURI PREGĂTITOARE

În cadrul acestei etape se constituie echipa care va elabora


studiul, se alege procesul tehnologic propus analizei şi se
stabilesc obiectivele urmărite.
Fazele acestei etape sunt similare cu cele prezentate în
cazul metodologiei de aplicare a Ingineriei Valorii la produse.
Alegerea procesului tehnologic se face pe baza nivelului
costurilor antrenate de fabricarea produselor, gradul de uzură
morală şi de poluare, calităţile conferite produsului etc.

4.2.3. CULEGEREA INFORMAŢIILOR

În cadrul acestei etape se culeg informaţiile tehnice şi


economice referitoare la procesul tehnologic analizat.

Faza 1. Informarea tehnică

Această fază presupune culegerea informaţiilor cu caracter


tehnic şi tehnologic, care se referă la:

 maşinile folosite şi nivelul tehnic al acestora;


 gradul de mecanizare a operaţiilor;
 materiile prime şi semifabricatele utilizate;
 succesiunea operaţiilor la fiecare loc de muncă;
 tehnologiile utilizate de alte organizaţii economice
performante, pentru obţinerea unor produse similare;
 schema procesului tehnologic analizat.
Faza 2. Informarea economică

În cadrul acestei faze se culeg date cu caracter economic


despre procesul tehnologic şi date cu privire la nivelul de
organizare a producţiei şi a muncii, cum ar fi:

 nivelul normelor de consum ale materiilor prime şi


materialelor pentru produsele obţinute prin procesul
tehnologic analizat;
 nivelul timpului normat pe operaţii şi produse;
 duratele ciclului de producţie;
 costul produselor şi nivelul total al costurilor implicate
în procesul tehnologic;
 calitatea produselor;
 numărul muncitorilor direct productivi şi auxiliari
implicaţi în procesul tehnologic;
 valoarea şi cauzele rebuturilor şi a mărfurilor refuzate
de clienţi;
 modul de amplasare a locurilor de muncă în cadrul
atelierului;
 forma de organizare a producţiei;
 organizarea muncii în cadrul fiecărui loc de muncă;
 respectarea cerinţelor ergonomice ale organizării
muncii etc.

Aceste date vor fi aprofundate în etapa de analiză critică a


procesului tehnologic existent şi valorificate în etapa de
reconcepere a procesului.

4.2.4. ANALIZA CRITICĂ A PROCESULUI


TEHNOLOGIC EXISTENT
ŞI DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII
ÎN VEDEREA PERFECŢIONĂRII ACESTUIA

În cadrul acestei etape se va stabili nomenclatorul de


funcţii, se vor dimensiona economic şi se vor compara costurile
funcţiilor, după care se va diagnostica procesul tehnologic
existent în vederea îmbunătăţirii.
Faza 1. Stabilirea nomenclatorului de funcţii

Funcţiile procesului tehnologic sunt corelate cu necesităţile


sociale şi cu insatisfacţiile pe care produsul le generează la nivel
de producător sau beneficiar.
Procesul tehnologic poate dezvolta patru tipuri de funcţii:

 funcţia principală;
 funcţii elementare;
 funcţii secundare;
 funcţii inutile.

Orice proces tehnologic are o singură funcţie principală,


şi anume, aceea de a obţine un produs sau o grupă de produse
fabricate cu aceeaşi tehnologie.
În timp ce procesul tehnologic este intermediar nevoii
sociale, produsele răspund direct unei nevoi sociale, deci sunt
nemijlocit o valoare de întrebuinţare.
Principiul analizei sistemice presupune descompunerea
procesului tehnologic în subsisteme omogene, constituite din
ansamblul maşinilor sau al locurilor de muncă manuale (care
execută aceeaşi operaţie tehnologică) şi evaluarea fiecărui
element şi a interdependenţei dintre ele. Fiecare subsistem
realizează o parte din funcţia principală, adică părţi din valoarea
de întrebuinţare generală a procesului.
Funcţiile dezvoltate de subsistemele componente sunt
funcţii elementare în raport cu funcţia principală realizată de
procesul tehnologic în ansamblul său, dar sunt principale pentru
fiecare dintre subsistemele constituite.
Funcţiile secundare sunt subordonate funcţiei principale şi
conferă procesului tehnologic un plus de utilitate, prin eliminarea
insatisfacţiilor ce pot fi generate de limitele concepţiei pe baza
căreia s-a proiectat procesul. Funcţiile care asigură o calitate
corespunzătoare produselor, asigură protecţia muncii, antrenează
în fabricaţie materii prime ieftine şi ecologice, sunt exemple de
funcţii secundare.
Funcţia principală împreună cu funcţiile secundare
constituie funcţiile de bază ale procesului tehnologic.
Funcţiile inutile sunt cele care nu răspund cerinţelor şi nu
înlătură insatisfacţiile (trebuie eliminate).
Într-un nomenclator de funcţii pentru un proces tehnologic
se vor regăsi în mod obligatoriu:

 asigură fabricarea produsului, care este funcţia


principală (valoarea de întrebuinţare generală a
produsului);
 asigură nivelul calitativ al produselor;
 asigură folosirea raţională a mijloacelor de producţie;
 asigură folosirea raţională a obiectelor muncii;
 realizează o durată minimă a ciclului de fabricaţie;
 se încadrează în normele de protecţia muncii etc.

În studiile de Ingineria Valorii proceselor tehnologice,


dimensionarea tehnică nu apare ca fază distinctă, deoarece
procesul tehnologic este un mijlocitor pentru produsele ce vor fi
fabricate şi care au fost dimensionate tehnic în studiile de
Ingineria Valorii aplicate produselor.

Faza 2. Dimensionarea economică a funcţiilor

Dimensionarea economică se exprimă diferenţiat în raport


cu tipul funcţiei.
Pentru funcţia principală şi funcţiile elementare,
dimensiunea economică va fi exprimată prin nivelul costurilor
totale ale prelucrării generate de sistemul tehnologic în ansamblu
şi de fiecare subsistem component, iar pentru funcţiile secundare
prin diferiţi indicatori specifici care reflectă conţinutul funcţiei
considerate.
Dimensionarea economică a funcţiilor elementare, care
participă la realizarea funcţiei principale şi a celor secundare,
reclamă folosirea unor metode sau sisteme care pun în centrul
gestiunii locurile de muncă. În acest sens pot fi folosite metoda
taxă -oră-maşină (THM) sau/şi sistemul de conducere şi gestiune
cost-oră-producţie (SCOP).

Metoda THM permite calculul costului de funcţionare a


fiecărui loc de muncă sau grupe omogene de locuri de muncă,
constituite în centre de producţie.
Centrul de producţie este o diviziune organizatorică,
tehnică şi economică a unei organizaţii industriale, stabilită în
strânsă legătură cu prevederile tehnologice. Centrul de producţie
se poate constitui dintr-o maşină sau un grup de maşini, din
locuri de muncă manuale omogene (la care se execută aceeaşi
operaţie şi posedă caracteristici tehnico-economice similare) sau
din mai multe maşini sau locuri de muncă manuale (care execută
operaţii tehnologice diferite, dar care sunt integrate într-o linie de
fabricaţie).
Centrul de producţie dezvoltă o funcţie elementară a
procesului tehnologic şi se caracterizează prin următoarele
elemente:

⮞ valoarea de inventar actualizată a maşinilor din


cadrul centrului;
⮞ ore-normă de funcţionare într-o anumită perioadă;
⮞ puterea instalată;
⮞ suprafaţa ocupată;
⮞ consumul de energie electrică;
⮞ numărul de muncitori etc.

Instrumentul folosit în vederea constituirii centrelor de


producţie îl reprezintă nomenclatorul centrelor de producţie
(NCP), care cuprinde delimitarea acestora şi elementele ce le
caracterizează.

Metoda THM, în condiţiile utilizării în studiile de Ingineria


Valorii, se bazează pe următoarele tehnici:

⮞ delimitarea, dimensionarea şi caracterizarea centrelor


de producţie;
⮞ stabilirea sarcinilor de producţie în ore - normă
producţie, a efectivului de personal şi a cheltuielilor
de manoperă pe centre de producţie, secţii şi total
organizaţie;
⮞ elaborarea bugetului general al costurilor (la nivel de
organizaţie) pe două capitole – costuri cu materiile
prime, materialele şi semifabricatele directe,
respectiv costurile de prelucrare aferente producţiei,
administraţiei şi desfacerii;
⮞ elaborarea bugetului costurilor pe centre de
producţie, prin însumarea costurilor directe cu cele
indirecte;
⮞ stabilirea costurilor aferente funcţiilor procesului
tehnologic.

Sistemul de management cost–oră–producţie (SCOP) este


constituit dintr-un ansamblu de metode, tehnici şi procedee, cu
ajutorul cărora:

⮞ se planifică şi se programează analitic costurile de


producţie;
⮞ se asigură înregistrarea operativă a abaterilor faţă de
toate categoriile de costuri;
⮞ se determină costul total necesar funcţionării unui loc
de muncă sau unui centru de producţie, pe durata unei
ore – normă;
⮞ se stimulează asumarea de sarcini sporite de
producţie, concomitent cu renunţarea la unele
mijloace de muncă;
⮞ se determină efortul propriu în realizarea producţiei,
costul efectiv al produselor şi al producţiei lunare
neterminate.

Pentru stabilirea costurilor aferente funcţiilor procesului


tehnologic trebuie cunoscute:

⮞ costul unei ore-maşină (costul orei de funcţionare),


care cuprinde cheltuielile directe şi indirecte
ocazionate de funcţionarea unei maşini timp de o oră;
⮞ costul fiecărei funcţii elementare, care este, de regulă,
egal cu cel înscris în bugetul de costuri al centrului de
producţie care dezvoltă funcţia considerată. Dacă o
funcţie elementară se asigură ca rezultat al activităţii
mai multor centre de producţie, atunci costul acesteia
se calculează prin însumarea bugetelor aferente
centrelor considerate;
⮞ costul funcţiei principale, care este dat de suma
costurilor funcţiilor elementare care o compun,
la care se adaugă costul materiilor prime aferente
produselor care se prelucrează cu ajutorul procesului
tehnologic considerat;
⮞ indicatorii tehnico-economici şi calitativi care
caracterizează funcţiile secundare.
Principalele tipuri de funcţii secundare utilizate
în studiile de Ingineria Valorii la proiectarea
proceselor tehnologice sunt:

🠺 funcţia „asigură protecţia muncii”, care se


dimensionează economic prin cheltuielile
aferente protecţiei muncii;
🠺 funcţia „asigură folosirea raţională a
mijloacelor de muncă”, care se dimensionează
economic prin gradul de încărcare al fiecărui
centru de producţie sau cu ajutorul unor
indicatori sintetici;
🠺 funcţia „asigură un ciclu de producţie minim”,
care se caracterizează economic prin durata
ciclului de producţie a produselor fabricate cu
ajutorul procesului tehnologic analizat;
🠺 funcţia „asigură calitatea corespunzătoare
produselor”, care se dimensionează economic
prin indicatori de tipul: coeficient mediu al
calităţii, nivel de performanţă tehnică, nivel
de performanţă economică etc.

Faza 3. Compararea costurilor pe funcţii

În această fază a studiului, atenţia este concentrată asupra


funcţiilor foarte scumpe, deoarece diminuarea costurilor aferente
acestora va avea cel mai mare efect asupra performanţelor
economice ale procesului tehnologic.
Pentru identificarea funcţiilor ce vor fi supuse analizei, se
impune compararea costurilor pe funcţii, prin intermediul
histogramelor, asemănător etapei corespondente din cadrul
studiilor de Ingineria Valorii aplicate produselor (v. fig. 4.3).

Faza 4. Diagnosticarea, evaluarea procesului


tehnologic existent şi dezvoltarea creativităţii
în vederea perfecţionării acestuia

Reducerea costurilor şi creşterea performanţelor tehnice


ale procesului tehnologic impun diagnosticarea acestuia, în
vederea identificării punctelor slabe şi găsirea unor soluţii pentru
perfecţionare.
În acest context, analiza de diagnosticare şi creativitate va
fi orientată în trei direcţii:

a. diagnosticarea tehnologiei folosite şi găsirea unor


idei în vederea perfecţionării acesteia;
b. diagnosticarea organizării producţiei în cadrul
procesului tehnologic şi dezvoltarea creativităţii în
vederea perfecţionării;
c. diagnosticarea organizării muncii în cadrul
procesului tehnologic şi perfecţionarea acesteia prin
dezvoltarea creativităţii.

a. Diagnosticarea tehnologiei folosite şi găsirea unor


idei în vederea perfecţionării acesteia.

Un produs poate fi obţinut, folosindu-se diferite procese


tehnologice (turnare, deformare plastică, prelucrare mecanică
etc.). Variantele de procese tehnologice pot avea aceeaşi funcţie
principală (asigură obţinerea produsului sau a reperelor
componente), dar funcţiile elementare vor fi diferite, generate de
concepţia tehnologică care stă la baza fiecărei variante.
De regulă, costurile funcţiilor elementare diferă în raport
cu procesul tehnologic folosit. Totodată, folosirea unor procedee
diferite, în cadrul unui anumit proces tehnologic, determină
costuri diferenţiate la funcţiile elementare (turnarea în forme
metalice generează costuri diferite faţă de turnarea în forme coji),
dar şi calităţi diferite.
Diagnosticarea tehnologiei folosite se realizează prin:
analiza nivelului tehnicii folosite în procesul tehnologic existent;
analiza materiilor prime, materialelor şi energiei utilizate; analiza
ansamblului de operaţii integrate în procesul tehnologic studiat.
Pentru a analiza nivelul tehnicii existente în cadrul
procesului tehnologic, se compară tehnicile folosite de către
producătorii de vârf din ţară şi străinătate pentru realizarea
funcţiilor elementare, cu tehnica folosită de producătorul
analizat. Va fi preferată tehnica ce asigură un optim între
eficienţă şi posibilităţile financiare ale producătorului.
În procesele tehnologice se vor utiliza materiile prime şi
materialele cele mai ieftine şi ecologice, dar care să nu afecteze
funcţiile şi, implicit, calitatea produselor.
Când există mai multe variante tehnologice de fabricare a
unui produs, alegerea variantei optime se face, de obicei, în
funcţie de eficienţa economică a acestora. Eficienţa economică se
exprimă prin costul tehnologic al produselor obţinute cu fiecare
dintre variantele tehnologice analizate.
Cheltuielile care formează costul tehnologic se împart în:

⮞ cheltuieli convenţional variabile, care evoluează


proporţional cu volumul producţiei (ex.: cheltuielile
cu materiile prime şi materialele directe, salariile
directe etc.);
⮞ cheltuieli convenţional constante, a căror valoare
absolută nu se modifică în raport cu volumul
producţiei (ex.: amortizarea utilajelor).

Alegerea variantei optime a procesului tehnologic se face


ţinând seama şi de alte criterii, cum ar fi: volumul producţiei,
calitatea produselor, costul materiilor prime şi posibilităţile de
aprovizionare din ţară sau din import, consumul de energie
electrică etc.
Optimizarea deciziilor multicriteriale se face pe baza
teoriei utilităţii lui Van Neumann şi Morgestern. Utilitatea
reprezintă o unitate comună de măsură a consecinţelor variantelor
decizionale pentru diferite criterii.
Alegerea variantei optime a procesului tehnologic, în
condiţiile folosirii mai multor criterii, se face în funcţie de
utilitatea globală a fiecărei variante tehnologice, care se stabileşte
parcurgând următoarele etape:

⮞ stabilirea utilităţii fiecărei variante, corespunzător


criteriului de optimizare. Variantei cu utilitatea cea
mai mare i se atribuie valoarea 1, iar celei cu utilitatea
cea mai mică valoarea 0. Utilitatea celorlalte variante
se determină prin interpolare;
⮞ atribuirea unor coeficienţi de importanţă pentru fiecare
criteriu folosit în optimizarea deciziei;
⮞ calculul utilităţii globale a fiecărei variante, ca sumă a
produselor dintre utilitatea variantei pentru un anumit
criteriu şi coeficientul de importanţă al acelui criteriu.
Varianta tehnologică cu utilitatea globală cea mai
mare se consideră optimă.
b. Diagnosticarea organizării producţiei în cadrul
procesului tehnologic şi dezvoltarea creativităţii în
vederea perfecţionării.

O tehnică, oricât ar fi de avansată, nu-şi poate dovedi


eficacitatea decât în condiţiile unei organizări raţionale a
producţiei şi a muncii. Prin identificarea punctelor slabe în
organizarea producţiei şi aplicarea unor propuneri de
perfecţionare, se creează condiţiile favorabile pentru creşterea
productivităţii muncii şi reducerea costurilor aferente procesului
tehnologic.
Evaluarea şi diagnosticarea nivelului de organizare a
producţiei impune analiza unui complex de probleme specifice
organizării producţiei, cum sunt:

⮞ amplasarea locurilor de muncă în cadrul procesului


tehnologic;
⮞ forma de organizare a producţiei;
⮞ metode de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice;
⮞ organizarea lucrărilor de tip service etc.

c. Diagnosticarea organizării muncii în cadrul procesului


tehnologic şi perfecţionarea acesteia prin dezvoltarea
creativităţii.

O direcţie importantă, în care trebuie orientată analiza


critică a procesului tehnologic existent, constă în evaluarea
organizării locurilor de muncă şi, în special, a locurilor de muncă
care generează funcţii elementare cu o pondere mare în costul
producţiei. Evaluarea nivelului de organizare a locurilor de
muncă impune analiza unui complex de probleme, cum sunt:

1. metoda de muncă folosită;


2. activitatea şi mişcările de muncă ale executantului;
3. zona de lucru;
4. poziţia de lucru;
5. adaptarea mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii,
din dotarea locurilor de muncă, la cerinţele şi
posibilităţile executantului etc.
Pentru studierea diferitelor aspecte ale organizării locurilor
de muncă se utilizează un ansamblu de instrumente, cum sunt:

⮞ schema generală a procesului de producţie;


⮞ graficul activităţii executantului;
⮞ graficul executant – maşină;
⮞ graficul mişcării mâinilor;
⮞ ciclograma mişcării mâinilor etc.

4.2.5. RECONCEPEREA PROCESULUI TEHNOLOGIC


ŞI STABILIREA EFICIENŢEI ECONOMICE
A STUDIULUI

În cadrul acestei etape, se stabilesc funcţiile noului proces


tehnologic şi se determină eficienţa economică a studiului
(v. tabela 4.8).
Eficienţa se exprimă prin reducerea costurilor de producţie,
îndeosebi a celor materiale, creşterea productivităţii muncii şi a
profitului, reducerea duratei ciclului de producţie, îmbunătăţirea
calităţii produselor etc.
4.3. METODOLOGIA DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII LA PROIECTAREA
OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII

Aportul Ingineriei Valorii la proiectarea şi fundamentarea


tehnico-economică şi financiară a obiectivelor de investiţii se
reflectă prin nivelul unor indicatori de eficienţa investiţiilor, cum
sunt:
⮞ valoarea investiţiei;
⮞ investiţia specifică;
⮞ termenul de recuperare a investiţiilor;
⮞ cheltuieli echivalente totale;
⮞ randamentul economic al investiţiilor;
⮞ venitul net actualizat;
⮞ raportul venituri-costuri;
⮞ rata internă a rentabilităţii etc.
În această situaţie, se poate considera Ingineria Valorii ca
un sistem de metode folosit la proiectarea constructivă şi
tehnologică a obiectivelor de investiţii, care, printr-o analiză
sistemică şi funcţională, asigură realizarea unui raport optim între
valorile de întrebuinţare ale acestora şi valoarea investiţiilor
necesare construirii lor, în condiţiile respectării stricte a nivelului
de utilitate propus de beneficiar.
Obiectivul de investiţii nu satisface în mod direct nevoia
socială care a declanşat procesul proiectării prin Ingineria
Valorii. El este un mijloc de obţinere a produselor, care satisfac
în mod nemijlocit nevoia socială.
Celula de bază a obiectivului de investiţii, ca produs al
studiilor de Ingineria Valorii, este locul de muncă.
Pentru realizarea studiilor de Ingineria Valorii, vom
descompune valoarea de întrebuinţare a obiectivului de investiţii
în valori elementare de întrebuinţare, până la nivel de
funcţii modul sau valori de întrebuinţare modulare (module) cum
ar fi:
⮞ funcţia tehnologică;
⮞ funcţia organizatorică;
⮞ funcţia economico-financiară;
⮞ funcţia creativ-inovativă;
⮞ funcţia informaţională de conducere etc.
Aceste module se vor descompune în funcţii elementare,
auxiliare şi ecologice.
Funcţiile de bază sunt funcţiile modul măsurabile, care
contribuie prin ele însele la crearea valorii de întrebuinţare
generală.
Funcţiile elementare sunt subdiviziuni ale funcţiilor de
bază, care participă la realizarea valorii de întrebuinţare generală,
şi sunt măsurabile.
Funcţiile auxiliare nu contribuie la realizarea valorii de
întrebuinţare generală, condiţionează funcţiile elementare şi sunt
măsurabile.
Funcţiile ecologice asigură caracterul nepoluant al
activităţilor ce se vor desfăşura în viitorul obiectiv şi au ca suport
material instalaţiile cu această destinaţie.
În studiile de Ingineria Valorii aplicate obiectivelor de
investiţii nu există funcţii subiective.
Folosind aceste categorii de funcţii, se poate trece la
analizarea etapelor şi fazelor studiului de Ingineria Valorii aplicat
la proiectarea obiectivelor de investiţii (tabela 4.9).

4.3.1. MĂSURI PREGĂTITOARE

În cadrul acestei etape se vor stabili şi aproba echipa de


analiză şi planul de lucru.

Faza 1. Stabilirea echipei de analiză

Echipa de analiză va fi adecvată modulului specific de


aplicare a Ingineriei Valorii.
În cadrul echipei, se vor constitui grupuri de analişti pentru
fiecare modul. Aceste grupuri nu vor fi total şi permanent
interdependente, ele vor lucra în echipă, la anumite etape şi faze
ale studiului.
Structura echipei de analiză este prezentată în tabela 4.10.
Şeful de colectiv este coordonatorul întregii activităţi de
aplicare a studiilor de Ingineria Valorii şi, totodată, conducătorul
echipei de analiză.
Tabela 4.9.

Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii


aplicat la proiectarea obiectivelor de investiţii

Etapa Faza
1. Măsuri 1 – Stabilirea echipei de analiză
pregătitoare 2 – Stabilirea şi aprobarea planului de lucru
2.Analiza 1 – Fundamentarea necesităţii şi oportunităţii realizării obiectivului
nevoii de investiţii
sociale 2 – Culegerea informaţiilor
1 – Definirea valorilor de întrebuinţare generală şi modulară
3. Analiza 2 – Determinarea nivelului de importanţă a funcţiilor modulare
funcţional – în valoarea de întrebuinţare generală
informaţională 3 – Întocmirea nomenclatorului de funcţii elementare,
I determinarea dimensiunilor tehnice şi a ponderii lor
în valorile de întrebuinţare ale modulelor
4 – Dimensionarea economică a funcţiilor modulare şi elementare
4. Analiza
funcţională 1 – Analiza critică a proiectului existent
şi evaluarea
deficienţelor 2 – Analiza sistemică a funcţiilor modul şi elementare
de proiectare
la obiectivul 3 – Stabilirea propunerilor de reconcepere a obiectivului
existent de investiţii
5. Conceperea
sau reconceperea 1 – Organizarea şi desfăşurarea şedinţei de creativitate
proiectării
obiectivului 2 – Selectarea, dezvoltarea şi evaluarea soluţiilor propuse
de investiţii
1 – Definirea noilor valori de întrebuinţare generale şi modulare
6. Analiza 2 – Determinarea nivelului de importanţă a funcţiilor modulare
funcţional – în valoarea de întrebuinţare globală
informaţională 3 – Întocmirea nomenclatorului de funcţii elementare
II şi determinarea ponderilor în valorile de întrebuinţare modulare
4 – Dimensionarea economică a funcţiilor modulare şi elementare
7. Conceperea
1 – Calculul şi analiza eficienţei soluţiei propuse
sau reconceperea
proiectării
obiectivului 2 – Aprobarea soluţiei propuse
de investiţie

Faza 2. Stabilirea şi aprobarea planului de lucru

Pentru buna desfăşurare a activităţii, echipa de cercetare


întocmeşte un plan de lucru, folosind diverse metode grafice.
Planul este supus aprobării de către conducătorul echipei,
responsabilului desemnat de către conducerea organizaţiei să
colaboreze cu echipa, şi după aprobare se încep studiile de
Ingineria Valorii.

Tabela 4.10.

Structura echipei de analiză

Structură Conducere
Şef de colectiv
Grup de analiză
Inginer tehnolog
a modulului tehnologic
Grup pluridisciplinar
Inginer mecanic
de analiză a modulului tehnic
Grup pluridisciplinar
Specialist în organizarea
de analiză a modulului
producţiei şi a muncii
organizatoric
Grup pluridisciplinar Economist specializat
de analiză a modulului în analiză
economic şi financiar economico-financiară
Grup pluridisciplinar
Specialist în domeniul
de analiză a modulului
cercetării-proiectării
creativ-inovativ
Grup pluridisciplinar Specialist
de analiză a modulului în
informaţional - de conducere management

4.3.2. ANALIZA NEVOII SOCIALE

Faza 1. Fundamentarea necesităţii şi oportunităţii


realizării obiectivului de investiţii

În această etapă se studiază şi se fundamentează


necesitatea economică, prin cerinţa socială la care răspunde
obiectivul de investiţii.
Există o oportunitate de tip economic şi una de spaţiu
economic şi de aceea se vor considera ambele, sistematizându-se
argumentele de natură economică şi socială pentru
fundamentarea realizării obiectivului de investiţii.
Faza 2. Culegerea informaţiilor

În această fază, se culeg informaţii de proiectare de la


obiective de investiţii asemănătoare din ţară şi din străinătate.
Informarea este condiţionată de o bună comunicare şi de
existenţa unor surse sigure.
Pentru o acţiune eficientă, echipa de analiză trebuie să
deţină cunoştinţe cu privire la:

⮞ cerinţele reale ale beneficiarului;


⮞ ideile apărute în ţară şi străinătate în legătură cu
modalităţi de obţinere a valorilor de întrebuinţare;
⮞ idei în legătură cu structura de producţie care trebuie
proiectată pentru obţinerea valorilor de întrebuinţare
respective, în condiţii optime;
⮞ relaţiile interumane în procesele de muncă şi efectele
lor asupra eficienţei activităţii de producţie etc.

Vor fi culese:

⮞ informaţii tehnologice, care se referă la utilajele


aferente tehnologiilor stabilite pentru fabricarea
produselor, având în vedere că tehnologia propriu-zisă
de fabricare a fost hotărâtă prealabil în cadrul unui
studiu de Ingineria Valorii aplicat proceselor
tehnologice;
⮞ informaţii tehnice, care vizează infrastructura unităţii
economice proiectate. Acestea trebuie să arate modul în
care se execută diverse operaţii de condiţionare,
conservare şi mărire a potenţialului tehnologic al
organizaţiei, modul şi mijloacele tehnice de procurare,
conservare, conversie, transmitere şi recuperare a
diferitelor energii, precum şi caracteristicile acestor
mijloace;
⮞ informaţii organizatorice, care se referă la soluţiile
organizatorice, adoptate în ţară şi în străinătate pentru
unităţi economice de acelaşi profil. Pe baza lor, se
stabileşte tipul producţiei (de masă, de serie sau unicat),
felul sistemului de organizare a producţiei (în paralel,
succesiv sau paralel-succesiv), regimul de schimburi,
soluţiile ergonomice, structura organizatorică de
producţie (centre de producţie, secţii, ateliere etc.);
⮞ informaţii privind soluţiile constructive de
dimensionare şi amplasare optimă a obiectivului.
Acestea servesc la elaborarea proiectului tehnic, pe
baza căruia va fi construit obiectivul;
⮞ informaţii economico-financiare. Acestea se referă la:
preţul de achiziţie a tehnologiilor şi mijloacelor tehnice
necesare, costurile pentru realizarea soluţiei
organizatorice, costurile de fabricaţie, indicatorii de
eficienţă economică a investiţiilor şi a producţiei etc.;
⮞ informaţii privind creativitatea şi inovativitatea, care se
vor utiliza la proiectarea modulului creativ-inovativ, cât
şi la întocmirea programelor ce se vor realiza în
perioada de funcţionare;
⮞ informaţii pe linie de management şi psiho-sociale, care
au în vedere: sistemul de conducere ce trebuie adoptat,
sistemul informaţional, relaţii interumane, calificarea
personalului etc. Se culeg şi informaţii cu privire la
beneficiarii de investiţii, care vor fi folosite mai ales la
fundamentarea necesităţii şi oportunităţii obiectivului
de investiţii.
Tipurile de informaţii nu se suprapun în mod mecanic
peste modulele funcţionale, deşi denumirea lor este
asemănătoare. Toate tipurile de informaţii trebuie cunoscute de
către membrii echipei, deşi nu toţi participă la optimizarea
tuturor modulelor în acelaşi timp. Multitudinea informaţiilor ce
trebuie adunate şi caracterul de exhaustivitate al culegerii lor
recomandă utilizarea sistemului informaţional, ca metodă
modernă şi rapidă de obţinere a acestora.

4.3.3. ANALIZA
FUNCŢIONAL - INFORMAŢIONALĂ I

În această fază, folosită numai în cazul reproiectării unor


obiective, se va face o analiză a proiectului de investiţii existent,
în urma căreia vor rezulta eventualele supradimensionări sau
subdimensionări ale funcţiilor-modul, din punct de vedere
economic şi tehnic.
Faza 1. Definirea valorii de întrebuinţare
generală a obiectivului de investiţii
şi a valorii de întrebuinţare

Valoarea de întrebuinţare generală a organizaţiei


industriale se defineşte astfel „fabrică produsul
(produsele) X în volumul, structura şi calitatea care
au fost stabilite, într-un mediu tehnic, economic şi social-
uman pe care îl generează şi îl întreţine, în scopul
obţinerii unor fluxuri de numerar pozitive pe o durată
mare de timp”.

Deoarece funcţiile-modul sunt aceleaşi pentru orice


organizaţie industrială, valorile de întrebuinţare modulare
se definesc astfel:

⮞ pentru modulul tehnologic – prelucrează


resursele economice cu ajutorul mijloacelor de
muncă şi a forţei de muncă, transformându-le în
produse finite;
⮞ pentru modulul tehnic – întreţine şi
condiţionează, energetic şi material, modulul
tehnologic;
⮞ pentru modulul organizatoric – asigură condiţiile
social-umane şi tehnico-programatice de
realizare a programului de producţie, distribuie în
timp şi în spaţiu resursele economice în vederea
desfăşurării activităţii de producţie în condiţii
optime;
⮞ pentru modulul economic şi financiar –
gestionează patrimoniul organizaţiei şi întreţine
relaţii financiare cu mediul în care activează;
⮞ pentru modulul creativ-inovativ – asigură
introducerea progresului tehnic şi managerial în
activitatea organizaţiei;
⮞ pentru modulul informaţional de conducere – ia
decizii cu privire la viitorul organizaţiei, asigură
controlul realizării programului de producţie şi
reglarea relaţiilor dintre celelalte module, în
procesul de producţie.
Faza 2. Determinarea nivelului
de importanţă a funcţiilor modulare
în valoarea de întrebuinţare generală

Această fază se realizează la fel ca şi în studiile de


Ingineria Valorii aplicate produselor. Există deosebiri în ceea ce
priveşte modul de apreciere a funcţiilor. Compararea funcţiilor la
produse se face din punct de vedere al importanţei pentru
consumator, iar la obiectivele de investiţii, compararea se face
din punct de vedere al beneficiarului de investiţii. Deosebirea
apare deoarece, pentru consumatorul de produse, nu are nici un
fel de semnificaţie care funcţie-modul sau elementară este mai
importantă în structura de producţie a organizaţiei industriale, pe
el îl interesează doar valoarea de întrebuinţare a produsului
cumpărat.

Faza 3. Întocmirea nomenclatorului de funcţii


elementare, determinarea dimensiunilor tehnice
şi a ponderii lor în valorile de întrebuinţare
ale modulelor

Pe un al doilea palier de descompunere funcţională a


obiectivului de investiţii se determină funcţiile elementare.
În tabela 4.11 se prezintă un nomenclator de funcţii
grupate pe module funcţionale şi pe tipuri de funcţii, în cazul
unei organizaţii industriale. Dimensionarea tehnică a funcţiilor
elementare se realizează în mod asemănător cu dimensionarea
tehnică a funcţiilor-modul. Determinarea ponderii funcţiilor
elementare în valorile de întrebuinţare modulare se execută
pentru fiecare modul şi se realizează cu ajutorul unei matrice cu
dublă intrare, într-un mod similar cu determinarea ponderii
funcţiilor-modul în valoarea de întrebuinţare generală.
În această acţiune trebuie respectate următoarele reguli:
⮞ matricele se întocmesc având în vedere relaţia de
importanţă dintre funcţii, apreciată din punctul de vedere al
beneficiarului de investiţii;
⮞ pentru a se elimina subiectivismul, la întocmirea matricei
participă un număr mare de specialişti din partea
beneficiarului şi specialişti independenţi;
⮞ în matrice nu vor intra funcţiile auxiliare, ele având aceeaşi
pondere cu funcţiile pe care le condiţionează;
⮞ operaţia se execută pentru fiecare modul, de aceea vor fi
solicitaţi specialişti pentru fiecare domeniu.

Tabela 4.11.

Nomenclator de funcţii pentru o organizaţie industrială

Tipul
Funcţii-modul Funcţii funcţiei
elementare elementar
e
Simbol Denumire Simbol Denumire B E S A
Deplasează
TH-E obiectul
muncii *
Modulul între faze
TH
tehnologic Lipeşte talpa
TH-E la produs *

Modulul Conservă
T tehnic
potenţialul
T *
Modulul modelului
tehnic
Ameliorează
O O.E relaţia *
organizatoric om-maşină
Conservă şi
Modulul gestionează
EF economic şi E.F.B valoric *
financiar obiectivul
muncii
Modulul Proiectează
CI creativ- C.I.E tehnologii şi *
inovativ produse noi
Progr. şi dirij.
Modulul
combinarea
IC informaţional I.C.B
curentă a *
de conducere
fact. de prod.
   
Total

B - funcţii de bază; E - funcţii elementare;


A - funcţii auxiliare; S - funcţii ecologice.
Faza 4. Dimensionarea economică
a funcţiilor modulare şi elementare

Alături de dimensiunea tehnică, funcţiile obiectivului de


investiţii au şi o dimensiune economică, care exprimă costurile
ce sunt înglobate în funcţia respectivă. Costul funcţiei nu se
referă la costul unei părţi materiale fizice a obiectivului de
investiţii, ci la costul calităţii părţii fizice respective de a satisface
o anumită trebuinţă. Situaţia practică va impune însă, de cele mai
multe ori, să se aibă în vedere corpul material care înglobează o
anumită funcţie, pentru a stabili costul acelei funcţii. În calculul
dimensiunii economice a unei funcţii, la fel ca şi la produse, vom
utiliza o matrice în care pe orizontală se trec funcţiile, iar pe
verticală toate ansamblurile (corpurile materiale omogene) care
pot fi identificate distinct. La întocmirea machetei de completare
a matricei se va ţine seama, ca şi la produse, că un ansamblu
(corp material) poate participa la realizarea mai multor funcţii şi,
de aceea, va fi divizat în părţi elementare distincte
(subansambluri elementare). În cazul în care nu este posibilă
divizarea în elemente a corpului material, repartizarea
contribuţiei acestuia la obţinerea fiecărei funcţii se face printr-o
evaluare subiectivă, de către experţi. Costurile funcţiei-modul se
obţin prin însumarea algebrică a costurilor funcţiilor elementare
din componenţa modulului respectiv. În costul funcţiilor de bază
şi elementare se va include şi costul manoperei pentru funcţiile
auxiliare. În cadrul acestor faze se determină şi ponderea
funcţiilor elementare în modulele corespunzătoare şi ponderea
funcţiilor-modul în valoarea de întrebuinţare globală.

4.3.4. ANALIZA FUNCŢIONALĂ ŞI EVALUAREA


DEFICIENŢELOR DE PROIECTARE
LA OBIECTIVUL EXISTENT

Faza 1. Analiza critică a proiectului existent

Analiza critică a proiectului de investiţii constă în


determinarea rezervelor de care dispune acesta pentru reducerea
costurilor de realizare a valorii de întrebuinţare.
În prima fază, se vor determina funcţiile inutile (complet
sau numai sezonier), printre cele elementare. Determinarea
funcţiilor inutile este necesară pentru faza de analiză funcţională
a proiectului reconceput, când se stabileşte un nou nomenclator
de funcţii elementare.
În cadrul acestei faze, se fac aprecieri şi asupra
eventualelor supradimensionări sau subdimensionări ale
caracteristicilor tehnice pentru fiecare funcţie.

Faza 2. Analiza sistematică


a funcţiilor-modul şi elementare

În această fază, se compară ponderile funcţiilor-modul în


costul global (investiţia totală), cu ponderile lor în valoarea de
întrebuinţare globală şi la fel pentru funcţiile elementare, a căror
ponderi se iau la nivelul modulului din care fac parte. Scopul
acestei operaţii este de a determina supradimensionările
economice ale unor module, în raport cu contribuţia lor la
valoarea de întrebuinţare generală şi a funcţiilor elementare în
cadrul modulelor.
Se recomandă utilizarea analizelor pe baza funcţiei de
regresie.

Faza 3. Stabilirea propunerilor


de reconcepere a obiectivului

Atunci când este vorba de un proiect nou de investiţii, se


vor optimiza toate modulele, iar în cadrul lor, funcţiile
elementare. Când se studiază un proiect existent, analiza
funcţională poate să releve că numai anumite module, iar în
cadrul lor, numai anumite funcţii elementare, trebuie reproiectate.
Este bine ca evidenţierea acestei stări să constituie un
obiectiv pragmatic al echipei de analiză în această fază.
Necesităţile prioritare de reconcepţie se stabilesc pe baza
concluziilor din etapa de comparare a ponderilor fiecărei funcţii
în cost şi în valoarea de întrebuinţare, ţinând seama atât de
disproporţiile individuale, cât şi de nivelul estimatorilor S, care se
calculează pentru fiecare modul.
Optimizarea va începe cu modulul la care estimatorul
S este maxim. Pentru a economisi cheltuielile ocazionate de
aplicarea Ingineriei Valorii, este indicat ca după optimizarea
primului modul, să se coreleze modulele dependente de el, cu
schimbările intervenite şi apoi să se calculeze estimatorul la
nivelul obiectivului de investiţii. Dacă estimatorul depăşeşte
limita acceptată de beneficiar, se va relua calculul pe fiecare
modul.

4.3.5. CONCEPEREA SAU RECONCEPEREA


PROIECTĂRII OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII

Aceasta este etapa cea mai importantă a metodologiei şi


are ca obiectiv optimizarea proiectului de investiţii pe baza unor
soluţii noi de reproiectare a funcţiilor-modul sau elementare, care
determină maximizarea raportului dintre valoarea de
întrebuinţare şi cost. Atenţia se va îndrepta asupra funcţiilor
supradimensionate economic sau tehnic, ori subdimensionate.
Etapa se realizează în cadrul a două faze: organizarea şi
desfăşurarea şedinţei de creativitate, respectiv selectarea,
dezvoltarea şi evaluarea soluţiilor propuse. Ambele faze se
desfăşoară după aceleaşi reguli ca la studiile de Ingineria Valorii
aplicate produselor.

4.3.6. ANALIZA FUNCŢIONAL-INFORMAŢIONALĂ II

Această etapă se foloseşte în cazul obiectivelor noi de


investiţii. Succesiunea fazelor este aceeaşi ca la proiectele
existente (etapa III), dar parcurgerea unora dintre ele nu mai este
necesară. Deşi conţinutul este acelaşi, apar totuşi unele
particularităţi.
Dimensionarea tehnică a funcţiilor-modul este identică
cu cea descrisă la analiza funcţional-informaţională I, numai că
de data aceasta se va ţine seama de noile caracteristici tehnice ale
funcţiilor, determinate de soluţiile propuse.
În urma reconcepţiei proiectului de investiţii este posibil
ca funcţiile elementare să rămână aceleaşi pe fiecare modul sau
să se schimbe.
În primul caz, se păstrează nomenclatoarele de funcţii
elementare întocmite în etapa a treia, iar în al doilea caz, se vor
întocmi noi nomenclatoare de funcţii elementare. În cazul
obiectivelor noi, nomenclatorul de funcţii este unic.
Dimensionarea economică a funcţiilor elementare şi
modulare este o fază importantă, întrucât rezultatele aplicării
Ingineriei Valorii trebuie să se regăsească nemijlocit în costuri
reduse, deci în dimensiunile mai mici ale funcţiilor elementare şi
implicit a celor modulare.
Toate celelalte faze se desfăşoară identic cu cele de la
etapa a treia.

4.3.7. APROBAREA SOLUŢIEI PROPUSE

Faza 1. Calculul şi analiza eficienţei soluţiei propuse

În această fază, se calculează rezultatele favorabile


obţinute pe baza efortului depus pentru găsirea noilor soluţii.
Eficienţa studiului poate fi determinată prin două metode:

⮞ raportul dintre modificarea valorii de întrebuinţare şi


modificarea valorii investiţiilor;
⮞ fundamentarea eficienţei soluţiei adoptate pe baza
indicatorilor de calcul al eficienţei investiţiilor.

a. Calculul raportului dintre modificarea valorii de


întrebuinţare şi modificarea valorii investiţiilor se face pentru
perechile de soluţii ce se formează din soluţia proiectului existent
şi fiecare din soluţiile noi adoptate în şedinţa de creativitate
pentru reproiectarea obiectivului.
Dacă vom nota vechea soluţie (soluţia unei funcţii
e
elementare, modulul sau a întregului obiectiv de investiţie) cu s0
pentru funcţii elementare, s m s
pentru funcţii-modul, o pentru
0 0
obiectivul de investiţii şi presupunând că am selectat trei soluţii
noi pentru reproiectarea obiectivului: se , se , s e şi, respectiv,
1 2 3
m m sm o o
s
1 s şi s s s o se formează următoarele perechi de
, , , ,
2 3 1 2 3
soluţii pentru care vom calcula raportul:
 la nivelul funcţiilor elementare:
e e e e e e
( s , s ); ( s , s ); ( s , s ); (4. 27)
0 1 0 2 0 3

 la nivelul funcţiilor-modul:
m m m m m m
( s , s ); ( s , s ); ( s , s ); (4.28)
0 1 0 2 0 3

 la nivelul obiectivului de investiţii:


o o o o o o
( s , s ); ( s , s ); ( s , s ). (4.29)
0 1 0 2 0 3

Se pune problema determinării valorii de întrebuinţare şi a


variaţiei acesteia.
Nivelul absolut al valorii de întrebuinţare nu trebuie
calculat neapărat, întrucât se poate stabili variaţia ei pe baza
legăturii funcţionale pe care o are cu dimensiunea tehnică.

Fig. 4.9. Variaţia valorii de întrebuinţare


în funcţie de dimensiunile tehnice ale funcţiilor.
În figura 4.9 se identifică trei zone:

I - zona de utilitate minimă (porţiunea PM), unde valoarea


de întrebuinţare creşte mai încet decât dimensiunea tehnică;

II - zona de utilitate maximă (porţiunea MN), unde


valoarea de întrebuinţare creşte mai repede decât dimensiunea
tehnică;

III - zona de saturaţie (porţiunea dincolo de N), unde oricât


am creşte dimensiunea tehnică, valoarea de întrebuinţare creşte
foarte lent sau deloc.

Limita inferioară a zonei de utilitate minimă şi limita


superioară a celei de utilitate maximă se determină prin stabilirea
limitei minime (xm), respectiv limitei maxime (xn) a dimensiunii
tehnice.
Admiţând ipoteza de proporţionalitate între variaţia
dimensiunii tehnice şi variaţia valorii de întrebuinţare, şi
presupunând totodată că dimensiunea tehnică a variat de la x1 la
x2, rezultă că variaţia valorii de întrebuinţare este y' / y .
2 1
Deci, variaţia valorii de întrebuinţare nu este diferită de
y2 / y1 cum ar fi fost normal, conform curbei (C). Pentru a
micşora această aproximaţie, se determină acea valoare a
dimensiunii tehnice de la care, începând spre stânga, valoarea de
întrebuinţare tinde către zero. Notăm această valoare cu x0 şi,
păstrând ipoteza de proporţionalitate, se trasează dreapta (D2),
care asigură, la variaţia dimensiunii tehnice x2 / x1, o aproximaţie
" '
mai bună ( y2 / y2).
Odată stabilit x0, se poate compara variaţia valorii de
întrebuinţare cu variaţia costului, folosind în locul primului
termen variaţia dimensiunii tehnice a funcţiei respective.
Dacă o anumită funcţie are mai multe dimensiuni tehnice,
va fi aleasă aceea care contribuie cel mai mult la realizarea
valorii de întrebuinţare, respectiv cea care determină pe curba (C)
o zonă de utilitate maximă mai mare relativ la zona de utilitate
minimă. Dacă toate funcţiile sunt de aceeaşi putere, se face media
variaţiei lor.
În concluzie, pentru o funcţie elementară, valoarea de
întrebuinţare variază între anumite limite, proporţional cu variaţia
dimensiunii tehnice. Pentru o funcţie modulară, demonstraţia se
face calculând o medie ponderată a variaţiei valorilor de
întrebuinţare elementare corespunzătoare modulului respectiv.

Notând cu:

Vi – valoarea de întrebuinţare a funcţiei i elementare


(1 ≤ i ≤ n1; 1 ≤ i ≤ n2; …; 1 ≤ i ≤ n6) funcţie de
modulul analizat;
Vj – valoarea de întrebuinţare a modulului j, unde
j  (TH, T, O, EF, CI, IC);
Ci – costul funcţiei i;
Cj – costul modulului j;
Pi – ponderea funcţiei i în valoarea de întrebuinţare
modulară;
1 – indice pentru soluţia constructivă care se evaluează;
0 – indice pentru soluţia constructivă bază de comparaţie,

rezultă:
n V1
0
 i0  Pi
V1j i
 Vni
0 , (4.30)
0
Vj
 Pi
n i
1  Ci1
C , (4.31)
j i
0  n
C 0
j 
Ci i

ceea ce înseamnă că:

⮞ valoarea de întrebuinţare a modulului se exprimă simbolic


prin suma ponderilor funcţiilor
0 elementare
0 corespunzătoare,
pentru că putem scrie V  k  n P , unde k este o constantă
j i
i
a modulului;
⮞ de la o variantă constructivă
1 0 la alta, ponderile funcţiilor
variază în raportul V / V , adică identic cu variaţia valorii
i i
de întrebuinţare:
n V1
1 0
Vj k i  . (4.32)
Pi
0
i Vi

Prin urmare, şi la nivelul modulului, variaţia valorii de


întrebuinţare poate fi aproximată prin variaţia dimensiunii
tehnice, adică variaţia ponderilor funcţiilor elementare datorită
schimbării soluţiei constructive.
Similar, se poate proceda şi la nivelul întregului obiectiv
de investiţii, obţinându-se raportul:
e
V
Rke1/ 0  k (4.33)
Cke
unde:
Rk / 0 reprezintă raportul între soluţia nouă şi cea veche
pentru funcţia k;
Vke - valoarea de întrebuinţare, respectiv dimensiunea
tehnică a funcţiei elementare k;
e
C k - costul funcţiei elementare k;
, - diferenţe;
e - indice pentru funcţia elementară;
1 - indice pentru numărul de ordine al soluţiei noi.

Pe baza relaţiilor:
 V e  V
e Ve
 k k1 k0
, (4.34)
e e
e
Ck  Ck  Ck1
0

se studiază toate soluţiile noi care pot apărea din perechile V e ,


k1
e e e
V şi C , C şi se află perechea care oferă soluţia ce va
k0 k1 k0
maximiza
Rke / 0 .
Rezultă că, pentru a obţine informaţia corectă cu privire la
perechea care dă soluţia optimă, trebuie considerat raportul în
valoare absolută:
V e V e
e k e k
Rk / 0  sau Rk / o  . (4.35)
C e C e
k k

b. Fundamentarea eficienţei soluţiei adoptate pe baza


indicatorilor de calcul al eficienţei investiţiilor se face prin
calculul indicatorilor prevăzuţi în metodologia cost – beneficiu
(BIRD) de fundamentare a eficienţei financiare şi economice a
proiectelor de investiţii.
S-a demonstrat anterior că, pe baza calculului raportului
dintre variaţia valorii de întrebuinţare şi variaţia costului se alege,
din setul de soluţii selectate, soluţia care maximizează acest
raport. În acest fel rămâne o singură variantă nouă, pentru care se
evaluează rezultatele obţinute.
Se poate proceda şi altfel: se pot reţine soluţiile selectate şi
se construiesc atâtea variante noi de proiectare a obiectivului de
investiţii câte soluţii sunt, dintre care, prin analiza de eficienţă pe
baza indicatorilor, se alege varianta cea mai bună. Pe această
cale, se va ajunge la acelaşi rezultat precum cel obţinut prin
calculul raportului de variaţie, dar aceasta cu un volum mult mai
mare de calcule, deoarece trebuie să se determine nivelul
indicatorilor pentru fiecare variantă de soluţie.
Etapa se încheie cu analiza eficienţei economice a soluţiei
alese pentru reproiectarea obiectivului.

Faza 2. Aprobarea soluţiei

Dacă se constată, corespunzător analizei făcute în etapa


precedentă, că soluţia propusă conduce la o eficienţă sporită, se
trece la reproiectarea obiectivului după această soluţie.
Acceptarea şi implementarea soluţiei alese, se face după
regulile prezentate la metodologia de aplicare la produse a
Ingineriei Valorii.
TESTE DE AUTOEVALUARE

A. Răspundeţi la următoarele întrebări:

T.4.1. Care sunt etapele studiului de Ingineria Valorii ?


T.4.2. Cine şi în funcţie de ce caracteristici se stabileşte gradul
de aprofundare a fazelor corespunzătoare studiilor de
Ingineria Valorii ?
T.4.3. Care sunt fazele de lucru ale măsurilor pregătitoare ?
T.4.4. Ce anume trebuie să se precizeze prin intermediul temei
de lucru ?
T.4.5. Care sunt regulile după care se constituie colectivul de
lucru pentru studiile de Ingineria Valorii ?
T.4.6. Când se face pregătirea metodologică a studiului de
Ingineria Valorii şi de către cine ?
T.4.7. În ce constă stabilirea planului de lucru a studiului de
Ingineria Valorii ?
T.4.8. Cine aprobă şi controlează planul de lucru al studiului
de Ingineria Valorii ?
T.4.9. Care sunt fazele de lucru ale etapei de analiză a
necesităţii sociale ?
T.4.10. Care sunt tipurile de date ce trebuie obţinute în cadrul
fazei de culegere a informaţiilor ?
T.4.11. Care sunt principalele recomandări privind obţinerea şi
selectarea informaţiilor ?
T.4.12. În ce constă faza de stabilire a nivelului de importanţă a
funcţiilor ?
T.4.13. Care sunt fazele de lucru ale etapei de analiză şi
evaluare a situaţiei existente ?
T.4.14. Cum se determină limitele minimă şi maximă ale
dimensiunilor tehnice ale unui produs ?
T.4.15. Prin ce metode se pot evalua caracteristicile costurilor
de producţie ?
T.4.16. Cum se stabileşte structura de cost a unui produs ?
T.4.17. Cum se realizează repartizarea costurilor pe funcţiile
unui produs ?
T.4.18. Care este scopul analizei sistemice a funcţiilor ?
T.4.19. Care sunt principalele metode utilizate pentru analiza
sistemică a funcţiilor ?
T.4.20. În ce constă utilizarea analizei de regresie ?
T.4.21. În ce constă utilizarea metodei tabelare cu funcţii şi
reprezentarea grafică ?
T.4.22. Care sunt etapele premergătoare analizei prin
histograme a funcţiilor ?
T.4.23. Care sunt rezultatele ce se pot obţine în Ingineria
Valorii prin utilizarea metodei diagramei Pareto ?
T.4.24. În ce constă utilizarea metodei A, B, C de analiză
sistematică a funcţiilor ?
T.4.25. Care sunt criteriile ce stau la baza stabilirii direcţiilor de
cercetare (evaluării critice al funcţiilor) ?
T.4.26. Care sunt fazele de lucru ale reconceperii unui produs ?
T.4.27. Definiţi noţiunile de concepere sau reconcepere a unui
produs.
T.4.28. Care sunt factorii ce influenţează hotărârea procesului
de concepere sau reconcepere a unui produs ?
T.4.29. Care sunt compartimentele de lucru care participă la
conceperea sau reconceperea unui produs şi care sunt
atribuţiile acestora ?
T.4.30. Care sunt momentele în care compartimentul de
Ingineria Valorii intervine în faza de concepere-
proiectare ?
T.4.31. Care sunt fazele existenţei în curba de viaţă a unui
produs ?
T.4.32. Care este momentul din curba de viaţă a unui produs în
care trebuie să se iniţializeze reconceperea ?
T.4.33. Care sunt procedeele prin care se reia fabricarea unui
produs, după efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi
aprobarea proiectului de reconcepere ?
T.4.34. Care sunt fazele de lucru corespunzătoare etapei de
aprobare a soluţiei optime ?
T.4.35. Ce presupune faza de evaluare a rezultatelor după
aplicarea soluţiei aprobate ?
B. Alegeţi litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. În cazul studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor, faza


de culegere a informaţiilor aparţine următoarei etape:
a. măsuri pregătitoare;
b. analiza necesităţii sociale;
c. analiza şi evaluarea situaţiei existente;
d. reconceperea produsului.
2. În cazul studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor, pe
diagonala principală a matricei de stabilire a nivelului de
importanţă a funcţiilor se va înscrie în mod obligatoriu valoarea:
a. 1; b. 0; c. 2;
d. 0, 1 sau 2, ca urmare a comparării funcţiilor analizate.
3. Una dintre metodele utilizate în cadrul studiilor de Ingineria
Valorii produselor, pentru analiza sistemică a funcţiilor este:
a. analiza de regresie;
b. analiza costurilor pe repere;
c. sondajul statistic;
d. metoda B, C, D.
4. După efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi aprobarea
proiectului de reconcepere, urmează reluarea fabricaţiei
produsului prin:
a. reciclare;
b. relansare;
c. menţinere constantă a vânzărilor;
d. reciclare, relansare, menţinere constantă a vânzărilor.
5. Dimensionarea economică a funcţiilor se realizează cu ajutorul
metodei taxă-oră-maşină (THM), în cazul studiilor de Ingineria
Valorii aplicate:
a. produselor;
b. proceselor tehnologice;
c. obiectivelor de investiţii;
d. produselor, proceselor tehnologice, obiectivelor
de investiţii.
BIBLIOGRAFIE

1. BELOUS, V. Inventica. Editura „Gheorghe Asachi”, Iaşi,


1992.
2. BELOUS, V. Manualul inventatorului. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1990.
3. BRAN, P. Economica valorii. Editura ASE, Bucureşti, 2003.
4. CEAUŞU, I. Agenda managerului. Vol. I. Oficiul de Informare
şi Documentare, Bucureşti, 1992.
5. CHEVALIER, J. Produits et analyse de valeur. Capadeus
Editions, Toulouse, 1989.
6. CODREA, M. Contribuţii privind extinderea analizei valorii la
pregătirea fabricaţiei în construcţia de maşini. Teză de
doctorat. Institutul Politehnic, Bucureşti, 1984.
7. CONDURACHE, GH., RUSU, C. Aspecte noi ale ingineriei
valorii. Buletinul Conferinţei Naţionale de Management, Iaşi,
1995.
8. DAN, V. ş.a. Strategii şi structuri industriale competitive.
Editura All Educational, Bucureşti, 1997.
9. DIMA, I. C., MAN, M. Managementul activităţii industriale.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
10. GÂF-DEAC, I. Dezvoltarea structurală a
tehnologiilor moderne. Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
11. HAMMER, M. ş.a. Reengineering-ul întreprinderii. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1996.
12. ION, D., DIATEU, E. Inginerie tehnologică inovativă. Editura
Victor, Bucureşti, 2002.
13. IONESCU, S. C. Excelenţă industrială. Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
14. IONIŢĂ, I. Analiza valorii – o metodă verificată în proiectarea
noilor produse. Tribuna Economică nr. 41, 1988.
15. IONIŢĂ, I. Metode de piaţă folosite în proiectarea noilor
produse. Tribuna Economică nr. 42, 1988.
16. IONIŢĂ, I. Ingineria valorii. Editura Economică, Bucureşti,
2000.
17. MARTINESCU, I., POPESCU, I. Fiabilitate. Editura Gryphon,
Braşov, 1995.
18. MOCANU, M., SCHUSTER, C. Managementul proiectelor –
cale spre creşterea competitivităţii. Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
19. NICOLESCU, O., VERBONCU, I. Management, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
20. PĂUN, M. Analiza sistemelor economice. Editura ALL,
Bucureşti, 1997.
21. PETRESCU, M., GHERASIM, T. Elemente de analiza valorii.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981.
22. PINTILIE, C. Conducerea întreprinderii, vol. I. CE-ASE,
1981.
23. PRABHU, V. Value Analysis. Pergamont Press, Heading Hill
Hall, Oxford, OX3, OBW, England, 1986.
24. ROMÂNU, I., VASILESCU, I. (coordonatori). Managementul
investiţiilor. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.
25. RUSU, C. Management. Editura Expert, Bucureşti, 1996.
26. STOICA, V. Analiza valorii - eficienţa sporită a proiectelor de
investiţii. Revista Economică nr. 4 (Supliment), 1984.
27. TUREA, I., BUTISEACĂ, N., ORZEA, V. Ingineria valorii.
Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
28. VAGU, P. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
29. *** STAS 11272/1 – 79. Analiza valorii. Noţiuni generale.
30. *** STAS 11272/2 – 79. Analiza valorii. Aplicarea metodei la
produse.
31. *** ISO 9000 ÷ 9004
RĂSPUNSURI LA TESTELE
DE AUTOEVALUARE

Pagina 34

1 2 3 4 5
c d c b a

Pagina 58

1 2 3 4 5
a c a b d

Pagina 93

1 2 3 4 5
a d b b c

Pagina 166

1 2 3 4 5
b a a d c
INGINERIA
VALORII

170