Sunteți pe pagina 1din 88

Masterat: MAAFAD/AN I

DREPT ŞI LEGISLAŢIE COMUNITARĂ

Prof. univ. dr. Elena Iftime


PARTEA I.

CAP. I. NORMATIVITATEA SOCIALĂ

I.1. Dreptul şi societatea umană


Generalităţi
Într-o formulare sintetică, interferenţa dintre societatea umană şi drept poate fi
exprimată printr-un vechi şi comun adagiu latin "ubi societas ibi jus", valabil nu numai pentru
societatea actuală, ci şi pentru perspectiva evoluţiei sale istorice. În acelaşi timp societatea
confirmă sensul unui alt adagiu latin "UBI IUS IBI SOCIETAS"1.
Apărut din nevoia omului de echitate, justiţie, dreptul ordonează şi dirijează conduita
oamenilor în sensul realizării aspiraţiilor, intereselor şi voinţei acestora2. Atât timp cât dreptul
nu intervine, alături de celelalte norme sociale 3, pentru a regla relaţiile dintre oameni,
societatea umană rămâne o simplă colectivitate de indivizi. Transformarea acestei colectivităţi
într-o societatea civilă este asigurată, în primul rând, prin ordinea instituită de normele
juridice. Ca un mijloc de exprimare a raporturilor sociale, dreptul suportă influenţele
societăţii. Organizarea socială reclamă dreptul - ca ordonator al relaţiilor interumane, iar
dreptul - la rândul său - nu-şi poate realiza valenţele normativităţii sale decât în societate" 4.
Ideea pe care se fundamentează aceste valenţe - aceea de justiţie 5, dreptate6, echitate7, nu este

1
M. C. Eremia, op. cit. Analele Universităţii Bucureşti, 1994, p. 3.
2
Finalitatea socială a dreptului a fost pusă în lumină încă din secolul al XVIII-lea, de J. J. Rousseau, I. Kant şi
alţi mari gânditori. "Soarta libertăţii - afirma J. J. Rousseau - este legată totdeauna de soarta legilor, ea domneşte
sau piere odată cu ele". (Vezi "Lecţii de filosofie", Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 121). La rândul său Kant
definea dreptul ca fiind "ansambul condiţiilor care limitează libertatea pentru a face posibil". Cf. Louis
Josserand, Cours de Droit Civil Français, Paris, 1930, p. 2.
3
Avem în vedere normele: politice, morale, religioase, de bună cuviinţă, de curtuazie, usajele moderne, etc. Vezi
şi Genoveva Vrabie, Politica morală şi dreptul, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, Philippe Malinvaud, Introduction
a l'etude du Droit - cadre juridique et relations ėconomiques, Paris, 1986, p. 9. Jean Carbonnier, Droit civil,
Introduction, PUF 21 ed. 1992, p. 45.
4
În literatura de specialitate se subliniază, în acest sens, că "dreptul trebuie să reflecte toate compartimentele
vieţii sociale şi raporturile între aceste compartimente". De aceea, dreptul se află în relaţie cu toate
compartimentele sistemului social. "Socializarea" juridică are însă o importanţă sporită în procesele schimbărilor
politice, când dreptul este chemat să impulsioneze prin toate mijloacele de care dispune dinamica acestora.
Grazyna Skapska, La socialisation juridique et changement sociale, en revue "Droit et sociėtė", nr. 19 / 1991, p.
366.
5
Termenul de justiţie este sinonim cu cel de "dreptate", "echitate".
6
Noţiunea de "dreptate" desemnează acea valoare etică şi juridică în funcţie de care se aprobă sau dezaprobă
relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie.
7
Noţiunea de "echitate" reflectă un principiu etic şi juridic care preconizează întemeierea practică a raporturilor
dintre oameni, naţiuni şi state, pe cerinţele respectului reciproc, a colaborării şi egalităţii, a dreptăţii şi justiţiei
sociale.
proprie numai dreptului. Şi alte componente sociale normative îşi întemeiază, printre altele,
propriile demersuri pe aceste concepte.
Ceea ce este specific, însă, domeniul vieţii juridice, particularizându-l faţă de celelalte
componente normative ale vieţii sociale, este faptul că suportul ideii de justiţie, garanţia
realizării ei în fapt, o constituie regula de drept. Această regulă guvernează relaţiile dintre
oameni în cadrul vieţii sociale şi este sancţionată de autoritatea politică, astfel încât, la nevoie,
ea se impune prin constrângere (forţă)8.
În legătură cu acest aspect, trebuie făcute unele precizări. Recurgerea la forţă, pentru
realizarea normei de drept apare ca o "ultima ratio"9, întrucât, majoritatea normelor de drept,
mai ales în societăţile în care ele exprimă "voinţa celor mulţi" conving prin justeţea lor, fiind
în acord cu interesele şi aspiraţiile celor cărora li se adresează, ceea ce exclude intervenţia
forţei de constrângere. În situaţiile acestea, respectarea regulilor de drept este asigurată de
convingerea oamenilor că ele sunt elaborate de o guvernare legitimă10, în scopul reglării şi
direcţionării conduitei umane, în sensul impus de soluţionarea unor probleme generale ale
colectivităţii umane şi că fără respectarea lor viaţa socială nu ar putea avea armonia şi
echilibrul necesar unei vieţi normale.
De asemenea, prin funcţia preventivă şi educativă pe care o îndeplineşte, norma de
drept, avertizează asupra pericolului la care se expun cei ce o încalcă, astfel încât, de teama
constrângerii, mulţi dintre oameni îşi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminând de
asemenea, posibilitatea intervenţiei forţei coercitive. Când totuşi încălcarea dreptului a avut
loc, recurgerea la forţă apare ca o singură modalitate de repunere a normei juridice în rolul şi
funcţiile sale sociale. În acest sens, Blaise Pascal11 afirma că "justiţia fără forţă este
neputincioasă" iar "puterea fără justiţie este tiranică"

Definiţia dreptului
În literatura de specialitate nu există o definiţie general acceptată, autorii încercând să
definească dreptul în funcţie de poziţiile şi orientările lor filosofice, de şcoala sau curentul
juridic din care au făcut parte.

8
Despre caracterul coercitiv al normei de drept, a se vedea Giorgio del Vecchio, Coercibilitatea dreptului în op.
cit., p. 218 şi următ., Ph. Malinvand, op. cit. ,p. 11-13; Jean-Luck Aubert, op. cit., p. 20-36, G. Vrabie, S.
Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Şt. Procopiu, Iaşi, 1993, p. 7.
9
Ibidem
10
Misterul supunerii faţă de norma de drept, a respectării acesteia - se afirmă în doctrina juridică - rezidă în
fenomenul credinţei numit "legitimitate", acest geniu invizibil al societăţii, cum l-a numit Ferrero, Vezi, A.
Hauriou et J. Gicquel, op. cit., p. 19.
11
Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 63.
Reţin în mod special atenţia, definiţiile formulate încă din antichitate de jurisconsulţii
romani Celsius şi Ulpian. Celsius considera dreptul o "artă a binelui şi a echităţii" (jus est ars
boni et aequi) iar Ulpian îl definea prin enumerarea celor trei precepte fundamentale care stau
la baza definirii conceptului de justiţie: a trăi onest, a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se
cuvine (juris praecepta sunt haec: "honeste vivere, alternum non laedere; suum cuique
tribuere").
Definiţiile12 ce s-au formulat ulterior îmbracă fie nuanţe filosofice (Kant), fie formal-
normativiste (Bergel), fie sociologice (Duguit).
Kant, spre exemplu, pornind de la premisa că "fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe
un bun înnăscut şi inalienabil" 13, considera dreptul ca fiind ansamblul condiţiilor în care
voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege
universală a libertăţii.
Din perspectivă formal-normativă - J. L. Bergel14 afirma că dreptul este "ansamblul
regulilor de conduită , într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează
raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică". Într-o
manieră asemănătoare şi la autorul francez Andrė Hauriou 15 consideră dreptul ca "ansamblu
de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli obligatorii şi destinate a face să
domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia".
Pentru orientările sociologice reprezentativă este definiţia cunoscutului jurist francez
Leon Duguit16, potrivit căreia, dreptul trasează "linia de conduită care se impune indivizilor
în societate a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări .
În încercarea de definire a dreptului s-au evidenţiat şi poziţii intermediare - cum ar fi cea a
autorului Jean Dabin.17 Dreptul este apreciat a fi - în opinia autorului amintit - "ansamblul
regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă, sub
sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup
o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca
instrument în slujba acestui scop".

12
Claude de Pasquier, Introduction á la Th ėorie gėnėrale au à la philosophie du Droit, Paris Neuchatel, 1937,
p. 229 şi urm. Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 63.

Claude
13
Citat reprodus după I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 27. În acelaşi sens, G. del Vecchio, Analiza noţiunii
dreptului în op. cit., p. 191-192.
14
Jean Louis Bergel, Thėorie gėnėrale du droit, Paris Dalloz, 1989, p. 118.
15
Andrė Hauriou, Droit Constitutionelle, Paris, 1968, p. 131.
16
Citat reprodus după Claude du Pasquier, op. cit., p. 31.
17
Jean Dabin, Thėorie gėnėrale du droit, Paris, 1935, p. 16-17.
Sintetizând definiţiile de mai sus putem, deci, defini dreptul ca fiind un ansamblu de
reguli de conduită, generale şi impersonale, stabilite sau recunoscute de către stat, care
exprimă voinţa forţei statale conducătoare în societate şi a căror respectare obligatorie este
adusă, la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a puterii politice.

I.2. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv


Cum arătam, dreptul constituie în esenţa sa un fenomen social. El corespunde realităţii
că societatea umană stabileşte reguli destinate să guverneze funcţionarea sa şi pe cale de
consecinţă, să organizeze relaţiile economice şi neeconomice dintre persoanele ce o
alcătuiesc. Această împrejurare permite constatarea că pentru specialiştii din domeniul
dreptului, cuvântul "drept" comportă prioritar două sensuri distincte:
- drept obiectiv (ansamblu de reguli);
- drept subiectiv (atribut al persoanei).
Dreptul obiectiv
Într-o primă accepţiune, conceptul de "drept" desemnează ansamblul regulilor de
conduită obligatorii care guvernează activitatea umană în societate şi care au vocaţia să se
aplice tuturor membrilor colectivităţii umane. Regula de drept, se subliniază în literatura
juridică, "priveşte pe fiecare şi nu desemnează pe nimeni în particular. 18" Aşa se explică faptul
că regulile de drept sunt formulate într-o manieră generală şi impersonală, adresându-se
tuturor celor care se află într-o situaţie juridică determinată. Deci, norma se adresează, de fapt,
nu persoanelor înseşi cât situaţiilor juridice în care acestea se află.19
Astfel, regula înscrisă în art. 969 Codul civil potrivit căreia "Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante", consacră principiul forţei obligatorii a
contractelor, principiu care se aplică tuturor celor care încheie asemenea convenţii.
În măsura în care termenul "drept" desemnează un ansamblu de reguli de conduită
generale şi impersonale, el corespunde sensului de "drept obiectiv"20 .
Sub aspect terminologic trebuie să facem precizarea că denumirea de "drept obiectiv" nu are
aici sensul filosofic al cuvântului "de existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independentă
de ea".
Dreptul este un produs al conştiinţei umane, nu se naşte mai înainte de a trece prin
filtrul acesteia. Denumirea de "drept obiectiv" a fost reţinută de literatura de specialitate

18
Jean Lock Aubert, Introduction au droit et thėmes fondamentaux du droit civil, Editura Armand Colin, Paris,
1992, p. 34.
19
Ph. Malinvaud, op. cit. p. 21.
20
Giorgio del Vecchio, Dreptul în sens obiectiv în op. cit. p. 206 şi urm.
pentru a desemna ansamblul reglementărilor destinate să organizeze viaţa socială, să
guverneze activităţile inerente acestuia, aplicându-se persoanelor care alcătuiesc societatea.
Termenul de "obiectiv" încearcă să sublinieze, în primul rând, independenţa acestor
reguli faţă de persoanele cărora li se aplică (mai precis caracterului lor impersonal). În al
doilea rând, denumirea de "drept obiectiv" a fost adoptată pentru a distinge acest aspect al
fenomenului juridic (regula), care nu dezvăluie decât o parte din substanţa dreptului, de
prerogativa (puterea, facultatea) aparţinând individului şi de care el se poate prevala în
raporturile cu semenii săi şi cu colectivitatea din care face parte, în desfăşurarea activităţii
sale.
Dreptul obiectiv se regăseşte, aşadar, în ansamblul regulilor ce guvernează relaţiile
persoanelor ce trăiesc în societate, sancţionate printr-o constrângere emanând de la autoritatea
publică.
Dreptul subiectiv
Expresia "drept subiectiv" evocă un alt aspect al fenomenului juridic şi anume
aplicarea regulii de drept persoanelor21, care din acest punct de vedere primesc denumirea de
"subiecte de drept". În acest sens, dreptul este înfăţişat într-o manieră mult mai concretă şi
particulară. El indică prerogativele pe care persoanele au vocaţia să le deducă din corpul de
reguli ce alcătuieşte dreptul obiectiv. Prerogativele acestea, omul, le poate exercita sub
protecţia puterii publice a statului. Cu privire la dreptul subiectiv trebuie, de asemenea,
subliniat faptul că termenul de "subiectiv" nu trebuie înţeles în accepţiunea filosofică a
acestuia, de ceva ce nu există decât în conştiinţa umană.
Adoptarea de către literatura de specialitate a acestui termen se justifică prin distincţia
ce se impune, între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv şi prin nevoia sublinierii personalităţii
dreptului subiectiv (nu impersonalităţii, ca în cazul dreptului obiectiv). Prin prisma dreptului
subiectiv, omul are dreptul la: viaţă, onoare, demnitate, nume, domiciliu, proprietate,
învăţătură, muncă, etc.22. Totalitatea drepturilor omului conturează statutul juridic al
persoanei, care privit în evoluţia sa istorică, coincide, în ultimă instanţă, cu linia progresului
uman. O analiză a spaţială a acestui statut relevă, ca o primă trăsătură, universalitatea sa, ce
indică dobândirea lui de către orice fiinţă umană a planetei. În acelaşi timp, statutul juridic a
cunoscut o permanentă îmbunătăţire în conţinutul său, prin adăugarea cu fiecare epocă
istorică, a unor drepturi noi care să satisfacă exigenţele mereu crescânde ale omului.

21
P. Rousien, Droit subjectif et situation juridique, 1963 cf. J. L. Aubert, op. cit., p. 175; M. Navaros,
L'evolution rėcente de la notion du droit subjectif, rev. trim. dr. civil, p. 216.
22
Jean-Luck Aubert, Drepturile subiective şi personalitatea juridică, în op. cit., Ed. 1984, p. 174 şi urm.
Corelaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
Cele două semnificaţii ale cuvântului "drept" - prezentate succint, mai sus - nu se opun
în mod absolut una alteia. Ele nu sunt decât două maniere distincte de a înfăţişa unul şi acelaşi
fenomen - dreptul. Între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă.
Dreptul subiectiv nu există şi nu poate exista în afara dreptului obiectiv. "Dacă dreptul
obiectiv ne permite ceva - afirma Carbonnier - avem dreptul (subiectiv) de a-l face 23". Deci,
dreptul obiectiv reprezintă fundamentul dreptului subiectiv. Un drept subiectiv (cum ar fi
dreptul de a întemeia o familie) există şi poate fi exercitat numai în măsura în care este
recunoscut şi ocrotit de către o normă juridică. La rândul lor, normele juridice se realizează
prin exercitarea drepturilor subiective, în caz contrar ele fiind lipsite de sens şi de utilitate
socială.
I.3. Sistemul juridic şi sistemul normelor juridice

Sistemul juridic
Sistemul juridic reprezintă cea mai largă categorie având acest caracter întrucât
reuneşte toate fenomenele de esenţă juridică indiferent de natura lor: ideologică, psihologică,
relaţionară, instituţională. El apare ca o componentă a sistemului social fiind structurat pe mai
multe nivele: normele juridice, (dreptul obiectiv) raporturile juridice, structurile instituţionale
juridice şi conştiinţa juridică.
Primele trei elemente conturează latura materială a vieţii juridice pe când conştiinţa
juridică reprezintă latura psihologică.

Sistemul normelor juridice (sistemul dreptului)


Dreptul oricărui stat se prezintă ca un sistem structurat după anumite criterii
determinate de unele cerinţe ale existenţei sociale. Obiectul de reglementare al dreptului îl
reprezintă relaţiile sociale aparţinând celor mai variate domenii ale sistemului social. De aceea
şi normele juridice îmbracă o mare diversitate: norme de drept constituţional, administrativ,
penal, financiar, fiscal, bancar, civil, comercial, internaţional etc.
Cu toată această varietate, normele juridice prezintă anumite trăsături comune ce
permit reunirea, asamblarea lor într-un sistem unitar. Unitatea normelor juridice este
asigurată, înainte de toate, de comunitatea principiilor care le guvernează, de scopul urmărit
de legiuitor prin reglementare.

23
Carbonnier, Droit civil, Introduction Les Personnes, 14e ed. 1982, p. 22, cf. J.L. Aubert, op. cit., ed. 1984, p.
175.
În esenţa sa, dreptul reprezintă o voinţă unică, cea a forţei sociale care deţine puterea
în stat (voinţa statală). Această voinţă care exprimă conţinutul sau substanţa normelor juridice
se exteriorizează în anumite forme prestabilite. Deci, fiind unic în conţinut, sistemul normelor
juridice este variat ca forme de exprimare, varietate impusă de diversitatea domeniilor vieţii
sociale ce intră în sfera de preocupare şi reglementare a dreptului şi de nevoia exprimării
voinţei legiuitorului în forme diferite. Structurarea normelor juridice într-un sistem s-a făcut
după mai multe criterii dintre care cel mai important este specificul relaţiilor sociale (obiectul
reglementării) conturându-se astfel, ramurile şi instituţiile dreptului.
Ramura de drept reprezintă "un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic
între ele, care reglementează relaţiile sociale ce au acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă
sau complex de metode".24
Din definiţia de mai sus rezultă că, la baza împărţirii sistemului de drept în ramuri stă,
în primul rând, caracterul relaţiilor sociale, trăsăturile specifice ale acestora care fac necesar şi
posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme. Aşa sunt: relaţiile
patrimoniale de muncă, familie, din sfera vieţii internaţionale sau cea a organizării politico-
statale etc.
Conturarea ramurilor de drept, ţine seama, în al doilea rând, de metoda pe care statul o
alege, pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. Această metodă face posibil
ca anumite norme, deşi au un obiect comun, să se constituie într-o ramură aparte. Aşa, de
exemplu, raporturile patrimoniale sunt grupate într-o ramură de drept sau alta după cum
metoda folosită este cea a egalităţii juridice a subiectelor (cum este în dreptul civil) sau cea a
subordonării unui subiect faţă de celălalt (cum este în dreptul administrativ, fiscal, financiar,
etc.). Formarea ramurilor de drept presupune, deci, atât un criteriu obiectiv (specificul
relaţiilor sociale), dar şi un criteriu subiectiv (metoda), determinat de voinţa legiuitorului.
Instituţia juridică reuneşte norme juridice care reglementează o grupă unitară,
omogenă de relaţii sociale, conturând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Unele
instituţii juridice, cu o sferă mai largă de cuprindere, îşi pot subdiviza normele în mai multe
subgrupe. Astfel, în sfera instituţiei familiei distingem instituţiile: încheierii căsătoriei,
efectelor căsătoriei, divorţului etc.
Investigarea sistemului de drept necesită înţelegerea interacţiunii între părţile
componente ale acestuia (instituţii şi ramuri), a dinamicii lor, a legalităţilor interne ce le
guvernează.

24
Gh. Boboş, op. cit., p. 167.
I.4. Statul şi dreptul
Noţiunea şi esenţa statului
Cuvântul stat provine din latinescul "status" care în traducere înseamnă "a sta în
picioare". Întrucât sugerează ideea unei stabilităţi de situaţie, termenul a pătruns în limbajul
politic (în cel modern, mai ales) desemnând instituţia politică fundamentală de organizare a
colectivităţii umane25, "cadrul şi totodată suportul puterii politice."26
În literatura de specialitate, conceptul de stat apare cu mai multe înţelesuri. În sens
larg, (accepţie generală) statul reprezintă "un fenomen localizat geografic"27, adică armătura
sau învelişul unei colectivităţi numită, în general, naţiune sau ţară. În acest sens, statul apare
ca o structură politică ce acoperă societatea civilă28.
În sens restrâns29, (accepţie specifică dreptului) statul este "un sistem organizaţional,
reglementat juridic, care realizează, în mod suveran conducerea unei societăţi date, deţinând,
în acest scop, atât monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului". În sensul arătat,
noţiunea de stat desemnează puterea publică, autoritatea politică ce se exercită asupra unei
populaţii, aflată pe un anumit teritoriu.
Există şi un al treilea sens al noţiunii de stat (restrictiv, concret) cel cotidian, care se
foloseşte pentru a desemna doar organele înzestrate cu autoritatea statală, a căror competenţă
este realizată de guvernanţi. Noţiunea este utilizată, în acest sens, mai ales când este necesară
precizarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor în raport cu statul şi respectiv, a statului faţă
de aceştia30.
Oprindu-ne asupra sensului juridic, al noţiunii de stat, trebuie să precizăm că acesta
reprezintă instituţia fundamentală de organizare politică a colectivităţii umane cu o organizare
socială şi o activitate mai complexă "cu o civilizaţie deja avansată"31.
În istoria gândirii sociale, statul a fost considerat secole de-a rândul, ca formă de bază
a vieţii colective. Originea statului, explicaţia apariţiei lui, şi-a găsit însă fundamentări diferite
în variatele teorii apărute.
25
Andre Haurion et Jean Gicquel, Droit Constitutionelle et institutions politiques , Ed. Montcrestien, 1980, p. 86.
26
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice (II), Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 7.
27
Marcel Prelot, Jean Boulenois, Institutions politiques et droit constitutionelle, Dalloz, Paris, 1972, p. 7.
28
Andre Haurion et Jean Gicquel, Droit constitutionelle et institution politiques, citat de G. Vrabie în Teoria
generală a dreptului, Ed. Şt. Procopiu, Iaşi, 1993, p. 184.
29
D. Ifrim, op. cit., p. 7; Marcel Prelot, Jean Boulenois, op. cit., p. 7.
30
Fichte aprecia că relaţia dintre individ şi stat trebuie să fie fundamentată pe următoarele principii:
- individul îşi îndeplineşte îndatoririle civice, devenind membru al statului;
- dreptul (ca emanaţie a voinţei statale) limitează şi asigură drepturile individuale;
- în afara acestei sfere, individul este liber şi nu are răspundere decât faţă de sine însuşi, fiind om şi
nu cetăţean.
31
Maurice Haourion, Principes de droit public, Paris, Sirey, 2º ed., 1916, cf. Marcel Prelot, op. cit., p. 3.
Există autori care apreciază că fenomenul statal este comun tuturor colectivităţilor
umane32, indiferent de gradul lor de dezvoltare. În această opinie se susţine că <<oriunde şi
totdeauna când cei care "comandă" sunt distinşi de cei care "ascultă", suntem în prezenţa
statului33.
Teoria este combătută de pe poziţiile acelor autori34 ce recunosc caracterul istoric al
statului demonstrând că statul apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii omeneşti
"când puterea publică, instituţionalizată fiind, dobândeşte caracterul de putere politică,
oficială, legitimă"35. Statul apare deci, în sensul arătat, ca o formă definită, calificată,
perfecţionată, a colectivităţii politice36, constituită din cetăţeni care locuiesc pe un anumit
teritoriu şi sunt subordonaţi puterii suverane.
Dar, puterea, ca raport între cei care conduc şi cei conduşi apare, în germene, cu mult
mai devreme decât au apărut statele organizate. Se vorbeşte de aceea, în literatura de
specialitate, de începuturile unei puteri - la cele mai vechi colectivităţi umane - care, "nu
poate fi denumită încă putere politică" 37. Lucien Fabvre, de exemplu, susţine că nu putem
plasa originile statului în cele mai îndepărtate timpuri, atâta vreme cât presupunând că exista o
putere, aceasta nu îmbrăca un caracter politic.
Astfel, în cadrul orânduirii tribale a societăţii, existau grupuri distincte - de luptători,
şefi militari, religioşi - care erau înzestrate cu anumite puteri şi care constituie începuturile
puterii statale de mai târziu. În orânduirea primitivă, puterea, concepută ca raport între
conducători şi conduşi, avea anumite particularităţi determinate de inexistenţa unor categorii
sociale opuse. Sarcinile sociale, cu caracter de "funcţii publice" erau îndeplinite de oamenii
aleşi de întreaga comunitate. Ei erau slujitorii colectivităţii şi nu stăpânii ei, fiind consideraţi
"primii între egali". Cercetând această epocă, constatăm dominaţia obiceiurilor, autoritatea,
respectul, puterea de care se bucurau patriarhii ginţilor. Dar nu găsim nicăieri o categorie
specială de oameni care să-i guverneze pe ceilalţi şi care, în scopul acestei guvernări să
dispună în mod sistematic şi permanent de un aparat de represiune: armată, justiţie, închisori,
poliţie etc.

32
Autorul francez Marcel Prelot susţine de exemplu, că "fenomenul statal ar fi comun tuturor societăţilor, de la
cele mai primitive, la cele mai avansate. În această opinie, ar fi suficient ca un grup de oameni, mai mult sau mai
puţin numeros să-şi impună voinţa prin convingere sau constrângere materială faţă de un alt grup de oameni, în
general, mult mai numeros".
33
I. Deleanu, op. cit., p. 7.
34
L. Fabvre, De l'Etat historique a l'Etat vivant, pref. Tome X, Grande Enciclopedie Francaise I er ed., Paris,
1935, p. 10; B. Chantebout, Droit constitutionelle et science politique, Armand Colin, Paris, 1989, p. 8-9.
35
Marcel Prelot, J. Boulenois, op. cit., p. 3; L. Fabvre, op. cit., p. 10.
36
Lucien Favre, De l'Enciclopedie Francaise, L'etat moderne, Paris Ier ed., 1935, p. 10.
37
Ibidem.
În evoluţia organizării gentilice a societăţii, odată cu apariţia germenilor proprietăţii
private, cei care exercitau funcţii publice, devin şi proprietari ai mijloacelor de producţie, iar
funcţiile publice dobândesc un caracter politic. Organele care îndeplineau sarcini comune
dispar treptat, sau îşi pierd importanţa, fiind înlocuite cu organe ale puterii puse în slujba celor
care conduc societatea. Pentru realizarea voinţei acestora se creează şi se perfecţionează
forme de constrângere, o forţă publică organizată, separată de popor. Deci, instituţiile statale
asigură interesele acelora care exercită puterea politică. Ele controlează viaţa cetăţenilor,
conduita lor, întreprind reprimarea comportărilor nedorite care încalcă principiile ordinii
sociale, ale convieţuirii în societate.
În cadrul organizării statale, funcţiile publice, de interes general, sunt îndeplinite de o
parte specializată a societăţii (aparatul de stat) compus din oameni care se îndeletnicesc numai
(sau aproape numai) cu guvernarea. Pentru întreţinerea acestora se percep impozite de la
populaţie.

Elementele statului
Privit din perspectivă sociologică dar şi juridică 38 statul apare ca o "formă de
organizare politică a societăţii prin care forţa socială conducătoare îşi impune voinţa asupra
unei populaţii stabile, pe un anumit teritoriu, cu ajutorul unor reguli de conduită obligatorii
stabilite de către stat şi sancţionate prin constrângerea exercitată, la nevoie, de către acesta"39.
Din definiţia formulată rezultă că organizarea statală presupune întrunirea cumulativă
a câtorva "elemente sau dimensiuni istorice şi politice". Ele condiţionează atât apariţia statului
cât şi dispariţia sau resurecţia acestuia: populaţia (naţiunea), teritoriul, autoritatea politică
exclusivă (aparatul statal alcătuit dintr-un sistem de organe înzestrate cu mijloacele necesare
exercitării puterii - în principal cu forţa de constrângere), sistemul de reguli de conduită
obligatorii stabilite şi garantate de către stat.
Populaţia este una dintre componentele inerente statului, întrucât, în esenţa sa, statul
este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane, "de regulă, o naţiune" 40. Nu
poate fi conceput un stat având un teritoriu fără populaţie. Este adevărat că numărul celor care
populează un teritoriu nu este decisiv41 pentru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi
38
I. Deleanu, op. cit., p. 14 şi următ.; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 111.
39
E. Iftime, op. cit., p. 14. În literatura juridică franceză statul este definit ca fiind o grupare umană stabilită pe
un teritoriu determinat asupra căruia se exercită o autoritate politică exclusivă. Vezi Hauriou et J. Cicquel, op.
cit., p. 97; Într-o manieră asemănătoare un autor contemporan aprecia că "statul este forma normală de
organizare a societăţii politice". Vezi Ph. Ardent, Institutions politiques et Droit Constitutionell, Paris, 1990, p.
16.
40
I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 12.
41
Statul Nauru are circa 8000 de locuitori pe când China sau India a depăşit 1 miliard de locuitori.
neglijat. Important este ca teritoriul (analizat în sens juridic) să includă în limitele sale o
populaţie care se structurează pe baza unor legături de natură politică, juridică, spirituală
(limbă comună, factură psihică comună, legături politice determinate de idealuri comune).
Prin aceste legături indestructibile şi specifice, prin fizionomia proprie, colectivitatea
dobândeşte omogenitate, perenitate, distinctibilitate, faţă de alte colectivităţi. Astfel spus, se
constituie o naţiune. Sub acest aspect, în literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra
posibilei confuzii între noţiunea de populaţie şi naţiune.
Populaţia (sau poporul) desemnează masa indivizilor (o masă eterogenă) indiferent de
naţionalitate, ce constituie suportul demografic al statului. Ea poate fi fluctuantă datorită
imigrărilor, transferului de persoane, etc. Ceea ce asigură, însă, permanenţa, identitatea,
coeziunea statului este naţiunea - "cartea de identitate a unui popor şi stat" - cum sugestiv este
definită în doctrina juridică42.
Teritoriul reprezintă dimensiunea materială a statului43, acea componentă denumită
adesea "forma geografică a vieţii sociale". El este indispensabil oricărui stat întrucât, faţă de
vechea organizare gentilică a societăţii, caracterizată prin inexistenţa unei autorităţi publice,
statul se particularizează prin împărţirea populaţiei după teritoriu şi nu după criterii de
rudenie. Statul reprezintă organizarea politică a colectivităţilor teritoriale. Fără acest element,
o mulţime de oameni, oricât de numeroasă , n-ar putea constitui un stat pentru că ar avea
întotdeauna caracterele unei grupări trecătoare. De aceea triburile nomade se pot constitui cel
mult ca nuclee de stat şi nu ca state adevărate.
Deci, fără cadrul natural în care statul îşi exercită puterea reală şi suverană, el poate
exista numai ca o ficţiune juridică. Poate exista, de exemplu, un guvern în emigraţie, dar din
punct de vedere juridic el poate să-şi menţină trăsăturile unui guvern numai dacă există
posibilitatea unei întoarceri în propriul teritoriu.
Analizat în sens juridic, teritoriul statului include pe lângă întinderile de uscat, de apă
şi spaţiul aerian şi subsolul. Principalul element al teritoriului este solul aflat sub suveranitatea
statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic.
De asemenea, subsolul intră în componenţa teritoriului, fără nici un fel de îngrădire
juridică internaţională. Tot astfel spaţiul acvatic 44, alcătuit din apele interioare şi marea

42
I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 12.
43
Din punct de vedere al regimului juridic spaţiul planetei noastre se încadrează în două categorii principale:
teritoriul statelor aflate sub suveranitatea lor şi teritoriile cu regim internaţional, nesupuse suveranităţii statului.
Vezi detalii despre aceste categorii în M. Niciu, Drept internaţional privat, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, vol. II, p.
93 şi urm.
44
Vezi M. Niciu, Domeniul acvatic al statului, în op. cit., vol. II, p. 101 şi urm.
teritorială, este valorificat pe deplin şi exclusiv de entitatea statului căreia aparţine 45. Cât
priveşte spaţiul aerian46, acesta reprezintă coloana de aer de deasupra spaţiului terestru şi
acvatic. Delimitarea teritoriului se face prin frontiere adică prin linii reale sau imaginare
trasate între diferite puncte de pe globul pământesc. Ele pot fi terestre, fluviale, maritime,
aeriene.
Forţa publică (autoritatea politică) - ce întruchipează guvernarea este, de asemenea, un
element constitutiv al statului. Această autoritate este instituţionalizată, impersonalizată. "Ea
există în instituţii, în ea însăşi, nu în oamenii care o exercită efemer. 47" De aceea, înlocuirea
unei autorităţi politice cu alta nu afectează identitatea şi continuitatea statului.
Normele juridice - nu pot nici ele lipsi din structura statală, întrucât, prin esenţa sa
dreptul reprezintă o voinţă statală. Nici un stat nu-şi poate concretiza voinţa decât având la
îndemână, pe lângă celelalte categorii de norme sociale şi anumite reguli obligatorii, care, pot
fi impuse prin constrângere.
I.5. NORMA JURIDICĂ
Noţiune şi caracterizare

Definiţia normei juridice


Norma juridică apare ca o regulă de conduită umană “care permite, ordonă sau
interzice persoanelor care se găsesc într-o situaţie dată, să se comporte într-o anumită
manieră”48. Ea este, după sugestiva expresie a autorului francez Jean-Luk Aubert, “o regulă a
jocului vieţii în societate, conceput la scară naţională”49.
Aşa privită, norma de drept s-ar putea confunda cu oricare altă regulă socială: morală,
religioasă, politică, de bună-cuviinţă, de curtoazie, etc., care are, de asemenea, vocaţia să
guverneze viaţa socială. Caracterul general, impersonal, abstract este propriu şi celorlalte
norme sociale care nu sunt altceva decât prescripţii ce pretind să se aplice unui grup de
indivizi. De aceea, la generalitatea şi impersonalitatea normei sociale trebuie să adăugăm
caracterul coercitiv al regulii de drept, derivând din aceea că ea este sancţionată de autoritatea
publică50.
45
Există, de asemenea, unele zone maritime în care statele suverane exercită drepturi suverane, deşi ele nu fac
parte din teritoiul statelor respective. Ele sunt zona contiguă, platoul continental, zona economică axclusivă a
mării. Vezi detalii în M. Niciu, op. cit., vol. II, p. 112.
46
Vezi M. Niciu, Regimul spaţiului aerian al statelor, în op. cit., p. 105 şi urm.
47
I. Deleanu, op. cit., vol. II, p.31; P. Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionell, Ed. Masson, 1989, p.
34.
48
Philippe Mallivaud, Definition et caractere distinctiv de la regle du droit – cadre juridique de relations
economiques, Paris, 1986, p.12.
49
Jean-Luk Aubert, Introduction au droit et theme fondamentaux au droit civil, Paris, 1984, p. 5.
50
Jean-Luk Aubert, Caracter coercitif de la regle de droit, op. cit. p. 11.
Deci, norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau
recunoscută de stat, care exprimă voinţa forţei sociale care deţine puterea şi a cărei respectare
obligatorie este garantată de forţa de constrângere a statului51.
Normele juridice alcătuiesc structura internă a dreptului analizat ca un ansamblu de
elemente constitutive (sistemul dreptului). Scopul normelor juridice în societate este de a
promova, apăra şi impune o asemenea conduită umană care să asigure convieţuirea socială,
orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale
potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă52. Cu ajutorul normelor
juridice se ordonează relaţiile interumane, cu mijloacele specifice dreptului, atât în interiorul
ţării, cât şi în relaţiile cu celelalte state, în politica internaţională.
Trăsături caracteristice normei juridice
Cu privire la trăsăturile specifice normei juridice, în literatura de specialitate se poartă
o amplă şi vie dezbatere53. Autorii pornesc de la trăsăturile comune şi altor norme sociale,
insistând asupra caracterului coercitiv şi naturii statale a acestei coerciţii, ca trăsături specifice
numai normei de drept.
a) Caracterul social al normei juridice este asigurat de faptul că prin aceasta se
ordonează şi reglementează relaţiile interumane. Prin caracterul ei prescriptiv norma juridică
impune o anumită conduită, constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată spre
realizarea unui anumit scop. Ea nu reglementează raporturile dintre om şi bunuri, cum greşit
au susţinut unii autori când s-au referit la normele care privesc dreptul de proprietate. Chiar în
cazul dreptului de proprietate, norma nu vizează atitudinea sau comportamentul omului
(proprietar) faţă de bunuri, ci faţă de ceilalţi oameni cu privire la bunuri. În temeiul dreptului
de proprietate, titularul îşi exercită atributele proprietăţii (usus, fructus, abusus) tuturor
celorlalţi oameni revenindu-le obligaţia de a se abţine de la orice acţiune de natură să-l tulbure
pe proprietar în exerciţiul dreptului său. Caracterul social al normei de drept se poate
desprinde şi din faptul că orice regulă de drept apare ca răspuns la o nevoie socială, nevoia de
dirijare a comportamentului social al indivizilor prin stabilirea permisiunilor şi interdicţiilor.
Normele juridice nu impun, însă, anumite obligaţii individului faţă de el însuşi (ca în cazul
regulii morale) şi nici faţă de Divinitate (ca în cazul regulii religioase), ci faţă de ceilalţi
membri ai societăţii54.

51
Pentru unele precizări şi distincţii în legătură cu noţiunea de normă juridică, a se vedea T. Drăganu,
Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 75.
52
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL., Bucureşti, 1993, p. 35.
53
Vezi G. Vrabie, op. cit., p. 32 şi urm.; Gh. Boboş, op. cit., p. 183 şi urm.; Dan Ciobanu, op. cit., p. 42; T.
Drăganu, op. cit., p. 75; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 35 şi urm.
54
T. Drăgan, op. cit., p. 76.
b) Caracterul prescriptiv al normelor de drept decurge din faptul că prin intermediul
acestora statul impune o anumită conduită, constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană
îndreptată într-un anumit sens. În raport de acest caracter pot fi identificate “nuanţe specifice”
ale unor norme cum sunt: normele principii, normele definiţii, normele sarcini.
Normele-principii sunt cele în care regula de drept nu prescrie un anumit
comportament concret ci consfinţeşte relaţii social-politice, ce devin principii generale privind
sistemul de drept în întregul său sau o anumită ramură a dreptului. Ele apar ca idei
călăuzitoare, ca reguli fundamentale pe care se sprijină întregul sistem de drept sau o ramură
de drept anume. Întrucât reflectă ceea ce este esenţial şi definitoriu în sistemul respectiv,
normele-principii îndeplinesc rolul unor linii directoare, “asigurând concordanţa diferitelor
norme juridice, coeziunea şi armonia acestora, desprinderea sensului exact şi a finalităţii
normelor de drept”55. Asemenea norme constatăm în Constituţia ţării dar şi în numeroase alte
acte normative. În Titlul I al Constituţiei României, din 21 noiembrie 1991, spre exemplu,
sunt inserate principiile fundamentale ale statului român (România este stat naţional, suveran
şi independent, unitar şi indivizibil. Statul român este un stat de drept, social şi democratic în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul politic
sunt valori supreme). Regulile amintite au valenţe sporite, constituindu-se în principii ce
fundamentează nu numai întregul sistem de drept, dar şi întregul sistem social-politic al ţării.
Şi în reglementările de ramură întâlnim asemenea norme. În dreptul muncii, de
exemplu, constatăm, ca “reguli fundamentale pe care se eşafodează întreaga ramură de
drept”56, principii generale comune tuturor ramurilor de drept, precum şi principii specifice
acestei ramuri cum sunt: neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii; negocierea
condiţiilor de muncă; disciplina muncii; perfecţionarea pregătirii profesionale; dreptul la
odihnă; dreptul la protecţia muncii; dreptul la asociere în sindicate; dreptul la grevă.
Normele-definiţii sunt cele prin care se precizează conţinutul, sensul, anumitor
concepte. Art. 2 al Legii 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede că
“constituie concurenţă, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea comercială sau industrială”. De asemenea art. 2 din Decretul lege 91/1990 privind
vânzarea de locuinţe construite din fondul statului către populaţie, defineşte noţiunea de
locuinţă ca fiind “suprafaţa locativă care cuprinde una sau mai multe camere, baie, bucătărie
şi alte dependinţe, formând o unitate de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia

55
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 37.
56
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 22-29.
sa”. Definiţia este reluată şi îmbunătăţită de Legea locuinţei nr. 114 din 11 octombrie 1996 57.
Şi Codul civil, prin numeroase articole, lămureşte înţelesul unor termeni, (art. 942 Codul civil
defineşte contractul, art. 998 din Codul civil denumeşte delictul civil ca fiind “orice faptă a
omului care cauzează altuia prejudiciu”, ş.a.).
Astfel de definiţii au caracter normativ, întrucât, “interpretările normelor sunt în relaţie
cu acest concept ce trebuie să ţină seama de sensul ce i s-a dat prin definiţia din legea
respectivă”58.
Normele-sarcini prezintă, de asemenea, anumite particularităţi întrucât ele stabilesc
competenţa şi atribuţiile unor organe59. Prin intermediul normelor amintite se reglementează
activitatea unor organe de stat, precizându-se cadrul juridic în care acestea urmează să-şi
desfăşoare activitatea. Ele nu-şi pierd caracterul general, chiar dacă vizează un organ sau
altul60, pentru că aplicarea lor este continuă cât timp organul respectiv funcţionează. Iar
atribuţiile ce revin organelor sunt exercitate prin intermediul unor acte concrete, individuale.
c) Caracterul ideologic-voliţional al normei de drept trebuie analizat pornind de la
realitatea că aceasta este o creaţie conştientă a societăţii şi că exprimă o voinţă statală61.
Adoptarea normelor de drept intră, de regulă, în competenţa unor organe ale statului,
realizându-se potrivit unei proceduri prestabilite. Există, desigur, şi norme care apar în mod
spontan şi apoi sunt sancţionate de stat, devenind cutume juridice, dar sfera lor, cel puţin în
sistemul nostru de drept, este extrem de restrânsă. De asemenea, normele juridice se pot
realiza în practică, numai trecând prin conştiinţa oamenilor, întrucât conduita este subordonată
voinţei lor. De aceea, persoanele care nu au reprezentarea faptelor lor din cauza vârstei
(minori sub 14 ani) sau datorită afectării discernământului de o boală mintală, nu poartă
răspunderea juridică pentru faptele săvârşite.
d) Normele juridice exprimă interesele unei anumite categorii sociale, a aceleia care
deţine puterea în stat la un moment dat. De aceea, durata aplicabilităţii lor este, de regulă,
limitată în timp. Cu toate acestea, există şi norme juridice cu o mare durabilitate în timp şi

57
Art. 2 lit. a din Legea locuinţei nr. 114 / 1996 defineşte locuinţa ca acea construcţie alcătuită din una sau mai
multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei
persoane.
58
I. Ceterchi, op. cit., p. 37.
59
Ibidem.
60
Art. 140-145 din Constituţia României din 21 nov. 1991 reglementează structura şi competenţa Curţii
Constituţionale; vezi şi art. 118 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
61
În încercarea de dezvăluire a esenţei normei de drept, în literatura de specialitate se arată că “legea este
emanaţia voinţei generale a naţiunii, exprimată prin intermediul organelor statale competente în acest sens”.
Ideea potrivit căreia norma juridică este o expresie a voinţei generale, şi-a găsit formularea încă în opera
filosofică a lui J. J. Rousseau, preluată apoi în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului 1789. Art.
6 din Declaraţie preciza că “Legea este expresia voinţei generale”.
chiar universale în spaţiu, cum ar fi principiile unanim admise ale dreptului internaţional 62.
Dar, exemple de norme perene în timp întâlnim şi în dreptul intern. Astfel, regula după care
“copilul conceput dar nenăscut poate dobândi drepturi”, sau prezumţia de paternitate a
copilului născut în timpul căsătoriei, sunt reguli care “trecând peste graniţe geografice şi
istorice coboară până în dreptul roman”63.
e) Caracterul general şi abstract al normei juridice
Prin esenţă, norma de drept este o regulă absolut impersonală care are vocaţia să se
aplice la un număr nedeterminat de persoane ce se află în aceleaşi situaţii determinate. În
definitiv, normele juridice nu vizează atât persoanele, cât situaţiile juridice în care acestea se
găsesc. Deci, normele juridice nu reglementează situaţii concrete, ci prescriu conduite tipice
pe care trebuie să le urmeze oamenii, stabilind drepturile şi obligaţiile acestora în mod
generic. În felul acesta, norma de drept devine un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază
conduita cetăţenilor în anumite condiţii concrete. Normele juridice se aplică la un număr
nelimitat de cazuri cu caracter de repetabilitate. Astfel, reglementând căsătoria şi divorţul,
prin stabilirea condiţiilor şi procedurii de urmat în aceste cazuri, Legea română de drept
internaţional privat nr. 105/1992 creează un cadru tipic repetabil nelimitat, pentru toate
persoanele aflate în situaţia de mai sus (art. 18-24). După cum, definind şi sancţionând
delictul civil art. 998 din Codul civil, oferă un tipar aplicabil tuturor acelora care vor săvârşi o
asemenea faptă ilicită. Rezultă că norma juridică nu-şi realizează menirea socială prin
aplicarea ei o singură dată sau de un număr prestabilit de ori. Ea este destinată să se aplice de
fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei, iar dacă aceste condiţii nu se ivesc
niciodată, norma respectivă nu se aplică. Prin tipicitatea şi impersonalitatea lor normele
juridice se deosebesc de măsurile individuale64, adoptate de organele statale competente,
vizând una sau mai multe persoane nominalizate, cum ar fi: schimbarea numelui unei
persoane, autorizarea funcţionării unei societăţi bancare, etc. În acelaşi sens, deciziile Curţii
Supreme de Justiţie, nu sunt reguli de drept, ci măsuri individuale prin care instanţa supremă
sugerează anumite soluţii în situaţii concrete date. O decizie judiciară aplică regula de drept
într-o situaţie particulară, ea n-are forţă juridică decât între părţile în proces, fără a fi
opozabilă terţilor. Dar, caracterul impersonal al normei de drept nu trebuie înţeles în sensul că
fiecare normă se adresează în mod global tuturor indivizilor. Unele norme se adresează

62
Principiile fundamentale ale Dreptului Internaţional Public în Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, vol.
I, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p. 21.
63
Gh. Lupu, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1991, p. 21.
64
Jean-Luk Aubert, op. citat, p. 10.
tuturor locuitorilor unui stat, dar alte norme vizează numai anumite categorii de persoane sau
organe statale. Există aşadar grade diferite de generalitate.
Un grad maxim de generalitate prezintă acele norme care se adresează tuturor
indivizilor ce populează spaţiul unui anumit stat, indiferent de cetăţenie, naţionalitate, funcţie,
domiciliu, stare civilă, vârstă, sex, etc. Aşa sunt normele constituţionale care privesc dreptul
la viaţă, la integritate fizică şi morală, apărarea proprietăţii, respectarea constituţiei şi legilor
ţării.
Alte norme juridice se adresează unor categorii de persoane îmbrăcând un grad redus
de generalitate. Astfel, dispoziţiile Codului familiei care reglementează efectele căsătoriei
privesc numai pe soţi (dar pe toţi care au această calitate). Sau, art. 74 din Legea fondului
funciar nr. 18/1991 republicată (potrivit căruia “toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt
obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului”) vizează numai persoanele care
deţin terenuri agricole, în condiţiile legii65.
Un grad şi mai redus de generalitate prezintă normele juridice care privesc anumite
organe, organizaţii sau instituţii de stat. Aşa sunt normele prevăzute în Constituţia ţării
referitoare la Parlamentul şi Guvernul României. În aceeaşi categorie de norme se include şi
art. 159 din Codul familiei, care reglementează competenţa instanţei tutelare.
O ultimă categorie de norme este cea care se adresează unor organe unipersonale
(Preşedintele României, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General al
României, etc.). Deşi aceste norme privesc o singură persoană, ele nu-şi pierd caracterul
general, pentru că se aplică permanent, fără a lua în considerare persoanele care compun
aceste organe. De aceea, conduita prescrisă de o asemenea normă va fi urmată de orice
persoană aflată în situaţia de drept şi de fapt prevăzută în ipoteză.
f) Obligativitatea normei juridice
Dacă generalitatea şi impersonalitatea fac posibilă delimitarea normei de drept de
măsurile individuale adoptate de organele statale, ele nu permit separarea acesteia de alte
reguli de conduită66. Ceea ce asigură identitatea normei de drept este caracterul coercitiv,
faptul că aceasta este impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere statală, ca un ordin, ca un

65
Având în vedere că legea este chemată să se aplice numai unei anumite categorii, definită prin trăsături
specifice, abstracte, generalitatea ei prezintă un caracter relativ. Totuşi, acest caracter se păstrează nealterat câtă
vreme subiectele vizate de normă nu sunt determinate (conduita prescrisă fiind urmată de orice persoană aflată în
situaţia de drept sau de fapt prevăzută în ipoteza normei).
66
Trebuie făcută, în primul rând, distincţie între regulile de drept şi legile obiective ce guvernează universul
fizic, care apar ca o “relaţie invariabilă şi fatală între cauză şi efect, exprimând ceea ce este” (T. Drăgan, op. cit.,
p. 76). Prin caracterul lor prescriptiv, normele de drept exprimă “ceea ce trebuie să fie”, care este
comportamentul ce trebuie urmat.
comandament67 la care sunt supuşi toţi cei cărora li se adresează. Deci, norma juridică nu
reprezintă o indicaţie sau o doleanţă, ci o dispoziţie obligatorie. Această caracteristică este
fundamentală pentru norma juridică, deosebind-o de alte norme sociale, cum ar fi: normele
morale68, religioase, politice, etc. Trăsătura amintită nu este afectată de faptul că în anumite
împrejurări însăşi puterea de stat înţelege ca acest comandament să fie prezentat sub formă
supletivă de recomandare, de împuternicire sau de stimulare. Aceste norme, denumite în
literatură norme dispozitive sau permisive, chiar dacă nu obligă sau interzic săvârşirea unei
acţiuni, permit subiectul să-şi aleagă singur conduita, dar numai în limitele prescrise de lege.
Caracterul general – obligatoriu, este esenţial pentru normele juridice pentru că asigură
ordinea de drept în societate, stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu
interesele societăţii. Fără acest caracter norma juridică “şi-ar pierde însuşi sensul existenţei
sale ca normă socială distinctă în varietatea şi multitudinea normelor sociale”69.
I.6.Izvoarele normelor juridice

Noţiunea de izvor al dreptului


Analizând dreptul ca fenomen social am putut constata că acesta prezintă un conţinut
în care se regăseşte voinţa conducerii politico-statale şi anumite forme de exprimare, de
exteriorizare a conţinutului. Aceste forme care determină caracterul juridic al unor norme
sociale constituie ceea ce în ştiinţa juridică a primit denumirea de izvor de drept. Deci, în
accepţia juridică a noţiunii, izvorul de drept nu se referă la esenţa dreptului, ci la formele
specifice în care acesta îşi găseşte expresia. Pentru a-şi realiza menirea lor de ordonator al
vieţii sociale, normele juridice sunt exprimate în anumite forme proprii dreptului, care în
majoritatea covârşitoare a lor poartă denumirea generică de acte normative.
Dar, în literatura juridică atât românească70 cât şi străină71, pornindu-se de la sensul
etimologic al noţiunii de "izvor" se face distincţie între formele de exprimare a normelor
juridice (izvoarele formale) şi sursele72 sau factorii de determinare, de configurare şi creare a

67
Jean Louis Bergel, Theorie General du Droit, Dalloz, 1989, p. 4.
68
Pentru delimitarea normelor juridice de normele morale a se vedea G. Vrabie, Politica, morala şi dreptul,
Editura Politică, Bucureşti, 1977; Klaus Gunther, Justification et application universalistes de la norme en droit
et en morale en A.P.D. Sirey tome 37, 1992, p. 271; Denis Aland, Droit et Moeurs, revue Droits nr. 19/1994.
69
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 36.
70
G. Vrabie, op. cit., p. 35, Gh. Boboş, op. cit., p. 146, Gh. Lupu, op. cit., p. 42-44, I. Ceterchi, I. Craiovan, op.
cit., p. 52.
71
Jean-Luk Aubert în op. cit., p. 68-174, unde autorul face o tratare aprofundată a izvoarelor de drept; Ph.
Malinvaud, op. cit., p. 15-56.
72
Asemenea surse sunt izvoarele scrise, izvoarele nescrise, arheologice, etc., care pot oferi informaţii despre un
sistem de drept dintr-o anumită perioadă istorică sau despre legislaţia dintr-o ţară oarecare.
acestora (izvoare materiale)73. Cât priveşte izvoarele materiale, problematica acestora se
înscrie în contextul mai larg al filosofiei dreptului, fiind cercetată în legătură cu analiza
conceptului şi a esenţei dreptului74. De aceea, în ştiinţa juridică s-a generalizat sensul formal
al noţiunii de izvor de drept, care are în vedere mijloacele specifice prin care voinţa autorităţii
statale capătă caracter general şi obligatoriu, fiind exprimată prin acte normative.
În doctrina juridică se mai face şi o altă distincţie, între izvorul direct şi cel indirect al
dreptului. Se porneşte, în general, de la legătura existentă între noţiunea de izvor al dreptului
şi activitatea de creare, de elaborare a dreptului (instituirea normei de drept sau recunoaşterea
sa de către stat într-o anumită formă). În acest scop puterea de stat fie că formulează direct,
nemijlocit, normele din diferite acte normative - legi, decrete, hotărâri, etc., fie că recunoaşte
valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi - obiceiuri, precedentul juridiciar, actele
unor organisme nestatale75. Se conturează astfel, izvoarele directe şi indirecte ale dreptului.
Prin izvor direct, ştiinţa dreptului înţelege actele normative în care se află norma juridică
avută în vedere76, iar prin izvor indirect (mediat sau complex) se înţeleg unele reguli
nejuridice (cum sunt: obiceiurile, actele unor organizaţii nestatale, regulile de convieţuire
socială, anumite principii de viaţă), la care aceste acte fac trimitere. Pentru a dobândi forţă,
regulile amintite au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea
publică. În felul acesta, un obicei sau o altă regulă socială are valoare juridică numai indirect,
prin intermediul unui act de stat care recunoaşte sau sancţionează regula respectivă.
Apare astfel, un izvor de drept complex, alcătuit din regulile nejuridice precum şi din
actul normativ statal ce face trimitere la acestea 77. Aşa, de exemplu, art. 600 din Codul Civil,
trimiţând la obiceiul locului în materie de "înălţimea împrejmuirii" în raporturile de
vecinătate, încorporează acest obicei împreună cu care formează un izvor de drept complex,

73
G. Vrabie, op. cit., p. 35, Cu privire la factorii de configurare a dreptului, a se vedea şi Anita Naschitz, Teorie
şi practică în procesul de elaborare a dreptului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969. Problema
fundamentului regulii de drept a fost pusă în discuţie atât de filosofie cât şi de ştiinţa dreptului. Pe această temă
s-a cristalizat un număr impresionant de opinii care ar putea fi reunite în două mari grupări: teoriile dreptului
natural şi teoriile pozitiviste. Teoriile dreptului natural susţin "existenţa unui drept natural, veşnic, imuabil care
decurge din însăşi natura oamenilor şi societăţii, drept neformulat, independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor"
(I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 110). "Ideea ancestrală a
dreptului natural porneşte de la percepţia - intuiţia unei ordini şi a unui echilibru ideal, înnăscut de la natură. În
această perspectivă dreptul natural nu este altceva decât protecţia acestui echilibru în viaţa socială" (M. Villey,
Philosophie du droit, T. I, nr. 80, Paris, p. 150, cf. J. L. Aubert, op. cit., p. 26). Pozitiviştii, dimpotrivă reunesc
numai normele juridice "pozitive" fiind ostili oricărei concepţii care explică dreptul prin prisma altor fenomene
zonale (a se vedea G. Vrabie, op. cit., p. 12)
74
Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 175 şi urm.; 225 şi urm.
75
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 53.
76
Asemenea acte pot fi legi, decrete, hotărâri, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, etc.
77
Jean - Louis Bergel, op. cit., p. 51-52.
unic. Sau art. 1421 Cod Civil, privitor la închirierea locuinţelor, obligă pe locatar să facă
micile reparaţii care prin uz cad în sarcina sa.
În literatura de specialitate apar şi alte sensuri ale noţiunii de izvor de drept, cum ar fi
izvorul politic al dreptului sau izvorul ideologic al dreptului (conştiinţa juridică). Dar oricare
ar fi sensul utilizat, concluzia ce se desprinde este aceea că "rolul de a da forţă juridică
regulilor de conduită revine organelor statale, fie printr-o activitate directă de elaborare şi
prelucrare a izvoarelor de drept, sub forma actelor normative, fie prin învestirea cu forţă
juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt: obiceiul sau practica judiciară, care prin
această învestire sau recunoaştere devin izvoare de drept"78.
Din cele prezentate rezultă că izvoarele dreptului alcătuiesc un ansamblu unitar de
norme, ierarhizate după forţa lor juridică, ţinând seama de locul pe care îl ocupă în sistemul
organelor statului, organul care a adoptat actul normativ. De aceea, în cele ce urmează se
impun câteva aprecieri cu privire la sistemul izvoarelor dreptului.

Sistemul izvoarelor dreptului


Pentru ca o normă socială să dobândească forţă juridică, ea trebuie să fie exprimată ca
voinţă, de către un organ competent al statului. Formele prin care voinţa statală îşi găseşte
expresia sunt importante întrucât, în funcţie de aceste forme poate să se modifice forţa juridică
a normei sau acţiunea ei în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
În cadrul aceluiaşi sistem juridic există mai multe forme de exprimare a dreptului care
se găsesc într-o stare de interdependenţă. Pluralitatea izvoarelor dreptului în orice sistem
juridic se datorează complexităţii relaţiilor sociale reglementate, varietăţii organelor de stat,
ierarhiei existente în cadrul structurii statale, tradiţiilor unui stat oarecare şi nevoii găsirii unor
variate modalităţi de influenţare a comportamentului uman. Corelaţia dintre diferite izvoare
de drept, inclusiv importanţa ce-i revine fiecăruia în ierarhia dintre ele, diferă de la un tip de
drept la altul şi nu rareori, chiar de la un stat la altul în cadrul aceluiaşi tip. De aceea unele
izvoare există preponderent sau există numai în anumite epoci sau la anumite popoare, după
cum există categorii de izvoare pe care le întâlnim în toate epocile, cum este, de exemplu,
legea.
Cât priveşte sistemul de drept românesc, acesta se caracterizează prin supremaţia legii
ca principal izvor de drept. Termenul de lege poate fi folosit în sensul cel mai larg posibil - de
normă juridică ce emană de la un organ de stat competent şi în sens restrâns (accepţiunea
strict juridică a cuvântului) - de act normativ emis de organul suprem al puterii de stat, în
78
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 53.
anumite forma de legiferare. Pe baza şi în vederea concretizării dispoziţiilor legii sunt
adoptate toate celelalte acte normative (hotărâri ale guvernului, instrucţiuni, ordine ale
miniştrilor, decizii cu caracter normativ ale prefecturilor şi primăriilor).

Clasificarea izvoarelor dreptului


O analiză spaţială dar şi istorică a izvoarelor de drept dezvăluie o grupare, o
ierarhizare a acestora care diferă de la o epocă la alta şi chiar de la un sistem de drept la altul
în cadrul aceleiaşi epoci. Pentru perioada de început a organizării statale şi chiar pentru evul
mediu, izvorul de drept care domină, este obiceiul juridic79. Epoca modernă se caracterizează
prin "guvernarea legii scrise", adoptată de reprezentanţa naţională (parlament) ca expresie a
suveranităţii statale. În prezent există o hartă juridică contemporană care împarte planeta în
mari sisteme de drept: sistemul romano - germanic, marile sisteme de common law, sistemele
juridice tradiţionale (hindus, musulman, cel al extremului orient), sistemul socialist (cu o arie
de răspândire în prezent, considerabil restrânsă).

a. Obiceiul juridic
Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic, a fost în literatură şi practică, o
problemă controversată. Potrivit unei opinii, obiceiul constituie izvor de drept ori de câte ori,
în legea scrisă, lipseşte cu desăvârşire reglementarea unor relaţii sociale, iar cu privire la
chestiunea în litigiu există reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant, un timp
îndelungat80.
Într-o altă opinie, obiceiul constituie izvor de drept numai când legea însăşi consacră

79
Ph. Mallinvaud, op. cit., p. 42.
80
În şcoala istorică a dreptului (Germania, sec. XIX - Savigny, Puchta) s-a conturat teza, după care simpla
practicare comună ar fi suficientă pentru învestirea obiceiului cu forţă juridică. În această optică izvorul oricărui
drept se află în aşa-numitul "spirit popular" şi, deci, nu ar fi necesară recunoaşterea acestuia de către o autoritate
publică.
obligativitatea acestuia sau jurisprudenţa îl impune dându-i o recunoaştere oficială81.
Diversitatea de păreri poate fi explicată în primul rând, prin lipsa unei definiţii legale a
obiceiului juridic. În al doilea rând, investigând literatura de specialitate constatăm că în
încercarea de definire a acestui concept, s-au conturat două sensuri: un sens larg şi un sens
restrâns.
În sens larg, noţiunea ar include toate regulile care nu au o consacrare textuală:
principii generale ale dreptului, jurisprudenţa, tradiţii, practici recunoscute de autoritatea
publică etc.
În sens restrâns, cutuma juridică este definită ca o regulă de conduită stabilită în
practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă
socotită obligatorie. Desprindem din definiţia de mai sus două elemente ce structurează
cutuma juridică: un element material (obiectiv) şi un element psihologic (subiectiv).
Elementul material se referă la uzanţa însăşi care prin generalitatea şi repetabilitatea ei se
fixează în practica vieţii sociale. Iar elementul psihologic constă în convingerea obligativităţii
unor asemenea norme. Cât priveşte învestirea cu autoritate juridică a obiceiurilor amintite
puterea statală poate avea atitudini variate. Ea poate recunoaşte şi dota cu forţă juridică
obiceiurile convenabile consolidării ordinii de drept sau le poate interzice pe acelea care
contravin acestei ordini.
De asemenea, puterea statală poate manifesta toleranţă faţă de acele obiceiuri care nu
contrazic ordinea de drept existentă şi care nu reclamă o "haină juridică" anume.
Succintă prezentare istorică. În evoluţia istorică a dreptului, locul şi rolul obiceiului
juridic a variat de la o epocă la alta. Iniţial el apare ca o formă de exprimare a unor reguli care
s-au format de-a lungul timpului şi care au fost respectate, în virtutea unor deprinderi
îndelungate, fără a fi impuse prin constrângere. Odată cu apariţia statului, acestor reguli li s-a
recunoscut forţa juridică şi ele au devenit veritabile izvoare de drept, mai ales în statele
sclavagiste şi feudale82. Existenţa la aceste state a cutumei juridice ca principal izvor de drept,
se explică prin caracteristicile acesteia de a fi o regulă socială care corespunde cel mai bine
societăţilor în care dinamica vieţii sociale este lentă, iar unitatea statală nu s-a realizat încă.
81
Este "Teoria recunoaşterii" potrivit căreia obiceiul dobândeşte valoare juridică numai după ce o autoritate
legislativă sau o instanţă judecătorească şi-au pus pecetea recunoaşterii oficiale (I. Ceterchi ş. a., op. cit., p. 54).
În această ultimă opinie obiceiul juridic nu ar fi altceva decât o "jurisprudenţă constantă", un izvor de drept
indirect. Michel Fromont, Alfred Riege, Introduction de Droit, Allemand, Tome I., Editura Cujas, Paris, 1977, p.
196-200, citat de I. Ceterchi, op. cit., p. 54. Cât priveşte definiţia formulată în literatura română, vezi şi Stanciu
D. Cărpenaru, Introducere în cercetarea dreptului comercial: Actualitatea şi perspectivele dreptului comercial, în
Dreptul nr. 9/1991, p. 14. Iar despre cutuma internaţională vezi M. Niciu, op. cit., p. 51 şi urm. Dominique
Carreau, Droit international 2, Editions Pedone, Paris, 1988, p. 240. Curtea Internaţională de Justiţie defineşte
obiceiul ca "o practică prelungită şi continuă între două state, acceptată de ele ca guvernând raporturile lor".
82
Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui "Legea talionului".
În aceste condiţii obiceiul juridic poate exprima mai bine decât un alt izvor de drept
particularităţile locale precum şi fărâmiţarea politică specifică perioadelor istorice
premergătoare centralizării vieţii economice şi politice.
Primele acte normative scrise (sclavagiste şi feudale) nu sunt decât culegeri de cutume
juridice.
Astfel, la vechii greci, normele de drept apar odată cu constituirea statului athenian,
mai întâi sub forma cutumelor, apoi sub forma dreptului scris care la început reprezenta în
mare parte o codificare a dreptului obişnuielnic (ca de exemplu, Legile lui Dacon, 621 î.H.).
De asemenea, la romani după formarea statului, obiceiurile străvechi se transformă în
cutume juridice în conformitate cu interesele guvernanţilor. Iar cea mai veche lege romană
(Legea celor 12 table) cuprinde în afară de unele dispoziţii noi şi multe obiceiuri străvechi
adaptate realităţilor vremii. Pe teritoriul ţării noastre, perioada democraţiei militare a însemnat
o epocă de început în cristalizarea normelor juridice cutumiare, care ţinând seama de
"împletirea puterii religioase şi politice" aveau o puternică amprentă religioasă ca pretutindeni
în antichitatea incipientă.83 Obiceiul juridic şi-a menţinut locul şi rolul în dreptul geto-dac
chiar şi după cucerirea romană. El privea atât raporturile interne (mai ales cele din sfera
proprietăţii şi familiei) cât şi raporturile externe.84
Evul mediu cunoaşte o mai mare extindere şi varietate a obiceiurilor juridice. Numărul
cutumelor fiind în continuă creştere s-a ridicat problema sistematizării şi încorporării acestora
în legi scrise. Ca urmare a eforturilor de selectare şi sistematizare, au apărut o serie de
culegeri de cutume în Franţa, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt (1270) "Oglinda saxonă"
(1230) şi Oglinda şvabă (1273-1282) în Germania, Pravila Rusă (sec. IX-XIII) în Rusia.
În dreptul românesc cutuma juridică a continuat să se aplice pe toată durata epocii
medii. Dreptul cutumiar (obişnuielnic) cunoscut în izvoarele istorice ca "Jus Valachicum" se
întâlnea atât la populaţia română din Ţările Române, cât şi la românii din statele vecine
(Bulgaria, Polonia, Serbia, Ungaria). Odată cu formarea statelor feudale româneşti Jus
Valachicum este recunoscut ca "legea ţării" (lex terrae), ceea ce consfinţeşte legătura acestui
85
drept cu populaţia românească şi teritoriul pe care ea era aşezată. Obiceiul pământului a
servit mai apoi ca sursă de inspiraţie în actele normative scrise mai ales pentru:
"Pravilniceasca condică (1780), Codul Calimach (1817) sau Legiuirea Caragea (1818)." 86 În
raport cu reglementările scrise, însă, obiceiul juridic este inferior, fiind lipsit de precizia şi
83
Maria Dvoracek, Istoria dreptului românesc, op. cit., p. 84.
84
E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p.
25.
85
I. Ceterchi ş.a. op. cit., p. 55.
86
E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria dreptului românesc, op. cit. p. 151-154.
siguranţa acestora. De asemenea, un obicei este mai greu de cunoscut şi probat. În epoca la
care ne referim pe lângă meritele incontestabile ale obiceiurilor juridice, de a consacra şi
apăra valori spirituale ale poporului român, trebuie evidenţiată şi o altă latură a acestora. Este
vorba de consfinţirea prin numeroase cutume a inegalităţilor sociale sau dintre sexe, precum şi
a discriminărilor naţionale şi sociale, de intoleranţă religioasă.
Obiceiul juridic îşi păstrează importanţa şi în dreptul modern şi contemporan, dar la
locul şi rolul acestuia nu este acelaşi în toate statele ce cunosc acest drept. 87 Astfel, el
constituie un important izvor de drept (alături de practica judiciară) în dreptul anglo-saxon şi
cel american88 , în timp ce pe continentul european rolul acestuia scade din ce în ce mai mult,
în favoarea legii scrise.89 În sistemul dreptului românesc cutuma juridică se menţine mai ales
în dreptul civil (în materie de servitute, raporturi de vecinătate). În materie de raporturi de
vecinătate, de exemplu, Codul Civil face trimitere la obiceiuri care , în acest fel, devin un
izvor de drept, fiind încorporate în mod indirect în reglementarea juridică respectivă. Este
ilustrativ, în acest sens, art. 610 din Codul Civil care prevede că <<cel care face o construcţie
lângă un zid comun sau necomun este obligat să respecte distanţa stabilită de normele speciale
şi de "obiceiurile particulare" cu privire la asemenea lucrăr.
Dar şi în alte domenii ale dreptului civil, cum ar fi interpretarea contractului, cutuma
juridică îşi găseşte aplicabilitate. Astfel, potrivit art. 980 Cod Civil dispoziţiile îndoielnice se
interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Cutuma judiciară îşi păstrează
încă un rol însemnat în dreptul internaţional public şi privat şi în dreptul comerţului
internaţional.90
b. Actul normativ
Obiceiul juridic nu a putut acoperi în totalitate nevoile reglementării, consacrării şi
apărării relaţiilor sociale care s-au format odată cu începuturile vieţii statale. Noile cerinţe au
reclamat formarea unor norme juridice noi - acte normative - care în ierarhia izvoarelor
dreptului s-au situat şi au rămas până în prezent, pe primul loc. Particularitatea acestui izvor
de rept rezidă în faptul că norma juridică provine preponderent de la un organ statal ce are
competenţa de a reglementa relaţiile sociale. Sub aspect terminologic trebuie precizat că
noţiunea de act normativ (sau act juridic normativ) desemnează formele sub care apar normele

87
V. D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, op. cit. p. 72-101.
88
Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Casa de editură şi presă "Şansa", S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 35-58 şi 80-109.
89
Cristian Ionescu, op. cit., p. 114-217.
90
I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 20 şi urm., Grigore Geamănu,
Drept internaţional public, vol. I. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
juridice edictate de organele competente ale statului: lege, decret, hotărâre, ordonanţă,
regulament etc.
În limbaj juridic, însă, pentru acoperirea întregii palete de acte normative, se utilizează
şi termenul de "lege" într-un sens foarte larg. În cuprinsul prezentei lucrări termenul de lege
va fi folosit în sensul său strict, pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară,
adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el unipersonal sau colegial, monarhic sau
republican.
Primele acte normative au apărut în statele sclavagiste şi ele au cuprins pe lângă reguli
cutumiare străvechi, reglementări noi privind proprietatea, familia, statutul persoanei. Cele
mai vechi legi au apărut la popoarele Orientului antic şi ele au fost cele din Summer (Codurile
Lipit - Istar, Ur - Nammu), Codul lui Hammurabi, Mesopotamia (Babilon), Egipt (Legea lui
Bokoris). Aceste reglementări au avut o largă aplicare în orientul antic, apropiat şi mijlociu.
Trebuie să adăugăm, de asemenea, ca fiind reprezentative pentru perioada în discuţie: Legile
lui Manu (India), Legea Mu (China), Legile lui Moise - Decalogul (la evrei), Legea celor 12
table (Roma Antică), Legile lui Solon şi ale lui Dracon - în Grecia antică.
Importanţa legii creşte în feudalism pe măsura centralizării vieţii economice şi politice
şi formării de state mari centralizate. Sunt edictate acum legi şi coduri, cum au fost: Codul
penal Carolina (1532) în Germania, Codul maritim (1673) şi Codul comercial (1601) în
Franţa, iar în ţara noastră: Pravilniceasca Condică (1780); Codul Calimach (1817); Codul
Caragea (1818)91.
În epoca modernă, capătă din ce în ce mai mult contur tendinţa spre un drept scris.
Unul dintre principiile ce s-au impus din perioada de pregătire a revoluţiilor burgheze era cel
al supremaţiei legii în cadrul reglementărilor juridice şi actelor normative. Preluând puterea
politică în stat, burghezia a creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei aparatului de
stat, denumirea de "lege" fiind atribuită de regulă, actelor normative adoptate de parlament
potrivit procedurii de legiferare. Apar acum primele constituţii ca legi fundamentale edictate
de un organ suprem special - constituit.
c) Precedentul judiciar

91
Pentru detalii privind aceste izvoare de drept, a se vedea, Ioan Platon, Istoria dreptului românesc,
Universitatea Româno-Americană, Bucureşti, 1994, p. 247 şi urm.
În doctrina juridică, noţiunea de jurisprudenţă (precedent judiciar) este utilizată pentru
a desemna totalitatea hotărârilor judecătoreşti, a deciziilor arbitrale 92, prin care s-au aplicat sau
interpretat normele juridice.
Urmărite în evoluţia lor istorică, aceste hotărâri au avut un rol important în
cristalizarea izvoarelor dreptului. Dar în prezent, cel puţin în concepţia dreptului românesc (ca
şi a altor sisteme de drept) precedentul judiciar nu este, în principiu 93, acceptat ca un izvor de
drept. Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice, ci soluţii concrete,
individuale, date pe baza unor acte de jurisdicţie şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de
jurisdicţie trebuie deosebite de actele jurisdicţionale ale unor organe de stat interne (cum ar fi
organele administrative) sau ale organelor internaţionale (ONU) care îşi formează propria
practică ce nu poate fi cuprinsă în sfera noţiunii de jurisprudenţă.
Desigur, în anumite perioade istorice, ţări sau circumstanţe, precedentul judiciar a fost
(şi este) apreciat ca un veritabil izvor de drept, soluţiile instanţelor judecătoreşti devenind
obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti sau pentru alte organe de stat, confruntate cu
soluţionarea unor cauze asemănătoare.
Rolul precedentului judiciar nu a fost acelaşi în toate timpurile şi sistemele de drept.
Prezenţa sa printre izvoarele dreptului este semnalată încă din dreptul sclavagist. Ca diviziune
a dreptului roman, dreptul pretorian (honorar), de exemplu, conţinea norme introduse de
pretori sau alţi magistraţi, date în soluţionarea unor cauze concrete. Prin edictele magistraţilor
judiciari se corecta, adapta sau completa vechiul drept civil roman (jus civile), care, uneori,
era depăşit de realităţile vremii. Edictele magistraţilor (pretorul urban, pretorul peregrin, edilii
curuli, guvernatorii de provincie) care "au dat un puternic impuls vieţii juridice, devenind
pentru mai multe sute de ani izvorul cel mai dinamic al reglementărilor romane 94, erau
obligatorii pentru aceştia. În timp, însă, ele "au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii"95.
În epoca medievală precedentul judiciar îşi menţine o poziţie importantă, în sistemul
izvoarelor dreptului, alături de obiceiul juridic (cu care se află în corelaţie, de altfel). În
92
Noţiunea de jurisprudenţă are în sfera sa de cuprindere, alături de hotărârile judecătoreşti şi deciziile arbitrale
care sunt acte de jurisdicţie ale unor organe constituite în vederea distribuirii justiţiei. În sfera vieţii
internaţionale, de exemplu, alături de organe de jurisdicţie cu caracter permanent instituţionalizat (cum ar fi
Curtea Internaţională de Justiţie) apar şi trebunale arbitrale internaţionale, cu caracter ad-hoc. Acestea se pot
constitui de către două sau mai multe state, pentru soluţionarea anumitor diferende. Pentru detalii, a se vedea R.
Miga-Beşteliu, op. cit. p. 311 şi următoarele.
93
Cât priveşte doctrina şi practica dreptului românesc se discută în prezent, invocându-se unele dispoziţii legale,
valoarea de izvor de drept a jurisprudenţei. Pentru detalii a se vedea, Betinio Diamant, Câteva argumente în
sprijinul tezei că jurisprudenţa constituie izvor de drept, în Dreptul nr. 7/2001 p. 107 şi următoarele. Autorul
invocă, în primul rând, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale de admitere a unor excepţii de
neconstituţionalitate şi de declarare a unui text ca neconstituţional. Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea,
din practica Curţii Supreme de Justiţie, dec. nr. 1815/1999 în Revista de drept penal nr. 4/1999.
94
M. V. Jakotă, Diviziunile dreptului roman, în Drept roman, Edit. Chemarea Iaşi, 1993, vol. I, p. 67.
95
M. V. Jakotă, Edictele magistraţilor judiciari, în op. cit. p. 75.
Europa, el capătă tot mai mult teren, odată cu receptarea dreptului roman (sec. al XV-lea şi al
XVI-lea). Evoluţia acestui izvor de drept a fost puternic marcată de tribunalele maritime şi
comerciale, care şi-au dezvoltat o practică proprie, sistematizată în colecţii de jurisprudenţă ce
au alimentat formarea dreptului maritim şi comercial.
Pe măsura centralizării puterii de stat feudale şi a formării monarhiilor absolute prinde
tot mai mult contur tendinţa de întărire a rolului actelor normative edictate de monarhul
absolut în detrimentul precedentului judiciar şi a celorlalte izvoare de drept.
Pentru că cele mai importante relaţii sociale sunt acum reglementate prin legi scrise,
prin coduri cuprinzătoare, precedentul judiciar decade, fiind chiar interzis în unele legislaţii.
Codul penal german (de la 1794), de exemplu, conţinea o dispoziţie expresă în acest sens: "În
hotărârile care urmează să fie pronunţate - preciza codul menţionat - nu trebuie luate în
considerare nici părerile oamenilor de ştiinţă, nici hotărârile precedente aduse de tribunale".
Dispoziţia reapare în Codul civil francez (1804) sau în Codul civil austriac (1811).
În epoca modernă problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem de
drept la altul. În ţările europene continentale, cum este cazul ţărilor menţionate mai sus,
precedentul nu a fost recunoscut ca izvor de drept pe când în altele (SUA, Canada, Anglia), el
şi-a păstrat un loc central, fiind considerat, (alături de cutuma juridică) principalul izvor de
drept.
Este ilustrativ, în acest sens, cazul Angliei (şi al ţărilor care au adoptat sistemul anglo-
saxon) în care dreptul comun (common law) este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi
cutumele consfinţite de ele. Specific sistemului constituţional britanic este faptul că lipseşte o
constituţie (în sensul formal al termenului), în sens material conţinutul acesteia regăsindu-se
într-un sistem coerent de cutume 96 la care se adaugă texte juridice adoptate de Parlamentul
englez.
Prin puterea pe care o are judecătorul englez este nu numai un interpret al legii, ci "o
autoritate care creează regula de drept, hotărârea sa, cel puţin în cazul instanţelor superioare,
constituind un precedent obligatoriu în viitor, nu numai pentru instanţa respectivă, ci pentru
toate instanţele inferioare"97. Într-o asemenea interpretare sensul regulii de drept este "acela pe
care i-l dau instanţele judecătoreşti"98. Aşa privit, precedentul judiciar din common law "are o

96
Cele mai importane cutume se referă la: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Camerei Comunelor,
alegerea primului ministru din cadrul partidului politic ce a obţinut victoria în alegerile generale, solidaritatea
ministerială în cazul prezentării demisiei de către primul ministru, etc.
97
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Edit. All Bucureşti 1993, p. 64.
98
D. Ciobanu, op. cit. p. 27.
valoare obligatorie, erga omnes"99. Precizarea care trebuie făcută, însă, este că nu orice
hotărâre judecătorească are valoare de precedent judiciar.
În celelalte ţări europene, cele mai multe curente ale doctrinei juridice se pronunţă
defavorabil menţinerii jurisprudenţei printre izvoarele dreptului. Cu toate acestea nu poate fi
neglijată părerea acelor autori care atrag atenţia că ar fi o exagerare negarea completă a rolului
precedentului judiciar ca izvor de drept. Se aduc, drept argument, hotărârile Înaltei Curţi de
Casaţie franceze, care sunt obligatorii pentru toate instanţele inferioare.
Cât priveşte doctrina şi practica dreptului românesc, acestea oscilează între a contesta
valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar şi a recunoaşte forţă obligatorie soluţiilor
practicii judiciare (cel puţin dacă avem în vedere unele decizii ale Curţii Supreme de Justiţie
sau deciziile Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate şi de
declarare a unor texte ca neconstituţionale).
Într-o opinie mai veche (mai ales după al doilea război mondial) practicii judiciare nu i
s-a recunoscut valoarea de izvor de drept. În mod constant doctrina juridică s-a exprimat în
sensul că o regulă de conduită, conturată în practica judecătorească, nu este echivalentă cu
regula propriu-zisă de drept. Cum este cunoscut, activitatea legislativă se particularizează prin
faptul că este o atribuţie exclusivă a organelor legislative sau administrative care adoptă
regulile de drept după o anumită procedură prestabilită de lege, pe când jurisprudenţa nu
creează reguli obligatorii. Este adevărat că uneori, în activitatea organelor judecătoreşti se pot
cristaliza anumite reguli de conduită, dare le au o importanţă scăzută în raport cu normele
juridice propriu-zise. Regulile jurisprudenţei nu au autoritatea normelor elaborate de legiuitor,
ele putând fi modificate ori de câte ori apar cazuri sau împrejurări noi.
Pe de altă parte, nici un judecător nu este ţinut de soluţia pe care rezolvarea unei cauze
anterioare o oferă. Dacă o instanţă se inspiră din soluţia oferită de o altă instanţă, într-o cauză
similară, preluând chiar acea soluţie, o face numai pentru că are convingerea legalităţii şi
temeiniciei acesteia.
Expresia ce apare izolat în literatura de specialitate, de „normă a jurisprudenţei” este
convenţională, „în realitate fiind vorba mai mult de o tradiţie sau de o călăuză în practica
judiciară”.100
Dar chiar în opinia arătată, nu putem trece cu uşurinţă peste rolul creator al
jurisprudenţei în drept, aceasta semnalând lacune legislative şi oferind organelor de stat
competente, unele soluţii pentru concretizarea şi adâncirea reglementărilor juridice existente.

99
Raluca Miga-Beşteliu, Introducere în Dreptul internaţional Public, Editura All Bucureşti 1998, p. 59.
100
Gh. Bobos, Teoria generală a dreptului, Edit. Dacia, Cluj-Napoca 1994, p. 106.
Acest rol este bine conturat şi în practica dreptului internaţional când, pentru a clarifica
reglementările cuprinse în anumite norme de drept internaţional, pot fi invocate hotărâri ale
unor instanţe naţionale (care privesc litigii întemeiate pe instituţii şi norme de drept
internaţional public). "O practică uniformă şi constantă a unor tribunale naţionale în asemenea
probleme poate contribui la precizarea şi îmbogăţirea conţinutului normelor aplicabile într-un
anumit raport juridic internaţional"101
Opinia mai recentă (aflată la polul opus al celei prezentate anterior), a apărut pe fondul
discuţiilor ce se poartă în jurul unor dispoziţii legale care conduc spre concluzia obligativităţii
unor soluţii ale practicii judiciare. Se susţine, de exemplu, că deciziile Curţii Supreme de
Justiţie a României102, au forţă obligatorie, cel puţin în ce priveşte soluţiile instanţelor
inferioare care contravin acestor decizii şi pot fi atacate până la instanţa noastră supremă.
Cum este cunoscut, în cadrul competenţei sale de control a activităţii instanţelor
judecătoreşti, instanţa noastră supremă elaborează decizii de îndrumare, în vederea
interpretării şi aplicării uniforme a legilor. Aceste decizii nu sunt soluţii de speţă, ci îndrumări
de principiu pentru soluţionarea unor cauze de către instanţe. Aşa privite ele nu pot fi
încadrate în ceea ce am denumit, mai sus, jurisprudenţă.
Deşi deciziile menţionate sunt inspirate de litigii reale, în care instanţele inferioare au
dat soluţii contradictorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se pronunţă în litigiile
respective. Abordând probleme juridice în termeni generali şi abstracţi (în afara procedurii
contencioase) prin deciziile de îndrumare, instanţa supremă este preocupată numai de
aplicarea uniformă a legilor, îndrumând instanţele inferioare şi pe toţi cei chemaţi să aplice
legea.
Cu privire la obligativitatea deciziilor de îndrumare în doctrina juridică 103 se atrage
atenţia că punctele de vedere contradictorii, ce se confruntă însă pe această temă, sunt
alimentate doar de o imprecisă exprimare a intenţiei legiuitorului şi de denumirea utilizată. De
aceea, se propune modificarea reglementărilor în materie şi consacrarea expresă a caracterului
obligatoriu al deciziilor de îndrumare.
Propunerea de mai sus nu poate fi contrazisă de faptul că potrivit legii, deciziile de
îndrumare ale Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt supuse parlamentului spre

101
R. Miga-Beşteliu, op. cit. p. 59.
102
Începând cu data de 1 noiembrie 2003, denumirea « Curtea Supremă de Justiţie » se înlocuieşte cu denumirea
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ». Potrivit art. 126 al. 1 din Constituţia revizuită prin Legea nr. 429/2003,
“justiţia se realizează prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti”.
103
G. Vrabie, Consideraţii privind interpretarea normelor juridice şi izvoarele de drept, în Studio Universitatis
Babeş Bolyai nr. 2 / 1987.
cenzurare. Câtă vreme nu sunt cenzurate de parlament acestea îşi păstrează forţa juridică şi
deci obligativitatea.
Oricare ar fi explicaţia104 de la care pornim, este cert că datorită poziţiei organului de
la care emană (organul suprem de justiţie) a autorităţii ştiinţifice şi a conţinutului lor, deciziile
amintite au o puternică influenţă asupra practicii judiciare. De asemenea, semnalând lacune
legislative şi oferind organelor judiciare unele soluţii (chiar apreciate, cu caracter de
recomandare) pentru concretizarea şi adâncirea reglementărilor existente, ele au un rol creator
în ştiinţa şi practica dreptului.
Dacă ne referim la jurisprudenţă (în general) vom putea costata că în lumina unor
reglementări în vigoare ea poate fi primită ca izvor de drept.
Dispoziţiile menţionate consacră obligativitatea şi neretroactivitatea deciziilor Curţii
Constituţionale (privite global). Întrucât legea nu distinge rezultă că toate deciziile Curţii
Constituţionale au acest caracter (deci, inclusiv cele prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe). Pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de
neconstituţionalitate, deciziile Curţii Constituţionale nu produc efecte numai faţă de părţile
din litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată (inter partes) ci ele produc efecte faţă de toate
subiectele de drept (erga omnes). Prin această trăsătură ele dobândesc valoarea unor veritabile
izvoare de drept.
În aplicarea acestui articol, în practica vieţii juridice s-a dezvoltat o practică cu
caracter contradictoriu. Într-una dintre soluţiile sale Curtea Supremă de Justiţie 105 a apreciat că
decizia de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate şi de declarare a unui text ca
neconstituţional nu poate fi obligatorie câtă vreme textul respectiv urmează a se aplica în
continuare până la intervenţia legiuitorului în sensul înlăturării sau modificării lui. Pe de altă
parte, critica formulată de Curtea Constituţională, prin decizia menţionată se adresează
legiuitorului şi nu instanţelor judecătoreşti106.
Opusă acestui punct de vedere s-a conturat părerea că art. 25 al 1 din Legea 47/1992
indică una dintre situaţiile în care jurisprudenţa constituie izvor de drept în actualul sistem de
drept românesc. În opinia arătată, decizia de neconstituţionalitate a unui text de lege este

104
Avem aici în vedere şi părerea acelor autori care consideră deciziile de îndrumare, simple opinii constitutive
ale Curţii Supreme, fără a avea caracter obligatoriu. În această opinie deciziile de îndrumare nu pot fi privite nici
ca acte de interpretare autentică, cu caracter general – obligatoriu, pentru că norma interpretată nu a fost creată
de Curtea Supremă de Justiţie. Rămân, aşadar, cum şi denumirea sugerează, nişte îndrumări pe care Curtea le
poate da în executarea funcţiilor sale.
105
Dec, nr. 1815/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de drept penal nr. 4/1999.
106
B. Diamant, op. cit. în Dreptul nr. 7/2001 p. 107 – 108; C. L. Popescu, Respingerea prin lege a unei
ordonanţe a Guvernului ca fiind neconstituţională, în Dreptul nr. 8/2003, p. 23.
definitivă şi obligatorie faţă de toţi cei vizaţi (organe legislative şi organe de aplicare a
dreptului).
De asemenea, din economia legii în discuţie nu rezultă că obligativitatea deciziei
Curţii Constituţionale ar fi condiţionată de intervenţia ulterioară a legiuitorului în sensul
modificării sau înlăturării textului neconstituţional. Dacă ar fi aşa, textele de lege
neconstituţionale ar continua să se aplice în cazul în care legiuitorul ar întârzia sau chiar ar
refuza să intervină.
În sensul considerării jurisprudenţei ca izvor de drept pot fi invocate şi unele articole
ale Codului de procedură civilă. Este ilustrativ, în acest sens, art. 329 din Codul de procedură
civilă (aşa cum a fost modificat şi completat107) care prevede că “Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei are dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul României, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de
drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.
Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Curţii
Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României partea I.
Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate.
Chiar dacă deciziile vizate de art. 329 Cod de procedură civilă sunt pronunţate în
interpretarea legii, prin caracterul obligatoriu al acestora se curmă practica neunitară a
instanţelor judecătoreşti.
d. Contractul normativ
Articolul 942 din Codul civil defineşte contractul ca fiind "acordul încheiat între două
sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge un raport juridic".
Contractul este, de regulă, un act individual care stabileşte drepturile şi îndatoririle
unor subiecte precis determinate, vizând un raport juridic concret cum ar fi cel de vânzare -
cumpărare, donaţie, schimb. Uneori, însă, contractul stabileşte, în urma acordului dintre două
sau mai multe persoane o regulă generală după care se vor conduce acele părţi şi astfel el
poate dobândi valoare de izvor de drept. Date fiind situaţiile de excepţie în care contractul
poate deveni "act normativ", acesta ocupă un loc secundar în raport cu celelalte izvoare de
drept, iar în succesiunea istorică a dreptului el joacă un rol mai important abia în feudalism.
Sunt semnificative, în acest sens, contractele normative ce reglementau o serie de relaţii dintre
reprezentanţii stărilor privilegiate. Alteori contractele normative erau încheiate între feudali şi
107
A se vedea O.U.G. nr. 59/2001 în M.O. nr. 217/27 aprilie 2001.
oraşele aflate pe feudele lor şi care doreau să capete o oarecare autonomie. Sunt cotate drept
contracte normative: "Magna Charta Libertatum" (1215) încheiată între feudali şi regele
Angliei108 şi Înţelegerea de la Cluj - Mănăştur, încheiată la 6 iulie 1437 între ţăranii iobagi şi
feudali ca urmare a victoriei răsculaţilor de la Bobâlna. Tot în dreptul intern, contractul se
foloseşte ca un instrument juridic de drept constituţional, cu prilejul formării statelor
confederative şi federative. Contractele încheiate, în acest domeniu, stabilesc drepturile şi
competenţa formaţiunilor statale ale statului federal şi respectiv ale statelor membre. Dacă în
dreptul intern contractul normativ apare sporadic şi redus ca pondere, în dreptul internaţional
el apare mai frecvent, ca izvor de drept, sub forma tratatelor, convenţiilor, acordurilor, etc.,
încheiate în acest domeniu. În calitate de subiecte principale ale dreptului internaţional, statele
îşi reglementează raporturile lor reciproce prin diferite acte de felul celor menţionate mai sus.
Amintim spre exemplu: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declaraţia universală a
drepturilor omului (10 decembrie 1948), Convenţia cu privire la drepturile copilului (20
noiembrie 1989), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1990).109

e. Principiile generale de drept


Cum arătam într-o secţiune anterioară, principiile generale ale dreptului au forţa şi
semnificaţia unor norme superioare generale, pe care instanţa le are în vedere atunci când nu
există reglementări de detaliu într-o anumită problemă. Unele dintre ele sunt exprimate sub
forma unor adagii, în special cele formulate încă în dreptul roman (specialia generalibus
derogant110, bona fides prezumitur 111, nemo censettur ignorare legem112) .
Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care
trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului, dar mai ales în aplicarea sa. Ele pot fi de
inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de
proprietate). Unele principii au însă un caracter exclusiv juridic (principiul neretroactivităţii
legii, autorităţii lucrului judecat, independenţei judecătorilor). Multe dintre principiile
analizate sunt înscrise în Constituţie, căpătând, în felul acesta, o forţă juridică superioară faţă
de toate celelalte reglementări.
f. Doctrina juridică
108
Magna Charta (15 iunie 1215) dată de Ioan fără de Ţară baronilor şi episcopilor englezi. Este primul
document din lume în care se schiţează elementele unei protecţii juridice a persoanei umane. Cristian Ionescu,
op. cit. p. 36.
109
Vezi documentele amintite şi altele în acest sens în Victor Duculescu, Protecţia juridică a Drepturilor, Ed.
Lumina Lex , Bucureşti 1994, p. 51 şi urm.
110
"Legea specială derogă de la cea generală".
111
"Buna credinţă se prezumă".
112
"Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii".
Noţiunea de doctrină juridică poate fi abordată într-un sens larg sau într-un sens
restrâns. În sens larg noţiunea desemnează totalitatea lucrărilor elaborate şi publicate în sfera
vieţii juridice (cursuri universitate, tratate, monografii, articole, comunicări ştiinţifice). În
acest înţeles orice lucrare de natură juridică indiferent de autoritatea ştiinţifică a celui ce a
elaborat-o şi de calitatea sa, s-ar circumscrie noţiunii de "doctrină juridică". Într-un sens
restrâns doctrina juridică reţine doar elaborările celor mai calificaţi, mai prestigioşi autori.
Este sensul ce se desprinde şi din reglementările de drept internaţional. Art. 38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că în judecarea diferendelor supuse Curţii ea va
aplica, pe lângă convenţiile internaţionale, cutuma internaţională şi principiile generale de
drept recunoscute de naţiunile civilizate precum şi hotărârile judecătoreşti şi "doctrina celor
mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloc de determinare a
regulilor de drept" (art. 38 pct.1 lit. d). În teoria şi practica dreptului intern românesc s-a
impus, de asemenea, acest sens. Dar în concepţia dreptului românesc, doctrina nu poate avea
rol direct creator de drept (izvor de drept) şi sub acest aspect există unanimitate de păreri.
Punctul de vedere al unui specialist, oricâtă autoritate ştiinţifică ar avea şi oricât de
fundamentat ar fi, nu poate îmbrăca trăsăturile unei reguli de drept: generalitatea şi
obligativitatea. De asemenea, în dreptul internaţional public doctrina nu este inclusă nici
măcar printre izvoarele subsidiare (auxiliare) ale dreptului internaţional public. Doctrinarii
acestui drept nu creează dreptul pozitiv în lucrările lor, ci constatând existenţa normelor de
drept internaţional, le comentează, le interpretează.
Chiar dacă nu are valoare de izvor de drept, doctrina juridică a reprezentat
dintotdeauna o importantă sursă de inspiraţie pentru legiuitor, ca şi pentru judecători sau
ceilalţi interpreţi ai dreptului. Influenţa doctrinei asupra elaborării, perfecţionării şi aplicării
dreptului nu se exercită prin caracterul său obligatoriu pentru că acesta lipseşte. Forţa ei se
alimentează din autoritatea ştiinţifică prezentată, din puterea de convingere şi judecăţile pe
care le emite. Astfel, doctrinarii pot atrage atenţia asupra unor aspecte nesesizate încă de
legiuitor, după cum pot critica sau propune corective dreptului pozitiv, ori sugera unele soluţii
noi.
În dreptul internaţional, mai mult decât în cel intern, doctrina juridică poate contribui
la individualizarea şi precizarea normelor cutumiare (nescrise). Ea este valorificată de
instanţele de judecată internaţionale, ca şi de părţile aflate în diferend, pentru soluţionarea
lui.113

113
Marţian I. Niciu, op. cit. p.55.
În evoluţia istorică a dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a cunoscut şi alte
soluţii. În dreptul roman, de exemplu, jurisconsulţii şi-au adus o contribuţie substanţială la
interpretarea şi aplicarea dreptului precum şi la adaptarea acestuia la realităţile vremii. Fiind
consultaţi asupra problemelor de drept, aceştia se pronunţau în numele principiului "ex
autoritatae principis" (pe baza autorităţii principiului legal). Servindu-se de jurisconsulţi în
realizarea politicii lor, împăraţii romani le-au acordat dreptul de a da avize în soluţionarea
unei cauze, de care trebuiau să ţină seama.
Ulterior, aceste avize au fost luate în considerare şi în soluţionarea altor cauze
similare. În timp, din cauza numărului mare de jurisconsulţi ce puteau exercita această
autoritate, au apărut unele contradicţii între avizele acordate, ceea ce a obligat la restrângerea
numărului acestora. Dintre jurisconsulţii de mare renume cunoscuţi în sec. al II-lea d. H. pot fi
amintiţi: Papinian, Paul, Ulpian ale căror opere, alături de cele ale lui Modestin şi Gaius au
căpătat valoare de lege, pe baza unei hotărâri date în anul 426 114 . De astfel, lucrările
jurisconsulţilor, mai ales cele ale lui Paul şi Ulpian au constituit principala sursă de inspiraţie
în elaborarea Digestelor şi Pandectelor lui Justinian.
Rolul doctrinei ca izvor de drept se menţine şi în dreptul feudal, în procesul
recepţionării dreptului roman şi apoi al prelucrării cutumelor. În Europa, dreptul roman
reînvie odată cu dezvoltarea oraşelor şi a burgheziei. Este un drept facil pentru orăşeni,
protejând mai ales interiorul oraşelor acestora.
În Italia, cercetătorii şi comentatorii dreptului roman purtau denumirea de glosatori iar
adnotările sau comentariile, glose. Acestea au dobândit cu timpul o autoritate mai mare chiar
decât autoritatea textelor la care se refereau. Câtă vreme glosele au reuşit să adapteze textele
dreptului roman la realităţile epocii respective, ele au jucat un rol deosebit de important în
distribuirea justiţiei. După ce au fost depăşite de mersul evenimentelor ele au devenit o frână
în dezvoltarea dreptului.
O evoluţie asemănătoare cunoaşte receptarea dreptului roman în Franţa şi Germania.
Jurisconsulţii francezi au folosit principiile dreptului roman pentru completarea sistemului
lacunar al dreptului cutumiar francez. De asemenea, în Germania el a devenit un drept comun
care se aplica ori de câte ori normele dreptului local erau contradictorii sau lacunare.
În epoca modernă ştiinţa juridică şi-a menţinut şi chiar adâncit rolul în unificarea,
dezvoltarea şi adaptarea la realităţile sociale în continuă schimbare. Dar funcţia de izvor de
drept a doctrinei juridice a încetat practic. În general, sistemele de drept intern şi chiar
reglementările internaţionale nu mai recunosc doctrinei această valoare. Numai în cazuri
114
V. Hlanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. did. şi pedag. , Bucureşti, 1967, p. 45-50.
izolate, legea permite instanţei judecătoreşti să adopte soluţii inspirate din doctrină, dacă
reglementările existente sunt lacunare. Ilustrativ, în acest sens, este Codul civil elveţian care
conţine o asemenea dispoziţie în art. 1 al. 3 care prevede că « legea reglementează toate
materiile la care se referă litera sau spiritul uneia din dispoziţiile sale. În lipsa unei dispoziţii
legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi în lipsa unei cutume, după
regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din
regulile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă ».

I.7. Structura normei juridice


Orice normă juridică conţine anumite prescripţii, indicaţii, adresate comportamentului
uman. Aceste indicaţii, ce alcătuiesc substanţa normei de drept, sunt exteriorizate în anumite
forme specifice. De aceea, la orice regulă de drept distingem o structură internă, logico -
juridică şi o construcţie externă, tehnico – legislativă, dată de modul de exprimare în cadrul
actului normativ ori al unui alt izvor de drept.

Structura logico-juridică
Structura logico-juridică a normei de drept prezintă o importanţă deosebită, întrucât ne
indică elementele din care se compune norma, precum şi interdependenţa dintre acestea.
Indiferent de formularea ei textuală sau de ramura de drept căreia aparţine
(constituţional, administrativ, penal, civil, internaţional etc.), norma de drept are o structură
alcătuită din trei elemente: ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Această construcţie corespunde
situaţiei logice potrivit căreia orice prescripţie pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei
norme de drept trebuie să prevadă condiţiile în care unele categorii de subiecte vor avea o
anumită conduită (ipoteza), care este această conduită (dispoziţia) şi care sunt consecinţele
nerespectării sau încălcării acesteia (sancţiunea). Art. 38 din noul Cod al muncii este ilustrativ
pentru aspectul în discuţie. Acesta prevede că, « salariaţii (ipoteza) nu pot renunţa la
drepturile ce le sunt recunoscute prin lege (dispoziţia). Orice tranzacţie prin care se urmăreşte
renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor, sau la limitarea acestor drepturi, este
lovită de nulitate (sancţiunea). »

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice, care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice. Ea prefigurează, în abstract,
faptele sau actele juridice care atunci când survin şi au un caracter concret, duc la naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic.
Ipoteza indică, de asemenea, categoriile de persoane la care se referă prevederile
dispoziţiei. Având în vedere precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, distingem
ipoteze determinate şi ipoteze relativ determinate. O ipoteză determinată este aceea care
stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. Astfel art. 22 alin.1 din Constituţia
României conţine o ipoteză determinată reţinând că "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la
integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate."
O ipoteză relativ determinată indică doar împrejurările de aplicare a dispoziţiei, dar
conţinutul concret al acestor împrejurări, prin natura lui, nu poate fi dat în actul normativ, ci
este lăsat pe seama organului de stat. Un exemplu, în acest sens, îl constituie art. 148 lit. d din
Codul de procedură penală care prevede că măsura arestării preventive poate fi luată dacă
"sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin
influenţarea unui martor sau expert, distrugerea mijloacelor materiale de probă, sau prin alte
asemenea fapte". Este de dorit ca ipotezele să fie cât mai concret şi complet formulate, aceasta
fiind o garanţie a aplicării întocmai a dispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrariului şi de
întărire a legalităţii. De aceea, uneori, după adoptarea legii, organul legislativ intervine pentru
a determina limitele de stabilire mai precisă a ipotezei unor norme ce prezintă importanţă
deosebită pentru realizarea ordinii de drept într-un anumit domeniu. Ipoteza mai poate fi
simplă, în cazul în care prevede o singură împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia,
sau complexă, atunci când prevede o multitudine de împrejurări care toate laolaltă sau fiecare
în parte, determină aplicarea dispoziţiei. Art. 38 din noul Cod al muncii, la care ne-am referit
mai sus, conţine o ipoteză simplă, pe când art. 5 din Legea nr. 126/1995 privind regimul
materiilor explozive, indică în ipoteză o multitudine de împrejurări care fiecare în parte sau
toate laolaltă atrag aplicarea dispoziţiei. Articolul menţionat prevede că « deţinerea, testarea,
utilizarea, transportul, depozitarea şi mânuirea materiilor explozive provenite din import, se
fac cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi şi ale instrucţiunilor producătorului ».
b) Dispoziţia este acea componentă a normei juridice care prevede conduita ce
trebuie urmată în ipoteza dată. Ea concretizează drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Dispoziţia poată să prevadă fie săvârşirea unei
acţiuni (cum ar fi obligaţia reţinută de art. 74 din Legea fondului funciar nr.18 din 1991,
republicată115, în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi
protecţia solului), fie o inacţiune, adică abţinerea de la fapte ilicite (art. 108 al. 1 din legea
amintită mai sus stabileşte o astfel de interdicţie precizând că "ocuparea în întregime sau în

115
Legea nr. 18/1991 a fost republicată (cu toate modificările şi completările) în M.Of. al României nr. 1 din 5
ian. 1998.
parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de
marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel
ocupat, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani").
După caracterul conduitei prescrise dispoziţia poate să fie determinată şi relativ
determinată.
Este determinată atunci când stabileşte categoric şi fără nici o posibilitate de derogare,
drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate (art. 36 alin. 1 din Constituţia României conţine o
dispoziţie determinată precizând că "Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi
până în ziua alegerilor inclusiv").
Când norma prevede mai multe variante posibile de conduită, urmând ca subiectele să
aleagă una dintre ele, sau când fixează anumite limite, în cadrul cărora se pot stabili drepturile
şi obligaţiile juridice, dispoziţia este relativ determinată. O astfel de dispoziţie aflăm în art.40
din Codul familiei care prevede că "La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca
soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume
şi după desfacerea căsătoriei. Dacă nu a intervenit o asemenea învoială sau dacă instanţa nu a
dat încuviinţarea, fiecare dintre soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie."
c) Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările
nerespectării dispoziţiei. Ea conţine măsurile luate împotriva persoanei care a încălcat legea,
aduse la îndeplinire prin autoritatea statului. Aplicarea sancţiunilor se face de către organe
special împuternicite ale statului, care urmăresc îndeplinirea următoarelor funcţii: o funcţie
reparatorie prin care se urmăreşte restabilirea ordinii sociale perturbate şi eventual repararea
unor prejudicii materiale sau morale; o funcţie preventivă (general - educativă) care urmăreşte
prevenirea încălcării normelor de drept prin avertismentul adresat cetăţenilor şi o funcţie
educativă în raport de autorul încălcărilor de drept (prin care se urmăreşte corijarea acestuia şi
reintegrarea sa în ordinea de drept existentă).
Sancţiunile diferă din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor.
1. După natura lor distingem sancţiuni: penale, administrative, disciplinare, civile, care
îmbracă mai frecvent un caracter patrimonial (cu excepţia celor penale).
Sancţiunile penale116 se aplică celor care săvârşesc infracţiuni (fapte care prezintă
pericol social, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de legea penală).
Sancţiunile administrative117 se aplică celor care săvârşesc abateri administrative:
disciplinare, contravenţionale. Aplicarea unor sancţiuni disciplinare în dreptul administrativ
116
C. Bulai, Drept penal român, Bucureşti, 1993, p.85. Vezi şi art.17 Cod penal.
117
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, partea generală, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti 1995,
p. 180 şi urm.
este condiţionată de încălcarea normelor de drept administrativ privind corectitudinea
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici. În linii generale, răspunderea
disciplinară a funcţionarilor publici nu este deosebită de răspunderea disciplinară din dreptul
muncii, care vizează toţi salariaţii. Dar, pentru faptul că priveşte o persoană care deţine o
funcţie publică, instituţia, ca atare, a fost transferată în câmpul de aplicare a normelor
dreptului administrativ. În Statutul funcţionarului public 118 sunt prevăzute prin art. 70 al. 3
următoarele sancţiuni: avertismentul, mustrarea, diminuarea drepturilor salariale cu 5-10%, pe
o perioadă de 1-3 luni, suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, trecerea
într-o funcţie inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a
salariului, destituirea din funcţie.
Aplicarea unei sancţiuni contravenţionale este justificată de săvârşirea unei abateri
administrative denumită contravenţie şi care intră sub incidenţa O.G. nr. 2/2001 119. Fapta care
antrenează răspunderea contravenţională este o faptă ilicită cu trăsături proprii, care o
deosebeşte de alte fapte ilicite ce atrag alte forme de răspundere juridică. O.G. nr. 2/2001
defineşte contravenţia ca fiind acea faptă săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca
atare prin lege, prin Hotărâre a Guvernului ori prin hotărârea Consiliului local al comunei,
oraşului, municipiului, sectorului sau judeţului, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Sancţiunile disciplinare120 se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii
stabilită prin legislaţia muncii. Noul Cod al Muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind «o
faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de
către salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale
ale conducătorilor ierarhici». Prin definiţia formulată noul Cod al muncii aduce unele
elemente de noutate întrucât, definiind abaterea disciplinară, acesta nu mai face o referire
generală la «obligaţiile salariatului» (ca în vechiul Cod), ci face o enumerare exhaustivă a
faptelor ce consittuie abateri disciplinare. Şi în privinţa sancţiunilor disciplinare pe care le
poate aplica angajatorul sunt realizate unele inovaţii. Vechiul Cod al muncii reţinea ca abateri
disciplinare: mustrarea, avertismentul, reducerile din salariu, desfacerea contractului de
muncă. Actualul Cod a exclus mustrarea dintre sancţiunile disciplinare, menţinând ca singură
sancţiune cu caracter moral, avertismentul scris. După această sancţiune, s-a introdus, în
118
Acest Statut a fost adoptat prin Legea nr. 188/1999.
119
A se vedea O.G. nr. 2/20001 în M.O. nr. 410/2001.
120
O asemenea răspundere operează atât în dreptul muncii, cât şi în dreptul administrativ. Instituţia ca atare este
specifică dreptului muncii, dar se aplică şi funcţionarilor publici şi atunci ţine de dreptul administrativ, M. Preda
op. cit, p.166, S. Ghimpu, ş.a. op. cit., p. 68 şi urm.
premieră, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile
lucrătoare, iar în privinţa funcţiilor de conducere sancţiunea reducerii salariului de bază şi/sau
a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10 %121.
Sancţiunile civile122 constau în despăgubiri impuse celui care răspunde în caz de
producere a unei pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului juridic,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului, etc.
2. După gravitatea lor, sancţiunile se subdivid în mai multe categorii. Astfel, în cadrul
sancţiunilor penale, în funcţie de criteriul amintit avem: privaţiunea de libertate, munca
corecţionară, amenda, confiscarea averii, interdicţia de a exercita anumite profesii, etc. Noul
Cod al muncii enumeră şase sancţiuni posibile pentru abaterile disciplinare (art. 264, al. 1).
3. După scopul urmărit, sancţiunile pot fi grupate în: sancţiuni de anulare sau desfiinţare a
actelor ilicite, sancţiuni reparatorii - de reparare şi dezdăunare, sancţiuni disciplinare,
contravenţionale şi penale. Deci, normele juridice, prin sancţiunile lor, pot urmări scopuri
diverse: anularea sau desfiinţarea actului ilicit, restabilirea situaţiei legale şi repararea
prejudiciului produs, aplicarea unor măsuri de constrângere în caz de săvârşire a unor fapte
antisociale, pentru corijarea autorilor acestora şi prevenirea de noi încălcări.
4. După gradul de determinare, sancţiunile sunt de mai multe feluri: absolut determinate,
relativ determinate, alternative şi cumulative.
Sancţiunile absolut determinate sunt cele care fiind formulate categoric nu pot fi
modificate (micşorate sau mărite) de către organul de aplicare (art.19 din Codul familiei,
potrivit căruia "este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6
din acelaşi cod.").
Sancţiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim şi maxim, urmând
ca organul de aplicare să stabilească, între aceste limite, sancţiunea. În general, sancţiunile
penale îmbracă acest caracter, cel care le aplică urmând a aprecia între anumite limite
cuantumul sancţiunii.
Alternative sunt sancţiunile în privinţa cărora cel care le aplică are de ales între mai
multe sancţiuni (de regulă închisoare sau amendă). Art. 278 din noul Cod al muncii conţine o
asemenea sancţiune atunci când prevede că "Neexecutarea unei hotărâri definitive privind
121
A se vedea prin comparaţie, art. 100 al. 1 din Codul muncii anterior şi art. 264 lit. c coroborat cu art. 294 din
noul Cod al muncii.
122
În literatura de specialitate unii autori fac distincţie între sancţiuni civile propriu-zise şi pedepse civile. Dacă
sancţiunile civile au un rol, cu precădere reparator, pedepsele civile au, mai ales, un rol reprimator. Cum este
cunoscut, sancţiunea civilă are un caracter patrimonial, pentru că se referă nu atât le persoană cât la patrimoniul
acesteia (plata de despăgubiri, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic cu daune interese). Pedepsele civile au
un caracter personal. Aşa sunt: nedemnitatea succesorală, exheredarea, revocarea donaţiei pentru ingratitudine,
plata unei amenzi.
reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 6 luni sau amendă".
Cumulative sunt sancţiunile în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice două
sau mai multe sancţiuni (închisoare şi confiscarea averii sau interzicerea unor drepturi). O
asemenea sancţiune constatăm în art. 174 Cod penal potrivit căruia "uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi."

d) Corelaţia dintre elementele normei juridice


Cele trei elemente ale normei juridice nu sunt întotdeauna expres prevăzute în corpul
normei juridice şi nici nu trebuie descrise în această ordine. Rareori întâlnim norme care să
conţină toate cele trei elemente, cum ar fi art. 485 Cod civil care prevede că: "Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă, în caz contrar, el este dator
de a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică". În exemplul dat
ipoteza vizează acel posesor care poate câştiga proprietatea fructelor. Condiţia pentru a
dobândi proprietatea fructelor este descrisă de dispoziţia normei şi anume: să posede cu bună
credinţă. În caz de încălcare a dispoziţiei (adică posesia este de rea credinţă) intervine
sancţiunea constând în obligaţia de înapoiere a produselor împreună cu lucrul. Un exemplu de
normă completă ne oferă şi art. 38 Codul muncii 123 care prevede că: "Salariaţii nu pot renunţa
la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte
renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este
lovită de nulitate."
Dar normele complete sunt rar întâlnite în legislaţie. De cele mai multe ori, cel puţin
unul dintre elemente este subînţeles în textul normei. De exemplu, majoritatea normelor de
drept internaţional privat, nu precizează, în mod expres, sancţiunea. Art. 18 din Legea cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nr. 105/ 1992 prevede:
"Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei (ipoteza) sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (dispoziţia)". Sancţiunea nu este prevăzută expres dar
ea poate fi dedusă, prin interpretarea logică a normei de drept, în sensul că dacă nu sunt
respectate cerinţele legii naţionale, căsătoria este nulă de drept.
Sunt şi norme în care dispoziţia lipseşte din corpul normei, fiind subînţeleasă. Este
ilustrativ, în acest sens, art. 185 Cod de procedură penală care prevede că atunci când, pentru
exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un anumit termen, (ipoteza),

123
Noul Cod al muncii a fost adoptat prin Legea nr. 53/24 ianuarie 2003 şi a fost promulgat prin Decretul nr. 68
din 24 ianuarie 2003. A fost publicat în M. Of. Nr. 72/2003 şi a intrat în vigoare la 1 martie 2003.
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste
termen (sancţiunea). În cazul arătat dispoziţia normei este subînţeleasă. Ea constă în obligaţia
de a respecta termenul legal pentru exercitarea acestui drept procesual.
Uneori, din structura normei juridice lipseşte ipoteza. Art. 1073 Cod civil prezintă o
asemenea structură. El prevede: "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei (dispoziţia) şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare (sancţiunea)". Norma arătată
nu descrie şi împrejurările în care creditorul poate pretinde debitorului să execute o anumită
prestaţie. Aceste împrejurări se subînţeleg, ele constând într-un raport juridic obligaţional
între creditor şi debitor. În practica juridică şi literatura de specialitate, regula de mai sus a
fost interpretată în sensul că un creditor poate invoca, în contractele sinalagmatice, dispoziţiile
art.1073 Cod civil numai când el şi-a executat propria obligaţie sau este pe punctul de a o
executa. Un locator poate pretinde locatarului plata chiriei numai în măsura în care a pus la
dispoziţia acestuia posesia lucrului închiriat sau este gata să o pună.

Structura tehnico - legislativă


Structura tehnico-legislativă a normei de drept se referă la forma exterioară de
exprimare a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la modul în care normele se
încadrează în texte normative.
Normele juridice sunt, de regulă, cuprinse în acte juridice normative - legi, decrete,
hotărâri, regulamente, decizii - care la rândul lor sunt structurate, după caz, în: cărţi, părţi,
capitole, paragrafe, secţiuni, aliniate, etc. Elementul structural de bază al actului normativ este
articolul care în mod obişnuit, cuprinde o dispoziţie de sine stătătoare. De cele mai multe ori,
un articol de lege formulează o singură regulă. Aşa este art. 46 din Legea fondului funciar
nr.18/ 1991 republicată, care prevede că: "Terenurile proprietate privată, indiferent de titularii
lor, sunt şi rămân în circuitul civil". Sunt şi cazuri când, într-un articol, sunt cuprinse mai
multe norme. Art. 4 din Codul familiei, conţine două reguli. Astfel, alin.1 prevede că:
"Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia 16 ani", iar prin
alin. 2 adaugă că: "Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria
femeii care a împlinit vârsta de 15 ani".
Mai dificilă este situaţia când întregul cuprins al normei poate fi determinat numai prin
coroborarea mai multor articole de lege întrucât cele trei elemente nu sunt întrunite în acelaşi
loc (în acelaşi articol, paragraf, capitol sau chiar act normativ). Organul de aplicare a dreptului
are, în această situaţie, sarcina de a căuta elementele normei juridice în cadrul izvoarelor de
drept existente, pentru a putea adopta o soluţie concretă într-un caz dat. De exemplu, în art. 4,
5, 6 din Codul familiei se prevăd o serie de condiţii pentru încheierea căsătoriei (împlinirea
vârstei legale, viitorii soţi să nu fie căsătoriţi, să nu fie rude de grad prohibit), dar în aceste
articole nu se arată care este consecinţa nerespectării condiţiilor menţionate. Sancţionarea
nerespectării dispoziţiilor de mai sus se face în temeiul art. 19 din acelaşi Cod care prevede
că: "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6 din Codul
familiei". Deci ori de câte ori organul de aplicare a dreptului va fi sesizat că au fost încălcate
dispoziţiile art. 4, 5, 6 din Codul familiei, va apela la art. 19, aplicând sancţiunea respectivă
(nulitatea).
Tot astfel, Legea fondului funciar nr. 18 /1991, în art.8 - 84 reglementează cele mai
importante aspecte ale domeniului funciar, fără a indica şi sancţiunile aplicabile la nevoie.
Aceste sancţiuni nu lipsesc din conţinutul legii, fiind inserate în capitolul IX, intitulat
"Sancţiuni".
Alteori, cum arătam, pentru a găsi un răspuns în legătură cu o sancţiune ce trebuie
aplicată, este necesară coroborarea unor articole din acte normative diferite. În acest sens
amintim normele constituţionale care consacră drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi care nu
stabilesc direct şi sancţiuni pentru nerespectarea lor. Aceste sancţiuni le aflăm în alte acte
normative, în funcţie de natura faptei prin care acestea au fost încălcate.

I.8. Clasificarea normelor juridice


Obiectul reglementării normelor juridice îl constituie relaţiile sociale din diferitele
domenii ale vieţii sociale (politice, economice, de familie, etc.). Datorită marii varietăţi şi
complexităţi a acestor relaţii, normele juridice sunt diferenţiate. Dar, cu toată diversitatea lor,
normele de drept pot fi reunite în categorii şi grupe, după anumite criterii date cum sunt:
- Obiectul şi metoda de reglementare,
- Forţa juridică determinată de izvorul de drept în care se găsesc,
- Caracterul conduitei prescrise (natura dispoziţiei),
- Structura normei juridice (modul de redactare),
- Sfera aplicării şi gradul de generalitate.
Clasificarea normelor juridice are o importanţă teoretică dar mai ales practică, întrucât
o bună cunoaştere a caracterului normei ajută la înţelegerea sensului ei exact, la aprecierea
conduitei oamenilor în raport cu legea, înlesnind totodată stabilirea legăturilor dintre diferite
texte de lege, care se completează reciproc.
a) După obiectul şi metoda reglementării juridice (adică după relaţiile la care se
referă), normele juridice se grupează în instituţii juridice, ramuri de drept, alcătuind până la
urmă o unitate bazată pe principii comune - sistemul de drept. Normele juridice din ţara
noastră alcătuiesc un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele, cât şi caracterul lor
diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.
Sfera ca mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice o formează
instituţia juridică. Aceasta cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează o
anumită categorie (o grupare unitară) de relaţii sociale, determinând astfel un gen aparte de
raporturi juridice (aşa este instituţia dreptului de proprietate, instituţia căsătoriei, instituţia
contractului etc.).
Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, care sunt
legate între ele prin obiectul lor comun, (un anumit complex de relaţii sociale pe care le
reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea
de metodă folosită. Sistemul dreptului românesc cuprinde: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul internaţional public, dreptul
internaţional privat etc.
b) După forţa juridică determinată de organul de stat de la care emană distingem: legi
ale Parlamentului României, care se bucură de supremaţie faţă de toate celelalte izvoare ale
dreptului; hotărâri ale guvernului; instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor; decizii ale prefecturilor
şi primăriilor etc.
Aprecierea unei norme juridice în funcţie de forţa juridică pe care o reprezintă are o
importanţă foarte mare, mai ales când o relaţie socială cade aparent sub incidenţa mai multor
norme juridice având reglementări contradictorii. În situaţiile arătate se va impune norma
juridică emanând de la organul ce are o poziţie socială superioară în ierarhia organelor statale.
De aceea, un act normativ care ar contrazice o dispoziţie constituţională sau o altă lege a
parlamentului este lipsit de forţă juridică.
c) În funcţie de caracterul conduitei prescrise norma poate stabili obligaţia de a săvârşi
anumite acţiuni, obligaţia abţinerii de la săvârşirea anumitor acţiuni sau poate numai să
permită, să împuternicească, să recomande, să stimuleze o paletă largă de acţiuni umane. În
funcţie de nuanţele prezentate mai sus pot fi identificate mai multe categorii de norme.
O primă grupare s-ar putea face după posibilitatea subiectelor de drept de a declanşa
sau nu prin voinţa lor, acţiunea unei norme juridice. Dacă norma ordonă săvârşirea unei
anumite acţiuni sau interzice săvârşirea anumitei acţiuni, subiectul de drept nu are nici o
libertate în faţa conduitei strict obligatorii, categorice, prescrise de lege. Art. 2 din legea nr.
105 / 1992 conţine o normă imperativă prevăzând că "Străinii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, în drepturile civile cu cetăţenii români". Aceasta înseamnă că străinii n-ar putea fi
supuşi în România altui regim juridic decât cel indicat de "Legea română de drept
internaţional privat".
Dimpotrivă, unele dispoziţii nu obligă dar nici nu interzic în mod categoric o conduită.
Ele prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă conduita dintre mai multe variante după
propria apreciere. Art. 969 Cod civil, de exemplu, lasă subiectelor de drept libertatea să
încheie sau nu o convenţie (convenţiile legal făcute au putere de lege, între părţile
contractante). Odată încheiată, convenţia devine obligatorie.
A) Normele imperative (obligatorii) sunt de două feluri: onerative şi prohibitive.
Cele onerative (de la onus, oneris = sarcină) ordonă, prescriu în mod expres, săvârşirea
unei acţiuni. O astfel de normă este cea stabilită prin art. 8 al Legii fondului funciar nr. 18 /
1991 care prevede că "Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se
găsesc în patrimoniul cooperativelor de producţie se face, în condiţiile prezentei legi, prin
reconstruirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept". Este, de asemenea,
onerativă dispoziţia din Codul familiei care prevede că "numai căsătoria încheiată în faţa
delegatului de stare civilă este valabilă".
Normele prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unor acţiuni. Acestei categorii de
norme îi aparţin, prin excelenţă, majoritatea normelor de drept penal, dar şi numeroase reguli
de drept administrativ, financiar, familiei, dreptul muncii etc. O normă prohibitivă este, de
exemplu, cea din Codul familiei care prevede că "este interzis să se căsătorească bărbatul care
este căsătorit sau femeia care este căsătorită".
Gruparea normelor imperative în onerative şi prohibitive nu trebuie absolutizată în
mod formal. Sub aspectul în discuţie (caracterul conduitei prescrise) aceeaşi normă poate fi
atât onerativă cât şi prohibitivă. Astfel, normele de drept penal interzic săvârşirea unor
activităţi considerate infracţiuni dar obligă totodată, organele de stat ca în cazul încălcării lor,
să urmărească şi să sancţioneze pe infractor.
B) Normele dispozitive sau permisive sunt acele norme care fără a obliga sau a
interzice săvârşirea unei acţiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite
drepturi. O asemenea normă este cea care reglementează exercitarea căilor de atac împotriva
unei hotărâri judecătoreşti sau care lasă soţilor libertatea de a se învoi cu privire la numele pe
care să-l poarte în timpul căsătoriei. În sfera normelor dispozitive se includ: normele de
împuternicire, normele de stimulare, normele supletive şi normele de recomandare.
a) Normele de împuternicire (de competenţă) sau atributive124 formulează anumite drepturi ale
subiectului, stabilesc capacitatea şi competenţa subiectelor de drept, posibilitatea săvârşirii
124
G. Vrabie, S. Popescu, op. cit., p. 59.
anumitor acţiuni. Pe baza acestor norme apar drepturile subiective. Constituţia României,
Codul Civil, Codul muncii, Codul familiei, Codul comercial şi alte acte normative cuprind
numeroase norme de împuternicire prin care sunt instituite drepturi cetăţeneşti. Un exemplu,
în acest sens, ne oferă art. 40 alin. 1 din Constituţie care prevede că: "Cetăţenii se pot asocia
liber în partide politice, în sindicate şi alte forme de asociere". De asemenea, art. 219 din noul
Cod al muncii conţine o normă de împuternicire prin care prevede că „sindicatele se pot
asocia liber, în condiţiile legii, în federaţii, confederaţii sau uniuni teritoriale”.
b) Normele supletive sunt cele în care subiectului i se lasă posibilitatea să aleagă
singur una din variantele de conduită prevăzută de normă şi numai în ipoteza că nu s-a folosit
de această posibilitate drepturile şi obligaţiile sale vor fi stabilite de un organ de stat, în
limitele dispoziţiei. Altfel spus, normele supletive înlocuiesc voinţa părţilor când aceasta nu a
fost exprimată. În cazul arătat normele trebuie examinate din punct de vedere al raporturilor
dintre ele şi voinţa manifestată a individului. Normele supletive vin, deci, să suplinească
voinţa nedeclarată a persoanei. Încheind un contract părţile pot prin reglementarea amănunţită
a acestuia să preîntâmpine aplicarea normelor supletive. Dar dacă anumite aspecte ale vieţii
contractuale vor fi omise, normele supletive vor întregi voinţa părţilor în măsura în care
executarea în bune condiţii a contractului impun aceasta. Conţine o normă supletivă, de
exemplu, art. 40 alin. 2 din Codul familiei care prevede că atunci când nu există învoială cu
privire la nume, în caz de divorţ, foştii soţi vor purta numele avut înainte de căsătorie.
c) Normele de stimulare sunt acele norme care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite, în special în procesul muncii sau stimularea iniţiativei, mai buna organizare a
procesului muncii, folosirea la maximum a timpului de lucru. O dispoziţie de stimulare era
cea prevăzută în art. 99 din Codul muncii care prevede că pentru îndeplinirea în cele mai bune
condiţii a sarcinilor şi pentru realizări deosebite în muncă, salariaţii pot primi drept
recompensă: acordarea de trepte sau gradaţii la retribuţia tarifară, gratificaţii, premii, alte
recompense materiale. Sunt de asemenea norme de stimulare cele prin care se atribuie
decoraţii, titluri de onoare, premii. Ele stabilesc doar reglementarea cadru, lăsând la
aprecierea organului competent atribuirea acestora.
d) Normele de recomandare sunt, după cum şi denumirea sugerează, prevederi
neobligatorii, adresate unor organizaţii sociale, cărora statul nu le poate adresa ordine ci
numai sugera anumite conduite.
Asemenea recomandări apar ca nişte "reguli suple care lasă destulă libertate
subiectelor amintite pentru a acţiona în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor"125.
125
G. Vrabie, ş.a., op. cit., p. 60.
În sistemul de drept românesc asemenea norme apar destul de rar fiind întâlnite cu
deosebire în practica dreptului cooperatist126. Codul muncii anterior, de exemplu, recomanda
organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti ca în măsura în care nu existau prevederi legale care să
le reglementeze activitatea, să aplice relaţiilor de muncă ale membrilor, dispoziţiile acestui
cod, adaptat la specificul activităţii. Dar, pentru ca aceste norme să se aplice este nevoie ca ele
să fie însuşite de către organizaţiile cărora li se adresează. Poate fi considerată o normă de
recomandare, dispoziţia din art. 295 al. 1 din noul Cod al muncii.
d) După structura normei juridice (sau modul de redactare) normele juridice pot fi:
complete şi incomplete.
Sunt complete normele care conţin toate cele trei elemente, un exemplu în acest sens,
fiind art. 30 din Codul familiei potrivit căruia "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi (ipoteza) sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor
(dispoziţia), orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)."
În reglementările actuale normele complete sunt rar întâlnite de cele mai multe ori
elementele normelor sunt disparate, ele putând fi identificate prin cercetarea izvoarelor de
drept existente. Deci, când cele trei elemente nu sunt prezente în acelaşi articol al actului
normativ ci în articole sau capitole diferite (alteori chiar în acte normative diferite) normele
sunt incomplete (imperfecte). Ele vor fi completate, desăvârşite prin trimiterea la
reglementările internaţionale sau interne.
Aşa de exemplu, normele privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor aşa cum sunt ele
formulate în Constituţia ţării, apar sub acest aspect, incomplete pentru că ele trebuie corelate
şi completate cu dispoziţiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu
pactele şi celelalte tratate127, la care România este parte (art. 20 alin. 1 din Constituţia
României). De asemenea, art. 32 al.5 din Constituţia ţării care prevede că "Instituţiile de
învăţământ inclusiv cele particulare se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii", conţine o normă incompletă pentru că trimite spre completare la o altă normă (în cazul
de faţă Legea învăţământului128) împreună cu care reglementarea dobândeşte unitate. O

126
Art. 19 din Decretul 34 / 1996 recomandă organelor centrale ale organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte
organizaţii obşteşti să organizeze, potrivit specificului activităţii, primirea, examinarea şi rezolvarea cererilor,
reclamaţiilor, sesizărilor şi propunerilor, orientându-se după prevederile respectivului decret.
127
Pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) şi a Cartei O.N.U. (1945) au fost
adoptate numeroase documente internaţionale la care România este parte, dintre care amintim: Pactele
internaţionale cu privire la drepturile omului (16 dec. 1996 - intrare în vigoare), Declaraţia Naţiunilor Unite
asupra oricăror forme de discriminare rasială (1963), Convenţia asupra femeii căsătorite (1957), Convenţia cu
privire la drepturile copilului (1989), Convenţia europeană a drepturilor omului (1953).
128
Legea învăţământului nr. 84/19995 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 36/1997, publicată în M.Of.
al României nr. 152/14 iulie 1997 şi prin Legea nr. 151/1999 publicată în M. Of. al României nr. 606 din 10 dec.
1999.
asemenea normă este denumită normă de trimitere. Exemple de norme de trimitere ne oferă şi
art. 4, 5, 6 din Codul familiei care precizează condiţiile ce se cer întrunite pentru încheierea
unei căsătorii. Din toate cele trei articole lipseşte sancţiunea, aceasta fiind identificată în art.
19 din Codul familiei care prevede că "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor
prevăzute de art. 4, 5, 6 din Codul familiei".
Observăm că trimiterea se referă cel mai adesea la ipoteză sau sancţiune (art. 40 din
Codul fam. trimite la art. 27 Cod fam., pentru completarea ipotezei iar art. 4, 5, 6 Cod fam.
trimit la art. 19 din acelaşi cod pentru completarea sancţiunii).
Alteori, norma poate fi incompletă pentru că anumite elemente urmează a fi stabilite
ulterior tot printr-un act normativ care vine să desăvârşească şi să completeze norma. Este
cazul art. 55 din Legea 15 / 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, care prevede că "patrimoniile centralelor vor fi transmise
entităţilor nou create în conformitate cu hotărârile guvernului care se vor adopta pentru fiecare
caz". Ilustrativ în acest sens este şi art. 147 (3) din "Legea privind statutul personalului
didactic" nr. 128/1997 care prevede că "În termen de 6 luni de la publicarea prezentei legi în
M.O. al României, Ministerul Învăţământului va elabora normele metodologice,
regulamentele şi instrucţiunile ce decurg din aplicarea legii, care, de asemenea, se vor publica
în M.O."
e) După sfera aplicării şi gradul lor de generalitate, normele juridice pot fi grupate
în norme generale, speciale şi de excepţie.
Normele generale au sfera cea mai largă de aplicare, guvernând, de regulă, o anumită
ramură a dreptului. Un asemenea caracter îmbracă, de exemplu, norma juridică din art. 5 al
Constituţiei care prevede că "Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică".
Normele speciale se aplică numai anumitor categorii de subiecte sau relaţii sociale
(cum sunt normele juridice aplicabile funcţionarilor publici 129, militarilor, preşedintelui ţării,
miniştrilor etc). Art. 85 alin. 2 din Constituţia României formulează o asemenea regulă
prevăzând că: "În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele
revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului".
Normele de excepţie sunt cele care se abat de la regula generală. Ele constituie o
completare, fie a regulilor generale, fie a celor speciale. De exemplu: art. 4 din Codul familiei
prevede că tânăra se poate căsători la 16 ani (regula) adăugând prin aliniatul următor că
"pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani"
129
A se vedea Statutul funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999.
(excepţia). În ştiinţa dreptului, adesea normele generale sunt denumite faţă de cele speciale şi
de excepţie, norme de drept comun. Se pot distinge normele juridice ale părţii generale şi părţi
speciale din Codul penal, sau dispoziţiile generale şi restul reglementărilor din Codul muncii.
În legătură cu terminologia utilizată de "normă generală" şi "normă specială" se impune
precizarea că aceasta are un caracter relativ. O normă poate fi specială în raport cu alta de
aplicaţie mai largă, dar ea poate fi, în acelaşi timp, generală în raport cu o normă cu sfera de
aplicaţie mai restrânsă decât a ei.
Astfel, norma înscrisă în art. 1169 Cod civil care prevede că "cel ce face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" are un caracter general în raport cu regula specială
din art. 1170 Cod civil potrivit căruia "dovada (în faţa instanţei) se face prin înscrisuri,
martori, prezumţii, expertiză, mărturisirea unei din părţi". Dar această ultimă dispoziţie are un
caracter general faţă de regula înscrisă în art. 1191 alin. 1 Cod civil după care dovada actelor
juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC

II.1. Noţiune şi premise


Îndeplinindu-şi misiunea socială, de ordonator al relaţiilor interumane, dreptul pozitiv
creează, în acţiunea sa, o categorie de raporturi sociale cu o natură şi fizionomie aparte.
Specificul acestora este imprimat de faptul că în relaţiile lor reciproce oamenii sunt obligaţi să
se comporte într-un anumit fel, aşa cum indică prescripţiile normelor juridice. În felul acesta,
din simple relaţii sociale, raporturile amintite se transformă în raporturi juridice (create prin
acţiunea dreptului).
Deci, raporturile juridice nu sunt altceva decât relaţii sociale care au intrat sub
incidenţa unor norme de drept primind forma şi forţa juridică prevăzute de acestea.
Preluând spre reglementare anumite relaţii sociale, dreptul le modelează, “le dă un contur
oarecum diferit de ceea ce ar fi fost, fără intervenţia dreptului”130.

II.1.1. Norma juridică - premisă a raportului de drept

Cât priveşte relaţia dintre norma juridică şi raportul de drept, în literatura de


specialitate s-a pus problema dacă poate exista raport juridic fără norma juridică, sau normă
juridică fără a crea raporturi de drept.
Aproape în unanimitate, autorii apreciază că existenţa normelor juridice este
indispensabilă pentru a ne găsi în prezenţa unor raporturi juridice, norma juridică fiind aceea
care imprimă relaţiilor sociale un caracter juridic. Deşi majoritară, opinia de mai sus a generat
unele controverse. Sunt autori care susţin că pot să apară raporturi juridice, fără existenta unor
norme juridice corespunzătoare care să le reglementeze. Sunt invocate, în acest sens, unele
argumente de ordin istoric, ce vizează apariţia dreptului ca urmare a descompunerii comunei
primitive şi a apariţiei statului. Astfel, analizat în viziune istorică, după aceşti autori 3 “dreptul
apare, la început, ca un sistem de raporturi juridice, ca o totalitate de drepturi şi obligaţii în
cadrul cărora este cuprinsă norma de drept.” În momentul apariţiei dreptului, norma juridică
nu este consfinţită în anumite acte speciale ale statului, existând numai o echitate nescrisă
exprimată în raporturi juridice, în drepturile şi obligaţii1e unor persoane.
Norma juridică apare, aşadar, ca rezultat al unei abstractizări pe care la început o face
judecătorul, în rezolvarea unor cazuri asemănătoare, iar mai târziu o face legiuitorul, în
activitatea legislativă. Şi, pentru că la început nu s-a putut ajunge la un grad suficient de
abstractizare şi generalizare, primele “monumente juridice” (timpurii) 4 sunt, în special,
culegeri cazuistice. În opinia de mai sus, apariţia unor raporturi juridice ce premerg apariţia
normelor juridice ar fi justificată, mai ales în procesul trecerii de la o perioada istorică la alta.
În asemenea momente, dreptul nu poate acoperi în totalitate nevoile vieţii juridice
determinate de noua realitate socială, iar caracterul juridic al unor asemenea raporturi este
determinat de conştiinţa juridică a guvernanţi1or (a celor ce deţin puterea în stat).
În sensul arătat mai sus, s-ar putea invoca şi realitatea românească de după Revoluţia
din Decembrie 1989, când anumite evenimente au premers reglementările juridice.5
Deci, viaţa confirmă ideea că, in anumite împrejurări se pot stabili raporturi juridice in
130
Dan Ciobanu, op.cit.,p. 103.
2
Art. 998 din Codul civil obligă orice persoană ce a cauzat altuia un prejudiciu, la repararea acestuia.
3
S.F Kacekian, Raporturile juridice in societăţile socialiste, Akad Nauk, S.S.S.R.,
Moscova, 1958, p. 22.
4 Cum ar fi Codul lui Hammurabi sau Legea salică.
5
5
G.Vrabie, S. Popescu, op. cit.. p. 9.
lipsa unor norme juridice care să le reglementeze în mod expres, , conştiinţei juridice
revenindu-i sarcina de a înlocui sau suplini norma de drept.
Problema corelaţiei dintre norma juridică şi raportul juridic, se pune, de asemenea, în
cazul instituţiei analogiei (legii sau dreptului). Cât priveşte analogia legii amintim art. 3 din
Codul Civil, care prevede că “judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze venită spre
soluţionare pe motiv că legea nu prevede fapta respectivă sau că ea nu este indestulătoare” 131.
Dacă o anumită relaţie socială nu-şi găseşte consacrarea legala, litigiile ivite în legătura cu
aceasta îşi vor găsi soluţiile într-o normă juridică ce priveşte o situaţie analogă. În practica
judecătorească, de exemplu, s-a conturat ideea că, în lipsa reglementării juridice exprese a
raporturilor patrimoniale legate de contractul de furnizare urmează a fi aplicate normele care
privesc contractul de vânzare-cumpărare. Soluţia se justifică prin aceea că ar fi nedrept ca
subiectele de drept afectate să sufere consecinţele lipsei de preciziune a legiuitorului.
Sunt şi situaţii când analogia nu poate fi folosită. În materia pedepselor prevăzute de
dreptul penal, de exemplu, operează principiul după care nici o faptă nu poate fi pedepsită
decât dacă ea a fost, în mod expres, încriminată de norma juridică. Deci, acest principiu
exclude analogia. (Art. 2 Cod Penal prevede că legea dispune care fapte constituie infracţiuni,
pedepsele care se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte).
Nu poate opera analogia nici în cazul excepţiilor prevăzute la o norma juridică,
întrucât, cum este cunoscut, acestea sunt strict şi limitativ prevăzute de lege. Ele sunt
guvernate de principiul după care excepţiile sunt de strictă interpretare. Art. 998 Cod Civil
care consacră principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, cunoaşte
trei excepţii, când o persoană poate răspunde şi pentru fapta altuia. Excepţiile sunt prevăzute
de al. 2. 3, 4, ale art. 1000 Cod Civil, astfel că nici o altă situaţie nu poate fi adăugată la cele
limitativ enumerate de legiuitor. În practică s-a pus problema dacă tutorele care exercită
funcţii asemănătoare cu cele ale părintelui, nu ar putea răspunde pentru prejudiciilor cauzate
de minorul tutelat. Răspunsul este categoric negativ, al. 2 art. 1000 Cod civil, care consacră
“răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, ce locuiesc cu dânşii”,
fiind de strictă interpretare.
Şi, în sfârşit, prezumţiile legale absolute nu pot fi aplicate prin analogie (cum ar fi prezumţia
de autoritate de lucru judecat, prezumţia de validitate a unui înscris autentic).
Dar, pentru situaţiile care nu au o reglementare expresă şi nu constituie excepţii de la
principiul analogiei, soluţiile trebuie căutate în cadrul aceleiaşi legi sau aceleiaşi ramuri de
drept. Trebuie cercetat dacă reglementarea expresă a unei situaţii de fapt asemănătoare este
bazată pe un principiu general care ar putea justifica aceeaşi reglementare pentru situaţia de
fapt cu care organul de aplicare a normei juridice este confruntat.
Dacă organul de aplicare a legii nu găseşte nici în legea care ar fi trebuit să
reglementeze situaţia de fapt şi nici într-o altă lege, aparţinând aceleaşi ramuri de drept,
soluţia, va trebui să recurgă la analogia dreptului. Prin analogia dreptului înţelegem situaţia in
care unui caz concret (nereglementat), i se aplică o norma juridică sau un principiu general
aparţinând fie unei alte ramuri de drept, fie întregului sistem de drept. Uneori, legea însăşi
prevede posibilitatea analogiei dreptului. Astfel, art. 1 al. 2 din Codul Comercial prevede că
“În comerciu se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codicile civile.”
Faţă de cele prezentate mai sus, se poate susţine că pot fi considerate raporturi juridice
şi acele raporturi sociale care, în lipsa unor reglementări exprese sau implicite, se bucură de
protecţie juridică prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului, acolo unde analogia este
permisă.
Cu precizările făcute mai sus, se poate sublinia că, în general, orice raport juridic
131
Art. 3 Cod civil prevede că “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este
întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de negare de dreptate”.
presupune ca o primă condiţie, existenta unei norme de drept. Problema care s-a mai pus,
legat de corelaţia dintre norma juridică şi raportul juridic, este dacă orice normă de drept îşi
găseşte concretizarea în raporturi juridice. În clarificarea aspectului amintit, s-a pornit de la
împrejurarea că o normă ce nu creează raporturi juridice concrete este lipsită de sens, de
utilitate socială. Fiind izvorul unor raporturi juridice concrete, orice normă trebuie să fie
generatoare de asemenea raporturi. Cu toate acestea, nu se poate ignora realitatea că există
unele norme de drept care îşi ating scopul - - reglementarea relaţiilor sociale - fără a naşte
raporturi juridice. Avem în vedere, mai ales normele prohibitive a căror funcţie - de a
determina o conduită constând în abţinerea de la săvârşirea faptelor prohibite - se realizează
atunci când sunt respectate, fără crearea de raporturi juridice. De asemenea, unele norme
constituţionale care consacră drepturile şi libertăţile social-politice sunt realizate de către
cetăţeni fără formarea neapărată a unor raporturi juridice132.

II.1.2. Faptele juridice - premisă a raporturilor de drept

a. Precizări conceptuale
Ca premisă a raportului juridic norma de drept prevede doar cazurile generice,
ipotetice, impersonale. în care se stabilesc anumite raporturi juridice abstracte. Pentru a se
ajunge la un raport juridic concret, este necesară producerea unor fapte de care legea leagă
efecte juridice: naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Aceste împrejurări
poartă denumirea de fapte juridice.
Există împrejurări care nasc raporturi juridice (săvârşirea unui delict civil duce la
naşterea unui raport juridic de răspundere delictuală, sau consimţământul concordant al
părţilor cu privire la încheierea unui contract, generează un raport juridic contractual). Şi
pentru modificarea unui raport juridic, este necesară producerea unor împrejurări. Astfel,
căsătoria unei tinere de 16 ani, şi în cazuri excepţionale de 15 ani, determina o modificare a
capacităţii de exerciţiu. Dintr-un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, tânăra devine o
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. Tot astfel, stingerea unor raporturi juridice este
legată de asemenea împrejurări (plata unei datorii duce la stingerea raportului juridic dintre
creditor şi debitor, sau decesul mandatarului duce la încetarea contractului de mandat).
Înţelegem, aşadar, prin fapte juridice acele împrejurări de care legea leagă naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
Sub aspect terminologic trebuie să reţinem un sens larg şi un altul restrâns al noţiunii
de fapt juridic. In sens larg (lato sensu), faptul juridic vizează orice împrejurare de care
dreptul obiectiv leagă efecte juridice. Asemenea împrejurări pot fi fapte materiale (fenomene
naturale) care se petrec independent de voinţa omului (trăsnet, inundaţii, cutremur, o activitate
a animalelor sau pasărilor). Aşa spre exemplu, poate fi provocat un prejudiciu prin trecerea
animalelor sau a păsărilor pe proprietatea vecină (caz în care se naşte un raport de răspundere
delictuală). De asemenea, pieirea fortuită a unui bun datorată unui cutremur duce la stingerea
dreptului de proprietate, decesul unei persoane are consecinţe multiple: stingerea raporturilor
juridice în care cel decedat era parte şi naşterea unor raporturi juridice de succesiune între
moştenitori.
Pe lângă faptele materiale, trebuie reţinute, ca împrejurări generatoare de raporturi
juridice de o deosebită importanţă, acţiunile omeneşti. Ele sunt fapte voluntare de care legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor efecte juridice.
La rândul lor, acţiunile omeneşti se subdivid în acţiuni săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, (efecte care se produc, totuşi, în puterea legii) şi acţiuni săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice (actele juridice).
În sens restrâns (stricto sensu) faptul juridic reprezintă un eveniment care are loc în
132
Aşa sunt: libertatea de expresie, a conştiinţei, a mitingurilor, demonstraţiilor etc.
mediul înconjurător (fenomen natural) de care dreptul leagă efecte juridice. În aceeaşi
categorie trebuie să includem şi acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, întrucât acestora le lipseşte elementul intenţional pentru a fi calificate acte juridice.
Dintre împrejurările amintite mai sus vom acorda un spaţiu mai larg actelor juridice,
ele fiind cele mai importante împrejurări generatoare de efecte juridice.

b. Actele juridice: noţiune, caractere juridice


Noţiunea de act juridic desemnează acea manifestare de voinţă a uneia sau mai multor
persoane, exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice. Din definiţia formulată rezultă că
actul juridic este, în primul rând, un act de voinţă şi în al doilea rând, un act intenţional (făcut
cu intenţia de a produce efecte juridice). De aceea, acţiunile omeneşti care nu sunt, în acelaşi
timp, şi acte intenţionale ci numai acte de voinţă, nu sunt acte juridice propriu-zise, ci numai
fapte juridice133. Aceste fapte pot fi, aşa cum arătam anterior, atât licite cât şi ilicite. Cât
priveşte actele juridice propriu-zise, acestea nu pot fi decât licite. După cum se afirmă în
literatura de specialitate, “tocmai pentru că o manifestare de voinţă nu produce efecte juridice
decât atunci când ia naştere în condiţiile prevăzute de lege, actele juridice nu pot fi decât
licite. Un act ilicit este de neconceput, căci o manifestare de voinţă care ar fi în contradicţie cu
interesele statului, nu ar putea avea valoare juridică” 134. Pot exista acţiuni omeneşti ilicite
(infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare), fapte civile licite sau ilicite, dar nu şi acte
juridice ilicite. Ceea ce distinge actul juridic de celelalte acţiuni omeneşti este tocmai
caracterul licit al acestuia.
Intenţia de a produce efecte juridice, în acest caz, trebuie nu numai să existe, dar să fie,
potrivit legii, o condiţie de eficacitate a actului.135
În doctrina juridică se atrage atenţia asupra celor două sensuri utilizate pentru a
desemna actul juridic. Există un sens material, care vizează operaţiunea juridică, manifestarea
de voinţă în sine (negottium juris) şi care este sensul propriu al noţiunii de act juridic. Dar
există şi un sens formal, vizând înscrisul constatator al manifestării de voinţă (instrumentum
probationes).136 12 Aşa, spre exemplu, acordul de voinţă al parţilor cu privire la înstrăinarea
unui teren reprezintă actul juridic propriu-zis (privit ca operaţiune juridică), pe când înscrisul
autentic cerut de lege137 pentru validitatea unui asemenea contract reprezintă instrumentul de
dovadă. Tot astfel, acordul de voinţă, realizat de viitorii soţi în vederea încheierii căsătoriei,
este actul juridic ce fundamentează raportul juridic de căsătorie. Certificatul de căsătorie este
numai instrumentul probator al operaţiunii juridice încheiate.

Clasificarea actelor juridice


Privite ca o varietate a faptelor juridice (în sens larg) actele juridice pot fi grupate în
mai multe categorii după următoarele criterii:

a) După numărul părţilor participante (sau după efectele pe care le generează)


distingem: acte unilaterale şi acte bi sau multilaterale.
Actul juridic unilateral este acela care constă în manifestarea de voinţă a unei singure
persoane (promisiunea publică de recompensă, oferta de a contracta, acceptarea unei
succesiuni, renunţarea la un drept, testamentul). El generează efecte în sarcina unei singure
persoane.
Actul juridic bi sau multilateral constă în manifestarea de voinţă concordantă a două sau mai
133
Este cazul faptelor juridice ca izvoare de obligaţii civile,.licite ori ilicite sau cazul creării unei opere literare,
care dă naştere dreptului de autor.
134
T. Drăgan citat de Gh Boboş în op.cit. p. 200.
135
Gh. Boboş, ibidem.
136
Un asemenea înscris poate fi un certificat de naştere de căsătorie, o diplomă, o chitanţă.
137
A se vedea art. 67 al.1 din Legea nr. 18/1991, republicată în M. Of. Al României nr. 1/5ianuarie 1998.
multe persoane care generează efecte reciproce şi interdependente. Ele mai poartă denumirea
de convenţii, în cadrul lor, locul principal ocupându-l contractul.

b) După forma în care trebuie încheiate, actele juridice sunt consensuale şi solemne
(formale). Consensuale sunt acele acte care devin valabile prin simpla manifestare de voinţă a
părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi (vânzarea cumpărarea, schimbul,
depozitul).
Solemne, sunt acele acte juridice care se pot încheia valabil numai prin îndeplinirea unei
anumite formalităţi, cum ar fi întocmirea unui înscris autentic notarial (ca în cazul donaţiei)
sau a unui înscris sub semnătura privată ca şi în cazul antecontractului de vânzare cumpărare.
Neîndeplinirea formalităţilor atrage după sine nulitatea actului respectiv.

c) După scopul urmărit de părţi actele juridice pot fi, cu titlu gratuit şi cu titlu
oneros.
Sunt cu titlu gratuit, acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial,
fără a se urmări obţinerea în schimb a altui folos (a unui echivalent). Aceste acte pot fi
liberalităţi şi acte dezinteresate. Printr-o liberalitate o persoană sporeşte patrimoniul altei
persoane prin micşorarea patrimoniului propriu (donaţia). Printr-un act dezinteresat o
persoană face alteia un serviciu sau îi execută gratuit o lucrare, fără ca prin aceasta să-şi
diminueze patrimoniul (împrumutul gratuit, depozitul gratuit, mandatul, executarea gratuită a
unei construcţii).
Actele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte procură celeilalte părţi un folos
patrimonial în schimbul unei contraprestaţii (contractul de închiriere, de vânzare, de schimb,
furnizare de energie electrică, termică etc.). Aceste acte se subdivid în acte comutative şi
aleatorii. În actele juridice comutative existenţa şi întinderea efectelor este cunoscută chiar din
momentul încheierii lor, pe când în actele juridice aleatorii existenţa şi întinderea prestaţiilor
părţilor sau numai ale uneia dintre ele, depind de un eveniment incert (contractul de asigurare,
loterie, întreţinere pe viaţă).

d) După efectele produse, actele juridice pot fi : constitutive, translative şi


declarative de drepturi.
Actele constitutive sunt cele prin care se creează raporturi juridice în al căror conţinut
intră drepturi noi, inexistente anterior încheierii actului (actul de creare a unor ipoteci sau a
unui uzufruct).
Actele translative sunt cele prin care se strămutä un drept dintr-un patrimoniu în altul
(schimbul, donaţia, vânzarea - cumpărarea).
Actele declarative sunt cele prin care se definitivează drepturi preexistente (partajul
bunurilor în timpul căsătoriei sau în caz de divorţ).

e) După modul de executare, actele juridice se pot grupa în acte cu executare


imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă. Actele cu executare imediată
(instantanee) se execută dintr-o dată, pe când cele cu executare succesivă leagă părţile pe o
anumită durată de timp. Ele se execută în timp, fie sub forma unei prestaţii unice care
continuă (asigurarea folosinţei lucrului în contractul de închiriere) sau sub forma mai multor
prestaţii succesive (livrarea unor produse la diferite termene, plata lunară a unei pensii de
întreţinere).

f) După corelaţia dintre ele, există acte juridice principale şi accesorii. Cele principale
au o existenţă de sine stătătoare, putând fi încheiate fără o legătură cu alte acte juridice
(vânzarea). Actele juridice accesorii presupun în mod necesar un alt act juridic a cărui
executare o asigură (contractul de gaj sau ipotecă).

g) După momentul când îşi produc efectele, distingem: acte juridice între vii (inter
vivos) şi acte juridice cu cauză de moarte (mortis causa).
Actele juridice între vii (inter vivos) sunt cele care, în intenţia părţilor, trebuie să-şi
producă efectele în timpul vieţii lor , pe când actele juridice cu cauză de moarte (mortis causa)
îşi produc efectele după încetarea din viaţă a autorilor (testamentul).
În afara acestor clasificări, în literatura de specialitate şi în practica judiciară se
utilizează şi alte grupări şi distincţii între: acte juridice numite (care au o reglementare şi o
denumire specială) şi acte juridice nenumite (care nu sunt nominalizate în legislaţie şi
practică). Există, de asemenea, acte oficiale (actul de legiferare al Parlamentului, o hotărâre
judecătorească, un înscris autentic notarial) şi neoficiale (un contract prin care se creează
drepturi şi obligaţii specifice).
În sfârşit, în literatura străină actele juridice sunt grupate şi după alte criterii: Leon
Duguit, de exemplu, împarte actele juridice în trei categorii: acte obiective, acte condiţii şi
acte subiective.138

II.2. Structura raportului juridic

Indiferent de ramura de drept căreia aparţine, de norma care îl reglementează şi de


împrejurarea în baza căreia se naşte, orice raport juridic are o structură alcătuită din: subiecte,
obiect, conţinut. Această structură se justifică prin aceea că orice raport juridic concretizează
o relaţie socială ce se statorniceşte între participanţii la ea. În al doilea rând, intrând în
raportul respectiv, părţile urmăresc un scop ce poate fi atins prin anumite acţiuni sau inacţiuni,
la care nu ar fi fost obligate în lipsa raportului amintit. Aceste acţiuni şi inacţiuni, altfel spus
conduita părţilor, formează obiectul raportului juridic. Întrucât conduita părţilor are ca suport
drepturile subiective ale acestora şi obligaţiile corelative, apare ca necesar un al treilea
element - conţinutul raportului juridic.

II.2.1. Subiectele raportului juridic


Din însuşi caracterul social al raportului juridic rezultă că subiecte ale acestuia nu pot
fi decât oamenii (priviţi individual sau organizaţi în colectivităţi). Dar omul, în sine, nu poate
deveni subiect de drept decât dacă această calitate îi este recunoscută de stat fiind
reglementată prin normele juridice. Altfel spus, prin normele juridice se recunoaşte omului o
aptitudine generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin raporturile
juridice în care intră. În felul acesta se conturează personalitatea juridică a omului.
Potrivit unui principiu unanim admis, personalitatea juridică este recunoscută oricărei
fiinţe umane a planetei. Generalitatea absolută a principiului amintit este, însă, de dată relativ
recentă, ţinând de epoca modernă şi de proclamarea egalităţii juridice a tuturor indivizilor.

Conţinutul capacităţii juridice


Conţinutul capacităţii juridice trebuie analizat distinct, după cum avem în vedere
persoana fizică sau juridică, participante la raporturile de drept. Aceasta întrucât, indiferent de
ramura de drept în care este plasat un anumit raport juridic, el prezintă unele particularităţi
dacă are ca subiecte persoane juridice.

138
Leon Duguit Traitė de droit constitutonnel Paris, 1921, Gaston Jėze, Principes generaux de droit
administratif, 1929, citat de Dan Ciobanu, op cit. p. 160-161.
Capacitatea persoanei fizice
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, expresia “persoană fizică”
desemnează “individul uman ca entitate socială şi juridică” 139. El apare cel mai frecvent în
raporturile juridice ce fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind deci
subiectul principal de drepturi şi obligaţii. Acest individ poate fi cetăţean al statului respectiv,
un cetăţean străin140, un cetăţean cu dublă cetăţenie sau un apatrid. Personalitatea juridică
(capacitatea juridică) “este recunoscută în mod automat indivizilor cu care statul se află într-o
legătură de cetăţenie şi numai condiţionat cetăţenilor străini şi, eventual, apatrizilor”141.
Cetăţenii statului pot, în principiu, să participe la orice raport juridic, indiferent de
natura acestuia, bucurându-se de o capacitate juridică generală. Pot intra în raporturi juridice,
atât între ei, cât şi cu statul, cu organele acestuia sau cu alte persoane juridice (regii autonome,
societăţi comerciale, instituţii culturale etc.). Participarea cetăţenilor la raporturile juridice
poartă, în primul rând, amprenta sistemului de drept în ansamblul său, marcată fiind şi de
specificul fiecărei ramuri de drept.
Legea fixează atât momentul dobândirii capacităţii juridice, cât şi întinderea, volumul
drepturilor şi obligaţiilor ce-i alcătuiesc conţinutul, precum şi încetarea acesteia. De la o
ramură de drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături specifice, ramificându-se în
capacitate constituţională, administrativă, penală, civilă, de dreptul muncii, familiei etc. În
dreptul constituţional, de exemplu, capacitatea electorală începe de la 18 ani, în domeniul
raporturilor juridice de muncă începe de la 16 ani (în mod excepţional la 15 ani), în domeniul
raporturilor de familie de la 16 ani (în mod excepţional la 15 ani), respectiv 18 ani. În dreptul
civil capacitatea juridica începe de la naştere, în anumite condiţii, chiar de la concepţiune.
În teoria dreptului se face distincţie între capacitatea juridică generală şi specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a cetăţenilor de a
avea drepturi şi obligaţii (fără a viza un anumit domeniu al vieţii sociale). Capacitatea juridică
specială vizează doar anumite categorii de persoane, care intră în anumite raporturi juridice,
datorită calităţii pe care o au: medicii, profesorii, deputaţii, militarii, funcţionarii de stat etc.
În general, au capacitate juridică specială persoanele juridice, întrucât sunt create
pentru un anumit scop, activitatea acestora fiind subordonată principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă.
De asemenea, capacitatea juridică este unică, în sensul că titularul drepturilor şi
obligaţiilor exercită, de regulă, direct şi personal atributele personalităţii sale. În cazul
dreptului constituţional, al muncii sau al familiei, cele două elemente ale capacităţii juridice
nu pot fi despărţite. Nu poate fi separată, de exemplu, capacitatea de a avea drepturi electorale
de capacitatea de a le exercita, după cum nu poate fi separată capacitatea de a întemeia o
familie sau de a intra într-un raport de muncă, de exerciţiul acestor drepturi (nu poate fi
primită ideea votului, căsătoriei sau prestării unei activităţi anume, prin reprezentare).
Unicitatea capacităţii juridice prezintă, însă, şi unele excepţii, cum ar fi cele prezente
în dreptul civil şi procesual civil. Capacitatea civilă este definită, ca fiind aptitudinea generală
şi abstractă a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice
civile. Ea aparţine tuturor persoanelor, în mod egal, chiar dacă nu au o voinţă conştientă sau
suficient de dezvoltată (cum ar fi cazul alienaţilor, debililor mintali sau minorilor). Dar, în
dreptul civil, recunoaşterea capacităţii juridice nu include întotdeauna şi dreptul persoanelor
respective de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile prin actele lor personale. Pentru ca
cineva sa-şi poată realiza drepturile sau să-şi asume obligaţii prin actele sale proprii, săvârşind

139
M. Constantin, Marile instituţii ale Dreptului civil român, Cluj. Ed. Dacia, 1984, p. 10.
140
Pentru detalii a se vedea Legea privind regimul străinilor în România ne. 123/2001 publicată în M. Of. nr.
168/3 aprilie 2001.
141
Dan Ciobanu. op. cit., p. 109; art. 1-2 din Legea privind regimul străinilor în România ne. 123/2001.
personal acte juridice, trebuie să fie capabil să înţeleagă şi să aprecieze consecinţele acestor
acte. El trebuie să fi atins un anumit grad de dezvoltare bio-psihică, să aibă o anumită
experienţă de viaţa (deci o anumită maturitate în dezvoltare şi gândire). De aceea, exercitarea
personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice nu coincide cu momentul
dobândirii acestora, fiind condiţionată de existenţa capacităţii de exerciţiu.
În dreptul civil se face, deci, distincţie între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu,
ca elemente ale capacităţii civile. Exemplul dreptului civil ramâne oarecum izolat, întrucât
regula ce trebuie reţinută este aceea a unicităţii capacităţii juridice, divizarea acesteia în
capacitate de folosinţä şi de exerciţiu reprezentând excepţia.
Dar chiar in dreptul civil, divizarea capacităţii civile în cele două componente este
justificată numai în cazul acelor drepturi subiective care pot aparţine unui titular fără a fi
nevoie ca exercitarea lor să o realizeze aceeaşi persoană (cum ar fi cazul drepturilor minorilor
şi ale persoanelor cu discernământul afectat de o boală mintală). De asemenea, în cazul
persoanelor juridice nu poate exista capacitate de folosinţă fără capacitatea de exerciţiu.
Constituirea unei persoane juridice urmăreşte întotdeauna realizarea unui scop anumit, a unui
obiect concret de activitate. De aceea, capacitatea juridică include, în mod firesc, ambele
componente.

Capacitatea de folosinţă
În situaţiile în care capacitatea de folosinţă poate fi desprinsă de capacitatea de
exerciţiu, ea începe odată cu naşterea persoanei. Uneori ea se dobândeşte şi înainte de naştere
din momentul concepţiei copilului, cu condiţia ca acesta să se nască viu (nu şi viabil) şi numai
în privinţa drepturilor (nu şi a obligaţiilor), aşa cum prevede - art. 7 din Decretul 31/1954
privind persoana fizică şi juridică. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşa
cum este indicat de lege, printr-o formulare sintetică, este alcătuit dintr-o multitudine de
drepturi şi obligaţii. Printre acestea, un loc central ocupă drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.
Capacitatea de folosinţă nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunţare din
partea subiectului căruia ea aparţine. Acest lucru este prevăzut expres de art. 6 aliniat 2 din
Decretul 31/1954, potrivit căruia “nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte la
capacitatea de folosinţă”. De asemenea, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de
folosinţă decât în cazurile şi conditiile strict şi limitativ prevăzute de lege (art. 6, alin. 1 din
Decretul 31/1954).
Potrivit reglementărilor în vigoare, îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă pot fi de
două feluri: îngrădiri cu caracter de sancţiune (decăderea din puterea părintească, interdicţia
de a ocupa o funcţie) şi îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane (prohibiţia ca
minorul, precum şi alienatul ori debilul mintal, puşi sub interdicţie, să facă donaţii sau să
garanteze obligaţiile altuia; prohibiţia medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau legate
de la persoanele pe care le-au tratat în boala de care au decedat).
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia,
constatată de către organele sanitare şi prin întocmirea actului de deces. În unele situaţii, nu
este cu putinţă constatarea directă a decesului unei anumite persoane (în caz de război,
catastrofe naturale), deşi există aproape certitudinea că persoana dispărutä nu mai este în
viaţă. În aceste situaţii constatarea decesului se face printr-o hotărâre judecătorească de
declarare a morţii prezumate, care are drept consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă.142
Capacitatea de exerciţiu
Dacă simpla însuşire de fiinţa umană este suficientă pentru recunoaşterea capacităţii de
folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune un anumit grad de dezvoltare bio-psihicä şi de
142
Vezi procedura declarării judecătoreşti a morţii prezumate în Gh Beleiu. Drept civil, subiectele dreptului civil,
Casa de editură şi Presă Şansa S.R.I.. Buc 1995, p. 269.
experienţă de viaţă (juridică, mai ales). De aceea, exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor
presupunând o voinţă conştientă, nu poate fi realizat decât de o persoană care are maturitate în
gândire şi acţiune. Privită astfel, capacitatea de exerciţiu nu reprezintă altceva decât
capacitatea de folosinţă în acţiune. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care este
recunoscută tuturor, capacitatea de exerciţiu este recunoscută numai persoanelor care au o
voinţă conştientă şj o experienţă suficientă pentru a avea reprezentarea faptelor şi a
consecinţelor acestora.
Art. 5 alin. 2 din Decretul 31/1954 defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind
aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile săvârşind acte
juridice. Este vorba de exercitarea unor drepturi concrete şi de asumarea unor obligaţii
concrete de către o persoană care încheie singură (fără a fi asistată) şi personal (fără
reprezentant) acte juridice.
Maturitatea psihică este legată de vârsta majoratului. Art. 8, alin. 1 şi 2 din Decretul
31/1954 prevede, în acest sens: “capacitatea de exerciţiu începe de la data când persoana
devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. “Acelaşi articol, în
alineatul final adaugă că “minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta. capacitate de
exerciţiu”.
Între 14 şi 18 ani, minorul are o capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9, Decretul
31/1954). La această vârstă el are discernământ, îşi poate manifesta conştient voinţa, dar este
lipsit de experienţă juridică, astfel că dacă ar încheia singur acte juridice, ar putea fi
prejudiciat. De aceea. în intervalul arătat. pentru actele juridice pe care le încheie, are nevoie,
în condiţiile pe care legea le stabileşte, de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui.
Încuviinţarea prealabilă trebuie sa fie întotdeauna specială şi dată pentru fiecare act juridic în
parte. Numai în mod excepţional minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia
anumite acte juridice fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali (aşa este cazul
minorului de 16 ani care poate încheia singur un contract de muncă şi dispune de veniturile
realizate prin munca proprie).
Sunt total lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti
(art. 11 din Decretul 31/1954). Aceste categorii de persoane au capacitate de folosinţă, dar
neputând exercita drepturile şi îndeplini obligaţii1e, vor fi înlocuite în participarea la viaţa
juridică de către reprezentanţii lor legali (părinţi, tutori).
Capacităţii de exerciţiu nu i se pot aduce atingeri decât în cazurile strict şi limitativ
prevăzute de lege. De asemenea, ea nu poate forma obiect de renunţare din partea celui ce o
deţine.

Capacitatea subiectelor colective ale raportului juridic

Oamenii pot să apară în raporturile juridice nu numai individual, ci şi organizaţi în


anumite colectivităţi (statul - privit ca o entitate de sine stătătoare, organele statului, instituţii
de stat, organizaţii cooperatiste, organizaţii obşteşti cu caracter nepatrimonial, persoanele
juridice). Formele organizaţionale amintite, ce pot dobândi calitatea de subiect de drept, sunt
desemnate generic prin denumirea de subiecte colective de drept143.
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturile juridice interne, cât şi
în cele de drept internaţional. În dreptul intern el apare ca subiect de drept mai ales în
raporturile de drept constituţional. Statul are o serie de drepturi şi obligaţii în raporturile sale
cu cetăţenii români. Apare, apoi, în raporturile de drept constituţional cu ocazia formării
statelor federale sau în raporturile cu unităţile sale administrativ - teritoriale. În anumite
situaţii, în raporturile de drept civil, statul îmbracă trăsăturile unei persoane juridice.
O fizionomie aparte prezintă participarea statului în raporturile de drept internaţional
143
Yolanda Eminescu ş.a. Subiectele colective de drept în România Edit.Academiei, Bucureşti, 1981
public. Potrivit concepţiei unanim admise, statul este subiect originar de drept internaţional
public indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul locuitorilor, de gradul de dezvoltare
economică sau orânduire socială şi politică. Calitatea de subiect de drept a statului, în
raporturile de drept internaţional, se întemeiază pe suveranitatea sa şi ea există indiferent de
recunoaştere sau nerecunoaşterea sa din partea celorlalte state.
1. Organele de stat apar, de regula, ca subiecte de drept, în raporturile de drept constituţional
şi administrativ (organele puterii de stat şi organele administraţiei de stat), dar şi în raporturile
de drept procesual penal şi civil (organele justiţiei şi ale procuraturii). Specific participării
organelor de stat la raporturile juridice este faptul că drepturile pe care le exercită faţă de
celelalte subiecte de drept sunt corelate cu obligaţii ale lor faţă de stat. Dacă persoana fizică
poate dispune de exerciţiul drepturilor sale, organele de stat sunt obligate să-şi exercite
drepturile (organele de cercetare penală sunt obligate să acţioneze pentru descoperirea celor
ce comit fapte antisociale, după cum instanţa judecătorească este obligată să soluţioneze cauza
dedusă judecăţii).
În unele raporturi juridice ce nu vizează direct competenţa lor, organele de stat pot să
apară şi ca persoane juridice.
2. Unitătile administrativ - teritoriale, judeţul, municipiul, sectoarele municipiului
Bucureşti, oraşul, comuna, apar, de asemenea, ca subiecte colective de drept constituţional sau
administrativ.
3. Instituţiile de stat ca subiecte colective de drept impun unele precizări şi distincţii.
În primul rând, din literatura de specialitate se poate desprinde un sens larg şi un sens,
restrâns, al noţiunii de “instituţie de stat”. în sens larg, noţiunea ar acoperi “toate acele unităţi
care desfăşoară una sau alta din formele fundamentale ale activităţii de stat, cu caracter
neeconomic”. În această accepţiune, noţiunea de “instituţii de stat” ar include şi organele
puterii, administraţiei, justiţiei, procuraturii. În sens restrâns, noţiunea desemnează mai ales o
activitate social-culturală cu caracter neeconomic, finanţată din bugetul statului (şcolile,
teatrul, cinematograful, unităţi sanitare, activităţi sportive). Dominant în literatură şi practică
este sensul restrâns, întrucât sensul larg ar crea unele confuzii, cel puţin în privinţa organelor
de stat, care, având în vedere competenţa lor, nu ar putea fi calificate, în acelaşi timp, şi
instituţii şi organe.
4. Organizaţiile cooperatiste, cu transformările pe care le-au suportat după decembrie
1989, pot fi privite, de asemenea, ca subiecte colective de drept. În prezent funcţionează un
sistem unitar din punct de vedere al structurii sale organizatorice, diferenţiat, însă, în funcţie
de specificul fiecărei forme de cooperaţie.
Pentru a completa întreaga paletă a formelor organizaţionale ce apar ca subiecte
colective de drept, trebuie să mai adăugăm organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial,
precum şi unele organizaţii atipice: fundaţii, organizaţii de cult, societăţi mixte.144
5. Persoana juridică. Un loc şi rol aparte ocupă, în cadrul subiectelor colective de
drept, persoana juridică. Instituţia ca atare aparţine dreptului civil şi ea presupune întrunirea
numitor condiţii speciale de organizare, conducere, patrimoniu, răspundere etc., ce nu
caracterizează toate subiectele colective de drept. De aceea, noţiunea de persoană juridică are
o individualitate proprie, ea nu acoperă toată participarea colectivă la construirea raporturilor
juridice”.
Sublinierea se impune întrucât există, cel puţin în materia dreptului civil, tendinţa de a plasa
subiectele de drept fie în categoria persoanelor fizice, fie în cea a persoanelor juridice.
Este adevărat, că multe dintre subiectele colective au şi capacitate civilă, fiind
apreciate ca persoane juridice. Sunt, însă, şi subiecte colective de drept ce nu au această
calitate (diverse asociaţii, instanţele judecătoreşti). De asemenea, dacă ne referim la
capacitatea civilă a organelor de stat, instituţiilor, organizaţiilor obşteşti etc., trebuie să
144
Yolanda Eminescu. ş.a.. op cit., p. 138 şi urm.
recunoaştem că aceasta “nu epuizează întreaga lor capacitate juridică”145. Mai mult decât atât,
pentru multe dintre subiectele colective amintite, capacitatea civilă nu este decât o latură
secundară a activităţilor lor “în raport cu atribuţiile principale pentru care au fost create”. În
realizarea acestor atribuţii, structurile amintite apar ca subiecte de drept fără a avea nevoie de
calitatea de persoană juridică.

Particularităţi ale capacităţii persoanei juridice


În literatura de specialitate, persoana juridică este definită ca fiind un colectiv de
oameni, având o structură organizatorică bine determinată, care dispune de independenţă
patrimonială şi urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesul obştesc.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt: o organizare de sine
stătătoare, fixată, de regulă, într-un statut sau lege, un patrimoniu propriu afectat realizării
unui scop şi posibilitatea de a dobândi drepturi sau de a-şi asuma obligaţii, inclusiv dreptul de
a acţiona sau de a fi acţionată în justiţie (Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice).
Ca şi persoanele fizice, persoanele juridice au capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă.
Totuşi, faţă de capacitatea civilă a persoanei fizice, capacitatea persoanei juridice prezintă
unele particularităţi.
- Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este specială faţă de cea a persoanei
fizice care are un caracter general, un conţinut identic pentru toate persoanele, fără nici o
deosebire. Elementul determinant pentru precizarea capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice este scopul - acesta stabilindu-i limitele şi precizându-i conţinutul. Persoana juridică
nu poate avea decât “acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut” (art. 34, aliniatul 1 din Decretul 31/1954).
Legea recunoaşte, deci, persoanei juridice numai acele drepturi şi obligaţii care sunt
legate de natura activităţii pe care urmează să o desfăşoare. Această activitate a persoanei
juridice circumscrisă realizării scopului, are valoare de principiu general denumit în ştiinţa
dreptului principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Sancţiunea încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este nulitatea
absobută. În acest sens, Decretul 31/1954 prevede că “orice act juridic care nu este făcut în
vederea realizării acestui scop este nul” (art. 34).
- Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice constă în încheierea de acte juridice
generatoare de drepturi şi obligaţii îndeplinite de organele de conducere ale acestora. De
regulă, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte concomitent cu
capacitatea de folosinţă, dacă la acea dată au fost constituite organele sale de conducere.
Deci momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de
desemnarea organelor de conducere a acesteia.

II.2.2. Conţinutul raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii care
împreună alcătuiesc conţinutul raportului juridic.
Există unele raporturi juridice simple în care o parte este titular al dreptului, iar
cealaltă titular al obligaţiei (contractul de împrumut, donaţie, depozit). Alte raporturi juridice
au un caracter complex, fiecare dintre subiectele de drept fiind atât titular de drepturi cât şi de
obligaţii (de exemplu raportul juridic de căsătorie sau de vânzare-cumpărare).
Dreptul subiectiv reprezintă facultatea subiectului raportului juridic, de a acţiona într-
un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o conduită corespunzătoare, iar la
145
G. Vrabie. S. Popescu, op. cit., p. 136.
nevoie, de a recurge la sprijinul aparatului de stat, pentru asigurarea dreptului său. În raportul
de proprietate, de exemplu, titularul dreptului poate poseda, folosi şi dispune de bunurile la
care se referă dreptul de proprietate, în limitele stabilite de lege şi, totodată, poate pretinde ca
alţii, ajungând în contact cu bunul respectiv, să se abţină de la orice acţiune de natură să-l
tulbure în exerciţiul dreptului. În caz contrar (furt, distrugere), proprietarul poate face apel la
forţa de constrângere a statului.
Obligaţia reprezintă celălalt element al conţinutului raportului juridic, corelativ
dreptului subiectiv, constând în a face, a nu face ceva, sau în a da ceva. În sens juridic,
obligaţia este înţeleasă ca o îndatorire pe care un subiect al raportului juridic trebuie să o
îndeplinească şi pe care celălalt poate să o pretindă pe baza normelor juridice. De exemplu,
locatorul este obligat să predea posesia lucrului închiriat, locatarul este obligat să plătească
chiria, furnizorul (într-un contract de livrare de produse) este obligat să predea produsele,
beneficiarul este obligat să plătească preţul (obligaţia de a da). De asemenea, cărăuşul este
obligat (în baza contractului de transport) de a face serviciul de transport la care s-a angajat
(obligaţie de a face). Tot astfel, în raport de titularul unui drept de proprietate, celelalte
persoane sunt obligate să nu facă nimic de natură să-l tulbure pe proprietar în exerciţiul
atributelor sale (este o ob1igaţie negativă generală - de a nu face ceva), sau în raporturile de
vecinătate, un proprietar al unui teren se obligă faţă de vecinul său să nu planteze pomi înalţi
într-un anumit loc în care i-ar întuneca ferestrele de vedere (este o ob1igaţie negativă
particulară). Obligaţia nu constă în a face, a da sau a nu face ceva , cum greşit se afirmă
uneori în literatura de specialitate, ci în îndatorirea de a da, a face, a nu face. A susţine o
astfel de teză înseamnă a confunda conţinutul raportului juridic cu obiectul său.

Clasificarea drepturilor subiective


Drepturile subiective (sau drepturile omului cum sunt denumite în limbaj
internaţional) sunt reglementate atât de dreptul internaţional, cât şi de dreptul intern.
În dreptul internaţional146, valoarea lor este mai mult declarativă, cu
caracter de simbol.
În dreptul intern, statutul juridic al persoanei este o realitate vie atât ca reglementare,
cât şi ca realizare în fapt. Drepturile cetăţenilor îşi găsesc consacrarea în primul rând în
Constituţia ţării.
În dreptul nostru constituţional, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost
clasificate în moduri diferite :
a) drepturi social-economice (dreptul la muncă, odihnă, secunitate socială, învăţătură, dreptul
de proprietare personală);
b) drepturi politice (dreptul de a alege, de a fi ales, de a cere revocarea deputaţilor);
c) drepturi social-politice sau libertăţi (libertatea conştiinţei, a mitingurilor, a demonstraţiilor.
cuvântului, presei, dreptul de petiţionare);
d) drepturi la inviolabilităţi (inviolabilitatea persoanei. a domiciliului, secretul
corespondenţei’).
Drepturile subiective mai pot fi grupate şi după alte criterii, cum sunt:
- după gradul lor de opozabilitate;
- după conţinut;
- după corelaţia dintre drepturi
- după siguranţa oferită titularilor lor.

După gradul lor de opozabilitate (întinderea drepturilor subiective)


drepturile se împart în mod tradiţional în: drepturi absolute şi drepturi relative.
146
Pentru detalii privind documentele cu vocaţie universală, regională sau particulară privind drepturile omului, a
se vedea V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1994.
Drepturile absolute sunt acelea în temeiul cărora titularii lor au posibilitatea să le
exercite singuri, tuturor celorlalte persoane corespunzându-le obligaţia de a le respecta şi a se
abţine de la acţiuni care ar duce la încălcarea lor. Din categoria drepturilor absolute fac parte :
drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Drepturile absolute sunt opozabile
tuturor (erga omnes) în sensul ca toată lumea este ţinută sa respecte prerogativele avute de
titularii lor. Dreptul de proprietate, de exemplu, îmbracă un caracter absolut, întrucât titularul
are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunul la care se referă dreptul său de proprietate,
in condiţiile stabilite de legislaţia in vigoare şi, totodată, poate pretinde ca alţii să respecte
dreptul său asupra bunului. Deci, dreptului său absolut îi corespunde obligaţia celorlalţi de a
se abţine de la acţiuni care ar atinge dreptul de proprietate.
Drepturile relative sunt acelea în temeiul cărora subiectul activ, care este determinat
încă de la naşterea raportului juridic, are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
(individualizat şi el) o anumită conduită (să dea, să facă, să nu facă ceva). Din această
categorie fac parte drepturile de creanţă. Sub aspectul opozabilităţii, aceste drepturi produc
oferte “inter partes”.
După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi patrimoniale şi
extrapatrimoniale
Drepturile patrimoniale se particularizează prin conţinutul şi valoarea economică
prezentată, ce fac posibilă exprimarea lor în bani. Aceste drepturi se împart, la rândul lor, în
drepturile reale şi drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt cele care se exercită asupra unui
lucru, cum ar fi: dreptul de proprietate, dreptul de folosinţă, dreptul de uz, dreptul de uzufruct,
dreptul de servitute, dreptul de superficie. Drepturile de creanţă sunt cele care se exercita
asupra unei persoane. Ele sunt, intr-o anumită manieră, “mijloace tehnice care permit
manipularea bunurilor”. Titularii unor asemenea drepturi pot cere unei alte persoane o
anumită prestaţie (să dea, să facă sau să nu facă ceva).
Drepturile extrapatrimoniale sunt lipsite de un conţinut economic, nefiind susceptibile
de evaluare bănească, în ele regăsindu-se individualitatea persoanei cu însuşirile ei
caracteristice. Fac parte din această categorie:
1) drepturile personale ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul
la viaţă, sănătate, onoare, demnitate, secretul vieţii private etc.;
2) drepturile personale prin care se individualizează subiectul de drept: dreptul la nume sau
pseudonim, dreptul la domiciliu, reşedinţă (pentru persoana fizică), dreptul la denumire,
sediu, naţionalitate (pentru persoana juridică);
3) drepturile personale care decurg din creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau din
calitatea de autor al unei invenţii, inovaţii (drepturi de creaţie intelectuală)
4) drepturile personale care privesc succesiunea.

După corelaţia dintre ele, drepturile subiective se împart în: drepturi principale şi
drepturi accesorii.
Drepturile principale au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că nu sunt
condiţionate de existenţa valabilă a altui drept. Majoritatea drepturilor subiective sunt
principale (dreptul de a alege, dreptul de exercitare a unor căi de atac, dreptul de proprietate).
Drepturile accesorii nu au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că ele fiinţează pe
lângă alte drepturi principale, astfel încât naşterea, existenţa vababilă şi stingerea lor depinde
de existenţa valabilă a drepturilor principale (dreptul de gaj, dreptul de ipotecă).

După siguranţa oferită titularilor lor, drepturile subiective se clasifică


în: drepturi pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi, drepturi eventuale şi drepturi
viitoare.
Drepturile pure şi simple sunt acelea care conferă o deplină siguranţă titularilor lor,
producându-şi efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil. Majoritatea
drepturilor sunt pure şi simple.
Drepturile afectate de modalităţi nu oferă aceeaşi siguranţă ca cele pure şi simple, ci
ele depind de un eveniment viitor - termenul sau condiţia (denumite modalităţi).
Dreptul afectat de termen (prin termen înţelegând un eveniment viitor şi sigur că se va
întâmpla) nu afectează existenţa, ci numai exerciţiul dreptului subiectiv respectiv, în sensul că
suspendă (termen suspensiv) sau pune capăt (termen extinctiv) unui drept.
Dreptul afectat de condiţie este nesigur în existenţa sa (condiţia fiind un eveniment viitor şi
nesigur).
Dreptul eventual este acel drept aflat în germene, întrucât îi lipseşte fie obiectul, fie
subiectul, el oferind un grad redus de siguranţă (dreptul la repararea unui prejudiciu ce s-ar
produce în viitor).
Dreptul viitor este acela care nu are nici obiect, nici subiect, deoarece nu se poate şti
dacă în viitor obiectul dreptului va exista sau dacă dreptul va aparţine unei anumite persoane
(dreptul la o succesiune viitoare).

II.2.3. Obiectul raportului juridic

Cu privire la obiectul raportului juridic, părerile exprimate în literatura de specialitate


sunt împărţite. Într-o primă opinie se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie
anumite acţiuni sau inacţiuni la care titularul dreptului subiectiv este îndrituit şi la care celalalt
subiect este obligat.
Alţi autori apreciază că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului
juridic şi că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu au obiect.
O a treia concepţie este cea a pluralităţii de obiecte ale raportului juridic, potrivit
căreia atât lucrurile materiale, cât şi conduita oamenilor pot forma obiect al raportului juridic.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, întrucât raporturile juridice sunt raporturi între
oameni, referitoare la activitatea acestora, obiectul lor va fi întotdeauna o anumită sau anumite
acţiuni ale oamenilor sau abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni. Dacă prin conţinut al
raportului juridic înţelegem drepturile şi obligaţiile părţilor (adică posibilitatea unor acţiuni
sau inacţiuni) prin obiect al raportului juridic înţelegem înseşi acţiunile sau inacţiunile la care
subiectul activ este îndrituit, iar subiectul pasiv este îndatorat. Este adevărat că, de multe ori
acţiunea sau inacţiunea, care constituie obiectul raportului juridic, se răsfrânge asupra unor
bunuri. De aici şi tendinţa unor autori de a privi bunurile ca obiect al raportului juridic. Dar, în
situaţiile arătate, bunurile ocupă o poziţie distinctă, formând un element material exterior
raportului juridic. Ele nu pot fi privite decât ca obiecte al obiectului raportului juridic. Pe de
altă parte, dacă am reduce obiectul raportului juridic doar la bunuri, am lăsa fără suport
celelalte raporturi juridice care nu presupun, pentru existenţa lor, asemenea valori economice
(este cazul drepturilor personal-nepatrimoniale).
CAPITOLUL III. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP, ÎN SPAŢLU ŞI
ASUPRA PERSOANELOR

III.1. Aplicarea normelor juridice în timp


.
III.1.1. Intrarea în vigoare a normelor juridice

Pentru asigurarea eficienţei unei reglementări, a realizării finalităţilor urmărite,


deosebit de importantă este identificarea momentului din care aceasta îşi produce efectele
juridice. În raport cu acest moment va putea fi apreciată şi conduita negativă sau pozitivă a
cetăţenilor faţă de prescripţia legii. De aceea, o atenţie sporită se acordă aducerii la cunoştinţa
publică a cetăţenilor, a organelor de stat şi a altor organisme sociale a conţinutului normelor
juridice. Acest lucru se realizează prin publicarea legilor într-o publicaţie oficială care a fost
desemnată în acest scop. Pentru legi (stricto sensu) publicaţia oficială în care apar este
Monitorul Oficial al României. Celelalte acte normative intră în vigoare de la data publicării
lor în Monitorul Oficial dacă acestea sunt emise de organele centrale ale puterii de stat, fie în
publicaţii oficiale locale ale puterii de stat. Rezultă că, în principiu, data adoptării actului
normativ şi cea a intrării în vigoare sunt distanţate în timp. În mod firesc se pune problema
regimului juridic al raporturilor de drept, pe perioada dintre cele două momente care poate fi
mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de importanţa şi complexitatea reglementării şi de
posibilităţile de aducere la cunoştinţa publicului vizat de aceasta. Până la publicarea legii,
fâcută cu scopul ca cetăţenii să ia la cunoştinţă de existenţa şi conţinutul reglementării,
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice intră sub incidenţa legii vechi. Din
respect pentru drepturile şi libertăţile umane nici o persoană nu va putea fi trasă la răspundere
în baza unei legi pe care nu a cunoscut-o. Din moment ce legea a fost publicată, operează
prezumţia că ea este cunoscută, altfel că, în caz de încălcare nimeni nu ar putea invoca
necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Deşi, regula o constituie intrarea în vigoare a legii la data publicării ei aceasta nu
elimină posibilitatea intrării în vigoare a actului normativ încă din momentul adoptării lui,
dacă organul emitent prevede expres acest lucru. În situaţiile acestea se impune, însă, ca prin
mijloacele moderne de informare şi publicitate, să se organizeze o promptă cunoaştere a
conţinutului actului normativ, astfel încât cerinţele aducerii la cunoştinţa publicului să fie
îndeplinite. Constituţia din 21 august 1965 (ce a fost înlocuită de actuala Constituţie)
prevedea prin art. 120 că, “Prezenta Constituţie intră în vigoare de la data adoptării ei”.
Alteori, datorită greutăţilor ce pot f întâmpinate în cunoaşterea normelor juridice se
acordă un termen necesar ca acestea să ajungă la cunoştinţa celor chemaţi să le respecte şi să
le aplice. Termenul separă în timp momentul intrării în vigoare de cel al publicării. De
exemplu, Codul familiei reţine în articolul final că “prezentul cod intră în vigoare la data de 1
februarie 1954” sau Codul Penal a fost votat în iunie 1968 şi a intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 1969. Dintre legile mai recente amintim Legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, care în art. 221 prevede că “Prezenta lege intră în vigoare în 30 de zile de la
publicarea în Monitorul Oficial” sau Legea nr.. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe care prevede în art. 154 alin. 1 că “Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la
data publicării din Monitorul Oficial al României. Noul Cod al muncii a intrat în vigoare la 1
martie 2003, deşi a fost promulgat prin Decretul nr. 68/24 ianuarie 2003 şi a fost pubicat în
M. Of. al României ne. 72/2003.
De cele mai multe ori, stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare este
determinată de nevoia pregătirii acţiunii noii legi în special când “aplicarea ei necesită
anumite măsuri organizatorice sau atrage după sine schimbări fundamentale. Intrarea în
vigoare a legii, la momentul indicat de însuşi actul normativ, se face fie prin menţionarea
zilei, lunii. anului intrării în vigoare, fie prin stabilirea unui termen (număr de zile sau luni) de
la data publicării. Este forma cea mai precisă şi directă de stabilire a datei începerii acţiunii
legii.
Sintetizând, practica românească din acest domeniu, legea noastră fundamentată
reglementează expres intrarea în vigoare a actelor normative. Prin articolul 78, Constituţia din
21 noiombrie 1991 prevede că “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. Deci, în concepţia actualei
Constituţii, există două modalităţi de intrare în vigoare a actelor normative: data publicării în
Monitorul Oficial şi data precizată de actul normativ. Această ultimă data poate fi, cum
aratăm : o data calendaristică, o data care marchează împlinirea unui termen (de zile sau luni),
care se socotoşte de la data publicării, data adoptării sau o alta data, cum ar fi cea a
referendumului prin care se adopta legea. Actuala Constituţie a României, de exemplu, n-a
intrat în vigoare decât în momentul aprobării ei de către popor prin referendum. Este o cale de
intrare în vigoare expres prevăzută prin art.149 din Constituţie, potrivit căruia “Prezenta
Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum”. Pe aceeaşi cale intră în
vigoare şi legile de revizuire a Constituţiei.
În legătură cu aspectul în discuţie mai trebuie făcută precizarea că de regulă, data
intrării în vigoare a legii coincide cu data intrării ei în aplicare (adică a punerii imediate în
aplicare). Excepţie fac situaţiile în care însăşi legea prevede alte modalităţi de aplicare în timp
a dispoziţiilor sale. Un exemplu, în acest sens, ne oferă Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi
publicitatea imobiliară care, în privinţa publicităţii cuprinde atât dispoziţiile aplicabile de la
intrarea în vigoare, cât şi dispoziţii aplicabile eşalonat în timp. Sunt aplicabile, de la intrarea
în vigoare a legii (26 iunie 1996) dispoziţiile privind desfiinţarea birourilor de carte funciară
Art.20 din legea menţionată prevede că “Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de
evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor
juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Ea se efectuează de către birourile de
carte funciară ale judecătoriilor, pentru imobilele situate în raza teritorială de activitate a
acestora”. Cât priveşte dispoziţiile privitoare la întocmirea cărţilor funciare, acestea sunt
aplicabile eşalonat în timp. Art. 72 din Legea 7/1996 prevede , în acest sens, că” La data
finalizării cadastrelor şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriu
administrativ al unui judeţ, işi încetează aplicabilitatea pentru judeţul respectiv”, actele
normative care reglementează sistemul de publicitate existent în acel judeţ. Acelaşi articol
adaugă prin aliniatul 3 că după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări, actele
normative privind cadastrul şi publicitatea imobiliară se abrogă.
Deci, data intrării în vigoare a Legii 7/1996 a fost 26 iunie 1996, dar reglementările
anterioare nu vor fi abrogate decât după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări De
aceea până la introducerea efectivă a noilor cărţi funciare sunt şi rămân valabile sistemele de
publicitate existente: registrul de transcripţii şi inscripţii, cărţile funciare, cărţile de publicitate
funciară.

III.1.2. Durata acţiunii normelor juridice

În principiu, legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea în
vigoare, întrucât, pentru a-şi coordona conduita cu prevederile legii, oamenii trebuie, mai
întâi, să cunoască dispoziţiile acesteia. Cu alte cuvinte, legea nouă nu are putere retroactivă.
Principiul neretroactivităţii, la care ne-am referit în paginile trecute, decurge din
unele argumente de ordin social ce privesc stabilitatea şi echilibrul social precum şi
predictibilitatea efectelor actelor juridice.
Nevoia de echilibru şi stabilitate a raporturilor juridice impune ca drepturile dobândite
modificate sau realizate. în întregime. sub imperiul unei legi să nu mai poată fi influenţate de
intrarea în vigoare a unei legi ulterioare. În caz contrar, s-ar crea o stare de incertitudine
socială, cu efecte negative grave asupra ordinii juridice a societăţii, de natură să ruineze
încrederea oamenilor în lege.147
Neretroactivitatea reprezintă o regulă imperativă, în sensul că organele de jurisdicţie
sunt obligate să refuze a recunoaşte efectele legii noi pentru situaţii trecute. La rândul lor,
părţile nu pot să convină prin acordul lor de voinţă, ca reglementarea raporturilor juridice la
care participă, să fie supusă unei legi care nu mai este în vigoare. Prin prisma aceloraşi raţiuni
care au impus neretroactivitatea legii, trebuie privită şi supravieţuirea şi respectarea actelor
juridice încheiate de părţi sub imperiul legii vechi. Condiţiile de fond şi de formă ale actelor
juridice sunt supuse întotdeauna legii în vigoare în data când ele au fost încheiate. Ca urmare,
actele rămân variabile, chiar dacă o lege ulterioară schimbă condiţiile de valabilitate a
acestora, după principiul “tempus regit actum”.
Rezultă, din cele prezentate, că aplicarea principiului neretroactivităţii legii nu ridică
dificultăţi prea mari atunci când drepturile se nasc, modifică sau sting într-un singur moment,
dintr-o dată (uno ictu), sau când faptele juridice generatoare, modificatoare ori extinctive de
drepturi şi-au consumat efectele într-un singur moment” 148. În raport de acest unic moment, va
putea fi identificată cu uşurinţă legea aplicabilă.
Dar, realităţile vieţii juridice evidenţiază frecvente situaţii în care formarea,
modificarea şi stingerea unor raporturi juridice, este un proces care durează în timp sau
efectele produse au caracter succesiv. Se poate întâmpla ca formarea actului şi efectelor
generate de acesta să se confrunte cu legi care se succed în timp, ceea ce ridică problema de a
şti care sunt limitele de acţiune ale acestora. În acest punct al demersului nostru trebuie aduse
în discuţie alte două instituţii juridice şi anume: principiul aplicării imediate a legii şi
posibilitatea de derogare de la acesta prin supravieţuirea legii vechi.
Neretroactivitatea legii, aplicarea imediată a acesteia şi supravieţuirea legii vechi sunt
situaţii juridice distincte. Neretroactivitatea operează când situaţiile şi raporturile juridice se
nasc, modifică şi sting sub imperiul legii vechi. Ea este în dreptul românesc consacrată expres
prin dispoziţii legale. Dimpotrivă aplicarea imediată a legii vizează situaţii juridice în curs de
constituire, modificare , stingere ori ale căror efecte se produc după intrarea în vigoare a legii
noi. De asemenea, aplicarea imediată a legii noi prin care se refuză supravieţuirea legii vechi,
se întemeiază pe voinţa tacită a legiuitorului.149
Dacă un raport juridic s-a născut sub imperiul legii vechi dar efectele acestuia apar sub o lege nou adoptată,
situaţia se complică în privinţa legii aplicabile. Ne aflăm în faţa unui concurs de legi (cea sub care s-a născut
raportul şi cea sub care apar efectele acestuia), fiecare considerându-se îndreptăţită să reglementeze raportul
juridic. Soluţiile adoptate trebuie să ţină seama de mai multe împrejurări.
În primul rând, trebuie să se facă o distincţie corectă între trecutul propriu-zis,
prezentul şi viitorul care au legătură cu trecutul. Dacă situaţiile juridice aparţin trecutului, ele
rămân, neîndoielnic guvernate de legea veche (se aplică principiul neretroactivităţii legii).
Dacă situaţiile juridice aparţin prezentului şi viitorului sunt supuse acţiunii imediate a
legii noi.
Daca situaţiile juridice durează în timp legea nouă se va aplica tuturor efectelor
viitoare ale situaţiilor create. modificate sau stinse sub legea veche. Prin aceasta legea nouă nu
147
G.Vrabie. op. cit. p. 106.
148
V. Pătulea, op. cit în Dreptul 7-8/1991 p. 83.
149
M.Eliescu. op. cit. p. 103 – 104.
devine retroactivă. pentru că ea nu atinge situaţiile produse sub legea veche.
Fără a fi retroactivă, legea nouă se va aplica situaţiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere sub legea veche Practic. îsi găseşte aplicabilitatea principiul amintit
mai sus - tempus regit actum - pentru că fiecare aspect al situaţiei juridice, cu durabilitate în
timp, întră sub puterea legii în vigoare la data la care acesta apare.
Privită astfel, aplicabilitatea imediată a legii noi exclude un conflict propriu-zis de legi în
timp. Un atare conflict nu poate exista decât între două sau mai multe legi, toate în vigoare.
Ori, în cazul de faţă este vorba de o prioritate logică a legii noi, în raport cu cea veche,
fundamentată pe raţiuni sociale şi de ordin judiciar.
Deci, aplicabilitatea imediată a legii nu trebuie confundată cu retroactivitatea legii, dar
nici cu neretroactivitatea acesteia.
De la regula potrivit căreia durata acţiunii legii este marcată de momentul intrării în vigoare şi
cel al ieşirii sale din vigoare există anumite excepţii impuse de unele raţiuni de ordin practic,
istoric, umanitar. Aceste excepţii sunt: retroactivitatea şi ultraactivitatea legii.
a) Retroactivitatea legii apare ca o excepţie de la principiul neretroactivităţii şi ea
operează (ca orice excepţie) numai în cazurile expres prevăzute de lege, pentru că aduce
atingeri unor situaţii juridice definitiv realizate sub legea veche, precum şi efectelor
consumate sub această lege. O lege se consideră, aşadar, retroactivă atunci când
reglementează faptele care înainte de intrarea sa în vigoare, au dat naştere, au modificat sau au
stins situaţii juridice sau efecte pe care acele situaţii le-au produs anterior (facta praeterita) 150.
Retroactivitatea operează chiar şi atunci când legea nouă suprimă un mod de formare,
modificare sau stingere a unei situaţii juridice.
Până la adoptarea Constituţiei din 21 noiembrie 1991, aplicarea retroactivă a legilor şi
a altor acte normative era admisă în principiu, în trei situaţii şi anume:
- când actul normativ prevede expres că se aplică şi unor situaţii petrecute anterior intrării în
vigoare;
- în dreptul penal legea mai blândă retroactivează;
- legea interpretativă întotdeauna retroactivează.
In lipsa unei dispoziţii generale atotcuprinzătoare, cu valoare constituţională, care să
interzică edictarea oricărei legi cu efect retroactiv, se aprecia că legiuitorul putea să prevadă
că legea nouă, în tot sau în aparte retroactivează: art. 13 aliniat final din Legea nr. 59/1974, cu
privire la fondul financiar prevedea că “dispoziţia privind trecerea în proprietatea statului a
terenurilor cetăţenilor români, care părăseau ţara definitiv se va aplica şi celor care au părăsit-
o înainte de intrarea în vigoare a legii.” De asemenea, art. 8 din Decretul nr. 32/1954 de
punere în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi juridică, prevede în mod
expres că stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii precum şi orice alte acţiuni privitoare la
starea civilă sunt supuse dispoziţiilor Codului familiei şi produc efecte prevăzute de acest cod
şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare.
Practica instanţelor noastre judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme era, de
asemenea axată, pe ideea posibilităţii derogării exprese de la principiul neretroactivităţii legii.
Într-o decizie din 1982, Tribunalul Suprem aprecia că “nu se poate aduce atingere drepturilor
dobândite anterior intrării în vigoare a legii noi, decât numai dacă nu există nici o dispoziţie
derogatorie în acest sens”151.
Rezultă cu claritate că o lege avea putere retroactivă numai dacă retroactivitatea era
prevăzută în însuşi corpul ei. De aceea, orice lege pe care legiuitorul n-o considera în mod
expres ca fiind retroactivă, era neretroactivă şi judecătorul nu o putea aplica decât situaţiilor
juridice apărute după aplicarea ei în vigoare.

150
V. Pătulea, op. cit., în Dreptul nr. 7 – 8/1991, p. 87.
151
Dec. Civ. a T.S. nr. 484/1982 menţionată de D. Ciobanu, op.cit., p. 59.
După intrarea în vigoare a Constituţiei din 8 decembrie 1991 problema reglementărilor
cu caracter retroactiv trebuie analizată în lumina dispoziţiilor art. 15 alin 2 care prevede că
“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”. Din interpretarea logică şi sistematică a acestui articol rezultă că legiuitorul nu
poate încălca principiul neretroactivităţii care este de acum de ordin constituţional - actele pe
care le elaborează putând dispune numai pentru viitor. Faţă de această interdicţie, impusă
legiuitorului, de a reglementa situaţii juridice consumate în trecut problema legilor cu caracter
retroactiv nu se poate pune.
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (mai blânde) este o excepţie de
la principiul neretroactivităţii legii expres prevăzută de legiuitor şi înainte dar şi după
adoptarea actualei Constituţii a României. Ea operează chiar dacă în corpul legii penale noi,
retroactivitatea nu este prevăzută, din raţiuni de ordin umanitar. Până la adoptarea actualei
Constituţii suportul legal al acestei excepţii era asigurat de art. 13, 14, şi 15 din Codul Penal,
care admit ca persoanei care a comis o infracţiune sub imperiul unei legi ce a fost înlocuită cu
o lege nouă, să i se aplice această din urmă lege care prevede o pedeapsă mai blândă (melior
lex). Art. 13 din Codul penal prevede că “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii, până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea
mai favorabilă”. În prezent excepţia amintită are o consacrare constituţională prin art. 15 alin.
2 partea finală. De altfel este singura excepţie, pe care Constituţia o admite, de la regula
potrivit căreia “legea dispune numai pentru viitor”. Raţiunea legiuitorului se întemeiază, în
acest caz, pe ideea că dacă o anumită faptă penală are o periculozitate socială mai redusă, sau
nu mai prezintă deloc pericol social, este normal şi uman ca cei care au săvârşit o asemenea
faptă şi nu au fost sancţionaţi printr-o hotărâre definitivă să fie sancţionaţi mai uşor sau deloc
(dacă fapta este dezincriminată).
Legea interpretativă retroactivează, chiar dacă intenţia legiuitorului, de a da efect
retroactiv acesteia, nu este precizată. Retroactivitatea în acest caz este admisă în literatură şi
practică pentru că legea interpretativă clarifică, explică conţinutul unei reglementări
anterioare, fără a elabora reguli noi. Întrucât face corp comun cu legea interpretată, este firesc
şi logic ca legea interpretativă să se aplice de la data intrării în vigoare a legii interpretate.

b) Ultraactivitatea legii vizează faptul că acţiunea legii se extinde şi peste momentul


ieşirii sale din vigoare. Legea nouă intră în vigoare, abrogând legea veche, dar aplicarea ei
este amânată pentru ca legea veche să acţioneze, un timp, până la consumarea situaţiilor
juridice care se aflau în curs în momentul intrării în vigoare a legii noi. Normele care
supravieţuiesc (ultraactivează) din legea veche se găsesc înscrise, de regulă, într-o secţiune
sau capitol aparte din legea nouă, intitulat “dispoziţii tranzitorii”.

Ultraactivitatea intervine în mod cu totul excepţional şi ea izvorăşte, fie din aplicarea


legilor mai blânde, fie din aplicarea legilor temporare. În dreptul penal legea mai blândă se
aplică sau continuă să se aplice şi după înlocuirea ei cu o lege mai severă, pentru faptele
petrecute sub imperiul ei, “din aceleaşi considerente umanitare pentru care se admite şi
retroactivitatea legii penale mai favorabile”. De asemenea, legea penală temporară continuă
să se aplice şi după împlinirea termenului ei de acţiune, pentru infracţiunile săvârşite în timpul
cât era în vigoare, dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate. Art. 3 din Cod penal prevede
că '“Infracţiunea săvârşită sub imperiul unei legi temporare este urmărită şi după ieşirea din
vigoare a legii prin ajungerea la termen”.

III.1.3. Ieşirea din vigoare a legii


În identificarea modalităţilor de încetare a acţiunii legii trebuie să pornim de la situaţia
de principiu că, în general normele juridice nu se adoptă pe o perioadă determinată. De aceea,
efectele acestora vor dura până la edictarea unei norme juridice noi. Pe data adoptării noii
reglementări legea veche va fi scoasă din vigoare (sau abrogată). Deci procedeul legislativ
principal de ieşire din vigoare a normelor juridice este abrogarea.

a) Abrogarea este actul de scoatere din vigoare (de desfiinţare) prin lege a unei reglementări
anterioare care atrage după sine încetarea aplicării prevederilor ei 152 şi se aplică atât normelor
juridice scrise, cât şi normelor juridice nescrise. Şi o cutumă îşi poate înceta efectele prin
abrogarea acesteia în mod expres sau tacit de către o lege sau de câtre o cutumă nouă.
Există două feluri de abrogare şi anume: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. La rândul
ei, abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

Abrogarea expresă directă operează atunci când printr-o lege nouă se arată expres că legea
veche sau anumite părţi ale acesteia se abrogă. Aşa, de exemplu, Constituţia României din 21
noiembrie 1991 prevede în mod expres că legea fundamentală anterioară - Constituţia din 21
august 1965 - se abrogă153 (este o abrogare totală). Şi noul Cod al Muncii abrogă total Codul
muncii anterior adoptat prin Legea nr. 10/1972. articolul 289 al. 2 din Legea nr. 53/2003 prin
care a fost adoptat codul menţionat prevede expres că „Legea nr. 10/1972 (Codul muncii al
RSR) publicată în Buletinul Oficial, Partea I nr. 140 din 1 decembrie 1972, cu modificările şi
completările ulterioare, se abrogă”. De asemenea, Legea locuinţei nr. 114/1996 prevede prin
art. 72, că “la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă, printre alte legi: Legea nr.
5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari
şi chiriaşi, cu excepţia cap. IV şi a art. 63” (este o abrogare parţială);

• Abrogarea expresă indirectă are loc atunci când legea nouă se mărgineşte să menţioneze
că dispoziţiile anterioare contrare se abrogă, fără a indica actul normativ sau articolele din
acesta, care se abrogă. De cele mai multe ori abrogarea expresă indirectă coexistă în spaţiul
unei legi cu cea expresă directă. Art. 73 din Legea locuinţei nr. 114/1996 precizează în partea
sa finală că se abrogă “orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi”. De asemenea,
Legea fondului funciar nr. 18/1991, după ce menţionează expres actele normative care ies în
vigoare adaugă, în partea finală a art. 101 alin. 2, că se abrogă “orice alte dispoziţii contrare
prevederilor prezentei legi”.
În cazul abrogării exprese indirecte, nefiind indicate reglementările sau părţile din
acestea care-şi încetează existenţa, revine organelor de aplicare a dreptului sarcina de
identificare a dispoziţiilor ce au fost scoase din uz prin noua lege.

Abrogarea tacită (sau implicită) are loc atunci când noul act normativ nu abrogă în mod
expres legea veche, dar prin regulile pe care le prescrie se îndepărtează atât de mult de vechea
reglementare încât aplicarea acesteia nu mai este posibilă. Abrogarea tacită apare şi ea ca o
manifestare de voinţă a organelor legislative competente, exprimate într-un act normativ
corespunzător. Chiar dacă nu conţine nici o menţiune expresă, fiind o lege posterioară, legea
nouă desfiinţează orice dispoziţie contrară. Trebuie subliniat că abrogarea implicită este o
formă de abrogare inferioară celei exprese (mai ales abrogării exprese directe) care “înlătură
orice posibilităţi de confuzii şi neînţelegeri privind scoaterea din vigoare a reglementărilor
existente”154. Asemenea, abrogări apar, de regulă în perioada de tranziţie de la un mod de

152
V. Pătulea, Aplicarea legii penale în timp, în Dreptul nr. 7 – 8/1991, p. 120 – 122, sent. Penală 12/90 a
Tribunalului jud. Bihor.
153
Art. nr 9 din Constituţia României din 21.XI.1991 revizuită.
154
I. Ceterechi, I. Craioveanu, op.cit., p. 47.
organizare statală la altul când practic se produce o ruptură în planul concepţiei şi voinţei
politice155, instaurându-se un alt mod de guvernare, ce conduce la o schimbare de structură a
cadrului politico – juridic. Unele reglementări fiind, în mod evident şi în întregime
incompatibile cu noile principii fundamentale politice de organizare socială, nu mai pot fi
menţinute în vigoare şi sunt scoase din uz. Desigur, multe dintre aceste reglementări sunt
abrogate expres, dar sunt şi situaţii când scoaterea din uz este implicită, veghile reglementări
devenind caduce. Fenomenul acesta a fost întâlnit şi la noi după decembrie 1989, când au avut
loc abrogări masive de reglementări specifice perioadei totalitariste. Unele reglementări, mai
ales din domeniul economic nu au fost abrogate expres, dar ele nu şi-au mai putut găsi
aplicarea deoarece deveniseră în mod evident, “'incompatibile cu obiectivele noului program
politic, de organizare şi funcţionare a economiei, prin abrogarea sistemului planificării
centralizate, rigide şi voluntariste”156.
Dar, în cazul schimbărilor structurale (esenţiale) de cadru juridic pot să apară şi situaţii
lipsite de acea claritate care să indice ca aplicabilă o lege sau alta. De aceea, se pot ivi
incertitudini, neclarităţi în legătură cu posibilitatea de supravieţuire a vechii legi.
O problemă care poate ridica numeroase dificultăţi vizează situaţia în care are loc
abrogarea unei norme juridice prin care o reglementare veche fusese iniţial abrogată pe cale
implicită. Altfel spus, se ridică întrebarea dacă efectele normei juridice vechi vor renaşte după
data abrogării normei juridice care în mod implicit înlăturase legea veche. Este evident că se
au în vedere numai efectele normei juridice ce vor apare în viitor, nu şi cele ce s-au consumat
în perioada cât norma care o abrogase a fost în vigoare.
Cum este cunoscut majoritatea covârşitoare a normelor Codului comercial, au fost
inaplicabile după 1944 datorită dispariţiei relaţiilor sociale reglementate de acest cod care
priveau activitatea comercianţilor. Această activitate fiind înlocuită cu comerţul de stat, supus
unor reglementări noi, majoritatea covârşitoare a dispoziţiilor Codului comercial au rămas
fără obiect.
De asemenea, multe dintre dispoziţiile Codului civil privind proprietatea privată au
fost, pe drept cuvânt, considerate inaplicabile, după adoptarea Constituţiilor din
1948,1952,1965 ca şi a numeroaselor legi ce vizau proprietatea socialistă. Prin abrogări
masive aceste dispoziţii au fost înlăturate expres sau implicit astfel că în cazul Codului
comercial cât şi al celui civil reglementările abrogate implicit vor renaşte de plin drept (ipso
jure).
De aceea, după decembrie 1989 normele Codului comercial şi civil au fost reactivate
şi ele, au fost completate cu o bogată legislaţie aptă să răspundă obiectivelor perioadei pe care
societatea românească o traversează în prezent.

b) Ajungerea la termen sau împlinirea condiţiei este o a doua cale de ieşire din
vigoare a legii.
Uneori legea însăşi prevede că va rămâne în vigoare până la împlinirea unei date
calendaristice (lege cu termen cert), a unei condiţii sau până la încetarea unei situaţii
excepţionale, (lege cu termen incert). De exemplu, art. 99 din Decretul-lege nr. 98/1990
prevede că “prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale, elaborate pe
baza noii Constituţii”. Tot astfel Legea nr. 9/1990 157 privind interzicerea temporară a
înstrăinării terenurilor prin acte între vii, prevede prin art. 1 că este interzisă înstrăinarea prin
acte intre vii a terenurilor de orice fel, situate în interiorul sau în afara localităţii, până la
adoptarea unei noi reglementări a fondului funciar. În baza acestei legi, temporar, pe timpul
anume prevăzut de lege, terenurile au fost scoase din circuitul civil general (cu unele

155
V. Pătulea, op.cit., p. 84.
156
Ibidem.
157
Legea este publicată în M.O. nr. 95/1 august 1990
excepţii). La data intrării în vigoare a Legii fondului funciar nr. 18 din 1991, legea amintită a
fost abrogată (art. 101 alin. 2).
De regulă, astfel de legi temporare sunt adoptate în împrejurări de necesitate.
Necesitatea poate fi de ordin intern sau de ordin extern (cum ar fi starea de război). De
asemenea, ea poate fi determinată de condiţii naturale (inundaţii, cutremure) sau de condiţii
politice, cum ar fi tulburările sociale (iminente sau în curs de desfăşurare). Încetarea situaţiei
excepţionale prevăzute de lege sau împlinirea termenului pentru care legea a fost adoptată,
vor atrage după sine încetarea efectelor acesteia. Totuşi, în cazul legilor temporare, deşi legea
nouă intră în vigoare în felul arătat mai sus, aplicarea ei este amânată pentru ca legea veche să
acţioneze un timp până la consumarea situaţiilor juridice care se aflau în curs în momentul
intrării sale în vigoare. Cu alte cuvinte, toate litigiile aflate în curs de desfăşurare vor fi
soluţionate pe baza prevederilor legii temporare. Codul penal prevede expres că infracţiunea
săvârşită sub imperiul unei legi temporare este urmărită şi după ieşirea din vigoare a legii prin
ajungerea la termen (art. 16).
Asemenea legi cu durată de aplicare prestabilită găsim în toate legislaţiile dar ele au o
pondere redusă în conţinutul acestora.

c) Căderea în desuetudine este o a treia cale de ieşire din vigoare a legii, întâlnită în
cazul reglementărilor care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale, de
schimbările intervenite în cadrul acestora la un moment dat. Această modalitate de ieşire din
vigoare a legii, a generat unele controverse în doctrina juridică. Intr-o primă opinie,
invocându-se principiul că o normă continuă să rămână în vigoare atâta vreme cât nu a fost
abrogată, se susţine că “efectele juridice ale normei nu depind de frecvenţa sau continuitatea
aplicării ei, astfel că ele nu încetează prin desuetitudine”.
O lege nu poate fi considerată că a ieşit din vigoare prin neaplicarea ei un timp
îndelungat, pentru că oricând ea poate să-şi reia aplicabilitatea prin apariţia relaţiilor care au
impus-o.
După o altă opinie, căderea în desuetudine este o formă de încetare a unui act
normativ, care nu-şi mai găseşte corespondent în realităţile sociale întrucât “stările de lucru ce
au determinat necesitatea adoptării lui au încetat să existe”. Într-o asemenea situaţie, acţiunea
legii nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile
realităţi ale vieţii.
Desigur, o asemenea modalitate de ieşire din vigoare a unei legi nu-şi poate găsi
aplicabilitatea într-un regim strict de legalitate în care pentru scoaterea din vigoare a unei legi
operează abrogarea. Dar în situaţii de înlocuire a unui mod de guvernare cu altul când au loc
schimbări de structură a cadrului politico-juridic însuşi, anumite reglementări, deşi nu au fost
expres sau implicit abrogate, nu-şi mai găsesc aplicabilitatea pentru că nu mai corespund
noilor realităţi.
Dominantă în literatură şi practică este opinia potrivit căreia în cazul căderii în
desuetudine legea n-a ieşit din vigoare. continuând să existe, deşi nu se aplică pentru că nu
mai are corespondent în realitatea socială.
Ilustrativ în acest sens este exemplul instituţiei arbitrajului privat reglementată în
Codul de procedură civilă (art. 340-371). O lungă perioadă de timp instituţia amintită a fost
considerată căzută în desuetudine întrucât “cetăţenii manifestând încredere în organele de
Justiţie nu mai apelează la judecata arbitrajelor private'' 158. După 1990 în literatura de
specialitate s-a propus reactivarea acestei instituţii având în vedere că reglementarea ce o
priveşte nu a fost scoasă din vigoare159.

158
I. Băcanu, Renaşterea arbitrajului “ad-hoc”, în Dreptul nr. 9/1991, p. 17 şi urm.
159
I. Băcanu, op. cit., p. 18.
III.2. Aplicarea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

III.2.1. Aplicarea normelor juridice în spaţiu

Aplicarea normelor juridice în spaţiu trebuie privită atât sub aspect internaţional, cât şi
intern.
a) Sub aspect internaţional, reglementarea efectelor legii în spaţiu porneşte de la
faptul că statele sunt suverane pe teritoriile lor. În virtutea principiului suveranităţii, acţiunea
legilor şi celorlalte acte normative se extind asupra întregului teritoriu, acestea devenind
obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile,
organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice aflate în teritoriu. În mod firesc, se exclude
acţiunea în acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el, a legilor altor state străine. Este
principiul teritorialităţii legilor, înţeles în sensul că o lege se aplică pe teritoriul statului care a
edictat-o. În acest sens, art. 3 Cod penal prevede că “dispoziţiile acestui cod se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Noţiunea de teritoriul are însă în domeniul dreptului o altă semnificaţie decât noţiunea
geografică de teritoriu. Uneori, când se consideră necesar, legea precizează ea înseşi sensul
acestui concept. Revenind la Codul penal, putem constata că în optica acestuia, prin ''teritoriul
României” sau “teritoriul ţării “ se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu subsolul, solul şi spaţiul
aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune
comisă pe o navă sau o aeronavă (art. 142, 143 Cod penal).
Sub aspect internaţional, acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane
prezintă un grad sporit de complexitate. Aşa, de exemplu, raporturile sociale cu un element
străin (fie că este vorba de un act încheiat între un român şi un străin, ori că este vorba de un
bun aflat în străinătate sau de o infracţiune săvârşită pe teritoriul mai multor state, precum şi
alte asemenea împrejurări) ridică probleme multiple în privinţa soluţionării eventualelor
conflicte ce pot fi generate de “concurenţa” unor legi, aparţinând unor state diferite. Având în
vedere varietatea, dar mai ales complexitatea unor asemenea relaţii, ele formează obiect de
studiu şi reglementare a mai multor discipline juridice precum: Dreptul internaţional privat,
Dreptul comerţului internaţional, Drept penal internaţional etc. Dar soluţiile de principiu
pentru evoluţia şi derularea acestor relaţii sunt oferite de Dreptul internaţional privat.
Referindu-ne la Dreptul internaţional privat românesc ca o ramură distinctă a
sistemului de drept românesc, trebuie să arătăm că acesta reglementează relaţiile sociale cu
element de extraneitate de drept civil, dreptul familiei, procesual civil şi altele conexe cu
acestea, indicând instanţa competentă şi dreptul material aplicabil. În sfera de cuprindere a
dreptului internaţional privat se includ: conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii şi condiţia
juridică a străinului.
Dintre soluţiile oferite putem aminti: aplicarea legii personale determinată în funcţie
de cetăţenie (lex patriae) sau domiciliul persoanei (lex domicilii); aplicarea legii locului unde
se află situat bunul (lex rei sitae); aplicarea legii locului unde s-a încheiat actul (locus regit
actum) aplicarea legii instanţei (lex fori), aplicarea legii indicate de părţi (lex voluntatis) etc.
Necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale: politice, economice,
culturale - juridice, atrage în mod inevitabil şi anumite excepţii faţă de exclusivitatea aplicări
legilor respective în teritoriile proprii. Sunt excepţiile extrateritorialităţii care presupun că în
anumite condiţii, pe teritoriul unui stat pot exista persoane şi lucruri sustrase principiului
teritorialităţii. În condiţiile în care aceste excepţii operează în limitele egalităţii suverane a
statelor şi a celorlalte principii democratice ale dreptului, bazate fiind pe reciprocitate şi
liberul consimţământ, ele nu afectează buna desfăşurare a relaţiilor internaţionale.
Printre excepţiile amintite se înscriu: imunitatea diplomatică şi regimul juridic al
consulilor, regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie, recunoaşterea efectelor
juridice ale unor acte încheiate pe teritoriul altui stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în
străinătate.
Imunitatea diplomatică presupune exceptarea personalului corpului diplomatic şi a
persoanelor asimilate acestuia, de la jurisdicţia statului de reşedinţă. Deci, imunitatea
diplomatică se regăseşte în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor
reprezentanţelor diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţărilor de
reşedinţă reprezentantul diplomatic poate fi declarat “persona non grata”, lucru care atrage
după sine rechemarea sau expulzarea sa. De asemenea, reprezentanţii consulari ai statelor
străine sunt scutiţi de unele impozite şi taxe, prestaţii, precum şi de jurisdicţia instanţelor
judecătoreşti a ţării de reşedinţă, în cauzele privind infracţiunile de serviciu. Acest regim
juridic se aplică pe baza reciprocităţii şi în limitele principiilor consacrate în normele
dreptului internaţional.
Regimul juridic al străinilor sau apatrizilor (sau condiţia juridică a străinilor)
reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se determină drepturile şi obligaţiile pe care
un străin sau apatrid le poate avea într-o ţară anumită (alta decât cea de origine). Într-o măsură
sau alta, străinii sau apatrizii au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor statului respectiv.
Există, de aceea, mai multe forme ale condiţiei juridice a străinilor, cele mai frecvente fiind:
regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate şi clauza
reciprocităţii.
Potrivit regimului naţional, se acordă străinului sau apatridului, drepturile civile de
care se bucură cetăţeanul statului respectiv.
Potrivit regimului special, se acordă străinului sau apatridului, în principiu, drepturile
prevăzute de legi speciale sau de tratate internaţionale.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate presupune acordarea - străinului
cetăţean al unui stat, a unor drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţeanului oricărui
stat terţ.
În documentele internaţionale încheiate între state prin care se stabileşte regimul
străinilor se prevede, de obicei şi clauza reciprocităţii. Prin reciprocitate se înţelege
conferirea anumitor drepturi străinilor, cu condiţia ca cetăţeanul statului care le-a acordat să
dobândească aceleaşi drepturi în statul străin.
Cât priveşte România, aceasta a adoptat ca formă a condiţiei juridice a străinilor
regimul naţional. Potrivit legislaţiei în vigoare, străinii au, în condiţiile legii, drepturile
fundamentale ale cetăţenilor români (cu excepţia drepturilor politice). Legea de drept
internaţional privat 105/1992160 prevede în mod expres că ''străinii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, în drepturile civile cu cetăţenii români. Cu excepţia drepturilor politice, străinii au
oricare alte drepturi recunoscute prin norme interne sau prin acorduri internaţionale la care
România este parte”.
Sunt ilustrative, în acest sens şi dispoziţiile constituţionale 161 potrivit cărora “cetăţenii
şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor”,
garantată de Constituţie şi de alte legi.
Corelativ acestor drepturi, pe timpul şederii în România. străinii trebuie să respecte
legile române. Legea privind regimul străinilor în România prevede expres, prin art. 2 al 3 că
„Pe timpul şederii în România, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia română”. De
asemenea, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român şi sunt
ţinuţi să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora incompatibile cu absenţa lor din ţară.
Desigur, pe timpul şederii lor în străinătate, românii trebuie să se supună reglementărilor
160
Art. 21 din Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
161
Art. 18 alin. 1 din Constituţia României.
teritoriale, cu excepţia anumitor componente ale statutului lor juridic care rămân, supuse legii
române. Codul penal român prevede, de exemplul, că el se aplică şi infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român. Tot astfel starea, capacitatea şi relaţiile de
familie ale cetăţeanului aflat în străinătate, sunt cârmuite de legea sa naţională (dacă prin
dispoziţii speciale nu se prevede altfel).

b) Aspectul intern al aplicării normelor juridice în spaţiu trebuie analizat prin


prisma principiului supremaţiei puterii în stat ca latură internă a suveranităţii statale. De
asemenea, trebuie să facem distincţie între statele federale şi cele unitare. Pornind de la
premisele arătate, o primă concluzie ce se poate desprinde este aceea că normele juridice
adoptate de organele centrale sunt aplicabile pe întreg teritoriul ţării. Dar, pentru că există o
varietate de organe de stat competente să elaboreze acte normative, se pune problema
limitelor teritoriale ale acţiunii normelor juridice. Este important de ştiut cum se rezolvă
eventualele conflicte dintre aceste acte sub aspectul acţiunii lor în spaţiul intern sau
internaţional.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a
organelor de stat emitente. Cum în ţara noastră există un singur rând de organe supreme ale
puterii şi administraţiei de stat, actele lor normative îşi produc efectele pe întreg teritoriul
României. Iar actele normative adoptate de organele locale ale administraţiei de stat au o
acţiune limitată la unitatea administrativ - teritorială asupra căreia se extinde autoritatea
organului de stat (judeţ, municipiu, oraş, comună).
Aceasta nu exclude posibilitatea ca un organ central, deşi are competenţă asupra
întregului teritoriu, să limiteze aplicarea unui act normativ numai la o parte a acestuia. Măsura
de mai sus poate fi justificată prin motive ce ţin de puterea tradiţiei sau prin intervenţia unor
situaţii speciale (calamităţi naturale, război) care afectează numai anumite zone.
Din considerente istorice, de exemplu, cartea funciară (un sistem de publicitate pe
imobile) se aplică numai în Bucovina (Suceava) şi Transilvania, fiind o prelungire a fostei
legiuiri austro-ungare. Sau, Legea 208/1947 cu privire la anularea vânzărilor de pământ făcute
pe timpul secetei din 1946 a fost aplicată numai în Moldova.
Aplicare normelor juridice în spaţiul intern al unui stat prezintă un grad sporit de
dificultate în cazul statelor cu o structură federală. Aceasta întrucât, analiza efectelor actelor
normative adoptate de organele competente trebuie precedate de clarificarea raporturilor
dintre competenţa teritorială a organelor federale şi cea a organelor statelor membre ale
federaţiei. De asemenea, trebuie elucidată problema raporturilor dintre legislaţiile statelor
membre ale federaţiei. De regulă, reglementările adoptate de organele federale se aplică pe
întreg teritoriul federaţiei, pe când actele normative ale statelor membre se aplică numai pe
teritoriul statelor respective. În cazul în care apar necorelări între legislaţia federală şi cea a
statelor membre ale federaţiei, se recurge la diferite mijloace prevăzute de state pentru
soluţionarea neconcordanţei.
În acest sens pot fi organizate anumite instanţe jurisdicţionale 162, printre atribuţiile
cărora se numără şi supravegherea şi asigurarea armonizării legislaţiei federale cu cea a
statelor federate. În cazul în care se ajunge le situaţia că pe teritoriul aceluiaşi stat coexistă
mai multe acte normative reglementând acelaşi domeniu, se va aplica actul normativ cu forţa
juridică superioară, iar dacă au aceeaşi forţă juridică, actul normativ având data cea mai
recentă de adoptare.
III.2.2. Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor

Această dimensiune a aplicării normelor juridice a fost pusă în discuţie în legătură cu


acţiunea teritorială a normelor juridice, atât sub aspect intern cât şi sub aspect internaţional.
162
I. Ceterchi, I. Craiovanu, op. cit., p. 49.
Ceea ce trebuie adăugat este faptul că, în concepţia dreptului românesc, legile şi celelalte acte
normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, sex, religie etc. Constituţia ţării prevede, în acest sens, că „toţi cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” 163. Aceasta nu
înseamnă că legile nu au în vedere existenţa unor categorii de cetăţeni cu o capacitate juridică
specială, rezultată din: specificul muncii desfăşurate, poziţia socială, remuneraţie etc. Deci,
legile nu se aplică automat tuturor cetăţenilor. Există norme juridice care se adresează
anumitor categorii de persoane: cadrelor didactice, studenţilor, reprezentanţilor diplomatici,
pensionarilor etc.
În abordarea problematicii normelor juridice şi mai ales în aplicarea lor în viaţa
practică, aceste diferenţieri prezintă un interes incontestabil.

163
Art. 16, alin.1 din Constituţia României.
PARTEA A II A

DIMENSIUNEA JURIDICA A CONSTRUCTIEI COMUNITAR-EUROPENE

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu exista îndoială că atrocităţile, haosul, dezintegrarea
acelor ani nu trebuiau să se mai repete vreodată. În plus, neîncrederea faţă de Germania şi vulnerabilitatea unei
Europe divizate faţă de Uniunea Sovietică, necesitau găsirea unei soluţii pentru pacea durabilă între statele
Europei de Vest care să permită reconstruirea prosperităţii anterioare.
În contextul politicii anterioare de suveranitate naţională şi protecţionism economic pacea nu se putea
realiza şi statele nu se puteau restabili.
Ideea unităţii europene nu era una nouă, ci antedata cel de-al doilea război mondial, când luase
amploare în cercurile intelectuale; experienţa a şase ani de invazie şi ocupaţie o adusese din nou la suprafaţă.
Mişcarea pro-europeană avea adepţi în rândul multor personalităţi din toate sferele.
Spre sfârşitul războiului se conturau deja două viziuni asupra ideii de uniune a popoarelor Europei: o
viziune moderată, avându-l ca exponent pe Winston Churchill 164, care îmbrăţişa ideea unei Europe „unionistă” şi
o viziune mai radicală, care imagina Europa „federalistă”.
Confruntarea celor două viziuni, în cadrul Congresului Europei din mai 1948 a impulsionat discuţiile la
nivel guvernamental care au avut ca rezultat crearea Consiliului Europei, o versiune apropiată de ideile unioniste
şi dezamăgitoare pentru federalişti.
Una dintre puţinele personalităţi rămase în afara celor două tabere, francezul Jean Monnet 165, avea o
viziune mai pragmatică asupra problemei. El considera că reconstrucţia europeană se putea realiza numai prin
renunţarea treptată la suveranitatea naţională şi printr-o cooperare strânsă între state în sfere distincte de
activitate economică, la nivelul funcţional al ministerelor şi nu la nivelul celor peste 600 de delegaţi câţi se
întruniseră la Congresul Europei.
Eşecul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, Franţei şi Marii Britanii asupra
Germaniei, din aprilie 1947 a condus la ruptura dintre foştii aliaţi. Europa s-a rupt în două blocuri diametral
opuse. Procesul a fost accentuat în iulie 1947 când Uniunea Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au

164
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic
britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură în 1953.Winston Churchill s-a născut la şapte luni în cadrul căsătoriei contractată cu opt luni înainte
între lordul Randolph Churchill, descendent al familiei Marlborough şi Lady Randolph Churchill (născută Jennie
Jerome), fiica milionarului american Leonard Jerome. Winston Churchill a fost corespondent de presă în Cuba în
timpulul campaniei spaniole din 1895. De asemeni, a participat la campaniile militare din India, Egipt, Sudan, şi
la războiul burilor. A fost membru al parlamentului din 1900; ministru în diferite guverne între 1908 - 1929; lord
al amiralităţii între 1911 - 1915; lider al partidului conservator între 1940 - 1955; prim ministru între 1940 - 1945
şi 1951 - 1955. Pe lângă prestigioasa sa activitate politică, militară şi statală, Winston Churchill a avut o imensă
activitate literară în domeniile de memorialistică,istorie şi publicistică, fiind şi un excepţional orator.Datorită
vastei sale activităţi politice, Winston Churchill este recunoscut ca unul din cei mai importanţi conducători din
istoria Regatului Unit şi a lumii întregi.
165
Jean Monnet s-a născut în Franţa, în 1888. Bun negociator. A fost secretar general adjunct al Ligii
Naţiunilor, creată după primul război mondial. A fost membru al Guvernului Provizoriu, condus de generalul de
Gaulle, la Alger, în 1943. A luat parte la punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.
refuzat să accepte planul Marshall166 şi să adere la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)
înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie îi conferă Franţei sarcina de a lua iniţiativa în privinţa
Germaniei.
Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţa însă,
temătoare, a propus integrarea armatei RFG într-o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea CEA a
fost semnat în 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a căzut.
În contextul economic şi politic destul de complex al acelor vremuri, Jean Monnet l-a abordat pe Robert
Shuman167, ministrul francez de externe, cu ideea înfiinţării unei comunităţi a cărbunelui şi oţelului gestionată de
o autoritate supranaţională.
După consultări care au rezultat în susţinerea proiectului de către propriul cabinet, precum şi de către
cancelarul Germaniei Konrad Adenauer şi secretarul de stat american Dean Acheson, la 9 mai 1950, Robert
Shuman şi-a asumat, într-o conferinţă de presă, responsabilitatea politică asupra „Declaraţiei Shuman” 168,
primul pas în realizarea Europei
unite, având în centru reconcilierea franco-germană. 169
Astfel, pe baza planului franco-german, după aproape un an de negocieri, Franţa şi Germania, împreună
cu Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg şi Italia au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) care a intrat în vigoare la 20 iulie 1952.
Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa
comunitară. Aceasta substituie relaţiilor diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un
sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu promovarea interesului comun,
exprimat prin instituţiile supranaţionale.

166
Planul Marshall (en : The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost
primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea
război mondial.Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George
Marshall anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu
scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.La
19 iunie 1947 miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat
prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie
europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american” Moscova a interzis ţărilor satelite
să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de
URSS a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în
Europa centrală şi de est la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în
domeniul economic a Doctrinei Truman.
167
Robert Schuman, luxemburghez de origine (născut în 1886), provenea dintr-o familie de exilaţi din Lorena –
aflată atunci sub ocupaţie germană (din 1918 a revenit la Franţa).
168
Planul Schumann prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania, sub o înaltă
autoritate comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel nivelurile de
producţie din Ruhr. Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care
semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO).În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică: CECO va stabili o egalitate în
drepturi şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în sânul unei organizaţii noi, supranaţionale fondată pe
delegarea liber-consimţită de suveranitate de la statele membre la Comunitate.
169

Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu – Drept comunitar, editura CH Beck, 2007, p.3; Gyula Fabian – Drept
instituţional comunitar, ediţie revăzută şi adăugită cu referire la Tratatul de la Lisabona, editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2008, p.25 şi următ.
Prin Tratatul CECO au fost create patru instituţii:Înalta Autoritate, Adunarea parlamentară, Consiliul
Special de Miniştri şi Curtea de Justiţie.
Ulterior, respectiv la data de 25 martie 1957, la Roma, între aceleaşi state au fost încheiate alte două
tratate: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a energiei Atomice(CEEA sau EURATOM) şi Tratatul de
instituire a Comunităţii Economice Europene(CEE), ambele intrând în vigoare la data de 01 ianuarie 1958.
Cele două noi comunităţi care se alăturau CECO erau prevăzute cu instituţii proprii: câte o Comisie, o
Adunare parlamentară, un Consiliu de Miniştri şi o Curte de Justiţie. Pentru evitarea aglomerării instituţionale
însă, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma, a fost semnată şi o Convenţie prin care se instituia
o singură Adunare parlamentară şi o singură Curte de Justiţie pentru toate cele trei Comunităţi. Abia din 1967,
prin Tratatul instituind un singur Consiliu şi o singură Comisie a Comunităţilor Europene (cunoscut sub numele
de Tratatul de fuziune), semnat în aprilie 1965, cele trei Comunităţi Europene au avut un set unic de instituţii,
adâncindu-se astfel legăturile dintre diferitele tratate.
Perioada 1959 – 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului CEE, respectiv crearea
unei „Pieţe Comune”, în două sectoare principale:uniunea vamală industrială şi agricultura.
Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate
pe o perioadă tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis să se constate
realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută, mai ales sub
denumirea de „Piaţa Comună”.
Între 1958 şi 1970, efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar
a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al ţărilor membre a crescut în medie cu 70 %.
Articolele 38 şi 39 din Tratatul CEE au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin
aceasta, Piaţa Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor şi în domeniul producţiei agricole. Ţările
membre ale CEE şi mai ales Franţa au considerat Politica Agricolă Comună (PAC) ca principalul instrument de
modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că
PAC a contribuit puternic la procesul de unificare europeană.
Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii, a unei construcţii de-a lungul a peste cinci
decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969 din
timpul generalului de Gaulle170, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de
fiecare dată, s-au găsit personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al
Luxemburg-ului - care au făcut ca aceste momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care
l-a reprezentat alianţa franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui francez
Mitterand şi a cancelarului german Kohl.
Fundamentală, în aceste perioade, a fost cooperarea între ţările membre pentru a găsi soluţii unanim-
acceptabile diverselor provocări cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste soluţii aveau nevoie de o bază
juridică, de unde a decurs şi nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.
Cronologia integrării a continuat după terminarea „erei de Gaule”, în anul 1969 când acesta a fost învins
în alegeri de Georges Pompidou, cu prima extindere din anul 1973. De la 01 ianuarie 1973 Marea Britanie,
170
Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez.În
1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către
parlamentul francez.În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din
1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al statului.
Irlanda şi Danemarca au devenit membri ai Comunităţilor. Au urmat Grecia de la 01 ianuarie 1981, Spania şi
Portugalia de la 01 ianuarie 1986.
Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din
decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a
dispoziţiilor privind cooperarea politică.
Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul Unic European”, semnat de şefii de stat sau de
guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic
European a consacrat: instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern
şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de
dezvoltare a Comunităţii; introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului de Miniştri,
pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică
şi socială şi politica cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi
adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne; întărirea rolului Parlamentului
European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru
deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere; înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, în
afara Curţii de Justiţie, cu competenţe de soluţionare în primă instanţă a anumitor categorii de acţiuni formulate
de persoane fizice sau juridice sub rezerva unui recurs în faţa Curţii de Justiţie; creşterea numărului politicilor
comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială; stabilirea unei
date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de
„piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera
circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi
politici şi a coeziunii economice şi sociale).
În afara modificărilor aduse celor trei tratate economice Actul Unic European conţinea un titlu complet
nou privind cooperarea europeană în materie de politică externă, prin care statele membre se angajau să depună
eforturi comune în scopul de a formula şi pune în aplicare o politică externă europeană.
Importanţa Actului Unic European a fost evidenţiată de nenumărate ori în doctrină, ca precursor al
evenimentului de proporţii care a fost crearea noii entităţi internaţionale numită Uniunea Europeană.
Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic
european, ceea ce a determinat un proces de regândire a structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării
integrării europene.
Două Conferinţe Interguvernamentale – una privind Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă
privind Uniunea Politică – s-au deschis la Roma, în decembrie 1990. Cele două conferinţe s-au încheiat prin
semnarea la Maastricht171 a Tratatului asupra Uniunii Europene.
171
Maastricht (vl şi fr Maestricht, limburgheză Màastrecht, wa Måstrék), este un oraş din Ţările de Jos, capitala
provinciei Limburg. Oraşul se află pe ambele părţi ale râului Meuse în partea de sud-est a ţării, între Belgia şi
Germania. Numele oraşului derivă de la numele latin Mosae Traiectum (trecând peste Meuse), referindu-se la
podul realizat de romani sub conducerea lui Octavian August.Două dintre importantele instituţii culturale care se
află în Maastricht sunt Universitatea Maastricht (Universiteit Maastricht) şi Muzeul de Artă Bonnefanten.În
sudul oraşului se află "muntele" St. Pietersberg care conţine un vechi fort şi o reţea de peşteri. În peşteri se
menţine o temperatură constantă de 10°C, mediu propice pentru hibernarea liliecilor. Există posibilitatea vizitării
acestor peşteri, cu un ghid turistic câteodată.În centrul oraşului se află şi cele două catedrale: Sf. Petru
(evanghelică) si Sf. Servatius (catolică). În a doua se află şi moaştele sfântului Servatius, primul episcop din
Maastricht.Maastricht are o legătură de tren de scurt parcurs cu oraşul Liège din Belgia şi spre nord una cu
oraşul Eindhoven.Pe locul în care se află acum oraşul exista o episcopie creştină timpurie, ce a fost ulterior
Tratatul de la Maastricht 172 a fost agreat de şefii de stat şi de guvern din cele 12 state membre de atunci
cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991. Acesta a fost însă semnat la 7 februarie 1992 şi a
intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunităţii Europene într-o
Uniune Politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).
Tratatului de la Maastricht, asortat de 17 protocoale, de un Act final şi de 33 Declaraţii, constituie un
ansamblu de dispoziţii juridice complexe care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează în sânul unei
Uniuni.
Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în sânul
unei arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale.
De aceea, Uniunea a fost organizată pe trei piloni, după cum se va arăta în continuare.
Pilonul 1 - comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană, lărgit cu noi competenţe care depăşesc
limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social, uniunea economică şi
monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţă etc.
Cele mai importante modificări aduse sunt reprezentate de: continuarea extinderii rolului Parlamentului
European, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative
a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, Parlamentului European îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica
industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente
(politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
instituirea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre;
dreptul de a alege şi de a participa la alegerile municipale şi pentru PE în statele membre de rezidenţă, indiferent
de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui
stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii Parlamentului European

mutată la Leodia (Belgia), de către episcopul de atunci, Sf. Humbert, în secolul VIII. În Evul Mediu, Maastricht
a devenit un oraş al autorităţii duble, sub suveranitatea Prinţului-Episcop de Liège şi Ducelui de Brabant. Rolul
ducelui a fost ocupat de către generalii de Stat olandezi din 1632 de la ocupaţia spaniolă, a lui Frederi Hendric.
Această dualitate a existat până la cucerirea şi anexarea cetăţii de către francezi în 1794. După perioada
napoleoniană, Maastricht a devenit parte din Regatul Unit al Ţărilor de Jos în 1815. Când provinciile din sud au
cerut independenţa faţă de nord pentru a forma Belgia în 1830, garnizoana din Maastricht a rămas loială regelui
olandez, iar în 1839 oraşul şi partea de est a provinciei Limburg, deşi părţi ale Belgiei din punct de vedere
geografic, au fost adăugate definitiv Ţărilor de Jos. Datorită poziţionării stranii, Maastricht s-a concentrat în
istorie mai degrabă asupra Belgiei şi Germaniei, decât pe restul altor Ţări de Jos, lucru care a adus acel caracter
cosmopolit al oraşului.Maastricht a fost primul oraş olandez eliberat de forţele americane în al doilea război
mondial.
172
Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificare – prin referendum-uri
naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.Danemarca, de exemplu, a
respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum cu o mare majoritate, iar în Franţa l-a
adoptat cu o foarte mică majoritate (51 %). Această rezervă a populaţiei din unele ţări s-a datorat, în mare
măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masă a populaţiei, Comunitatea Europeană fiind
percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şi nedemocratică.De aceea, Danemarcei i s-a
permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusiv cele privind trecerea la ultima fază a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană de apărare. În Germania şi Marea Britanie a fost
nevoie să se pronunţe Curţile Supreme pentru a se vedea dacă prevederile Tratatului nu sunt în contradicţie cu
constituţiile statelor respective. Abia după al doilea referendum din Danemarca, care s-a încheiat cu un vot
pozitiv şi după deciziile favorabile ale Curţilor supreme din Germania şi Marea Britanie s-a constatat ratificarea
acestui Tratat de către toate statele membre şi intrarea sa în vigoare la 1 noiembrie 1993.
şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului european); crearea Uniunii Economice şi Monetare:
convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei
comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Pilonul 2 reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC).
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la
statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadrul instituţional specific. Astfel, prin
Tratatul de la Maastricht, Uniunea europeană are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi
de securitate şi se pun bazele unei cooperări între statele membre. Această cooperare este caracterizată de
derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens.
Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
Pilonul 3, reprezentat de cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă
următoarele domenii: politica de azil; trecerea frontierelor externe şi controlul acestora; politica de imigrare;
condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din terţe ţări pe teritoriul statelor membre; lupa împotriva
imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din terţe ţări; lupta împotriva toxicomaniei; combaterea
fraudei de dimensiuni internaţionale; cooperarea judiciară civilă; cooperarea judiciară penală; cooperarea
vamală; cooperarea poliţienească.
Şi pilonul 3 are caracter interguvernamental.
Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene. Tratatul,
care modifica Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în
vigoare la 1 mai 1999.
Uniunea Europeană iese transformată. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul cetăţenilor Uniunii este
subliniat mai puternic; caracterul democratic al instituţiilor europene este întărit.
În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus de
acum încolo pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii.
Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe trei axe principale:Uniunea Europeană şi cetăţenii;
identitatea externă; instituţiile Uniunii Europene.
În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte:
 Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia
europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei
în 1950. Pentru prima dată se prevede într-un document că statele membre care nu respectă de o manieră gravă şi
sistematică aceste drepturi pot suferi sancţiuni, mergând până la suspendarea dreptului de vot în sânul
Consiliului. În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie
a aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga;
 Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau
origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
 Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi
femeie, acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” atunci când unul din cele două sexe este vizibil
discriminat.
Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor deţinute
de instituţii, drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii.
Dilema în care se găsea Uniunea: dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile
Omului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale, a fost rezolvată cu prilejul Consiliului
European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.
În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul
unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată.
În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene,
promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În 1970,
statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986 odată cu
adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să întărească
„aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi a nevoii de promovare a unei
politici externe concrete.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede
numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în acest
domeniu, urmând deciziilor Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul Preşedinţiei
Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate are rangul de secretar general al Consiliului şi dispune
de o unitate de analiză şi alertă rapidă.
Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politice externă necesită şi o
capacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii.
Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor membre: patru
dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu participau la alianţe
militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.
Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei
Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite deplina
integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.
În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales asupra sporirii
eficacităţii adoptării deciziilor în instituţiile sale. În acest sens:
 Rolul Parlamentului European a fost întărit. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un
aviz asupra candidaturii pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că preşedintele este
desemnat după acordul Parlamentului European. Acest drept se adaugă celui deja deţinut prin Tratatul de la
Maastricht prin care Parlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În plus, Parlamentul a obţinut drept de co-
decizie în unele domenii;
 Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de
reglementări, înainte ca guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra
funcţionării Uniunii;
 Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificată;
 Rolul Comisiei Europene rămâne neschimbat şi, mai ales, dreptul său de iniţiativă. În schimb,
creşte rolul preşedintelui Comisiei – legitimat de votul din Parlamentul European: participă la alegerea şi
desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre; atribuie sau modifică responsabilităţile în cadrul
Comisiei; fixează orientările politice ale Comisiei.
 Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezintă punctul de vedere al autorităţilor regionale şi
locale, a sporit.
Tratatul de la Nisa173, semnat la 26 februarie 2001174, ale cărui baze s-au formulat în cadrul Consiliului
European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la: renunţarea la dreptul de veto referitor
la voturile exprimate de Consiliul de Miniştri; revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să permită
corespondenţa între numărul de voturi şi dimensiunea statelor; reforma Comisiei Europene; flexibilizarea
sistemului cooperărilor consolidate.
Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale Uniunii şi va
include referiri clare la modalităţile în care va fi exercitată puterea şi la ce nivel (comunitar, naţional, regional),
cum pot diferite instanţe legislative sau administrative să coopereze mai eficient etc. Tratatul cuprinde în
conţinutul său şi Carta Drepturilor Fundamentale.
Acordul la care s-a ajuns confirmă hotărârea celor 15 membri ai Uniunii Europene, la acel moment, de a
pregăti instituţiile europene pentru a face faţă unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinţa
Interguvernamentală de la Nisa se evidenţiază nu doar prin însemnătatea deciziilor, dar şi prin amploarea şi
complexitatea discuţiilor.
Tratatul de la Nisa a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară evitării unei blocări a
instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.
Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele mai
avantajate au fost ţările candidate, care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea ce reprezintă un
angajament al acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.
Marele învingător la Nisa a fost Germania, din rândul ţărilor membre, şi Polonia, dintre candidate.
Lupta dintre Germania şi Franţa s-a încheiat cu acceptul ca Franţa să-şi menţină actuala paritate de voturi în
Consiliul de Miniştri, Germania primind, în schimb, recunoaşterea importanţei din punct de vedere demografic
şi, prin aceasta, implicit, recunoaşterea că este uriaşul Europei cu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se
răsfrânge în mod direct asupra numărului de deputaţi în Parlamentul European, dar şi asupra ponderii voturilor.
Dintre ţările candidate, cea mai avantajată a fost Polonia, căreia i s-au repartizat 27 de voturi, la fel cât
a primit Spania, situând-o printre primele şase ţări ale Europei. Şi celelalte ţări candidate au fost mulţumite,
întrucât s-a precizat de câte voturi vor dispune, fiecare, în Consiliul de Miniştri, de faptul că vor avea câte un
comisar în Comisia Europeană, precum şi numărul de fotolii din Parlamentul European.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, «Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa»,
adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004. După 54 ani de la semnarea, la Paris, a

173
Nisa (Nice în franceză, Niça în occitană, Nizza în italiană) este un oraş în sud-estul Franţei, pe coasta Mării
Mediterane, la poalele Alpilor Maritimi. Oraşul are 360 mii de locuitori şi este al 5-lea ca mărime oraş din
Franţa.Nisa este un important centru turistic şi staţiune balneară, fiind supranumită "capitala Coastei de Azur"
(Côte d'Azur). Printre principalele obiective turistice se numără Muzeul Matisse, Muzeul de Arte (situat în
Palatul Koţebu), palatul-muzeu Massena (sec. XVIII-XIX), oraşul vechi cu palatul-muzeu Lascaris (sec.XVII) şi
catedrala Saint Reparat (sec. XVII), grădina şi ruinele castelului (sec. XI-XVII), ruinele oraşului roman
Cimenelum (inclusiv amfiteatrul roman din sec. I-II), mănăstirea franciscană din Cimiez (sec. XIII-XVII) cu un
superb rozariu, grădina botanică Phoenix cu cea mai mare seră din Europa, teatrul de operă (sec. XIX), catedrala
ortodoxă rusă (sec.XIX) ş.a.Nisa este situată în regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur, şi este centrul
administrativ al departamentului Alpii Maritimi.
174
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Tratatului CECO (24 octombrie 1950) şi 47 ani şi 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE şi Euratom (Roma, 25
martie 1957), Uniunea Europeană a păşit, astfel, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria
organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru
exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal : monedă unică, buget provenit şi din
resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune
decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului
european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată embrionare,
în domenii ca apărarea şi securitatea.
Numit de unii «Constituţie», iar de alţii «Tratat constituţional», documentul semnat la 29 octombrie
2004 este rezultatul unui lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken 175, din decembrie 2001, a
continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei (28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de
către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre ale Uniunii Europene (4 octombrie 2003 – 18 iunie
2004).
Ceea ce credem că este important de reţinut, într-o evaluare cu caracter general a Tratatului
constituţional, sunt acele prevederi ce modificau nu doar funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene, ci şi
«filozofia» construcţiei comunitare.
Textul Tratatului constituţional reprezenta un compromis necesar între cele două curente majore de
opinie din Europa comunitară. Obţinerea lui a fost favorizată de absenteismul cetăţenilor la alegerile pentru
Parlamentul European, din 10 – 13 iunie 2004, dar şi de nevoia liderilor europeni de a-şi respecta promisiunea
făcută a doua zi după atentatele din martie, de la Madrid: aceea de a strânge rândurile în faţa ameninţării teroriste
şi a reda un elan decisiv proiectului constituţional blocat de eşecul Consiliului European din decembrie 2003, de
la Bruxelles176.
Tratatul constituţional ar fi trebuit să intre în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre.
S-a avansat, ca ipoteză de lucru, data de 1 noiembrie 2006. O declaraţie anexată Tratatului preciza că, dacă la doi
ani după semnarea acestuia, el a fost ratificat de 4/5 din statele membre, însă unul sau mai mulţi din ceilalţi
membri au dificultăţi în a face acelaşi lucru, atunci Consiliul European se va sesiza asupra acestei probleme. De
remarcat interesul redus pe care ratificarea acestui document atât de important pentru viitorul Uniunii Europene
l-a suscitat în rândul opiniei publice europene177.
Respingerea „Constituţiei Europene” ar fi putut întârzia sau chiar pune sub semnul întrebării procesul
unificării europene. De aceea, în anul 2007, statele membre ale Uniunii Europene au înlocuit Tratatul

175
Laeken (ortografiat şi Laken) e o fostă localitate actualmente incorporată în oraşul Bruxelles. Înainte de 1920
era comună separată.La Laeken se află Expo şi Atomul, precum şi cripta regală şi bazilica Notre-Dame de
Laeken.
176
Dr. Ion JINGA - Ambasadorul României la Bruxelles, membru în Delegaţia României la Convenţia privind
viitorul Europei – www.ier.ro
177
În ceea ce priveşte procedura de ratificare a Constituţiei Europene – prin referendum naţional sau de către
parlament – situaţia este diferită de la ţară la ţară: 14 ţări (Austria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia,
Italia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Suedia şi Ungaria) au optat, din raţiuni diferite, pentru
ratificarea parlamentară; celelalte state au ales calea referendum-ului. Franţa şi Olanda s-au pronunţat deja, în
cadrul unor referendum-uri, împotriva Constituţiei. Pentru a evita o reacţie în lanţ, Consiliul European de la
Bruxelles, din decembrie 2005, a amânat până la mijlocul anului 2006 data până la care celelalte ţări ar fi trebuit
să se pronunţe asupra Constituţiei Europene, în Marea Britanie, Danemarca, Polonia şi Republica Cehia fiind
şanse reduse, ca acest document să fie adoptat.
constituţional adoptând Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene178.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona(TL) este un tratat de
amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul
Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta
tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut Tratatul privind
Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de
la Lisabona.
Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din
21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului de la Lisabona finalizează procesul de reformă a Tratatelor
Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre,
fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România
participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al
Conferinţei care a adoptat Tratatului Constituţional(TC).
Până la acest moment, toate statele membre au finalizat procedurile parlamentare de ratificare a
Tratatului de la Lisabona. România este unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul
României finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008.
La 12 iunie 2008, Irlanda a respins acest document, prin referendum. Consiliul
European de vară (Bruxelles, 19-20 iunie 2008) a luat notă de acest rezultat, precum şi de
faptul că procesul de ratificare va continua în celelalte state membre. Consiliul European a
convenit totodată să revină asupra acestei chestiuni cu ocazia reuniunii sale din 15 octombrie
2008 pentru a examina calea de urmat în continuare. Consiliul European de iarnă (Bruxelles,
13-14 decembrie 2008) a decis acordarea unor garanţii juridice Irlandei, care să permită
reluarea, în a doua parte a anului 2009, a referendumului asupra Tratatului de la Lisabona. Tot
în cadrul summit-ului din decembrie 2008, şefii de stat/de guvern au decis menţinerea
componenţei Comisiei în formatul „un stat/un comisar” şi după 2014, cu condiţia intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona (TL specifică faptul că, din 2014, Colegiul Comisiei va fi
restructurat la două treimi din statele membre, prin rotaţie egală, cu excepţia cazului în care
Consiliul European decide în unanimitate să modifice acest număr.
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii
Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane
178
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene(cunoscut şi sub numele de Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona) a fost semnat la 13
decembrie 2007 de către şefii de stat/de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai UE, la Lisabona şi a intrat în
vigoare la data de 01.12.2009.
de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă
provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor
români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a
inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional.

Printre principalele inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără:


 Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un
adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană,
precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante,
dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de
proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi
religioasă etc.
 Întărirea rolului cetăţenilor (astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de
state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră
că este necesară o acţiune a Uniunii).
 Introducerea de noi posibilităţi de acţiune la nivelul Uniunii în domenii de interes
pentru cetăţeni, precum: energie, siguranţa cetăţeanului, domeniul social, schimbările
climatice, combaterea terorismului.
 Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi ani şi jumătate,
cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate şi vizibilitate politică.
 Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele Comisiei
Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de Consiliu).
 Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile "un stat, un
comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat (două treimi din
numărul statelor membre, rotaţie egală).
 Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu privire la proiectele
legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea sporită a
parlamentelor naţionale în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii).
 Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate
calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în
prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul la
frontiere, iniţiativele înaltului Reprezentant pentru PESC, politica comună de transporturi,
obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune; etc.), fie prin
extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există baza juridică la
acest moment în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie,
sport, turism, protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării,
protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune,
dreptul de iniţiativă populară, serviciile de interes economic general; ajutorul umanitar etc.).
Noua modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mai mare eficienţă în
luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetăţenilor europeni.
 Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate comună din
Tratatul Constituţional, precum şi în cea de apărare, prin preluarea majorităţii prevederilor în
aceste domenii. Astfel, este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele
membre interesate în domeniul de securitate şi apărare (cooperarea structurată permanentă).
De asemenea, este asigurată vizibilitatea şi coerenţa acţiunii europene în aceste domenii, prin
înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
securitate, care va prezida Consiliul Relaţii Externe şi va fi în acelaşi timp unul dintre vice-
preşedinţii Comisiei. El va dispune, aşa cum prevedea TC, de un serviciu diplomatic
european.
 Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de
ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăţi în
domeniul energetic.
 Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele
din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcţiei europene, importanţa relaţiilor de
vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.
 De asemenea, o serie de dispoziţii permit flexibilizarea şi consolidarea acţiunii Uniunii
în ceea ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, asigurând răspunsuri cetăţenilor
europeni în domenii de actualitate precum migraţie, lupta împotriva criminalităţii organizate
sau a terorismului.
 Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite o
coerenţă şi vizibilitate crescute a acesteia pe scena internaţională, prin capacitatea de
reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii internaţionale);
 Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar,  consacrat în prezent numai
pe cale jurisprudenţială179.
179
www.mae.ro – site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe al României

S-ar putea să vă placă și