Floarea albastră - eseu

Sfârșitul secolului al XVII-lea este marcat, în plan european, de o serie de metamorfoze social,
politice, economice, context care favorizează cristalizarea unui nou curent literar, ce poartă numele de
modernism. Apărut ca o reacție la rigorile impuse de scriitorii clasici, romantismul propune un nou mod
de raportare a ființei umane la sine și la lumea în care acesta trăiește. Astfel, dacă literatura clasică
oglindea realitatea exterioară, noua literatură, romantică, va deveni expresia realității interioare a
artistului, fantezia constituindu-se într-un nou mijloc de sondare a existenței.

Poemul „Floare albastră” publicat în revista „Convorbiri literare” , în anul 1873, este o capodoperă a
lirismului eminescian din etapa de tinerețe. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o lirică proprie,
„Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

În primul rând, poezia se încadrează în romantism prin temele predilecte ce le dezvoltă (iubirea și
natura, condiția geniului, aspirația spre absolut). „Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta, iubite” arată
iubirea „vocii” feminine pentru geniul izolat în simbolurile eternitații („Iar te-ai cufundat în stele/Și în
nori și-n ceruri nalte?”). Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și de metafora „râuri în
soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă, specific lui Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară în cadrul
natural reprezentat de „verdeață”, „izvoare”, „pădure”.

În al doilea rând, antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism. Poemul are o
compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții : eternitate-viață, masculin-feminin,
geniu – ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent.

„Floare albastră” are ca temă iubirea ce apare în corelație cu tema naturii și reprezintă ipostaza iubirii
paradisiace. Depășește însă cadrul unei idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu care
aspiră la absolut.

Tema romantică a poeziei este dată mai întâi de motive literare. Cadrul natural feeric și protector
pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană :
„codrul”, „izvoarele”, „frunze”, „luna”.

Apoi ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin-femini) sau
portretele spirituale (geniul-făptura terestră), care se asociază celor două lumi. Portretul geniului se
configurează ,simbolic, din elementele cosmicului („stele„), („nori”), „(ceruri nalte”) ce semifică
cunoștința absolută. Portretul fetei este perceput, la început, ironic („mititica”), pentru ca în finalul
poemului, prin metafora „dulce minune”, să fie proiectat în ideal.

Titlul „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de
fericire, de iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană. Simbolul florii albastre dobândește în
textul eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire, chemare a lumii
fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer-
terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, „albastrul” este culoarea
infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează viața, efemeritatea, ființa
păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

Incipitul înfațtișează lumea rece a ideilor, lumea geniului. Monologul fetei începe cu reproșul realizat
prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un aparent dialog, unde
alternează propoziții afirmative, negative, interogative si exclamative.

Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor eternității-
morții, în prima strofă : „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”. Aspirația spre
cunoaștere absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta gândire” și de
mișcarea ascensională. Domeniul guvernat de timpul infinit este definit prin atributele : misterul genezei
„întunecata mare”, universul de cultură „câmpiile aspre” și universul de creație umanp proiectat cosmic
„Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare”

Avertismentul final ”nu căuta în departare/Fericirea ta, iubite!” deși este rostit pe un ton șăgalnic,
cuprinde un adevăr : împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Izolarea,
singurătatea, aspirația spre cunoașterea absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale
geniului,sugerate aici pe un ton cald.

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie, poemul „Floare
albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în germene
marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.