Campia Romana

Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Românã
Hazard — Vulnerabilitate — Risc

Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, cum
ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia
proprietăţii intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
FLORINA GRECU
(coordonator)
Florina GRECU, Liliana ZAHARIA, Cristina GHIÅÃ,

Laura COMÃNESCU, Emil CÎRCIUMARU, Maria ALBU (DINU)
SISTEME HIDROGEOMORFOLOGICE
DIN CÂMPIA ROMÂNÃ
Hazard — Vulnerabilitate — Risc
2012
Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti – 050663, România,
Telefon/Fax: (0040) 021.410.23.84, E-mail: editura.unibuc@yahoo.com,
Librărie online: http://librarie-unibuc.ro
Centru de vânzare: Bd. Regina Elisabeta, nr. 4-12, Bucureşti,
Tel. (0040) 021.314.35.08/2125
Web: www.editura.unibuc.ro
Lucrare elaborată și publicată cu sprijinul financiar al Proiectului de Cercetare exploratorie

„Sistemul hidrogeomorfologic în concepțiile geomorfometrică și a teoriilor morfologice moderne.
Aplicații în diagnosticarea hazardelor și riscurilor în areale din Câmpia Română”, CNCSIS PNII –
IDEI – cod 1954 (2009-2011) (Director – prof. univ. dr. Florina Grecu)
Tehnoredactare computerizată: Meri Pogonariu

Coperta: Meri Pogonariu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Română. Hazard-vulnerabilitate-

risc / Florina Grecu (coord.), Liliana Zaharia, Cristina Ghiță … – Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-16-0175-2
I. Grecu, Florina
II. Zaharia, Liliana
III. Ghiță, Cristina
626/627
CUPRINS
Introducere (Florina Grecu) ........................................................................................................ 9

Poziția geografică a Câmpiei Române (Florina Grecu) ........................................................... 11
PARTEA ÎNTÂI
Factori de vulnerabilitate. Hazarde hidrogeomorfologice. Valori critice
1. Demersul geologic – analiza complexă a depozitelor (Florina Grecu)................................. 15

1.1. Evoluţie paleogeografică.................................................................................................. 15
1.1.1. Fundamentul cristalin ........................................................................................... 15
1.1.2. Cuvertura sedimentară precuaternară.................................................................... 15
1.1.3. Cuaternarul............................................................................................................ 17
1.1.4. Omul în Cuaternar – Culturile materiale (E. Cîrciumaru) .................................... 28
1.2. Formarea și evoluția cuaternară a Câmpiei Române ...................................................... 34
1.2.1. Etapele retragerii lacului pleistocen şi individualizarea reţelei hidrografice ....... 36
1.2.2. Semnificaţia reliefogenă a depozitelor cuaternare din Câmpia Română la est de
Olt ......................................................................................................................... 42
1.2.3. Sinergismul relief-depozite. Particularităţi regionale ........................................... 45
1.3. Concluzii .......................................................................................................................... 51
1.4. Bibliografie ...................................................................................................................... 53
2. Demersul geomorfologic (Florina Grecu, E. Cîrciumaru, Maria Dinu, Cristina Ghiță) ......... 56
2.1. Prezentare generală a reliefului Câmpiei Române........................................................... 56
2.1.1. Relieful câmpurilor (tipuri genetice de câmpii).................................................... 56
2.1.2. Relieful fluviatil .................................................................................................... 58
2.1.3. Procese şi forme geomorfologice actuale ............................................................. 63
2.2. Prezentarea generală a bazinelor morfohidrografice analizate ........................................ 65
2.3. Analiza morfometrică a reliefului și identificarea valorilor critice.................................. 72
2.3.1. Altitudinea reliefului ............................................................................................. 72
2.3.2. Hipsometria........................................................................................................... 74
2.3.3. Energia de relief .................................................................................................... 77
2.3.4. Densitatea fragmentării reliefului ......................................................................... 80
2.3.5. Pantele................................................................................................................... 84
2.3.6. Valorile morfometrice critice în bazinele hidrografice analizate.......................... 85
2.4. Analiza profilelor longitudinale ale râurilor și identificarea valorilor critice.................. 86
2.4.1. Profilele longitudinale........................................................................................... 86
2.4.2. Valorile critice din lungul profilelor longitudinale de vale................................... 89
2.5. Analiza morfometriei rețelei de drenaj și identificarea valorilor critice (Horton -
Strahler)........................................................................................................................... 89
2.5.1. Bazinul morfohidrografic Vedea .......................................................................... 90
2.5.2. Bazinul morfohidrografic Călmățui ...................................................................... 97
2.5.3. Bazinul morfohidrografic Neajlov ........................................................................ 99
2.5.4. Bazinul morfohidrografic Mostiștea ..................................................................... 100
2.5.5. Valorile critice ale rețelei de drenaj ...................................................................... 103
6 C up r in s
2.6. Analiza morfometrică a meandrelor și identificarea valorilor critice .............................. 106

2.6.1. Bazinul morfohidrografic Vedea .......................................................................... 107
2.6.2. Bazinul morfohidrografic Neajlov ........................................................................ 109
2.6.3. Bazinul morfohidrografic Mostiștea ..................................................................... 110
2.6.4. Bazinul morfohidrografic Călmățui ...................................................................... 114
2.7. Analiza crovurilor ............................................................................................................ 119
2.7.1. Analiza morfometrică a microdepresiunilor (crovurilor) din bazinele Mostiştea
și Câlniștea ............................................................................................................ 121
2.7.2.Analiza morfometrică a microdepresiunilor (crovurilor) din bazinul Călmățui .... 126
2.8. Concluzii .......................................................................................................................... 130
2.9. Bibliografie ...................................................................................................................... 132
3. Demersul climatologic (Florina Grecu, Emil Cîrciumaru)...................................................... 135

3.1. Prezentare generală a climei Câmpiei Române............................................................... 135
3.1.1. Factorii genetici ai climei...................................................................................... 135
3.1.2. Temperatura medie anuală .................................................................................... 136
3.1.3. Precipitaţiile atmosferice....................................................................................... 137
3.1.4. Vântul.................................................................................................................... 138
3.2. Parametrii climatici și vulnerabilitatea la procese hidrogeomorfologice în Sectorul Olt-
Argeș și la est de Argeș................................................................................................... 140
3.2.1. Temperatura ......................................................................................................... 141
3.2.2. Precipitațiile .......................................................................................................... 147
3.3. Valori critice în definirea vulnerabilității terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice
după criteriul pluviometric (indicele Angot) .................................................................. 155
3.3.1. Decelarea caracteristicilor pluviometrice anuale, în funcţie de valorile indicelui
Angot..................................................................................................................... 158
3.3.2. Vulnerabilitatea reliefului la precipitații ............................................................... 160
3.4. Valori și praguri critice – precipitații abundente, secete, îngheț...................................... 162
3.4.1. Analiza decenială a temperaturilor medii anuale și a cantităților medii a
precipitațiilor......................................................................................................... 162
3.4.2. Valorile pragurilor termice și pluviometrice în Câmpia Română......................... 171
3.4.3. Valorile pragurilor pentru identificarea precipitațiilor abundente ........................ 172
3.4.4. Valorile pragurilor pentru identificarea secetelor ................................................. 176
3.4.5. Valorile pragurilor pentru identificarea înghețurilor ............................................ 181
3.5. Concluzii .......................................................................................................................... 185
3.6. Bibliografie ...................................................................................................................... 187
4. Demersul hidrologic (Liliana Zaharia) ................................................................................... 188

4.1. Particularităţi hidrologice generale ale Câmpiei Române................................................ 188
4.1.1. Apele subterane .................................................................................................... 188
4.1.2. Apele curgătoare .................................................................................................. 190
4.1.3. Regimul scurgerii lichide ...................................................................................... 193
4.1.4. Regimul scurgerii de aluviuni ............................................................................... 197
4.1.5. Fenomenele de ingheţ ........................................................................................... 197
4.1.6. Lacurile ................................................................................................................. 198
4.2. Condiţiile hidrologice şi rolul lor asupra proceselor hidrogeomorfologice .................... 202
4.2.1. Apele subterane şi influenţa lor asupra proceselor hidrogeomorfologice............. 203
4.2.2. Caracteristici hidrologice ale principalelor sisteme hidrografice ......................... 205
4.2.2.1. Variabilitatea scurgerii lichide ................................................................. 207
4.2.2.2. Scurgerea de aluviuni............................................................................... 213
Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Românã 7
4.2.3. Viiturile – factor activ al dinamicii hidrogeomorfologice .................................... 216

4.2.3.1. Aspecte generale privind frecvenţa şi elementele caracteristice ale
viiturilor .................................................................................................. 217
4.2.3.2.Viiturile si inundațiile din 2005 ................................................................ 218
4.3. Presiuni antropice asupra reţelei hidrografice şi unităţilor acvatice, cu implicaţii asupra
proceselor hidrogeomorfologice ..................................................................................... 220
4.3.1. Amenajările hidrotehnice – factor de presiune hidrogeomorfologică .................. 220
4.3.2. Amenajările hidrotehnice – factor de risc hidrogeomorfologic ............................ 224
4.3.3. Alte presiuni antropice cu impact asupra proceselor geomorfologice ................. 225
4.3.4. Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra scurgerii lichide................................ 226
4.4. Valori și praguri critice hidrologice .............................................................................. 227
4.4.1. Valori şi praguri specifice privind scurgerea lichidă .......................................... 227
4.4.2. Valori şi praguri critice ale scurgerii râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov........ 228
4.4.2.1. Valori extreme.......................................................................................... 228
4.4.2.2. Praguri de alertă ...................................................................................... 229
4.4.3. Debite maxime cu diferite probabilităţi de depăşire ............................................. 230
4.4.4. Valori prag şi criterii pentru definirea presiunilor hidromorfologice ................... 231
4.5. Concluzii .......................................................................................................................... 232
Anexa 1 ................................................................................................................................... 233
4.6. Bibliografie ...................................................................................................................... 236
5. Caracteristicile loessurilor, depozitelor loessoide și solurilor (Cristina Ghiță) ............... 239

5.1. Loessuri și depozite loessoide.......................................................................................... 239
5.1.1. Caracteristici generale............................................................................................. 239
5.1.2. Colapsibilitatea loessurilor și depozitelor loessoide ............................................... 241
5.2. Soluri................................................................................................................................ 243
5.3. Concluzii .......................................................................................................................... 247
5.4. Bibliografie ...................................................................................................................... 248
PARTEA A DOUA
Elemente socio-economice de risc
6. Utilizarea terenurilor și presiunea antropică–factori ai vulnerabilității la procese

hidrogeomorfologice (Laura Comănescu)............................................................................. 251
6.1. Modul de utilizare a terenurilor ....................................................................................... 251
6.2. Presiunea populației prin modul de utilizare a terenurilor............................................... 257
6.3. Așezările........................................................................................................................... 259
6.4. Populația – factor de presiune.......................................................................................... 261
6.5. Concluzii .......................................................................................................................... 262
6.6. Bibliografie ...................................................................................................................... 262
PARTEA A TREIA
Vulnerabilitatea terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice
7. Harta vulnerabilității terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice (Florina Grecu,

Cristina Ghiță)......................................................................................................................... 265
7.1. Baze teoretice conceptuale,obiective, metode, date și mijloace utilizate ........................ 265
7.1.1. Baze teoretice conceptuale...................................................................................... 265
7.1.1.1. Teoria generala a sistemelor ...................................................................... 265
7.1.1.2. Teoriile morfologice .................................................................................. 266
7.1.2. Obiective ................................................................................................................. 270
8 C up r in s
7.1.3. Metode .................................................................................................................... 271

7.1.4. Date și mijloace utilizate......................................................................................... 276
7.1.4.1. Colectarea datelor grafice .......................................................................... 276
7.1.4.2. Colectarea datelor atribut ........................................................................... 277
7.1.4.3. Realizarea aplicațiilor ................................................................................ 278
7.2. Elaborarea hărții de vulnerabilitate (Florina Grecu, Cristina Ghiță, Marius Budileanu). 279
7.2.1. Etapele întocmirii și descrierea hărții...................................................................... 279
7.2.2. Harta de vulnerabilitate la hazarde hidrogeomorfologice a bazinului
morfohidrografic Mostiștea..................................................................................... 281
7.2.3. Harta de vulnerabilitate la hazarde hidrogeomorfologice a bazinelor
morfohidrografice din Sectorul Central al Câmpiei Române ................................. 284
7.2.4. Vulnerabilitatea la procese hidrogeomorfologice – harta sintetică (Florina Grecu,
Liliana Zaharia)....................................................................................................... 286
7.2.4.1. Selectarea valorilor critice ......................................................................... 286
7.2.4.2. Diagnostic și redarea pe harta sintetică...................................................... 286
7.3. Principalele localități cu risc la inundații. Daunele produse de inundațiile din 2005
(Emil Cîrciumaru) ........................................................................................................... 288
7.4. Concluzii ......................................................................................................................... 297
7.5. Bibliografie ...................................................................................................................... 298
8. Lista lucrărilor despre Câmpia Română, publicate de către autori .................................. 301
9. Hydrogeomorphological Systems in the Romanian Plain. Hazard – Vulnerability –

Risk. Contents ......................................................................................................................... 305
ANEXE......................................................................................................................................... 309
INTRODUCERE
„Abordarea geografică a câmpiilor României, complexă sau numai pe subsisteme sau elemente
geografice, se impune prin problematica variată, teoretică și aplicativă, pe care o ridică. Din această
perspectivă, câmpiile reprezintă unităţi teritoriale în care sinergismul dintre componentele exogene
(relief, apă, sol etc.) și cele endogene, mai precis cele cuaternare, justifică și explică întregul
demers asupra spațiului. Studiul câmpiilor dezvoltă raţionamente şi incită la găsirea unor soluţii în
rezolvarea problemelor de planificare teritorială (și nu numai…) tocmai pentru subtilitatea mai
puţin expresivă pe care o afişează la prima vedere. Deţinând circa 33% din teritoriul României,
unitatea câmpiilor se constituie în cea mai importantă din punctul de vedere al utilizării agricole, cu
semnificative resurse de sol şi subsol, care au asigurat cele necesare locuirii încă din cele mai vechi
timpuri până azi. Începând cu Emm. de Martonne, Simion Mehedinţi, George Vâlsan, Şt.
Manciulea din primele decenii ale secolului trecut şi până în prezent, în câmpie s-au regăsit variate
dovezi ştiinţifice care trebuiau cercetate. Cu toate acestea, în câmpiile României sunt încă multe
teme fie neabordate, fie prezentate incomplet” (Geografia câmpiilor României, Florina Grecu,
2010, p. 4).
Lucrarea de față este rezultatul cercetărilor în cadrul grantului CNCSIS – Sistemul hidrogeomorfologic
în concepțiile geomorfometrică și a teoriilor morfologice moderne. Aplicații în diagnosticarea
hazardelor și riscurilor în areale din Câmpia Română.
Cercetările au fost efectuate în echipă, din care, alături de specialiști cu experiență, au făcut
parte doctoranzi. Astfel, un obiectiv esențial al lucrării îl constituie formarea unor specialiști prin
doctorantură, investirea în acest caz având o dublă semnificație, cea umană evident fiind relevantă.
Elaborarea lucrării s-a realizat în echipă, în sensul că a existat o permanentă colaborare a autorilor
la toate capitolele, sub directa coordonare a directorului de proiect. În final însă, capitolele reflectă
amprenta specializării autorilor sau efortul majoritar depus în scrierea și urmărirea textului
capitolului respectiv (vezi Cuprinsul).
Caracterul complex și interdisciplinar al cercetării rezidă din problematica circumscrisă

obiectivelor lucrării. În acest sens, cercetările s-au axat pe:
- geomorfometria sistemelor hidrogeomorfologice;
- teoriile morfologice și aplicarea lor la cunoașterea reliefului;
- dinamica albiilor de râu, hazarde și riscuri, probleme generale și concretizări la riscurile
hidrogeomorfologice;
- cunoașterea geografică a factorilor de control ai dinamicii albiilor de râu din Câmpia Română
și a elementelor socio-economice de risc.
Lucrarea își propune ca, utilizând concepte și metode moderne cu aplicabilitate largă în diferite
domenii ale cunoașterii, inclusiv în dinamica sistemelor hidrogeomorfologice (albii și interfluvii
circumscrise unui bazin), să depisteze factorii ce induc modificări cu efecte negative asupra
mediului. În acest sens, metoda geomorfometrică se aplică la micromorfome fluviale, de versant și
de bazin hidrografic (indicele de realizare al bazinelor hidrografice, indici de morfometrie ai
albiilor și microformelor din câmpurile interfluviale – de ex., crovuri, dune). Din această analiză
rezultă stadiul actual al dinamicii și tendința de evoluție a microformelor ca efect al fenomenelor de
hazard. Dacă morfometria are un conținut cantitativ precis, teoriile morfologice moderne
10 I n tr od u cere
(catastrofa, structuri disipative, haos, fractali) au un conținut calitativ, care permite depistarea unor
praguri și valori critice ce induc geneza și dinamica hazardelor. Cea mai importantă din această
perspectivă este teoria catastrofelor, cu semnificație asupra valorilor critice, discontinuităților,
pragurilor (Brunet R, 1970; Boutot, 1996; Grecu, 1999, 2003; Ielenicz, 1999; Petrea, 1996, 2005
etc.). Explicarea și argumentarea științifică modernă a unor noțiuni ce derivă din conceptul de
dinamică, cum sunt prag, limită, complexitate, discontinuitate, echilibru, dezechilibru etc., cunosc
o abordare explozivă în literatura de specialitate, mai ales după apariția teoriilor morfologice
moderne din deceniile șapte-opt ale secolului trecut și a impunerii TGS ca metodă.
Noțiunea de hidrogeomorfologie include sistemul complex relief-apă, fiind parțial sinonimă
celei de morfohidrografie, care, în concepția noastră, vizează sistemele de ordine 4-5 (Horton-
Strahler), de tranziție între sistemele torențiale, în dezechilibru și cele fluviale, cu forme și
subsisteme în stare de echilibru (Grecu, 1992, 2003, 2004, 2008 etc.). Sistemele hidrogeomorfologice,
ca sisteme deschise, se autoreglează/se ajustează după modificările globale ale mediului. Astfel,
hidrogeomorfologia sau hidromorfologia (Malavoi și Bravard, 2010) se impune în ultimul timp ca
disciplină cu caracter aplicativ, preocupări în domeniu existând însă odată cu afirmarea
geomorfologiei fluviale de la sfârșitul secolului XIX. Dinamica albiilor de râu şi impactul acesteia
asupra mediului şi asupra diferitelor moduri de activitate socio-economică în vederea evaluării şi
gestionării riscurilor induse de impact au fost puţin abordate în literatura de specialitate în această
manieră complexă. Conform concepției și obiectivelor principale, lucrarea a fost structurată în trei
părți: 1. Factorii de vulnerabilitate. Hazarde hidrogeomorfologice. Valori critice; 2. Elemente
socio-economice de risc; 3. Vulnerabilitatea terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice.
Obiectivele specifice, metodele și mijloacele folosite, sistematizarea etapelor de elaborare și
realizarea hărților de vulnerabilitate și a celor de risc, fac obiectul ultimului capitol.
Nutrim speranța că, prin concepție, structură, mod de abordare și rezultate, lucrarea Sisteme
hidrogeomorfologice din Câmpia Română. Hazard – Vulnerabilitate – Risc va impulsiona
cercetări și în alte areale din teritoriul României, în scopul obținerii unor performanțe de anvergură
asupra întregului teritoriu dorit să fie gestionat într-o viziune durabilă, întreg în care câmpiile ocupă
cu siguranță un loc primordial.
Mulțumim instituțiilor și institutelor care ne-au sprijinit în obținerea datelor, bibliografiei,

mulțumim colegilor din țară și străinătate pentru sugestiile și discuțiile avute în urma unor
comunicări științifice, mulțumim coautorilor din echipă pentru abnegația depusă în cunoașterea
problematicii geografice a Câmpiei Române, pentru spiritul de colaborare format, pentru răbdarea
și perseverența de care au dat dovadă nu numai pe timpul derulării proiectului (sau tezelor de
doctorat), ci și într-un demers mai îndelungat, în care s-a cristalizat un colectiv de cercetare
complexă, integrată și aplicată, a geografiei/hidrogeomorfologiei câmpiilor.
Prof. univ. dr. FLORINA GRECU

POZIÅIA GEOGRAFICÃ A CÂMPIEI ROMÂNE
Câmpia Română ocupă sudul ţării, fiind situată la nord de Dunăre. Deţine 21% din suprafaţa
teritoriului cu cei 49 594 km2 (fără a include Lunca Dunării, care are o suprafaţă cu puţin peste
3 000 km2). Lungimea maximă a câmpiei este de 400 km, iar lăţimea maximă este de 140 km. În
literatura de specialitate, această unitate este denumită şi Câmpia Dunării, Câmpia Dunării de Jos
sau Câmpia Valahă.
Coordonatele geografice ce definesc Câmpia Română sunt: pentru partea nordică – paralele
de 45 şi 46 grade (ce trec prin nord de Piteşti, Ploieşti şi, respectiv, nord de Tecuci); extremitatea
sudică o formează paralela de 43 grade 39 minute (localitatea Zimnicea); în vest – meridianul de 22
grade şi 27 minute (la vest de localitatea Burila Mare); în est – meridianul de 28 grade (la est de Galaţi)
(fig. 1).
Limita maximă altitudinală a Câmpiei Române este de peste 300 m, altitudine atinsă în
partea nordică – spre Piemontul Getic – în Câmpia Piteştilor. Limita minimă altitudinală coboară sub
25–30 m, în părțile sudică (în Lunca Dunării) şi nord-estică ale câmpiei (în Câmpia Siretului
Inferior).
Limitele geografice, sudică şi estică, sunt impuse strict de fluviul Dunărea pe o distanţă de
840 km.
Limita nordică spre Piemontul Getic, Subcarpați și Podișul Moldovei, este mai complexă.
Fig. 1 Poziţia geografică a Câmpiei Române (A) şi a bazinelor analizate (B)

12 Poziåia geograficã a Câmpiei Române
Faţă de Podişul Moldovei, limita este trasată pe o uşoară ruptură de pantă, între Podişul
Covurlui şi câmpia cu acelaşi nume. Ruptura este dată de accentuarea unghiului de cădere a
depozitelor pliocene. Limita este subliniată de izvoarele unor generaţii de văi specifice câmpiei, dar
şi de trecerea de la interfluviile înguste ale podişului la cele largi sub formă de câmpuri. Limita cu
Podişul Moldovei este fixată la est de Siret de la Nicoreşti, pe valea Bârlad, Ţepu, Corod, Valea
Mărului, Valea Gerului, Cudalbi până la Tuluceşti (Mihăilescu, 1966).
Faţă de Subcarpaţii Curburii, limita este clară, fiind marcată de o denivelare a reliefului între
dealurile externe şi câmpiile înalte. Denivelarea a fost posibilă datorită regiunii de subsidenţă din
faţa dealurilor, conturată în Cuaternar pe baze tectonice. Limita poate fi trasată prin localitățile
Pitești, Târgoviște, nord de Ploiești, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat, vest de Focșani, aproximativ pe
traseul căii ferate. Limita între unități geografice nu este o linie ci un contact de interferență a
particularităților geografice ale celor două unități.
Spre Piemontul Getic, limita este greu de trasat datorită evoluţiei comune apropiate din
Cuaternar. Pe unele tronsoane, limita este uşor de stabilit, contactul fiind marcat de abrupturi
datorate eroziunii. Astfel sunt: sectorul dintre localitatea Hinova şi râul Desnăţui şi sectorul de la est
de Argeş până la Dâmboviţa – Piemontul Cândeşti. Alte sectoare din acest contact sunt stabilite pe
criterii de schimbare a peisajului geografic. Astfel, această limită este trasată pe aliniamentul unor
localităţi aflate pe fâşia de contact, începând din estul localităţii Craiova spre Balş-Slatina-Costeşti-
Piteşti.
Caracterul depresionar al Câmpiei Române față de Munții Carpați și Balcani

PARTEA ÎNTÂI
FACTORI DE VULNERABILITATE
HAZARDE HIDROGEOMORFOLOGICE
ANALIZA VALORILOR CRITICE
1. Demersul geologic – analiza complexă a depozitelor (Florina Grecu)
1.1. Evoluţie paleogeografică
1.2. Formarea și evoluția cuaternară a Câmpiei Române
1.3. Concluzii
1.4. Bibliografie
2. Demersul geomorfologic (Florina Grecu, E. Cîrciumaru, Maria Dinu, Cristina Ghiță)

2.1. Prezentare generală a reliefului Câmpiei Române
2.2. Prezentarea generală a bazinelor morfohidrografice analizate
2.3. Analiza morfometrică a reliefului și identificarea valorilor critice
2.4. Analiza profilelor longitudinale ale râurilor și identificarea valorilor critice
2.5. Analiza morfometriei rețelei de drenaj și identificarea valorilor critice (Horton-Strahler)
2.6. Analiza morfometrică a meandrelor și identificarea valorilor critice
2.7. Analiza crovurilor
2.8. Concluzii
2.9. Bibliografie
3. Demersul climatologic (Florina Grecu, Emil Cîrciumaru)

3.1. Prezentare generală a climei Câmpiei Române
3.2. Parametrii climatici și vulnerabilitatea la procese hidrogeomorfologice în Sectorul Olt-
Argeș și la est de Argeș
3.3. Valori critice în definirea vulnerabilității terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice
după criteriul pluviometric (indicele Angot)
3.4. Valori și praguri critice – precipitații abundente, secete, înghețul
3.5. Concluzii
3.6. Bibliografie
4. Demersul hidrologic (Liliana Zaharia)

4.1. Particularităţi hidrologice generale ale Câmpiei Române
4.2. Condiţiile hidrologice şi rolul lor asupra proceselor hidrogeomorfologice
4.3. Presiuni antropice asupra reţelei hidrografice şi unităţilor acvatice, cu implicaţii asupra
proceselor hidrogeomorfologice
4.4. Valori și praguri critice hidrologice
4.5. Concluzii
4.6. Bibliografie
5. Caracteristicile loessurilor, depozitelor loessoide și solurilor (Cristina Ghiță)

5.1. Loessuri și depozite loessoide
5.2. Soluri
5.3. Concluzii
5.4. Bibliografie
1. DEMERSUL GEOLOGIC — ANALIZA COMPLEXÃ A DEPOZITELOR
1.1. Evoluţie paleogeografică
Din punct de vedere geologic, Câmpia Română se situează în domeniul de platformă,

rezultând o structură geologică relativ simplă. Această structură prezintă un fundament cristalin
(Platforma Moesică), peste care se suprapune o stivă groasă de sedimente (Paleozoic-Cuaternar).
1.1.1. Fundamentul cristalin

Platforma Moesică se formează în Precambrian. Orogenezele huroniană (Giuşcă şi colab.,
1969), assyntică (Dumitrescu, Săndulescu, 1962), baikaliană, careliană şi cadomiană au pus în loc
şisturi cristaline şi şisturi verzi sub formă de masive. Perioada care a urmat a nivelat regiunea,
transformând-o într-o zonă rigidă de platformă (craton).
Platforma Moesică a devenit rigidă la începutul Paleozoicului (Cambrian inferior) şi a fost
afectată de orogenezele care au urmat (caledoniană, hercinică şi alpină). În urma acestora a rezultat
fragmentarea sa accentuată şi transformarea în blocuri tectonice care au reacţionat diferit la
mişcările ulterioare. În timp geologic, aceasta a funcţionat ca bazin de sedimentare, în perioade cu
epirogeneze negative şi ca podiş sau câmpie în perioade cu epirogeneze pozitive.
1.1.2. Cuvertura sedimentară precuaternară

Acumulările precuaternare s-au desfăşurat în mai multe etape întrerupte de exondări care
sunt reflectate de lacune stratigrafice. Prima mare transgresiune marină a avut loc în Paleozoic şi a
durat până în Carbonifer; urmează o etapă de exondare, a sedimentarului depus, în toată perioada
Permian. A doua mare transgresiune, a mării peste relieful permian, începe la sfârşitul Permianului
şi se încheie la sfârşitul Triasicului, urmată de o scurtă etapă de exondare în prima parte a
Jurasicului. O nouă trangresiune are loc în a doua parte a Jurasicului şi continuă până la sfârşitul
perioadei Cretacic. Începutul erei Neozoice se caracterizează prin exondări şi scufundări de mică
intensitate.
Primul ciclu de sedimentare durează aproape toată era Paleozoic până în Permian. Din cauza
mişcărilor tectonice ample, fiecare perioadă a Paleozoicului prezintă unele particularităţi în ceea ce
priveşte depunerea sedimentelor. În Ordovician se înregistrează primele mişcări negative ale
soclului devenit rigid. Sedimentele formează Complexul detritic inferior alcătuit predominant din:
argilite slab carbonatate, şisturi argiloase şi calcaroase (forajul de la Optaşi cu adâncime de
2 680-3 100 m), gresii silicoase şi cuarţoase. În Silurian, scufundarea lentă a soclului continuă, la fel
şi sedimentarea depozitelor detritice. De la sfârşitul Silurianului, părţile centrală şi estică ale
câmpiei au fost exondate. Din Devonian, sedimentarea în partea centrală încetează, deoarece
regiunea rămâne exondată până în Cretacic. În rest continuă mişcarea de scufundare accentuată a
soclului, iar sedimentarea durează până în Permian (fig. 1.1).
Urmează o perioadă lungă de exondare, în Permian, când se formează reliefuri fosile;
această perioadă este caracterizată din punct de vedere geologic printr-o lacună stratigrafică.
Apariţia rocilor vulcanice sunt legate de o serie de falii care au aliniamentele Leu-Slatina-Corbu şi
Iancu Jianu-Oporelu-Optaşi (partea nordică a localităţii) (Ionesi, 1994).
16 Factori de vulnerabilitate. Hazarde hidrogeomorfologice. Analiza valorilor critice
Fig. 1.1. Secţiune geologică de la nord la sud prin bazinul hidrografic Vedea (între Optaşi şi Stejarul)
În al doilea ciclu de sedimentare, în regiunile vecine Sectorului Central, continuă

sedimentarea începând din Triasic. Sectorul Central este afectat de mişcări de scufundare în
regiunile marginale şi în cele depresionare, Bucureşti-Giurgiu şi Roşiori-Alexandria. În regiunea
Balş–Optaşi, ridicarea a fost accentuată şi exondată la fel ca în toată partea nordică şi în partea sud-
estică – zona Călăraşi.
La sfârşitul Triasicului superior se remarcă o nouă ridicare în bloc a platformei datorită
mişcărilor kimmerice vechi şi astfel se încheie al doilea ciclu de sedimentare al regiunii. Platforma
Valahă funcţionează subaerian o perioadă foarte redusă de timp până la mijlocul Jurasicului.
Această exondare nu este generală pe toată suprafaţa; astfel, se constată o continuare a sedimentării
în părţile depresionare.
Al treilea ciclu de sedimentare începe la jumătatea Jurasicului şi durează până în Cretacic.
Perioada corespunde unui calm tectonic îndelungat în zonele de platfomă, cât şi în aria
geosinclinalului carpatic. În partea de vest, între Valea Teleorman şi Valea Jiului, sedimentarea
continuă fără întrerupere.
În Cretacic, în general, se continuă sedimentarea în toată platforma. Depozitele prezintă
diferite faciesuri în funcţie de regiunea de sedimentare. În ultima parte apar schimbări, din cauza
declanşării primelor faze din orogeneza alpină. Predomină un facies calcaros. Cretacicul superior se
caracterizează prin transgresiuni şi regresiuni repetate din cauza mişcărilor orogenetice alpine din
vecinătate. În prima parte se înregistrează maximul de transgresiune marină. Marea atinge
extremitatea vestică a Platformei Valahe. Grosimea depozitelor este mare (în vest la Cetate, zona
Craiova–Hârleşti şi în sud-est Urziceni–Ciochina). Excepţie fac zonele de la vest de Craiova şi
Bucureşti, unde depozitele din Cretacicul superior sunt reduse ca grosime. În acest timp se remarcă
uniformizarea depozitelor care devin predominant marnoase. Datorită fazei orogenetice laramice
toată Platforma Valahă este exondată şi funcţionează subaerian. Etapa de exondare de la sfârşitul
Cretacicului durează până în Miocen inferior.
Din Oligocen până în Miocenul inferior toată platforma era exondată, fiind supusă
denudaţiei (Paraschiv, 1979). Singura zonă acoperită cu apă era avanfosa carpatică. La sfârşitul
acestei perioade, zonele exondate în cadrul Platformei Moesice erau: Podişul Prebalcanic (rămas
exondat până în prezent); regiunea Călăraşi (rămasă exondată până la începutul Cuaternarului);
regiunea Hodivoaia (scufundată la începutul Romanianului); regiunea Alexandria (exondată până la
începutul Dacianului) şi regiunea Seceleanu (până la începutul Tortonianului).
Suprafaţa Cretacică s-a scufundat în trepte dinspre sud spre nord, în dreapta Dunării aceasta
apare la zi, iar în stânga fluviului apare la o adâncime variată – de la 2 m în sud, până la peste
2 000–3 000 m adâncime în nord.
Al patrulea ciclu de sedimentare este unul complex şi plin de evenimente tectonice începute
în Miocenul inferior şi terminate în timpul Romanianului. În Tortonianul superior are loc prima
trangresiune marină a apelor neogene din cauza mişcărilor de ridicare a Carpaţilor generate de faza
orogenetică stirică. Apele neogene au acoperit toată platforma, rezultând bazinul sedimentar Dacic
sau Getic. La sfârşitul Romanianului era exondată doar partea vestică a câmpiei, restul fiind
scufundată. În sudul Podişului Moldovei, depozitele prezintă un facies lacustru şi în timpul
Pleistocenului inferior.
Câmpia Română a fost colmatată din trei direcţii: din vest de către Dunăre; din sud şi sud-est
de către râurile bulgare (stratele de Frăteşti); iar din nord de către râurile din Carpaţi la nord de linia
Roşiori de Vede-Videle-Bucureşti (fig. 1.2; 1.3).
1.1.3. Cuaternarul
Pentru Câmpia Română, Cuaternarul este cea mai importantă eră, deoarece acum apar
primele tipuri genetice de câmpii, apar şi se dezvoltă actuala reţea hidrografică, sistemul de terase şi
lunci, se formează vegetaţia şi solurile. În Cuaternar apare Omul şi se dezvoltă societatea umană, cu
toate implicaţiile pe care acesta le-a avut în transformarea peisajelor din câmpie.
Fig. 1.2. Lacul Câmpiei Române (după Voiteşti, 1936)

Fig. 1.3. Evoluția paleogeografică a Câmpiei Romane (după Coteț, 1976)
Cuaternarul debutează în Pleistocenul inferior (Villafranchian) cu ultimele ridicări carpatice

din faza valahă. Faza valahă cu mişcările pe verticală au înălţat în bloc Carpaţii la altitudinile
actuale şi au ridicat tot domeniul lor, inclusiv Câmpia Română (fig. 1.4).
Înainte de aceste ridicări, în cadrul câmpiei funcţiona Lacul Pliocen care era în continuă
regresiune. Acest lac a avut o extensie extrem de mare la începutul Pliocenului, când acoperea
Depresiunea Getică, Câmpia Română, zona neogenă a Carpaţilor Orientali, jumătatea sudică a
Platformei Moldoveneşti şi se continua spre est până pe teritoriul Ucrainei. Dobrogea, în această
perioadă, era exondată şi supusă eroziunii puternice a râurilor care înaintau spre est, dincolo de
actualul ţărm, peste 120 km. În cadrul Câmpiei Române, lacul Pliocen a avut adâncimi care creşteau
de la sud spre nord. La sfârşitul Romanianului, lacul şi-a restrâns mult limitele, dar nu era colmatat
în întregime. În Romanianul superior a avut loc o ridicare în bloc a edificiului carpatic, care a
determinat retragerea ţărmurilor Lacului Pliocen.
Fig. 1.4. Harta mișcărilor

crustale verticale recente din
sudul României
(după Zugrăvescu, Polonic,
Horomnea, Dragomir, 2000)
1– linii seismice (mm/an);
2 – falii crustale active;
3 – areale afectate de diapirism.
Mişcarea de ridicare a Carpaţilor continuă şi în Pleistocenul inferior. Râurile care coborau

din munţi aveau o puternică acţiune de eroziune şi transport acumulând în lacul din exteriorul sudic
al Carpaţilor o serie de depozite alcătuite din nisipuri şi pietrişuri. Acestea au început opera de
colmatare treptată a lacului prin mari conuri de dejecţie. Lacul din Câmpia Română s-a transformat
în mlaştini care dispar, prin colmatare treptată până în Pleistocenul superior. Instalarea perioadelor
glaciare, cu stadiale reci în alternanţă cu perioade de încălzire accentuată a climei, au ca efect
crearea teraselor pleistocene din cadrul câmpiei. Terasele au fost afectate de mişcările neotectonice.
În Pleistocen se depune cel mai controversat depozit din părţile joase exterioare arcului
carpatic – loessul. Această rocă prăfoasă, alcătuită din particule fine de argilă, nisip şi calcar, a
suscitat îndelungi discuţii şi cercetări cu privire la originea sa. Unii susţin originea sa eoliană;
loessul este adus de vânturile dominante şi depus în regiunile joase mai ales în timpul ultimei
glaciaţiuni Würm şi Postglaciar. Vânturile dominante care depuneau acest loess erau cele de nord-est.
La sfârşitul Pleistocenului, în bazinul Mediteranei de est s-a produs prăbuşirea istmului care
lega Turcia de Europa. Au apărut Marea Egee, Marea Marmara şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Acest eveniment geologic a avut drept efect în cadrul bazinului Mării Negre o transgresiune peste
ţinutul dobrogean. Transgresiunea marină a ridicat nivelul de bază al tuturor râurilor din interiorul
teritoriului, mai ales în partea estică, unde începe formarea unor limanuri fluviatile la gura de
vărsare prin acumularea surplusului de aluviuni (Atanasiu, 1940; Brătescu, 1942).
În timpul Holocenului are loc o evoluţie lentă a reţelei hidrografice prin apariţia teraselor
inferioare şi a luncilor extinse prin procese de meandrare. Apar dunele de nisip pe cale eoliano-
fluviatilă şi începe procesul actual de pedogeneză.
Depozitele cuaternare sunt foarte variate, unele nu pot fi foarte precis datate. Sub raport
genetic, depozitele cuaternare pot fi: fluvio-lacustre de vârstă Villafranchian – St. Prestian (în
Piemontul Getic, Câmpia Olteniei, Câmpia Vedei şi la nord de Ialomiţa) şi de vârstă St. Prestian (în
Burnas, Vlăsia, Mostiştea şi în Bărăganul Ialomiţei); fluvio-lacustre pleistocene şi fluviatile
holocene mai mult în aria de subsidenţă dintre Găeşti şi Focşani; depozite fluviatile pure se află
numai în lungul râurilor (formaţiunile luncilor).
În prezentarea Cuaternarului au fost folosite date, interpretări geologice şi evolutive din
diferite surse, din care menționăm: Coteţ, Prisnea (1957), Liteanu (1952, 1953, 1956, 1961, 1966),
Oncescu (1965), Bandrabur (1961), Ghenea și colab. (1971); Coteţ (1976), Ionesi (1994). În geneza
şi evoluţia reliefului şi a reţelei hidrografice s-a ţinut cont în special de interpretările lui Popp
(1947), Vâlsan (1916), Mihăilescu (1925, 1971), Popescu-Voiteşti (1936), Brătescu (1944-1945),
Liteanu (1961), Liteanu, Ghenea (1966), Coteţ (1976), Posea (1984, 1987, 1988, 2002), Grecu
(2010), Grecu şi colab. (2006), precum şi datele din Geografia României, vol. V (2005).
Pleistocen
Pleistocenul inferior
Pentru a avea o imagine complexă şi completă asupra acumulării depozitelor şi formării
reliefului în cadrul Câmpiei Române, trebuie analizate mai întâi şi regiunile înalte limitrofe acestei
unităţi: Piemontul Getic, Subcarpaţii Curburii şi Podişul Bârladului, în nord, precum şi Podişul
Prebalcanic din sud (tabelul 1.5).
Pleistocenul inferior, după scara geocronologică întocmită de Mutihac (1990), începe odată
cu glaciaţiunea Donau (Villafranchian) şi se termină odată cu sfârşitul glaciaţiunii Günz. Cuprinde
faza interglaciară Donau-Günz.
Sectorul Getic al Subcarpaţilor, situat între Dâmboviţa şi Motru, prezintă o serie de areale de
mobilitate tectonică la începutul Cuaternarului. Depozitele din Pleistocen inferior sunt fluvio-
lacustre, în sectorul cuprins între Dâmboviţa şi Gilort, fiind reprezentate de argile, nisipuri,
pietrişuri şi bolovănişuri. Acestea sunt prezente în partea sudică şi reprezintă o prelungire nordică a
depozitelor din Piemontul Getic. La vest de Gilort, depozitele cu pietrişuri şi nisipuri de vârstă
Pleistocen inferior au o grosime mică şi sunt dispuse la contactul cu aria montană.
În Piemontul Getic, depozitele Pleistocenului inferior de vârstă Villafranchian au cea mai
mare extindere. Acumulate în Depresiunea Getică se prezintă ca o suită de conuri şi delte ale
râurilor care coborau din Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici, având caracter psamo-psefitic.
Depozitele sunt structurate în două orizonturi (Liteanu și Feru, 1964): orizontul bazal format din
nisipuri, pietrişuri cu elemente mari, strate de lignit cu intercalaţii de argile nisipoase sau nisipuri
argiloase; orizontul terminal cu argile nisipoase sau nisipuri argiloase şi strate de lignit. Grosimea
lor variază între 150 şi 200 m (sectorul Jiu-Motru) şi ajung între 20 şi 150 m (sectorul de la est de Olt).
Spre sud, aceste depozite au vârstă St. Prestian şi predomină nisipurile cu lentile mari de pietrişuri.
În Depresiunea Valahă, Pleistocenul inferior are o dezvoltare completă. Limita dintre
Pliocen şi Cuaternar o constituie depozitele care conţin fosile din genul Elephas (Villafranchian).
Limita apare în forajele din estul câmpiei, la 500 m adâncime, iar spre vest adâncimea scade (fig. 1.5).
Fig. 1.5. Secţiune geologică în depozitele cuaternare prin nordul Câmpiei Teleormanului
(între Zăveni şi Oarja)
În sectorul vestic al Câmpiei Române (Câmpia Olteniei), depozitele acumulate în

Pleistocenul inferior au un facies predominant fluvio-lacustru cu grosimi care ajung până la 130 m.
Aici numai Villafranchianul inferior are 120 m grosime. Depozitele din nord (zona Craiova-Slatina)
sunt alcătuite din pietrişuri mărunte şi nisipuri cu alternanţe de argile şi argile nisipoase la partea
exterioară. Depozitele din sud au în alcătuire nisipuri şi nisipuri argiloase. St. Prestianul este alcătuit
din pietrişuri şi bolovănişuri peste care se află un strat de nisipuri.
În partea vestică a Depresiunii Valahe, primele depozite aparţin Villafranchianului inferior,
au caracter fluvio-lacustru şi sunt alcătuite din nisipuri şi pietrişuri cu intercalaţii de argile şi rar
apar strate de cărbuni. Deasupra lor apare un orizont alcătuit din nisipuri şi argile. Se numesc Strate
de Cândeşti (fig. 1.6) şi sunt caracteristice în Depresiunea Pericarpatică şi în Depresiunea Getică.
Aceste strate au început să se depună încă de la sfârşitul Pliocenului (Romanian superior). La partea
superioară a complexului apare un orizont alcătuit din depozite aluvionare reprezentate de nisipuri
şi pietrişuri. Acestea sunt foarte răspândite în părțile vestică şi centrală ale depresiunii, ajungând
până la Bucureşti, unde se mai adaugă şi intercalaţii de argile (fig. 1.7).
Depozitele care formează partea superioară a complexului Pleistocenului inferior se numesc
Strate de Frăteşti şi sunt depuse în timpul glaciaţiunii Günz (Liteanu, 1952). Vârsta acestor strate
este Saint Prestian. Stratele de Frăteşti prezente la Ologi (la 20 km faţă de Dunăre) au vârstă
romaniană (Coteț și Prisnea,
1957), vârstă confirmată şi de
stratele care apar la Stoeneşti
şi Uzunu. Stratele de Frăteşti
scad în grosime de la sud la
nord şi sunt depuse sub
forma unor conuri de
dejecţie. De aici rezultă că în
acest spațiu domină rocile
transportate din Platforma
Prebalcanică. Stratele de
Fig. 1.6. Pietrişuri de Cândeşti Frăteşti apar şi între Argeş şi
Ialomiţa ca depozite situate peste Stratele de Cândeşti, dar separate de două orizonturi subţiri de
argile. Deasupra acestora s-au acumulat un Complex marnos care reprezintă orizontul bazal al
Complexului Stratelor de Barboşi–Babele (depuse în timpul Pleistocenului mediu). Structura
depozitelor cuaternare a favorizat drenajul subteran (fig. 1.7).
Fig. 1.7. Câmpia Română la est de Olt. Harta hidrogeologică

(după Harta hidrogeologică, scara 1:1000000, E. Liteanu et. all, 1969) – sus și secțiune geologică
în câmpul înalt al Boianului la Drăgănești Olt – nisipuri cu intercalații de argile (între +70 și +100 m) – jos
Aceste depozite prezintă caractere litofaciale care denotă tranziţia dintre cele două sectoare
ale Câmpiei Române, vestic şi estic. Au fost impuse de existenţa ariilor cu mişcări pozitive şi
negative de intensitate mică şi de persistenţa mediului lacustru în sectorul central. Structura
depozitelor este: în bază sunt nisipoase în vest şi se trece treptat spre depozite argilo-nisipoase în
partea estică şi cea nord-estică; peste acestea sunt acumulate depozitele din Saint-Prestian formate
din pietrişuri şi nisipuri care au variaţii laterale de nisipuri şi argile în nord-est (fig. 1.4).
Apariţia depozitelor cu caracter fluvio-lacustru denotă faptul că în zonele marginale ale
Depresiunii Valahe, Lacul Pliocen mai persista, dar era într-un proces de restrângere permanentă
spre centru şi est. La est de Argeş, depozitele Pleistocenului inferior apar în foraje şi au caracter
pelitic (tabelul 1.1).
Fig. 1.8. Secţiune geologică în depozite cuaternare prin nordul câmpiei dintre Jiu şi Vedea
Tabelul 1.1. Depozite Pleistocen inferior

Grosimea
Perioada Simbol depozitelor Caracteristici ale depozitelor
(m)
Strate de Cândeşti şi Strate de Frăteşti: pietrişuri, nisipuri şi argile care au
PLEISTOCEN
INFERIOR
qp1 > 100 structură torenţială şi o faună caracteristică
(Archidiskodon meridionalis, Anancus arvenensis, Dicerorhinus etruscus)
Pleistocenul inferior în partea orientală se prezintă astfel: la contactul cu Subcarpaţii

(excepţie face aria cuprinsă între Cricovul Sărat şi Sărata) depozitele de vârstă Villafranchian – St.
Prestian sunt acumulate în conuri extinse şi sunt alcătuite din pietrişuri şi nisipuri, spre sud se trece
la caracter psamitic şi grosimea lor creşte. În aria de subsidenţă, grosimea depozitelor trece de
200 m şi prezintă trei orizonturi în care predomină nisipurile, fiind separate de argile (Liteanu,
1961). Spre sud, cele trei orizonturi dispar şi apare unul singur. Tot spre sud, depozitele au fost
acumulate mai mult în partea finală a Pleistocenului inferior, aici apar Stratele de Frăteşti de vârstă
St. Prestian cu nisipuri şi pietrişuri în bază (cu 10–12 m grosime în sud, iar spre nord au 70–100 m
grosime), sunt de origine balcanică şi carpatică (Bandrabur, 1961).
Pleistocenul mediu
Debutează cu o perioadă de încălzire a parametrilor climatici specifică interglaciarului
Günz-Mindel. Continuă cu o perioadă de răcire, care coincide la nivelul Alpilor cu perioada glaciară
Mindel. Perioada glaciară la nivelul ţării noastre nu este resimţită prea accentuat. Urmează
interglaciarul Mindel–Riss caracterizat printr-o încălzire a climei. Pleistocenul mediu se încheie cu
perioada glaciară Riss caracterizată prin răcirea accentuată a parametrilor climatici şi instalarea
primilor gheţari pe vârfurile cele mai înalte ale Carpaţilor.
În sectorul Subcarpaţilor Getici, pe culmile unor dealuri apar areale cu depozite care au
început să se formeze la sfârşitul Pleistocenului inferior (Badea, 1967). La vest de Gilort se
identifică o mare extensiune a depozitelor fluviatile în ariile depresionare şi intracolinare dispuse pe
mai multe nivele de terasă. Începutul depunerii acestor sedimente este Pleistocen mediu. Depozitele
acumulate în Piemontul Getic în această perioadă acoperă complexul psamo-psefitic şi au o grosime
care creşte spre sud. Sunt alcătuite din argile roşii nisipoase, la vest de Olt, şi din depozite cu
caracter loessoid cu elemente nisipoase, la est de Olt. După Liteanu şi colab. (1960), granulometria
nisipurilor din depozite scade de la nord spre sud. Astfel, în Piemontul Cotmeana, în nord, apar
elemente mari de nisip (1 mm), iar spre sud granulometria scade treptat. Depozitele Pleistocenului
mediu sunt rezultatul spălării şi acumulării mai la sud a depozitelor Pleistocenului inferior. După
Bandrabur (1971), proceselor de spălare se alătură şi procese eoliene şi cele de origine lacustră.
În Câmpia Română, la vest de Olt, Pleistocenul mediu este reprezentat doar prin etajul
superior cu depozite loessoide groase de 15 până la 40 m. În Sectorul Central al câmpiei, depozitele
din Pleistocenul mediu prezintă marne, argile şi nisipuri răspândite mai mult la nord de valea
Câlniştei. Tot în acest sector apar depozite loessoide mai vechi în partea vestică a sectorului între
Teleorman şi Olt şi în partea sudică (Câmpia Burnasului – aici au grosimi de 15–25 m). În partea
estică a Sectorului Central şi la nord de Câlniştea, depozitele loessoide sunt mai noi. Acestea încep
să se depună în partea finală a Pleistocenului mediu.
În sectorul estic al Câmpiei Române, Pleistocenul mediu este reprezentat prin depozite
predominant marno-argiloase (Complexul marnos) (Liteanu, 1952). Aceste depozite prezintă
grosimi variate: sunt subţiri în partea sudică şi estică şi ajung la grosimi de 100–120 m la nord de
Bucureşti. Spre sfârşitul Pleistocenului mediu se acumulează depozite loessoide în zona Hagienilor
cu o grosime care variază între 30 şi 50 m. Tot în ultima parte a acestei perioade sunt acumulate
între Argeş şi Ialomiţa nisipurile de Mostiştea, care au variaţii laterale de nisipuri argiloase sau
amestec de nisip şi pietrişuri. Acest complex nisipos prezintă grosimi generale de 10–25 m, iar în
zona de divagare au grosimi mai mari (zona Buzău-Siret cu 100 m grosime).
În Depresiunea Valahă continuă sedimentarea peste depozitele Pleistocenului inferior numai
în partea centrală şi în partea de nord-est. Depozitele pleistocene medii sunt alcătuite din:
Complexul marnos cu marne, argile şi nisipuri (grosimi de aproximativ 400 m, depuse în intervalul
glaciarului Günz – începutul glaciarului Mindel); urmează Complexul de Mostiştea alcătuit
predominant din nisipuri, depus în timpul glaciarului Mindel; odată cu acest complex au fost
acumulate depozite marine cu argile şi nisipuri în partea marginală nord-estică (zona de confluenţă
a Siretului cu Dunărea) denumite Stratele de Barboşi; aceste strate sunt dovada unei transgresiuni
marine, care corespunde Stadiului Paleoeuxinic din evoluţia Mării Negre, din timpul glaciarului
Mindel. În acelaşi timp, în partea vestică râurile mari şi Dunărea cărau depozitele fluviatile pentru
terasa superioară.
Pleistocenul mediu se încheie cu depozitele fluviatile ale teraselor superioare din lungul
văilor Dunării, Jiului şi Siretului care au vârstă glaciarul Riss.
Din Pleistocenul mediu începe acumularea depozitelor loessoide în partea vestică a
depresiunii şi în Dobrogea, acumulare care continuă şi în Pleistocenul superior. Acestea s-au depus
direct peste acumulările din Villafranchian şi peste aluviunile din glaciarul Günz; sunt alcătuite
predominant din argile prăfoase nisipoase roşii de tip loessoid cu intercalaţii de argile gălbui.
Acoperă în special interfluviile (fig. 1.9).
Contactul câmpiilor apărute în această perioadă, după acumularea depozitelor, este mai greu
de stabilit, deoarece după colmatarea lacului, în partea vestică, râurile au estompat şi netezit
denivelările. Acestea au fost acoperite de acumulări noi de origine fluviatilă depuse de râuri,
favorizate de subsidenţa activă din partea nordică şi nord-estică.
În timpul fazelor glaciare Riss I şi Riss II, când pe vârfurile înalte ale Carpaţilor se formau
gheţari, în partea joasă a câmpiei se acumulau depozitele loessoide, sub impulsul acţiunii
periglaciare (tabelul 1.2). De menţionat că, în acest timp, în regiunea de câmpie se dezvolta o
vegetaţie de pădure de conifere şi tundră rece, în funcţie de răcirea climei. Alternanţa stadialelor
glaciare cu interstadialul Riss I–Riss II, a creat în câmpie condiţiile prielnice pentru dezvoltarea
solurilor, care au fost fosilizate ulterior de noile depozite de loess acumulate în timpul Riss II.
Fig. 1.9. Secţiune geologică prin depozite cuaternare în Câmpia Telormanului

(între Siliştea şi Zimnicea)
Tabelul 1.2. Depozite Pleistocen mediu
Grosimea
Perioada Simbol Caracteristici ale depozitelor
depozitelor (m)
PLEISTOCEN qp22 10 – 15 m Pietrişuri şi nisipuri din terasa veche
MEDIU qp12 10 – 15 m Depozite loessoide din Platforma Cotmeana
Pleistocenul superior
Începe odată cu interglaciarul Riss–Würm şi se încheie odată cu sfârşitul stadialului Würm
III şi trecerea spre postglaciar. Cuprinde toată perioada glaciară Würm cu stadialele Würm I, II şi
III, împreună cu interstadialele Würm I–Würm II şi Würm II–Würm III.
În Subcarpaţii Getici, aceste depozite au caracter proluvial, deluvial şi s-au acumulat pe versanţii
din partea sudică. La vest de Gilort au o mare extensiune în dealurile de la contactul cu Piemontul Getic.
În sectorul vestic al Câmpiei Române are loc acumularea nisipurilor sub influenţa Vânturilor
de Vest. Astfel pe podurile teraselor apar dune de nisip mobile la început. Originea acestor nisipuri
este datorată dislocării particulelor nisipoase din luncile Dunării şi Jiului, cât şi din depozitele
daciene şi villafrachiene (Ionescu-Balea, 1923; Coteţ, 1957; Liteanu şi Bandrabur, 1957).
În Sectorul Central al Câmpiei Române are loc în continuare, în această perioadă,
acumularea depozitelor loessoide, în partea de est şi la nord de valea Câlniştei. Peste acestea sunt
depuse pietrişurile de terasă şi alte depozite loessoide. În acest sector, se observă că depozitele
pleistocene, în general, înclină de la sud spre nord, în acest sens creşte şi grosimea lor astfel:
Pleistocenul inferior are o grosime de numai 15 m în Câmpia Burnasului şi ajunge la 80 m grosime
în jurul localităţii Videle; Pleistocenul mediu are o grosime care variază între 1 şi 4 m în sud, iar în
nord poate atinge chiar 100 m (Liteanu et al., 1969, Harta hidrogeologică).
În sectorul oriental al câmpiei, la începutul Pleistocenului superior se acumulează depozite
loessoide care au o grosime de 10-15 m, cu vârstă Riss (Liteanu, 1953). În unele regiuni ale acestui
sector, depunerile loessoide au alternat cu alte orizonturi de argile roşii separate de intercalaţii de
nisipuri argiloase sau argile cenuşii (regiunea de divagare de la sud de Ploieşti), sau argile cu
depozite de nisipuri şi pietrişuri (complexul de Colentina din bazinul inferior al Argeşului) (Liteanu,
1953). La sfârşitul Pleistocenului superior se depune un strat gros de loess pe terasele Dunării şi ale
râurilor mari din sector.
Perioada se caracterizează prin acumularea în Depresiunea Valahă a loessurilor şi a
depozitelor loessoide (aici sunt predominant alcătuite din argile roşii). Sedimentele loessoide
acoperă majoritatea teraselor. Acestei perioade îi sunt atribuite depozitele fluviatile ale teraselor
inferioare, loessuri şi depozitele loessoide. Depozitele fluviatile ale teraselor inferioare apar în
lungul Dunării şi în lungul râurilor care se varsă în fluviu.
Loessurile şi depozitele loessoide acoperă toată Depresiunea Valahă între Valea

Teleormanului şi Valea Siretului (cursul inferior); pe cursul inferior al Argeşului (mai ales pe partea
stângă) în cadrul depozitelor loessoide se intercalează depozitele de terasă alcătuite din nisipuri şi
pietrişuri denumite Pietrişurile de Colentina (Liteanu, 1953).
Loess-ul reprezintă un praf fin de stepă, format din particule mici de argilă, nisip şi calcar;
prezintă grosimi care variază de la 2 m la 40 m. După Popescu-Voiteşti (1936), loess-ul este adus în
special pe cale eoliană de vântul cu dominanţă nord-est şi depus peste depozitele care formaseră uscatul
de la exteriorul Carpaţilor; materialul fin provine din morenele calotei glaciare din nordul Europei
(calotă care a atins latitudinea oraşului Kiev) şi nordul Asiei; regiunile unde s-a depus loess sunt:
Dobrogea, partea de sud a Podişului Moldovei, partea centrală a câmpiei şi în sectorul dintre râurile Olt
şi Jiu. S-a observat că depozitele se îngustează de la est la vest şi chiar dispar la vest de Jiu. La cantitatea
de loess adus pe cale eoliană se adaugă şi loess-ul adus de râuri şi depus în ariile de inundare. Loess-ul
acoperă cea mai mare parte a Câmpiei Române. Prezintă grosimi care scad de la est la vest; în partea
estică (Câmpia Bărăganului Ialomiţei) atinge grosimea maximă (între 20 şi 40 m). Vechimea
depozitelor nu este unitară, pentru că sedimentarea loessului a progresat de la est spre vest (fig. 1.10).
În interglaciarul Riss-Würm, râurile dezvoltă o nouă luncă în care acumulează depozite
grosiere. Pe interfluviile noi apărute, dar şi pe cele mai vechi, se dezvoltă vegetaţie bogată de
pădure şi se formează soluri (tabelul 1.3).
Fig. 1.10 Deschidere în depozite loessoide în Sectorul Central (A) și la est de Argeș (Bazinul Pasărea) (B)
Fig. 1.11. Secţiune geologică prin depozite cuaternare din Campia de subsidenţă Titu până în Câmpia Boianului
(între Boteni şi Buzescu)
Tabelul 1.3. Depozite Pleistocen superior
Perioada Simbol Grosimea Caracteristici ale depozitelor
depozitelor (m)
1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa inferioară
qp33 15–25 2. Depozite loessoide din terasa superioară şi din interfluviul
Teleorman-Dâmbovnic
PLEISTOCEN 1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa superioară
SUPERIOR qp23 15–25 2. Depozite loessoide din terasa înaltă
qp13 15–20 1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa înaltă
2. Depozite loessoide din terasa veche
Holocenul
În sectorul Subcarpaţilor Getici, sedimentele din Holocen acoperă depozitele Pleistocenului
superior de pe versanţii din partea sudică. Se mai remarcă acumulările de pe fundul depresiunilor de
contact şi în cele intracolinare (la vest de Gilort).
În toată Câmpia Română, această perioadă se caracterizează prin acumularea depozitelor de
luncă. În partea de vest continuă acumularea nisipurilor eoliene şi formarea dunelor. În sectorul
oriental are loc acumularea nisipurilor sub formă de dune care provin din luncile Dunării,
Călmăţuiului, Ialomiţei şi Buzăului.
Această perioadă este caracterizată în Câmpia Română prin modelarea reliefului, prin
eroziune şi acumulare de către reţeaua hidrografică. Acum teritoriul era în totalitate exondat şi apar
depozite de origine fluviatilă în cea mai mare parte. În partea vestică şi cea estică apar și depozite
de origine eoliană care acoperă depozitele fluviatile sub formă de dune de nisip. Acumulările de tip
fluvial caracterizeză fomarea marilor lunci din câmpie şi a şesurilor fluviale.
Aluviunile se prezintă sub forma celor mai recente depozite care au fost acumulate în
câmpie. Acestea sunt alcătuite în principal din nisipuri şi pietrişuri foarte rulate, fiind transportate
de râuri. Depuse în lungul văilor, ele formează şesuri aluvionare (lunci) foarte largi; depozitele
aluvionare mai vechi (Pleistocen) apar acumulate sub formă de mari conuri de dejecţie (conul de
dejecţie al Prahovei la nord-vest de Ploieşti); unele depozite aluvionare, formate din nisipuri şi
pietrişuri, prezintă stratificaţie încrucişată (Stratele de Colentina-Bucureşti).
Peste loess-uri şi aluviuni s-au format solurile. La apariţia solurilor contribuie în cea mai
mare măsură factorii climatici. De exemplu, în condiţiile unui climat arid de stepă se formează
soluri bogate în substanţe humice denumite cernoziomuri. Dezvoltarea pădurilor în Holocenul
timpuriu, în timpul fazelor pluviale bogate, au dus la formarea solurilor argiloiluviale (tabelul 1.4).
Holocenul este cunoscut printr-o evoluţie lentă a reliefului şi a reţelei hidrografice. Acum
râurile își crează terasele inferioare şi noile lunci. Tot în Holocen are loc formarea dunelor de nisip.
Începe procesul actual de pedogeneză peste ultimele depozite de loess şi dunele de nisip. Datorită
încălzirii climatului şi condiţiilor de umiditate maximă, încep să se formeze o nouă generaţie de
crovuri. Unele se suprapun peste cele vechi şi îşi accentuează tasarea, transformându-se în găvane şi
padine, în care s-a acumulat apă şi au rezultat lacurile de crovuri.
Tabelul 1.4. Depozite cuaternare
Grosimea
Perioada Etaj Simbol depozitelor Caracteristici ale depozitelor
(m)
1. Pietrişuri, nisipuri şi argile nisipoase din luncă
SUP qh2
10–20 2. Depozite loessoide din terasa joasă
HOLOCEN
1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa joasă
INF qh1
10–20 2. Depozite loessoide din terasa inferioară
1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa inferioară
SUP qp33 15–25 2. Depozite loessoide din terasa superioară şi din
interfluviul Teleorman - Dâmbovnic
PLEISTOCEN 1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa superioară
SUPERIOR MED qp23 15–25
2. Depozite loessoide din terasa înaltă
1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa înaltă

INF qp13 15–20
2. Depozite loessoide din terasa veche
PLEISTOCEN SUP qp22 10–15 Pietrişuri şi nisipuri din terasa veche

MEDIU
INF qp12 10–15 Depozite loessoide din Platforma Cotmeana
Strate de Cândeşti şi Strate de Frăteşti: pietrişuri, nisipuri
PLEISTOCEN şi argile care au structură torenţială şi o faună
– qp1 > 100
INFERIOR caracteristică (Archidiskodon meridionalis, Anancus
arvenensis, Dicerorhinus etruscus)
Tabelul 1.5. Principalele evenimente din Cuaternar
Vârsta Oscilaţiile de nivel Evoluţia Paleocronologie

Cronologia alpină Climatul Vegetaţia Fauna Depozite
(ani) ale Mării Negre paleogeografică umană
Carpen între - sunt Epoca fierului Sectorul Olt-Argeş
stejar şi molid domesticite: Perioada Latene Acumulări fine în
câinele, Basarab, Babadag şi lunci
porcul, oaia, Ferigile Bârseşti Sectorul de la est
capra, boul, Perioada Hallstatt de Argeş
Răcoros şi calul; Complexul Ferigile- Acumulări fine în
Actual Subatlantic
umed - în epoca Bârseşti Cultura lunci
bronzului, Basarabi Dune de nisip
jderul, ursul şi
râsul trăiau în
- bararea gurilor Câmpia
- 0 m – transgresiunea
râurilor mici şi Română
valabilă (continuă şi azi); Epoca Bronzului
apariţia limanelor
- 4 m – regresiunea Răcoros şi Culturi Costişa,
800 Subboreal - colmatarea şi
fanagoriană (dacică); F uscat Coslogeni, Suciu de
înălţarea luncilor
+ 4 m – transgresiunea a Sus Cultura Glina
HOLOCEN
- ridicarea nivelului
6000 Atlantic neolitică z Cald şi umed Stejar cu Epoca Neolitică
mării
a elemente Cultura Gumelniţa
termofile; Petreşti şi Cernavodă I
d Tei, arin, nuc Cultura Vădastra şi
7500 Boreal e Cald şi uscat Boian
Cultura Gura Baciului
b – Cârcea Dudeşti
a Molid, pin Epoca Mezolitică
z Încălzire Molid, stejar, Cultura Romanello –
9700/10000 Preboreal i ulm
Tardiglaciar Azilian
n Cultura Gravetienă
Würn 3 Pontul (Marea Neagră Faună de tip Paleoliticul superior Sectorul Olt-Argeş
m În glaciare şi
actuală); boreal, cu Cultura Gravetienă -la contactul cu
a Faza luncilor şi stadiale:
- Mediterana pătrunde Elephas Cultura Aurignaciană piemontul (în
r limanelor -stepă rece cu
pentru ultima oară în primigenius nord):
i - adâncirea râurilor graminee,
W3-W2 Marea Neagră; Oscilaţii (mamut), Paleoliticul mediu Depozite de terasă
n datorită coborârii composite,
Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Românã
- prin creşterea nivelului climatice: rinocer lânos, Cultura Aurignaciană -în sud;
s nivelului Mării Negre Artemisia,
eustatic, se formează -temperat- equidee, unelte de piatră mai Depozite de terasă
u Ephedra;
limanele actuale rece, mistreţi, cerbi, finisată Depozite loessoide
p -păduri cu
M. Neagră veche periglaciar, în reni, elani, Omul reuşeşte să Sectorul de la est
e Pinus, Salix,
70000/10000 - nivelul mării scade la glaciare şi zimbrul şi producă focul de Argeş
r Faza terasei 1 Picea;
Würn 2 130 m; stadiale şi bourul Cultura Musteriană -între Argeş,
i - Dunărea îşi trasează În
- râurile îşi prelungesc temperat- (de peşteră) aşchii, Ialomiţa şi
PLEISTOCEN
o cursul la contactul cu interglaciare şi
cursurile subtropical în vîrfuri, piese Mostiştea:
r Dobrogea interstadiale:
Pontul vechi interglaciare şi denticulare, Depozite de terasă
- are loc adâncirea -păduri cu
- se rupe definitive interstadiale răzuitoare, vîrfuri Depozite loessoide
redusă a râurilor în molid, tei,
legătura cu M. Caspică foliacee Pietrişuri de
W2-W1 Wurm II şi aluvionare alun,
- M. Mediterană Colentina
în Wurm II-III stejărişuri
pătrunde din nou în M. -între Ialomiţa şi
mixte
27
Neagră Buzău
1.1.4. Omul în Cuaternar – Culturile materiale

Epoca Paleolitică
Durează între anii 1000000 şi 10000 î.Hr. şi cuprinde trei perioade: Paleoliticul inferior,
Paleoliticul mijlociu şi Paleoliticul superior.
Perioada Paleolitic inferior sau Protopaleoliticul durează între anii 1000000 şi 100000
î.Hr. În urmă cu 1 milion de ani, pe teritoriul României era specia omului Homo habilis. Se dezvoltă
Cultura de prund în care apar uneltele confecţionate din piatra luată direct din râu se mai numeşte
Cultura galetelor prelucrate sau Cultura arhaică pe galete. Această cultură apare în văile marilor
râuri (în depunerile remaniate) ale Câmpiei Române: în zona piemontană pe Valea Oltului pe Valea
Argeşului, în zona Piteşti la Bascov, Mozac, Dâmbovnic, Cotmeanea, Vedea şi Topolog; pe Valea
Oltului în zona Slatina-Fărcaşele la Oboga, Teslui, Dârjov şi în zona Valea Mare-Brebeni.
Clima şi fauna acestei epoci este caracteristică glaciaţiunilor Günz, Mindel, începutul
glaciaţiunii Riss şi perioadelor interglaciare Günz–Mindel şi Mindel–Riss.
Spre sfârşitul epocii apare Homo erectus sau Pithecanthropus. Aceşti oameni foloseau focul
direct din natură. Se dezvoltă culturile: Abbevelliană, Acheuleană şi Clactoniană; aceste culturi se
deosebesc prin folosirea unor unelte din silex şi cuarţ. În Cultura Acheuleană, oamenii foloseau
toporaşul de mână, iar Cultura Clactoniană se deosebeşte prin folosirea uneltelor confecţionate din
aşchii de silex. Urme ale locuirii în Câmpia Română sunt păstrate în jurul localităţilor Alexandria,
Fărcaşele şi Dobromira, în zona Valea Oltului, Valea Dârjovuilui şi în zona Oboga.
Perioada Paleolitic mijlociu durează între anii 100000 şi 35000 î.Hr. Acum apare în
România omul din specia Homo Sapiens Neandertalensis. Începe din timpul interglaciaţiunii Riss–
Würm şi durează până la sfârşitul Stadialului glaciar Würm.
Omul a reuşit să obţină focul, iar uneltele în marea lor majoritate erau confecţionate din os.
Urme ale Culturii Musteriene se păstrează în depozitele loessoide de pe valea Vedea la Alexandria
şi la Fărcaşele (Oltenia); cuprinde două tipuri: de peşteră şi de terasă – dezvoltată în locurile
deschise de câmpie.
Perioada cuprinsă între partea finală a Stadialului glaciar Würm II şi tot Complexul interstadial
Ohaba (cu oscilaţiile climatice Ohaba A şi Ohaba B) este caracterizată prin coexistenţa Paleoliticului
Mijlociu (Musterian) cu Paleoliticul Superior (Aurignacian-Gravetian) (Cîrciumaru, 1977, 1980).
Climatul cald care a favorizat locuirea în peşteri, cât şi în locuri deschise şi joase a dus la
schimbări în modul de viaţă al oamenilor paleolitici.
Perioada Paleolitic superior durează între anii 35000 şi 10000 î.Hr. Acum apare omul din
specia Homo Sapiens Fossilis. Primele manifestări ale Culturii Aurignaciene au fost semnalate încă de
la sfârşitul stadialului glaciar Würm II (în perioada de tranziţie spre Complexul interstadial Ohaba).
Tot acum se remarcă şi mişcări ale populaţiei primitive spre locurile joase şi deschise, dar şi invers,
spre zonele montane, care le oferea adăpost prin peşteri în perioadele reci (de stepizare ale peisajului).
Epoca Mezolitică
Durează între anii 10000 şi 6000 î.Hr. Acum se înregistreză schimbări climatice
caracteristice Holocenului (Preboreal, Boreal şi Atlantic), iar omul se adaptează condiţiilor oferite
de mediul fizico-geografic. Apar unelte confecţionate tot din piatră, dar sunt cioplite, mici şi
prezintă unele forme geometrice. Apar: arcul cu săgeţi, toporul cu coadă din piatră cioplită şi
inventează monoxilele (ambarcaţiuni primitive confecţionate din trunchiuri de copaci scobite).
Acum câmpia era acoperită de o vegetaţie ierboasă, dar apar şi pădurile. Oamenii devin
sedentari şi dispare treptat nomadismul; apar locuinţe (colibe) şi podoabe. Comunităţile
tradiţionaliste care păstrează în cultura lor Gravetianul târziu încep să dispară.
La sfârşitul Tardiglaciarului în România îşi fac apariţia primele manifestări ale culturilor din
Mezolitic. Cultura caracteristică Mezoliticului în Câmpia Română este cea Romanello-Azilian
(Porţile de Fier). În Cultura Romanello-Azilian de la Porţile de Fier, Schela Cladovei, Ostrovul
Corbului, Ostrovul Banului, Ostrovu Mare, Pescari, Răsvrata, Icoana, Veterani – terasă şi Padina,
s-au descoperit locuinţe sub formă de colibe dotate cu scormonitoare, săpăligi şi brăzdare; acum
sunt domesticiţi câinii şi porcii.
Epoca Neolitică
Durează între anii 6000 şi 2500 î.Hr. Este considerată noua epocă a pietrei sau Epoca pietrei
noi; apare piatra şlefuită şi se foloseşte în special silexul; acum apar primele unelte şi arme
confecţionate din cupru nativ şi din reducerea minereurilor complexe. Este împărţită în perioadele:
Neolitic inferior (vechi); Neolitic mijlociu şi Neolitic superior (Eneolitic).
În timpul acestor perioade se succed mai multe tipuri de culturi care folosesc diferite unelte,
arme şi podoabe, apar diferite practici legate de meşteşuguri; uneltele şi armele sunt confecţionate
treptat din piatră, os, corn şi cupru; podoabele sunt confecţionate din aur şi argint. Omul neolitic
începe selecţionarea plantelor (cultivau grâu, orz, mei şi legume) şi domesticirea mai multor
animale printre care calul, capra, oaia şi boul. Apar meşteşuguri: olăritul (se dezvoltă ceramica
pictată cu meandre, triunghi, romb şi spirală), ţesutul, torsul lânii şi fabricarea unor ambarcaţiuni
mai eficiente. Oamenii îşi construiesc locuinţe încăpătoare de tipul bordeielor (cu pereţi împletiţi
din nuiele în timpul Culturii Cucuteni) şi îşi organizează munca mai eficient (apar triburile şi
aşezările mari). Încep să stăpânească suprafeţe întinse de teren.
Perioada Neolitic inferior sau Neoliticul vechi se desfăşoară între anii 6000 şi 4500 î. Hr.,
când clima era caldă şi uscată. Acum se dezvoltă culturile Gura Baciului-Cârcea şi Dudeşti (celebră
prin ceramică). Acum în Câmpia Română apar aşezările tip cătun cu 4 până la 6 locuinţe, localizate
pe terasele inferioare ale râurilor. În localităţile din Cultura Cârcea-Gura Baciului au fost
descoperite cuptoare pentru ars ceramică.
Perioada Neolitic mijlociu se desfăşoară între anii 4500 şi 3500 î. Hr., când clima era caldă şi
umedă. Acum apar Cultura de Hamangia, Cultura Boian, Cultura Vădastra şi Cultura Precucuteni.
Apar aşezări mai mari: sunt descoperite sate mici cu 10-16 locuinţe, sate mijlocii cu 20–25 locuinţe şi
sate mari cu peste 25 de case; acestea sunt localizate în cadrul teraselor şi au apărare naturală de către
terenurile mlăştinoase din apropiere. Cultura Boian cuprinde 275 de aşezări, toate în apropierea
surselor de apă; în acest timp, locuinţele aveau pereţii lustruiţi şi decoraţi; în Vădastra apar locuinţe cu
podele pardosite cu trunchiuri de copaci; la Căscioarele (jud. Giurgiu) din Cultura Boian a fost
descoperit şi un templu primitiv. În localităţile din Cultura Boian se prelucra aur şi s-au descoperit
unelte de tors şi de ţesut, iar în localităţile din Cultura Vădastra se prelucra cuprul.
Perioada Neolitic superior sau Eneolitic se desfăşoară între anii 3500 şi 2500 î. Hr., când
clima devenea din nou caldă şi uscată. Apar culturile: Gumelniţa (fig. 1.8), Cucuteni, Sălcuţa,
Petreşti şi Cernavodă I. Apar satele fortificate antropic cu şanţuri şi valuri de pământ; şanţurile au
traseu arcuit în formă de semicerc, cerc, semioval sau oval; lungimea unui şant este, de regulă, de
100 până la 300 m, lăţimea este de 2–9 m, iar adâncimea era de 1,5–2,5 m; valurile de pământ au o
grosime în bază de 6–7 m şi o înălţime de maxim 2,5 m; tot acum apar movilele cu o grosime de 3
până la 12 m în bază.
Tranziţia dintre Epoca Neolitică şi Epoca Bronzului durează aproximativ 500 ani (între
anii 2500 şi 2000 î. Hr). În această perioadă se dezvoltă în România Cultura Coţofeni, adusă de
păstorii care vin din stepele nord-pontice. Această cultură se extinde în Oltenia şi se caracterizează
printr-o economie mixtă; acum apare carul cu roţi, iar oamenii încep să-şi înmormânteze morţii.
Epoca Bronzului
Durează între anii 2000 şi 1200 î. Hr. În această epocă se generalizează treptat metalurgia
bronzului la nivelul întregului teritoriu. La început, epoca bronzului coexistă cu ultimele culturi ale
pietrei din Perioada Eneolitică. Cea mai reprezentativă cultură a bronzului de la începutul epocii
este Cultura Glina descoperită lângă Bucureşti. Epoca Bronzului este perioada istorică în care se
constitue definitiv neamurile tracice din Carpaţi şi de la Dunăre. Tracii din Epoca Bronzului au
creat o serie de culturi care acoperă tot teritoriul ţării. Dezvoltau o agricultură primitivă, se ocupau
de creşterea vitelor şi metalurgia bronzului; au exploatat zăcămintele de cupru din Transilvania,
Oltenia şi Dobrogea. Printre uneltele şi armele confecţionate din bronz amintim: securi cu tăiş şi
gaură, securi cu manşon prelung şi topoare de luptă cu decoraţiuni, spade cu două tăişuri, pumnale,
vârfuri de lance şi de săgeţi, coifuri şi platoşe; acum se dezvoltă mult si meşteşugul podoabelor.
Aşezările au devenit întărite cu şanţuri şi valuri; au apărut aşezările de tip refugiu pentru
populaţie şi pentru vite în cazul atacurilor. În ultima perioadă a Epocii Bronzului se remarcă o
explozie în dezvoltarea culturilor; se mărește numărul turnătoriilor şi atelierelor de prelucrare; s-au
descoperit depozite de bronz care cântăreau peste 5 000 kg materie primă; un număr mare de
podoabe şi obiecte din aur (peste 3 000).
Tranziţia dintre Epoca Bronzului şi Epoca Fierului este perioada cuprinsă între anii
1300 şi 1000 î.Hr., în care se asimilează treptat metalurgia fierului; descoperiri din această perioadă
sunt cele de la Babadag şi Porţile de Fier.
Această tranziţie este considerată cea mai înfloritoare perioadă din Epoca Bronzului, când
s-a atins maximul producţiei uneltelor, armelor şi podoabelor.
Epoca Fierului
Se desfăşoară din anul 1200 î.Hr. până în anul 300 d.Hr. Este împărţită în două mari
perioade: Hallstatt şi Latene.
Perioada Hallstatt se desfăşoară între anii 1200 şi 450 î.Hr. şi cuprinde trei etape: Hallstatt
timpuriu, Hallstatt mijlociu şi Hallstatt târziu.
Etapa Hallstatt timpuriu se desfăşoară între anii 1200 şi 800 î.Hr. Se suprapune peste cea
de tranziţie între Epoca Bronzului şi cea a fierului. În acest timp se constată o îmbunătăţire a
procedurilor de turnare a bronzului: supraturnarea acestui metal în miezul de fier al obiectelor. Tot
acum se constată o depărtare a centrelor de prelucrare a fierului de cele care prelucrau bronzul.
Schimbări importante a cunoscut şi ceramica; aceasta devine de culoare neagră, lustruită şi puternic
ornamentată. Între anii 1200 şi 800 î.Hr s-au dezvoltat o serie de culturi care foloseau ceramica
neagră, cum ar fi: Insula Banului, Babadag şi Cozia Bradului. Tot în perioada timpurie a Hallstatt-ului
se remarcă o creştere a numărului şi mărimii aşezărilor, unele fiind puternic fortificate cu şanţuri şi
cu valuri de pământ.
Etapa Hallstatt mijlociu se desfăşoară între anii 800 şi 600 î.Hr. Acum metalurgia fierului
începe să se generalizeze şi să se intensifice pe tot teritoriu cuprins între Carpaţi, Dunăre şi Marea
Neagră. Se intensifică producţia uneltelor şi armelor din fier şi dispar sau nu mai sunt folosite
uneltele de bronz. În această etapă se formează în apropiere de Calafat, Cultura Basarabi, care va
acoperi toată partea de sud a teritoriului; în paralel, se constată o restrângere a Culturii Babadag
(ultima fază a acesteia). Cultura Basarabi a adus nou în viaţa populaţiei exploatarea zonală a
resurselor şi legăturile strânse între centre; produsele acestei culturi apar şi în sud-estul teritoriului
ajungând până în Basarabia.
Etapa Hallstatt târziu se desfăşoară între anii 600 şi 450 î.Hr. Acum, în regiunea
Subcarpaţilor Getici şi Subcarpaţilor Curburii, cât şi în zonele învecinate, se individualizează
Complexul cultural Ferigile–Bârseşti, localităţi din Vâlcea şi din Vrancea.
Din anul 500 până în anul 450 î. Hr. începe o perioadă de tranziţie spre a doua perioadă a
fierului (Latene) datorită dezvoltării forţelor de producţie locale.
Perioada Latene, durata este diferită în funcţie de regiunile României, astfel: între anii 450
î.Hr. şi 46 d.Hr. durează în Dobrogea; între anii 450 î.Hr. şi 106 d.Hr. durează în Dacia Romană;
între anii 450 î.Hr. şi 271-300 d.Hr. durează în Dacia Liberă.
Este considerată a doua perioadă a fierului şi se individualizează poporul geto-dac. Se
generalizează la nivelul întregului teritoriu folosirea fierului ca materie primă pentru confecţionat
unelte şi arme; fiecare cetate dacică avea un centru metalurgic în apropiere; s-au descoperit ateliere
specializate la Chirnogi (Călăraşi). Acum se trece la diviziunea ramurilor agricole: cultura plantelor
şi creşterea animalelor.
Aşezările erau amplasate pe terasele înalte ale râurilor, pe coline sau în apropierea izvoarelor
de apă; majoritea aveau şanţuri şi valuri de apărare întărite prin ardere sau cu ajutorul pietrelor;
locuinţele erau de forma bordeielor construite din lemn şi chirpici, iar alături aveau gropi de provizii
cu pereţii lustruiţi şi arşi. Aşezări dacice au fost la: Gostavăţ (Olt), Făcău (Giurgiu), Zimnicea,
Albeşti, Orbeasca de Sus (Teleorman), Mărgăriteşti, Morunglav si Bucovăţ (Oltenia), Popeşti-
Argedava (Ilfov) şi Alexandria.
Persistă culturile din Perioada Hallstatt: Basarab, Babadag şi Ferigile Bârseşti care devin
promotoarele dezvoltării societăţii geto-dacice. Acum se răspândeşte roata olarului; tehnicile
avansate de prelucrare a aurului şi argintului – s-au descoperit un coif de aur la Poiana Coţofeneşti
(Prahova), un coif de argint Peretu (Teleorman), Găvani (Brăila), tezaure cu obiecte de aur și argint
(vase de tip pocal, piese de harnaşament și rar podoabe) la Craiova.
În secolul I d.Hr. apar şi se dezvoltă cetăţile întărite cu ziduri. Este perioada în care apare
statul geto-dac sub conducerea regilor Burebista şi Decebal; cunoaşte cea mai înfloritoare
dezvoltare. Emisiunea monetară care s-a descoperit la Vârteju – Bucureşti, Mostiştea, Mânăstirea,
Popeşti, Crăsani, Tinosu şi Cetăţeni caracterizează teritoriul dintre Ialomiţa şi Vedea. Emisiunea
monetară descoperită la Dumbrăveni, Inoteşti-Răcoasa, Poiana (Galaţi), Cândeşti, Cârlomăneşti şi
Pietroasele-Gruiul Dării (Buzău) caracterizează partea de nord-est a Câmpiei Române şi sudul
Moldovei. Emisiunea monetară descoperită la Aninoasa, Dobreşti şi la Ocniţa (Vâlcea)
caracterizează partea vestică a Câmpiei Române (Oltenia).
Câmpia Română de la est de Olt era inclusă în Dacia Liberă; aici trăiau geto-dacii;
descoperiri s-au făcut la Popeşti, Piscul Crăsani, Drajna de Sus, Târgşor, Cetăţeni şi Târgovişte.
Principalele oraşe din câmpie au fost: Romula-Malva (Reşca-Olt), Sucidava (Celei-Olt). Aşezări
care au apărut şi s-au dezvoltat între secolele 4 şi 11 în cadrul Câmpiei Române.
Între secolele III şi V d.Hr. s-au descoperit 134 necropole care au o densitate mică prin
dispersia mare a aşezărilor. Doar în Lunca Dunării apar câteva grupuri de 10-12 aşezări, ceea ce
denotă o densitate mai mare. Grupări mai mari apar şi în zona de câmpie dintre Dunăre şi Argeş, pe
malul drept al Oltului, în zona Calafat şi la vărsarea Olteţului în Olt. Grupări mai mici de 4-6
aşezări apar în cursul mijlociu al Buzăului, în zona Brăila şi între Dâmboviţa şi Colentina (zona
Bucureştiului).
Între secolele VI şi VII d.Hr., numărul aşezărilor se înmulţesc cu aproximativ 100 de
aşezări. Grupările concentrate sunt în zona Bucureştiului, pe Valea Budureasca, între Vedea şi
Teleorman şi pe Jiul Inferior. Se dezvoltă culturile materiale de tip Ipoteşti-Cândeşti şi Ciurel, între
Ialomiţa şi Dâmboviţa şi în lungul Mostiştei.
Între secolele VIII şi XI d.Hr. se dezvoltă aşezări mai mari, rezultând mici nuclee de
dezvoltare. Acestea sunt în zona Brăila între Valea Buzăului şi Valea Călmăţuiului; în lungul
Dunării cu 25 de aşezări pe 2 500 km² cu o densitate redusă; între Călăraşi şi Mostiştea cu 30 de
aşezări pe 1 500 km²; între Dunăre şi Argeş cu 15 aşezări pe o lungime de 25 km; la confluenţa
Teleormanului cu Vedea până la Dunăre cu 10 aşezări; între Colentina şi Dâmboviţa cu peste 20 de
aşezări pe o suprafaţă de 300–400 km²; între Vedea şi Teleorman în zona superioară sunt sub 5
aşezări şi în zona inferioară sunt 7–8 aşezări; pe Valea Oltului; şi în sudul Olteniei, în zona Corabia
cu 6–7 aşezări, în zona Craiova cu 10–15 aşezări, în zona Calafat cu 7 aşezări şi în zona Drobeta
Turnu Severin cu 6 aşezări.
În Câmpia Română se menţin trei mari grupări: Bucureşti, Buzău şi Calafat precum şi oraşe
la Drobeta, Sucidava şi Romula. Forficaţii de tipul cetăţilor din piatră sunt la Slon, Păcuiul lui Soare
şi la Gărvan-Dinogeţia. Astfel, presiunea antropică, în cadrul câmpiei, începe să crească treptat.
Fig. 1.12. Harta depozitelor de suprafaţă şi a depozitelor cuaternare (după Conea, 1970 b)
Fig. 1.13. Răspândirea așezărtilor neolitice și geto-dace din Câmpia Română

1.2. Formarea şi evoluţia cuaternară a Câmpiei Române
Pentru a realiza o scară morfocronologică, pentru Cuaternar, corectă, în Câmpia Română,

s-au folosit mai multe criterii: conturarea marilor sisteme de terasă şi corelarea lor cu cele ale
Dunării; racordarea teraselor cu câmpurile deltaico-lacustre sau cu sedimente de tip lacustru şi
fluvio-lacustru; s-a mai urmărit caracterul binar al depozitelor din terase şi lunci corelate cu
variaţiile climatice şi neotectonice; compararea şi racordarea fazelor din Pleistocen inferior în
cadrul câmpiei cu cele din Piemontul Getic, Subcarpaţii Curburii şi sudul Podişului Bârlad. Din
toate aceste criterii a rezultat o scară morfocronologică relativă, deoarece la formarea câmpiilor şi a
podurilor de terase au contribuit în acelaşi timp şi alte cauze: eustatismul, mişcările de subsidenţă,
mişcările de ridicare, oscilaţiile climatice şi oscilaţiile Mării Negre.
După Popescu-Voiteşti (1936) şi Macarovici (1968), principalele evenimente la exteriorul
ariei carpatice din era Cuaternar sunt: râurile au aceeaşi putere de eroziune, transport şi acumulare;
continuă colmatarea lacului din Câmpia Română; ridicarea treptată a Carpaţilor a dus apariţia
teraselor de-a lungul râurilor care drenau uscatul câmpiei; se formează treptat reţeaua hidrografică
prin procese de captare datorită nivelelor de bază diferite, acum se formează în aria carpatică marile
defilee transversale; instalarea gheţarilor pe vârfurile cele mai înalte ale Carpaţilor şi formarea unui
relief periglaciar în regiunile joase; alternanţa perioadelor glaciare (răcire a climei) cu cele
interglaciare (încălzire a climei) a favorizat apariţia unor noi terase, formarea depozitelor de loess
sau formarea solurilor fosilizate de depozite loessoide mai noi.
Posea, în 1984, deosebeşte opt faze de evoluţie în era cuaternară; tot Posea, citând pe Ionesi –
1994, afirmă că ultimul stadiu total lacustru în câmpie a fost în Romanianul inferior. Cele opt faze
sunt: formarea câmpiei din Villafranchian, formarea câmpiilor fluvio-lacustre, terasa a V-a a
Dunării, terasa a IV-a, terasa a III-a, terasa a II-a, terasa I şi faza luncilor şi limanelor (Grecu, 2010,
Geografia câmpiilor României)
Faza Câmpiei premontană villafranchiană „câmpia Stratelor de Cândeşti” reprezintă prima
etapă în evoluţia Cuaternară, având caracter fluvio-lacustru. Stratele sunt prezente în Piemontul
Getic dar şi în prelungirea sa spre câmpie: Câmpul Sălcuţei (la vest de Jiu), Câmpul Leu-Rotunda
(între Jiu şi Olt), Câmpia Boian (partea sa nordică). Acestea sunt acoperite cu un strat gros de
depozite loessoide, eoliene şi fluviale noi. Rezultă existenţa câmpiei la începutul Cuaternarului şi
marchează începerea colmatării lacului. Câmpia villafranchiană (actualul Piemont Getic) avea o
suprafață care se întindea şi la poalele Subcarpaţilor Curburii (la vest de Dâmboviţa) până în sudul
Podişului Moldovei (unde apar nisipurile şi pietrişurile de Bălăbăneşti). La vest de Dâmboviţa a
avut loc o prăbuşire a câmpiei, iar „stratele de Cândeşti” se găsesc la adâncimi mari. Este construită
în aproximativ 900 de mii ani.
Faza Câmpiei fluvio-lacustre a „stratelor de Frăteşti” este fază a doua în evoluţia
Cuaternară cu vârstă Saint Prestian. În această perioadă, se remarcă o diminuare a colmatării din
partea râurilor carpatice şi o accentuare a colmatării din partea sudică (râurile nord-bulgare). Aceste
strate sunt în Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei (partea sa sudică), Câmpia Bărăganului (tot partea
sudică). Pietrişurile torenţiale trec spre nord şi nord-est spre nisipuri fine şi argile. Originea stratelor
a fost controversată, fiind atribuite de Mrazec (1898) râurilor carpatice; de Protopescu (1923),
Liteanu (1953) râurilor venite din sud, iar Coteţ (1982) consideră aceste strate ca venite din defileul
Dunării. Posea (1997), făcând o analiză a tuturor dovezilor aduse, spune că această câmpie continuă
pe cea piemontană din nord, prezentând mai multe faze lacustre, mai ales în partea sa central-nord-
estică. În câmpia Gălăţui, stratelor de Frăteşti le corespund „stratele de Babele”. În partea vestică şi
sudică a noii câmpii, sedimentele sunt trangresive, iar în rest, acestea au caracter de continuitate a
colmatării. În ceea ce priveşte prezenţa Dunării în regiune, în acest timp, Coteţ susţine această idee,
râurile nordice şi sudice s-ar fi vărsat într-un colector sudic, a cărui gură de vărsare era într-un lac.
Construirea câmpiei durează 700 mii ani.
Faza terasei 5 – a câmpiei complexului lacustru marnos – este a treia fază în evoluţia din
Cuaternar, în care Dunărea sapă primul nivel din câmpie. Terasa se întinde clar până la Argeş astfel:
pe Olt urcă până la Dragăneşti-Olt; pe Vedea şi Cotmeana până la Tufeni; iar pe Argeş până la
Negraşi. Ridicarea nord-bulgară a antrenat partea central-sudică a sectorului până la râul Câlniştea
(Câmpia Burnas). Aceasta înclină de la sud spre nord, unde se observă o mişcare subsidentă
(regiunea Negraşi-Câlniştea). Această regiune indică locul unde râurile, care participă la colmatarea
lacului, construiau unităţi de tip deltă. Subsidenţa de la est de Olt, asociată cu schimbările de climă
(de la tropical-subtropical spre temperat-periglaciar), au impus captarea Dunării peste Porţile de
Fier, care are o pătrundere în câmpie până la Olt.
Complexul marnos s-a depus timp de 600 mii de ani, iar terasa a fost tăiată timp de 100 mii
ani. Tot acum are loc, la est de Dâmboviţa, afundarea mai accentuată a „stratelor de Cândeşti” pe
fondul ridicărilor din Piemontul Getic, situat la vest de acest râu. În sudul Podişului Moldovei are
loc acumularea „stratelor de Barboşi”.
Faza terasei 4 – câmpia „nisipurilor de Mostiştea” – este a patra fază la începutul
Pleistocenului mediu. Pe măsura înălţărilor slabe din Piemontul Getic şi sub influenţa înălţărilor
nord-bulgare este exondat aproximativ tot Sectorul Central, rămânând sub ape regiunea depresiunii
Alexandria prinsă în subsidenţă. Râurile din nord încă au nivel de bază linia Câlniştei, unde
subsidenţa era mai activă. Colmatarea se mută la est de Argeş, unde sunt depuse „Nisipurile de
Mostiştea”. Dunărea îşi fixează cursul sudic, împinsă fiind de aluviunile cărate de râurile carpatice
mult mai viguroase şi mai active decât cele balcanice datorită ridicărilor din Carpaţi şi din
Subcarpaţi. Fluviul avansează prin sudul Burnasului până la Olteniţa, printr-o zonă de baltă
(Câmpul Ciornuleasa). Pe partea dreaptă se remarcă o câmpie piemontan-loessoidă clădită de
râurile din sud. În cadrul Câmpiei Române s-au păstrat unii martori ai acestei câmpii: Hagieni şi
Nasul Mare (între Ialomiţa și Călmăţui) lipite, în acea perioadă, de Podişul Dobrogei.
În timpul interglaciarului Günz–Mindel, fluviul acumulează depozite de luncă la sud de
Burnas, se menţine pe marginea Podişului Prebalcanic, iar râurile venite din sud sunt decapitate şi
dezmembrate de înaintarea Dunării spre est şi astfel se desprinde câmpul Burnas de Podişul
Prebalcanic. Râurile carpatice de la Argeş spre est colmatau areale întinse din lac. „Nisipurile de
Mostiştea” prezintă pentru prima dată o înclinare spre est, înclinare care indică o scurgere fluviatilă
pe direcţia vest Bucureşti-Ialomiţa. În nordul Câmpiei Burnas apar văi fosilizate de loess care s-au
adâncit în stratul de marne („relief preloessian al marnelor”) (Posea, 1984). În această perioadă
apar: Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei (partea sa nordică), conul format de Argeş şi Teleajen din
nord-vestul Câmpiei Bărăganului de Sud, conul Buzăului din nord-vestul Câmpiei Bărăganului
Central şi Câmpia Brăilei (partea vestică). Persistă o regiune mlăştinoasă în Bărăganul Central pe
aliniamentul Mostiştea-Slobozia-Brăila.
În timpul glaciarului Mindel, Dunărea sapă terasa 4, care se prelungeşte pe valea Vedei până
în apropierea Alexandriei. Acest fapt dovedeşte că în perioada Mindel Vedea reuşea să străbată
Câmpul Burnasului şi să se verse în Dunăre. Tot în Mindel este exondată şi Câmpia piemontană a
Râmnicului dintre Buzău şi Râmna. Astfel, lacul se restrângea treptat pe flancurile sudice
(dunărene) şi pe cele nordice (al câmpiilor cu caracter piemontan), accentuând forma de fund de
sac.
Faza terasei 3 se desfășoară în perioada glaciară Riss, când apar exondate regiunile de la
vest de Mostiştea şi regiunea din sudul Bucureştiului până la valea Teleormanului. De aici, direcţia
ţărmului se îndreaptă spre nord până aproape de Câmpia piemontană a Piteştilor. Contactul cu
dealurile situate între Vedea şi Argeş reprezintă partea superioară a acestei câmpii. Rezultă că apare
partea vestică a Câmpiei Găvanu-Burdea (Câmpia Găvanele). Acum toate râurile care drenau
regiunile exondate se adânceau rezultând sistemul de terase ale Argeşului Inferior cu Dâmboviţa,
Neajlov şi Câlniştea. Altitudinile relative ale acestor terase scad de la vest – Târgovişte – spre est –
Adjud. În acelaşi timp, pe interfluviile şi pe terasele nou create şi lipsite de vegetaţia de pădure se
acumulează eolian depozitele loessoide.
Faza terasei 2 se desfăşoară în timpul stadialului glaciar Würm I, când sunt exondate o serie
de noi câmpii prin mişcări tectonice de basculare a subasmentului şi subsidenţă în nord-est şi prin
colmatarea lacului. Acum apar peste 90% din câmpii. În timpul acesta, apare Bărăganul Călmăţuiului,
care prezintă terasa inferioară a Dunării, începând din avale de confluenţa cu Ialomiţa. Spre
dealurile subcarpatice, câmpia se întregeşte prin exondarea câmpiilor înalte situate la ieşirea râurilor
Dâmboviţa şi Ialomiţa care colmatează bazinul Ploieştilor. Această zonă este formată din pânze
succesive de pietrişuri şi se alătură Câmpiei piemontane a Râmnicului. Siretul înaintează până în
dreptul localităţii Focşani. Lacul, la sfârşitul stadialului Würm I, era redus ca suprafaţă.
Faza terasei 1 are loc în timpul celui de-al doilea stadial glaciar Würm, când este exondată
toată câmpia situată la sud de valea Buzăului inclusiv Câmpia Brăilei. Din această perioadă, practic,
lacul dispare complet prin colmatare. Rămâne în regim de mlaştină doar lunca joasă a Siretului. Tot
în regim de mlaştini, sau chiar lacuri, rămân şi bălţile Dunării (Ialomiţei şi Brăilei).
Faza luncilor şi limanelor este a opta perioadă începută din stadialul Würm 3,
prelungindu-se în postglaciar (Holocen), când are loc o depunere masivă de loess-uri. Acum apar şi
se dezvoltă actualele lunci. În timp istoric îşi face simţită prezenţa în mediu şi peisaj omul. Apar
forme de relief antropice, au loc defrişări masive din cauza nevoii de spaţiu pentru societatea
omenească din câmpie şi pentru extinderea terenurilor cultivate. Rezultă accelerarea unor procese
geomorfologice (gravitaţionale şi torenţiale).
1.2.1. Etapele retragerii Lacului Pleistocen şi individualizarea reţelei hidrografice

Reţeaua hidrografică actuală din Câmpia Română, sectoarele central şi estic, este recentă,
fiind rezultatul retragerii treptate a Lacului Getic prin colmatarea cu depozite aduse de râuri cu
izvoarele în Carpaţii şi Subcarpaţii Româneşti sau în Balcani.
La începutul Cuaternarului, situaţia în cadrul Câmpiei Române se prezenta astfel. Regiunile
total exondate erau: Câmpia Olteniei (la vest de Olt) şi Câmpia Boianului (între Olt şi Vedea).
Regiunile acoperite de mlaştini erau: partea sudică şi nordică a Sectorului Central al Câmpiei
Române şi anume Câmpia Burnas şi Câmpia piemontană a Piteştilor. Din domeniul lacustru
(Depresiunea Valahă) făceau parte: Sectorul Central al Câmpiei Române (la est de Vedea), zona
Bucureşti şi toată partea de la est de valea Argeşului.
Câmpia Olteniei şi Câmpia Boianului au luat naştere la sfârşitul Romanianului. Oltul, după
Popp (1947), este ultimul râu care traversează câmpia cu terase care încep de sub dealuri şi se
continuă neîntrerupt până la Dunăre. Acest fapt dovedeşte prezenţa Dunării şi a Oltului la începutul
Cuaternarului în câmpie. Râul Vedea este şi el o dovadă că acum îşi forma valea în partea nordică a
Burnasului, prin faptul că terasa superioară a Dunării se prelungeşte pe valea Vedei până la nord de
Alexandria (terasă săpată de fluviu în perioada Mindel). Câmpia Olteniei s-a format înainte de
Cuaternar, o mai dovedeşte şi faptul că valea Dunării este diferită la vest de Turnu Măgurele, spre
deosebire de cea din avale de această localitate.
Rezultă că, din punct de vedere hidrografic, în sectorul exondat al Olteniei se instalase Jiul
care era tributar Dunării. Câmpia Boianului era drenată de Olt care se instalase pe actualul curs al
Călmăţuiului teleormanean şi de Argeş care curgea pe actuala vale a Vedei. Dovezi ale acestor
paleocursuri sunt văile nefireşti de mari ale actualelor cursuri ale Călmăţuiului şi Vedei, două râuri
mici de câmpie. Oltul, Argeşul şi Dunărea au fost principalii tributari ai Lacului Getic. Aceştia,
alături de râurile care izvorau din Podişul Prebalcanic au contribuit din plin la colmatarea părţii sud-
vestice a lacului (fig. 1.14 - A).
În Pleistocenul inferior, după acumularea depozitelor (Pietrişurile de Cândeşti în nord şi
Stratele de Frăteşti în sud), regiunilor continentale exondate din Romanian (Câmpiile Olteniei şi
Boianului) li se adaugă şi Câmpia Burnas şi o parte a Câmpiei piemontane a Piteştilor. Zona
centrală, de la est de Vedea până la Bucureşti, Câmpia Găvanu-Burdea, sudul Câmpului Vlăsiei şi
partea vestică a Câmpiei Mostiştei, intră în regim de mlaştină (fig. 1.14 - B). Restul regiunilor de
câmpie, toată partea estică şi nord-estică, rămân încă în regim lacustru.
Linia de sud a ţărmului lacului de la sfârşitul Pleistocenului inferior este clară: Argeşul de la
confluenţa cu Neajlovul ocoleşte Câmpia înaltă a Burnasului; de aici, linia se prelungeşte pe valea
Câlniştei şi mai la vest până la valea Teleormanului; în vest, linia ţărmului este dată de valea Vedei.
Linia Câlniştei, după Protopopescu (1923), reprezintă o falie ce se continuă spre Roşiorii de Vede
până la Caracal. Linia este reflectată în contrastul dintre câmpia de la nord şi cea de la sud de
aceasta. În partea de nord, câmpia este vălurită datorită mulţimii râurilor care o brăzdează. În partea
sudică, râurile sunt mai rare şi apar interfluvii vaste; râul Vedea este singurul care traversează
câmpia, iar cursurile râurilor mici au orientare vest-est şi foarte rar sud-nord.
Câmpia Burnasului domină câmpiile din nord cu aproximativ 20 m, iar spre vest denivelarea
se atenuează până la dispariţia totală. Denivelarea este pusă pe seama sistemului de falii, care sunt
individualizate în zonă şi care au jucat un rol important în ridicarea câmpiei.
Fig. 1.14. Stadiul Lacului Getic la începutul Cuaternarului în Sectorul Central şi Estic al Câmpiei Române
(după Popp, 1947, cu modificări)
La sfârşitul Pleistocenului inferior (Günz), schimbările survenite în relief au influenţat şi

reţeaua hidrografică. Astfel, Dunărea îşi sapă valea spre est, traversând sudul Câmpiei Burnas şi
colmatând în continuare Lacul Getic retras în estul câmpiei recent apărute (fig. 1.15 A,B). Oltul îşi
continuă cursul pe actuala vale a Călmăţuiului, ajungând tributar al Dunării. Argeşul migrează spre
est şi acum formează valea actuală a Vediţei. Prin această retragere, fosta vale cu terase este ocupată
de Vedea care era tributară Argeşului. Aceste râuri continuă colmatarea Lacului Getic din nordul
Câmpiei Burnas şi transformarea regiunii în mlaştini.
A
B
Fig. 1.15. Situaţia în sectoarele Central (A) şi Estic ale Câmpiei Române în Pleistocen inferior (B)
(glaciaţia Günz) (după Popp, 1947, cu modificări)
În Pleistocenul mediu, mai ales în perioada glaciară Mindel, sunt exondate regiunile de la
vest de râul Mostiştea (regiunea din sudul Bucureştiului până la valea Teleormanului); de aici
direcţia ţărmului se îndreaptă spre nord până aproape de Câmpia piemontană a Piteştilor. Contactul
dintre dealurile situate între Vedea şi Argeş reprezintă partea superioară a acestei câmpii. Rezultă că
apare partea vestică a Câmpiei Găvanu-Burdea (Câmpia Găvanele). Râul Argeş începe să formeze
prima luncă. Colmatarea se face cu depozite marnoase la est de Vedea şi marno-nisipoase în partea
sudică (numite de Liteanu, 1953, „Complexul de Uzunu”). În această perioadă, Dunărea se vărsa în
lacul Câmpiei Române, în apropiere de Olteniţa.
Se pune întrebarea, dacă odată individualizată Câmpia Mostiştei (podul terasei mindeliene –
T4), linia de ţărm a Lacului Pleistocen era dată de actualul curs inferior al Mostiştei, cel care apare
mai evoluat, cu faleze înalte, iar sectoarele mijlociu şi superior ale văii să se fi format în urma
drenării depresiunii Mostiştei, cu flancul estic mai domol, în perioadele ce vor urma, Riss şi Würm.
În timpul interglaciarului Günz-Mindel Dunărea acumulează depozite de luncă la sud de
Burnas, iar în timpul glaciarului se adânceşte şi crează terasa Mindel (T4), care se prelungeşte pe
valea Vedei până în apropierea Alexandriei. Acest fapt dovedeşte că, în perioada Mindel, Vedea
reuşea să străbată Câmpul Burnasului şi să se verse în Dunăre (fig. 1.16 A,B). Fluviul se menţine pe
marginea Podişului Prebalcanic, datorită forţei de împingere a râurilor care coborau din Carpaţi,
mult mai active decât cele balcanice datorită ridicărilor din Carpaţi şi din Subcarpaţi. Tot în Mindel
este exondată şi Câmpia piemontană a Râmnicului dintre Buzău şi Râmna şi Podişul Hagienilor.
A B
Fig. 1.16. Situaţia în Câmpia Română Centrală (A) şi de Est în Mindel (B) (după Popp, 1947, cu modificări)
Aceste schimbări ale reliefului s-au reflectat şi în evoluţia reţelei hidrografice. Oltul se
retrage spre vest pe actualul curs al Sâiului (râu mic de câmpie care moşteneşte vechea vale a
Oltului). Se individualizează cursul Călmăţuiului de Teleorman pe fosta vale săpată de Olt în
Pleistocenul inferior. Argeşul continuă migrarea spre est şi începe să-şi construiască vastul con de
dejecţie din sudul Câmpiei de terase a Piteştilor. La sfârşitul glaciaţiunii Mindel, acesta formase o
vale pe care curge în prezent Teleormanul. Vedea străbate Câmpia Burnas şi se varsă în Dunăre,
având ca afluenţi principali Vediţa şi Cotmeana. În interglaciarul Mindel-Riss, la est de Argeş, sunt
depuse depozitele fluvio-lacustre numite „Nisipurile de Mostiştea” (Liteanu, 1953).
În perioada glaciară Riss (fig. 1.17, A, B) sunt exondate o serie de noi câmpii prin mişcări
tectonice de basculare a subasmentului şi lăsare spre nord-est şi prin colmatarea Lacului Getic.
Astfel apar: partea estică a Câmpiei Găvanu-Burdea (între Teleorman şi Argeş); partea nordică a
Câmpului Vlăsiei şi mai apare Câmpia Bărăganului. Linia de ţărm înaintează şi era localizată de la
actuala ieşire a Dâmboviţei din dealuri spre sudul Găeşti şi sudul zonei Titu (zonă de divagare şi
subsidenţă activată mai târziu); spre est, linia ţărmului coincidea cu actualul curs al Ialomiţei de la
confluenţa sa cu Prahova până la Dunăre. De asemenea, Siretul, în partea nordică a câmpiei, reuşea
să se verse în Lacul Getic, în dreptul localităţii Mărăşeşti.
Fig. 1.17. Situaţia în sectoarele Central şi Estic ale Câmpiei Române în Riss
(după Popp, 1947, cu modificări)
La sfârşitul perioadei glaciare Riss, Sectorul Central ajunge, din punct de vedere al reliefului,
la actuala configuraţie, cu exceptia sudului Câmpiei Piteştilor, care intră într-un proces accentuat de
subsidenţă. Astfel, râurile din interiorul sectorului îşi stabilesc cursurile. Oltul se retrage spre vest
pe actualul său curs. Se individualizează bazinul hidrografic al Vedei, prin apariţia Teleormanului.
Argeşul continuă colmatarea Lacului Getic stagnat în aria de subsidenţă amintită. Acesta avea cursul pe
actuala vale a Neajlovului şi îşi stabileşte actualul curs abia în timpul Pleistocenului superior.
Câmpia Mostiştei, la vest de actualul curs al râului, este exondată la sfârşitul fazei glaciare
Riss, iar jumătatea vestică a Bărăganului Sudic spre sfârşitul Pleistocenului Mediu. Se presupune că
înaintea depunerii loessului (Pleistocen superior), în sectorul superior al actualei văi, ar fi existat o
depresiune structurală disimetrică, cu povârnişul estic mai domol, rezultată prin eroziunea puternică
a unui agent care a înlăturat aluviunile torenţiale în largi goluri care nu se continuă şi în amonte de
Mataraua (cursul superior) spre Dimieni, ci drept spre nord, pe aliniamentul văii Colceag, spre
Fierbinţi, pe Ialomiţa; în acest fel, secţiunea superioară a actualei artere trebuie privită ca o vale
târzie postloessiană, care, ca şi afluenţii de pe dreapta, a pătruns în depresiune urmând consecvent
povârnişul câmpiei. Dovadă a existenţei unui curs mai puternic pe actuala vale a Mostiştei în
Pleistocenul mediu ar fi prezenţa pietrişurilor şi nisipurilor de la Valea Argovei şi Coconi (cursul
inferior) care indică comunicarea posibilă cu un râu din nord, pe aliniamentul văilor Burduf şi
Colceag. Această ipoteză a fost susţinută mult timp de Mrazec (1898), Murgoci (1912), de
Martonne (1902), Vâlsan (1916), însă infirmată de Coteţ (1976), specificând absenţa unor urme de
curs puternic sau lipsa aluviunilor psefitice pe valea Mostiştei.
Ipoteza existenţei unui curs de apă mai puternic (Ialomiţa) pe aliniamentul valea Burduf-
Colceag este infirmată şi de morfologia terasei 4 a Dunării (Mindel-Greaca), curbată în regiunea
Dunării, ceea ce denotă că în acest timp a existat un râu cu debit slab, care nu a împins Dunărea spre
sud, aşa cum au făcut Argeşul şi Dâmboviţa, astfel că îşi vede valea invadată de apele Dunării. De
asemenea, Ialomiţa este un râu prea însemnat ca să poată fi cuprins în formele strâmte ale văii
Colceag, iar o curgere îndelungată ar fi lăsat urme morfologice fie pe această vale, fie în bazinul
Mostiştei (Mihăilescu, 1971).
Tot acum se individualizează Insula Hagienilor. Altitudinea actuală a Podişului Hagienilor
(după Murgoci şi Vâlsan) este de 96 m (pe o movilă la sudul satului Hagieni). Acesta domină
Bărăganul şi prezintă o înclinare spre câmpie, nu spre braţul Borcea. Înclinarea spre vest denotă
apariţia ei sub formă de insulă fiind separată de Podişul Dobrogean de ape. Existenţa apelor în estul
Hagienilor este demonstrată prin mai multe ipoteze: se presupune că Dunărea rissiană ajunsă la
Călăraşi s-ar fi vărsat în Lacul Getic print-un estuar lung, care ajungea spre Brăila; se mai
presupune că fluviul, ajuns în dreptul localităţii Călăraşi, se vărsa în lac printr-o deltă care avea un
braţ sub formă de pâlnie (corespunzător actualei Bălţi a Ialomiţei); o altă ipoteză este aceea că Dunărea
a fost silită să se despletească în două braţe de tip estuar, de un vechi uscat (Podişul Hagieni).
În Pleistocen superior, în timpul primului stadial Würm, este exondat Bărăganul
Călmăţuiului, care prezintă terasa inferioară a Dunării, începând din aval de confluenţa cu Ialomiţa.
Spre dealurile subcarpatice, câmpia se întregeşte prin exondarea câmpiilor înalte situate la ieşirea
râurilor Dâmboviţa şi Ialomiţa care colmatează bazinul Ploieştilor.
Lacul Getic la sfârşitul stadialului Würm I era redus. Linia ţărmului se prezenta astfel: în
sud, actuala vale a Călmăţuiului; în partea vestică, lacul înainta ca un braţ din dreptul Buzăului până
în dreptul localităţii Târgovişte (viitoarea zonă cu subsidenţă şi divagare); spre est, lacul prezenta
adâncimi mai mari între Buzău şi Călmăţui, dar şi pe actualul curs inferior al Siretului. Lacul
prezenta câteva insule: Ianca şi Nazâru. Insula de la Ianca, după Popp (1947), bara la sud
Călmăţuiul şi a forţat Buzăul între localităţile Făurei şi Balta Albă să-şi sape o vale îngustă între
insulă şi Podişul Râmnicului. Insula Nazâru domină în prezent Câmpiile Brăilei şi lunca Siretului.
Această zonă este formată din pânze succesive de pietrişuri şi se alătură Câmpiei piemontane a
Râmnicului. Siretul înaintează până în dreptul localităţii Focşani.
În timpul celui de-al doilea stadiu glaciar Würm este exondată toată câmpia situată la sud de
valea Buzăului inclusiv Câmpia Brăilei şi valea Buzăului (sub formă de pâlnie) de la intrarea în
cadrul câmpiei.
Rămâne în regim de mlaştină doar lunca joasă a Siretului. Valea Siretului prezintă un mal
abrupt sub formă de arc de cerc între Martineşti (pe Râmnic) – Racoviţa (taie râul Buzău) – Brăila –
Baldovineşti (aici se uneşte cu malul abrupt al Câmpiei Nazâru). Toponimic este numit Muchea
Mihăileşti şi prezintă o denivelare, pe tot parcursul, de aproximativ 15 m. Acest mal al Siretului, nu
este opera râului ci este o linie a ţărmului lacului care mai persista încă în Würm II (Popp, 1947). În
această parte, lunca Siretului este foarte largă (30 km), lăţime pe care n-o atinge nici fluviul
Dunărea de-a lungul parcursului său. Popp consideră lunca Siretului inferior ultima câmpie
exondată abia după sfârşitul erei glaciare Würm. Iar lacul existent îl defineşte ca fiind liman
colmatat ulterior de Siret, în principal. Lacul de tip liman a stagnat în această parte a câmpiei şi
datorită existenţei pragului de la Galaţi. După eroziunea şi adâncirea Dunării în acest prag, lacul
este drenat spre est.
Tot în regim de mlaştini, sau chiar lacuri rămân şi bălţile Dunării (Ialomiţei şi Brăilei).
Acestea sunt dovezile unor delte interne, când Dunărea se vărsa încă în Lacul Getic. Bălţile, după
Popp (1947), rămân în regim lacustru tot timpul, cât fluviul ajunge să se verse în aval de Galaţi. Au
fost colmatate treptat şi după exondarea totală a lor. Dunărea s-a despletit în cele două braţe
principale care le flanchează.
În timpul Pleistocenului superior, râurile din bazinul Vedei încep să-şi formeze văile cu
terase şi lunci. Exceptând văile largi din
Piemontul Cotmeana, ale Vedei, Cotmenei şi
Teleormanului, care au moştenit vechile cursuri
ale Argeşului, celelalte râuri cu izvoare în
câmpie sau la contactul dintre cele două mari
unităţi apar şi se dezvoltă în această perioadă.
Vedea devine acum un curs foarte activ. Astfel,
în timpul interglaciarului Riss-Würm aluvionează
lunca ce va deveni pod de terasă. În timpul
glaciarului Würm I, Vedea taie terasa T2 (fig.
1.18 și 1.19).
În timpul stadialului Würm II, Vedea se
adânceşte din nou şi crează terasa T1, cea de
Fig. 1.18. Situaţia în Câmpia Română Orientală în lângă Dunăre. Pe Vedea şi Teleorman, cu
Pleistocen superior (Würm I), caracter general, extinse şi pe mari distanţe sunt
(după Popp, 1947 cu unele modificări) T3 şi T1.
Pe ansamblu, în sectorul central al Câmpiei Române, în perioada Pleistocen superior au loc

procese de acumulare, cu caracter fluviatil şi eolian, şi procese de eroziune liniară şi laterală (meandrare)
care au dus la formarea celor două terase şi a luncilor. Aceste procese continuă şi în Holocen.
După cum precizează Banu (1964) şi Gâştescu (1969), în timpul glaciaţiunii cuaternare
(Würm) care corespunde fazei de Neoeuxin, apele Mării Negre aveau un nivel foarte scăzut
(probabil cu 40-80 m faţă de cel actual). În această situaţie se manifestă o perioadă de regresiune
care s-a repercutat şi asupra scăderii nivelului de bază local al Dunării. Astfel, valea Mostiştei,
aflată sub influenţa unui nivel de bază foarte scăzut al Dunării, îşi intensifică procesul de eroziune,
îşi adânceşte albia minoră şi îşi creează un curs de scurgere al apelor cu caracter rectiliniu.
În Holocen, în timpul fazei Mării
Negre Noi s-a produs o transgresiune
marină care a afectat şi bazinul inferior al Vedea N
Dunării. În această fază, numită de Banu Teleorman
(1964) Transgresiunea Neolitică (probabil Alexandria
acum 5 000 ani), unele văi secundare din
Câmpia Română au fost inundate de
85 m
invazia apelor Dunării, iar gurile acestor T3 T4 80m
râuri, printre care şi cea a Mostiştei, au 68 m
T3
65m 25m
40m T1
fost lărgite sub acţiunea de eroziune T4 57 m T3 T2
32 mT2 T1
laterală (abraziune). Inexistenţa teraselor ĂRE
DUN
în lungul Mostiştei confirmă faptul că
Iezerul s-a format ulterior primei terase a
Dunării, de vârstă Würm II (fig. 1.19).
Tot în Holocen, procesele Fig. 1.19. Gura de vărsare a Vedei în Dunăre: T5 – Günz
clastocarstice conduc la individualizarea (Găvanu-Burdea); T4- Mindel (Alexandriei); T3- Riss; T2-
celei mai mari părţi a reţelei hidrografice Würm I; T1- Würm II. (hartă realizată după datele din
afluente Mostiştei. Astfel, se apreciază că Geografia României, vol. V, 2005 şi observaţii din teren)
pornind de la o densitate mare a
crovurilor, apele meteorice, prin acţiunea de eroziune sub forma pluviodenudării, şiroirii şi eroziunii
regresive, au unit crovurile prin intermediul unor văiugi săpate pe direcţia înclinării suprafeţei
topografice. Cum procesele de tasare şi sufoziune au un caracter permanent, evoluţia văiugilor a
continuat, ajungându-se la stadiul de văi oarbe sau văi seci, care uneori intersectau şi stratul freatic.
În felul acesta, fiind alimentate cu apă,
văiugile schiţate încep să evolueze sub
acţiunea eroziunii fluviatile. Iezerul Mostiştei N
V. Mostiştei
Aceste sisteme fluviatile nou formate Vânăta
s-au concentrat sub forma unor bazine Argova
hidrografice care au suferit ample modificări,
mai ales în zona gurii de vărsare. Câmpul
Ciornuleasa Câmpul Bărăganului
Este vorba de mişcările transgresive 57m 42m
T4
şi regresive din timpul Holocenului
T3 T3
(transgresiunile Neolitică şi Valahă şi 12m
T1 T2
17m
T4 T2
9m
regresiunea Dacică) care au lărgit văile prin 42 m
ĂRE
remuul creat de apele Dunării. Prezenţa în 35 m DUN
lungul văii a unor sectoare de îngustare T1
confirmă originea văii, prin combinarea
proceselor de eroziune cu cele de sufoziune. Fig. 1.20. Gura de vărsare a Mostiştei în Dunăre:
De exemplu, înainte de confluenţa cu Valea lui T4-Mindel (Greaca); T3-Riss (Chirnogi); T2- Würm I
Coadă în sectorul superior, valea se îngustează, (Coadele); T1- Würm II (Călăraşi) (hartă realizată după datele
ajungând la numai cca 150 m lăţime. din Geografia României, vol. V (2005) şi observaţii din teren)
Versanţii prezintă pante de cca 45o, aspect ce ne induce diferenţieri litologice locale (stratul
de roci mai dur – captare prin sufoziune). De aici, valea Mostiştei se extinde, captând în amonte o
suită de văi oarbe. În sectorul mijlociu şi inferior, râul şi-a creat o serie de meandre, ceea ce
demonstrează crearea lor de un râu anterior depunerii loessului, cu ape mult mai puternice decât
Mostiştea actuală (fig. 1.20).
1.2.2. Semnificaţia reliefogenă a depozitelor cuaternare din Câmpia Română la est de Olt
Semnificatia depozitelor din Pleistocen
Ultimele ridicări în bloc a Carpaţilor din faza Valahă au avut ca rezultat accentuarea
eroziunii râurilor în sectorul înalt, unde formau ultimul nivel carpatic de vale şi îşi perfectau
suprafeţele şi nivelele de vale din zona colinară. Efectele eroziunii sunt accentuate de tipul climatic
mediteraneean în continuă tranziţie spre cel temperat. Climatul indică activităţi torenţiale care duc
la acumulări piemontane şi formarea marilor conuri de dejecţie din partea nordică de către râurile
carpatice care n-au atins Dunărea. Aceste depozite numite Pietrişurile de Cândeşti constituie prima
etapă de colmatare a lacului Getic. Tranziţia spre climatul temperat are ca efect schimbarea
vegetaţiei, dispariţia pădurilor tropicale cu palmieri şi apariţia pădurilor cu frunze căzătoare de tip
temperat. Schimbarea vegetaţiei a creat spaţii întinse lipsite de această pătură protectoare, fapt care
a condus la accelerarea eroziunii.
În acest timp, în Sectorul central, de la contactul cu Piemontul Getic până la actualul curs al
Dunării, mai persista Lacul Pliocen. Câmpia Boianului, situată între Olt şi Vedea era exondată.
Lacul Pliocen, în partea sa nordică, era intens colmatat de râurile care coborau din munţi. Aici se
acumulează depozite fluvio – lacustre cu caracteristici diferite. Astfel, în partea vestică, între Olt şi
Vedea, depozitele sunt nisipoase, iar în partea estică, între Vedea şi Argeş, se acumulau depozite în
care predominau formaţiunile argilo-nisipoase. Depozitele au o grosime care variază între 70–90 m.
Peste aceste depozite se acumulează nisipuri şi pietrişuri, care au o grosime de 6–30 m şi au vârstă
Villafranchian.
În sectorul Oriental, acest orizont litologic al Pietrişurilor de Cândeşti este absent în
porţiunea colinară cuprinsă între Cricovul Sărat şi Sărata şi este constituit din bolovănişuri,
pietrişuri şi nisipuri, în cea mai mare parte originare din flişul cretacic şi paleogen al Carpaţilor
Orientali (fig. 1.21).
Pe baza constituţiei acestor depozite pleistocen-inferioare, Liteanu împarte Câmpia Română
Orientală în trei subunităţi: Câmpia Subcolinară, Câmpia Internă şi Câmpia Externă, caracterizate
prin prezentări structurale şi aspecte morfologice proprii. Astfel, spre deosebire de Câmpia Getică,
unde limita dintre Pliocen şi Pleistocen este netă, în zona contactului morfologic dintre coline şi
Câmpia Română Orientală se constată apariţia unei tranziţii între depozitele romaniene şi
villafranchiene, reprezentată printr-o alternanţă de nisipuri, pietrişuri şi argile. În partea centrală a
Câmpiei Române Orientale, aceste depozite ating afundarea maximă (200 m) şi sunt alcătuite din
nisipuri fine cu argile. Pe baza forajelor, acest teritoriu a fost delimitat şi denumit Câmpia Internă
(Liteanu, 1956). Aici procesele de subsidenţă au avut intensitatea maximă, determinând menţinerea
unui regim mixt fluviatil matur şi lacustru.
În partea sudică a Depresiunii Getice sunt depuse acumulări ale Dunării (după Coteţ, 1982)
prin erodarea defileului de la Porţile de Fier; Protopopescu (1923) găseşte însă elemente balcanice,
iar Liteanu (1953) afirmă că aceste elemente balcanice ajung până la linia Câlniştei, spre nord, fiind
depuse elemente carpatice. Aici depozitele sunt dominate de nisipuri şi pietrişuri şi au grosimi de
4–50 m. Toate aceste depozite, cu nisipuri şi pietrişuri, sunt denumite Strate de Frăteşti (Liteanu,
1952), după localitatea Frăteşti situată în partea estică a Câmpiei Burnas, la nord de Giurgiu.
Stratele au vârstă St. Prestian şi prezintă variaţii laterale spre nisipuri-argile în partea nord-estică. La
vest de Argeş, acest sector a fost denumit Câmpia externă (Liteanu, 1956) şi devine uscat, după
depunerea acestor depozite fluvio-lacustre.
În depresiunea Valahă (la vest de Argeş după Liteanu), stratele de Frăteşti se găsesc sub
forma unor depozite aluvionare alcătuite dintr-o succesiune de trei bancuri de nisipuri la bază cu
pietrişuri, separate prin două intercalaţii argiloase. Acestea acoperă sudul Vlăsiei şi sudul
Bărăganului sub forma unor pietrişuri torenţiale ce trec spre nord şi nord-est în nisipuri şi argile. La
vest de confluenţa cu Argeşul, Stratele de Frăteşti lipsesc din lunca Dunării datorită îndepărtării lor
prin acţiunea de adâncire a fluviului, iar spre est aceste depozite se afundă treptat, depăşind nivelul
până la care s-a manifestat activitatea de eroziune a fluviului, fiind semnalate la Olteniţa-Port la
Spanţov, apoi ele se afundă din ce în ce mai mult. Rezultă că Dunărea urmăreşte, în general, limita
extensiunii spre Vorland a Stratelor de Frăteşti.
Spre sfârşitul Pleistocenului inferior are loc răcirea accentuată a climei şi instalarea primei
perioade glaciare – Günz, în Alpi. La latitudinea ţării noastre, răcirea parametrilor climatici în
acestă perioadă climatică nu este foarte accentuată, instalându-se climatul temperat rece. De
menţionat că, pe vârfurile Carpaţilor, recent înălţate, nu se instalează gheţari. Schimbarea climei se
reflectă mai mult în schimbarea compoziţiei floristice a pădurilor, apar speciile specifice climatului
temperat şi dispar speciile mediteraneene şi tropicale.
Acum este exondată toată partea sudică a sectorului central, Câmpia Burnasului. Aceasta are
vârstă Günz şi se alătură ca uscat Câmpiei Boianului. În domeniul mlăştinos-lacustru rămân Câmpia
Găvanu-Burdea sau Burdea-Videle şi partea nordică situată la contactul cu Piemontul Getic. La est
de Argeş sunt individualizate sudul Vlăsiei şi sudul Bărăganului. În Câmpia Gălăţui se echivalează
cu Stratele de Babele (Sficlea, 1980), iar în Câmpia Covurlui se depun pietrişurile şi nisipurile de
Bălăbăneşti (Sficlea, 1960-1980), pe care Bandrabur le atribuie Romanianului.
În general, depozitele acumulate în Pleistocenul inferior prezintă grosimi variate de la nord
spre sud. În nord, acestea au o grosime care atinge chiar şi 80 m (zona localităţii Videle), pentru ca
în Câmpia Burnasului (situată în sud), grosimea să atingă maxim 15 m. În partea de est a câmpiei,
grosimea acestui orizont se reduce treptat, ajungând ca din dreptul confluenţei Ialomiţei cu Dunărea
să se reducă la limitele teritoriului actual al luncii şi teraselor Dunării. Datorită procesului de
subsidenţă de aici, Stratele de Frăteşti sunt afundate la adâncimi situate între 100 şi 300 m, fapt care
a avut drept consecinţă dispariţia aspectelor morfologice iniţiale.
În Pleistocenul mediu, din punct de vedere tectonic, avanfosa pericarpatică migrează spre est
şi se instalează zona de subsidenţă accentuată. Se prefigurează apariţia câmpiilor de subsidenţă
situate la est de Argeş. În sectorul central sunt colmatate, în timpul perioadei glaciare Mindel, şi
intră în domeniul subaerian partea sudică a Câmpiei Găvanu-Burdea (Burdea-Videle) şi partea
nordică Câmpia Piteştilor. Aici, râul Argeş începe să formeze prima luncă. Colmatarea se face cu
depozite marnoase la est de Vedea şi marno-nisipoase în partea sudică. Aceste depozite prezintă şi
intercalaţii fine de argilă. Acumulările marno-nisipoase au fost denumite de Liteanu Complexul de
Uzunu. Peste acest complex apare o crustă calcaroasă de tip mediteraneean care face tranziţia spre
depozitele loessoide. Crusta a fost depusă în interglaciarul Mindel-Riss. În interglaciarul Mindel–
Riss se acumulează şi Nisipurile de Mostiştea specifice câmpiei de la est de Argeş.
În Câmpia Română Orientală se depune un orizont alcătuit predominant din marne şi argile
cu intercalaţii subţiri de nisipuri fine, denumit Complexul marnos (Liteanu, 1952). Acesta se afundă
şi prezintă grosimi din ce în ce mai mari dinspre Câmpia subcolinară către Câmpia internă, apoi se
ridică şi se subţiază până la dispariţie spre Vorland. Totodată, complexul marnos se afundă şi
devine mai gros dinspre vest spre est, astfel încât în partea de NE a Câmpiei interne atinge 200 m
grosime. In unele regiuni s-au păstrat depozite loessoide acumulate încă de la finalul pleistocenului
mediu (Burnas, 15–25 m; Hagieni, 30–50 m)
Spre sfârşitul Pleistocenului mediu este colmatată şi partea nordică a Câmpiei Găvanu-
Burdea. La suprafaţa câmpiilor exondate se acumulează primele depozite loessoide şi loessuri cu
origine poligenetică (în special aluvială și proluvio-coluvială). Depozitele sunt vechi între
Teleorman şi Olt şi în sud (Câmpia Burnasului); şi mai noi, în est şi la nord de râul Câlniştea
(depuse în ultima parte a Pleistocenului mediu şi începutul Pleistocenului superior).
Glaciarul Riss prezintă două stadiale (R1 şi R2) între care este intercalat un interstadial (R1 –
R2), când clima are o perioadă de încălzire. În primul stadial glaciar, Argeşul se adânceşte şi
creează terasa de sub piemont (T5). În interstadial, râul acumulează şi creează o nouă luncă.
Depozitele acumulate în Pleistocenul mediu variază ca grosime de la nord la sud. În partea
nordică, datorită zonei de subsidenţă de la nord de râul Câlniştea, ating chiar 100 m (în zona Titu),
iar în Câmpia Burnas aceleaşi depozite au o grosime de maxim 4 m. Odată cu sedimentarea
Nisipurilor de Mostiştea, activitatea de subsidenţă din Câmpia Română Orientală se reduce sensibil,
astfel încât acestea şi-au păstrat o dispoziţie aproape orizontală, discordantă în raport cu Complexul
marnos din fundamentul lor. Acestă discordanţă apare clar pe unele profile transversale cutelor
carpatice (V. Mostiştei, V. Ialomiţei). În partea de NE a acestei regiuni, unde procesele de
subsidenţă s-au menţinut totuşi într-o oarecare măsură, această discordanţă este mai puţin evidentă.
Probabil că datorită acestei cauze şi grosimea Nisipurilor de Mostiştea creşte dinspre V către E, de
la 20–40 m până la 50–60 m, chiar peste 100 m în zona Buzău-Siret. După depunerea acestor
depozite se formează câmpiile piemontan-terminale: Vlăsia, nordul Mostiştei, NV-ul Bărăganului
de Sud (conul Argeşului şi Teleajenului), Ianca (conul Râmnicului), iar Dunărea declanşează
erodarea laterală a câmpului Hagieni şi îşi formează a 4-a terasă (Posea, 1984).
Pe teritoriul Câmpiei Române Orientale, Nisipurile de Mostiştea suportă o pătură groasă de
10–20 m, constituită din depozite loessoide în general de origine proluvială (carpatică) (Liteanu,
1956). Numai în partea de nord-est a acestei regiuni, aceste depozite superficiale sunt mai nisipoase
şi aparţin tipului genetic eolian. În unele sectoare, procesul general de acumulare a fost mai
complex, loessurile fiind precedate de constituirea unor orizonturi cu alte caracteristici, aşa sunt:
argilele roşii, separate de intercalaţiile de nisipuri argiloase sau argile cenuşii din zona de divagare
de la Ploieşti. Acum începe formarea sistemului de terase din bazinul Argeşului inferior
(Dâmboviţa, Neajlov, Colentina), iar Dunărea îşi creează a 3-a terasă.
În ceea ce priveşte vârsta depozitelor loessoide, se menţionează în primul rând că în unele
puncte s-au găsit către baza lor molari de Elephas (Mammonteus) primigenius Blum (Macarovici,
1968). Între limitele bazinului hidrografic inferior din stânga râului Argeş se constată existenţa unor
depozite de terasă, intercalate în depozitele loessoide, care au fost denumite „Pietrişuri de
Colentina” (Liteanu, 1953). Din Pietrişurile de Colentina a fost citată (Paucă, 1936) o bogată faună
de mamifere fosile: Elephas (Mammonteus) primigenius var. Sibiricus BLUM., Rhinoceros
(Coelodonta) antiquitatis Cuv., Cervus elaphus L., Crocuta crocuta Zimmermann, Canis lupus L.
etc., care argumentează vârsta würmiană. Reiese că depozitele loessoide din Câmpia Română
Orientală constituie o serie comprehensivă, care include Riss–Würm şi tranziţia Pleistocen-Holocen
(Liteanu şi Slăvoacă, 1957). Acum se formează câmpiile: Târgovişte-Ploieşti, Râmnicului,
Tecuciului, precum şi terasa a doua a Dunării, iar cursul acesteia separă Câmpul Hagieni de Nasul
Mare.
Este de subliniat faptul că depozitele loessoide proluviale din Câmpiile Getică şi Orientală
au o origine carpatică, după cum reiese din succesiunea granulometriei lor şi înclinarea lor
consecventă pantei reliefului major (Liteanu, 1956). Terasa înaltă a Dunării în teritoriul Câmpiei
Române, echivalentă cu terasele înalte ale râurilor Jiu şi Olt, de vârstă Riss-Würm, este săpată în
aceste depozite loessoide, groase de 40–50 m. De asemenea, şi panta morfologică a podurilor
Câmpiei de platformă şi-a menţinut până în prezent direcţia iniţială dirijată din spre Vorland către
Carpaţi. Vârsta depozitelor loessoide deluviale-proluviale din Câmpia de platformă ar reveni,

potrivit poziţiei lor geometrice, intervalului Mindel-Riss (Liteanu, 1956).
Semnificația depozitelor din Holocen

În Holocen, râurile încep să creeze lunca actuală prin procese de meandrare, îndreptări ale
cursurilor şi acumulează depozite noi în luncile nou create. Aceste depozite sunt alcătuite din
materiale grosiere (pietrişuri şi nisipuri grosiere) în bază, peste care urmează materiale fine de nisip
şi mâluri argiloase. Materialele grosiere din bază au fost depuse la începutul Holocenului, în timpul
topirii gheţarilor din zona înaltă (capacitate de eroziune şi transport mare a râurilor); iar materialele
fine au fost depuse în ultima parte a perioadei spre actual (din remanierea materialelor).
Pe podurile teraselor şi în cadrul interfluviilor continuă procesele de tasare şi sufoziune în
depozitele loessoide şi loessuri. În urma proceselor de tasare apar crovuri noi, iar cele vechi
evoluează spre stadiul de găvane şi sub influenţa eoliană prin coraziune. În urma sufoziunii apar
hrube şi pâlnii, iar prin evoluţie rezultă văi sufozionale, care după orientare trădează drenajul apelor
subterane. Tot acum începe procesul de pedogeneză.
1.2.3. Sinergismul relief-depozite. Particularităţi regionale
Sectorul Central (Olt-Argeş)

În funcţie de geneză (intensitatea colmatărilor, mişcările neotectonice şi provenienţa
materialelor) şi de aspectul peisajului geomorfologic, Câmpia Română a fost împărţită în trei mari
sectoare: Câmpia Olteniei, Sectorul Central şi Sectorul Estic.
Sectorul Central este clar delimitat la vest şi est de două din marile râuri care traversează
câmpia: Olt şi Argeş. În sud, limita este impusă de Lunca Dunării şi de Podişul Prebalcanic. Limita
nordică este dată de contactul cu Piemontul Getic. Acest contact nu este pus în evidenţă de un
abrupt tectonic, ci de schimbarea unor aspecte în peisaj. Limita între piemont şi câmpie a fost
trasată în lungul curbei de nivel de 300 m (fig. 1.21).
În Sectorul Central al Câmpiei Române se disting o serie de subtipuri genetice de câmpii
(Posea, 1987), şi anume: câmpii piemontane vechi (getice), cum este partea nordică a Câmpiei
Boian (Câmpia Iminogului sau Vedei Mijlocii); câmpii piemontane cu Strate de Frăteşti
(prebalcanice), cum sunt Câmpia Burnas şi Câmpia Boian partea sudică (Câmpia Urluiului); câmpii
piemontan-terminal, cum este Câmpia Găvanu-Burdea şi câmpii de terase, cum este partea vestică a
Câmpiei Piteştilor (la vest de Argeş).
Altitudinile reliefului în acest sector scad de la nord spre sud. Altitudini mari între 200 şi
300 m se remarcă în partea nordică a Câmpiei Boian, iar altitudini mai mici de 100 m sunt în
Câmpia Burnas, cele mai mici fiind în Lunca Dunării (sub 20 m). Tot din punct de vedere al
altitudinilor, se observă o scădere de la vest spre est. Mai accentuată în partea nordică a sectorului şi
mai puţin în cea sudică. Spre nord, diferenţa între Câmpia Boian şi Găvanu-Burdea este de
aproximativ 100 m (de la peste 250 m la 150 şi sub 150 m). În partea sudică, uniformitatea
reliefului este mai accentuată, aici diferenţele de altitudine sunt de 10 m maxim, 20 m între vest şi
est (de la aproximativ 100 m la 80–90 m). De asemenea, sunt diferenţe în cadrul aceleaşi câmpii
între interfluvii şi luncile râurilor care o traversează. Aceste diferenţe nu trec de 50–60 m, dar
accentuează unele procese geomorfologice actuale.
Alcătuirea geologică a depozitelor de suprafaţă şi diferenţele de altitudine impun o regionare
clară a proceselor geomorfologice actuale.
Astfel, în partea nordică a Sectorului Central, depozitele de suprafaţă predominante sunt
Stratele de Cândeşti şi Strate de Frăteşti (provenite din Carpaţi) acoperite de acumulări de tip
loessoid. Grosimea acestor depozite loessoide diferă de la vest (unde ating 5-10 m) spre est (unde
trec de 20 m). Depozitele de Cândeşti şi Frăteşti sunt, în general, friabile, alcătuite din pietrişuri şi
nisipuri, fiind remaniate de râuri din depozitele existente în Piemontul Cotmeana.
Fig. 1.21 Formațiunile sedimentare de suprafață și subdiviziunile Câmpiei Române

Friabilitatea depozitelor şi altitudinile relativ mari, în comparaţie cu cele din sud, au

determinat adâncirea reţelei hidrografice cu 20-30 m faţă de nivelulul interfluviilor. Albiile minore
actuale acţionează ca nivel de bază local impulsionând procesele fluvio-torenţiale pe frunţile
teraselor. În cadrul interfluviilor acţionează eroziunea areală şi concentrată. La est de Vedea şi
mai ales la est de Cotmeana datorită depozitelor lossoide mai groase se intensifică procesele
gravitaţionale lente, reprezentate de tasare şi sufoziune.
În partea sudică a sectorului, Câmpia Urluiului şi Burnas, depozitele de suprafaţă
predominante sunt reprezentate de Stratele de Frăteşti de provenienţă prebalcanică şi Nisipurile de
Colentina, toate acoperite de acumulări de tip loessoid. Stratele de Frăteşti constituie o formaţiune
acviferă importantă în cadrul câmpiei, acestea întâlnindu-se imediat sub depozitele loessoide la
adâncimi relativ mici (20–25 m) şi au un nivel hidrostatic liber la vest de Vedea şi în Câmpul
Burnas, fiind situat între 20–30 m de la suprafaţă. Debitul acviferului variază între 10 l/s în regiunile
limitrofe teraselor Dunării, unde se găsesc, de altfel, şi cele mai întinse depresiuni de tasare şi 3 l/s
spre interiorul câmpiei (vezi Harta hidrogeologică, 1969). Este posibil ca dimensiunea mare a
crovurilor din Burnas să fie influenţată şi de procesele de disoluţie din evaporitele mezozoice de sub
Stratele de Frăteşti. Este vorba, în special, de prezenţa acumulărilor de sare (orizontul de Chiriacu)
triasice (Paraschiv, 1981, citat de Drăgănescu, 1997).
Depozitele loessoide din acest sector al câmpiei depăşesc 25 m grosime. Aici uniformitatea
reliefului şi existenţa interfluviilor largi sub formă de câmpuri tabulare impun prezenţa proceselor
gravitaţionale lente (sufoziune şi tasare), iar pe fruntea teraselor apar procesele torenţiale
(şiroire, ravenare). Totuşi, se remarcă lipsa unei reţele hidrografice bine grefate în relief.
Diferenţele de altitudine între albiile minore şi interfluvii este mică (5–10 m). Câmpia sudică este
străbătută doar de Vedea şi Călmăţui, iar pe la extremităţi de Olt (în vest) şi de Argeş (în est). În
interiorul câmpiei predomină văi de tip sufozional sau de crovuri, care sunt largi şi au curs
temporar. Procesele geomorfologice actuale cu caracter fluvio-torenţial se remarcă îndeosebi în
partea nordică a Sectorului Central, mai ales în nordul Câmpiei Boian şi o parte din Câmpia
Burdea. Arealul din Câmpia Boian se mai numeşte Câmpia Iminogului sau Câmpia Vedei Mijlocii,
sector ce a fost luat spre analiză. Altitudinile care caracterizează regiunea oscilează între 250 m şi
150–180 m. Relieful major este reprezentat de interfluvii relativ largi, care se îngustează spre
confluenţa râurilor şi văi care prezintă două trei trepte de terasă şi lunci foarte largi. Interfluviile
sunt fragmentate de afluenţii principali ai Vedei: Plapcea (cu Plapcea Mare, Plapcea Mică şi
Negrişoara), Vediţa, Cotmeana şi Teleorman. Terasele sunt şi ele fragmentate de organisme de
ordinul III, afluenţi secundari, iar frunţile de terasă sunt afectate de procese torenţiale. Depozitele
rezultate din aceste procese parazitează luncile sub formă de conuri de dejecţie proluvio-coluviale,
dar pot fi cantonate pe fruntea teraselor sub formă de deluvii sau pot stagna pe interfluvii sub formă
de eluvii.
Procesele fluviale sunt reprezentate de acţiunea directă sau indirectă a râului şi apar sub
formă de procese de albie. Acestea sunt: eroziune laterală în cadrul malurilor abrupte active,
acumulări în alba minoră şi în albia majoră şi malurile instabile. Eroziunea laterală se manifestă în
cadrul malurilor concave, iar acumularea se face în cadrul malurilor convexe. Acest proces dă un
aspect mobil albiei. Astfel de albii sunt caracteristice acestui areal. Cele mai pronunţate procese de
eroziune laterală apar pe râurile Vedea, Cotmeana şi Teleorman datorită permanenţei cursurilor în
timpul unui an. Vediţa şi celelalte râuri mai mici prezintă cursuri semipermanente şi chiar
temporare, iar eroziunea laterală se manifestă rar.
Malurile instabile au sub 2 m înălţime şi pot fi separte cu uşurinţă de cursurile permanente
ale râurilor. Prezenţa lor pe Vedea, Vediţa, Plapcea, Cotmeana şi Teleorman întăresc ideea albiilor
mobile şi divagante în cadrul luncii. De exemplu, într-un an, Vedea a migrat, în arealul localităţii
Optaşi-Măgura, cu aproximativ 5–10 m, rupând un drum comunal dintre două sate.
Acumulările fluviale se fac în cadrul albiei minore sub formă de bancuri submerse şi emerse
alcătuite în principal din nisipuri, mâluri şi argile (rar apar galeţi de pietrişuri). Asemenea acumulări
se mai fac în cadrul albiei majore numai la viituri.
Procesele torenţiale sunt reprezentate de eroziunea în suprafaţă, eroziunea concentrată,
prezenţa ogaşelor şi ravenelor şi de acumulările acestor organisme. Eroziunea în suprafaţă afectează
mai ales interfluviile şi podurile de terasă creând eluvii. Eroziunea concentrată este reprezentată de
instalarea şanţurilor şi rigolelor în timpul precipitaţiilor torenţiale. Acestea se pot instala atât pe
versanţii puţin înclinaţi care racordează podurile interfluviale de podurile teraselor, podurile
teraselor între ele, cât mai ales pe versanţii puternic înclinaţi cu pante de 10° până la 15°, care
racordează podul taraselor de luncă şi se pot instala în cadrul malurilor. Ogaşele şi ravenele sunt
cele mai avansate procese torenţiale cunoscute sub numele de ravenări. Acestea se pot instala la
obârşiile unor afluenţi şi formează, alături de eroziunea concentrată, râpa de obârşie; se mai pot
instala pe versanţii cu pante accentuate, mai ales pe frunţile de terase care racordează podurile de
luncile râurilor, fragmentând terasele. Ravenele sunt active sau stabile. Conurile de dejecţie provin
din acţiunile conjugate ale eroziunii concentrate şi eroziunii exercitate de procesele de ravenare.
Alte forme ale acţiunii de eroziune a râurilor sunt abrupturile de eroziune fluvială şi martorii de
eroziune. Abrupturile rezultate în urma acţiunii de eroziune a Vedei au o altitudine relativă de 5
până la 10 m şi se evidenţiază la contactul dintre luncă şi terase. Cele create de Vediţa au sub 5 m
altitudine relativă. Martorii de eroziune apar la confluenţa dintre Vedea şi Vediţa, dar mai apar şi în
cadrul interfluviilor, în urma acţiunii de eroziune regresivă exercitate de ravenele din râpele de
obârşie (fig. 1.22).
Sectorul Estic (la est de Arges)

Câmpia Mostiştei
Pentru redarea principalelor procese şi forme de relief caracteristice acestui sector al
Câmpiei Române, s-a luat spre analiză un areal ce corespunde interfluviului dintre Argeş şi
Mostiştea, mai exact Câmpului Ciornuleasa, subunitate a Câmpiei Mostiştei. După cum menţiona şi
Dobrescu şi colab. (1969), această parte a Câmpiei Române concentrează cel mai mare număr de
crovuri (28 000), cu o densitate mai mare pe versantul drept al Mostiştei. După Florea (1970), acest
sector de câmpie se încadrează categoriei câmpiilor loessice slab fragmentate şi drenate, cu
numeroase crovuri sau de tip Mostiştea. Astfel, procesul de crovizare este caracteristic regiunilor cu
depozite de loess mai groase (15–20 m şi peste 20 m), cu porozitate mare, strat acvifer mai adânc şi
drenaj foarte slab.
Regiunea constituie, prin amploarea clastocarstului sufozional şi prin drenajul apelor
subterane, o întinsă zonă semiendoreică, încadrată de văile Mostiştea şi Argeş. Pe harta
hidrogeologică se observă cum acest sector al interfluviului Argeş-Mostiştea se suprapune unui
areal în care pânza freatică se găseşte la peste 20 m adâncime în raport cu regiunile învecinate.
Spre deosebire de Burnas, din vest, sau Vlăsia, din nord-vest, acoperite de depozite
loessoide cu textură fină, aici predomină loessul tipic sau lutul prăfos, de origine eoliană, având ca
sursă luncile râurilor (Murgoci și colab. 1908, Conea şi colab., 1963), cu textură medie, specific
Câmpiei Bărăganului. În forajele de suprafaţă sau mai adânci reiese că peste tot se află complexul
loessic predominant prăfos (pleistocen superior-holocen), apoi argilos şi nisipos, cu intercalaţii
cafenii sau roşcate, bogate în concreţiuni calcaroase spre complexul subiacent, care în general este
nisipos. Grosimea complexului loessic în arealul analizat depăşeşte 20 m, în partea de sud-est a
arealului analizat, în dreptul văii Căpitanului grosimea acestuia atingând chiar 28, 40 m (Coteţ, 1976).
Prezenţa continuă a nisipurilor de Mostiştea (Pleistocen superior) la adâncimi de 20–50 m
(60-65 m la Fundulea) constituie un element litologic important şi poate explica, în mare măsură,
dezvoltarea mare a carstocarstului sufozional din acest sector al Câmpiei Române. Aici este
cantonat un orizont acvifer, cu o dezvoltare neuniformă, cu apă sub presiune cu nivel ascendent,
însă cu debite reduse şi la adâncimi între 15–20 m.
Fig. 1.22. Procese geomorfologice actuale în sectorul mediu al bazinului Vedea.

I. Procese, forme şi depozite torenţiale şi fluviale: 1. abrupt de eroziune fluvială 5–10 m; 2. abrupt de eroziune
fluvială < 5m; 3. eroziune în suprafaţă; 4. rigole şi şanţuri de eroziune; 5. ogaşe fixate; 6. ravene fixate; 7. ravene active;
8. con de dejecţie; 9. maluri instabile; 10. maluri abrupte cu eroziune activă; 11. eroziune laterală; 12. albie îngustă cu
pat aluvial cu mâluri şi argile; 13. râpă de obârşie.
II. Alte elemente: 1. reţea hidrografică; 2. lacuri; 3. localitate; 4. vârfuri; 5. cote; 6. toponime
Complexul marno-calcaros (Pleistocen mediu) nu apare clar decât în sondajul de la

Solacolu, în nord-vestul regiunii (la Sătucu, Câmpul Manciu), el fiind greu de separat din descrierile
sumare ale fişelor de foraj. Ştefănescu (1895) remarca bogăţia complexului de Mostiştea în
concreţiuni şi utilizarea lor practică de către localnici la pietruirea şoselelor din lipsă de pietrişuri
aluvionare. Orizontul freatic situat la adâncimi de 9-10 m, în nisipurile Complexului marnos de la
baza depozitelor loessoide, este exploatat prin fântâni săteşti.
Stratele de Frăteşti (Pleistocen inferior) se găsesec sub forma unor depozite aluvionare
alcătuite dintr-o succesiune de trei bancuri de nisipuri la bază cu pietrişuri, separate prin două
intercalaţii argiloase. Aici este cantonat acviferul de adâncime, sub presiune cu nivel freatic
ascensional şi cu debite mult superioare celui din „Nisipurile de Mostiştea”, la adâncimi cuprinse
între 90-130 m. Acviferul nu este exploatat decât în mică măsură, existând disponibilităţi serioase
atât în bazinul hidrografic al Dunării, cât şi în bazinul hidrografic Mostiştea.
Datorită slabei circulaţii a apei în subteran şi a unui proces intens de dizolvare a sărurilor din
cadrul depozitelor loessoide, apa este mineralizată.
S-a ales ca unitate reper pentru studiul reliefului din această parte a câmpiei, un areal cu o
suprafaţă de 132 km2, ce se suprapune câmpului din sectorul sud-vestic al bazinului hidrografic
Mostiştea, în dreptul localităţilor Preasna-Gurbăneşti (fig. 1.23). Regiunea este drenată în partea
nordică de râul Mostiştea şi afluentul său pe dreapta, Corâta. Acestea apar în peisaj sub forma unor
succesiuni de iazuri şi bălţi, datorită pantei foarte line şi barării cu pământ a cursurilor râurilor. În
partea central-sudică se află câmpul Ciornuleasa, cu altitudini de 55–60 m, o zonă semiendoreică,
presărată de numeroase depresiuni de tasare şi movile. Altitudinea maximă de 63,4 m este
înregistrată în punctul numit Movila Topor, chiar la contactul morfologic al câmpului cu valea
Corâta, iar cea minimă, de 20 m, pe valea Mostiştea, în aval, în partea de sud-est a regiunii. Rezultă,
în felul acesta, o energie de relief medie de 41,7 m. Panta dominantă este cuprinsă între 0-3o.
Fig. 1.23. Procese şi forme de relief actuale în Câmpul Ciornuleasa-Mostiştea

Pentru acest sector de câmpie s-a încercat realizarea unei regionări geomorfologice a
reliefului în două mari categorii, delimitate printr-un contact morfologic: relieful de vale, ce include
cele două artere hidrografice (Mostiştea şi Corâta), şi văiugile afluente acestora, cu regim temporar
şi suprafaţa morfologică a câmpului, semiendoreică, cu relief de crovuri, găvane, padine şi movile
(exemple: Movila Topor 63,4 m, Movila Preasna 63,3 m, Movila Gurbăneştii Noi 63 m, Movila
Silvestru 57,6 m). Văiugile au fost clasificate, ţinând cont de aspectul în profil transversal, în văiugi
supradezvoltate cu fundul plat, pe partea stângă a râului Mostiştea, şi în văiugi, în profil transversal,
în forma literei „U”, cu versanţi predominant convecşi. Sunt văiugi cu scurgere torenţială, formate
prin tasare şi sufoziune şi prin eroziune pluvială, ca urmare a „necesităţii” evacuării apei din
precipitaţii de pe suprafeţele mai înclinate de la contactul râurilor Mostiştea şi Corâta cu câmpul
(Grecu et al., 2006).
Pentru relieful câmpului au fost delimitate, în funcţie de stadiul de evoluţie, 4 areale cu
crovuri de diferite dimensiuni şi 2 aliniamente de crovuri, cu o orientare predominantă NE-SV, în
conformitate cu direcţia vânturilor predominante, forme incipiente de drenaj superficial, posibile
văiugi afluente arterelor hidrografice învecinate. Arealele de crovuri constituie faza incipientă a
carstificării loessului sub acţiunea apelor de infiltraţie, prin cele două laturi morfodinamice, de
sufoziune chimică şi fizică. Prin extinderea şi îngemănarea acestor crovuri, în urma proceselor
pluviale se formează depresiuni mai mari, care au ca nivel de bază crovurile cele mai adânci.
Rezultă padine cu suprafeţe până la câţiva km2, cum este cea situată la nord de movila Silvestru).
Fundul acestora în perioadele de vară poate fi uscat, mlăştinos sau ocupat de lacuri, după condiţiile
de precipitaţii, iar în timpul iernii ele reţin un strat de zăpadă mai gros, care se topeşte mai încet
primăvara.
Pe harta 1:50 000, au fost numărte 164 de crovuri, de diferite dimensiuni (între 0, 005 şi 1,3
km2) cu o frecvenţa medie de 1,24 crovuri/km2. Densitatea maximă este de 8 crovuri/km2 în partea
central estică a regiunii, la sud de Movila. Gurbăneştii-Noi, iar suprafeţele lipsite de crovuri sunt
cele din lungul văii Mostiştea şi a afluentului său Corâta, cu relief de vale, unde drenajul este mult
mai activ, sub forma văiugilor afluente văilor principale. Adâncimea depresiunilor clastocarstice
variază între 0 şi 3 m, iar diametrul de la 2–3 m până la cca 1,5 km, acestea din urmă având aspectul
unor polii (în partea central-sudică a arealului analizat se observă o polie cu o suprafaţă de cca 1,3
km2).
1.3. Concluzii
Depozitele cuaternare formează geologia de suprafaţă a Sectorului Central-estic al Câmpiei
Române. Acestea s-au format prin acumulări succesive, începând din Pleistocenul Inferior până în
perioada actuală. În urma acumulărilor masive au luat naştere marile subunităţi de câmpie cu
caractere geomorfologice şi de peisaj diferite. Aceste subunităţi sunt: Câmpia Boianului, Câmpia
Găvanu-Burdea (Videle) şi Câmpia Burnasului. La nivel fractal, în aceste subunităţi, se remarcă o
serie de microreliefuri care au luat naştere prin procese lente, declanşate din momentul exondării
până în prezent.
Stratele acumulate în timpul Pleistocenului au exondat câmpiile din Sectorul Central.
Depozitele fluvio-lacustre predomină în partea nordică a sectorului şi au exondat Câmpia
premontană a Piteştilor. Deasupra lor s-au depus alte formaţiuni de origine proluvială şi eoliană
(depozite loessoide). Depozitele din „Stratele de Frăteşti” au exondat câmpiile Boianului, Găvanu-
Burdea (Videle) şi Burnasului. Evoluţia lor ulterioară le-a diferenţiat astfel: câmpiile Boianului şi
Găvanu-Burdea sunt câmpii aluvio-proluviale de tranziţie acoperite cu depozite loessoide,
acumulate fluvio-eolian în timpul Pleistocenului Mediu şi Superior; Câmpia Boianului este o
câmpie fluvio-lacustră, înaltă şi tabulară. Ultima unitate de câmpie care s-a individualizat în cadrul
sectorului central este câmpia aluvială de divagare Titu care prezintă actual procese de subsidenţă.
Este situată la poalele Câmpiei premontane a Piteştilor. La est de Argeş au fost exondate, mai întâi,
sudul Vlăsiei şi sudul Bărăganului, Ianca, nordul Mostiştei. După depunerea Pietrişurilor de
Colentina (Würm) se formează câmpiile Târgovişte-Ploieşti, Râmnicului, Tecuciului.
Depozitele loessoide, care au început să se acumuleze din Pleistocenul mediu (în perioadele
şi în stadialele glaciare), au acoperit total depozitele acumulate în timpul Pleistocenului inferior şi
mediu. Acestea alternează cu paleosoluri formate în timpul perioadelor interglaciare şi în
interstadiale. În cadrul acestor depozite, agenţii exogeni au format o serie de microforme de relief
prin eroziune fuvială (interfluvii, terase, martori de eroziune şi lunci), prin acumulare fluvială
(ostroave, renii, plaje), prin procese gravitaţionale lente – tasare şi sufoziune – (crovuri, hrube,
pâlnii şi văi de sufoziune), prin eroziune eoliană (extinderea crovurilor, găvane, padine), prin
acumulare eoliană (relieful de dune din cadrul marilor lunci ale râurilor ce traversează sectorul).
Omul îşi face apariţia în câmpie, încă din timpul perioadei Pleistocen inferior. La început
sporadic, lăsând urme ale unor culturi primitive de prund. Cu timpul a locuit permanent în câmpie,
populând în special terasele şi luncile râurilor. Urme ale locuirii permanente sunt satele şi oraşele
geto-dacice şi daco-romane, acoperite de depozite fluviale şi eoliene mai noi şi descoperite în
perioada modernă aici.
Factorul antropic a influenţat relieful minor, creând microforme, şi a ajutat la accelerarea
unor procese geomorfologice prin despăduririle masive din acest sector al câmpiei. Acesta a creat
şanţuri de apărare care pot fi datate în perioada Pleistocen superior; a mai creat valuri de pământ
destul de solide care au rezistat în timp, au mai creat acei tumuli sau gorgane specifice populaţiilor
indo-europene care apar în microrelieful Câmpiei Române. Prin defrişările masive din acest sector,
unde era o zonă tipică de silvostepă, oamenii au creat premisele intensificării proceselor de tasare,
sufoziune, eroziune şi acumulare ale agenţilor externi. Au accelerat eroziunea în suprafaţă şi în
adâncime a frunţilor de terase, rezultând fragmentarea lor şi degradarea terenurilor.
Era Cuaternar este una dinamică, în care acţiunile principale le revin agenţilor exogeni şi
mai puţin celor endogeni (stabilitate tectonică relativă). Agenţii externi sunt extrem de dinamici şi
realizează în prezent o nivelare a reliefurilor majore printr-o mulţime de microreliefuri. Factorul
antropic a devenit activ în procesele geomorfologice prin acţiunile sale care au schimbat mediul natural.
Relieful din cele două sectoare ale Câmpiei Române constituie o reflectare certă a modului
de dispunere a cuverturii depozitelor cuaternare şi a pânzei freatice. Aceasta se diferenţiază din
punct de vedere granulometric de la vest la est, începând cu pietrişurile şi nisipurile Stratelor de
Frăteşti de la vest de Argeş (Burnas, Boian), apoi pietrişurile şi nisipurile de Colentina (de pe
interfluviul Argeş-Dâmboviţa), Nisipurile de Mostiştea de la est de Dâmboviţa, roci cu granulaţie
mijlocie ce trec apoi în Câmpia Română de Est în nisipuri şi luturi eoliene.
În sectorul central al câmpiei, între Olt şi Argeş, unde stratul acvifer este situat la 20–25 m
adâncime, iar depozitele loessoide de deasupra au o textură fină, predomină relieful fluvio-torenţial,
aici existând un grad ridicat al fragmentării reliefului.
În Câmpia Mostiştei, prezenţa continuă a nisipurilor de Mostiştea la adâncimi de 20–50 m
(chiar 60–65 m la Fundulea) alături de depozitele loessoide de deasupra, cu textură luto-prăfoasă,
poate explica, în mare măsură, dezvoltarea mare a clastocarstului sufozional (Liteanu, 1956;
Bandrabur, 1966).
În est, în Bărăganul Ialomiţei, pânza freatică fiind aproape de suprafaţă (3–5 m) a condus la
apariţia lacurilor în depresiunile din partea centrală a interfluviului. De asemenea, densitatea mare a
depresiunilor de pe dreapta Călmăţuiului, cu orientare NE-SV, reflectă geneza eoliano-
gravitaţională a acestora.
1.4. BIBLIOGRAFIE
ATHANASIU, S. (1930), Câteva observaţiuni relative la deplasarea spre sud a Dunării, Dd, SIG, XIV (1925-1926),
Bucureşti, pp. 139-141.
BADEA, L. (1967), Particularităţile reliefului din sud-estul Olteniei şi posibilităţile de îmbunătăţire a valorificării lui,
SUBB – GG, 2.
BANDRABUR, T. (1961), Cercetări hidrogeologice pe interfluviul Ialomiţa-Mostiştea-Dunăre, STE, Seria E, 5,
Hidrogeologie, Bucureşti, pp. 141-164.
BANDRABUR, T. (1966), Precizări privind poziţia stratigrafică şi vârsta nisipurilor de Mostiştea, Dd SCG, LII,
BANDRABUR, T. (1971), Geologia câmpiei dunărene între Jiu şi Olt, STE-IG-B, 7, 9, 146 p.
BANU, A. C. (1964), Donneés sur la transgression d`åge historique dans le bassin de la Mer Noire et du Bas-Danube,
RRGGG – Géogr., 8.
BERCIU, D., ŞTEFAN, G., PREDA, FLORENTINA (1977), Curs de istorie veche a României, Facutatea de Istorie,
Bucureşti.
BRĂTESCU, C. (1920), Mişcări epirogenetice şi caractere morfologice în bazinul Dunării de Jos, AD, I, Bucureşti,
pp. 569-597.
BRĂTESCU, C. (1942), Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinului Mării Negre în Cuaternar, Bul. Soc. Rom. Geogr,
LXI, pp. 1-112.
BRĂTESCU, O. (1944-1945), Evoluția lacului din partea de E şi NE a Câmpiei Române, Note de curs.
BRĂTESCU, C. (1967), „Criterii pentru determinarea vârstei teraselor cuaternare”, în vol. Opere Alese, 1967, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 286 p.
CÂRCIUMARU, M. (1977), „Contribuţii palinologice la cunoaşterea oscilaţiilor climatice din Pleistocenul Superior pe
teritoriul României” în Ştiinţa cercetărilor geologice, geofizice, geografice, Seria Geogr., XXIV, 2, pp. 191-198.
CÂRCIUMARU, M. (1980), Mediul geografic în Pleistocenul superior și culturile paleolitice din România, Edit.
Academiei, Bucureşti, 268 p.
CODARCEA, VENERA, BANDRABUR, T. (1977), Studiu geologic – mineralogic, al depozitelor loessoide din
Câmpia Română Orientală, Dd, SIGG, LXIII, Mineralogie, Petrologie, Geochimie, Bucureşti, pp. 9-36
CONEA, ANA, GHIŢULESCU, NADIA, VASILESCU, P. (1963), Consideraţii asupra depozitelor de suprafaţă din
Câmpia Română de Est, Studii tehnice şi economice, C, 11, Bucureşti, pp. 61-85.
CONEA, ANA (1970 a), Formaţiuni cuaternare în Dobrogea, Edit. Academiei, Bucureşti, 234 p.
CONEA, ANA (1970 b), Head deposits in the Romanian Danube Plain, STE-IG-C, 18., pp. 251-268.
COTEȚ, P. (1956), Câteva observaţii asupra formării lacurilor şi reţelei de văi secundare din Câmpia Română,
AUCIP – SN, Bucureşti, pp. 217-228
COTEŢ, P. (1957), Câmpia Olteniei. Studiu geomorfologic cu privire specială asupra Cuaternarului, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 272 p.
COTEŢ, P. (1960), „Câteva date noi asupra elementelor periglaciare din ţara noastră” în Anal. Şt., Universitatea Al. I.
Cuza Iaşi, VI, nr. 4, pp. 397-411.
COTEŢ, P. (1976), Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Edit. Ceres, Bucureşti, 256 p.
COTEŢ, P. (1982), „Geomorfologia Defileului Dunării dintre Baziaş şi Gura Văii”, în Terra XIV (XXXIV), 2, pp. 5-10.
COTEŢ, P., PRISNEA, ELISABETA (1957), „Contribuţii la stratigrafia depozitelor cuaternare din Câmpia Română”,
Anal. Univ. Bucureşti, pp. 171-174.
DOBRESCU, M., IOANIȚOAIA, H., ISBĂȘESCU, P. (1969), „Studiul reliefului în zonele irigabile din România”, în
An. I.C.I.F.R., Limb. Franc., vol. II (VII).
DRĂGĂNESCU, L. (1997), Regiunea sării şi geneza masivelor de sare, Grafica prahoveană, Ploieşti.
DRĂGHICEANU, M. (1927), Tectonica Câmpiei Munteniei şi a Podişului Olteniei şi Moldovei, cu privire la cursul
apelor superficiale şi mişcarea apelor subterane, Edit. SIG, X, Bucureşti, pp. 60-94.
DUMITRESCU, I., SĂNDULESCU, I. (1962), Mémoire à la carte tectonique de la Roumanie, AIGG, XXXII.
DUPOI, V. (1992), Istoria veche a României, Facultatea de Istorie, Universitatea D. Cantemir, Bucureşti
ENCIU, P. (2007), Pliocenul şi Cuaternarul din vestul Bazinului Dacic. Stratigrafie şi evoluţia paleogeografică. Edit.
Academiei, Bucureşti, 228 p.
FLOREA, N. (1970), Câmpia cu crovuri, un stadiu de evoluţie al câmpiilor loessice, Studii tehnice şi economice, C,
Studii Pedologice, Bucureşti.
GÂSTESCU, P. (1960), „Consideraţii morfogenetice asupra limanelor din cursul Ialomiţei”, Probleme de Geografie,
VII, Bucureşti, pp. 249-253.
GÂSTESCU, P. (1969), Lacurile de pe glob, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 328 p.
GIUŞCĂ, D., CIOFLICĂ, G., UDUBAŞA, G. G. (1969), „Metallogenesis associated to neogene volcanism in the
Romanian Carpathians”, în Rev. Roum. Geol., Géophys., Géogr., Géol., 13/1, pp. 11-27.
GHENEA, C., BANDRABUR, T., MIHAILA, N., GHENEA ANA, GIURGEA, P. (1971), „Harta Cuaternarului, sc. 1:
1 000 000. Text explicativ, 19 p., Atlasul Geologic, Insit. Geol., Bucuresti.
GRECU, FLORINA (1997), „Sistemul global al formaţiunilor superficiale”, în Analele Universității București, Geogr.,
XLVI.
GRECU, FLORINA (2010), Geografia Câmpiilor României, Edit. Universității, București, 256 p.
GRECU, FLORINA, DEMETER, Tr. (1997), Geografia formaţiunilor superficiale, Edit. Universităţii, Bucureşti
GRECU, FLORINA, CÎRCIUMARU, E., GHERGHINA, ALINA, GHIŢĂ, CRISTINA (2006), „Semnificaţia
reliefogenă a depozitelor cuaternare din Câmpia Română la est de Olt”, în Comunicări de Geografie, vol VI,
Bucureşti, 21-36.
GRECU, FLORINA, COMĂNESCU, LAURA, GHERGHINA, ALINA, GHIŢĂ, CRISTINA, SĂCRIERU, R.,
VĂCARU, L. (2007), „The geomorphological processes and forms developed by Quaternary deposits in the
Romanian Plain (est of the river Olt)”, în Carpatho-Balkan-Dinaric Conference on Geomorphology – Book of
Abstract. 24.
ILIE, I. (1977), „Evoluţia paleogeografică şi relieful zonei Bucureşti”, în Geografia Municipiului Bucureşti şi a
judeţului Ilfov, SSGR, Bucureşti, pp. 9-18.
IONESI, L. (1994), Geologia Unităţilor de Platformă şi a Orogenului Nord-Dobrogean, Edit. Tehnică, Bucureşti, 280 p.
IONESCU-BALEA, M. (1923), Les dunes de lÒltenie, Rev. Géogr., XI, II, Paris.
INSTITUTUL DE GEOGRAFIE AL ACADEMIEI ROMÂNE (2005), Geografia României, vol. V (Câmpia Română,
Dunărea, Pod. Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma Continentală), Edit. Academiei
Bucureşti, 967 p.
LITEANU, E. (1952), Geologia zonei oraşului Bucureşti, Comitetul geologic, Studii tehnice şi economice, Bucureşti
LITEANU, E. (1953), Geologia ţinutului de câmpie din bazinul inferior al Argeşului şi a terasei Dunării, Comitetul
geologic, Studii Tehnice şi economice, Bucureşti, pp. 5-79.
LITEANU, E. (1956), Geologia şi hidrogeologia ţinutului dunărean dintre Argeş şi Ialomiţa, STE, Seria E,
Hidrogeologie, Bucureşti
LITEANU, E. (1961a), Aspecte generale ale stratigrafiei pleistocenului şi ale geneticii reliefului din Câmpia Română,
Studii tehnice şi economice, E, 5, Bucureşti, pp. 41-65.
LITEANU, E. (1961b), Cercetări geologice şi hidrogeologice în Câmpia Română de NE, Studii tehnice şi economice,
E, 5, Bucureşti, pp. 5-41.
LITEANU, E. (1966), Despre limita Quaternar – Terțiar din Depresiunea Valahă, STE, Seria H, Hidrogeologie,
București, pp. 54-59.
LITEANU, E., BANDRABUR, T. (1957), Geologia Câmpiei Getice Meridionale dintre Jiu și Olt, ACG, XXX,
Bucuresti, pp. 213-235.
LITEANU, E., SLĂVOACĂ, D. (1957), Harta hidrogeologică a zonei Bucureşti, BSSGG, II, 4, Bucureşti.
LITEANU, E., BANDRABUR, T. (1960), Cercetări hidrogeologice asupra apelor freatice din bazinul inferior al
Argeșului, SC-Geol., III.
LITEANU, E., COTEŢ, P. (1962), „Prezenţa stratelor de Unio sturi, M. Hoern şi a stratelor de Barboşi-Babele din
Câmpia Română”, în Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza”, secţ. 2, geol-geogr., Iaşi.
LITEANU, E., FERU, M. U. (1964), Noi contribuții la studiul stratigrafiei zăcământului de lignit din interfluviul Jiu-
Motru, St. Cerc. Geol. Geof. Geogr., Geol., IX, Bucuresti.
LITEANU, E., GHENEA, B. (1966), Cuaternarul din România, Studii tehnice şi economice, H, Comitetul geologic,
Bucureşti, 119 p.
LITEANU, E., PRICOPAN, A. (1971), Câteva date asupra provenienţei ionilor Brom şi Iod din lacurile sărate ale
Câmpiei Române de Est, Dd, SIGG, LXXI, Mineralogie, Petrologie, Geochimie, Bucureşti, pp. 12-26.
MACOVEI, GH., ATANASIU, I. (1933), „L’évolution géologique de la Roumanie”, în An. Inst. Geol. Rom., XVI
(1931), Bucureşti, 218 p.
MACAROVICI, N. (1968), Geologia Cuaternarului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 234 p.
MARTONNE, EMM. de (1902), La Valachie. Essai de monographie géographique, Edit. Armand Colin, Paris.
MIHĂILESCU, V. (1925), Vlăsia şi Mostiştea (Evoluţia geografică a două regiuni din Câmpia Română), BSRRG,
XLIII (1924), Bucureşti, 197 p.
MIHĂILESCU, V. (1966), Dealurile şi Câmpiile României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 351 p.
MIHĂILESCU, V. (1969), Geografia fizică a României, Edit. Ştiinţifică Bucureşti, 315 p.
MIHĂILESCU, V. (1971), „Bărăganul, regiune geografică”, în vol. Simp. de geografia câmpiilor (03-06 august 1970),
Timişoara, pp. 6-10.
MORARIU, T., TUFESCU, V. (1964), Procese de modelare în formațiile loessoide din sudul Câmpiei Române, SUBB-
GG, XVI, pp. 69-84.
MRAZEC, L. (1898), Quelques remarques sur le cours des rivières en Valachie, Etabl. Graphique I:SOCECU,
Bucarest (Extrait de lÀnnuaire du Musée géologique de Bucarest, 1896).
MURGOCI, Gh. (1912), Studii hidrologice – Asupra apelor arteziene din campie (cu privire specială asupra
domeniului Gherghița), D.D.S. Inst. Geol. Rom. T. III, București.
MURGOCI, GH., PROTOPOPESCU-PACHE, EM., ENCULESCU, P. (1908), „Raport asupra lucrărilor făcute de
secţia agrogeologică în anul 1906-1907”, în An. Inst. Geol, I, Bucureşti, pp. 99-112.
MUTIHAC, V. (1990), Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică, București, 424 p.
MUTIHAC, V., STRATULAT, MARIA, FECHET, ROXANA (2004), Geologia României, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 249 p.
NICOLĂESCU-PLOPŞOR, C., S., POP, I. (1959), Raport preliminar asupra cercetărilor paleolitice din anul 1956,
Materialele cercetării arheologice, VI.
ONCESCU, N. (1965), Geologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti, 535 p.
PARASCHIV, D. (1979), Platforma Moesică şi zăcămintele ei de hidrocarburi, Edit. Academiei, Bucureşti, 196 p.
PAUCĂ, M. (1936), „Mamiferele Pleistocene din Câmpia Română”, în Bul. Soc. Nat. din România, 8, Bucureşti, pp.
14-20.
PĂUNESCU, A. (1966), Cercetări paleolitice, Edit. Ştiinţa cercetării istorice vechi, tom XIX, nr. 1.
POPESCU-VOITEȘTI, I. (1936), „Evoluţia geologică şi paleogeografică a Pământului românesc”, în Rev. Muz.
Mineral. Geol. Univ. Cluj, V/1935.
POPP, N. (1947), Formarea Câmpiei Române – o hipoteză de lucru, Edit. Luceafărul, Bucureşti, 64 p.
POSEA, GR. (1984), „Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române”, în Terra, I, Bucureşti, pp. 3-9.
POSEA, GR. (1987), „Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română, importanţă practică”, în Terra, 3, Bucureşti, pp. 15-19.
POSEA, GR. (1988), „Regionarea Câmpiei Române de Est”, în Terra, Bucureşti.
POSEA, GR. (1997), Relieful şi evoluţia paleogeografică a Câmpiei Române, Ghidul excursiei celei de-a XV-a
Conferinţe Naţionale pentru Ştiinţa Solului, 26-30 august 1997, Bucureşti, 19-31.
POSEA, GR. (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 444 pp.
POSEA, GR., BADEA, L. (1984), România-Unităţile de relief, hartă, sc. 1 :750 000, Edit. Şt. Enciclop., Bucureşti.
POSEA, GR., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
PROTOPOPESCU-PACHE, E. (1923), Cercetări agrogeologice în Câmpia Română dintre Valea Mostiştei şi râul Olt,
DdS.IG, I, Bucureşti.
PROTOPOPESCU-PACHE, E., CRĂCIUN F., POPESCU D. (1966), „Loessuri şi pământuri loessoide ca roci
macroporice în RSR”, în Hidrotehnica, Gosp. Apelor, met., vol. II, nr. 6.
SFICLEA, V. (1960), „Pietrişurile de Bălăbăneşti şi câteva precizări geomorfologice legate de ele”, în Anal. St. Univ.
„Al. I. Cuza”, Iaşi.
SFICLEA, V. (1980), „Podişul Covurlui. Studiu geomorfologic”, în vol. Cercetări în Geografia României, Edit. Şt.
Enciclop., Bucureşti.
ŞTEFANESCU, Gr. (1895), „Relation sommaire sur la structure geologique dans les jud. De Tutova, Fălciu, Covurlui,
Ialomiţa et Ilfov”, în Anu. Muz. Geol. şi Paleont.
UJVARI, I. (1972), Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
VÂLSAN, G. (1916), „Câmpia Română”, în Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie, XXXVI (1915) şi în
vol., Opere alese, 1976, Edit. Ştiinţifică, pp. 314-568.
VÂLSAN, G. (1917), „Influenţe climatice în morfologia Câmpiei Române”, în Dări de seamă, Institutul Geologic, VII
(1915-1916), Bucureşti.
VOITEŞTI, I.P. (1936), „Evoluţia geologico-paleogeografică a pământului românesc”, în Revista Muzeului de
Geologie-Mineralogie al Universităţii din Cluj, r/2: 211 p.
ZUGRĂVESCU, D., POLONIC, G., HOROMNEA, M., DRAGOMIR, V. (2000), Crustal vertical recent movements
and the geodynamic comportaments on the Romanian territory. Gen. Assem. Of EGS, Nice, France, april, 24-29.
*** (1969), Harta hidrogeologică a României, scara 1:1 000 000, Comitetul de Stat al Geologiei, Instit. Geol.
*** (1972-1979), Atlas. Republica Socialistă România, Harta geologică a României, scara 1: 1 000 000, Harta
geomorfologică, scara 1: 1 000 000.
*** (2005), Geografia României, vol. V (Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării
Negre şi Platforma Continentală), Edit. Academiei, Bucureşti, 967 p.
***, Hărţile geologice, scara 1: 200 000, foile: Bucureşti (1966), Brăila (1968), Slatina (1968), Neajlov (1967),
Comitetul de Stat al Geologiei, Inst. Geologic al Romaniei.
***, Hărţile topografice, scara 1:50 000.
*** (1972), Atlasul cadastrului apelor din România, I.M.H., Bucureşti.
*** (1970), Hărţi topografice, 1: 50 000.
*** (1967), Harta geologică, 1: 200 000, Foaia Bucureşti, Comitetul de Stat al Geologiei.
*** (1967), Harta geologică, 1: 200 000, Foaia Neajlov, Comitetul de Stat al Geologiei.
*** (1967), Harta geologică, 1: 200 000, Foaia Giurgiu, Comitetul de Stat al Geologiei.
*** (1967), Harta geologică, 1: 200 000, Foaia Piteşti, Comitetul de Stat al Geologiei.
*** (1967), Harta geologică, 1: 200 000, Foaia Slatina, Comitetul de Stat al Geologiei.
2. DEMERSUL GEOMORFOLOGIC
2.1. Prezentare generală a reliefului Câmpiei Române *

Caracteristica generală a reliefului din Câmpia Română o constituie marea varietate şi
complexitatea genetică a formelor de relief. La prima vedere, relieful unei unităţi de câmpie este
simplu fiind caracterizat prin clasica exprimare: are un relief cu altitudine mică şi este format din
câmpuri vaste ca suprafaţă, cu aspect neted şi caracter tabular. Însă, privind mai atent, relieful
câmpiei devine complex. În Câmpia Română există peste 10 tipuri şi subtipuri de câmpuri
determinate în funcţie de geneză. Această unitate de câmpie este una dintre cele mai tipice de pe
glob, în ceea ce priveşte varietatea şi complexitatea genetică (Posea, 1984). Câmpia Română este un
mare complex de câmpii (Grecu, 2010).
Această mare varietate este explicată prin geneza şi evoluţia unităţii în timpul Cuaternarului,
dependente de aspectul de „fund de sac”, impus de poziţia sa între cele două unităţi montane,
Carpaţii şi Balcanii, închisă spre est, faţă de mare, de către Podişul Dobrogei, precum şi de
raporturile cu unităţile limitrofe (podişurile şi dealurile subcarpatice) (Posea, 2002). În primul caz,
acest aspect a impus colmatarea lacului din Cuaternar din mai multe direcţii – vest, nord, nord-est,
est şi sud – şi nu dintr-o singură direcţie – de la munte spre mare. În al doilea caz, fiecare unitate de
relief vecină a influenţat tipul de câmpie care a apărut la poalele ei. Astfel, în cazul podişurilor la
extremitatea lor au luat naştere câmpiile vechi piemontane, câmpii vechi de glacis şi câmpii de
terasă; iar în cazul dealurilor subcarpatice, la poalele lor s-au format câmpii piemontane recente,
câmpii de subsidenţă şi câmpii de glacis.
2.1.1. Relieful câmpurilor (tipuri genetice de câmpii)

Relieful major al câmpurilor este format din 12 tipuri genetice de câmpii (Posea, 1987), ce
corespund celor 17 subunităţi ale Câmpiei Române. Tipurile de câmpii pot fi grupate astfel: câmpii
piemontane, câmpii de glacis, câmpii de terase, câmpii din aria de subsidenţă şi câmpii recente
fluvio-lacustre (Grecu, 2010) (fig. 2.1.).
Câmpiile piemontane sunt rezultatul fie al acumulărilor din vaste conuri de dejecţie, fie al
acumulărilor fluvio-lacustre, acumulări subsidente sau terasarea unor unităţi de podişuri apropiate.
Poziţia faţă de unităţile marginale a impus atât tipul genetic, cât şi vechimea acestora, deosebindu-se:
câmpii vechi „getice”, „prebalcanice” şi „subcarpatice”, câmpii subsidente şi câmpii terminale.
Câmpiile piemontane vechi „getice” reprezintă o prelungire lină spre câmpie a Piemontului
Getic până la terasele Dunării din Oltenia şi nu prezintă o limită netă prin care să se delimiteze. În
stânga Oltului, aceste câmpii avansează până la contactul cu „Stratele de Frăteşti”. Astfel de câmpii
apar de o parte şi de alta a Oltului şi pe dreapta Jiului, şi sunt: Câmpia Sălcuţei (de la vest de Jiu),
Câmpia Leu-Rotunda (între Jiu şi Olt), Câmpia Iminogului (parte a Câmpiei Boian) şi Câmpia
Burdea. Vârsta câmpiilor este Saint Prestian.
Câmpiile piemontane vechi „prebalcanice” prezintă „Strate de Frăteşti” caracteristice
Podişului Prebalcanic şi sunt reprezentate de Câmpia Burnasului şi Câmpia Urluiului (partea sudică
a Câmpiei Boian). Acumularea stratelor indică vârsta Saint Prestian.
Câmpiile piemontane „subcarpatice” sunt de tipul „con-terasă” şi apar în fostele golfuri:
Târgovişte-Ploieşti, Buzăului şi al Râmnicului Sărat. S-au format pe un fundament subcarpatic peste
care au fost depuse două generaţii de conuri piemontane (Posea, 1987).
*
Text preluat, cu modificări, din Florina Grecu (2010), Geografia câmpiilor României. Edit. Universităţii din Bucureşti.
Aceste câmpii, numite în mod

frecvent câmpii înalte, sunt: Câmpia
Târgovişte-Ploieşti, Câmpia Râmnicului
Sărat şi partea inferioară a Câmpiei
Tecuciului.
Câmpiile piemontane subsidente
sunt situate în sudul Câmpiei Piteşti
(Câmpia Dâmbovnicului şi cea a
Câlniştei) şi s-au format în timpul
teraselor 4–2 ale Argeşului. Subsidenţa în
regiune a acţionat lent până la ultima
terasă, înclinând altitudinal de la nord
spre sud (Posea, 1987).
Câmpiile piemontane terminale
sunt localizate după fâşia de subsidenţă
din faţa dealurilor subcarpatice. Au Fig. 2.1. Aluviuni în albia Vedei la Alexandria (dec, 2011)
aspect de con complex, fiind formate în
timpul terasei 4 a Dunării, adică în timpul depunerii „Nisipurilor de Mostiştea”, prin revărsarea
marilor râuri carpatice (Posea, 1987). Astfel, s-au format: Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei,
Câmpia Lehliului, Câmpia Padinei (pe Buzău), partea vestică a Câmpiei Brăilei, Câmpia Găvanu şi
Câmpia Iancăi (pe Râmnicu Sărat). Sunt foarte des confundate cu câmpiile tabulare.
Câmpiile de glacis sunt localizate la contactul cu dealurile subcarpatice şi podişurile, fiind
definite astfel: câmpii de glacis subcarpatic, premoldav, câmpii piemontan-predobrogean.
Câmpiile de glacis subcarpatic localizate la est de Teleajen (glacisul Istriţei şi Câmpia înaltă
a Râmnicului), fragmentate de râurile Buzău şi Putna, sunt specifice contactului cu dealurile
subcarpatice. Au apărut în timpul formării teraselor 4 şi 5 din Subcarpaţii Curburii, continuându-şi
evoluţia şi ulterior datorită ridicărilor din aria subcarpatică şi subsidenţei din câmpie. Ulterior au
fost acoperite de acumulări loessoide.
Câmpiile de glacis premoldav se mai numesc şi de platformă, fiind localizate în sudul
Podişului Covurlui. Evoluţia regiunii dintre Siret şi Prut începe cu existenţa unei câmpii piemontane,
ulterior terasată şi apoi glacisată. Actuala suprafaţă s-a definitivat în timpul Cuaternarului mediu şi
superior. Astfel, s-a format Câmpia Covurluiului cu „Pietrişuri de Bălăbăneşti” depuse de Paleosiret
(Sficlea, 1960, citat de Posea). Este acoperită de depozite loessoide (Posea, 1987).
Câmpiile de glacis predobrogean au caracter piemontan de platformă şi sunt reprezentate de
resturi ale unei câmpii care era extinsă în vestul Podişului Dobrogei de Sud. S-au format în timpul
depunerii „Stratelor de Frăteşti” şi a „Stratelor de Mostiştea”. În timpul formării teraselor 4–2 ale
Dunării, fluviul a erodat lateral-estic, detaşând câmpia de Dobrogea, prin procese de captare de tip
deversare, şi a redus câmpul la nişte fâşii. Exemple: Câmpul Hagienilor şi Câmpul Nasul Mare.
Câmpiile de terase sunt formate prin eroziune laterală fluviatilă în detrimentul unui podiş.
Câmpii de terase propriu-zise sunt cele care au fost create în detrimentul podişului.
Exemple: Câmpia Olteniei (fără câmpiile piemontane vechi „getice”), Câmpia Piteştiului şi cea mai
mare parte a Câmpiei Tecuci.
Câmpiile de terase cu nisipuri particularizează unele terase din Câmpia Olteniei şi apar ca
subtip de terasă.
Câmpii din aria de subsidenţă
Câmpiile de subsidenţă sunt localizate la est de Argeş până la Siret sub formă de areale largi
sau înguste. Spre această regiune subsidentă sunt atrase toate râurile, de la est de Argeş, care aduc o
cantitate mare de aluviuni, pentru a compensa mişcarea de lăsare permanentă. Râurile divaghează
puternic, iar pânza freatică este foarte aproape de suprafaţă (0,5–2 m), rezultând băltiri şi
înmlăştiniri permanente. Arealele largi sunt: Câmpia Titu, Câmpia Săratei şi Câmpia Siretului; sunt
legate între ele de areale înguste – Câmpia Puchenilor şi Câmpia Buzăului.
Câmpii recente fluvio-lacustre
Câmpiile fluvio-lacustre, după Posea (1987), provin din fostele bălţi ale Dunării, formate în
timpul teraselor 4–2. Actual există câmpii de tip „baltă” în estul câmpiei, fiind de tipul
fluvio-lacustru în formare. Aici amintim Balta Ialomiţei şi Balta Brăilei (dar, acestea nu sunt
încadrate strict în Câmpia Română, ci în Lunca Dunării).
În concluzie, câmpiile piemontane s-au format la contactul cu unităţile de piemont, ca o
continuare a acestora (câmpii piemotane getice), sau detaşate de aria sursei de sedimente prin
evoluţia ulterioară (câmpii piemontane terminale şi prebalcanice).
În esenţă, genetic şi dependente de depozitele cuaternare, în Câmpia Română se deosebesc:
câmpii piemontane, câmpii de glacis, câmpii de terase, câmpii de subsidenţă şi câmpii
fluvio-lacustre actuale.
2.1.2. Relieful fluviatil

Relieful fluviatil specific câmpiilor este, în principal, rezultatul evoluţiei reţelei hidrografice
din Cuaternar şi este reprezentat de: albii vechi părăsite, terase, lunci şi văiugi, cu toate procesele şi
microformele asociate acestora.
Transportul direct pe patul albiei mobilizează acele materiale care staţionează un anumit
timp pe patul râului. Pentru eroziunea râurilor, acest tip de transport este cel mai important. În
anumite condiţii (debit, viteză), pot fi antrenate în mişcare numai acele particule care au un
diametru inferior unei valori limită, numită competenţa râului. Cantitatea totală de materiale
transportate (inclusiv în soluţie şi suspensie) a fost denumită capacitatea râului. Aceasta din urmă
ajunge greu la saturare, pe când compentenţa este repede atinsă de râu, devenind astfel un factor
limitativ al procesului de eroziune şi transport. De exemplu, o viitură ce a transportat bolovani mari
îi depune pe fundul albiei, pe măsură ce intensitatea ei descreşte, competenţa râului scade, şi până la
o nouă viitură bolovanii vor staţiona, formând aşa-numitul pavaj de fund. Eroziunea de adâncime a
râului va staţiona şi ea, fiind împiedicată
continuu de duritatea pavajului. Competenţa
cea mai mare o au râurile care au izvoare în
piemont, Subcarpaţi sau Carpaţi, datorită
unei pante mai accentuate şi unor cantităţi
de precipitaţii mai mari. Spre avale, lăţimea
albiei depăşind cu mult adâncimea râului,
capacitatea trece înaintea competenţei.
Experienţele şi calculele au arătat că la o
viteză de 0,15 m/s se transportă aluviuni de
0,1 mm, la 0,30 m/s cele de 2,5 mm, la 0,70
m/s cele de 25 mm (material rotunjit);
rezultă că nisipul este transportat pe fund, de
către râurile din câmpie, chiar la etiaj (fig.
Fig. 2.2 Albia Neajlovului la Ghimpați (dec. 2011) 2.1; fig. 2.2).
De obicei, deplasarea materialelor se
dirijează pe linia principală a curentului apei. Ea se realizează sub mai multe forme: târâre,
rostogolire, salturi individuale, salturi în pânze. Pietrişul şi aluviunile, în general, sunt mişcate sau
ridicate de pe fund de către curenţii ascendenţi ai scurgerii turbulente. Diferenţa de viteză dintre
două strate superioare provoacă o ridicare hidraulică (hidraulic lift; Birot, 1960). Această ridicare
poate afecta o suprafaţă mare de aluviuni, pe care o deplasează ca o pânză ce se dispersează spre
avale. Redepunerea se face sub formă de „dune” (la microturbulenţă) sau de ondulări mari când e
vorba de macroturbulenţă (regimul antidunelor al lui Gilbert).
Eroziunea laterală afectează malurile râului și acţionează, de obicei, prin turbioane. Acestea
se deplasează pe firul apei şi, la colturi şi meandre ating malul, erodându-l, formând o surplombă,
care ulterior se dărâmă. Cele mai puternice turbioane apar la apele mari; surplombele nu cedează
atâta timp cât ţine viitura, din cauza presiunii hidrostatice. Când viitura scade, începe dislocarea
malului.
Cea mai eficientă eroziune laterală are loc atunci când, din diferite cauze, eroziunea în
adâncime e paralizată. Astfel, de exemplu, pavajul de fund opreşte eroziunea liniară, dar o
declanşează enorm pe cea laterală. Când malurile sunt formate din roci moi, eroziunea laterală este
puternică, văile se lărgesc mult apropiindu-se unele de altele. Cea mai accentuată eroziune laterală
se întâlneşte la ieşirea din piemont a râurilor. Formele principale de relief la care dă naştere
eroziunea laterală sunt: maluri abrupte (nu versanţi prelungi), lunci, terase, culoare largi în regiunea
piemontană, la ieşirea din regiunea înaltă sau la confluenţe glacisuri.
Formele de relief create de apele curgătoare sunt: forme de eroziune şi forme de acumulare,
la care se adaugă forme de echilibru. Acestea din urmă sunt reprezentate mai ales prin suprafeţe
relativ plane, în care un anumit rol îl are eroziunea laterală. Valea se naşte din continua adâncire a
albiei, adâncire care se face uneori sacadat, trecând prin stadii de echilibru (luncă) şi scoateri din
echilibru (eroziune sau aluvionări puternice). Se deosebeşte astfel: canalul de etiaj (talvegul), albia
propriu-zisă (albia minoră) şi albia majoră sau de inundaţie (lunca). Canalul de etiaj ocupă o lăţime
foarte redusă în cadrul albiei propriu-zise în care se încorporează. El nu este delimitat lateral în
maluri bine definite. În plan oscilează, desfăcându-se uneori chiar în braţe. Relieful de amănunt al
canalului de etiaj este în strânsă legătură cu felul de deplasare al aluviunilor târâte, cu mărimea lor,
cu natura petrografică a patului şi cu felul de mişcare al apei. Când albia prezintă îngrămădiri de
bolovani aduşi de viituri, cum este cazul Plapcei Mari, Vedei, Vediţei şi Cotmenei în piemont,
atunci canalul de etiaj oscilează neregulat, în funcţie de aceste accidente. Dacă albia are aspect
uniform, canalul prezintă sinuozităţi regulate, cum este cazul râurilor din câmpie şi din fâşia de
tranziţie. Modelarea canalului este diferită la ape mari, faţă de apele mici.
Albia minoră este delimitată prin malurile râului, bine conturate de ambele părţi (fig. 2.2).
Lăţimea sa este în funcţie de debit, de natura rocilor, de pantă, de materialele pe care le transportă
apa. Relieful albiei este format dintr-o alternanţă de aluviuni de diferite grosimi. De exemplu, în
regiunea piemontană, râurile au o albie minoră îngustă cu aluviuni constituite din pietrişuri grosiere
în amestec cu nisipuri, fiind delimitată de maluri abrupte şi stabile. În cadrul fâşiei de tranziţie, albia
minoră se măreşte, apar aluviuni de nisipuri şi pietrişuri mai rulate, iar malurile încep să fie
instabile. În cadrul câmpiei, albia minoră este foarte largă, iar la confluenţe prezintă aluviuni
dispuse în bancuri de diferite forme, care se află într-o mişcare periodică. Când râul aluvionează
abundent, pot lua naştere bancuri emerse de tipul insulelor și ostroavelor. În câmpie, albiile minore
se dezvoltă prin meandrare sau deplasări unilaterale, creând un pat foarte larg, pe care îl foloseşte
numai la inundaţii (albia majoră).
Meandrele, deplasări ale albiei minore, spre dreapta şi stânga, sub formă de bucle mai mult
sau mai puţin regulate, sunt de obicei grupate, dar pot fi şi izolate. Meandrele divagante sunt
specifice Vedei, Tecuciului, Burdei, pe Valea Câinelui, Teleormanului şi Câlniştei, evoluează
relativ repede, schimbându-şi des şi uneori brusc poziţia în spaţiu, astfel încât forma nu se
încadrează în cotiturile văii propriu-zise. Aceste meandre se mai numesc şi libere rătăcitoare sau de
câmpie aluvială. În urma meandrărilor în luncă apar belciuge, popine, martori de eroziune, braţe şi
maluri părăsite.
În albiile râurilor analizate se poate delimita o aluvionare pe fundul albiei minore, în care
domină materialele cele mai grosiere, şi o aluvionare în cadrul albiei majore, cu materiale foarte
fine, provenite din suspensii. Acumulările din albia minoră sunt într-o continuă transformare şi
mişcare, ele având caracter de tranzit. Aici apar bancuri de pietrişuri, ca în cazul râurilor care
traversează regiunea piemontană şi cea de tranziţie spre câmpie; sau bancuri de nisip şi mâluri fine,
uneori cu vegetaţie, în cazul râurilor care traversează câmpia (fig. 2.3).
Acumulările de la gurile râurilor

afluente (fig. 2.3) depind de caracteristicile
hidrogeomorfologice: râurile torenţiale dau
conuri de dejecţie la intrarea în albiile majore
ale colectorului principal; când competenţa
afluentului este mare, el împinge o parte din
materiale în albia minoră a colectorului. La
confluenţele cu râurile care drenează
piemontul (Plapcea, Vediţa şi Cotmeana),
albia Vedei prezintă o serie de aluviuni
acumulate, rezultând pe alocuri anastomozări.
Relieful albiilor vechi părăsite
provine din evoluţia râurilor în Cuaternar,
având o densitate mai mare la est de Olt, dar
Fig. 2.3. Fenomen de anastomozare a albiei minore – cu diversificări semnificative la est de Argeş,
Vedea la confluenţa cu râul Cotmeana
sub influenţa ariei de subsidenţă din nordul şi
nord-estul Câmpiei Române, spre Subcarpaţii de Curbură, Podişul Moldovei şi, parţial, Podişul
Dobrogei. Aria subsidentă a Siretului inferior este şi cauza reorientării cursurilor râurilor de la est
de Argeş spre est-nord-est. Astfel, unele râuri şi-au părăsit cursul, lăsând în relief microforme
specifice acestor procese, foarte evidente în relief; văile largi fără scurgere actuală, precum şi a
celor cu scurgere nesemnificativă sunt dovezi fie ale unor vechi cursuri părăsite, fie ale moştenirii
unui paleocurs cu o dinamică mai activă decât a cursului actual (vezi Călmăţuiul brăilean).
În literatura de specialitate, problema evoluţiei reţelei hidrografice a fost dezbătută, date
fiind unele indicii în relieful actual al câmpiei şi în direcţia şi orientarea cursurilor de ape (Vâlsan,
1915; Pop, 1970; Coteţ, 1976; Posea,1984; Mihăilescu, 1966; Velcea, 1971 etc.).
Râurile mari, alohtone, din Câmpia Olteniei (între Jiu şi Olt) sunt particulare în cadrul
Câmpiei Române prin adâncirea lor şi apoi a afluenţilor acestora, în funcţie de nivelul de bază local.
Jiul, de exemplu, în câmpie prezintă versantul drept înălţat cu 25–40 m (Mrazec, 1898). Râurile din
bazinul Argeşului au amprenta evoluţiei colectorului principal – Argeşul. Astfel, se consideră că
actualul curs al Argeşului a fost influenţat de aria de subsidenţă, iar fostele albii ale acestui râu sunt
actualele văi ale Teleormanului superior (din bazinul Vedea), Dâmbovnicului şi Neajlovului.
Dâmboviţa prezintă o serie de văi părăsite; în timp, acest râu a curs spre Găeşti şi pe actualele văi
ale Colentinei, Ilfovului inferior şi Ciorogârlei.
Bazinul Ialomiţei prezintă râuri cu dese schimbări de albii, cu relief fluviatil variat, cele mai
controversate fiind Ialomiţa şi apoi Prahova. Ialomiţa este râul cu cele mai multe schimbări de
cursuri, pe actualele văi ale Snagovului, Ţuianca, Bălteni, Vlăsia, Cociovaliştea, suferind chiar o
captare în regiunea Dridu-Fierbinţi (după Posea, 1997).
Prahova, ieşind din Subcarpaţi, a oscilat pe mai multe albii instalate pe conul de dejecţie în
cadrul fostului golf al Ploieştilor (de ex., valea Dâmbului). După de Martonne, Prahova a curs un
timp prin înşeuarea de la Mislea-Podeni spre răsărit, un timp orientându-se spre Ialomiţa, pe
actualul curs al Cricovului Dulce (Niculescu, 1984, 1985). În prezent, la sud de Câmpina şi până la
Filipeşti şi chiar aval de Ploieşti, albia Prahovei se despleteşte, în depozite fine, se anastomozează,
lunca inundabilă depăşind 1–1,5 km. De la Puchenii Mari, râul îşi schimbă direcţia de la nord–sud
la cea vest–est, meandrează, intrând în zona de subsidenţă.
Din bazinul Buzăului, colectorul principal a avut o evoluţie holocenă, chiar şi în timp istoric,
foarte dinamică; acesta a curs pe o serie de trasee în timp scurt spre Bărăganul Central pe actualele
văi ale Săratei, Strachinei şi Călmăţuiului de Buzău; ulterior a curs pe o fostă vale a Râmnicului
Sărat (Posea, 1997). Râmnicul Sărat s-a deplasat spre stânga, curgând peste diferite limanuri.
Formarea şi evoluţia Dunării au fost mult mai complexe, dependente de tectonică şi evoluţia
generală a câmpiei în Cuaternar.
Terasele din Câmpia Română sunt definite pe baza particularităţilor râurilor cu izvoare în
Carpaţi, Subcarpaţi sau Piemont la care se adaugă neotectonica, particularităţi ce se regăsesc în
variaţiile de debit lichid şi solid, în panta şi în variaţiile nivelelor de bază, toate impunând
succesiunea eroziune-acumulare şi deci formarea unui anumit număr de terase. În general, se
acceptă existenţa unor sisteme de terase getice şi carpatice, pentru râurile tributare Dunării şi
sistemul de terase al Dunării. O situaţie aparte prezintă sistemul de terase al Argeşului inferior.
Toate terasele prezintă o structură alcătuită din două strate: unul bazal grosier cu pietrişuri;
altul terminal fin cu nisipuri prăfoase şi aluviuni noi (Liteanu, 1956; Slăvoacă şi Opran, 1963; Popp,
1972; Posea, 1984). Originea teraselor este diferită: terasele săpate în Câmpia Olteniei şi cele din
Sectorul Central sunt neotectonice legate de ridicările din Piemontul Getic; terasele din Câmpia
Burnasului şi o parte din cele din Bărăgan sunt datorate reflexului mişcărilor de înălţare din aria
nord-bulgară şi sud-dobrogeană; cele formate la contactul cu Subcarpaţii Curburii şi Podişul
Moldovei au fost influenţate de mişcările tectonice din aceste unităţi, pe de o parte, şi de subsidenţa
din câmpie, pe de altă parte. Excepţie faţă de aceste sisteme sunt Ialomiţa şi Călmăţuiul de Buzău în
Bărăgan, unde au reuşit să formeze o singură terasă.
Terasele Dunării. Numărul de cinci trepte de terasă (rezultate din analiza forajelor de către
Liteanu şi Ghenea în 1966, Popp, 1970, dar şi de Brandabur, 1971), prezintă local, unele
multiplicări datorate: acoperirii depozitelor de terasă cu nisipuri sau cu depozite loessoide
nisipo-argiloase; îndepărtării acestor depozite de eroziunea pluvială; deformări tectonice locale;
devierii fluviului spre sud, uneori foarte bruscă, de către aluviunile aduse de râurile carpatice. Cele
cinci trepte de terasă sunt:
- terasa 5 (75–110 m) cea mai înaltă se întinde până la Olt şi este prima terasă tăiată de
Dunăre sub nivelul piemontan;
- terasa 4 (45–50 m) este cunoscută sub denumirea de „terasa Greaca” şi se extinde până la
Mostiştea, fiind acoperită de o serie de depozite loessoide de 28 m grosime, care scad la est de
Argeş la 9 m grosime;
- terasa 3 (20–40 m) apare la est de Argeş până la Mostiştea;
- terasa 2 (18–20 m) avansează până la Gălăţui şi fragmetar până la valea Jegălia; în trecut,
această treaptă înainta până în estul Câmpiei Brăilei, actual podul fiind fosilizat de depozite
loessoide (Posea, 1997);
- terasa 1 (5–7 m) se extinde de la Argeş până la gura de vărsare a Ialomiţei (Geografia văii
Dunării româneşti, 1969).
Terasele râurilor care traversează Piemontul Getic (Olt, Jiu, Argeş şi Dâmboviţa) prezintă
trepte de terase racordate cu cele ale Dunării. Treptele Argeşului şi Dâmboviţei au o serie de
particularităţi. Terasele Argeşului se desfăşoară în evantai şi creează Câmpia de terase a Piteştiului,
toate se pierd şi sunt fosilizate sub propriile aluviuni în sudul aceste câmpii – linia Negraşi (Posea,
1984). Terasele din sistemul getic de pe Dâmboviţa se desfăşoară numai pe dreapta râului şi au fost
create în perioada scurgerii sale spre Găeşti.
Terasele râurilor care traversează Subcarpaţii Curburii, prezintă 3 trepte şi se pierd în
câmpia de subsidenţă. Are unele particularităţi în sensul că: la nord-vest de Târgovişte este
localizată fragmentar treapta 4; iar în câmpiile de glacis dintre Teleajen (mai ales Buzău) şi Trotuş
sunt identificate chiar 5 trepte (Posea, 1984).
Terasele Argeşului inferior sunt prezente în câmpiile Găvanu, Vlăsia (fig. 2.4) şi o parte din
Mostiştea. Aici sunt cartate patru trepte racordate cu terasele Dunării. Terasa 4 se extinde din
nord-vestul Bucureştiului, trece pe stânga Dâmboviţei către Pasărea şi apoi spre Dunăre. Aici se
distinge subsistemul Neajlovului, cu trei nivele desprinse de sub nivelul liniei Negraşi.
Luncile sunt cele mai noi forme de relief a căror evoluţie începe în Holocen. Deţin 60–90%
în complexul reliefului de vale şi sunt grupate după râruile care le-au creat: luncile marilor râuri şi
luncile râurilor mici.
Fig. 2.4. Terasa Argeșului Fig. 2.5. Sufoziune şi prăbuşiri incipiente în depozite
(localitatea 30 Decembrie) loessoide
Luncile marilor râuri sunt foarte bine dezvoltate şi sunt localizate în lungul Dunării, Jiului,
Oltului, Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei, Buzăului, Siretului şi Prutului. Luncile au maluri bine
marcate, înalte şi abrupte adesea. Maluri evazate sunt specifice râurilor care trec prin arealul de
subsidenţă şi mai rar celor care ies din Subcarpaţii Curburii.
Lăţimea luncilor variază în funcţie de mărimea râurilor şi în funcţie de unitatea de câmpie şi
structurile traversate. Mărimea râului impune lăţimea luncii care este între 2–5 km în lungul râurilor
interne şi 8–10 km în lungul Dunării. În funcţie de unitatea de câmpie sau structurile pe care le
traversează râurile, luncile se pot mări, de exemplu, în unităţile câmpiei de subsidenţă, sau se pot
micşora, de exemplu, când râurile traversează unele boltiri anticlinale ascunse sub depozitele
cuaternare. În lungul Prahovei, lunca dispare în regiunea Tinosu, deoarece traversează un pinten dur
din terasa trei. Cert este că lăţimea luncilor creşte din amonte spre avale.
Aluviunile din luncă oscilează ca grosime între 20–40 m pe Prut, Siret şi Buzău, ajungând
până la 60 m pe Dunăre, iar pe restul râurilor variază între 5 şi 10 m.
Se remarcă trei tipuri distincte de lunci, fără a lua în discuţie Lunca Dunării, care este o
unitate separată. Pornind de la particularităţile generale hidromorfologice ale luncii unor râuri,
Posea deosebeşte mai multe tipuri de lunci, care pot fi urmărite şi la alte râuri din Câmpia Română.
Amintim faptul că aceste particularităţi sunt rezultatul evoluţiei recente a râului datorită dinamicii
albiei în relaţie cu condiţiile neotectonice, petrografice, structurale, biopedogeografice, climatice.
Aceste tipuri sunt specifice râurilor, respectiv, bazinelor hidrografice alohtone, deosebindu-se:
luncile de tip Argeş, luncile de tip Prahova, luncile de tip Siret-Prut şi un tip intermediar Ialomiţa
(Posea, 1997).
Luncile de tip Jiu-Olt-Argeş ating o lăţime de 3 până la 6 km. Acest tip este specific şi
Dâmboviţei, numai în Câmpia Târgoviştei. Se extind de o parte şi de alta a râurilor; au o serie de
cursuri paralele prin luncă: Jieţ, Sâiul, Sabarul (în lunca Argeşului) şi Satului; tot în luncă prezintă o
serie de grinduri înalte cu aşezări omeneşti.
Luncile de tip Prahova sunt caracteristice râurilor (Prahova, Teleajen, Râmnic, Putna) cu
bazine extinse în Carpaţii flişului; acestea sunt înălţate de aluviunile cărate şi sunt total inundabile;
râurile au despletiri şi divagări chiar în câmpiile piemontane şi mai ales în arealele subsidente; pe
Prahova sunt pâraie care se desprind din râu şi părăsesc lunca.
Luncile de tip Siret-Prut sunt caracterizate printr-o lărgire bruscă spre vărsare datorită
existenţei ariei de subsidenţă care atinge un maxim de lăsare a terenului.
Tipul intermediar al Ialomiţei este caracterizat prin două tipuri distincte de luncă: una în
lungul cursului mijlociu, Câmpia Târgoviştei, cu aceleaşi însuşiri cu ale luncii Dâmboviţei (pârâul
paralel este Pârscov); şi alta în lungul cursului inferior, Câmpia Vlăsiei, unde lunca este de tip
„terasă”, în care râul s-a adâncit sub formă de şanţ cu maluri de 4 până la 6 m înălţime; iar în
Câmpia Bărăganului, râul apare ca un culoar asimetric cu malul drept abrupt (Posea, 1997).
Luncile râurilor mici sunt caracteristice râurilor cu izvoare în câmpie (râuri autohtone). Au
maluri meandrate cu concavităţi despărţite de piscuri şi popine. Cele mai multe prezintă la
confluenţă guri transformate în limanuri. Sunt prezente două tipuri: tipul Colentina-Mostiştea, tipul
Călmăţuiul de Buzău.
Luncile de tip Colentina-Mostiştea sunt caracterizate prin lăţimi mici de 0,1–2 km, aluviuni
reduse, baraje transversale, iazuri, popine, maluri concave şi piscuri.
Luncile de tip Călmăţuiul de Buzău sunt formate de râuri cu caracter semipermanent, cu
lăţimi mari. Morfologia luncii trădează geneza ei de către un alt râu, cu caracteristici
hidrogeomorfologice mai active decât cele actuale. Deci, luncile sunt, în general, lunci moştenite.
Văiugile sunt reduse ca dimensiuni, au caracter temporar şi apect transversal concav, iar
versanţii sunt evazaţi peste câmp. Sunt localizate, în special, în câmpiile din Sectorul Central,
Câmpia Vlăsiei, Covurlui, în câmpiile de glacis. În cursul inferior, aceste văiugi se pot adânci, iar
uneori gura de vărsare este barată, formând limanuri ca în Câmpia Covurlui. Unele văiugi din
câmpiile de glacis se evazează şi dispar pe conurile de dejecţie. În partea Bărăganului au caracter
endoreic şi sunt foarte rare, iar în Câmpia Olteniei apar sporadic.
2.1.3. Procese şi forme geomorfologice actuale

Relieful actual se suprapune peste cel mediu şi major, fiind creat prin procese de eroziune
fluvială, procese de tasare şi sufoziune, procese de versant sau prin acţiuni antropice (Grecu şi
colab., 2006). Acesta se poate împărţi în: relieful luncilor, al podurilor de terase şi câmpurilor şi
relieful antropic.
Relieful minor al luncilor este rezultatul proceselor de eroziune fluvială şi a acţiunii pânzei
freatice foarte aproape de suprafaţă. Se disting o serie de forme: grinduri, microdepresiuni cu exces
de umiditate şi chiar băltiri ale pânzei freatice, cursuri şi meandre părăsite, popine, conuri de dejecţie
ale unor râuri afluente, apariţia dunelor pe grinduri, prăbuşiri de maluri şi alunecări de pe versanţi.
Relieful minor al podurilor de terasă şi câmpurilor este reprezentat de suprafeţele orizontale
sau cvasiorizontale care au favorizat procesele de tasare şi sufoziune în masa depozitelor loessoide
şi a celor de loess. Suprafeţele înclinate favorizează procesele de eroziune pluvială şi în suprafaţă a
organismelor torenţiale. Caracteristice sunt, de asemenea, procesele eoliene, de acumulare a
nisipului sub formă de dune. În urma proceselor de eroziune apar: urme de văi colmatate şi părăsite
(în cadrul Câmpiei piemontane a Râmnicului, albia Dâmboviţei la est de Lunguleţu), torenţi,
ravene, ogaşe pe frunţile teraselor cu pantă accentuată.
În urma proceselor de tasare şi sufoziune, la care se adaugă procese de pluviodenudare şi
eroziune eoliană, în masa loessului şi a depozitelor loessoide apar: crovuri, găvane şi padine; mai
dese sunt în Câmpia Burnas, pe terasele Dunării, în Câmpia Iminogului, Câmpia Găvanu–Burdea,
în unele părţi ale Câmpiei Vlăsia şi Mostiştea şi în Câmpia Bărăgan. Aici, prin procesul de
argilizare a loessului sau depozitelor loessoide, sau prin antrenarea pânzei freatice spre suprafaţă,
aceste depresiuni menţin apa, rezultând mlaştini, băltiri şi chiar lacuri de crov. Prin procese de
acumulare a nisipului sub formă de dune apare relieful de dune specific luncilor şi teraselor din
Câmpia Olteniei (în lungul Dunării şi Jiului), în Câmpia Bărăganului (în lungul Ialomiţei,
Călmăţuiului de Buzău şi Buzăului) şi pe terasele din stânga râului Bârlad la Hanul Conachi.
Acestea au fost fixate cu ajutorul vegetaţiei sau nivelate pe mari suprafeţe, irigate şi cultivate cu viţă
de vie.
În cadrul câmpurilor din sud cu depozite loessoide au loc procese gravitaţionale lente de
tasare şi sufoziune. Procesele se realizează în timp îndelungat, iar formele de relief sunt diferite. În
urma proceselor de tasare apar crovuri care se pot dezvolta ca suprafaţă, rezultând padine şi găvane.
În urma proceselor de sufoziune apar la suprafaţă pâlnii, iar în interiorul depozitelor se dezvoltă
hrube şi canale de sufoziune. În timp, hrubele şi canalele se măresc şi conduc la prăbuşirea
tavanelor, rezultând văile sufozionale. În cadrul bazinului, asemenea văi apar în partea sudică, pe
dreapta Vedei (fig. 2.5).
Procesele de versant şi interfluvii sunt frecvente mai mult în partea înaltă şi de tranziţie a
bazinului Vedea, unde versanţii ocupă suprafeţe mari. În celelalte bazine morfohidrografice,
suprapunându-se unităţii de câmpie, versanţii sunt restrânşi ca suprafaţă şi apar numai în lungul
văilor mari ca frunte de terasă: Vedea, Călmăţui, Neajlov şi Mostiştea, adâncindu-se mai mult în
suprafaţa topografică (fig. 2.6.).
Fig. 2.6 Procese de modelare a frunții de terasă a Vedei (a) și a Neajlovului (b)
Ravenele au un rol esenţial în eroziunea versanţilor din piemont şi apar în bazinul de

recepţie a torenţilor de pe frunţile de terasă din câmpie. Instalarea lor într-un număr mai mare
afectează stabilitatea versantului.
Ele sunt, de asemenea, specifice bazinetelor superioare ale văilor, contribuind la realizarea
eroziunii regresive (tabelul 2.1).
Tabelul 2.1 Date sintetice ale ravenării din bazinul morfohidrografic Vedea
Ravenarea Densitatea Frecvenţa
Suprafaţă
Râuri Lungime talvegurilor talvegurilor
Număr bazin (km2)
(km) (km/km2) (nr/km2)
Plapcea 737 368,5 345,4 1,1 2,13
Dorofet 286 171,6 219,7 0,8 1,3
Nanov 149 89,4 120,9 0,7 1,2
Vediţa 702 280,8 211,1 1,3 3,3
Cotmeana 1 561 624,4 495,1 1,3 3,2
Tecuci 162 129,6 205,4 0,6 0,8
Burdea 423 296,1 379,1 0,8 1,1
V.Câinelui 620 434 523,4 0,8 1,2
Teleorman 1 578 1 420,2 1 428,9 1 1,1
Vedea 1 849 2 015,4 1 340 1,5 1,4
Total 8 067 5830 5 266 1,1 1,5
Torenţialitatea este un proces amplu care duce la fragmentarea accentuată a versanţilor prin
instalarea unui bazin de recepţie în partea superioară, alcătuit dintr-un sistem de ogaşe, ravene şi
rigole foarte active. Aceste organisme acţionează prin eroziune regresivă asupra versantului,
concentrând o cantitate mare de materie pe un canal în care sunt transportate la ploi torenţiale o
cantitate impresionantă de materiale. Torentul poate ajunge direct în râul colector şi parazitează
albia majoră prin construirea unor conuri aluvio-proluviale (fig. 2.7).
Dintre procesele gravitaţionale, cele mai frecvente sunt prăbuşirile la marginea versanţilor
cu o pantă mai accentuată şi în malurile râurilor din câmpie. Aceste prăbuşiri dau naştere unor
forme de acumulare la baza versanţilor sub formă de movile de pământ. Iar când se produc în
maluri, conduc la mărirea albiei minore, la meandrări şi la un aport intens de materiale în albie.
Relieful antropic este creat de om prin

acţiunile sale. Şi aici se disting două categorii:
relieful creat în perioada antică şi medievală, şi cel
creat în perioada actuală. Cel creat în perioada
antică şi medievală este reprezentat prin: valurile
de pământ care apărau satele şi cetăţile situate de
obicei în lungul râurilor; celebra „brazdă a lui
Novac” – un val de pământ imens care se întinde
din Oltenia până în Dobrogea, datat în perioada lui
Constantin cel Mare; urme de cetăţi; gorgane,
tumuli sau movile de pământ care erau folosite ca
necropole sau puncte de pază, datate din perioada
dacică şi a popoarelor migratoare. Relieful creat
recent este prezent în câmpie prin: diguri în cadrul
luncilor, baraje transversale pe râuri, rezultând Fig. 2.7. Versant abrupt la confluenţa râurilor
apariţia lacurilor antropice, iazuri, desecări, deblee, Cotmeana și Vedea
ramblee, terasări ale malurilor şi versanţilor, nivelări ale crovurilor şi dunelor.
2.2. Prezentarea generală a bazinelor morfohidrografice

Bazinul morfohidrografic Vedea, drenat de râul Vedea şi afluenţi, are o altitudine medie
de 170 m. Râul are izvoarele în Piemontul Getic la peste 600 m (Cotmeana-Gârla Dulerceag cu
izvoare la 619 m), iar confluenţa cu Dunărea este situată la sub 50 m. Bazinul hidrografic se
dezvoltă pe două mari unităţi: Piemontul Cotmeana şi Câmpia Română (sectorul Olt-Argeş). În
cadrul câmpiei se suprapune subunităţilor Câmpia Boianu, Câmpia Piteştiului, Câmpia Găvanu-
Burdea şi Câmpia Burnas.
Bazinul hidrografic Vedea se desfășoară latitudinal între paralela de 45003'33" la nord și cea
de 43 38'57" în sud. Extinderea în longitudine este dată de meridianul de 24035'53" în vest și cel de
0
25039'16" în est.
În prezent, în urma unei dinamici mai accentuate, bazinul morfohidrografic Vedea are o
suprafaţa totală de 5 266 km2, iar lungimea râului este de 245,35 km. Forma generală a bazinului
este dendritică.
Văile principale (Vedea, Ciorâca, Plapcea, Cotmeana şi Teleorman), care fragmentează
suprafeţele piemontane, sunt consecvente, având o direcţie generală nord-sud, cursurile râurilor
fiind permanente. Acestea au un nivel de terasă slab individualizat şi lunci, a căror lăţime creşte
spre sud. Pantele pe care s-au instalat au o înclinare de 3°–5°. În partea lor superioară, râurile au
caracter temporar, fiind active numai în timpul ploilor. Acest fapt ne conduce la ipoteza că văile
principale au înaintat în timp recent în piemont şi nu s-au adâncit suficient de mult pentru a atinge
stratele acvifere.
Interfluviile secundare nordice sunt înguste, având 1–2 km, spre sud acestea cresc în lăţime
şi în suprafaţă. Versanţii depăşesc ca pante 10°–15°, dar suprafaţa lor este mai mică decât a
interfluviilor. Văile mai tinere, de ordinele 1 şi 2 (Sistem Horton-Strahler), au caracter subsecvent,
sunt torenţiale, fiind activate numai la ploi, toate prezintă la confluenţă conuri de dejecţie. Pe
versanţi, influenţele accentuează fragmentarea transversală a interfluviilor secundare dintre văi.
Putem spune că Piemontul Cotmeana este la începutul stadiului de fragmenatare transversală,
deoarece văile de pe versanţi nu s-au adâncit suficient de mult pentru a atinge patul argilos. De
asemenea, prezenţa argilei în subasment şi precipitaţiile mai bogate au condus la declanşarea unor
procese de versant. Astfel, în locurile unde condiţiile au fost favorabile, s-au instalat o serie de
alunecări de mici dimensiuni.
În cadrul câmpiei, văile sunt mai largi, cu nivele de terasă şi cu lunci bine dezvoltate.
Reţeaua hidrografică este permanentă şi se rarefiază ca densitate, în comparaţie cu sectorul superior,
dar adâncimea fragmentării se menţine la cote cuprinse între 20 şi 40 km/km2 în cadrul văilor.
Interfluviile, adevărate câmpuri, prezintă uneori şi peste 20–30 km lăţime, au caracter
cvasiorizontal. Pantele scad mult, având valori cuprinse între sub 1o (pe interfluvii şi în cadrul
luncilor inundabile) şi peste 1o până la 5o (în cadrul luncilor neinundabile şi al frunţilor de terase).
Versanţii dispar, apar numai spre sud, unde este bine individualizat sistemul de terase al Dunării şi
în dreptul teraselor din lungul Vedei, Teleormanului, Burdea şi Valea Câinelui. Versanţii care
flanchează valea principală a Vedei sunt asimetrici, versanţii din dreapta râului au pante accentuate,
de până la 15o, iar cei din stânga râului au pante care nu trec de 5o. La nord de Burnas, în cadrul
„depresiunii” Roşiori-Alexandria, sistemul de văi este convergent, o piaţă hidrografică, unde Vedea
primeşte toţi afluenţii principali.
Bazinul superior al Vedei se suprapune Piemontului Cotmeana şi unităţii de tranziţie dintre
acesta şi câmpurile din sud. Aici sunt identificate: cele mai înalte trepte hipsometrice (peste 500 m,
350–500 m şi 200–350 m); cele mai mari valori ale adâncirii râurilor în suprafaţa topografică
actuală (peste 80 m/km2, 60–80 m/km2 şi 40–60 m/km2); cele mai mari valori ale densităţii reţelei
hidrografice (peste 4 km/km2 şi 3–4 km/km2) şi cele mai mari valori ale pantelor (peste 15o şi 10o–15o).
Piemontul Cotmeana are o altitudine care atinge maximul de 610 m, în nordul extrem al
bazinului, unde se află izvoarele gârlei Dulerceag, afluent al Cotmenei. Altitudinile scad spre sud,
de la peste 500 m în nord, la sub 300 până la 200 m în cadrul fâşiei de tranziţie. Treptele
hipsometrice indică faptul că piemontul propriu-zis se află la peste 350 m, iar între 350 şi 200 m se
face tranziţia spre câmpurile din sud.
Platourile piemontane au o suprafaţă care creşte de la nord spre sud. În nord sunt foarte
înguste (sub 500 m), iar spre sud suprafaţa lor creşte la peste 1–1,5 km. În regiunea de tranziţie,
suprafaţa platourilor şi câmpurilor ating 3 până la 5 km ca suprafaţă. Pantele în cadrul acestor
platouri sunt mici (1o–3o), cresc spre periferie, atingând 5o. Energia de relief este foarte mică (0–10 m).
Densitatea fragmentării atinge valori cuprinse între 2–3 km/km2. Suprafeţele iniţiale au fost
fragmentate într-o primă fază de la sud spre nord, prin eroziune regresivă a râurilor principale Vedea,
Vediţa, Cotmeana, Teleorman. A doua fază în evoluţia piemonturilor este fragmentarea laterală,
care este exercitată de râurile subsecvente de ordinul 1 şi 2. Interfluviile secundare şi principale sunt
rotunjite sau plate, prezintă o serie de vârfuri ascuţite şi rotunjite legate prin înşeuări largi (fig. 2.8).
Fig. 2.8. Profil transversal în Piemontul Cotmeana
Bazinul mijlociu al Vedei se suprapune peste câmpurile Boianului (Câmpia Iminogului),

Burdea şi Găvanu. Se desfăşoară până la sud de confluenţa cu Teleormanul, ultimul mare afluent al
Vedei înainte de vărsarea sa în Dunăre. Aici se desfăşoară cea mai extinsă treaptă hipsometrică a
bazinului, cea cuprinsă între 50 m şi 200 m; râurile prezintă o adâncire a fragmentării în suprafaţa
iniţială a câmpurilor mică (sub 20 m, rar între 20 şi 40 m şi foarte rar peste 40 m); densitatea reţelei
hidrografice scade şi ea sub 1 km/km2, având valori mai mari la confluenţe peste 2 km/km2; pantele
cresc numai pe frunţile de terasă şi în cadrul versanţilor de racord, de pe partea dreaptă, între
câmpuri şi luncile râurilor (fig. 2.9).
Câmpurile au suprafeţe vaste, peste 10–20 km lăţime. Pantele în cadrul lor sunt sub 1o–2o,
având caracter cvasiorizontal. Energia de relief este mică, sub 20 m, densitatea fragmentării sub
1 km/km2. Pe aceste suprafeţe apar şi se dezvoltă o serie de forme negative sub formă de crovuri cu
sau fără apă permanentă. Frecvenţa crovurilor creşte spre sud, spre Câmpia Urluiului şi Burnas, şi
spre est, spre Câmpia Găvanu.
Fig. 2.9. Profil transversal în estul bazinului mijlociu al Vedei
Bazinul inferior al Vedei se desfăşoară de la confluenţa Vedei cu Teleormanul, până la

confluenţa Vedei cu Dunărea. Treapta hipsometrică este sub 50 m şi delimitează lunca Vedei
comună cu cea a Dunării; energia de relief este foarte mică, sub 10 m până la 0 m; densitatea
fragmentării scade sub 0,5 km/km2 (fig. 2.10).
Fig. 2.10. Profil transversal la confluenţa Vedea – Teleorman
Valea Vedea se desfăşoară între câmpul Burnasului, pe stânga, şi câmpul Urluiului, pe

dreapta. Depozitele loessoide foarte groase favorizează o serie de procese de sufoziune şi tasare,
rezultând: crovuri mari, în Câmpul Urluiului, exemplu: găvanul Iederei, găvanul Jâpoa, găvanul
Viişorenilor, găvanul Suhăienilor, găvanul lui Bobe etc. Procesele de sufoziune la baza versanţilor
apar tunele şi hrube de sufoziune.
Bazinul Vedea este situat în sectorul Olt-Argeş al Câmpiei Române. Vedea este considerat
râu alohton, deoarece izvoarele principale sunt în Piemontul Cotmeana. Cea mai mare parte a
bazinului se desfăşoară în câmpie, cu excepţia bazinului superior. Vedea împreună cu patru afluenţi
(Plapcea, Vediţa, Cotmeana şi Teleorman) izvorăsc din partea înaltă piemontană, restul îşi au
izvoare la contactul dintre piemont şi câmpie. Vedea este afluent direct al Dunării.
Bazinul prezintă o uşoară asimetrie în privinţa interfluviilor principale, constatându-se o
scădere a altitudinilor de la vest spre est, cât şi de la nord spre sud. Formele de relief minore şi
medii diferă de la piemont spre câmpuri. În câmpie, versanţii se retrag departe de albiile minore în
urma sinuozităţilor râurilor care dezvoltă mult albiile majore.
În ansamblu, bazinul hidrografic prezintă o asimetrie pe partea stângă a râului principal, în
comparaţie cu partea dreaptă. Această asimetrie este dată de mărimea afluenţilor care prezintă o
dezvoltare mai mare pe partea stângă. Această asimetrie se poate explica prin evoluţia în timpul
cuaternar a râurilor Teleorman şi Argeş, ultimul migrând mult spre est (spre zona de subsidenţă).
Teleormanul prezintă un curs superior cu orientare nord-vest–sud-est, iar în sectorul mijlociu se
îndreaptă spre sud, fiind atras de piaţa hidrografică a Vedei din depresiunea Roşiori de Vede–
Alexandria.
Bazinul Vedea este unul total asimetric. Faţă de talvegul principal 71% din bazin reprezintă
partea stângă şi numai 29% partea dreaptă. Asimetria bazinului este rezultatul mai multor factori,
dintre care amintim: agresivitatea eroziunii de pe versanţii vestici şi evoluţia Argeşului în timp
cuaternar recent (devierea sa spre zona de subsidenţă). Partea dreaptă este formată din 3 bazine de
ordinul 5 foarte active: Plapcea, Dorofet şi Nanov. Partea stângă este formată din 6 bazine, dintre
care 2 au ordinul 6 şi restul ordinul 5: Cotmeana şi Teleorman, şi respectiv Tecuci, Burdea, şi Valea
Câinelui (fig. 2.11.).
Bazinul hidrografic Plapcea se formează dintr-o serie de pârâuri (Plapea Mare şi Plapcea
Mică). Suprafaţa este de 345,41 km2, ocupă 12% din ponderea totală a bazinului; iar lungimea,
considerând Plapcea Mare izvor principal, este de 62,9 km. Cu o lungime totală a reţelei de
aproximativ 800 km şi un număr al talvegurilor de diferite ordine, de peste 1 000, este cel mai mare
şi cel mai activ bazin morfohidrografic de pe partea dreaptă a Vedei. Frecvenţa talvegurilor este
peste media bazinului (3/km2). Bazinul Dorofet, cu o suprafaţă de 219,7 km2, ocupă doar 5% din
ponderea suprafeţelor bazinului, iar bazinul Nanov, cu 120,91 km2, este cel mai mic la toate
capitolele (pondere, suprafaţă, lungimea totală a talvegurilor, densitatea şi frecvenţa lor).
Bazinul Călmăţuiul (teleormănean) este un bazin
hidrografic autohton Câmpiei Române, situat în întregime
în Câmpia Boianului. În ceea ce priveşte tipul genetic
major de relief, Câmpia Boianului se încadrează în tipul de
câmpie fluvio-lacustră, caracteristic pentru întreaga
Câmpie Română, iar ca subtipuri, în cadrul acestui bazin
putem distinge: a) Câmpia Iminogului (Câmpia Boianului
de Nord), ce ocupă partea nordică a bazinului – o câmpie
piemontană getică, reprezentând o prelungire a
Piemontului Getic, şi b) Câmpia Urluiului – o câmpie
piemontană prebalcanică (câmpie piemontană cu strate de
Frăteşti), ce provine dintr-un piemont vechi prebalcanic, ce
Fig. 2.11. Ponderea suprafeţelor în bazinul a fost acoperit cu depozite lacustre şi loessoide şi se
hidrografic Vedea
întinde în sudul localităţilor Radomireşti-Mihăeşti,
ocupând sectorul mijlociu şi inferior al bazinului (Posea, 1987; Grecu, 2010).
Râul Călmăţui este sculptat în depozite loessoide de vârstă pleistocenă, care au în bază
„Stratele de Frăteşti” de vârstă St. Prestian (Enciu, 2007). Discordanţa dintre depozitele romaniene
şi Stratele de Frăteşti este pusă pe seama patului de eroziune al Paleodunării în faza de conuri-deltă,
după ieşirea din defileu (Liteanu, Ghenea, 1967). Datorită atât coborârii rapide a nivelului de bază,
cât şi mişcărilor neotectonice pozitive, râul s-a adâncit puternic în sectorul inferior, atât în
depozitele loessoide, cât şi în Stratele de Frătesti.
Cumpăna de apă a bazinului morfohidrografic Călmăţui are o lungime de 184,93 km, fiind
repartizată simetric pe cele două maluri, pe malul drept 94,19 km (50,93%), iar pe malul stâng
90,74 km (49,07%).
Pentru bazinul Călmăţui, indicele de formă stabilit de Gravelius, ca raport între perimetrul
bazinului (P = 184,93 km) şi perimetrul unui cerc cu aceeaşi suprafaţă (S = 1375,07 km²) K = P/2πr
este de 1,4. Această valoare redă aspectul ovoidal al bazinului Călmăţuiul teleormănean. Înfăţişărea
actuală a bazinului este determinată de modificările repetate ale nivelului de bază reprezentat de
Dunăre, care au generat mai multe etape în formarea bazinului (Albu, 2012).
Pentru a avea o imagine cât mai reală a formei bazinului, s-a calculat raportul de formă, ce
are ca figură de referinţă pătratul (Zăvoianu, 1978).
Rf = S/(P/4)² = 0,6.
Putem observa că, folosind drept figuri de referinţă atât cercul, cât şi pătratul, se constată că
diferenţa dintre indicii de formă şi unitate a rămas aceeaşi (0,4).
Raportul de alungire calculat ca raport între diametrul cercului de arie egală şi lungimea
bazinului RA = ΦCS/L = 0,53 (Schumm, 1956, Zăvoianu, 1978), arată că bazinul este alungit, dar
gradul de alungire este mediu.
Raportul de circularitate poate fi calculat ca raport între suprafaţa bazinului S (S=1375,07
km²) şi Scp – suprafaţa unui cerc de perimetru egal (P = 184,93 km). După formula:
Rc = S / Scp.
Pentru bazinul Călmăţui, se obţine valoarea de 0,50, ceea ce ne indică un bazin alungit.
Analizând rezultatele obţinute, observăm că bazinul Călmăţui este mediu alungit, în timp ce
subbazinele de ordinul 4 au un grad de alungire mult mai ridicat.
Asimetria bazinului raportată la cursul principal oferă informaţii privitoare la evoluţia sa în
timp. Suprafaţa bazinului hidrografic Călmăţui de 1 375 km² este repartizată asimetric de o parte şi
de alta a axului văii (fig. 2.12). Suprafaţa malului drept este de 623,84 km² (45,37%), iar a malului
stâng de 751,23 km² (54,63%). Coeficientul de asimetrie, calculat prin formula: kas = 2 (Fdr - Fst)/ F
= 0,18 (Pişota, Zaharia, Diaconu, 2005) arată că bazinul este mediu asimetric. Această situaţie se
datorează celor doi afluenţi importanţi pe care Călmăţuiul îi primeşte pe partea stângă: Călmăţuiul
Sec şi Urluiul.
Dacă luăm în calcul axa principală a bazinului, atunci situaţia se inversează. Suprafaţa din
dreapta axei principale este de 949,14 km² (69,02%), iar cea din stânga axei principale este de
numai 425,93 km² (30,98%), gradul de asimetrie în acest caz fiind mult mai mare. Această asimetrie
se datorează schimbării direcţiei de curgere a râului Călmăţui (fig. 2.12. a şi b).
a) b)
Fig. 2.12. Ponderea suprafeţelor în cadrul bazinului Călmăţuiul teleormănean

a) faţă de axul văii; b) faţă de axa principală a bazinului
Forma suprafeţei de recepţie influenţează o serie de parametri importanţi: suprafaţa,

perimetrul, lungimea şi lăţimea. Pentru bazinul morfohidrografic Călmăţui şi pentru principalele
subbazine s-a calculat lungimea maximă, lăţimea maximă şi lăţimea medie – determinată ca raport
între suprafaţa bazinelor şi lungimea acestora (Grecu, 1992).
Lungimea bazinului Călmăţui este de 78,32 km, iar cea a bazinelor de ordinul 4 variază între
19,42 km (Totiţa) şi 41,23 km (Urlui). Lăţimea bazinelor este variabilă pe diferitele lor sectoare.
Astfel, bazinul râului Călmăţui este foarte bine dezvoltat în partea centrală (peste 25 km), în timp ce
în partea nordică a bazinului, lăţimea scade la mai puţin de 5 km. Lăţimea medie a bazinului
Călmăţui este de 17,56 km, lăţimile medii în cazul bazinelor de ordinul 4 sunt apropiate, variind
între 2,33 km (Totiţa) şi 2,76 km (Urluiul).
Analizând dimensiunile de lungime ale bazinului Călmăţui (tabelul 2.2), constatăm că forma
acestuia tinde spre echilibru, în timp ce subbazinele de ordinul 4 au forme mult mai alungite.
Tabelul 2.2 Datele mofometrice pentru bazinul Călmăţui şi principalele subbazine

Lungimea maximă Lăţimea maximă Lăţimea medie
Bazinul
(km) (km) (km)
Călmăţuiul 78,32 28,62 17,56
Călmăţuiul superior 38,95 12,14 2,50
Călmăţuiul Sec 36,71 7,34 2,46
Totiţa 19,42 6,75 2,33
Urluiul 41,23 12,25 2,76
Bazinul morfohidrografic Călmăţuiul de Teleorman se desfăşoară latitudinal între

paralela de 44°19'40" la nord şi cea de 43°41'53" în sud. Extinderea în longitudine este dată de
meridianul de 24°32'55" în vest şi cel de 25°02'53" în estul bazinului. În urma analizei parametrilor
morfometrici importanţi, ca: altitudinea, sistemul de văi, gradul de fragmentare etc., se disting trei
sectoare ce prezintă caracteristici distincte.
Sectorul superior, se suprapune în cea mai mare parte Câmpiei Iminogului şi se întinde în
sud până la confluenţa Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec. Altitudinea absolută coboară de la 163,5 m
în nord, la circa 108 m în sud, iar valoarea pantei atinge de 1,42 m/km, datorită existenţei capătului
sudic al conului de dejecţie Olt-Argeş. Acest sector e străbătut pe direcţia NNV-SSE de cursul
superior al văii Călmăţuiului şi afluenţii acestuia: valea Călmăţuiului Sec, afluent pe stânga, şi valea
Sohodolului, afluent pe dreapta.Văile au profil transversal în formă de „V”, larg deschis în
sectoarele superioare, apoi încep să se adâncească şi să se lărgească uşor la bază.
Acest sector se caracterizează prin absenţa izvoarelor, iar pânza freatică la nivelul
interfluviilor se găseşte la mare adâncime (20-25 m). Ca urmare, aşezările omeneşti sunt puţine,
mici şi dispuse pe văi, unde adâncimea pânzei freatice este mai mică. Adâncimea fragmentării
înregistrează valori de 10 şi chiar 20 m în partea sudică, densitatea fragmentării reliefului este cea
mai ridicată din cadrul întregului bazin, fiind de peste 1,5 km/km² (dacă luăm în calcul toate văile,
inclusiv cele cu caracter torenţial), lunca este relativ îngustă, iar versanţii au valori ale pantelor de
5-10%.
Sectorul mijlociu (central), situat între confluenţa Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec şi
confluenţa Călmăţuiului cu Urluiul, este cel mai extins şi este drenat de cursul mijlociu al
Călmăţuiului şi afluentul pe stânga al acestuia, Urluiul. Râurile principale au apă tot timpul anului,
lunci largi şi complexe, cu numeroase meandre încătuşate, grădişti, precum şi unu-două nivele de
terasă sub formă de petice. Numeroasele meandre determină schimbarea principalei direcţii de
curgere a râurilor care devine NV-SE.
Versanţii devin mai abrupti, pantele au în general valori cuprinse între 10–15° şi chiar
depăşind 15°. Panta generală a suprafeţei reliefului se reduce foarte mult, ajungând la 0,25o–0,3o,
aceasta datorându-se prelungirii spre vest a ulucului depresionar Câlniştea. O caracteristică
importantă a acestui sector geomorfologic este bogăţia de izvoare, unele cu debit destul de
important, care apar în număr mare la baza versanţilor văilor principale, marcând partea terminală a
conului de dejecţie (Rădulescu, 1956), fapt ce a determinat apariţia a numeroase aşezări. Densitatea
fragmentării este de numai 1,1 km/km², însă văile se adâncesc destul de mult, adâncimea
fragmentării atingând valori de 30–40, 40–50 şi chiar peste 50 m.
Sectorul inferior este situat la sud de confluenţa Călmăţuiului cu Urluiul şi are suprafaţa cea
mai redusă. Acesta este drenat pe direcţia nord-sud de valea adâncă, cu aspect de „microcanion”
format în loess, a Călmăţuiului. Adâncimea fragmentării depăşeşte în acest sector 50 m. Versanţii
cu pante de 10–15° şi chiar peste 15° sunt afectaţi de procesele geomorfologice actuale. Cele două
nivele de terasă, sunt prezente numai pe partea stângă a râului şi au suprafeţe atât de oblice, încât
este greu să li se fixeze altitudinea printr-o singură cifră. Se pare că în timpul formării teraselor râul
cobora destul de repede spre actualul nivel de bază (Vâlsan, 1915).
Suprafaţa acestui sector este aproape orizontală, asemănătoare Câmpiei Burnasului. Ceea ce
o deosebeşte este însă lipsa pantei inverse, de la sud spre nord, şi a râurilor cu această direcţie de
curgere. Diferenţa de altitudine de circa 5 m, înregistrată între extremităţile nordică şi sudică ale
acestui sector, este determinată de prezenţa terasei a 4-a a Dunării, în sudul bazinului. În aceste
condiţii densitatea reţelei hidrografice este asemănătoare celei din sectorul central, fiind de 1,2
km/km².
Bazinul hidrografic Neajlov este afluent al Argeşului, se desfăşoară în cadrul sectorului
central al Câmpiei Române, la nord de Câmpul Burnasului. Bazinul hidrografic Neajlov se
desfăşoară latitudinal între paralela de 44°49'23" la nord şi cea de 43°55'45" în sud. Extinderea în
longitudine este dată de meridianul de 24°54'35" în vest şi cel de 26°14'9" în extremitatea estică. Cu
izvoare în marele con de dejecţie construit de Argeş la intrarea în câmpie, Neajlovul este un râu
autohton acestei mari unităţi de relief, fiind cel mai important afluent al Argeşului pe partea dreaptă.
Obârşiile sale sunt în regiunea de tranziţie dintre piemont şi câmpie, la peste 300 m, iar gura de
vărsare se află la o altitudine sub 50 m. Bazinul are o formă alungită evidenţiată prin raportul de
formă de 0,55, lăţimea medie fiind de 51 km, iar lungimea este de 141 km (Văcaru, 2010).
Bazinul este asimetric datorită genezei sale, curgând aproximativ paralel cu Argeşul. Cei
mai importanţi afluenţi sunt Dâmbovnicul şi Câlniştea, care primeşte afluent pe Glavacioc, toate
situate pe partea dreaptă a râului colector. Are o suprafaţă de peste 3 500 km2.
Bazinul hidrografic Mostiştea este autohton, fiind situat în totalitate în sectorul estic al
Câmpiei Române, se varsă în Dunăre prin Lacul Iezerul Mostiştei. Bazinul hidrografic Mostiştea se
desfăşoară latitudinal între paralela de 44°40'02" la nord şi cea de 44°12'43" în sud. Extinderea în
longitudine este dată de meridianul de 26°03'17" în vest şi cel de 27°03'50" în est.
Râul Mostiştea izvorăşte de la circa 92 m altitudine, în apropiere de localitatea Dimieni,
profilul longitudinal al cursului desfăşurându-se pe o diferenţă de nivel de circa 80 de metri, pe o
lungime de 106 km până la barajul Mânăstirea Dorobanţu şi o suprafaţă a bazinului de 1 802 km2.
Prin raportarea suprafeţei bazinului la lungimea acestuia de 80 km (în linie dreaptă), se obţine
lăţimea medie a bazinului de 22,5 km. Altitudinea medie a reliefului din bazin este de 58,5 m
(Ghiţă, 2009).
În ceea ce priveşte repartiţia suprafeţei bazinului pe cele două interfluvii, calculele şi
observaţiile directe arată o clară dezvoltare a bazinului pe partea stângă a râului, fapt pus în valoare
pe seama coeficientului de asimetrie al bazinului (0,77). Primeşte cei mai mulţi afluenţi pe partea
stângă: Colceagul, Vânăta, Argova, iar pe dreapta cel mai important afluent îl constituie Belciugatele.
Forma bazinului se află prin determinarea indicelui lui Gravelius (K), care arată relaţia
dintre perimetrul bazinului analizat şi perimetrul unui cerc cu aceeaşi suprafaţă, au fost obţinute
următoarele rezultate:
F = πr2; r = √F/π; K = P/2πr.
Cunoscând că P = 225,7 km, F = 1802 km2 şi înlocuind în formule, se obţine K = 0,5,
valoare destul de îndepărtată de 1 (în cazul în care forma bazinului ar fi cea de cerc). Acest lucru
reflectă evoluţia bazinului şi a cumpenelor acestuia în plan, în funcţie de variaţiile nivelelor de bază
ale Dunării, Ialomiţei şi a subsistemelor sale afluente Cociovaliştea, Bălteni, Snagov (vezi valea
Burduf – posibilă axă de comunicare a unui râu din nord cu Mostiştea), a Argeşului şi a afluenţilor
săi (Dâmboviţa cu Colentina, Pasărea) care au migrat spre est, şi nu de factorul litologic, acesta
fiind destul de omogen.
Raportul de formă care are ca figură de referinţă pătratul (Zăvoianu, 1978) arată şi în acest
caz, forma bazinului Mostiştea este uşor alungită. Folosind drept figură de referinţă cercul sau
pătratul, se observă că diferenţa dintre cei 2 indici şi unitate este aceeaşi, respectiv 0,5.
Rf = F/(P/4)2 = 1,5
2.3. Analiza morfometrică a reliefului şi identificarea valorilor critice *

Geomorfologia fluvială evidenţieză modul în care schimbările climatice şi activitatea
tectonică influenţează pe termen lung aspectul văii şi al profilului longitudinal al râului
(Thorndycraft, Benito, Gregory, 2008). „Cercetările morfometrice sunt deosebit de utile pentru
regiunile nestudiate, în care lipsesc dovezile geomorfologice pentru explicarea evoluţiei reliefului.
Prin redarea fidelă şi corectă a aspectului actual al suprafeţei Pământului, analiza morfometrică ne
conduce la intuiţii paleoevolutive sau genetice” (Grecu, 1992).
Morfometria generală a reliefului este analizată în cadrul bazinelor hidrografice autohtone
câmpiei (Călmăţui, Neajlov şi Mostiştea), excepţie face bazinul Vedea care este alohton prin
izvoarele sale care sunt instalate în sectorul înalt piemontan. Morfometria este foarte importantă
deoarece parametrii obţinuţi redau o imagine de ansamblu a acţiunii agenţilor externi în cadrul
bazinului. Ne vom referi la pragurile critice ale reliefului care influenţează toată energia ce intră şi
acţionează în cadrul unui bazin morfohidrografic şi conduc la apariţia microformelor de relief.
Astfel de analize se pot face după stabilirea treptelor hipsometrice şi intervalelor energiei de relief,
densităţii reţelei hidrografice şi declivităţii. În cadrul câmpiei, văile sunt mai largi cu trei nivele de
terasă şi cu lunci foarte dezvoltate. Reţeaua hidrografică este permanentă şi se mai rarefiază ca
densitate, în comparaţie cu partea superioară, dar adâncimea fragmentării se menţine la cote
cuprinse între 20 şi 40 m/km2 în cadrul văilor. Interfluviile secundare dintre râurile afluente sunt
mai vaste, având uneori şi peste 20–30 km, şi au caracter cvasiorizontal. Pantele scad mult, fiind
cuprinse între sub 1o (pe interfluvii şi în cadrul luncilor inundabile) şi peste 1o până la 5o (în cadrul
luncilor neinundabile şi al frunţilor de terase).
2.3.1. Altitudinea reliefului

Înălţimea este un parametru foarte important în stabilirea cantităţilor de energie şi materie
intrată şi ieşită din bazin, cât şi în stabilirea forţei de eroziune a apelor curgătoare. Altitudinea
reflectă unitatea de relief în care se înscriu. Altitudinal, cele patru bazine prezintă valori relativ
apropiate, maxima fiind de 619 m (în bazinul Vedea), iar minima de 104,1 m (în bazinul Mostiştea,
în apropierea localităţii Dimieni). Cea mai mare altitudine din bazinul Neajlov este de peste 300 m
(în apropierea Dealului Redea, 344 m), iar în bazinul Călmăţui, altitudinea maximă depăşeşte 160 m
(Măgura Greci, 164 m) (fig. 2.13 și 2.14).
Altitudinea de la vărsare cu cea mai mică valoare o deţine Mostiştea de sub 15 m (vărsarea
Lacului Iezerul Mostiştei în Dunăre la 12,4 m), iar cea mai mare valoare este pe Neajlov sub 50 m
(confluenţa cu Argeşul la 43 m). Pentru celelalte râuri, Vedea şi Călmăţui, ambele se varsă la o
altitudine de aproximativ 16 m şi, respectiv, 20 m.
Cel mai lung râu colector este Vedea cu peste 250 km, iar cel mai scurt râu colector este
Mostiştea cu o lungime de 106 km până la barajul Mânăstirea-Dorobanţu, 115 km până la Dunăre
de-a lungul privalului Scoiceni şi 116,5 km de-a lungul canalului Iezer-Dunăre. Neajlov are o
lungime sub 200 km, iar Călmăţui sub 150 km. Cea mai mare suprafaţă a bazinului hidrografic este
cea al Vedei cu peste 5 000 km2, iar cea mai mică suprafaţă este al bazinului hidrografic Călmăţui
peste 1 300 km2. Bazinul hidrografic al Neajlovului are o suprafaţă de peste 3 500 km2, iar cel al
Mostiştei are peste 1 500 km2.
*
Clasele de valori luate în considerare pentru analiza morfometrică au fost obţinute la nivelul fiecărui bazin. Pentru
elaborarea hărţii de vulnerabilitate s-au realizat clase generalizate pentru întreg Sectorul Central.
Fig. 2.13. Sectorul Central al Câmpiei Române. Harta hipsometrică

Fig. 2.14. Harta hipsometrică a bazinului Mostiştea
2.3.2. Hipsometria
În bazinul hidrografic Vedea, drenat de un râu alohton câmpiei, s-au individualizat cinci
trepte hipsometrice, care se succed de la nord la sud astfel: peste 500 m; 500–350 m; 350–200 m;
200–50 m şi sub 50 m. (tabelul 2.3)
Tabelul 2.4. Valorile suprafeţei bazinului Vedea repartizate pe trepte de altitudine
Cumularea suprafeţei de la
Nr. Suprafaţa
Curbele de nivel izvor la vărsare
crt.
km2 % km2 %
1. peste 500 102 2 102 2
2. 350-500 807 15 909 17
3. 200-350 1 870 35 2 779 52
4. 50-200 2 415 45 5 194 97
5. sub 50 170 3 5 364 100
Partea superioară cuprinde primele două trepte, partea de tranziţie este cea cuprinsă între
350 şi 200 m, iar în partea inferioară, de câmpie propriu-zisă, se află ultimele două trepte
hipsometrice. În partea superioară a bazinului s-au individualizat primele trei trepte de relief la
altitudini de peste 200 m. Treptele cresc în suprafaţă de la izvoare spre sud.
Treapta cuprinsă între 200 şi 350 m este cea mai vastă din partea superioară a sistemului cu
o suprafaţă de peste 1 800 km2, reprezentând 35% din suprafaţa sistemului, este considerată treapta
de tranziţie între partea înaltă propriu-zisă a piemontului şi partea propriu-zisă a câmpiei.
În partea mediană a sistemului se întinde treapta cuprinsă între 50 şi 200 m cea mai vastă
treaptă din sistem. Are o suprafaţă de peste 2 400 km2 şi o pondere de aproximativ 45% din
suprafaţa totală a sistemului. În partea inferioară a sistemului se prelungeşte treapta cuprinsă între
50–200 m şi apare cea care are sub 50 m. Această ultimă treaptă hipsometrică delimitează lunca
Vedei comună cu cea a Dunării şi se extinde până la baza treptei de terasă Mindel a Dunării. Are o
suprafaţă de peste 150 km2 şi o pondere de 3% din suprafaţa totală a sistemului.
Particularităţile hipsometrice ale bazinului hidrografic Călmăţuiul teleormănean sunt
determinate de desfăşurarea acestuia pe formaţiuni litologice omogene cu structură tabulară, de
mişcările neotectonice pozitive, care au afectat cu precădere partea sudică a bazinului, de oscilaţiile
nivelului de bază, precum şi de acţiunea agenţilor externi.
Fig. 2.15. Diagrama cumulată a treptelor hipsometrice Fig. 2.16. Diagrama cumulată a treptelor hipsometrice
în bazinul hidrografic Călmăţui în bazinul hidrografic Vedea
În cadrul bazinului Călmăţui, se remarcă dispunerea concentrică a treptelor hipsometrice de

la nord la sud, scăderea acestora realizându-se în lungul văii Călmăţuiului de la izvor spre vărsare.
Altitudinile scad treptat dinspre NNV spre SSE, cele mai mari înălţimi fiind situate pe cumpăna de
apă, în nordul bazinului: Măgura Greci 163,5 m, Măgura Vâlcele 156,23 m, Măgura Greceanca
161,3 m, iar cele mai reduse, sub 20 de m, găsindu-se în sudul bazinului, la vărsarea Călmăţuiului în
Lacul Suhaia (tabelul 2.4).
Histograma realizată pentru acest bazin prezintă o puternică simetrie, deoarece atât
suprafeţele cu valori de sub 90 m, cât şi cele cu valori de peste 120 m deţin circa 19% din suprafaţa
bazinului, în timp ce treapta hipsometrică de 90–120 m se întinde pe o suprafaţă de 852,3 km²,
ocupă circa 62% din suprafaţa bazinului, incluzând cea mai mare parte a interfluviilor. Analizând
diagrama cumulată a treptelor hipsometrice (fig. 2.15; fig. 2.16; 2.17; 2.18), se poate remarca cu
uşurinţă forma convexă a curbei în partea inferioară, ceea ce indică un proces de adâncire puternică
şi rapidă a văilor. Comparând forma curbei integralei hipsometrice, redusă la unitate (Rădoane și
colab. 2000), cu stadiile evoluţiei reliefului ale lui Strahler, se constată că bazinul hidrografic
Călmăţui se află aproape de stadiul de maturitate al evoluţiei sale. Concluzia, însă, trebuie privită cu
o anumită rezervă, ţinându-se cont de dispunerea bazinului într-o unitate de câmpie şi de influenţa
tectonicii în cursul inferior.
Tabelul 2.4. Valorile suprafeţei bazinului Călmățui repartizate pe trepte de altitudine
Nr. Suprafaţa
crt.
km2 % km2 %
1. peste 150 23 2 23 2
2. 120-150 243 18 266 19,3
3. 90-120 854 62 1120 81,4
4. 60-90 173 13 1293 94
5. sub 60 82 6 1375 100
Fig. 2.17. Diagrama cumulată a treptelor Fig. 2.18. Diagrama cumulată a treptelor hipsometrice
hipsometrice în bazinul Neajlov în bazinul Moștistea
În bazinul hidrografic Neajlov, drenat de un râu autohton câmpiei, sunt individualizate şase
trepte hipsometrice care coboară de la peste 300 m din 50 în 50 m până la confluenţa cu Argeşul,
sub 50 m. Cele mai extinse sunt: treapta cuprinsă între 50–100 m, reprezentând circa 45%, apoi
treapta cuprinsă între 100–150 m cu o pondere de circa 20% şi treapta cuprinsă între 150-200 m cu
o pondere de circa 16%. Acestea se extind la nivelul interfluviilor secundare din bazin, delimitându-
le de văi. (tabelul 2.5)
Bazinul morfohidrografic Mostiştea se extinde între 12,4 m (la confluenţa Iezerului
Mostiştea cu lunca Dunării) şi 104,1 m, la vest de localitatea Petreşti, în Câmpia Vlăsiei, spre
obârşia râului principal (91,7 m), fiind stabilite 4 intervale hipsometrice. Mai mult de jumătate din
suprafaţa bazinului (56%) este situată la sub 60 m altitudine, 38% între 60-80 m şi numai 6% din
bazin, adică sectorul superior (Câmpul Colceag-Burduf şi Câmpul Mostiştei Superioare) este situat
la peste 80 m altitudine. Intervalul sub 40 m corespunde cursului principal, în aval de localitatea
Fundulea şi afluenţilor Argova şi Vânăta şi podului terasei a 3-a a Dunării (tabelul 2.6).
Tabelul 2.5. Valorile suprafeţei bazinului Neajlov repartizate pe trepte de altitudine (după Văcaru, 2010)
Nr. Suprafaţa
crt.
km2 % km2 %
1. peste 250 223,2 6 223,2 6
2. 200-250 446,4 12 669,6 25
3. 150-200 595,2 16 1 264,8 34
4. 100-150 744 20 2 008,8 54
5. 50-100 1 674 45 3 682,8 99
6. sub 50 37,2 1 3720 100
Tabelul 2.6. Valorile suprafeţei bazinului Mostiştea repartizate pe trepte de altitudine
Nr. Suprafaţa
crt.
km2 % km2 %
1. peste 80 108 6 108 6
2. 60-80 685 38 793 44
3. 40-60 847 47 1 640 91
4. sub 40 162 46 1 802 100
2.3.3. Energia de relief

Energia de relief (ER) este un parametru matematic foarte important, deoarece indică date
despre adâncirea râurilor în suprafaţa topografică actuală. Din punct de vedere geomorfologic, acest
parametru poate furniza şi date despre evoluţia eroziunii în suprafaţă. S-a folosit metoda
cartogramelor. Adâncimea fragmentării reliefului (AFR) arată profunzimea până la care a pătruns
eroziunea lineară. În bazinul Vedea, adâncimea medie a fragmentării reliefului este cuprinsă între
20 şi 30 m faţă de suprafaţa topografică (fig. 2.19). Această medie indică două aspecte, pe de o
parte, tinereţea bazinului morfohidrografic Vedea, iar pe de altă parte, faptul că râurile în cadrul
câmpiei s-au instalat relativ recent. În cadrul sistemului s-au identificat cinci intervale ale energiei
de relief: peste 81 m/km2; 61–80 m/km2; 41–60 m/km2; 21–40 m/km2 şi sub 20 m/km2.
Intervalul cu peste 80 m/km2 este situat în nordul bazinului Cotmeana, în arealul piemontan.
Valorile oscilează între 80 şi peste 100 m/km2. Aceste valori indică o activitate intensă de eroziune
în adâncime a râurilor Dulerceag, Cotmeana şi Vârteju. Aceste valori se găsesc spre sud, până la
izvoarele Teleormanului. Pe harta întocmită de Specht în 1791, izvoarele acestui râu sunt în cadrul
Piemontului, aproape de izvoarele Cotmenei. Pe harta Szatmary, 1857, izvoarele Teleormanului
apar undeva sub Culmea Cotmeniţei (locul de unde actual izvorăşte Vârteju). Aceste date de pe
hărţile vechi, corelate cu datele actuale ale energiei de relief, relevă faptul că, în această regiune au
avut loc o serie de captări care au condus la cea mai mare energie de relief din bazin.
Cea mai mare parte a suprafeţei bazinului Călmăţui, respectiv 53%, prezintă valori ale
adâncimii fragmentării de sub 10 m. Suprafeţele cu valori ale adâncimii fragmentării cuprinse între
10 şi 20 m ocupă 22% din suprafaţa bazinului şi sunt localizate mai ales în lungul văilor din bazinul
superior al Călmăţuiului. Suprafeţele cu valori ale adâncimii fragmentării cuprinse între 21 şi 30 m
deţin circa 6% din suprafaţa bazinului şi sunt dispuse cu precădere în lungul văii Călmăţuiului în
sectorul mijlociu şi în sectorul superior al văii Urluiului.
O particularitate a AFR o constituie suprafeţele ce au valori ale adâncimii fragmentării
cuprinse între 40 şi 50 m, precum şi cele cu valori mai mari de 50 m, situate în sectorul inferior al
văii Călmăţuiului, valori destul de mari pentru o zonă de câmpie şi care împreună ocupă circa 7%
din suprafaţa bazinului. Acest fapt se datorează: prezenţei depozitelor loessoide care sunt uşor
friabile; mişcărilor neotectonice pozitive de circa +2 mm/an (Zugrăvescu et all., 1998); coborârii
accentuate a nivelului de bază reprezentat de Dunăre.
În bazinul hidrografic Neajlov, energia medie de relief este cuprinsă în intervalul de 5 şi
10 m/km, cu o pondere mare (circa 85%). S-au identificat patru intervale de valori şi anume: peste
21 m/km; 11–15 m/km2; 5–11 m/km2 şi sub 5 m/km2. Cele mai mari valori (peste 20 m/km2) sunt
prezente în cadrul câmpiei piemontane a Piteştiului, unde Neajlovul prezintă şi cele mai abrupte
maluri. Valori ale adâncimii fragmentării reliefului cuprinse între 11 şi 15 m/km2 sunt frecvente în
lungul râurilor afluente cu putere mare de eroziune şi lunci bine conturate.
Pentru bazinul hidrografic Mostiştea, harta energiei de relief a evidenţiat valori între 0 şi 46
2
m/km , delimitându-se în felul acesta cinci clase de valori. Cea mai mare parte a bazinului prezintă
o energie a reliefului de 0-8 m/km2, areal ce corespunde cu suprafeţele de câmp, suprafeţele cu
peste 23 m/km2 reprezintă doar 10% din suprafaţa bazinului, valori reflectate de malurile abrupte,
falezele lacurilor, sau abruptul din nordul bazinului, spre fruntea terasei Ialomiţei (fig. 2.20).
Fig. 2.19. Sectorul Central al Câmpiei Române. Harta energiei de relief

Fig. 2.20. Bazinul Călmățui. Harta energiei de relief

2.3.4. Densitatea fragmentării reliefului

În bazinul hidrografic Vedea, densitatea fragmentării reliefului (DFR) oscilează între 5,3
km/km şi 0 (zero) km/km2. Media pe total bazin Vedea este de 1,7 km/km2. Intervalele densităţii
2
sunt: peste 4 km/km2; 3–4 km/km2; 2–3 km/km2; 1–2 km/km2 şi sub 1 km/km2 cu cea mai mare
suprafaţă (2 000 km2 şi o pondere de 37%). În partea superioară a bazinului, regiunea piemontană,
DF atinge valori maxime, uneori de 5 şi peste 5 km/km2. În regiunea de tranziţie creşte suprafaţa
intervalelor, în care DFR este cuprinsă între 3-4 km/km2 şi 2-3 km/km2. În cadrul câmpiilor, DFR
scade sub 2 km/km2, suprafeţe mari din câmpie având valori sub 1 km/km2. Valori mari ale
densităţii de peste 2 km/km2 se menţin în lungul văilor principale şi în regiunile de confluenţă. În
acest sens, se remarcă valea Vedei, Valea Câinelui şi Teleorman, în lungul cărora DFR trece chiar şi
de 3 km/km2. De asemenea, valori mari (peste 3 km/km2) se găsesc în cadrul depresiunii Roşiori de
Vede – Alexandria, de unde rezultă că această regiune este o arie hidrografică foarte importantă
pentru Vedea. În cadrul ei primeşte cei mai importanţi afluenţi din câmpie: Dorofet şi Nanov, pe
partea dreaptă, Tecuci, Burdea, Valea Câinelui şi Teleorman, pe partea stângă (fig. 2.21 și 2.23).
În bazinul Călmăţui, DFR se caracterizează prin valori reduse, specifice zonei de câmpie,
însă mult mai ridicate decât în alte subunităţi ale Câmpiei Române (Bărăgan). Valorile densităţii
fragmentării reliefului variază între 0 şi 5 km/km², densitatea medie fiind de 1,25 km/km², luându-
se în calcul şi văiugile cu caracter torenţial. Suprafeţele cu valori ale DFR foarte mici, sub 1
km/km², sunt caracteristice interfluviilor (câmpurilor) dintre râurile principale şi ocupă 40% din
suprafaţa bazinului. Suprafeţele cu valori ale DFR cuprinse între 1 şi 2 km/km² deţin circa 23% din
suprafaţa bazinului, iar cele cu valori cuprinse între 2 şi 3 km/km² deţin circa 23% din suprafaţă.
Trebuie remarcat faptul că suprafeţele cu valori ale densităţii fragmentării mai mari de 3 km/km²
deţin o pondere importantă 17% din suprafaţa bazinului. Aceste valori ridicate ale densităţii
fragmentării se datorează atât friabilităţii rocilor în care este sculptat bazinul, cât şi prezenţei în
regiunea studiată a numeroase izvoare şi linii de izvoare ce au apărut ca urmare a intersectării
stratului acvifer freatic cantonat în „Stratele de Frăteşti” de către văile puternic adâncite (fig. 2.21).
În bazinul hidrografic Neajlov, densitatea fragmentării reliefului creşte de la interfluviile
principale spre văile râurilor. S-au identificat patru intervale cu valori cuprinse astfel: peste 6
km/km2 (areale reduse), 3–6 km/km2, 1–3 km/km2 şi sub 1 km/km2 (Văcaru, 2010; Cocoș, 2012).
Intervalele cu valori mari sunt bine reprezentate în lungul văilor şi la confluenţe, iar intervalul cu
valori intermediare sunt frecvente în cadrul interfluviilor secundare afectate de eroziunea exercitată
de văiugile temporare. Densitatea mare este favorizată de izvorul Neajlovului din conul de dejecţie
al Argeşului.
Valorile densităţii drenajului (calculat la scara 1:25 000) variază între 0 şi 1,7 km/km2,
media pe întreg bazinul Mostiştei fiind de 0,44 km/km2. Au fost stabilite 5 clase de valori pentru
întreg bazinul Mostiştea. Cea mai mare parte a suprafeţei bazinului (73%) prezintă o desime a
fragmentării reliefului de sub 0,6 km/km2, iar valorile ce depăşesc 0,6 km/km2 constituie 10% din
suprafaţa bazinului, valori întâlnite în spaţiile de confluenţă a organismelor pluvio-fluviale şi
arterele fluvio-lacustre principale.
Cele mai mici valori se înregistrează la bazine de diferite ordine care drenează atât spaţiul
semiendoreic al câmpului Ciornuleasa, cum este Corâta (0,09 km/km2), cât şi interfluviul stâng al
bazinului (Vânăta 0,11 km/km2, Colceagul 0,13 km/km2).
Valorile corespunzătoare celor cinci clase de valori ale densităţii fragmentării şi ale energiei
de relief (pixeli ce reprezintă 1 km2) au fost corelate prin reprezentare grafică, obţinându-se un
coeficient de corelaţie = 0,95, ceea ce reflectă o bună corelaţie directă.
Fig. 2.21. Bazinul Călmățui. Harta densității fragmentării reliefului

Fig. 2.22. Bazinul Călmățui. Harta pantelor

Fig. 2.23. Sectorul Central al Câmpiei Române. Harta densității fragmentării reliefului
2.3.5. Pantele
Declivitatea în cadrul bazinului hidrografic Vedea oscilează între peste 15o şi sub 1o. Media
declivităţii, luând în calcul şi valorile din piemont, oscilează între 3o şi 5o. În cadrul Piemotului
Cotmeana, valori de peste 10–15o şi peste 15o sunt pe versanţii afectaţi de fragmentarea intensă. Pe
suprafeţele structurale, valorile declivităţii oscilează între 1o şi 3o cu maxim 5o spre periferia lor. În
cadrul luncilor, pantele au valori sub 2o. În regiunea de tranziţie, suprafaţa versanţilor foarte înclinaţi
scade, iar pantele au valori sub 10o. Suprafeţele înalte au aspect de câmpuri cu pante sub 2o. Valori
mari, între 5o şi 10o, se înregistrează doar pe partea dreaptă a principalelor râuri care ies din piemont –
Vedea, Vediţa, Cotmeana şi Teleorman. Câmpurile, podurile de terasă şi luncile au pante sub 1o.
Valori de 1-5o se înregistrează numai în cadrul frunţilor de terasă de pe partea stângă a râurilor.
Geodeclivitatea suprafeţelor morfologice din bazinul Călmăţui este puternic corelată cu
suportul geologic, evoluţia paleogeografică şi modelarea actuală. Valorile înclinării suprafeţelor
morfologice au fost împărţite în cinci categorii. Cea mai mare pondere o deţin suprafeţele
cvasiorizontale, în cazul cărora valoarea pantei nu depăşeşte 2%, acestea sunt reprezentate de
majoritatea interfluviilor şi deţin 77% din suprafaţa bazinului. Pantele foarte slab înclinate cu valori
cuprinse între 2 şi 5% deţin 12,29% şi sunt caracteristice văilor tinere, cu caracter torenţial, care au
profilul transversal în formă de „U”. Pe măsură ce creşte ordinul de mărime al segmentelor de râu,
văile se adâncesc şi pantele devin slab înclinate cu valori cuprinse între 5 şi 10%, ocupând 6,94%
din suprafaţa bazinului. Pantele moderat înclinate, cu valori cuprinse între 10 şi 15%, deţin 2,55%
din suprafaţa bazinului şi sunt caracteristice pentru versanţii din sectoarele mijlocii şi inferioare ale
Călmăţuiului şi Urluiului, iar cele moderate cu valori de peste 15 % deţin numai 1,16% din
suprafaţa bazinului şi ocupă mai ales versantul drept al văii Călmăţuiului în sectorul inferior (fig.
2.22).
Fig. 2.24. Bazinul Mostiștea. Harta pantelor

În bazinul hidrografic Neajlov, pantele reflectă potenţialul morfodinamic scăzut al

suprafeţelor morfologice slab înclinate. S-au identificat trei intervale: valori ale pantelor de sub 1o;
între 1o şi 5o; peste 5o. Intervalul cu cea mai mică declivitate (sub 1o) ocupă cea mai mare parte din
bazin (circa 70%), pe interfluvii şi în lungul albiilor majore şi minore. Sunt identificate numeroase
suprafeţe în care apar stagnări ale apei, cursul râurilor fiind foarte lent şi puternic meandrat. Pante
mai mari de 5o apar în cadrul suprafeţelor de racord între câmpuri şi principalele văi ale bazinului
(Văcaru, 2010).
Prin întocmirea hărţii declivităţii terenului, folosind modelul digital al terenului SRTM, au
fost stabilite 4 intervale reprezentative şi au fost calculate ponderile acestora. Caracteristic pentru
regiunea de câmpie la est de Argeş, în general, şi pentru bazinul Mostiştea, în special (94%), sunt
suprafeţele cvasiorizontale, cu valori ale pantei de sub 3o (fig. 2. 24).
Acest lucru pune în evidenţă gradul redus al fragmentării reliefului şi caracterul monoton al
câmpiei. Doar 6% din suprafaţa bazinului prezintă pante cuprinse între 3o şi 12o, valori reflectate de
încrustrarea principalelor râuri în suprafaţa topografică. Se observă că pante de peste 12o au sectoare
ale văilor principale (malurile drepte), respectiv faleza lacului Iezerul Mostiştea (între Frăsinet şi
Sultana).
2.3.6. Valorile morfometrice critice în bazinele hidrografice analizate

Treptele hipsometrice au fost stabilite în funcţie de particularităţile reliefului pentru fiecare
bazin în parte şi în funcţie de suprafaţa acestora. Cele mai multe trepte au fost stabilite în cadrul
bazinului hidrografic Neajlov 6 trepte hipsometrice, în timp ce pentru bazinul Mostiştea s-au stabilit
doar 4 trepte. Pentru Vedea şi Călmăţui sunt cinci trepte caracteristice. Cea mai înaltă treaptă a fost
stabilită în bazinul Vedea la peste 500 m, iar cea mai joasă a fost stabilită în bazinul Mostiştea la
sub 40 m. În bazinul Neajlovului, cea mai înaltă treaptă este stabilită la peste 250 m, iar în bazinul
Călmăţui la peste 150 m. Cele mai extinse trepte sunt: în bazinul Vedea, treapta cuprinsă între 50 şi
200 m cu o suprafaţă de peste 2 400 km2, ocupând o pondere de aproximativ 45% din suprafaţa
totală; în bazinul Neajlov, treapta cuprinsă între 100 şi 150 m cu peste 40% din suprafaţa totală; în
bazinul Călmăţui, treapta hipsometrică de 90-120 m se întinde pe o suprafaţă de 852,3 km², ocupă
circa 62% din suprafaţa bazinului, incluzând cea mai mare parte a câmpurilor; iar în bazinul
Mostiştea mai mult de jumătate din suprafaţa bazinului (56%) este situată la sub 60 m altitudine.
Cele mai mici suprafeţe sunt ale treptelor superioare pentru toate bazinele: în bazinul hidrografic
Vedea situată la peste 500 m până la 610 m cu o suprafaţă de aproximativ 80 km2 şi o pondere de
2%; în bazinul Neajlov, suprafaţa cea mai înaltă la peste 250 m ocupă 40,7 km2 şi o pondere de
numai 0,91%; în bazinul Călmăţui, suprafaţa cu ponderea cea mai mică este situată la peste 150 m (2%);
iar în bazinul Mostiştei la peste 80 m cu o pondere de 6%. Toate aceste trepte delimitează o serie de
forme de relief (spre exemplu, câmpurile, terasele, luncile).
Clase (intervale) ale energiei de relief. În cadrul celor patru bazine hidrografice s-au stabilit
cinci intervale, cu excepţia bazinului Neajlov, unde au fost stabilite doar patru intervale. Cele mai
mari valori ale ADF au fost stabilite în bazinul Vedea (peste 80 m/km2), iar cele mai mici valori au
fost stabilite în celelalte bazine, fiind sub 10 m/km2. Intervalul cu valori peste 80 m/km2 din bazinul
Vedea este prezent numai în partea piemontană a bazinului, indicând o accentuată adâncire a reţelei
hidrografice faţă de suprafaţa topografică. Intervalul cu valori sub 10 m caracterizează o foarte mare
parte din bazinele amintite, inclusiv în bazinul Vedei. Această valoare indică sectoare tipice de
câmpie în care apar văiugi mai puţin adâncite, cu ponderi mari în fiecare bazin (Vedea 64%;
Neajlov 85%; Călmăţui 53% şi Mostiştea 61%).
Clase (intervale) ale densității fragmentării reliefului (DFR) sunt stabilite în funcţie de
lungimea reţelei hidrografice într-un km2. Cele mai multe intervale au fost stabilite în bazinul
hidrografic Neajlov (6 intervale), cele mai puţine au fost stabilite în cadrul bazinului Călmăţui (4
intervale); în celelalte două bazine (Vedea şi Mostiştea) au fost stabilite 5 intervale. Densitatea
fragmentării oscilează între 0 km/km2 şi 6–7 km/km2. Cele mai mici valori ale densităţii sunt
stabilite în bazinele: Mostiştea (0–0,1 km/km2) şi Neajlov (sub 0,5 km/km2). De remarcat că, în
toate bazinele, luate în studiu, aceste suprafeţe cu valori minime au şi cele mai mari ponderi:
Mostiştea 73%, Neajlov peste 60%, Călmăţui şi Vedea, suprafeţele cu valori sub 1 km/km2 au 40%
şi, respectiv, 37%. Aceste suprafeţe, corelate cu energia de relief mică, sunt afectate doar de câteva
văiugi şi canale sau reprezintă câmpurile propriu-zise. De asemenea, se remarcă faptul că
suprafeţele cu cele mai mari valori ale densităţii fragmentării sunt localizate în lungul talvegurilor
principale şi în zonele de confluenţă, având ponderile cele mai mici sub 20%: Călmăţui cu peste 3
km/km2, suprafeţele deţin 17%, Neajlov cu peste 2,5 km/km2 deţin 14%, Mostiştea cu peste 0,7
km/km2 deţin 10% şi Vedea cu peste 4 km/km2 deţin 5%.
Clase (intervale) ale declivităţii oscilează între sub 1o şi peste 15o. Cele mai multe intervale
ale pantelor au fost stabilite în bazinul Vedea (6 intervale) şi cele mai puţine în bazinul Neajlov (cu
doar 3 intervale), celelalte bazine (Mostiştea şi Călmăţui) au 4 şi, respectiv, 5 intervale ale
declivităţii. Cele mai accentuate pante au ponderi şi suprafeţe foarte mici în bazinele de câmpie, au
înclinări cuprinse între 5o şi 15o, localizate în cadrul versanţilor de terase, în cadrul versanţilor de
racord între suprafaţa teraselor şi suprafaţa câmpurilor. Excepţie face bazinul Vedea, unde pantele
ce depăşesc 15o, au suprafeţe mai mari în sectorul piemontan şi cel de tranziţie, circa 500 km2, iar
ponderea nu trece de 10%; suprafeţele cu pante înclinate în sectorul de câmpie sunt asemănătoare
celorlalte bazine. Cele mai puţin înclinate suprafeţe au valori sub 1o, sunt localizate în cadrul
câmpurilor, podurilor de terasă şi luncilor. Pe bazine, situaţia se prezintă astfel: Vedea are astfel de
pante pe suprafeţe care deţin peste 2 000 km2 şi au o pondere de 40%; Neajlov cu suprafeţe care
deţin circa 70%; Călmăţui cu 77% şi Mostiştea cu 94% (tabelul 2.7).
Tabelul 2.7 Date sintetice ale bazinelor morfohidrografice luate în studiu
Alt. Indicele Indicele
Bazin Suprafață L râu Panta râului
Alt. max (m) min. sinuozității concavității
hidrografic (kmp) (km) m/km
(m) (k) (IC)
Vedea 5 266 619 20 251 1,98 2,11 0,54
Neajlov 3 720 258 43 186 1,5 1,2 0,26
Călmățui 1 375 158 20 143 1,84 0,96 0,18
92 a râului
Mostiștea 1 802 15 117 0,5 0,87 0,15
101,1 m a bazinului
În concluzie, analiza parametrilor morfometrici pune în evidenţă: 1) similitudini între valori

ale bazinelor autohtone (Mostiştea şi Neajlov); 2) bazinul Călmăţui, deşi autohton prezintă anumite
particularităţi datorate neotectonicii din cursul inferior; 3) bazinul Vedea se detaşează prin toate
valorile morfometrice, fiind drenat de râuri cu izvoare în piemont.
2.4. Analiza profilelor longitudinale ale râurilor și identificarea valorilor critice

2.4.1. Profilele longitudinale
Dinamica albiei este rezultatul interacţiunii dintre climă şi apă, la care se adaugă
caracteristicile morfologice şi litologice ale bazinului şi albiei râului. Combinaţia acestor factori
cheie, pornind de la pluviometrie, joacă un rol decisiv în determinarea, pe termen lung, a
configuraţiei profilului longitudinal al râului. Profilele longitudinale ale râurilor autohtone şi a
celor alohtone, dar cu izvoare în piemont, nu prezintă praguri semnificative, excepţie făcând
trecerea de la piemont la câmpie. Panta redusă a râului nu permite transmiterea rapidă a undelor
de viitură. Prin urmare, inundaţiile locale datorate caracterului torenţial al precipitaţiilor, se
transmit cu întârziere în aval, situaţie favorabilă pentru atenţionarea populaţiei în vederea evitării
pericolului.
Profilul longitudinal al râului Vedea (fig. 2.26), respectiv poziţia izvoarelor şi formarea
cursului superior în unitatea piemontană, precum şi forma bazinului (coeficientul de formă γ este
0,29 la Roşiori de Vede şi 0,26 la Cervenia) influenţează scurgerea şi respectiv formarea undelor de
viitură, dependente de cantitatea de precipitaţii. Profilul prezintă o concavitate slabă în partea
superioară (în amonte de confluenţa cu Cotmeana). Panta medie a râului este de 2,11 m/km, cu
valori mai mari în cursul superior (peste 5m/km) şi mai mici în sectorul inferior (2 m/km în aval de
confluenţa cu Teleorman), favorizând vulnerabilitatea la inundaţii. Forma profilului în sectorul
superior este impusă de litologie şi dezvoltarea pe structură monoclinală, prin depunerea de
sedimente aduse prin eroziune torenţială pe pante. Schimbările direcţiei cursului Vedei în sectorul
superior sunt reflectate în profilulul longitudinal al râului prin praguri impuse mai mult de litologie
şi structura monoclinală a piemontului şi mai puţin de cantitatea de sedimente transportate de torenţi
de pe versanţi. Pragurile sunt situate la altitudinile de 500–510 m, 400 m, 330 m şi la 280–290 m,
230 m. Panta în cadrul piemontului este mai accentuată, fiind de 5,3 ‰.
Intrarea în câmpie a Vedei nu este reflectată printr-un prag litologic evident, ci mai mult prin
sedimentele depuse la schimbarea pantei de la confluenţa Vedei cu Tişarul. Schimbările de pantă ce
apar pe profil în sectorul mijlociu şi cel inferior ale Vedei sunt reflectate de cantităţile de aluviuni
descărcate de afluenţii săi la confluenţe (cu râul Câinelui, pragul de la 100 m) şi de traversarea
terasei dunărene de la Alexandria şi intrarea în lunca Dunării (pragul de 50 m). Arealele cu praguri
mai mici ale pantei râului corespund depozitelor aluviale aduse de afluenţi (ex. pragul de 100 m la
confluenţa cu râul Valea Câinelui) sau de depozitele aflate la contactul cu câmpul aluvional al
Dunării (pragul de 50 m). Acumulări semnificative de aluviuni se remarcă la confluenţa cu
Teleormanul, cel mai mare afluent al Vedei (L = 169 km, S = 1427 km2, Q = 3,11 m3; potrivit
ANAR–DAAV, 2008). Profilul longitudinal al râului prezintă o concavitate uşoară în cursul
superior până la confluenţa cu Cotmeana. Panta generală a râului este 2,11 ‰ (între izvor şi
vărsarea în Dunare), cu variaţii pe sectoare, astfel: 2,5 ‰ între izvor şi Roşiori de Vede, pe 126 km
lungime; 1,9 ‰ între Cervenia şi amonte de confluenţa cu Dunărea.
Impactul hidro-meteorologic asupra albiei râului este cel mai evident pe termen scurt, în
special ca urmare a unor evenimente extreme. La aceste evenimente, transportul de sedimente este
foarte important, datorită, pe de o parte, forţei de eroziune a apei care acţionează asupra patului
albiei şi malurilor, iar pe de altă parte, eroziunii pluviale ce contribuie la aportul de sedimente din
bazin. Dacă debitul mediu de aluviuni în suspensie este de 20 kg/s la Alexandria, în timpul
revărsărilor majore, fluxul de sedimente în suspensie este de peste 2 000 kg/s (în iulie 2005 a ajuns
la 5 838 kg/s). Modificările din albia râului Vedea (agradare, extinderea albiei, eroziune laterală,
modificara meandrelor) au fost identificate în mai multe sectoare din lungul râului, fiind evidenţiate
de profilele transversale şi morfologia patului albiei (fig. 2.25).
Fig. 2.25. Dinamica albiei râului Vedea în plan (A) și în profil transversal (B) (după ANAR)
Cel mai mare afluent al Vedei în amonte de Roşiori de Vede, cu izvoarele în piemont, este
Cotmeana. Profilul longitudinal al Cotmenei, în sectorul superior prezintă o pantă accentuată de
circa 6 ‰ (fig. 2.26). Aici prezintă şi cele mai multe praguri puse pe seama structurii pietrişurilor de
Cândeşti. În sectorul mijlociu, râul are o pantă mai domoală (4‰), cursul se uniformizează, iar
pragurile sunt puse pe seama acumulărilor din albie aduse de afluenţi. În cadrul câmpiei, panta se
reduce foarte mult, rezultând o serie de meandrări şi eroziune laterală, ceea ce crează praguri în
profil. Cursul inferior este localizat în regiunea de contact dintre piemont şi câmpie, unde panta este
mai redusă. Se varsă în Vedea la o altitudine de 130 m.
Pentru profilul râului Călmăţui (fig. 2.27), ţinându-se cont de bilanţul eroziune-transport-
acumulare, se pot delimita trei sectoare, fiecare constituindu-se într-un subsistem deschis cu
particularităţi morfologice dependente de cantitatea de apă şi aluviuni transferate prin sistem
(Grecu, 2003). Subsistemul superior, de obârşie, se întinde de la izvor până la confluenţa
Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec, direcţia de curgere este nord-sud, predomină scurgrea temporară,
eroziunea liniară, în adâncime, în timp ce eroziunea regresivă pe afluenţii torenţiali este relativ
slabă. Malurile au înălţimi de 10–15 m, profilul transversal al văii este de „V” larg deschis.
Subsistemul mediu este situat între confluenţa Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec şi confluenţa
Călmăţuiului cu Urluiul, predomină transportul de aluviuni în suspensie dar şi acumulările sub
formă de renii şi ostroave, fapt ce determină multiplicarea talvegurilor şi caracterul despletit al
albiei pe anumite porţiuni. Direcţia de curgere se schimbă, devenind NV-SE, lunca se lărgeşte
atingănd 3–4 km lăţime, numeroase meandre, schimbări de direcţie, grădişti, terase locale, iar valea
se adânceşte, malurile având înălţimi de 30–40 m. Subsistemul inferior, reprezintă sectorul cuprins
între confluenţa Călmăţuiului cu Urluiul şi vărsarea în Lacul Suhaia. Aval de confluenţa cu Urluiul,
râul se îndreaptă direct spre sud, lunca se restrânge, atingând doar 1 km lărgime, profilul transversal
al văii este de „U”; fragmente de terasă aparţinând celor două serii de terase, se păstrează numai pe
partea stângă a râului şi prezintă suprafeţe oblice, dând impresia că în timpul formării acestora râul
cobora destul de repede spre actualul nivel de bază. Procesul care predomină în acest sector alături
de transport este depunerea, la vărsarea în Lacul Suhaia, râul Călmăţui formând un important con de
dejecţie.
Fig. 2.26. Profilul longitudinal al râului Vedea
Fig. 2.27. Profilul longitudinal al râului Călmățui

În ceea ce priveşte profilul longitudinal al Neajlovului (fig. 2.28), în sectorul superior este
tipic râurilor de câmpie, cu o pantă redusă, 2,45 m/km (impusă atât de uniformitatea reliefului, cât şi
de numeroasele lacuri de acumulare), care corelată şi cu substratul geologic friabil (depozite
loessoide, nisipuri şi pietrişuri) favorizează eroziunea laterală şi meandrarea puternică a cursului.
Pentru bazinul Mostiştea, sinuozitatea accentuată a segmentelor de diferite ordine, ca urmare
a valorii mici a declivităţii bazinului şi a caracteristicilor depozitelor de suprafaţă se reflectă şi în
profilul longitudinal al râului principal. Acesta se desfăşoară pe circa 115 km lungime şi pe o
diferenţă de nivel de 70 m, cu o pantă generală de 1,2–1,5 %. Acesta se prezintă atipic (prin
„praguri” exagerate), ţinând cont de intervenţiile efectuate în albia râului (barajele transversale care
introduc nivele de bază locale).
Fig. 2.28. Profilul longitudinal al râului Neajlov
2.4.2. Valorile critice din lungul profilelor longitudinale de vale
După forma profilelor, râurile din câmpie nu au o concavitate accentuată, ci sunt

aproximativ rectilinii pe tot parcursul lor, indicând o geneză recentă.
Cel mai evoluat se dovedeşte a fi râul Vedea, a cărui concavitate este mai accentuată în
sectorul piemontan (fig. 2.26). Râurile Călmăţui, Neajlov, Mostiştea şi Vedea (în cadrul câmpiei) au
un profil longitudinal cu o pantă redusă. Înclinarea profilelor prezintă o mică diferenţă astfel: pante
cuprinse între 2 m/km şi 2,5 m/km în sectoarele superioare, pentru Călmăţui şi Neajlov şi în sectorul
mijlociu, pentru Vedea, impuse de litologia în care predomină pietrişuri; pante sub 2 m/km şi chiar
sub 1,5 m/km (Mostiştea) în sectoarele inferioare pentru toate râurile, impuse atât de uniformitatea
reliefului, cât şi de numeroasele lacuri de acumulare (pe Mostiştea, Neajlov, Călmăţui), care
corelată şi cu substratul geologic friabil, în care predomină depozite loessoide, nisipuri şi pietrişuri,
favorizează eroziunea laterală şi meandrarea puternică a cursului. În ceea ce priveşte prezenţa
pragurilor din lungul râurilor, din câmpie, sunt localizate la confluenţe şi sunt formate în urma
depunerilor masive de aluviuni transportate de râurile confluente. Astfel, pentru Vedea, aceste
praguri apar la 280–290 m, 230 m, 100 m şi 50 m (fig. 2.26); pentru Neajlov apar la 140–160 m, 80
m, 60–80 m şi 40–60 m şi pentru Călmăţui apar la 90–100 m, 80 m, 40 m şi 30 m; pentru Mostiştea,
pragurile sunt aproape inexistente, deoarece sunt foarte mici şi apar numai la baraje (fiind format
dintr-o succesiune de lacuri).
2.5. Analiza morfometriei reţelei de drenaj şi identificarea valorilor critice (Horton-Strahler)

Analiza, în concepţiile geomorfometrică şi a teoriilor morfologice moderne (teoria
catastrofei), a relevat faptul că densitatea mai mare a reţelei hidrografice din Sectorul Central al
Câmpiei Române se datorează în special caracteristicilor hidrogeologice şi apoi celor climatice,
râurile de aici fiind alimentate din pietrişurile piemontane din nord (Pietrişurile de Cândeşti) sau, în
cazul Burnasului, din pietrişurile de provenienţă balcanică (Pietrişurile de Frăteşti). Analiza reţelei
de drenaj pune în evidenţă eroziunea regresivă şi în adâncime, prin numărul şi lungimea
segmentelor de râu.
Interfluviul Olt-Argeş este fragmentat de o bogată reţea hidrografică autohtonă câmpiei,
afluenţi ai Argeşului, Oltului, precum şi Vedei (cu izvoarele în Piemontul Getic). Râurile îşi au
izvoarele în depozite aluviale (conuri de dejecţie ale râurilor mari, la iesirea din piemont sau din
dealurile subcarpatice). Pentru râurile din sectoarele superioare, raportul de confluenţă prezintă
valori mari, ceea ce conduce la un ordin de mărime ridicat în sistem Horton-Strahler (ordine de
mărime 5,6 şi chiar 7), situaţie atipică pentru râuri de câmpie.
Toate cele patru râuri (Vedea, Călmăţui, Neajlov şi Mostiştea) îşi au izvoarele în depozite
aluviale din regiunea înaltă. Acest lucru este dovedit şi de valoarea mare a raportului de confluenţă
pentru segmentele de ordine inferioare (de exemplu, 6,63 pentru Cotmeana, care este doar un
afluent al Vedei), situaţie anormală pentru un râu de câmpie, dar explicabilă prin demonstraţiile lui
Schumm privind formarea râurilor de tip Stepheads (Schumm & alții, 1995) (Grecu și colab. 2009).
Conform ierarhizării reţelei hidrografice în sistem Horton-Strahler, Neajlovul are ordinul 7,
după confluenţa cu Câlniştea, cel mai mare afluent al său, dar în cursul superior, amonte de
confluenţa cu Dâmbovnicul, Neajlovul are numai ordinul 4. Râul Vedea formează ordinul 7 după
confluenţa cu afluentul cel mai important, Teleormanul; afluentul principal din cursul superior,
Cotmeana, are ordinul 6. La est de Argeş, râul autohton Mostiştea are ordinul 5, iar Călmăţuiul are
tot ordinul 5, fiind tot un râu autohton.
Analizele rapoartelor de confluenţă ale segmentelor inferioare, precum şi a gradului de
realizare/împlinire a reţelei de drenaj sub aspectul ordinului de mărime, sumei lungimilor şi
lungimilor medii sunt reprezentative pentru unele indicii asupra dinamicii albiilor de râu.
2.5.1. Bazinul morfohidrografic Vedea
Vedea este un râu de ordinul 7 de mărime, cu o rată a confluenţei de 4,8 şi un indice de

realizare de 63%.
Cele mai active organisme, cele de ordinele 1 şi 2, sunt peste 10 600 segmente şi au o
frecvenţă mai mare în bazinul superior. Lungimea însumată a celor două ordine de mărime este de
aproximativ 9 700 km cu o medie de 0,7 km pentru ordinul 1 şi 1,03 km pentru ordinul 2. Din cele
1 853 de organisme torenţiale ramificate de ordin 2, peste 1 100 contribuie direct cu materiale în
segmentele superioare, iar restul de peste 700 prin unirea materiei transportate conduc la
schimbarea ordinelor de mărime pentru ordinul 3. Organismele intermediare sau de transport sunt
considerate cele de ordinele 3 şi 4, sunt peste 400 de segmente cu o lungime însumată de peste
2 000 km, având o lungime medie de 3,5 pentru cele de ordin 3, şi 12,6 km pentru cele de ordin 4.
Din cele 353 segmente de ordinul 3, peste 200 au aport direct de materie în organisme superioare,
iar peste 120 contribuie la formarea ordinelor 4. Din cele 63 de segmente de ordin 4, doar 35 aduc
materie în albiile segmentelor superioare, iar 28 duc la formarea organismelor de ordin 5.
Segmentele de ordin 5 sunt în număr de 14, fiind considerate afluenţi principali (Plapcea, Dorofet,
Nanov, Geamăna, Vediţa, Tecuci, Burdea şi Valea Câinelui) la care se adaugă segmentele de ordin
5 din bazinul Cotmeana şi Teleorman, inclusiv segmentul Vedei; au o lungime însumată de peste
300 km, cu o medie de 22,3 km. Ordinul 6 prezintă doar 3 segmente: Vedea, Cotmeana şi
Teleorman, cu o lungime însumată de peste 388 km şi o medie de peste 129,5 pentru fiecare
segment. Confluenţa dintre ordinul 6 al Vedei şi Cotmeana, situată la peste 150 km faţă de
confluenţa cu Dunărea, schimbă ordinul de mărime al Vedei (din 6 în 7) prin aportul masiv de
materiale transportat de Cotmeana.
Rata lungimilor însumate este 2,2, iar rata lungimilor medii este de 2,9. Indicele de realizare
este de 41%, iar cel al lungimilor medii este de 121%.
Tabelul 2.8. Bazinul morfohidrografic Vedea
Măs
Ir
Parametru N1/L1/l1 N2/L2/l2 N3/L3/l3 N4/L4/l4 N5/L5/l5 N6/L6/l6 N7/L7/l7 Rc/RL/Rl
calc (%)
Număr Măs 10 627 1 853 353 63 14 3 1 63
4,8
segmente (N) Calc 7 642,56 1 592,2 331,7 69,1 14,4 3 0,63
Lungimea Măs 7 880 1 900,35 1 222,3 795,45 312,1 388,4 155 41
2,2
însumată (L) Calc 7 310,8 3 323,1 1 510,5 686,6 312,1 141,9 64,5
Lungimea Măs 0,7 1,03 3,5 12,6 22,3 129,5 155 121
2,9
medie (l) Calc 0,3 0,9 2,7 7,7 22,3 64,7 187,6
Bazinul morfohidrografic Vedea este subrealizat la nivelul numărului segmentelor de râu şi

al lungimilor însumate. Rezultă o dinamică accentuată a organismelor 1 şi 2, care prin regresiune în
cadrul suprafeţelor înalte se pot ramifica, schimbând ordinul final şi lungimile însumate ale tuturor
ordinelor. În bazinul mijlociu, creşterea lungimii se poate realiza prin eroziune laterală (meandrări),
care conduce la mărirea suprafeţelor albiilor majore. La nivelul lungimilor medii, bazinul are un
indice de 121%, ceea ce ne indică o suprarealizare, dar nu foarte mult peste valoarea optimă 100%.
Acest fapt ne dovedeşte că la nivelul bazinului există o tendinţă generală spre atingerea profilului de
echilibru al râurilor (tabelul 2.8. şi fig. 2.29).
Bazinul morfohidrografic Vedea este format din afluenţii de pe partea dreaptă: Plapcea,
Dorofet şi Nanov; şi din afluenţii de pe partea stângă: Vediţa, Cotmeana, Tecuci, Burdea, Valea
Câinelui şi Teleorman. În continuare redăm, pe scurt, situaţia fiecărui afluent şi tabelul sintetic al
ierarhizării Horton–Strahler.
Bazinul morfohidrografic Plapcea este de ordinul 5, are o rată de confluenţă de 5,59, care
este destul de mare, din care rezultă un indice de realizare de 71%. Bazinul este subrealizat urmând
să se ramifice la nivelul ordinelor inferioare 1 şi 2, acestea sunt în număr de aproximativ 1 000,
având o lungime de peste 600 km şi o lungime medie de 0,51 km pentru ordinul 1 şi 1,4 km pentru
ordinul 2. Sectoarele de râu care se formează din unirea organismelor de ordin 2, rezultând ordinul
3, sunt 24, rezultând un număr de peste 70 de organisme de ordin 2 care aduc un aport de materie
important direct în albie. Ordinele 4 sunt Plapcea Mare, Plapcea Mică, Negrişoara şi Osica, având o
lungime de 80 km. Din unirea râurilor Plapcea Mare şi Plapcea Mică se formează ordinul 5 –
Plapcea, care primeşte o cantitate mare de materie din partea celorlalte râuri de ordinul 4 –
Negrişoara şi Osica.
Rata lungimilor este de 2,35, iar indicele de realizare a lungimilor este 63%. Bazinul
Plapcea este subrealizat şi în privinţa lungimilor ordinelor, de unde rezultă o eroziune regresivă a
râurilor pentru a ajunge la o realizare optimă a lungimilor, mai ales la nivelul organismelor de ordinele
1, 2 şi 3.
În bazinul morfohidrografic Plapcea este o dinamică accentuată. În partea superioară a
bazinului se remarcă o cumpănă de ape instabilă. Interfluviul drept, dintre Plapcea şi Cungrea
(afluent al Oltului), în dreptul localităţilor Topana şi Leleasca are o lăţime sub 1 km. În acest areal,
izvoarele râului Plapcea se află cu 20–25 m mai jos decât izvoarele râului Cungrea. Astfel, asistăm
la o eroziune regresivă a râului Plapcea şi la o captare iminentă a bazinului Cungrea (tabelul 2.9.).
Tabelul 2.9. Bazin hidrografic Plapcea
Parametru Măs/Calc N1/L1/l1 N2/L2/l2 N3/L3/l3 N4/L4/l4 N5/L5/l5 Rc/RL/Rl Ir (%)
Număr Măs 879 119 24 4 1
5,59 71
segmente (N) Calc 698,8 125 22,36 4 0,71
Lungimea Măs 450,65 166,6 79,3 80,75 22,5
2,35 63
însumată (L) Calc 437,95 186,36 79,3 33,74 14,35
Lungimea Măs 0,51 1,4 3,3 20,18 22,5
3,1 141
medie (l) Calc 0,4 1,1 3,3 10,23 31,7
Dorofetul este un râu de ordinul 5, cu o rată de confluenţă de 4,9 şi un indice de realizare a

segmentelor de râu de 41%. Este un bazin subrealizat, rezultând o viitoare ramificare a ordinelor
inferioare 1 şi 2. Cele peste 400 de organisme superioare au o lungime însumată de peste 320 km şi
o lungime medie de 0,64 km şi respectiv 2,21 km. Din cele 74 de organisme de ordinul 2 se unesc
32 şi formează organisme superioare, iar restul, peste 40, aduc un aport mare de materiale direct în
cadrul albiilor. Organismele de ordinul 3 sunt 16 şi au o lungime totală de 41,15 km, aproximativ
egală cu lungimile organismelor de ordinul 4, diferenţa dintre lungimile acestora este sub 7 km. Din
confluenţa Dorofetului cu Bungetul rezultă ordinul 5. Confluenţa este realizată la mai puţin de 7 km
faţă de confluenţa cu Vedea.
Rata lungimilor este mică de 2,8, iar din raportul dintre lungimea măsurată şi cea calculată
rezultă un indice de realizare a lungimilor de 183%. Bazinul este suprarealizat, din punct de vedere
al lungimilor însumate. Rezultă organisme cu o lungime optimă de dezvoltare, iar din acest punct de
vedere râurile stagnează.
Bazinul morfohidrografic Dorofet prezintă o dinamică accentuată pentru nivelul ordinelor
superioare (1 şi 2), urmând să se ramifice accentuat în părţile superioare (pe versanţi), rezultând
schimbarea ordinului de mărime (tabelul 2.10).
Tabelul 2.10. Bazinul morfohidrografic Dorofet
Măs
Parametru N1/L1/l1 N2/L2/l2 N3/L3/l3 N4/L4/l4 N5/L5/l5 Rc/RL/Rl Ir (%)
calc
Număr Măs 370 74 16 2 1
4,9 41
segmente (N) Calc 235,3 48,02 9,8 2 0,41
Lungimea Măs 239,15 89,4 41,15 34,5 6,75
2,8 183
însumată (L) Calc 757,3 270,48 96,6 34,5 12,32
Lungimea Măs 0,64 1,21 2,57 17,25 6,75
2,8 299
medie (l) Calc 0,32 0,9 2,57 7,2 20,2
Bazinul morfohidrografic Nanov este de ordinul 5, are o rată de confluenţă de 4 şi un

indice de realizare de 75%. Este un bazin subrealizat din punct de vedere al segmentelor de ordine.
Cele de ordinele 1 şi 2 sunt aproximativ 230 de segmente, sunt cele mai active din punct de vedere
morfodinamic şi au o lungime însumată de peste 150 km cu o medie de 0,63 km pentru cele de
ordinul 1 şi 2,12 km pentru cele de ordinul 2. Din 36 de segmente de ordinul 2, doar peste 20 aduc
un aport de materiale important direct în albiile râurilor. Segmentele de ordinul 3 sunt formate din
unirea a 14 segmente de ordinul 2, rezultând 7 organisme cu o lungime totală de peste 25 km.
Nanov, Frâncu şi Panduru sunt cele 3 segmente de ordinul 4 cu o lungime însumată de peste 10 km.
Din confluenţa segmentului Nanov cu Frâncu, rezultă ordinul 5 la mai puţin de 9 km faţă de
confluenţa cu colectorul principal Vedea.
Rata lungimilor însumate şi a lungimilor medii este mică, de 2,1 iar indicele de realizare a
lungimilor însumate este de 63%, iar al lungimilor medii este de 93%.
Rezultă că bazinul morfohidrografic Nanov, pe total, este subrealizat la indicatorii analizați
permițând o dinamică accentuată menită să conducă la evoluția bazinului. (tabelul 2.11).
Tabelul 2.11. Bazinul morfohidrografic Nanov
Măs
calc
Număr Măs 193 36 7 3 1
4 75
segmente (N) Calc 192 48 12 3 0,75
Lungimea Măs 120,95 40,2 26,8 11,15 8,35
2,1 63
însumată (L) Calc 103,1 49,1 23,4 11,15 5,31
Lungimea Măs 0,63 1,12 3,83 3,72 8,35
2,1 93
medie (l) Calc 0,4 0,84 1,77 3,72 7,8
Vediţa este un râu care are ordinul 5, având o rată de confluenţă mare de aproximativ 6 şi
un indice de realizare de 51%. Este subrealizat la nivelul ordinelor de mărime. Segmentele de
ordinele 1 şi 2 depăşesc 1 000 de unităţi şi au o lungime însumată de peste 500 km cu o medie de
0,4 km, respectiv, 0,9 km. Aproximativ 88 de organisme torenţiale de ordinul 2 aduc un important
aport de materiale direct în cadrul albiilor superioare. Segmentele de ordinul 3 sunt 26 şi au o
lungime totală de peste 80 km. Cele trei segmente de ordinul 4 sunt: Vediţa, Geamăna şi Râmnicu.
Din unirea primelor două organisme rezultă ordinul 5 la peste 40 km faţă de confluenţă.
Rata lungimilor însumate este de 2,4, iar cea a lungimilor medii de 3,8; indicele de realizare
pentru lungimile însumate este de 16%, iar pentru lungimile medii de 49%. Rezultă că şi la aceşti
doi parametri bazinul este subrealizat.
În bazinul morfohidrografic Vediţa se remarcă o instabilitate a bazinului, prezintă o
dinamică accentuată în realizarea lungimilor, de unde rezultă un profil de echilibru instabil. Pentru
viitor se preconizează o creştere a ordinului de mărime, prin evoluția ordinelor inferioare 1 şi 2 şi o
creştere a lungimilor acestora prin eroziune regresivă (tabelul 2.12).
Tabelul 2.12. Bazinul morfohidrografic Vediţa
Măs
calc
Număr Măs 878 140 26 3 1
5,9 51
segmente (N) Calc 616 104,4 17,7 3 0,51
Lungimea Măs 379,5 128,65 80,65 17 44,15
2,4 16
însumată (L) Calc 233,3 97,9 40,8 17 7,08
Lungimea Măs 0,4 0,9 3,1 5,7 44,15
3,8 49
medie (l) Calc 0,1 0,4 1,5 5,7 21,66
Bazinul morfohidrografic Cotmeana este de ordinul 6 cu o rată a confluenţei de

aproximativ 5 şi un indice de realizare de 40%. Cele mai active segmente de ordinele 1 şi 2
depăşesc 2 300 unităţi, având o lungime însumată de peste 1 100 km şi o lungime medie de 0,4 km
pentru ordinul 1 şi 0,8 pentru ordinul 2. Aceste segmente, în cea mai mare parte, sunt în partea
înaltă piemontană a bazinului, unde accentuează fragmentarea platourilor. Din cele 366 organisme
torenţiale de ordinul 2, peste 200 sunt colectate direct în albiile superioare, aducând un aport
important de aluviuni. Organismele superioare de ordinele 3 şi 4 trec de 90 unităţi cu o lungime
însumată de aproximativ 250 km. Cele două segmente de ordinul 5, cu o lungime de peste 30 km,
sunt Cotmeana şi Vârtejul, iar după confluenţă colectorul principal trece la ordinul 6. La peste 60
km, după schimbarea ordinului de mărime, Cotmeana este colectată de Vedea, care după confluenţă
îşi schimbă ordinul (din ordinul 6 trece în ordinul 7) datorită aportului mare pe care bazinul
Cotmeana îl aduce direct în cadrul albiei.
Rata lungimilor însumate este 1,96, foarte mică, iar cea a lungimilor medii este 7,1, mare;
indicele de realizare a lungimilor însumate este de 25%, iar cel al lungimilor medii este de 178%.
În ansamblu, bazinul morfohidrografic Cotmeana este subrealizat, la nivelul ordinelor de
mărime şi lungimilor însumate, având o dinamică accentuată mai ales în cadrul organismelor de
ordinele 1 şi 2, a căror evoluţie în viitor prin regresiune se pot ramifica şi pot creşte în lungime,.
Din valorile calculate la indicii de realizare pe subsisteme, ar rezulta o stagnare a ordinelor de
mărime pe partea stângă, unde primeşte ca afluent Vârteju şi o dinamică mai mare pe partea
dreaptă. Din calculul acestor indici rezultă o dinamică a subsistemului versant din partea vestică a
bazinului dată de eroziunea regresivă a torenţilor de ordinele 1 şi 2 (tabelul 2.13).
Tabelul 2.13. Bazinul morfohidrografic Cotmeana

Măs
Parametru calc N1/L1/l1 N2/L2/l2 N3/L3/l3 N4/L4/l4 N5/L5/l5 N6/L6/l6 Rc/RL/Rl Ir (%)
Număr Măs 1 985 366 77 15 2 1
4,96 40
segmente (N) Calc 1 207,8 243,5 49,1 9,9 2 0,4
Lungimea Măs 832,05 288,35 172,75 77,9 31,2 62,2
1,96 25
însumată (L) Calc 461 235,2 120 61,2 31,2 15,9
Lungimea Măs 0,4 0,8 0,2 5,2 15,6 62,2
7,1 178
medie (l) Calc 0,01 0,04 0,3 2,2 15,6 110,8
Râul Tecuci este de ordinul 5 cu o rată de confluenţă de 4,2 şi un indice de realizare de

48 %. Organismele torenţiale de ordinele 1 şi 2 însumează 252 segmente, având o lungime totală de
peste 180 km. Din cele 38 de organisme torenţiale de ordinul 2 doar 26 sunt colectate direct de
organismele superioare, de unde rezultă un aport mai mic de materiale de pe versanţi. Organismele
de ordinul 3, intermediare, sunt 6 segmente şi au o lungime de aproximativ 35 km, acestea
contribuie la transportul materiei, iar prin unire trec la un nivel superior. Cele două organisme de
ordin 4 sunt Tecuci şi Valea Adâncă, iar după confluenţă (la peste 10 km faţă de confluenţa cu
Vedea) colectorul principal trece la un ordinul 5.
Rata lungimilor însumate şi al lungimilor medii nu trece de valoarea de 2,5 (2,2 şi respectiv
2,5); dar indicii de realizare a celor doi parametrii sunt diferiţi: 58 % pentru lungimile însumate şi
295% pentru cele medii.
Bazinul morfohidrografic Tecuci este subrealizat la nivelul segmentelor de râu şi al
lungimilor însumate. Această situaţie reflectă o dinamică accentuată, urmând o ramificare a ordinelor
inferioare (1 şi 2) care conduc, în final, la schimbarea ordinului de mărime şi o creştere a lungimilor
râurilor din bazin, mai ales prin meandrări, care conduc la mărirea suprafeţelor albiilor majore. La
nivelul lungimilor medii bazinul este suprarealizat, de unde rezultă o stagnare a acestui parametru
realizat din raportul lungimilor însumate şi al numărului ordinelor de segmente (tabelul 2.14.).
Tabelul 2.14. Bazinul morfohidrografic Tecuci
Măs
calc
Număr Măs 214 38 6 2 1
4,2 48
segmente (N) Calc 148.3 35.3 8,4 2 0,48
Lungimea Măs 164,4 67,1 34,95 44,5 12,3
2,2 58
însumată (L) Calc 169,2 76,9 34,95 15,9 7,2
Lungimea Măs 0,8 1,8 5,8 22,3 12,3
2,5 295
medie (l) Calc 0,9 2,3 5,8 14,5 36,3
Bazinul morfohidrografic Burdea are ordinul 5 cu o rată a confluenţei mai mare de 5 şi un

indice de realizare a segmentelor de 37%. Este un bazin activ datorită celor 650 de organisme cu
ordine inferioare (1 şi 2). Lungimea lor însumată este de peste 600 km cu medii de 0,7 km pentru
ordinul 1 şi, respectiv, 1,4 km pentru ordinul 2. Din cele 93 de organisme torenţiale, cu ordinul 2,
67 sunt colectate direct de segmentele superioare, aducând un aport de materie destul de mare. Cele
13 organisme intermediare, de ordinul 3, sunt formate prin aportul conjugat de materiale a 26 de
segmente de ordinul 2 cu o lungime de aproximativ 55 km. Colectorul principal Burdea, după
confluenţa cu Zâmbreasca, prin aportul acestui bazin, trece la ordinul 5. Confluenţa dintre aceste
segmente de ordin 4 se află la 35 km faţă de colectarea Burdei de către Vedea.
Rata lungimilor însumate este de 2,1, iar al lungimilor medii este de 4,1; indicii de realizare
a celor doi parametrii depăşesc 100% (119% pentru lungimi însumate şi, respectiv, 200% pentru
cele medii).
Bazinul morfohidrografic Burdea este subrealizat la nivelul segmentelor de râu şi realizat la

nivelul lungimilor însumate şi suprarealizat pentru lungimile medii. Rezultă că râul îşi poate
modifica ordinul prin ramificări repetate la nivelul segmentelor de ordinele 1 şi 2 prin eroziune
regresivă. Din punct de vedere al lungimilor însumate şi medii este un bazin stabil, rezultând un
profil de echilibru dinamic (tabelul 2.15).
Tabelul 2.15. Bazinul morfohidrografic Burdea
Măs
calc
Număr Măs 557 93 13 2 1
5,4 37
segmente (N) Calc 314,8 58,3 10,8 2 0,37
Lungimea Măs 378,35 128,5 54,75 87,6 35,1
2,1 119
însumată (L) Calc 811,4 386,4 184 87,6 41,7
Lungimea Măs 0,7 1,4 4,2 43,8 35,1
4,1 200
medie (l) Calc 0,2 1 4,2 17,2 70,5
Valea Câinelui este un râu de ordinul 5, cu o rată de confluenţă mare de 6,4 şi un indice de
realizare mic de 31%. Segmentele active sunt peste 930 unităţi cu o lungime însumată de peste 700
km, în medie având 0,7 km pentru ordinul 1 şi 1,3 km pentru ordinul 2. Organismele torenţiale
ramificate numără 138 de segmente, din care 90 sunt colectate de organisme superioare, iar celelalte
48 prin unirea aportului de materie transportată duc la schimbări ale ordinelor. Organismele
intermediare de ordin 3 sunt 24 de segmente şi au o lungime de peste 100 km. Colectorul de pe
partea dreaptă Tinoasa de ordinul 4, după afluenţa cu Valea Câinelui, schimbă ordinul ultimului prin
aportul de materiale transportate (ordinul 5) la peste 2 km faţă de confluenţa cu Vedea (tabelul 2.16).
Rata lungimilor însumate este foarte mare (16,1), iar cea a lungimilor medii atinge 4,6;
indicele de realizare a lungimilor însumate este de 23%, iar indicele de realizare a lungimilor medii
atinge 485%.
Bazinul morfohidrografic Valea Câinelui este subrealizat la nivelul segmentelor de râu şi la
nivelul lungimilor însumate. Râul îşi poate schimba ordinul prin ramificarea ordinelor 1 şi 2 şi îşi
poate modifica lungimile prin eroziune regresivă. Rezultă o dinamică foarte mare în viitor pentru
acest subsistem (tabelul 2.16).
Tabelul 2.16. Bazinul morfohidrografic Valea Câinelui
Măs
calc
Număr Măs 800 138 24 2 1
6,4 31
segmente (N) Calc 524,2 81,9 12,8 2 0,31
Lungimea Măs 532,95 185,45 118,45 127 2,15
16,1 23
însumată (L) Calc 30 704 1 907,1 118,45 7,4 0,5
Lungimea Măs 0,7 1,34 4,93 63,5 2,15
4,6 485
medie (l) Calc 0,2 1,1 4,93 22,7 104,4
Teleormanul este un râu de ordinul 6, cu o rată de confluenţă de 4,8 şi un indice al realizării

de 63%. Cele mai active organisme, cele de ordinele 1 şi 2, sunt 2 750 segmente, cu o lungime
însumată de peste 2 600 km şi o lungime medie pentru segmentele ordinului 1 de 0,9 km, iar pentru
cele de ordinul 2 de 1,2 km. Din cele 410 organisme torenţiale ramificate, de ordinul 2, peste 240
sunt colectate de organismele superioare; iar 162 din acestea contribuie prin unificarea aportului de
materie la schimbarea ordinului de mărime pentru segmentele cu rang intermediar. Segmentele de
ordinele 3 şi 4 au rang intermediar sau de transport, sunt 97 şi au o lungime însumată de 500 km.
Din cele 81 de segmente de ordin 3, doar 49 au aport de materie direct în organisme superioare, iar
32 din acestea participă prin unirea materiei transportate la schimbarea ordinelor de mărime pentru
16 organisme. Din 16 segmente de ordinul 4, doar 6 participă la schimbarea ordinului de mărime
prin aport de materie: Albota cu Murbia pentru Teleorman, Valea Găunoasă cu Lăceanca pentru
Valea Găunoasă şi Clăniţa cu Măgureanca pentru Clăniţa. Celelalte 10 segmente au aport direct în
organisme de ordin 5 şi 6. Cele trei organisme de ordin 5 sunt Albota, Valea Găunoasă şi Clăniţa.
Valea Albotei, cu toate că are un ordin superior Teleormanului, după confluenţă (la sud de
localitatea Podul Boroşteni) îşi pierde numele în favoarea Teleormanului. Prin unirea colectorului
principal de ordin 5 cu materia transportată de Valea Găunoasă (cu acelaşi ordin), Teleormanul se
transformă în ordin 6 (la 33 km faţă de confluenţa cu Vedea).
Rata lungimilor însumate este de 2,6, iar cele ale lungimilor medii este de 2,3; indicele de
realizare a lungimilor însumate este de 81%, iar cel al lungimilor medii este 181%.
Bazinul morfohidrografic Teleorman este subrealizat la nivelul segmentelor de ordin şi la
cel al lungimilor însumate, fiind suprarealizat la nivelul lungimilor medii. Acest fapt ne indică o
activitate intensă a ordinelor inferioare (organisme torenţiale de ordinele 1 şi 2) care vor acţiona
prin eroziune regresivă asupra reliefului înalt, ramificându-se, iar prin ramificare, pe de o parte,
duce la fragmentarea reliefului înalt, iar pe de altă parte, la schimbarea ordinelor de mărime şi la
creşterea în lungime a unor ordine. Suprarealizarea la nivelul lungimilor medii indică o stagnare a
acestui parametru, astfel constatându-se o apropiere de un profil de echilibru (tabelul 2.17).
Tabelul 2.17. Bazinul morfohidrografic Teleorman

Măs
Parametru calc N1/L1/l1 N2/L2/l2 N3/L3/l3 N4/L4/l4 N5/L5/l5 N6/L6/l6 Rc/RL/Rl Ir (%)
Număr Măs 2340 410 81 16 3 1
4,8 63
segmente (N) Calc 1 592,2 331,7 69,1 14,4 3 0,63
Lungimea Măs 2 140 472,1 319 181,5 109,9 33
2,6 81
însumată (L) Calc 3 189,9 1 226,9 471,9 181,5 69,8 26,8
Lungimea Măs 0,9 1,2 3,9 11,3 36,6 33
2,3 181
medie (l) Calc 0,9 2,1 4,9 11,3 26 59,8
Bazinul morfohidrografic Vedea este un bazin de ordin 7 cu o dinamică accentuată pe toată

suprafaţa acestuia. Este un bazin relativ tânăr care se află în continuă expansiune prin ramificarea
regresivă a ordinelor inferioare 1 şi 2. Râurile mari din bazin, cu izvoare în partea înaltă piemontană
şi în regiunea de tranziţie dintre piemont şi câmpie, prezintă schimbarea de ordine superioare la
peste 20 km faţă de confluenţa lor cu Vedea. Aici putem aminti râurile: Plapcea cu ordinul 5 de 22,5
km; Vediţa cu ordin 5 de 44,5 km; Cotmeana cu ordin 6 de 62,2 km; Burdea cu ordin 5 de 35,1 km
şi Teleormanul cu ordin 6 de 33 km. Râurile tipice de câmpie, cu izvoare în câmpie sau la contactul
dintre câmpie şi piemont, prezintă ordine superioare mai scurte. Distanţa dintre confluenţa cu Vedea
şi schimbarea ordinului superior oscilează între 5 km şi puţin peste 10 km. Aici putem cita râurile:
Dorofet cu ordin 5 de 6,75 km; Nanov cu ordin 5 de 8,35 km; Tecuci cu ordin 5 de 12,3 km şi Valea
Câinelui cu ordin 5 de 2,15 km. Acest fapt ne conduce la ideea că râurile formate în piemont au
apărut primele şi s-au dezvoltat prin eroziune regresivă în cadrul suprafeţelor înalte; iar râurile de
câmpie au apărut mai târziu, având o perioadă mai scurtă de dezvoltare au atins ordinul 5 relativ
recent.
În cadrul Piemontului Cotmeana, râul Vedea atinge ordinul 5 de mărime, după confluenţa cu
râul Valea Mare, afluent pe partea stângă, la o distanţă de numai 29 km faţă de izvoare. Această
schimbare, relativ rapidă de ordin, la mai puţin de 30 km din ordinul 1 în 5, este datorată versanţilor
cu pante mai accentuate (peste 30o sau între 15o şi 20o), dar cu suprafeţe mici de maxim 1 km şi
suprafaţelor mici de pădure. Aceste condiţii au favorizat apariţia şi dezvoltarea organismelor de
ordinul 1 sau 2, ţinând cont că ordinul 3 de mărime al Vedei se menţine aproximativ 20 km, timp în
care versanţii sunt foarte aproape de albia principală. Faptul este remarcat şi prin cele peste 240 de
organisme de ordinul 1, primite de Vedea până la confluenţa cu Valea Mare, organismele de ordinul
2 fiind peste 30 şi numai 4 organisme de ordinul 3. Cele mai multe dintre aceste organisme sunt
primite mai ales pe partea stângă, unde suprafeţele versanţilor cresc spre aval.
Vedea intră în cadrul câmpiei, la sud de linia Spineni–Corbu–Potcoava, cu ordinul 5 de
mărime. Aici, după confluenţa cu râul Vediţa, afluent pe partea dreaptă, Vedea trece la un ordin
superior (ordinul 6), după 78,8 km de la trasformarea în ordin 5. Tot din piemont izvorăște şi
Cotmeana, râu cu ordinul 6 de mărime şi cu o cantitate de materiale impresionantă. Confluenţa
dintre cele două râuri are loc la numai 43 km aval de unirea cu Vediţa, iar Vedea trece la ultimul
rang – ordinul 7. Acest fapt este pus pe seama faptului că râul Cotmeana este considerat cel mai
dezvoltat din piemont, are un traseu de aproximativ 100 km şi traversează un versant mai vast,
alcătuit din roci friabile care a fost supus despăduririlor. În cadrul câmpiei Vedea primeşte cei mai
mulţi afluenţi de ordin 5 pe partea stângă: Tecuci, Burdea, Valea Câinelui şi Teleorman, iar de pe
versantul drept primeşte Plapcea, Dorofet, Nanov şi Geamăna.
2.5.2. Bazinul morfohidrografic Călmăţui

Bazinul hidrografic Călmăţuiul teleormănean prezintă o uşoară pantă orientată de la NV
către SE, altitudinea maximă în nord fiind de 163,5 m. La vărsare în Lacul Suhaia, un vechi braţ
părăsit al Dunării, altitudinea este de numai 20,2 m. Interfluviile sub formă de câmpuri
cvasiorizontale sunt despărţite de o serie de văi. Acestea sunt puţin adânci şi mai numeroase în
partea nordică şi mai rare şi mai adânci în partea sudică.
Râul Călmăţui este sculptat în depozite loessoide de vârstă pleistocenă, care au în bază
Stratele de Frăteşti de vârstă St. Prestian (Enciu, 2007). Discordanţa dintre depozitele romaniene şi
Stratele de Frăteşti este pusă pe seama patului de eroziune al Paleodunării în faza de conuri-deltă,
după ieşirea din defileu (Liteanu, Ghenea, 1966).
În bazinul Călmăţui, numărul total al segmentelor de râu este de 1 731. Însumând numărul
segmentelor de acelaşi ordin (în ierarhizarea Horton-Strahler) s-a obţinut un şir de 5 valori. Acestea
au fost reprezentate în coordonate semilogaritmice, iar rezultatele obţinute verifică legea numărului
de segmente de râu care arată că: numărul de segmente de râu de ordine succesiv crescânde tind să
formeze o progresie geometrică descrescătoare în care primul termen N1 este numărul de râuri de
ordin 1, iar raţia este raportul de confluenţă Rc (Zăvoianu, 1978; Grecu, 1980).
Tabelul 2.18. Bazinul Călmăţui. Datele pentru modelul drenajului
Ordinul Gradul de
Parametrul Raţia realizare
1 2 3 4 5
(%)
Numărul Măsurat 1426 258 42 4 1
segmentelor de Rc =6,54 92
râu (N) Calculat 1687 258 39,45 6,03 0,92
Lungimea Măsurat 1 003,29 320,29 192,79 152,77 74,84
însumată L RL =2,11 51,92
Calculat 647,89 320,29 158,56 78,49 38,86
(km)
Lungimea Măsurat 0,70 1,24 4,69 38,10 74,84
medie l (km) rl =3,10 56,35
Calculat 0,38 1,24 4,01 13,01 42,18
În bazinul hidrografic Călmăţuiul teleormănean, majoritatea bazinelor au formă alungită şi

are loc acumularea cursurilor de ordine inferioare până la realizarea şi chiar depăşirea necesarului
pentru ordinul respectiv. Se observă un număr foarte mare de talveguri elementare (1 426), care
reprezintă 82,38% din numărul total de segmente existent în bazin. Gradul de realizare al bazinului
hidrografic Călmăţui, în ceea ce priveşte numărul de segmente este de 92%. Această valoare
subunitară, dar destul de apropiată de unitate, dovedeşte că bazinul morfohidrografic Călmăţuiul
teleormănean este aproape realizat în ceea ce priveşte numărul de segmente, dar se mai poate
ramifica, formând noi talveguri de ordin inferior.
Gradul de realizare este însă diferit de la izvor la vărsare, astfel: în sectorul superior, până la
confluenţa cu Călmăţuiul Sec, unde panta este uşor mai accentuată, bazinul are suficiente segmente
de râu, gradul de realizare fiind de 121%, b) în sectorul mijlociu numărul de segmente scade, gradul
de realizare este de 78% până la confluenţa cu Urluiul, c) iar în sectorul inferior numărul de
segmente este comparativ cu cel din sectorul mijlociu.
Cele mai mari grade de relizare, din punctul de vedere al numărului de segmente, le prezintă
bazinele de ordinul 3, cu formă mult alungită, respectiv: Sohodol 129%, Adâncata 118% şi Ducna
116%, iar valoarea cea mai mică o înregistrează bazinul de ordinul 4, Totiţa, numai 24%.
Raportul de confluenţă arată câte cursuri de ordin inferior sunt necesare pentru a se forma un
curs de ordin superior în condiţiile fizico-geografice date. Rata de confluenţă pentru întreg bazinul
Călmăţuiului este de 6,54, valoare destul de ridicată pentru regiunea de câmpie. Valorile ratei de
confluenţă variază între 4,12 pentru bazinul Totiţa şi 9,33 pentru bazinul Sohodol.
Ecartul mare dintre valorile maximă şi minimă ale raportului de confluenţă arată drenajul
diferenţiat şi stadiile diferite de echilibru în care se găsesc bazinele hidrografice componente în
ciuda omogenităţii litologice a acestui areal.
Progresia ce defineşte lungimile însumate, potrivit căreia suma lungimilor segmentelor de
râu de ordine succesiv crescânde, tind să formeze o progresie geometrică descrescătoare în care
primul termen este reprezentat de suma lungimilor segmentelor de ordin 1 (L1), iar raţia RL este dată
de raportul lungimilor însumate, se respectă în cazul bazinului Călmăţui. Putem constata uşoare
abateri de la legitatea stabilită, în cazul segmentelor de ordinul 4, deoarece Călmăţuiul în cursul
superior, Călmăţuiul Sec şi Urluiul, prezintă o formă alungită, pantă scăzută, meandre şi un
coeficient se sinuozitate ridicat, ceea ce a dus la creşterea lungimii acestora. Raportul lungimilor
însumate RL pe ordine de mărime este de 2,02 în cazul bazinului Călmăţui. Cea mai mare valoare a
lui RL se înregistrează în bazinului Totiţa 2,64, iar cea mai mică în bazinul Adâncata 1,72. Nu se
înregistrează diferenţe foarte mari între lungimile totale ale cursurilor de ordine succesive (fig. 2.29).
În cazul bazinului Totiţa, se observă cele mai mari abateri de la legea lungimilor însumate,
dar şi de la legea lungimilor medii. Această abatere se poate datora prezenţei în zonă a numeroase
izvoare, care determină trecerea mult prea rapidă, în condiţiile fizico-geografice actuale, a râului
Totiţa de la ordinul 3 la ordinul 4. În bazinul Sohodolului, forma acestuia foarte alungită, este cea
care determină abaterea de la lege a segmentului de ordinul 3, deoarece este împiedicată trecerea la
un nou ordin de mărime şi implicit reducerea în continuare a lungimii pe ordin.
Lungimile medii sunt definite de progresia numărului de segmente şi de progresia
lungimilor însumate. Prin raportarea celor două şiruri se obţine un al treilea, care este o progresie
geometrică crescătoare, în care primul termen este dat de lungimea medie a segmentelor de ordin 1
(l1), iar raţia rl este dată de raportul raţiilor celor două şiruri anterioare Rc /RL= rl (Zăvoianu, 1978;
Grecu, 1980).
Raportul lungimilor medii pe ordine de mărime este de 3,24, în cazul bazinului Călmăţui,
dar înregistrează variaţii destul de mari în cazul subbazinelor, ceea ce dovedeşte diferenţieri
importante între bazine în ceea ce priveşte lungimile medii ale cursurilor de ordine succesive.
Valoarea minimă, de numai 1,56, se înregistrează în bazinul Totiţa, iar valoarea maximă de 4,09, în
bazinul Ducna. Acest parametru este determinat în mod hotărâtor de forma şi gradul de evoluţie al
bazinelor.
Gradul de realizare al bazinului Călmăţui, din punctul de vedere al lungimilor, este de numai
51,92 % pentru lungimile însumate, şi de 56,35 % pentru lungimile medii, ceea ce indică faptul că
evoluţia bazinului nu a atins încă stadiul de maturitate, precum şi un dezacord între gradul de
realizare a bazinului pentru ordinul de mărime şi lungimile reţelei de drenaj.
Deşi ponderea numărului de segmente de ordin 1 din numărul total de segmente existent în
bazinul Călmăţui se ridică la 82,38%, lungimea lor (L1) însumează abia 57,53% din lungimea
totală, ceea ce revine unei lungimi medii de aproximativ 0,7 km. Este o situaţie specifică unei
regiuni cu un relief tânăr, o regiune de câmpie, însă gradul de evoluţie este totuşi redus, acest fapt
fiind dovedit prin lungimile destul de mici. Valorile reduse ale torenţialităţii, specifice zonei de
câmpie, se datorează atât pantelor mici, cât şi gradului mare de permeabilitate al depozitelor.
2.5.3. Bazinul morfohidrografic Neajlov
În sectorul superior, Neajlovul de ordinul 4, este realizat din punctul de vedere al numărului
de segmente de râu (IN = 105%), dar subrealizat la lungimea segmentelor de râu (IL = 59%), precum
şi lungimile medii ale segmentelor de râu (Il = 56%). Acest fapt demonstrează gradul ridicat de
fragmentare al reliefului acestui sector de câmpie, cu un raport mediu al confluenţelor RC de 6,63,
tendinţă atipică pentru râuri de câmpie (fig. 2.29) (Grecu și colab., 2009 a).
Subrealizarea sumei lungimilor redă caracterul torenţial al segmentelor de râu, cele mai
multe fiind segmente de ordinele 1 şi 2, respectiv văiugi şi viroage, cu lungimi medii între 1 şi 4
km, cu scurgere intermitentă, a căror apariţie se datorează în special substratului geologic (depozite
sedimentare friabile, slab consolidate: nisipurile şi pietrişurile de terasă ale Argeşului – T2, T3,
depozite loessoide, loess) şi proceselor de modelare (şiroire, torenţialitate, tasare şi sufoziune).
Aceste rezultate trebuie coroborate cu geneza şi evoluţia reţelei hidrografice a bazinului Neajlov.
Obârşia Neajlovului, râu autohton câmpiei, de dimensiuni medii, o constituie izvoarele din conul
de dejectie al Argeşului, în care râul şi-a format ulterior terase, pe care s-au conturat Neajlovul (pe
T3 şi T2) şi afluenţii săi, respectiv Dâmbovnicul (pe T4). Se remarcă şi o asimetrie a bazinului,
dezvoltat preponderent pe partea dreaptă, unde se dezvoltă cei mai numeroşi şi extinşi afluenţi, spre
deosebire de partea stângă, unde numărul acestora este redus, ca urmare a genezei şi evoluţiei
reţelei hidrografice a bazinului şi vecinătăţii de cursul Argeşului. Astfel, sursa acviferă este
preponderent cea carpato-subcarpatică. În cazul râului Neajlov, relaţiile dintre cantitatea medie
anuală a precipitaţiilor şi debitele medii anuale sunt directe, cu debite mari în anii ploioşi, respectiv
valori scăzute în cei secetoşi (ex. 1989-1990). Debitul mediu anual in sectorul mediu-superior al
Neajlovului (Moara din Groapa) este de 1,3 m3/s, pentru a ajunge la numai 30 km în aval la
4,09 m3/s (la SH Vadu Lat), iar la peste cca 40 km (Călugăreni) la circa 8 m3/s. Valorile debitului
sunt întreţinute astfel şi de stratul acvifer (Văcaru, 2010).
Fig. 2.29. Modelul drenajului pentru râurile analizate

2.5.4. Bazinul morfohidrografic Mostiştea
Condiţiile geologice (grosimea mare a depozitelor loessoide), dar mai ales hidrogeologice
(adâncimea şi debitul panzei de apă freatică) specifice spaţiului drenat de râul Mostiştea
influenţează în mare măsură regimul hidrologic. Alimentarea Mostiştei şi a afluenţilor săi se
realizează în proporţii reduse din subteran (15% – Geografia României, vol. V, 2005). Grosimea
depozitelor loessoide în bazinul Mostiştei atinge şi 25 m, influenţând poziţia acviferului freatic şi
relaţia cu reţeaua principală de drenaj.
Frecvenţa organismelor torenţiale, cele de ordinele 1 şi 2, egală cu (N1+N2)/Sb are valori de
0,35 segmente/km2, ceea ce redă gradul mediu de torenţialitate al bazinului, ţinând cont de regimul
precipitaţiilor din regiune, substratul geologic friabil (loess, depozite loessoide) uşor de modelat de
apa din precipitaţii, mai ales în cazul celor cu regim torenţial/aversele din timpul verii şi de gradul
redus de fragmentare al reliefului de câmpie, în general.
Utilitatea modelului morfometric al drenajului, procedeu matematic, în analiza bazinelor
hidrografice constă în indicarea gradului de evoluţie şi realizare a bazinului hidrografic sub aspectul
numărului de segmente de râu (N), lungimilor segmentelor de râu (L) şi lungimilor medii ale
acestora (l). Reprezentarea grafică a valorilor măsurate ale celor 3 parametrii luaţi în calcul (N, L, l),
dispuse sub forma unor progresii geometrice se face în sistem de coordonate semilogaritmice.
Conform ierarhizării reţelei hidrografice în sistem Horton-Strahler, Mostiştea are ordinul 5.
În cazul indicelui de realizare a lungimilor medii (52,2%), valoarea obţinută indică
suprarealizarea acestuia, datorită coeficientului ridicat de sinuozitate corelat cu caracteristicile
suprafeţei topografice (pantă mică şi depozite friabile).
Indicele de realizare redă gradul de împlinire al bazinului pentru fiecare parametru.
Valorile indicelui de realizare (57%) reflectă tendinţa de ramificare a sistemului morfohidrografic
Mostiştea fără schimbarea ordinului (fig. 2.29). Segmentele de ordinul 1 şi 2 sunt reprezentate de
văiugi largi, cu fundul plat sau în forma literei U, mulate pe o pătură de loess, cele mai multe
dintre ele fiind rezultate prin fenomene conjugate de tasare şi sufoziune, respectiv prin retragerea
temporară a unor ravene afluente segmentelor de ordin inferior. De asemenea, au fost luate în
considerare în vederea ierarhizării reţelei fluviatile şi segmentele reprezentate de văiugi sau
vâlcele uşor schiţate, săpate prin procese geomorfologice de şiroire difuză, concentrată sau, pe
alocuri, eroziune liniară.
Valoarea raportului de confluenţă pentru subbazinele Mostiştei nu variază mult. În
general, aceasta prezintă valori mai mari pentru subbazinele de ordinul 3 (Rc Belciugatele = 6,
Rc Colceag = 6,37, Rc Corâta = 5,8) şi valori mai reduse pentru bazinele de ordine superioare (ex.
Argova, Rc = 4,61). Acest lucru este reflectat de densitatea mare a drenajului la ordinele inferioare
(organisme torenţiale rezultate prin procese combinate de tasare-sufoziune-acţiune fluviatil-
pluvială).
Lungimile însumate ale segmentelor de ordine inferioare (1-3) definesc o progresie
geometrică descrescătoare (tabelul 2.19 şi tabelul 2.20).
Cunoscând legea numărului de segmente de râu şi pe cea a sumei lungimilor cursurilor de
ordine succesive, din bazinul Mostiştea, putem ajunge la legea lungimilor medii. Raportând şirurile
numerice ce caracterizează lungimile însumate la numărul segmentelor de acelaşi ordin, obţinem
şiruri noi de forma progresiilor crescătoare (Zăvoianu, 1978; Grecu, 1980).
Tabelul 2.19. Paramentrii de drenaj pentru subbazine din bazinul Mostiştea

Măsurat Indicele de
Ordinul Raţia
Bazinul (m) relizare
(Rc)
Calculat (c) 1 2 3 4 5 (Ir)
m 104 14 2 1
Vânăta 5,47 36%
c 59,8 10,9 2 0,36
Lungimi m 90,5 70,5 21 16,5
RL=1,97 ∑L=198,5
km c 81,3 41,3 21 10,6
m 70 12 2 1
Argova 4,61 43%
c 42,5 9,22 2 0,43
Lungimi m 66 25 19,5 8,5
RL = 6,21 ∑L = 119
km c 751,4 121 19,5 3,14
m 35 4 1
Colceag 6,37 62%
c 25,4 4 0,62
Lungimi m 43,75 25 16,5
RL= 1,63 ∑L= 85,3
km c 40,75 25 15,33
m 36 6 1
Belciugatele 6 100%
c 36 6 1
Lungimi m 28,5 11,5 12,5
RL = 1,7 ∑L = 52,5
km c 19,5 11,5 6,7
m 33 5 1
Corâta 5,8 86%
c 29 5 0,86
Lungimi m 23 9,75 10,75
RL= 1,63 ∑L= 43,5
km c 15,9 9,75 6
m 7 3 1
Căpitanului 2,66 112%
c 7,98 3 1,12
Lungimi m 22,3 7,2 10
RL=1,9 ∑L=39,5
km c 13,68 7,2 3,8
m 157 29
Afluenţi direcţi 5,41 100%
c 91,93 29
Lungimi m 150,6 45,8
3,28
km c 150,2 45,8
m 442 73 8 2 1
Mostiştea 5,29 37%
c 296 55,97 10,58 2 0,37
Lungimi m 424,65 194,75 90,25 25 11
2,55 ∑L=745,65
km c 414,5 162,56 63,75 25 9,8
Tabelul 2.20. Parametrii reţelei de drenaj în bazinul morfohidrografic Mostiştea
Bazinul Măsurat (m) Ordinul Indicele de

Raţia
Mostistea Calculat (c) relizare (%)
1 2 3 4 5
Nr. segmente m 442 73 8 3 1
de râu (N) Rc = 5,2 Ir = 57%
c 421,8 81,2 15,6 3 0,57
Lungimi L m 424,6 194,7 100 75 14
RL=2,7 IL = 89%
(km) c 729 270 100 37 13,7
Lungimea m 0,96 2,66 12,5 25 14
Rl=1,92 Il = 52,2%
medie l (km) c 176,9 92,12 48 25 13,02
Tabelul 2.21. Numărul segmentelor (N), lungimea totală (L) şi lungimea medie (l)
a segmentelor de râu – Bazinul Belciugatele
Bazinul Măsurat (m) Ordinul
Raţia Total
Belciugatele Calculat (c) 1 2 3
Nr. segmente de m 36 6 1
Rc = 6 ∑N = 43
râu (N) c 36 6 1
m 28,5 11,5 12,5
Lungime L (km) RL = 1,7 ∑L = 52,5
c 19,5 11,5 6,7
Lungimea medie l m 0,79 1,91 12,5
Rl = 4,3 ∑l = 15,2
(km) c 0,44 1,91 8,21
a segmentelor de râu – Bazinul Colceag
Bazinul Măsurat (m) Ordinul Total
Raţia
Colceag Calculat (c) 1 2 3 4 5 bazin
Nr. segmente m 35 4 1
de râu (N) Rc= 6,37 ∑N = 40
c 25,4 4 0,62
Lungime L m 43,75 25 16,5
RL= 1,63 ∑L=85,3
(km) c 40,75 25 15,33
Lungimea m 1,25 6,25 16,5
Rl = 3,9 ∑l = 24
medie l (km) c 1,6 6,25 24,37
a segmentelor de râu – Bazinul Corâta
Măsurat (m) Ordinul Total
Bazinul Corâta Raţia
Calculat (c) 1 2 3 bazin
Nr. segmente de m 33 5 1
Rc = 5,8 ∑N= 39
râu (N) c 29 5 0,86
m 23 9,75 10,75
Lungime L (km) RL= 1,63 ∑L= 43,5
c 15,9 9,75 6
Lungimea m 0,7 1,95 10,75
Rl = 3,55 ∑l = 13,4
medie l (km) c 0,55 1,95 6,9
a segmentelor de râu – Bazinul Argova
Bazinul Măsurat (m) Ordinul Total
Raţia
Argova Calculat (c) 1 2 3 4 bazin
Nr. segmente m 70 12 2 1
Rc = 4,61 ∑N = 75
de râu (N) c 42,5 9,22 2 0,43
Lungime L m 66 25 19,5 8,5
RL = 6,21 ∑L = 119
(km) C 751,4 121 19,5 3,14
Lungimea m 0,94 2,08 9,75 8,5
Rl = 0,74 ∑l = 114,3
medie l (km) c 17,8 13,17 9,75 7,21
Tabelul 2.25. Parametrii calculaţi pe baza datelor de drenaj

FORMULĂ
PARAMETRII Unit. măsură
(după Grecu, 1997)
∑N/S = 43/92,25 = 0,46 Frecvenţa segmentelor Nr. seg/km2
BELCIUGATEL
∑N1/S = 36/92,25 = 0,39 Frecvenţa talvegurilor N1/km2

BAZiNUL
elementare
E
∑L1/S =28,5/92,25 = 0,3 Torenţialtate incipientă km/km2

∑ (L1+L2)/S = 28,5+11,5/92,25 = 0,43 Torenţialitate totală km/km2
∑L/S = 52,5/92,25 = 0,56 Densitatea talvegurilor km/km2
∑N/S = 40/100 = 0,4 Frecvenţa segmentelor Nr. seg/km2
∑N1/S = 35/40 = 0,87 Frecvenţa talvegurilor N1/km2
COLCEAG
BAZINUL
elementare
∑L1/S = 43,75/100 = 0,43 Torenţialtate incipientă km/km2
∑ (L1+L2)/S = 43,75+25/100 = 68,75/100 = 0,68 Torenţialitate totală km/km2
∑L/S = 85,3/100 = 0.83 Densitatea talvegurilor km/km2
∑N1/S = 70/368 = 0,19 Frecvenţa talvegurilor N1/km2
BAZINUL
ARGOVA
elementare
∑L1/S = 66/368 = 0,18 Torenţialtate incipientă km/km2
∑ (L1+L2)/S = 66+25/368 = 91/368 = 0,24 Torenţialitate totală km/km2
∑L/S = 119/368 = 0,32 Densitatea talvegurilor km/km2

Frecvenţa talvegurilor
N1/km2
BAZINUL
VÂNATA
∑N1/S = 104/498 = 0,21
elementare
∑L1/S = 90,5/489 = 0,18 Torenţialtate incipientă km/km2
∑ (L1+L2)/S = 90,5+70,5/489 = 161/489 = 0,33 Torenţialitate totală km/km2
∑L/S = 198,5/489 = 0,4 Densitatea talvegurilor km/km2
∑N/S = 461/1 802 = 0,25 Frecvenţa segmentelor Nr. seg/km2
MOSTIŞTEA
BAZINUL
Frecvenţa talvegurilor
∑N1/S = 442/1 734 = 0,23 N1/km2
elementare
∑L1/S = 424,6/1 802 = 0,24 Torenţialtate incipientă km/km2
∑ (L1+L2)/S = 424,6+194,7/1 802= 0,34 Torenţialitate totală km/km2
∑L/S = 808,3/1 802 = 0,44 Densitatea talvegurilor km/km2
În sectorul oriental, valoarea medie a densitatii reţelei de drenaj este redusă, în bazinul
Mostiştea fiind de 0,44 km/km2, ca rezultat nu numai al condiţiilor de alimentare, ci şi al adâncimii
mari la care se află pânza freatică, în strânsă legatură cu grosimea şi alcătuirea granulometrică a
depozitelor loessoide.
2.5.5. Valori critice ale reţelei de drenaj
Indicele de realizare care redă gradul de împlinire al bazinului pentru fiecare parametru
(Grecu, 2004, 2008) (fig. 2.30 şi tabelul 2.25), se constituie într-o valoare critică, alături de raportul
de confluenţă.
Fig. 2.30. Ierarhizarea bazinelor morfohidrografice din Sectorul Central al Câmpiei Române
Tabelul 2.25. Indici cantitativi – valori critice În sistemul de clasificare Horton-Strahler (fig.
Indici. 2.30 şi fig. 2.31) s-a obţinut ordinul de mărime 5
Mostiștea
Călmățui
pentru bazinul Călmăţui (tabelul 2.25; tabelul 2.26).
Neajlov
Vedea
Ordinul 5 este reprezentat de un singur segment de

Râuri râu, situat pe valea principală, de la confluenţa cu
Ordin 7 6 5 5 Călmăţuiul Sec până la vărsarea în Lacul Suhaia.
RC 4,8 3.89 5,2 6,54 Ordinul 4 este constituit din patru segmente de râu:
Ir (%) 63 27 57 98 Călmăţuiul Sec, Urluiul, Totiţa şi Călmăţuiul între
RL 2,2 2.1 2,7 2,11 confluenţa cu Dragna şi cea cu Călmăţuiul Sec. Prin
IL (%) 41 34 89 52 unirea celor două segmente de ordinul 4 (Călmăţuiul
Rl 2,9 1.85 1,92 3,10
Il (%) 121 56 52,2 56
şi Călmăţuiul Sec), rezultă segmentul de ordinul 5.
Celelalte două segmente de ordinul 4 (Urluiul şi
Totiţa) se varsă în Călmăţui, fără a-i schimba ordinul de mărime. Segmentele de ordinul 3 sunt în
număr de 42, au lungimi mai reduse, sunt
afluente directe ale Călmăţuiului (ex.: Tabelul 2.26. Indici cantitativi – valori critice, bazinul
Călmăţui
Dragna, Sohodol, Valea Comănici, Valea
Spitalului, Valea Moldoveanca, Valea Indici
Călmăţuiul
Adâncata
Sohodol
Dragna
Ciobanului Valea Crângului, Valea
Ducna
Totiţa
Urlui
Sec
Ascunsă, Ducna), sau celorlalte segmente
de ordinul 4 (Valea Tanului, afluentă Râuri
Călmăţuiului Sec, Valea Purcărei, Valea Ordin 3 3 4 4 4 3 3
Glodului, Valea Adâncata, Valea RC 6,25 9,33 6,83 4,12 6,68 5,93 8,60
Lăganului, Valea lui Băţăuş afluente Ir (%) 32 129 99 24 108 118 116
Urluiului, Valea Budula, afluentă a R L 2,30 2,31 2,17 2,64 1,83 1,72 2,10
IL (%) 37 31 20 69 42 56 39
Totiţei), (tabelul 2.26) Ordinul 2 este Rl 2,72 4,03 3,14 1,56 3,75 3,45 4,09
reprezentat prin 258 segmente, iar ordinul Il (%) 116 24 20 166 41 47 34
1 prin 1 426 segmente.
Fig. 2.31. Ierarhizarea rețelei hidrografice a bazinului Mostiștea

În ceea ce priveşte bazinul morfohidrografic Vedea, luăm ca exemplu analiza râului

Cotmeana (afluent al Vedei în cursul superior), cu izvoare în piemont. Acesta este evaluat ca un râu
de contact, câmpiei revenindu-i sectoarele mediu şi inferior. Sistemul morfohidrografic Cotmeana,
per total, este un sistem subrealizat, având o dinamică accentuată mai ales la nivelul segmentelor de
ordin 1 şi 2, a căror evoluţie în viitor prin regresiune îi poate schimba ordinul final. Din valorile
calculate la indicii de realizare pe subsisteme, ar rezulta o stagnare a ordinelor de mărime pe partea
stângă, unde primeşte ca afluent Vârteju şi o dinamică mai mare pe partea dreaptă. Din calculul
acestor indici, rezultă o dinamică a subsistemului versant din partea vestică a bazinului dată de o
eroziune regresivă a torenţilor de ordinele 1 şi 2 (tabelul 2.27).
La intrarea în câmpie, în bazinul Cotmeana se observă o linie de izvoare, ceea ce face ca cel
mai mare raport parţial de confluenţă RC3 să fie 7,4.
N3/N4 = 37/5= 7,4
Tabelul 2.27. Sinteză indici cantitativi – valori critice, bazinul Vedea
Indici.
Teleorman
Cotmeana
Câinelui
Plapcea
Dorofet
Burdea
Tecuci
Vedița
Nanov
Valea
Râuri
Ordin 5 5 5 5 6 5 5 5 6
RC 5,59 4,9 4 5,9 4,96 4,2 5,4 6,4 4,8
Ir (%) 71 41 75 51 40 48 37 31 63
RL 2,35 2,8 2,1 2,4 1,96 2,2 2,1 16,1 2,6
IL (%) 63 183 63 16 25 58 119 23 81
Rl 3,1 2,8 2,1 3,8 7,1 2,5 4,1 4,6 2,3
Il (%) 141 299 93 49 178 295 200 485 181
Bazinul Mostiştei constituie un sistem morfohidrografic autohton Câmpiei Române de Est,

izvorăşte din conul de dejecţie al Dâmboviţei, de la altitudinea de 91,5 m, având obârşia mult
prelungită antropic prin şanţuri colectoare a apelor pluviale. Se varsă în limanul fluviatil Iezerul
Mostiştei, după ce străbate 98 km. Bazinul prezintă o asimetrie puternică, cu afluenţi lungi pe
stânga şi scurţi pe dreapta, urmare influenţei tectonicii şi evoluţiei reţelei hidrografice. Realizarea
lungimilor medii numai în proporţie de 52 şi a mărimii bazinului cam în aceiaşi proporţie (57)
reflectă un dezechilibru în reţeaua de drenaj (tabelul 2.28).
Tabelul 2.28. Indici cantitativi – valori critice, bazinul Mostiştea
Indici.
Belciugate
Colceag
Argova
Ciorâta
Râuri
Ordin 3 3 3 4
RC 6 6,37 5,8 4,61
Ir (%) 43 40 39 75
RL 1,7 1,63 1,63 6,21
IL (%) 52,5 85,3 43,5 119
Rl 4,3 3,9 3,55 0,74
Il (%) 15,2 24 13,4 114,3
2.6. Analiza morfometrică a meandrelor şi identificarea valorilor critice

Analiza meandrelor urmăreşte dinamica albiei râului în plan orizontal, prin eroziune laterală,
fiind cauzată în special de litologie şi pantă (rol important îl are evident şi debitul râului, care nu
face însă obiectul analizei de faţă), la care se adaugă şi cauze locale pentru fiecare dintre râurile
analizate (Grecu, Palmentola, 2003).
Sectoarele de albie din câmpie sunt foarte bine individualizate cu pante sub 1o; cu lunci care
trec de 1 km, cu braţe şi maluri părăsite, belciuge, martori de eroziune; albiile minore sunt
meandrate puternic, au o cantitate mai mare de apă, maluri concave abrupte cu prăbuşiri şi maluri
convexe cu plaje extinse. Acţiunea principală a râurilor în câmpie este eroziunea laterală care
conduce la crearea sinuozităţilor, buclelor de meandru sau meandrelor.
Meandrarea este un proces complex caracteristic lichidelor care curg pe o suprafaţă plană.
Morfologia unui meandru este dată de elementele sale morfometrice şi cele ale buclei de meandru.
Meandre libere se mai numesc meandre divagante instalate în cadrul câmpiilor aluviale şi modelate
în depozite aluvionare prin procese fluviale de eroziune laterală şi transport. Acestea nu sunt
influenţate de versant, evoluţia lor ducând la formarea albiei majore (lunca). Meandrele libere sunt
tipice pentru noţiunea de meandru sau pentru procesul de meandrare, deoarece parcurg toate etapele
genetice şi evolutive ale unui meandru (de la stadiul incipient la cel de autocaptare).
Factorul litologic este cel mai important în geneza şi evoluţia meandrelor, fiind semnalat de
Miller la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cercetările ulterioare au încercat să stabilească chiar o
relaţie matematică între litologie şi meandrare. Depozitele de praf şi argilă sunt cele mai favorabile
formării meandrelor, relaţia fiind stabilită de Schumm (1963, 1977):
P = 0,94M0,25
unde P este indicele de sinuozitate; M este conţinutul de praf şi argilă al malurilor.
În astfel de depozite, la 60% praf-argilă, coeficientul de sinuozitate este mai mare de 1,5 şi
rezultă că râul este meandrat.
Coeficientul de sinuozitate al râului
ks = Ls / Ld
unde Ls este lungimea reală a râului (sinuoasă); Ld este lungimea în linie dreaptă a râului.
Acest coeficient este întotdeauna mai mare decât 1, iar dacă acesta depăşeşte 1,5 atunci albia
este meandrată. Meandrele care se dezvoltă simetric faţă de axul principal al râului se numesc
meandre regulate. Morfometria meandrului este dată de o serie de parametrii, şi anume: lungimea
(L), amplitudinea (A), raza de curbură (rm), lungimea talvegului (T), lăţimea albiei meandrului (l),
sinuozitatea meandrului (P), unghiul maxim dintre traseul meandrului şi direcţia medie spre aval
(W), adâncimea albiei (d), panta albiei (s), lungimea totală a meandrului (M).
Analiza meandrelor prin morfometrie arată alungirea acestora spre aval, precum şi valori în
creştere ale altor parametri geomorfometrici de la izvor spre vărsare. Râurile analizate sunt afluente
Dunării (cursul inferior), ale cărei variaţii de nivel influenţează dinamica albiei râurilor afluente.
Procesele de eroziune în adâncime şi eroziune regresivă sunt analizate prin numărul şi lungimea
segmentelor de râu, iar eroziunea laterală prin morfometria meandrelor. Studiul demonstrează
importanţa metodelor morfometrice în dinamica şi evoluţia reliefului (Grecu şi colab., 2010).
Cercetările s-au axat pe analiza râului Vedea (L – 242 km), al cărui bazin hidrografic (cu o
suprafaţă de 5 364 km2 şi o altitudine medie de 169 m) se întinde pe cea mai mare parte
(aproximativ 3/4) în Câmpia Română (partea superioară se află în sectorul piemontan – Piemontul
Cotmeana). Alte râuri din cadrul câmpiei luate în studiu sunt: Călmăţui, Câlniştea, Mostiştea şi
Milcov. În lungul cursurilor principale sunt situate mai multe localităţi (cu funcţii predominant
agricole), precum şi orașe (de exemplu, Alexandria şi Roşiori de Vede – pe Vedea). Aspectele
importante cu care se confruntă dezvoltarea acestor localităţi sunt riscurile asociate cu evenimentele
meteorologice, hidrologice, extreme ce favorizează vulnerabilitatea datorată dinamicii albiilor de
râu.
2.6.1. Bazinul morfohidrografic Vedea

În tabelul 2.29 sunt redate principalele râuri ale bazinului morfohidrografic Vedea şi
coeficientul lor de sinuozitate sau meandrare, per total curs.
Tabelul 2.29. Sinuozităţile şi meandrările cursurilor principale din bazinul hidrografic Vedea
Lungimea râului (km) Coeficient de
Râuri
Sinuoasă Dreptă sinuozitate
Plapcea 62,9 51 1,2
Dorofet 39,25 30,65 1,3
Nanov 29,05 21,5 1,4
Vediţa 64,55 51,85 1,3
Cotmeana 91,65 74,1 1,2
Tecuci 66,8 32,1 2,1
Burdea 132,25 67,25 2
V. Câinelui 121,1 76,95 1,6
Teleorman 170,8 127,9 1,3
Vedea 245,35 180,8 1,4
Şapte râuri prezintă un traseu sinuos cu

numeroase bucle de meandrare (Plapcea, Dorofet,
Nanov, Vediţa, Cotmeana, Teleormanul şi Vedea).
Dintre râurile cu bucle de meandrare, Nanovul şi
Vedea se apropie de valoarea de 1,5 a
coeficientului de sinuozitate care indică o
meandrare a cursului. Albiile cu meandrare
puternică (valoarea coeficientului mai mare de 1,5)
sunt tipice de câmpie, cu izvoare chiar la contactul
dintre câmpie şi piemont.
Studiul de caz pentru meandrare s-a luat
cursul Vedei între localităţile Poroschia şi Ţigăneşti
în care râul Vedea prezintă o serie de sinuozităţi
Fig. 2.32. Mal lin aluviat intens (convex) mal abrupt
sub formă de meandre (fig. 2.32). (concav) – albia Vedea
Sectorul luat în studiu se află la sud de
Alexandria, situat la o altitudine sub 50 m. Panta pe care râul curge este foarte redusă (sub 1o). În
acest sector, râul are o lungime sinuoasă de 15,6 km şi prezintă 7 bucle de meandru. Conform teoriei
avansate de Leopold Wolman (1957), citat de Florina Grecu (2003), pentru ca un râu să fie meandrat
acesta trebuie să aibe un coeficient de meandrare mai mare decât 1,5. Vedea, în acest sector, are un
coeficient de 1,26, rezultând că albia nu este meandrată, ci este sinuoasă. Acest coeficient este rezultat
din raportul dintre lungimea sinuoasă a râului şi lungimea în linie dreaptă a râului.
Cm = 15,6 / 12,4 = 1,26.
Albia majoră cu o lăţime de 2,5 km. Tronsonul luat în studiu prezintă patru bucle distincte.
Pentru bucla I, situată între Alexandria şi satul Poroschia, Ls = 6 km; Ld = 3 km, iar amplitudinea
este de 1,5 km. Pentru bucla II, situată între Poroschia şi Calomfirești, Ls = 2 km; Ld = 1,25 km, iar
A = 0,5 km. Pentru bucla a III-a, situată în nordul satului Ţigăneşti, Ls = 1,5 km; Ld = 0,25 km, iar
A = 0,15 km. Pentru bucla a IV-a, situată pe raza localităţii Ţigăneşti, se extinde şi în aval de
această localitate, Ls = 4,5 km; Ld = 2 km, iar A = 1 km (Cîrciumaru, 2010).
Din analiza datelor rezultate în urma măsurătorilor, pe fiecare buclă de sinuozitate putem
trage următoarele concluzii: coeficientul de sinuozitate al râului este apropiat de 1,5, ceea ce ne
indică o tendinţă de meandrare a râului şi denotă un grad de instabilitate între eroziune, transport şi
acumulare; sinuozitatea, cât şi lungimea în linie dreaptă a buclelor scade spre aval de la 5,6 km la 4
km, fapt care poate indica în viitor o serie de procese de albie, în care vor fi mai accentuate cele
eroziunea laterală; creşterea coeficientului de sinuozitate spre aval arată o tendinţă a râului de a se
meandra spre confluenţa cu Dunărea, având pe ambele părţi frunţi de terase alcătuite din roci
friabile, în care predomină loess şi nisip şi o albie majoră destul de lată cu o pantă sub 1o; în privinţa
coeficientului, se remarcă pe unele tronsoane (M2, M4 şi M6) o creştere peste 1,5, ceea ce ne
confirmă evoluţia viitoare a râului spre a realiza meandre; amplitudinile buclelor scad tot spre aval,
fapt care confirmă avansarea spre meandrare a râului Vedea.
Rezultă din cele de mai sus, că râul Vedea pe tronsonul ales (Poroschia-Ţigăneşti) nu este o
vale meandrată, ci prezintă mai multe bucle de meandru. În această regiune, prezenţa depozitelor
loessoide va da posibilitatea râului să meandreze în viitor. În acelaşi timp, evoluţia meandrelor în
depozite loessoide foarte friabile este foarte rapidă, râul putându-se îndrepta foarte rapid. Un exemplu
elocvent este studiul de caz de la confluenţa Vedei cu Teleormanul.
Evoluţia văilor Vedea şi Teleorman între anii 1970 și 2006. În regiunea de confluenţă a Vedei
cu Teleormanul, se poate observa meandrul vechi al Vedei, identificat pe foaia 1:50 000 editată în
anul 1970, care dispare prin autocaptare timp de peste 30 ani (fig. 2.25 și fig. 2.33).
Fig. 2.33. Harta morfohidrografică a Vedei la confluența cu Teleormanul

În urma calculului şi măsurărilor efectuate pe hărţile 1:50 000 (editată 1970) şi a

ortofotoplanurilor 1:5 000 (executate în regiune în 2006), se constată următoarele: cursul vechi al
Vedei din 1970 în sectorul Brânceni-Smârdioasa N (confluenţa cu Teleormanul) are o lungime de
12,7 km; în 2006, în acelaşi sector, cursul râului are o lungime de 10,2 km, rezultând o scurtare de
2,5 km. Scurtarea este datorată, pe de o parte, îndreptării cursului prin autocaptări (cum se observă
la confluenţă) şi prin migrarea spre aval a unor bucle de meandru, iar pe de altă parte, datorită
lucrărilor de amenajare hidrotehnică efectuate în ultimii 30 de ani pe Vedea. Bucla de meandru de
la confluenţa existentă în 1970 avea o lungime de 1,6 km, iar procesul de autocaptare a îndreptat
traseul cursului de râu cu 600 m, de unde rezultă o scurtare cu 1 km în regiunea meandrului.
Teleormanul pe tronsonul Beiu – confluenţa cu Vedea avea în 1970 un curs cu o lungime de 7,9
km; în 2006, acelaşi tronson, cursul râului măsura 6,8 km, rezultând o scurtare a cursului cu 1,1 km.
În cazul Teleormanului, a avut loc doar o migrare spre aval a meandrului din dreptul satului Beiu,
urmând o evoluţie a acestui meandru spre autocaptare şi îndreptare a cursului. Aici nu se observă pe
teren nici o lucrare de amenajare hidrotehnică. Prin aluviunile pe care le-a transportat Teleormanul
spre vărsare, se observă o alunecare spre stânga a cursului pe conul de dejecţie. Această alunecare a
fost de circa 0,3 km. Conul comun Vedea-Teleorman este conservat de un zăvoi în care predomină
plopul, teiul, salcâmul şi salcia, acesta acoperă urmele fostelor văi vizibile doar pe teren. Conul a
deviat confluenţa dintre cele două râuri cu 0,83 km.
În urma măsurărilor pe hărţi, a rezultat pe tronsonul indicat pe hartă o deviere de 1,3 km
pentru râul Vedea, în regiunea de confluenţă cu Teleormanul. Evoluţia prin autocaptare este
datorată dinamicii şi evoluţiei în timp a oricărui meandru liber din natură.
Dinamica şi evoluţia meandrelor sunt datorate în cea mai mare parte eroziunii laterale a
râului şi proceselor de autocaptare a meandrelor, procese care contribuie la formarea albiei minore.
Prin eroziunea laterală, exercitată de curentul fluvial principal, râul creează malul concav, iar prin
acumulări succesive a aluviunilor pe malul opus formează malul convex. Astfel, apar meandrele
(sinuozităţi sau bucle create de râu prin eroziune laterală şi acumulări). În profil transversal, prin
albia minoră a râului apare un mal concav (mai abrupt) şi unul convex (mai lin). Patul albiei minore
este neechilibrat şi prezintă o serie de adâncituri, praguri şi bancuri de mâluri, nisipuri şi pietrişuri.
La convergenţa curentului, unde forţa de tracţiune este maximă, eroziunea creează adâncituri, iar
materialele depuse formează praguri; iar la divergenţa curentului sunt aluviate sedimentele, iar
pragurile se prelungesc spre aval, formând bancuri laterale, pentru râurile sinuoase şi bancuri de
convexitate, pentru cele meandrate.
2.6.2. Bazinul morfohidrografic Neajlov
La nord-est de sectorul analizat al Vedei, curge Câlniştea, afluent al Neajlovului. Câlniştea

este un curs atipic pentru Câmpia Română, datorită direcţiei sale de curgere, care în sectoarele
mijlociu şi inferior este impusă de o posibilă falie (Vâlsan, 1916, Coteţ, 1976), orientată vest-est, la
contactul dintre Câmpia Găvanu-Burdea, la nord, şi Câmpia Burnas, la sud; direcţie ce o impune
ulterior şi Neajlovului şi Argeşului. S-a luat spre analiză sectorul cuprins între localităţile
Drăgăneşti Vlaşca-Cămineasca, un sector cunoscut ca având o meandrare puternică a cursului
albiei, o succesiune de meandre strânse, încătuşate, un exemplu aparte de meandre pentru întreg
întinsul Câmpiei Române (fig. 2.34 – B).
Analiza sectorului amintit s-a făcut comparativ şi evolutiv, urmărindu-se pe harta Szatmary
din 1856 şi pe cea topografică din 1972 dinamica albiei Câlniştei şi calculând o serie de parametri
geomorfometrici.
Din analiza datelor obţinute din măsurători, se pot constata următoarele concluzii: o tendinţă
către echilibru, evidenţiată de scăderea coeficientului de meandrare (de la 2,89 la 2,83), indicând şi
o uşoară tendinţă de îndreptare a cursului; amplitudinea meandrelor este în creştere, în cazul unor
meandre evidenţiind şi o tendinţă uşoară de lărgire a acestora, însă per ansamblu, în 1972, se
constată o scădere a amplitudinii meandrelor comparativ cu anul 1867; lungimea meandrelor avea o
tendinţă ascendentă în anul 1867, însă în anul 1972 se observă o oarecare tendinţă de echilibru a
lungimii meandrelor; de asemenea, lungimea meandrelor este în creştere, fiind invers proporţională
cu amplitudinea meandrelor, însă lungimea sinuoasă are o tendinţă evidentă de scădere, ceea ce
duce şi la scăderea coeficientului de meandrare; între lungimea sinuoasă şi amplitudinea
meandrului, care au o relaţie directă, pe de o parte, şi lungimea meandrului, pe de altă parte, există
un raport invers proporţional, astfel meandrele cu amplitudinea mai mare sunt mai largi şi evident
au o lungime sinuoasă mare, uneori acestea putând fi chiar meandre complexe sau compuse
(Văcaru, 2010; Grecu şi colab., 2010).
2.6.3. Bazinul morfohidrografic Mostiştea
Albia Mostiştei este puternic antropizată. Ea se înscrie însă în valea adâncită în depozitele
loessoide şi nisipurile de Mostiştea. Morfometria meandrelor în sectorul mijlociu al Văii Mostiştea
(Tămădău-Gurbăneşti) pune în evidenţă meandre complexe (fig. 2.34 – A).
Fig. 2.34. Morfometria meandrelor: A – râul Mostiștea; B – Râul Câlniștea
Pentru caracterizarea cursului de apă, s-a calculat indicele de sinuozitate prin raportarea
lungimii albiei minore la coardă, în cazul buclei de meandru, respectiv, a lungimii albiei minore la
lungimea de undă, pentru meandru. Valorile mai mici de 1,5 încadrează sectorul de râu în categoria
tipului de albie sinuoasă, iar valorile mai mari sau egale de 1,5 sunt asociate sectoarelor de albie
meandrată (tabelul 2.30).
Rezultatele obţinute din măsurători ne conduc la următoarele concluzii: lăţimea medie a
albiei majore prezintă o valoare ridicată în acest sector (320 m), datorită numeroaselor iazuri din
lungul văii, iazuri care urmăresc traseul râului; coeficientul de sinuozitate al râului în acest sector
este mare (2) şi ne indică un stadiu de evoluţie al râului avansat, în depozite loessoide moi şi pantă
de scurgere extrem de redusă; lungimea meandrelor este în creştere, din amonte spre aval de la 2,15
la 4,1 km, cu o valoare medie de 3,36 km; amplitudinea meandrelor prezintă valori din ce în ce mai
mari tot spre aval, valoarea cea mai mare, de 2,4 km, înregistrând meandrul de la Gurbăneşti; tot
acest meandru prezintă cel mai ridicat coeficient de sinuozitate (3,41), deoarece este un meandru
foarte strâns şi complex ce indică un grad de evoluţie ridicat al râului (Ghiță, 2009).
Mai jos prezentăm o corelaţie între buclele de meandre ale Argeşului, Câlniştei şi Mostiştei
(fig. 2.35).
Tabelul 2.30. Parametrii meandre în bazinul morfohidrografic Mostiştea

Parametrii Valori
Lăţimea medie a albiei majore
Lungimea în linie dreaptă
Lungimea sinuoasă 29 km
Coeficient de sinuozitate 2,07
Unghiul de schimbare a direcţiei meandrului
Meandrul 1 1150
Meandrul 2 630
Meandrul 3 900
Meandrul 4 900
Amplitudinea meandrului
Meandrul 1 (A1) 1,5
Meandrul 2 (A2) 1,55
Meandrul 3 (A3) 2,2
Meandrul 4 (A4) 2,4
Amplitudinea medie 1,83
Lungimea meandrului
Meandrul 1 (L1) Tămădău-Şeinoiu 2,15
Meandrul 2 (L2) Polceşti-Sănduliţa 3
Meandrul 3 (L3) Săruleşti 4,2
Meandrul 4 (L4) Gurbăneşti 4,1
Lungimea medie 3,36
Lungimea sinuoasă
Meandrul 1 (S1) 5
Meandrul 2 (S2) 7
Meandrul 3 (S3) 9,5
Meandrul 4 (S4) 14
Lungimea medie 8,87
Coeficient de sinuozitate a meandrului (S/L)
Meandrul 1 2,32
Meandrul 2 2,33
Meandrul 3 2,26
Meandrul 4 3,41
Tabelul 2.30. Principalii parametrii morfometrici măsurați la nivelul buclelor de meandru (valori medii)
Corelatie lungime- Coeficient
Nr. Raza Lungime Amplitudine
Râul amplitudine meandrare
crt. curburii de unda meandru
R pe sector
1 Siret 312,8 870,3 719,1 0,5516 2,28
2 Ialomiţa 112,1 296,4 245,2 0,0056 2,19
3 Argeş 156,7 402,5 187,4 0,1712 1,67
4 Mostiștea 287,7 805,3 563,8 0,2972 1,85
5 Câlniștea 178,9 568,5 482,5 0,2449 2,89
Eroziunea malurilor prezintă un ritm accelerat îndeosbi în sectorul inferior al văii Mostiştea
(aval de localitatea Valea Argovei). Amenajarea iazurilor prin implementarea sistemului
hidrotehnic şi păstrarea unui coeficient de sinuozitate ridicat al ţărmului au condus la modificări
substanţiale în configuraţia albiei râului. Dinamica fluvio-lacustră s-a modificat prin încetinirea
regimului de scurgere al apelor şi accentuarea proceselor de eroziune laterală (mai ales abraziune
lacustră), sedimentare intensă prin colmatarea unor porţiuni ale albiei şi apariţia suprafeţelor
mlăştinoase (ex: între Valea Argovei şi Frăsinet).
Fig. 2.35. Râul Călmățui. Corelația între amplitudine și lungimea meandrelor
Fig. 2.36. Iezerul Mostiştei – analiza diacronică a dinamicii malurilor

Cele mai mari rate de retragere a malurilor şi modificări ale configuraţiei albiei se
înregistrează în perimetrul lacului Iezerul Mostiştea. Acumularea a fost creată în anul 1975, cu un
volum total de apă de 201×106 m3 la nivelul de retenţie de 18,55 m pentru asigurarea de 0,1% şi o
suprafaţă a luciului de apă de 2 770 ha. Alimentarea cu apă a se realizează gravitaţional, din Dunăre
până la barajul Iezer (ce uneşte localităţile Mănăstirea şi Dorobanţu), pe un canal lung de 10,7 km.
Urmărind hărţile din 1790 a lui Specht, 1857 (Satmary) şi cea topografică din 1971, se
observă retragerea ţărmului şi mărirea suprafeţei lacustre (fig. 2.36). După 1975, ca răspuns direct al
intervenţiei antropice (construirea sistemului hidrotehnic cu mărirea suprafeţei lacustre şi oscilaţiile
de nivel ale acviferului freatic), malurile lacului au fost erodate într-un ritm accelerat (fig. 2.37).
Abraziunea lacustră, sub acţiunea vânturilor de NE, a avut un ritm mai avansat pe ţărmul vestic al
lacului (sectorul Coconi-Sultana) şi în sectorul Nordic, unde se întâlnesc şi cele mai înalte faleze
(30–40 m) (Ghiţă, 2008).
SULTANA
600
500
Evolutia s upra fete lor car acte rizate pr in difer ite
adâncimi ale apei frea tic e în pe rioa da 19 76-1 98 8
400
(%)
70
300 1971
60 10-
50 20 m
2005 5-10
200 40 m
0,81m/an %
30 3-5
m
20
100
10
0
0 1975 1980 1985 1990
1 2 3 4 5 6 7 anul
Fig. 2.37. Repere luate spre analiză pe latura vestică a lacului, şi retragerea falezei în sectorul Sultana
În perimetrul localitatii Sultana, unde retragerea lacului a avut o rată semnificativă în ultimii
34 de ani, a fost realizată o analiză detaliată (fig. 2.37). Sectorul a fost ales şi datorită importanţei
geoarheologice, aici descoperindu-se aşezarea gumelniţeană (eneolitică) de tip tell Sultana-Malu
Roşu cu înaltă valoare cultural-istorică (fig. 2.38). De altfel, Valea Mostiştei constituie o adevarată
axă neolitică în Câmpia Română de Est, prin multitudinea siturilor arheologice situate în special pe
malurile înalte (Măgureni, Coconi, Măriuţa, Şeinoiu), insule (Iezerul Mostiştei-Grădiştea Mică,
Ghergălău) sau sub apa lacurilor (Valea Argovei – „Gherghelăul Mare”) (Andreescu, Lazăr, 2007-
2008).
Prin georeferenţierea imaginilor satelitare din 1972 şi a ortofotoplanurilor din 2005, a fost
posibilă compararea configuraţiei ţărmului lacului prin alegerea a 7 puncte reper cu o eroare de
±0,45 m (fig. 2.37). Astfel, se constată diferenţe considerabile ale distanţei faţă de mal, cu rate de
eroziune cuprinse între 0,38 şi 1,4 m şi o medie de 0,81m/an (Ghiţă, 2008). În dreptul satului
Sultana (punctele R1, R2), rata de eroziune prezintă cele mai mari valori (1,4 m/an), conducând la
un grad ridicat de descompunere al necropolei Sultana-Malu Roşu. Aici procesele de abraziune
lacustră, cu surpări-prăbuşiri de maluri, au fost însoţite de procese de eroziune liniară, dând naştere
unor ravene care se varsă în lac, dar rămân suspendate datorită proceselor de abraziune lacustră.
Spre exemplu, în punctul reper R3, ravena se prelungeşte mult în amonte sub forma unei văiugi
largi cu fundul plat. Adâncimea văiugii este de cca 5 m, lăţimea 10 m, iar în lungime se desfăşoară
pe circa 50 m, existând tendinţa de prelungire în amonte (fig. 2.38). Factorii care au condus la
formarea ravenei sunt apele de şiroire, dar şi valurile lacului, care, prin abraziune lacustră, i-au
lărgit gura de vărsare. Astfel, aceasta nu se termină direct în lac, ci rămâne suspendată cca 2 m
datorită materialului dislocat de valuri.
Spre nord, eroziunea torenţială a creat o ravenă cu dimensiuni mai mari: cca 50 m lăţime,
7–8 m adâncime şi mult extinsă în lungime. Malul lacului, cu înălţimi ce ating 17–18 m, chiar 23 m
spre SE, este atacat de abraziunea lacustră. Se observă la baza falezei trene de material erodat,
rezultat din prăbuşirea falezei (dislocări). Prin acţiunea valurilor, acest material este cărat, iar malul
înaintează prin eroziune regresivă. Având în vedere evoluţia rapidă a falezei prin fragmentare,
datorită acţiunii combinate a eroziunii torenţiale şi cea lacustre, anumite sectoare sunt predispuse
unei evoluţii de peninsulă, chiar popină, prin înaintarea progresivă a văiugilor în amonte.
Fig. 2.38. Procese de eroziune fluvială și abraziune lacustră – Situl de la Sultana

(Iezerul Mostiștei)
2.6.4. Bazinul morfohidrografic Călmăţui

Meandrele sunt rezultatul unor proceselor de eroziune şi depunere, în tendinţa spre o stare
de echilibru, în care variabilitatea anumitor proprietăţi esenţiale este minimizată şi în care factorii
hidraulici interacţionează în vederea adaptării, în special: viteza, adâncimea, lăţimea, rezistenţa
hidraulică şi panta (Langbein, Leopold, 1966). Acest proces este deosebit de activ în cadrul
bazinului Cămăţui, deoarece râurile principale (Călmăţuiul, Urluiul şi Călmăţuiul Sec) s-au apropiat
de profilul de echilibru (eroziunea liniară fiind redusă), iar rocile ce alcătuiesc geologia de suprafaţă
a bazinului hidrografic Călmăţui, reprezentate prin depozite loessoide, sunt deosebit de friabile şi
uşor de dislocat.
Măsurătorile pentru această analiză cartografică au fost făcute pe hărţi topografice la scara
1:25 000, georeferenţiate, folosind programul ArcGis-ArcMap în proiecţie Stereografică 1970.
Pornind de la metodologia expusă de (Ichim şi colab., 1989; Grecu, Comănescu, 1998), în
analiza meandrelor s-a avut în vedere următorii parametrii: lungimea buclei de meandru, coarda
buclei, înălţimea buclei, raza buclei, alungirea sau aplatizarea buclei, lungimea sinuoasă a
meandrului, indicele de sinuozitate, unghiul de deviaţie, lungimea de undă şi amplitudinea
meandrului:
 lungimea sinuoasă (L,m) – reprezintă lungimea meandrului măsurată pe linia talvegului;
 lungimea de undă (λ, m) – reprezintă distanţa măsurată în linie dreaptă între capetele
extreme ale celor două bucle care compun meandrul;
 indicele de sinuozitate (Is) – reprezintă raportul dintre lungimea sinuoasă şi lungimea de
undă a meandrului;
 amplitudinea meandrului (A, m) – reprezintă distanţa dintre cele două bucle care compun
meandrul, măsurată perpendicular pe lungimea de undă a acestuia.
După măsurarea buclelor de meandru şi calcularea indicilor, s-a efectuat analiza statistică,
observându-se faptul că valorile acestora variază de-a lungul râului în limite destul de largi. Factorii
care determină aceste variaţii sunt: panta râului, depozitele de suprafaţă în care s-a adâncit râul,
debitul lichid şi solid, intervenţia antropică etc.
Sectorul superior, de obârşie, are o lungime de circa 68 km şi se întinde de la izvoare până
la confluenţa Călmăţuilui cu Călmăţuiul Sec; panta medie a râului este de 1,12 m/km, iar direcţia
predominantă de curgere este NNV-SSE. În acest sector predomină scurgerea temporară şi
eroziunea liniară, iar malurile au înălţimi 10–15 m, profilul transversal al văii fiind de „V” deschis.
În cursul superior au fost identificate trei sectoare sinuoase şi două sectoare meandrate.
- sectorul de la izvoare până la localitatea Stoicăneşti are o lungime de circa 17,3 km şi o
pantă medie a talvegului de circa 2,14 m/km, este un sector sinuos având Is = 1,2;
- primul sector meandrat se desfăşoară între localităţile Stoicăneşti şi Poiana, are o lungime
de circa 20 km şi panta medie a talvegului de circa 1,2 m/km, iar principala direcţie de curgere a
râului este NNV-SSE.
Acest sector se caracterizează prin prezenţa meandrelor încătuşate, în cadrul lui fiind
identificate un număr de 9 meandre ;
 Indicele de sinuozitate are valoarea medie de 1,72;
 Valoarea medie a lungimii de undă a acestor meandre este de 1,3 km;
 Valoarea medie a amplitudinii meandrelor din acest sector este de 0,67 km.
- al doilea sector sinuos se desfăşoară în aval de localitatea Poiana, are o lungime de circa
10,3 km şi o pantă medie a talvegului de circa 0,8 m/km, este un sector sinuos având indicele de
sinuozitate Is = 1,35;
- al doilea sector meandrat se desfăşoară pe direcţia VNV-ESE, între localităţile Stejaru şi
Crângeni, prezintă o pantă de numai 0,4 m/km şi are o lungime de cca 17,5 km, iar în cadrul
acestuia au fost identificate 4 meandre libere, complexe, ce au dimensiuni mult mai mari în
comparaţie cu cele din sectorul anterior:
 Valoarea medie a lungimii de undă este de 1,79 km;
- între localitatea Crângeni şi confluenţa Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec, râul prezintă un
mic sector sinuos, cu o lungime de numai 2,1 km şi un indice de sinuozitate Is=1,40.
Sectorul mijlociu este situat între confluenţa Călmăţuiului cu Călmăţuiul Sec şi cea cu
Urluiul, are o lungime de circa 57 km şi o pantă medie a talvegului de circa 0,9 m/km; direcţia
principală de curgere este NV-SE, un sector deosebit de complex. Acest sector se caracterizează
printr-o adâncire a văii (adâncimea fragmentării atingând 30–40 m) şi printr-o lărgire a luncii (până
la 2–3 km lăţime şi cu numeroase meandre, schimbări de direcţie, grădişti şi terase locale). Pentru
acest sector sunt caracteristice meandrele libere, complexe (fig. 2.39).
În cadrul cursului mijlociu, s-a identificat un sector meandrat şi un sector sinuos. Sectorul
sinuos est situat între localitatea Dracea şi confluenţa cu râul Urlui (circa 13 km) în care Călmăţuiul îşi
schimbă direcţia de curgere, aceasta devenind vest-est, iar indicele de sinuozitate de Is = 1,4. Sectorul
meandrat are o lungime de circa 44 km, fiind alcătuit dintr-o succesiune de 6 meandre compuse,
fiecare buclă de meandru fiind alcătuită din alte meandre mai mici (fig. 2.39).
Fig. 2.39. Morfometria meandrelor în sectorul mijlociu al Călmăţuiului teleormănean

Valorile parametrilor meandrelor complexe din acest sector înregistrează cele mai mari
valori, astfel:
 Valoarea lungimii de undă este de 4,1 km;
În timp ce valorile parametrilor meandrelor simple ce intră în componenţa meandrelor
complexe au valori mult mai mici, astfel:
Meandrele actuale din sectorul mijlociu al râului Călmăţui se suprapun pe un traseu larg
sinuos care indică o fază anterioară de meandrare a râului, în condiţiile unei scurgeri lichide cu mult
mai mare decât cea actuală. Putem vorbi astfel de două generaţii de meandre, meandre actuale şi
paleomeandre, fenomen deloc singular pentru regiunea climatică în care ne aflăm (Rădoane M.,
Rădoane N., 2007). În cadrul luncii sunt prezente, de asemenea, numeroase urme ale schimbării
poziţiei meandrelor libere, rezultând meandre părăsite în care sunt cantonate în prezent lacuri de
meandru (fig. 2.40).
Dimensiunile văilor din cadrul bazinului Călmăţui contrastează puternic cu debitele râurilor
actuale, mult prea mici pentru a explica formarea lor. Râurile care au fost supuse reducerii
dimensiunii, atât la nivelul morfometriei secţiunii transversale, cât şi la nivelul geometriei
meandrelor sunt râuri subadaptate (underfit streams). Râul Călmăţui, prin generaţiile de meandrare
identificate şi măsurate, reprezintă un exemplu sugestiv de râu subadaptat, dar care şi-a păstrat
traseul şi caracteristicile râului din perioada cu debit mare.
Sectorul inferior, cuprins între confluenţa Călmăţuiului cu Urluiul şi vărsarea în Lacul
Suhaia, râul prezintă un grad redus de meandrare, îndreaptându-se direct spre sud. În acest sector,
râul prezintă o putere redusă de eroziune, astfel că procesul predominant alături de transport este
acumularea.
Fig. 2.40. Evoluţia albiei râului Călmăţui ca albie subadaptată

Depunerile sub formă de renii şi ostroave, determină multiplicarea talvegurilor şi apariţia

unui sector de albie despletită (anastomozată) (fig. 2.41), al cărui coeficient de ramificare este de
2,4. Acest coeficient a fost calculat ca raport între suma tuturor braţelor râului şi braţul principal
(Grecu, Comănescu, 1998).
În afara sectorului cu albie anastomozată de care am amintit, în cursul inferior al
Călmăţuiului au fost identificate un sector meandrat şi trei sectoare sinuoase.
Sectorul meandrat are o lungime de circa 4,6 km şi în cadrul lui au fost identificate un
număr de 6 meandre simple, de mici dimensiuni.
Fig. 2.41. Evoluţia albiei râului Călmăţui în sectorul inferior

În ceea ce priveşte sectoarele sinuoase, primul, situat între confluenţa cu Urluiul şi sectorul
anastomozat are o lungime de 2 km şi un indice de sinuozitate de 1,31; al doilea, localizat între
sectorul anastomozat şi cel meandrat, are lungimea de 3,8 km şi coeficientul de sinuozitate 1,34; iar al
treilea situat între localitatea Viişoara şi vărsarea în lacul Suhaia, are lungimea de 2,4 km şi un indice
de sinuozitate de 1,28. Trebuie remarcat faptul că în sectoarele sinuoase, principala direcţie de curgere
a râului este nord-sud, iar în sectorul meandrat direcţia principală de curgere a râului este VNV-ESE,.
Privită în ansamblu, albia Călmăţuiului este meandrată, indicele de meandrare (Im) la
nivelul întregului râu fiind de 1,8. Deşi aşa cum s-a arătat anterior meandrele prezintă caracreristici
diferite în cele trei sectoare, se observă o puternică corelaţie între lungimea şi amplitudinea
meandrelor în lungul râului Călmăţui.
2.7. Analiza crovurilor

Relieful dezvoltat pe loess şi depozite loessoide este caracterstic părţilor de est şi centrală
ale Câmpiei Române. Aici, cea mai mare parte a suprafeţei topografice este acoperită de loess şi
depozite loessoide care au favorizat apariţia unor forme de relief cu particularităţi specifice modului
de comportare al acestora la acţiunea agenţilor modelatori. Prin diverse procese geomorfologice
(tasare, sufoziune şi eroziune eoliană) au rezultat: crovuri, găvane, padine, văi clastocarstice de tipul
furciturilor, pâlnii de sufoziune, trepte de tasare etc. La contactul cu valea, pe loess s-au dezvoltat
forme ale reliefului pluvio-fluviatil: văiugi, ravene, maluri abrupte, faleze.
Un factor important în geneza formelor de relief, este reprezentat de starea de moment a
loessului, anume de coezivitatea mai mare sau mai mică pe care o înregistrează. Starea de
vulnerabilitate a loessului este diferită în funcție de absența sau prezența apei. Astfel, „din punct de
vedere geotehnic, loessul fără apă este praf în vânt” şi „fenomenul de ridicare al apei freatice în
loees duce la slăbirea rezistenţei structurale, chiar până la faza de lichefiere”.
Un alt factor îl reprezintă litologia şi compoziţia granulometrică a loessului şi depozitelor
loessoide. Între depozitele loessoide din partea centrală a câmpiei şi partea estică există diferenţe
granulometrice care au o influenţă deosebită în accelerarea sau stagnarea proceselor interne, care
conduc la formarea clastocarstului loessic specific. În componenţa loessului sau depozitelor
loessoide intră elemente de nisip cu diverse mărimi (peste 0,2 mm, între 0,2 şi 0,02 mm), argilă (cu
dimensiuni mai mici de 0,002 mm) şi particule de calcar. În partea centrală, depozitele loessoide au
un procent mai mare de argilă în comparaţie cu partea estică; în Câmpia Burnasului apar depozite
loessoide de tip lut-nisipos şi de tip lut, iar spre nord compoziţia devine lut-argilos (tabelul 2.32).
Procesele geomorfologice cu cea mai mare amploare le constituie tasarea şi sufoziunea,
accelerate pe alocuri de intervenţia umană, în special irigaţii. Tasarea este mai activă pe spaţiile cu o
scurgere îngreunată (endoreice şi semiendoreice – ex. Câmpul Ciornuleasa), iar sufoziunea, cu
precădere, în apropierea văilor. Formele de relief rezultate sunt în special crovurile.
Tabelul 2.32. Compoziţia granulometrică a depozitelor loessoide luto-argiloase din Câmpia Română
(Andrei – 1971)
Diametru grăunților Valori limite Valori medii
Adâncime Fracțiuni
(mm) (%) (%)
Nisip grosier 2–0,2 0,1–1 0,6
Nisip fin 0,2–0,02 29–40 31,4
La suprafață
Praf și argilă Sub 0,02 66–72 65,8
(între 0 și 30 cm
Argilă fizică Sub 0,01 43–57 52,3
adâncime)
Argilă Sub 0,002 36–41 38,8
Argilă fină Sub 0,001 32–37 35,2
Nisip grosier 2–0,2 0,1–1 0,5
Nisip fin 0,2–0,02 30–42 32,8
Între 150 și 220 Praf și argilă Sub 0,02 55–70 64,3
cm adâncime Argilă fizică Sub 0,01 40–56 49,7
Argilă Sub 0,002 32–39 36,1
Argilă fină Sub 0,001 25–38 31,7
Crovurile, cu o mare densitate în sud-vestul bazinului prezintă, în general, adâncimi mici

(0,5–1,5 m), iar în plan orizontal (diametru ce variază între 10 m şi 3,3 km) au formă rotundă-
alungită, cu versanţi lini, fără rupturi de pantă. Cea mai mare frecvenţă o au pe terasele medii şi
înalte ale Dunării, în Câmpul Ciornuleasa, în strânsă legătură cu adâncimea mare la care se găseşte
pânza freatică şi grosimea depozitului loessoid (vezi cap. 1.2.2).
Apariţia crovurilor determină restricţii în utilizarea terenurilor, aceste microforme produc o
stagnare a apei la suprafaţă şi în sol, conducând la o pseudogleizare a profilului de sol (Parichi,
Stănilă, 2009). Aceste terenuri necesită lucrări agrotehnice specifice, constând în arături foarte
adânci şi amendamente chimice pentru corectarea pH-ului solului. La nivelul suprafeţei analizate,
crovurile sunt forme de relief des întâlnite. Totuşi, suprafeţele afectate pentru agriculură sunt mai
mici, aceasta datorită lucrărilor care s-au efectuat. Aceste lucrări redau, pe de o parte, circuitului
agricol terenul respectiv, dar, pe de altă parte, slăbesc coeziunea solului şi în condiţii de secetă
expun vântului loessul sub forma unui praf care este apoi transportat cu uşurinţă.
Evoluţia acestor forme de tasare şi sufoziune este realizată de continuarea acţiunii acestor
procese la care se adaugă acţiunea vântului şi a apei din precipitaţii. Crovurile au formă alungită,
predominant pe direcţia nord-est–sud-vest, conform cu direcţia de unde bate vântul dominant.
Vântul a imprimat şi încă imprimă o anumită formă, modelând unele caracteristici morfometrice ale
crovurilor. Apa din precipitaţii acţionează prin procesul de spălare în suprafaţă şi cele de şiroire
difuză şi concentrată. În cazul precipitaţiilor torenţiale din timpul verii, precipitaţii ce survin după
secete, la suprafaţa solului se află un strat de praf. Acesta este transportat de pânza de apă către
părţile mai joase, lăsând în urmă o suprafaţă topografică de unde a fost transportat praful şi de unde
urmează să fie preluate alte cantităţi când se întrunesc condiţii favorabile. Cu timpul, crovurile se
extind în suprafaţă, formând găvane, padine sau sisteme hidrografice de tipul furciturilor.
Trebuie menţionat că, formele de relief de tipul crovurilor, găvanelor şi padinelor se găsesc
atât pe câmp, cât şi pe terasele Dunării. Totodată, cele două areale petrografice (depozite de loess în
amestec cu nisip şi arealul cu loess şi depozite loessoide) prezintă multe asemenea forme. Analizând
acest tip de forme, remarcăm că pe arealul nordic, format din depozite de loess în amestec cu nisip,
ele sunt mai numeroase, au o densitate mai mare şi mai ales sunt mai adânci (fig. 2.42).
Pâlnii de sufoziune aflate într-o fază evolutivă de început şi cu posibilităţi limitate de
infiltrare a apei datorită subdezvoltării canalului vertical se întâlnesc pe câmp. Ele reprezintă
microdepresiunile cele mai joase din cadrul unei padine sau găvan. Acestea păstrează încă orizontul
de sol, solul este degradat, lucrările agrotehnice au o eficienţă redusă şi sunt necesare mai ales
îngrăşăminte naturale. Acolo unde s-au efectuat lucrări asupra stratului de loess, cum ar fi
deschiderea carierelor de loess pentru construirea de şosele, cale ferată şi mai recent autostrada,
stratul freatic a fost secţionat şi apa s-a evacuat prin această deschidere. Prin urmare, crovurile din
imediata apropiere s-au adâncit, devenind pâlnii de sufoziune şi chiar au apărut deschideri de tip
aven în apropirea versanţilor carierei. S-a produs o degradare a terenului.
Treptele de tasare se întâlnesc pe versanţi lini ai văilor şi în apropierea versanţilor abrupţi. În
sectorul central, cele mai dezvoltate crovuri sunt în partea sudică, în Câmpia Burnasului, unde
frecvenţa crovurilor este foarte mare.
Fig. 2.42. Răspândirea crovurilor în Sectorul Central al Câmpiei Române
2.7.1. Analiza morfometrică a microdepresiunilor (crovurilor) din bazinele Mostiştea şi

Câlniştea
Pentru analiza detaliată a microformelor de câmp (crovuri, găvane, padine) s-a folosit ca
bază topografică hărţile la scara 1:50 000 din anul 1970 până în 1972, imagini satelitare din 2009 şi
ortofotoplanurile scara 1:5 000 din anul 2005. Acestea au fost georeferenţiate, folosind componenţa
programului ArcGis-ArcMap în proiecţia Stereografică 70, datum S_42 ROMANIA şi digitizate cu
ajutorul programului ArcMap. Pentru spaţiile neacoperite de ortofotoplanuri, s-a făcut apel la
programul Google Earth, iar pentru unele regiuni au fost utilizate observaţiile din teren din perioada
2003-2009. Reprezentările grafice au fost realizate în programul Office Excel.
În sectorul central au fost analizate crovurile existente în sudul bazinului Câlniştea instalate
în Câmpia Burnas.
Din tabelul 2.33 se poate observa o dinamică a crovurilor din Câmpia Burnas. În peste 30 de
ani, cea mai accentuată evoluţie se observă la crovul notat cu P1, care în 1972 era izolat, iar în 2009
este unit cu crovul notat cu P2. Evoluţie se observă la toate crovurile luate în analiză, mai ales în
lungime, lăţime sau suprafaţă. Unele crovuri sunt estompate în lungime şi suprafaţă, cum este
crovul Papada şi P3; alte crovuri îşi măresc aceşti indici: Şerpăteasca, Stoeneşti, P2, Tomuleşti
fermă şi Padina. De asemenea, se mai observă că toate crovurile au fost supuse lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare intense. La toate crovurile se mai observă o evoluţie a lăţimilor.
Tabelul 2.33. Valorile parametrilor geomorfometrici ale celor mai importante padine din Câmpia Burnas
(Văcaru, 2010)
Hartă
1972
Denumire Adâncime Lungime Lăţime Suprafaţă R Rc Ff
Img. Aspect
padină (m) (km) (km) (km2) (L/l) (Sd/Sc) (Sd/L2)
Satelitare
2009
1972 0,3 3,3 2,2 6 1,5 0,70 0,55 Mlaştină
Papada Teren
2009 3,125 2,75 5,3 1,13 0,69 0,54
agricol
1972 0,3 3,25 2,15 4,5 1,51 0,54 0,42 Mlaştină
Şerpăteasca Teren
2009 3,8 2,3 5 1,65 0,44 0,34
agricol
Teren
1972 Sub 0,1 1,15 0,7 0,3 1,64 0,29 0,22
agricol
P3
Teren
2009 0,6 0,4 0,6 1,5 2,14 1,66
agricol
1972 0,4 2,4 1,25 2,2 1,92 0,48 0,38 Mlaştină
Stoeneşti Teren
2009 2,92 2,15 5 1,35 0,74 0,58
agricol
1972 Sub 0,1 0,7 0,7 0,7 1 1,84 1,42 Islaz
P2 Teren
2009 1,5 1,2 1,9 1,25 1,07 0,84
agricol
1972 Sub 0,1 0,55 0,45 0,4 1,22 1,73 1,33 Islaz
P1 Teren
2009 s-a unit cu P2
agricol
1972 0,5 0,65 0,3 0,4 2,16 1,2 0,95 Mlaştină
Tomuleşti
Teren
fermă 2009 1,35 0,75 0,85 1,8 0,59 0,46
agricol
1972 0,5 0,75 0,35 0,6 2,14 1,36 1,07 Mlaştină
La Padină Teren
2009 0,9 0,4 0,7 2,25 1,11 0,86
agricol
Pentru fiecare microdepresiune au fost măsuraţi următorii parametri: suprafaţa, perimetrul,

lungimea, lăţimea şi azimutul şi au fost calculaţi mai mulţi coeficienţi, indicatori ai formei
microdepresiunilor. Formulele rapoartelor de circularitate şi de alungire, care fac referire la forma
cercului, precum şi cea a factorului de formă, raportat la forma pătratului, au fost preluate din analiza
morfometrică a bazinelor hidrografice, iar coeficientul de sinuozitate a fost calculat ca raportul dintre
perimetrul cercului de aceeaşi suprafaţă cu cea a depresiunii şi perimetrul depresiunii, având valoare
de referinţă 1, corespunzătoare formei cercului (tabelul 2.34) (Gherghina și colab., 2008).
Tabelul 2.34. Coeficienţi calculaţi în bazinul hidrografic Mostiştea (Ghiță, 2009)
Coeficient Formula
raportul L/l R = L/l, raportul dintre lungimile axei majore şi axei minore ale depresiunii
Rc = Sd/Sc, raportul dintre suprafaţa depresiunii şi suprafaţa cercului cu diametrul egal cu lungimea
Raportul de
axei majore a depresiunii;
circularitate
se raportează la valoarea 1, corespunzătoare cercului
Ra = Dc/Ld, raportul dintre diametrul cercului de aceeaşi suprafaţă cu cea a depresiunii şi lungimea
Raportul de alungire axei majore a depresiunii;
are valori cuprinse între 0,67 şi 1,27 pentru depresiunile alungite şi peste 1,27 pentru cele rotunde
Ff = Sd/L², raportul dintre suprafaţa depresiunii şi pătratul lungimii axei majore, raportat la forma
Factorul de formă pătratului;
raportat la forma pătratului, pentru care valoarea reper este 1
Ks = Pc/Pd, raportul dintre perimetrul cercului cu aceeaşi suprafaţă ca cea a depresiunii şi perimetrul
Coeficientul de
depresiunii;
sinuozitate
raportat la forma cercului, cu valoare de referinţă 1.
Microdepresiunile din bazinul Mostiştea ocupă o suprafaţă de 22,33 km2, respectiv 1,23%
din suprafaţa bazinului. Au fost cartate 191 de microdepresiuni, cu o suprafaţă medie de 0,153 km2
(sau 153 m2), rezultând o densitate de 0,116 crov/km2.
Majoritatea crovurilor sunt distribuite pe interfluviul Mostiştea–Argeş şi pe stânga văii
principale, până la aliniamentul format de râurile Argova şi Vânăta (respectiv Câmpului
Ciornuleasa (fig. 2.43), Câmpului Solacolu şi Câmpiei Argovei). În cadrul Câmpiei Vlăsiei, în
partea superioară a bazinului şi pe interfluviul Ialomiţa–Argova–Vânăta (Bărăganul Sudic),
frecvenţa crovurilor este mai redusă, în strânsă legătură cu condiţiile hidrogeologice (adâncime mai
mică a pânzei freatice şi grosimea redusă a depozitului loessoid).
Suprafaţa medie a crovurilor este de 0,117 km2, cu o pondere de 74,8% sub valoarea medie
(microdepresiunile cu suprafaţa mai mică de 0,5 km2 deţin o pondere de 95,2%). Crovurile cu
suprafeţele cele mai mari s-au dezvoltat în partea superioară a bazinului, unde apa freatică se
găseşte la adâncimi de 3–5 m sau chiar sub 3 m, astfel încât în multe dintre acestea în perioadele
ploioase apa stagnează sub formă de lacuri temporare sau bălţi. Cele mai extinse găvane şi padini
sunt situate la est de comuna Dor Mărunt, în Bărăganul Sudic, apoi în Câmpul Belciugatele şi al
Mostiştei superioare din Câmpia Moviliţei (tabelul 2.35).
Tabelul 2.35. Valorile medii, maxime şi minime ale parametrilor şi coeficienţilor analizaţi
S P L l
Indicator Rc Ra Ff Ks L/l
(kmp) (km) (m) (m)
media 0,117 1,32 456,85 226,45 0,71 0,73 0,44 0,83 1,99
max 2,78 12,1 3 339,88 940,6 0,96 2,37 4,41 0,98 5,56
min 0,0012 0,13 44,29 42,45 0,18 0,39 0,12 0,43 0,99
Fig. 2.43. Microdepresiuni în Câmpul Ciornuleasa (din bazinul Mostiștea)

(metodologia de măsurare a parametrilor morfometrici)
Valoarea medie a perimetrului (circumferinţei) microdepresiunilor este de 1,32 km, cea mai
mare pondere ocupând-o microdepresiunile din intervalul 1–5 km (57,06%), urmate de cele cu
valoarea sub 1 km (56,02%) şi de cele cu perimetrul cuprins între 5 şi 12,1 km (2,09%); Perimetrul
se corelează direct cu suprafaţa microdepresiunilor, raportul de corelaţie având valoarea 0,87 (fig. 2.45).
Lungimea medie a axei majore a microdepresiunilor este de 466 m. Valorile de <500 m
deţin o pondere de 69,1%, între 500 şi 1 000 m 23,03%, iar depresiunile cu diametrul mai mare de
1000 m deţin 7,85%. Există o corelaţie directă mai strânsă între lungimea microdepresiunilor cu
suprafaţa (R2 = 0,76) şi mai redusă între lungimea și lăţimea acestora (R2 = 0,64).
Lăţimea medie a microdepresiunilor (lungimea axei minore) este de 234,66 m, intervalul 100–
500 m, ocupând cea mai mare pondere (74,8%); valorile extreme de sub 100 m şi de peste 500 m deţin
17,27%, respectiv 4,18% din totalul microdepresiunilor. Lăţimea nu se corelează însă foarte strâns cu
suprafaţa, R2 = 0,52 (fig. 2.44 şi 2.45).
Fig. 2.44. Principalii parametrii ai microdepresiunilor din bazinul Mostiştea: A) Suprafaţă (S),
B) perimetru (circumferința) (P); C) Lungimea (L); D) Lăţimea (l)
Fig. 2.45. Grafice de corelaţie în bazinul Mostiştea: A) Corelaţie suprafaţă-perimetru;

B) Corelaţie lungime-lăţime; C) Corelaţie suprafaţă-lungime; D) Corelaţie suprafaţă-lăţime
Forma microdepresiunilor. Pentru analiza formei microdepresiunilor s-au calculat

indicatorii descrişi în tabelul 2.34, care se raportează la forma cercului sau cea a pătratului,
respectiv la valoarea 1. Astfel, valorile apropiate de 1 indică asemănarea formei unei
microdepresiuni cu forma geometrică la care se raportează (cerc sau pătrat), iar valorile apropiate de
0 indică forma alungită. (pentru analiza morfometrică s-a folosit metodologia elaborată de
Gherghina şi colab., 2008).
Raportul de circularitate, care face referire la forma cercului, are valori cuprinse între 0,18 şi
0,96, 85,86% din microdepresiuni situându-se peste valoarea de 0,5. Valorile cele mai mari ale
raportului de circularitate şi, deci, forme circulare, se înregistrează la microdepresiunile cu suprafeţe
mici. De asemenea, valori mici şi forme circulare au microdepresiunile situate în Câmpul
Ciornuleasa. Forme neregulate au depresiunile din nordul bazinului, în Câmpia Vlăsiei sau cele de
pe interfluviul Argova-Vânăta-Ialomiţa (fig. 2.46).
Raportul de alungire are valori cuprinse între 0,39 şi 2,37 ponderea microdepresiunilor din
intervalul 0,67-1,27, specific formelor alungite, fiind de 65,9%, restul situându-se sub pragul de 0,67.
Factorul de formă, care se raportează la forma pătratului, are valori cuprinse între 0,12 şi
4,41, cu 71,72% din microdepresiuni cu valori sub 0,5. În consecinţă, forma acestora este diferită de
cea a pătratului, deci este uşor alungită.
Coeficientul de sinuozitate, care se raportează tot la forma cercului, este cuprins între 0,43 şi
0,98, cu un procent de 97,9% peste valoarea de 0,5, ceea ce arată că forma microdepresiunilor este
puţin sinuoasă.
Raportul lungime/lăţime se înscrie în intervalul 0,99 şi 5,56, cu o valoare medie de 1,99.
Un procent de 60,74% din cazuri au sub valoarea medie (fig. 2.47), microdepresiunile uşor alungite
fiind mai puţin numeroase.
Fig. 2.46. Reprezentarea grafică a indicatorilor de formă in bazinul Mostistea:

a) raportul de circularitate b) raportul de alungire c) factorul formă d) coeficientul de sinuozitate
În concluzie, atât forma, cât şi dimensiunile

microdepresiunilor sunt determinate în general de
proprietăţile depozitelor loessoide. Condiţiile
hidrogeologice şi vântul au determinat distribuţia şi
orientarea lor generală. Cea mai mare densitate a
crovurilor apare în Câmpul Ciornuleasa, pe flancul
drept al bazinului, unde grosimea mare a
depozitelor loessoide şi adâncimea mare a pânzei
de apă freatică au determinat apariţia
microdepresinilor cu suprafeţe mici şi cu forme
circulare, fără neregularităţi (coeficient de
sinuozitate redus).
Fig. 2.47. Raportul lungime/lăţime (L/l)
În nordul bazinului şi pe interfluviul
Mostiştea-Ialomiţa, densitatea crovurilor este mică,
însă suprafaţa lor este mai mare, cu un ridicat coeficient de sinuozitate. Raportul lungime/lăţime
depăşeşte valoarea 2, iar orientarea generală respectă direcţia generală a vântului şi direcţia
izopahitelor.
2.7.2. Analiza morfometrică a microdepresiunilor din bazinul Călmăţui

Bazinul morfohidrografic Călmăţuiul teleormănean drenează Câmpia Boianului, subunitate
situată în vestul sectorului Central al Câmpiei Române, cunoscut şi sub numele de Câmpia
Teleormanului. În cadrul bazinului Călmăţui, formaţiunile litologice superficiale sunt reprezentate
prin loess primar, depozitele loessoide, argile şi depozite aluviale, acestea având ponderi diferite.
Prezenţa loessulului tipic, cu textură mijlocie (lutoasă şi lutoprăfoasă), destul de sensibil la
tasare, sub forma unei fâşii înguste în partea vestică, sud-vestică şi sudică a bazinului (deţinând
circa 22% din suprafața acestuia), a determinat apariţia crovurilor, numite de localnici găvane (ex.:
Găvanu Lung, Găvanu Mare, Găvanu cu lac, Găvanu cu broaşte, Găvanu lui Ciufu, Găvanu Fetei ş.a.).
Depozitele loessoide care ocupă circa 55% din suprafaţa bazinului, au culoare roşcat-
cafenie, origine poligenetică, atât în ceea ce priveşte procesele care le-au generat (predominant
deluvio-proluvial), cât şi rocile pe seama cărora s-au format (Tufescu, 1966) şi textură mijlocie fină
(lutoargiloasă, acestea fiind alcătuite din: argilă 46–60%, praf 33–45% şi restul nisip, maxim 32%).
Elementul dominant al depozitelor loessoide îl constituie praful eolian, remanierea acestuia prin
procesele de spălare pe suprafeţele uşor înclinate a dus, prin adaosul de argilă şi nisip, ceea ce îi
conferă acestuia o sensibilitate mai redusă la tasare (Liteanu, Ghenea, 1966). Prin această ultimă
caracteristică a depozitelor loessoide se explică numărul redus de crovuri din această regiune, în
ciuda grosimii destul de mari a acestora (Coteţ, 1976). În extremitatea nordică a bazinului, pe
măsură ce grosimea depozitelor loessoide se micşorează, textura lor devine tot mai fină. Astfel,
depozitele de suprafaţă sunt reprezentate de către argile a căror pondere este de circa 3% din
suprafaţa bazinului, la care se adaugă argilele fine gonflante ce ocupă circa 7% din suprafaţa
bazinului.
Interfluviile, ca resturi ale suprafeţei iniţiale, se desfăşoară sub formă de câmpuri
cvasiorizontale, sunt unităţile morfologice cele mai vechi în care loessul şi depozitele loessoide au
grosimile cele mai mari (de la 10 m în nord, la peste 20 m în partea sudică a bazinului), aşa cum se
poate observa şi din forajele realizate (fig. 2.48). Pe largile câmpuri interfluviale, procesele
geomorfologice actuale prezintă o intensitate redusă şi sunt reprezentate de: alterare, dezagregare,
ablaţie, pluviodenudare, tasare, sufoziune.
Formarea şi evoluţia crovurilor din bazinul Călmăţuiului teleormănean, sunt procese mai
vechi, holocene, ce au urmat procesului de depunere a marii cuverturi de loess şi depozite loessoide
(Coteţ, 1976). În ceea ce priveşte cauzele şi factorii care au determinat apariţia acestor
microdepresiuni, mai mulţi autori (Murgoci 1907, Cholnoky 1910 (citaţi de Andrei, 1971),
Protopopescu-Pache 1923, Morariu (1945), consideră că acestea sunt rezultatul acţiunii chimice şi
mecanice a apelor de infiltraţie sau freatice, situate la mică adâncime, asupra sărurilor solubile din
depozitele loessoide. Vâlsan (1915) şi Coteţ (1956) atribuie geneza crovurilor atât circulaţiei apei în
loess, cât şi acţiunii de deflaţie a vânturilor, explicând astfel alungirea crovurilor pe direcţia
dominantă a vântului.
Fig. 2.48. Foraje în bazinul hidrografic Călmăţuiul teleormănean
Pentru bazinul Calmăţui, s-au analizat 300 de crovuri, cu o suprafaţă totală de circa 23 km².
Crovurile cu densitatea şi dimensiunile cele mai mari sunt situate în părţile vestică, sud-vestică şi
sudică a bazinului, pe loess (188 de microdepresiuni), în timp ce în partea centrală a bazinului, pe
depozite loessoide, crovurile au formă circulară şi dimensiuni mult mai reduse (92 de
microdepresiuni); acestea au un sol argilos ce permite stagnarea apei şi formarea unor mici lacuri.
Pentru fiecare microdepresiune au fost măsuraţi următorii parametrii: lungimea, lăţimea, perimetrul,
suprafaţa şi am apreciat orientarea crovurilor (fig. 2.49), folosind metodologia elaborată de
Gherghina şi colab., 2008.
Lungimea medie a axei majore a crovurilor dezvoltate pe loess este de 456,7 m, iar în cazul
crovurilor dezvoltate pe depozite loessoide aceasta este de numai 131,6 m. Distribuţia acestora pe
clase de valori este reprezentată grafic în figura 2.49.
Fig. 2.49. Distribuţia pe clase de valori a lungimilor crovurilor dezvoltate:

a) pe loess b) pe depozite loessoide
Se constată, lungimile mult mai mari ale crovurilor dezvoltate pe loess comparativ cu lungimile
crovurilor dezvoltate pe depozite loessoide. Această dezvoltare diferenţiată este determinată de proprietăţile
fizice diferite ale rocilor şi mai ales de marea sensibilitate la tasare a loessului. Lăţimea medie a crovurilor
dezvoltate pe loess 235 m, iar a celor dezvoltate pe depozite loessoide este de numai 83,8 m (tabelul 2.36).
Tabelul 2.36. Parametrii morfometrici ai crovurilor
Indicator S (km²) P (km) L (m) l (m)

Dep. Dep. Dep. Dep.
Depozite Loess Loess Loess Loess
loessoide loessoide loessoide loessoide
min 0,01 0,01 0,23 0,14 87,3 51,5 46,1 32,3
max 0,74 0,20 8,90 1,92 1 783,1 655,5 1 530,7 511,9
media 0,12 0,01 1,20 0,36 456,7 131,6 235,0 83,8
Suprafaţa medie a microdepresiunilor localizate pe loess este de 0,12 km², în timp ce

suprafaţa medie a microdepresiunilor localizate pe depozite loessoide de 0,01 km², ceea ce înseamnă
că este de circa 10 ori mai mică. Microdepresiunile cu suprafeţele cele mai mari s-au dezvoltat în
partea vestică a bazinului pe loess primar, deşi apa freatică este la peste 15 şi chiar peste 20 m
adâncime.
Valoarea medie a perimetrului (circumferinţei) microdepresiunilor este de 1,2 km pentru
crovurile dezvoltate în cadrul fâşiei de loess şi de numai 0,36 km pentru crovurile dezvoltate pe
depozite loessoide. Cea mai mare pondere o ocupă microdepresiunile cu perimertul mai mic de
1 km (58,5%), în timp ce crovurile cu un perimetru mai mare de 5 km deţin o pondere de doar
1,06%. Perimetrul se corelează strâns şi direct cu suprafaţa microdepresiunilor, raportul de corelaţie
având valoarea de 0,79, în cazul crovurilor dezvoltate pe loess, şi de 0,90, în cazul crovurilor
dezvoltate pe depozite loessoide. În cadrul acestui studiu, am calculat o şi serie de coeficienţi,
indicatori ai formei microdepresiunilor, care evidenţiază diferenţele dintre cele două categorii de
crovuri (talelul 2.37).
Tabelul 2.37. Coeficienţi ai crovurilor
Indicator L/l Rc Ra Ff Ks
Depozite Loess Dep. Loess Dep. Loess Dep. Loess Dep. Loess Dep.
loess loess loess loess loess
min 1,07 1,08 0,17 0,27 0,42 0,10 0,14 0,21 0,48 0,70
max 4,99 4,58 0,93 0,99 0,96 0,97 0,78 0,78 0,99 0,98
media 2,00 1,57 0,52 0,65 0,71 0,81 0,41 0,51 0,84 0,96
Graficele de corelaţie dintre diferiţi parametrii ai crovurilor (fig. 2.50 și fig. 2.51) arată o
corelaţie mai bună în cazul crovurilor dezvoltate pe depozite loessoide, decât în cazul celor
dezvoltate pe loess.
Raportul lungime–lăţime (R=L/l) reprezintă raportul dintre lungimile axei majore şi axei
minore ale depresiunii (Gherghina şi colab., 2008).
Analizând datele din tabelul nr. 2.37, observăm că valoarea raportului lungime-lăţime
(R=L/l) este mult mai mare, respectiv 2, în cazul crovurilor dezvoltate pe loess, comparativ cu cele
dezvoltate pe depozite loessoide, în care valoarea acestui raport este de 1,57.
Raportul de circularitate (Rc=Sd/Sc) reprezintă raportul dintre suprafaţa depresiunii şi
suprafaţa cercului cu diametrul egal cu lungimea axei majore a depresiunii şi se raportează la
valoarea 1 corespunzătoare cercului; Crovurile dezvoltate pe loess au un raport de circularitate mai
redus 0,52 comparativ cu cele dezvoltate pe depozite loessoide al căror raoprt de circularitate este
de 0,65.
Fig. 2.50. Grafice de corelaţie ai parametrilor crovurilor dezvoltate pe loess
Fig. 2.51. Grafice de corelaţie ai parametrilor crovurilor dezvoltate pe depozite loessoide
Raportul de alungire (Ra=Dc/Ld), reprezintă raportul dintre diametrul cercului de aceeaşi

suprafaţă cu cea a depresiunii şi lungimea axei majore a depresiunii. Raportul de alungire este de
0,71 pentru crovurile dezvoltate pe loess şi de 0,81 pentru crovurile dezvoltate pe depozite
loessoide.
Factorul de formă (Ff=Sd/L²), reprezintă raportul dintre suprafaţa depresiunii şi pătratul
lungimii axei majore, raportat la forma pătratului pentru care valoarea reper este 1.
Pentru crovurile dezvoltate pe loess, valoarea medie a factorului de formă este 0,41, iar în
cazul celor dezvoltate pe depozite loessoide, valoarea medie a factorului de formă este de 0,51.
Coeficientul de sinuozitate (Ks=Pc/Pd) reprezintă raportul dintre perimetrul cercului, care
are aceeaşi suprafaţă, cu cea a depresiunii şi perimetrul depresiunii. Valoarea medie a coeficientului
de sinuozitate este mai redusă în cazul crovurilor dezvoltate pe loess, ceea ce indică un grad de
sinuozitate mai ridicat Ks=0,84 şi este apropiată de 1 în cazul crovurilor dezvoltate pe depozite
loessoide, Ks=0,96, ceea ce indică un grad de sinuozitate extrem de redus.
În ceea ce priveşte orientarea crovurilor, trebuie să remarcăm relaţia strânsă dintre direcţia
dominantă a vântului şi direcţia crovurilor în cazul crovurilor situate pe loess şi o relaţie mult mai
slabă în cazul celor situate pe depozite loessoide. În cazul crovurilor formate pe loess, acestea sunt
orientate în marea lor majoritate, circa 51% pe direcţia V-E, care este direcţia dominantă a vântului,
alte direcţii ce deţin ponderi importante fiind VSV-ENE 17% şi VNV-ESE 11% (fig. 2.52; 2.53).
În cazul crovurilor dezvoltate pe depozite loessoide, ponderile diferitelor orientări sunt mult
mai apropiate, astfel cele mai multe sunt orientate pe direcţia VNV-ESE 24%, urmate de cele
orientate pe direcţia NV-SE cu 16% şi de cele orientate pe direcţia SV-NE tot cu 16%.
a) b)
Fig.2.52. Orientarea crovurilor formate a) pe loess b) pe depozite loessoide
Fig. 2.53. Orientarea crovurilor din bazinul Călmăţui
În concluzie, pe depozitele loessoide care ocupă cea mai mare parte bazinului, numărul
crovurilor, suprafeţele acestora şi coeficientul de sinuozitate sunt mai mici, toate acestea datorându-se
sensibilităţii reduse la tasare a depozitelor loessoide, în ciuda grosimii mari a acestora.
2.8. Concluzii
Geomorfologic, regiunea analizată se înscrie în cea mai mare parte în Sectorul Central al
Câmpiei Române, drenat de râuri autohtone (Neajlov și Călmățui) și de un râu alohton (Vedea),
precum și în partea vestică a Câmpiei Orientale, respectiv (câmpia drenată de râul Mostiștea).
Diferențierile teritoriale au impus o abordare particularizată a reliefului. Astfel, analizele de detaliu
ale hazardelor hidrogeomorfologice, a microformelor de albie și a celor de câmp au scos în evidență
atât elemente comune, cât și elemente particulare fiecărei unități și chiar a fiecărui bazin
hidrografic. Analizele s-au efectuat la nivelul celor patru bazine morfohidrografice și au vizat
identificarea valorilor critice cu importanță în geneza și în evoluția hazardelor ce induc
vulnerabilitate socio-economică și, respectiv, riscuri hidrogeomorfologice.
În acest sens, în urma studiului realizat, conform principiilor și obiectivelor propuse, rezultă:
- diferențieri ale datelor geomorfometrice ale bazinelor hidrografice și râurilor care le
drenează, diferențieri impuse atât de poziția izvoarelor colectorului principal (în
piemont, conuri de dejecție sau câmpie), cât și de evoluția ulterioară în condiții
litologice, neotectonice și antropice diferite; treptele de altitudine variază între 4
(Mostiștea) și 6 (Neajlov); energia de relief, densitatea și pantele sunt dispuse tot pe 4-5-
6 clase de valori, permițându-se astfel utilizarea acestora în GIS prin suprapunere, ca
etapă în realizarea hărtilor de vulnerabilitate;
- valori reduse ale geodeclivității (0-15 grade) versanților, câmpurilor și profilelelor
longitudinale ale râurilor determină o scurgere de suprafață atenuată, fapt ce permite
evitarea în timp util a pericolului posibil prin propagarea undelor de viitură;
- rupturile de pantă (pragurile) din profilele longitudinale sunt determinate de cantitățile
de aluviuni acumulate la confluențele mari; aceste influențează dinamica albiei prin
agradare, formarea de ostroave, renii; modifică în același timp profilul transversal al
albiei prin eroziune laterală; confluențele deci s-au luat în considerare ca factor
determinant în stabilirea riscurilor;
- pentru geomorfometria rețelei de drenaj în sistem Horton-Strahler, s-au considerat valori
critice rapoartele/rațiile (de confluență, rapoartele sumei lungimilor și mediei
lungimilor), precum și indicii de realizare a bazinelor hidografice după numărul
segmentelor de râu (pentru ordinul de mărime), după suma lungimilor și după media
lungimilor; cele patru bazine (Vedea ordinul 7, Neajlov ordinul 6, Mostiștea ordinul 5,
Calmățui ordinul 5) prezintă rapoarte ce arată în general un dezechilibru la nivelul
întregului bazin; la subbazine, situația este ușor diferită: subbazinele de ordine inferioare
aferente Călmăţuiului sunt în echilibru, iar ale celorlalte bazine în dezechilibru; aceeași
situație se observă și pentru alţi indici;
- analiza meandrelor scoate în evidență tendința de alungire a râurilor în cursul inferior,
precum și prezența meandrelor compuse/complexe, cu rol important în eroziunea laterală
și propagarea viiturilor;
- morfometria meandrelor și a crovurilor a suferit modificări; parametrii calculați arată
diferențieri de la un bazin la altul, în funcție de litologia și granulometria depozitelor de
suprafață;
- dimensiunile acestor microforme s-au luat în considerare ca factori în stabilirea
vulnerabilității socio-economice.
2.9. BIBLIOGRAFIE
ANDREI, Gr. (1971), Câteva consideraţii asupra formării şi evoluţiei crovurilor din sudul Câmpiei Române, St. Pedol.
VIII, Seria C nr. 19, Bucureşti.
ANDREESCU R-R, LAZĂR C. (2007-2008), Valea Mostiştei. Aşezarea gumelniţeană de la Sultana Malu Roşu.
Cercetări arheologice, XIV-XV, Bucureşti, pp. 55-76.
A. N. C. P. I. (2006) Ortofotoplanuri, scara 1:5 000.
ARMAŞ, IULIANA, MIU, SILVIA (1998), „Folosirea regresiei multiple nelineare în analiza cantitativă a bazinelor
morfohidrografice (bazinul Doftana)”, în Comunicări de Geografie, vol. II, Edit. Universităţii din Bucureşti
ARMAŞ, IULIANA (1999), Bazinul hidrografic Doftana – studiu de geomorfologie, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
240 p.
BANDRABUR, T. (1971), Geologia campiei dunarene dintre Jiu si Olt, STE-IG-E, 5.
BIROT P. (1960), Le cycle dèrosion sous les differents cimates., Rio de Janeiro: Univ. Do Brasil Centro de Pesquisas
de Geografia do Brasil, Rio de Janeiro, 137 p.
BRAVARD, J., P., PETIT, F. (2000), Les cours d’eau. Dynamique du système fluvial, Armand Colin, 222 p.
CADICHEANU, NICOLETA, TEȘCAN, DANIELA (1998), „Two applications of geographic information system in
geodinamics”, în Studii şi cercetări de geofizică, tom 36.
COCOȘ, ALINA (2012), Resursele de apă din bazinul Câlniștei, Edit. Victor, 172 p.
CONEA ANA, TUTUNEA C., MUICĂ N. (1964), Cercetri pedologice în Câmpia dintre Olt şi Argeş, Dări de Seamă
ale Şedinţelor vol. XLIV.
CONEA ANA (1970), Head deposits in the Romanian Plain, STE-IG-C, 18.
CONEA ANA (1972), Guidebook to excursions of the inqua loess symposium in Romania, Edit. Institutul Geologic al
României, Bucureşti.
COTEŢ PETRE (1956), „Câteva observaţii asupra formării lacurilor şi reţelei de văi secundare din Câmpia Română”, în
An. Univ.C.I.Parhon, Seria Şt.Nat. nr. 10, Bucureşti.
COTEŢ PETRE (1964), „Unele aspecte ale reliefului dezvoltat pe loess şi depozite loessoide”, în Comunicări de
geografie, SSNG III, Bucureşti.
COTEŢ, P. (1976), Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Edit. Ceres, Bucureşti, 256 pp.
ENCIU, P. (2007), Pliocenul şi cuaternarul din vestul Bazinului Dacic. Stratigrafie şi evoluţie paleogeografică, Edit.
Academiei, Bucureşti, 228 pp.
FLOREA, N. (1970), „Câmpia cu crovuri, un stadiu de evoluţie al câmpiilor loesice”, în Studii tehnice şi economice, C,
Studii pedologice, Bucureşti, pp. 339-354.
GHIŢĂ CRISTINA (2008), „Iezerul Mostiştei. Dinamica peisajului cu privire specială asupra morfodinamicii”, în
Comunicări ştiinţifice VII, Edit. Samuel, Medias, pp. 341-347.
GHIŢĂ CRISTINA (2008), „The microrelief as result of morphohidroclimatic conditions in Mostiştea river basin”, în
Revista de geomorfologie, nr. 10.
GHIŢĂ CRISTINA (2008), „Antropizarea pe valea Mostiştei”, în Lucrări şi rapoarte de cercetare, vol. II, Edit.
Universităţii, Bucureşti, pp. 85-95.
GHITA CRISTINA (2009), Geneza, evoluția și dinamica actuala a bazinelor morfohidrografice autohtone Câmpiei
Române de Est. Aplicații la bazinul Mostiștea., teza de doctorat, Universitatea din Bucuresti, coord. prof. univ.
dr. Grecu Florina.
GHERGHINA A., GRECU F., MOLIN P. (2008), „Morphometrical Analysis of Microdepressions in the Central
Bărăgan Plain (Romania)”, în Revista de geomorfologie, nr. 10, Edit. Universităţii, Bucureşti.
GRECU, FLORINA (1980), „Modelul morfometric al lungimii reţelei de râuri din bazinul Hârtibaciu”, în Studii şi
cercetări de geologie, geofizică, geografie – Geografie, tom XXVII, 2, pp. 261-269.
GRECU FLORINA, COMĂNESCU LAURA (1998), Studiul reliefului, Îndrumător pentru lucrări practice, Edit.
Universităţii, Bucureşti, 179 p.
GRECU, FLORINA (1992), Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie, Edit. Academiei, Bucureşti, 168 p.
GRECU, FLORINA, DEMETER, T. (1997), Geografia formaţiunilor superficiale, Edit. Universităţii, Bucureşti, 150 p.
GRECU, FLORINA, ZĂVOIANU, I. (1997), „Bazinul morfohidrografic”, în Revista de geomorfologie, nr. 1,
Bucureşti, 99-106.
GRECU, FLORINA, PALMENTOLA, G. (2003), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti, 392 p.
GRECU, FLORINA (2003), „Bazinul morfohidrografic – elemente de geomorfologie dinamică”, în Grecu, Florina,
Palmentola G. (2003), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti, pp. 270-300.
GRECU, FLORINA (2004), „Quantification of some elements of drainage basins in Romania”, în Geografia Fisica e
Dinamica Quaternaria, vol. 27, 8 fig., 8 tab, pp. 29-36.
GRECU, FLORINA, CÎRCIUMARU, E., GHERGHINA, ALINA, GHIȚĂ, CRISTINA (2006), „Semnificaţia
reliefogenă a depozitelor cuaternare din Câmpia Română la est de Olt”, în Comunicări de Geografie, vol X,
Bucureşti, 21-36.
GRECU, FLORINA (2008), „Index of Morphohydrographic basin completion by perimetres and area.Case study in
Romania, în Geografia Fisica e Dinamica Quaternaria, vol. 31, 9 fig., 12 tabele, pp. 37-45.
GRECU, FLORINA, GHIȚĂ, CRISTINA, CÎRCIUMARU E., VĂCARU LAVINIA (2009 a), „Diagnostic des aléas
detérmines climatiques dans les systèmes hydrogéomorphologiques de la Plaine Roumaine”, în vol Extrêmes
climatiques : genèse, modélisation et impacts, XXII Colloque de l’Association Internationale de Climatologie,
1 – 5 septembrie, Cluj-Napoca, Geographia Tehnica, pp. 229-234.
GRECU, FLORINA, SĂCRIERU, R., GHIȚĂ, CRISTINA, VĂCARU, LAVINIA (2009 b), Geomorphological
landmarks of the eastern Romanian Plain Holocene evolution, Z. Geomorph. N.F., nr. 53, Suppl.1, Berlin –
Stuttgart, pp. 101-110.
GRECU, FLORINA (2010), Geografia câmpiilor României, Edit. Universităţii, Bucureşti, 256 p.
GRECU, FLORINA, GHIŢĂ, CRISTINA, SĂCRIERU R. (2010), „Relation betwen tectonics and meandering of river
channels in the Romanian Plain. Preliminary observation”, în Revista de Geomorfologie, vol 12, Editura
Universităţii, Bucureşti, pp. 97-104.
HIRSCH, F. (1962), „Analyse morphométrique des réseaux fluviatiles: application à la prévision des débits des cours
d’eau”, în Rev. Géomorphologie Dyn., 13 (7-9) , pp. 97-106.
HORTON, R., E. (1945), „Erosional development of streams and their drainage basins: Hydrophysical approach to
quantitative morphology”, Geol. Soc. Am. Bull., 56 (3) , pp. 275-370.
ICHIM, I., BATUCA, D., RĂDOANE, MARIA, DUMA, D. (1989), Morfologia şi dinamica albiilor de râuri, Edit.
Tehnică, Bucureşti, p. 408.
IELENICZ, M. (2006), „Sistemul de văi din România – geneză şi evoluţie”, în Comunicări de geografie, vol. X,
Bucureşti.
LANGBEIN, W., B., LEOPOLD, L., B. (1966), River meandres – Theory of minimum variance, USGS Profesional
Paper, 422 p.
LITEANU, E. (1953), „Geologia ţinutului de câmpie din bazinul inferior al Argeşului şi a terasei Dunării”, în Comitetul
geologic, Studii Tehnice şi Economice, Seria E, nr. 2, Hidrogeologie, Bucureşti, pp. 5-80.
LITEANU, E. (1956), „Geologia şi hidrogeologia ţinutului dunărean dintre Argeş şi Ialomiţa”, în Studii Tehnice şi
Economice, Seria E, Hidrogeologie, Bucureşti, 3-31.
LITEANU, E., GHENEA, C. (1966), „Cuaternarul din România”, în Studii tehnice şi economice, Seria H, nr.1,
Bucureşti, 119 pp.
LITEANU, E., GHENEA C. (1967), „Harta neotectonică a României”, în Studii tehnice şi economice, Seria H, nr. 3,
Bucureşti.
LITEANU, E., coord. (1969), Harta hidrogeologică, scara 1: 1 000 000, Institutul Geologic, Comitetul de Stat al
Geologiei, Bucureşti.
MIHĂILESCU, V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 352 p.
MORARIU, T. (1945), „Câteva considerațiuni geomorfologice asupra crovurilor din Banat”, în Revista Geografică, II
(1-4) 1945, 37-52.
MOLIN, PAOLA, FUBELLI, G., NOCETINI, M., SPERINI, S., IGNAT, P., GRECU, FLORINA, DRAMIS, F. (2011),
Interaction of mantle dynamics, crustal tectonics and surface processes in the topography of the Romanian
Carpathians: A geomorphological approach, Glob. Planet. Change, vol. II: 10.1016/j.gloplacha.2011.05.005,
pp. 58-72.
MRAZEC., L. (1899), „Câteva observații asupra cursurilor râurilor din Valahia”, în An. Muz. Geol. Pal. 1896, an. III.
NICULESCU, GH., VELCEA I. (1984), Valea Prahovei, Edit. Sport-Turism, Bucuresti.
NICULESCU, GH. (1985), Agestrul Prahovei – consideratii geomorfologice, SCGGG – Geogr., XXXII, 275 p.
PARICHI, STĂNILĂ ANCA-LUIZA (2009), „Contribuții la cunoașterea solului din padinile situate în Câmpia
Burnasului”, în Analele Universității Spiru Haret, seria Geografie, nr. 12, pp. 115
PIŞOTA, I., COCOŞ O. (2003), „Unele observaţii hidrologice referitoare la bazinul râului Neajlov”, în Comunicări de
geografie, vol. VII, Bucureşti, pp. 183-188.
PIŞOTA, I, ZAHARIA, LILIANA, DIACONU, D (2005), Hidrologie, Edit. Universitară, Bucureşti, 256 p.
POPP, N. (1970), Contribuții la cunoașterea depozitelor cuaternare din Valea Dunării între Turnu Măgurele și
Călărași, LSCD, I.
POPP, N. (1972), Résultas généraux dùne synthèse sur l`évolution quaternaire du Danube en Roumaine, Acta Geogr.,
X, Debrecen.
POSEA, GR. (1984), „Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei”, în Terra, nr. 1, Bucureşti, 3-9.
POSEA, GR. (1987), „Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română”, în Terra, nr. 3, Bucureşti, 15-19.
POSEA, GR. (1997), „Relieful şi evoluţia paleogeografică a Câmpiei Române”, în Ghidul excursiilor celei de-a XV-a
Conferinţe Naţionale pentru Ştiinţa Solului, 26-30 august 1997, Bucureşti, 19-31.
POSEA, GR. (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 444 pp.
POSEA, GR., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 484 p.
RĂDOANE, M., DUMITRIU, D., RĂDOANE, N. (2000), „Evoluţia geomorfologică a profilelor longitudinale”, în
Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, nr. 19-20, pp. 17-35.
RĂDOANE, MARIA, RĂDOANE, N. (2007), Geomorfologie aplicată, Edit. Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava,
377 p.
RĂDULESCU, I. (1956), „Observaţii geomorfologice în Câmpia piemontană Piteşti”, în Analele Universităţii, Seria
Ştiinţelor Naturii, Edit. Tehnică, Bucureşti, pp. 177-206.
SCHUMM, S., A (1956), Evolution of drainage systems and slopes in badland at Perth Amboy. New Jersey. Bulletin of
Geological Society of America, 67, 597-646.
SCHUMM, S., A (1977), The fluvial System, John Wiley & Sons Ltd, London, 388 p.
SCHUMM, S., A., BOYD, F., F., WOLF, C., G., SPITZ, W., J. (1995), „A ground-water landscape in the Florida
Panhadle”, în Geomorphology, vol. 12, pp. 281-297.
SLAVOACA, D., OPRAN, C. (1963), Cercetări geologice și hidrogeologice în zona Giurgiu-Alexandria-Traian, STE-
CG-E, 6.
STRAHLER, A., N. (1952), Dynamic Basin of Geomorphology, GEOL. SOC. AM. BULL., 63, 929-38.
THORNDYCRAFT, V., R., BENITO, G., GREGORY, K., J. (2008), „Fluvial geomorphology: A perspective on
current status and methods”, în Geomorphology 98, 2-12.
TUFESCU, V. (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Edit. Academiei, Bucureşti.
UJVARI I. (1972), Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 592 p.
VĂCARU, L. (2010), Bazinul hidrografic Neajlov. Studiu de geomorfologie dinamică, Teză de doctorat (coord. prof.
univ. dr. Grecu Florina), Universitatea din Bucureşti, Bucureşti.
VÂLSAN, G. (1915), „Câmpia Română: contribuţiuni de geografie fizică”, extras din Buletinul Societăţii Regale de
Geografie, XXXVI, Bucureşti, (1916).
VELCEA, VALERIA (1971), Evaluarea proceselor morfologice actuale din Câmpia Română. Prognoze în vederea
utilizării raţionale a terenurilor. Simpozionul de geografie a câmpiilor, 3–5 august, Tipografia Universitară,
Timişoara.
ZĂVOIANU, I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei, Bucureşti, 176 pp.
ZUGRĂVESCU, D., et al. (1998), „Recent vertical crustal movements in Romania”, în Rev. Roum. de Geophysique,
Bucureşti, 15-26.
*** (1790), Harta Specht Szatmary.
*** (1967), Harta geologică a R. S. România, Scara 1 : 200 000, foile: Giurgiu, Turnu Măgurele, Videle, Neajlov şi
Bucureşti, Institutul geologic, Bucureşti
*** (1969), Geografia văii Dunării româneşti, Edit. Academiei Bucureşti.
*** (1970, 1972, 1977), Harta topografice, scara 1:100 000, 1:50 000, 1:25 000, Direcţia Topografică Militară,
Bucureşti.
*** (1971), Râurile României, Monografie hidrologică, I. M. H., Bucureşti.
*** (1993), Hărţi topografice, scara 1: 50 000, Direcţia Topografică Militară, Bucureşti.
*** (1992), Geografia României, vol. IV, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (2005), Geografia României, vol. V, Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării
Negre şi Platforma Continentală, Institutul de Geografie, Edit. Academiei, București, 967 p.
3. DEMERSUL CLIMATOLOGIC
3.1. Prezentare generală a climei Câmpiei Române
3.1.1. Factorii genetici ai climei
Prin particularităţile parametrilor climatici, atmosfera influenţează, direct sau indirect,

procesele şi fenomenele hidrologice, capacitatea de eroziune şi transport a apelor, contribuind astfel
la modelarea continuă a reliefului. În acelaşi timp, clima îşi pune amprenta şi asupra
particularităţilor vegetaţiei şi solurilor, contribuind la individualizarea peisajelor geografice. Astfel,
clima reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale mediului.
Datorită poziţiei sale geografice, teritoriul Câmpiei Române are un climat temperat
continental moderat, caracterizat prin valori ridicate ale bilanţului radiativ şi caloric, amplitudini
mari ale temperaturii aerului, cantităţi relativ reduse de precipitaţii, cu ploi torenţiale în anotimpul
de vară şi perioade de secetă diseminate în tot timpul anului. Acestea sunt impuse de
particularităţile factorilor genetici ai climei: radiaţia solară, circulaţia generală a atmosferei şi
suprafaţa activă.
Radiaţia totală (radiaţia globală) primită de suprafaţa terestră de la Soare este influenţată de
unghiul de incidenţă al razelor, de durata zilei, de nebulozitate, de umiditate şi de gradul de poluare
a aerului. Distribuţia ei este diferită în timp şi spaţiu. Radiaţia solară este principala sursă de energie
brută recepţionată prin insolaţie, sursa energetică principală pentru toate elementele fizice şi umane.
Radiaţia diferă în funcţie de poziţia Soarelui pe bolta cerească, fiind maximă la amiază şi minimă
dimineaţa şi seara, şi în funcţie de latitudine, fiind invers proporţională cu unghiul de incidenţă al
razelor solare în raport cu suprafaţa curbă a Terrei. Fluxul de radiaţie solară stă la bază proceselor
fizico-chimice şi biochimice şi asigură funcţionalitatea elementelor din natură. De exemplu:
acţionează asupra depozitelor de rocă loessoidă şi argiloasă, uscându-le şi rezultă o uşoară dislocare
a lor de către picăturile de ploaie.
O mare parte din suprafaţa Câmpiei Române este situată la sud de paralela de 45o latitudine
nordică, fapt ce afectează cantitatea de energie solară. Astfel, câmpia primeşte o cantitate de energie
care scade de la sud (127 kcal/cm2) la nord, unde atinge valori de circa 122 kcal/cm2. În partea
sudică, spre Lunca Dunării, durata de insolaţie este de peste 2 200 ore/an, iar în partea nordică, spre
regiunile deluroase, durata de insolaţie scade la 2 100 ore/an. Tot spre nord se remarcă o scădere a
unghiului de incidenţă a razelor solare şi o creştere a nebulozităţii. În estul câmpiei, radiaţia solară
globală înregistrează valori cuprinse între 125,0 kcal/cm2/an şi peste 127,5 kcal/cm2/an. Aceasta
creşte dinspre nord-vest către sud-est, datorită creşterii unghiului înălţimii Soarelui deasupra
orizontului, scăderii altitudinii şi reducerii nebulozităţii (Bogdan, 1980).
Câmpia Română se află la interferenţa maselor de aer uscat continental, dinspre est şi nord-
est, cu cele de origine tropicalã dinspre sud şi sud-vest (de asemenea continentalizate prin trecerea
peste Balcani şi Alpii Dinarici) şi cu masele de aer oceanic care, în deplasarea lor spre est, ajung
deasupra teritoriului României încă suficient de umede. În consecinţă, cele mai importante
caracteristici ale climei sunt determinate de aşezarea geografică, de structura suprafeţei active şi de
impactul antropic asupra ei.
Clima Câmpiei Române este influenţată de trei elemente definitorii ale aşezării geografice/
geomorfologice: localizarea în cadrul Depresiunii Carpato-Balcanice, barajul orografic al Carpaţilor
şi influenţa Dunării (Bogdan, 1999). Situată în sudul ţării, cu o dezvoltare longitudinală, clima,
privită în ansamblu, este temperat-continentală cu două mari influenţe: submediteraneană în
sud-vest şi continental-excesivă în est. Între aceste două sectoare se interpune o regiune de tranziţie,
unde se observă o trecere între cele două tipuri de influenţe. În cadrul Depresiunii Carpato-
Balcanice, Câmpia Română este situată la nord de Dunăre, ocupând treapta cea mai joasă. Forma
câmpiei, „fund de sac”, permite pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer polare (arctice), iar în
timpul verii a maselor de aer tropical. Înconjurată de altitudini, care cresc treptat până la peste 2 000
m, atât în nord (spre Carpaţi), cât şi în sud (spre Balcani), aceste mase de aer pot staţiona în cadrul
câmpiei şi favorizează dezvoltarea unor procese climatice în funcţie de structura suprafeţei active.
Barajul orografic al Carpaţilor influenţează clima câmpiei prin: accentuarea continentalismului de la
vest spre est, föehnizarea aerului (în regiunea Curburii) şi prin torsionarea maselor de aer din nord-
nord-est spre vest şi sud-vest (Bogdan, 1999). Această torsionare a maselor face ca în Sectorul
central al câmpiei să se interfereze masele de aer care au circulaţie est-vest (din regiunea de Curbură
din Carpaţi), cu cele care au circulaţie vest-est (din regiunea curburii lanţului Carpato-Balcanic).
Culoarul asimetric al Dunării, care prezintă un mal abrupt (spre Bulgaria) şi un mal mai lin spre
Câmpia Română, face ca influenţa acestei mari întinderi de apă să se reverse mai mult spre nord.
Aceste influenţe se resimt în luncă, pe treptele de terasă şi în interiorul câmpurilor până la câţiva
kilometri.
Structura suprafeţei active se remarcă prin forma generală a reliefului „amfiteatru” (Bogdan,
1999) cu largă deschidere spre sud-est, rezultând o bună distribuţie zonală a tuturor elementelor
meteorologice. Lipsa obstacolelor majore se reflectă în dinamica şi simultaneitatea proceselor
meteorologice pe tot teritoriul. Prezenţa alternanţelor diferitelor particularităţi ale suprafeţei
subiacente (câmpuri cultivate – păduri) aduce schimbări termice locale în interiorul câmpiei.
Fragmentarea mare dată de prezenţa culoarelor de vale a unor mari artere hidrografice, impune
canalizarea maselor de aer, dar şi umezirea locală a teritoriilor din apropiere. Dunele şi crovurile
induc şi ele contraste termice locale. Toate aceste particularităţi determină în cadrul Câmpiei
Române o serie de topoclimate specifice.
Impactul antropic asupra peisajului natural al Câmpiei Române impune schimbări ale
parametrilor meteorologici locali. Aici se remarcă: netezirea dunelor, estomparea şi desecarea
crovurilor, canalele de irigaţii, îndiguirile, lacurile de baraj, iazurile, heleşteele, arealele construite
(urbane sau rurale). Toate influenţează parametrii locali ai climei prin: accentuarea fenomenelor de
uscăciune şi moderarea temperaturilor, rezultând un topoclimat specific antropic sau antropizat.
3.1.2. Temperatura medie anuală

Temperatura medie anuală scade de la sud spre nord, cu un grad Celsius. Este influenţată de
scăderea radiaţiei solare şi de creşterea altitudinii.
În sud, temperatura medie anuală a aerului este de 11°C, iar temperatura medie anuală a
solului este de 13°C. Spre limita nordică cu Piemontul Getic şi Podişul Bârladului, temperatura
atinge 10oC, iar spre Subcarpaţii Curburii se remarcă o regiune mai caldă datorită efectelor de
föehn. Există ani în care predomină masele de aer tropical, când temperatura medie a aerului creşte
la 12°C, iar cea a solului ajunge la 15°C, şi ani în care predomină advecţia maselor de aer
rece-polar, când temperatura medie scade la 8 ... 9°C în aer şi la 11 ... 12°C la nivelul solului.
Temperatura medie a lunii ianuarie, cea mai rece lună din an, este cu 1 ... 2°C mai mare în
aer decât la nivelul solului de unde rezultă inversiuni termice zilnice. Astfel, în aer temperatura
medie anuală a lunii ianuarie este de -2 ... -3°C, iar la nivelul solului temperatura medie anuală a
lunii ianuarie scade la -3 ... -4°C. În Câmpia Română se remarcă două regiuni în care temperatura
medie anuală a lunii ianuarie este mai accentuată: mai rece în regiunea Bărăganului (-4°C în aer şi
-5°C la nivelul solului) şi alta mai caldă în regiunea Bucureştiului (-2°C în aer şi -3°C la nivelul
solului). În cazul ultimei regiuni se remarcă topoclimatul urban de adăpost.
Temperatura minimă absolută în Câmpia Română este dependentă de fluctuaţiile maselor de
aer rece continental şi polar (arctic). Aceste temperaturi sunt evenimente și subliniază unele răciri
masive ale aerului. Temperaturile minime absolute în câmpie au coborât frecvent sub -30°C. În
general, în câmpie se remarcă o regiune puternic afectată de răciri masive (în sectorul central vestic
Jiu-Vedea) şi alte puncte în estul câmpiei, unde s-au înregistrat temperaturi minime absolute.
Temperatura minimă absolută a aerului în Câmpia Română este de -35,5°C înregistrată la Craiova
pe 25 ianuarie 1963; tot acum, la nivelul solului s-a înregistrat o temperatură de -41,7°C, care este
asemănătoare cu cea a regiunilor polare.
Îngheţul este cel mai caracteristic fenomen de iarnă. Acesta provoacă bruma, chiciura,
poleiul, ninsoarea şi stratul de zăpadă. Durata medie a intervalului fără îngheţ este de 200-220 zile.
Durata medie a intervalului cu posibil îngheţ variază între 145 şi 175 zile. Durata medie a
intervalului cu îngheţ oscilează între 90 şi 100 de zile.
Temperatura medie anuală a lunii iulie, cea mai caldă lună a anului, este influenţată de
advecţia aerului fierbinte tropical-continental venit din sud şi sud-vest. Mediile termice ale aerului
scad de la sud spre nord, odată cu creşterea altitudinilor de la peste 23°C în partea sudică, la 21°C la
contactul cu unităţile înalte. La nivelul solului, mediile sunt mai mari cu 6°C.
Temperatura maximă absolută apare din cauza stagnării aerului fierbinte tropical. Maxima
termică absolută a ţării s-a înregistrat în Câmpia Română la Staţia meteorologică Ion Sion
(Râmnicelu-Brăila), pe nisipurile Ialomiţei, şi a fost de +44,5°C la 10 august 1951. La nivelul
solului, maxima termică la aceeaşi dată a fost de 74,7°C în Bărăgan, la staţia meteorologică Griviţa.
3.1.3. Precipitaţiile atmosferice
Precipitaţiile includ totalitatea particulelor de apă, în stare lichidă şi solidă. Materia în

mişcare este reprezentată de picăturile de ploaie care aduc o cantitate de energie cinetică ce este
consumată în procesele de eroziune a suprafeţei topografice (şiroire şi pluviodenudare). Volumul
precipitaţiilor este variabil în timp şi spaţiu şi depinde de mai mulţi factori.
Repartiţia fluxului de precipitaţii este neuniform la nivelul câmpiei. Cel mai important flux
este cel care se manifestă la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, când precipitaţiile lichide sunt
asociate cu topirea zăpezii, dar şi cel de la începutul verii. La nivelul ţării noastre, regimul zilnic
prezintă trei maxime: un maxim la primele ore ale dimineţii, al doilea maxim la orele după-amiezii
şi un al treilea seara. Cel mai important este cel de al doilea maxim (ora 14), având o intensitate
mare în timpul verii, datorită caracterului torenţial.
Ploile torenţiale au cele mai dezastruoase efecte prin volumul de apă căzut într-un timp scurt
şi prin violenţa căderii picăturilor de apă. Precipitaţiile torenţiale pot provoca inundaţii şi pot
disloca un mare volum de materiale de pe versanţi. În regiunile de câmpie cu pante reduse,
cantitatea de apă torenţială poate stagna la suprafaţa terestră, iar excesul de umiditate influenţează
astfel calitatea solului, provocând daune materiale. Impactul ploilor torenţiale este mai mare în
cadrul bazinelor mici şi scade pe măsură ce suprafaţa bazinului creşte.
Precipitaţiile produse în Câmpia Română sunt influenţate de barajul orografic al Carpaţilor
şi de unele condiţii locale. Astfel, cantitatea medie scade de la vest, unde depăşeşte 650 mm/an, spre
est, unde scade la 450 mm/an, şi nord-est, unde atinge doar 400 mm/an. Se remarcă Sectorul Central
(Olt–Argeş), împrejurimile capitalei şi Bărăganul Central (Griviţa–Iazu), unde cantitatea medie
oscilează între 500-600 mm/an. La contactul cu Subcarpaţii Curburii afectat de fenomene de foehn,
cantitatea de precipitații scade sub 500 mm/an (Bogdan, 1999).
În timpul anului se produce un maxim vara, când cantitatea medie a precipitaţiilor ajunge la
100 mm, şi un alt maxim care se produce în sud-vest la sfârşitul toamnei–începutul iernii cu peste
50 mm. În 24 de ore, cantitatea de precipitaţii poate depăşi 100 mm, acestea având caracter torenţial
(ploi de convecţie, ploi frontale, ciclonice). Maximul absolut în 24 de ore s-a înregistrat la
Ciupercenii Vechi (Câmpia Olteniei) în data de 26 iunie 1925, când au căzut 348,9 mm.
În anii ploioşi, totalul cantităţilor medii ale precipitaţiilor se dublează, ajungând la valoarea
celor de pe înălţimile Carpaţilor (1 000–1 200 mm/an). Anii cei mai ploioşi au fost determinaţi de
activităţi ciclonale intense: 1969, 1973, 1975, 2005. Anii secetoşi sunt determinaţi de activităţi
anticiclonale (1938, 1945, 1946), care provoacă o lipsă acută de precipitaţii. Acum cantitatea de
precipitaţii scade la jumătate, ajungând la 250–300 mm/an. Aceşti ani pot avea caracter de hazarde
climatice, ca şi excesul de umiditate a solului.
Fenomene de risc climatic sunt furtunile cu grindină, care în Câmpia Română variază de la
est, unde au o medie de 0,5 zile/an, spre vest, unde au o medie de 2 zile/an. Maximul anual cu
grindină sunt 5–7 zile la vest de Argeş şi 4–5 zile la est de acest râu.
În Câmpia Română, primul strat de zăpadă apare la sfârşitul lunii noiembrie începutul lunii
decembrie, iar ultimul strat este pe la jumătatea lunii martie. Acest interval de timp de aproximativ
100 de zile nu prezintă un strat continuu de zăpadă.
3.1.4. Vântul
În Câmpia Română, vânturile au direcţii, frecvenţe şi viteze diferite, fiind influenţate de

barajul orografic şi curbura arcului carpatic, dar şi de unele condiţii locale.
Vântul este important pentru că poate transporta şi depune o cantitate de materie variabilă în
funcţie de intensitate, direcţie şi durată. Materia care este transportată de vânturi poate fi
reprezentată de: precipitaţii (lichide şi solide), particule solide mici (nisip, loess, praf şi pulberi
fine). În analiza vânturilor care intră în câmpie, este necesară cuantificarea direcţiei, intensităţii şi
duratei mişcării maselor de aer.
Aici se disting sectoare cu vânturi care au direcţii predominante:
- Câmpia Olteniei până la Jiu, cu direcţie vest şi nord-vest;
- Câmpia dintre Jiu și Argeş, direcţiile vânturilor predominante sunt vest, est şi nord-est;
- la est de Argeş până la meridianul localităţii Griviţa, cu direcţie nord-est şi sud-est;
- Bărăganul de Est cu bălţile Dunării, vânturile au direcţie nord şi rar nord-est;
- culoarul Dunării, cu direcţie vest şi est până la confluenţa cu Argeş, iar la est de această
confluenţă, au direcţii nord-est şi sud-vest;
- în cadrul câmpiilor piemontane, vânturile sunt canalizate pe văile râurilor.
Direcţia vânturilor este deosebit de importantă pentru intensitatea şi orientarea proceselor
eoliene. Prezenţa microdepresiunilor în Câmpia Română a fost explicată cauzal şi prin eroziunea
eoliană, impusă de direcţia predominantă a vânturilor.
În Câmpia Română se înregistrează şi zile cu calm atmosferic. Numărul acestor zile scade
de la vest de Argeş, unde acţionează barajul orografic, spre est. Cel mai mare număr de zile cu calm
atmosferic se înregistrează toamna (când predomină activitatea anticiclonală), iar cel mai mic
număr de zile are loc primăvara (când se schimbă sensul circulaţiei). Cele mai mari viteze ale
vântului (peste 4 m/s) sunt înregistrate la staţiile din Bărăgan, iar cele mai mici (sub 3 m/s) la
staţiile din Câmpia Olteniei.
Spaţiul estic al Câmpiei Române se caracterizează prin frecvenţe mari ale advecţiilor de aer
temperat-oceanic din vest şi nord-vest (mai ales în semestrul cald) şi ale advecţiilor de aer temperat-
continental din nord-est şi est (mai ales în semestrul rece). Acestora li se adaugă pătrunderile mai
rare de aer arctic din nord, de aer tropical maritim din sud-vest şi sud şi de aer tropical continental
din sud-est şi sud.
Ciclonii mediteraneeni înrăutăţesc simţitor vremea, producând precipitaţii abundente,
însoţite de oraje şi vânturi puternice, iar iarna provoacă precipitaţii sub formă de zăpadă sau
determină viscole şi spulberarea zăpezii. Anticiclonul siberian are o frecvenţă maximă iarna, când
acţionează în corelaţie cu ciclonii mediteraneeni, determinând îngheţuri, brume, viscole, ninsori.
Primăvara şi toamna, activitatea lor este ceva mai redusă, de ea fiind legată cele mai timpurii şi
târzii îngheţuri şi brume, cât şi seceta de primăvară şi toamnă. Vara generează secetă şi
manifestarea suhoveiurilor.
Pentru a reliefa regimul vânturilor în cadrul Câmpiei Române prezentăm mai jos analiza
frecvenţei, vitezei şi orientării vânturilor la staţia Fundulea, aşezată în estul regiunii.
În urma acestei analize a rezultat că, vânturile sunt slab influenţate de relieful uniform al
câmpiei. Frecvenţele medii anuale înregistrate la staţia Fundulea indică predominarea vânturilor din
NE (25,8 %) (fig. 3.1). Acestea conduc la formarea valurilor pe suprafeţele acvatice şi producerea
fenomenului de abraziune lacustră, rezultând maluri înalte şi faleze. Se remarcă, în felul acesta,
malul drept al Iezerului Mostiştea, cu faleze înalte ce ajung şi la 25 m înălţime, apoi bălţile de la
Frăsinet, valea Argovei (Balta Mostiştei), Tămădău, Măgureni etc.
În cursul anului, frecvenţa vânturilor se modifică foarte puţin de la un anotimp la altul, în
raport cu schimbarea sensului circulaţiei generale a atmosferei de la iarnă la vară şi invers. În
general, se menţine cam aceeaşi situaţie a vânturilor dominante, fiind uşor modificată frecvenţa
acestora: în ianuarie predomină circulaţia estică, iar în iulie predomină vânturile de NE (20–25%).
Cea mai mică frecvenţă anuală a calmului se remarcă pe câmpul Fundulea, 18,3%, unde ventilaţia
este mai mare (fig. 3.1).
Viteza medie a vânturilor înregistrată la Fundulea a fost de 4,3 m/s (NE). Acţiunea
predominantă a vânturilor de N şi NE constituie un factor important al morfologiei crovurilor, cu o
dezvoltare generală pe direcţia NE-SV şi a reţelei de văi secundare, de tip furcitură caracteristică
mai ales interfluviului stâng al bazinului Mostiştei. De asemenea, viteza şi direcţia generală a
vânturilor au accentuat procesele de abraziune lacustră şi formarea de maluri înalte, dar şi a
aspectului general al cuvetelor lacustre.
Viteza medie lunară a vânturilor de NE în luna februarie este de 5,3 m/s, a vânturilor de V –
iarna şi primăvara de 4,4 m/s, iar a vânturilor de SV, în perioada noiembrie-februarie, de 4,0 m/s,
valori înregistrate la staţia Fundulea.
Cele mai mari valori ale vitezei vântului se înregistrează iarna (în timpul producerii
viscolelor se poate depăşi 10 m/s) şi mult mai mică vara când situaţiile de calm atmosferic sunt
deseori întâlnite (Bogdan, 1980) (fig. 3.2).
Pe baza indicelui de ariditate de Martonne, în Bărăgan s-au individualizat mai multe
subunităţi climatice. Cea mai mare parte a teritoriului bazinului Mostiştea se încadrează Câmpiei
Mostiştea şi Bărăganului de Vest în cadrul cărora, în funcţie de particularităţile suprafeţei active, au
fost conturate mai multe topoclimate: de câmp, de crovuri, de dune, de lacuri, de vale, de luncă, de
culturi, de păduri, de aşezări, de terenuri irigate etc. Acestea se diferenţiază prin particularităţile
regimului termic, de umezeală, evaporaţie şi evapotranspiraţie, vânt etc. (Bogdan, 1980).
% LUNAR ANUAL
100
80
60
40
20
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
LEGENDA
0 - 1,99 m/s 6 - 10,99 m/s
2 - 5,99 m/s >11 m/s
Fig. 3.1. Frecvenţa şi viteza vântului la staţia Fig. 3.2. Frecvenţa vânturilor cu diferite viteze,
Fundulea (1961-2007) la staţia Fundulea (1961-2007)
Riscurile eoliene sunt reprezentate de vânturile care bat cu peste 11 m/s

(40 km/h) şi provoacă pagube. Aceste vânturi apar rar şi se formează din cauza contrastelor
termo-barice dintre formaţiunile ciclonale şi cele anticiclonale. În Câmpia Română, vânturile tari se
produc din cauza existenţei ciclonilor mediteraneeni pontici; a perturbaţiilor din perioadele de
tranziţie, când se schimbă sensul circulaţiei generale a atmosferei; a pasajelor de fronturi reci; a
barierei orografice care desparte două mari sisteme barice – aria anticilonală din est şi nord-est şi
aria depresionară din vest şi sud-vest; dar şi din cauza interferenţei a celor două tipuri de mase de
aer cu caracteristici diferite – calde (tropicale) şi reci (polaro-arctice). În timpul unui an, frecvenţa
vânturilor tari creşte din vară spre iarnă şi sfârşitul iernii începutul primăverii când atinge maximul
frecvenţelor (Bogdan, 1980).
3.2. Parametrii climatici şi vulnerabilitatea la procese hidrogeomorfologice în Sectorul

Olt–Argeş şi la est de Argeş
Caracteristicile parametrilor climatici, prin influenţa pe care o exercită asupra proceselor
hidrologice, constituie un factor determinant al dinamicii hidrogeomorfologice. Un rol major îl au
precipitaţiile, a căror variabilitate este reflectată de scurgerea lichidă şi cea solidă a râurilor. În acest
sens, cantităţile de precipitaţii generatoare de viituri, precum şi cele reduse, ce determină secete,
sunt deosebit de importante pentru dinamica hidrogeomorfologică. La acestea se adaugă rolul
valorilor termice extreme (ridicate sau foarte scăzute) pentru procesele de meteorizație (pregătirea
rocii spre eroziune).
Analiza parametrilor climatici ca factori ai vulnerabilităţii terenurilor la procese
hidrogeomorfologice s-a realizat pentru datele meteorologice înregistrate în perioada 1961-2000-
2007 (peste 40 de ani) la staţiile meterologice Stolnici, Furculeşti, Alexandria şi Fundulea (pentru
bazinul Mostiştea), iar pentru cantitatea medie de precipitaţii s-au folosit şi datele înregistrate la
staţia Roşiori de Vede (fig. 3.3). S-a pus accent pe temperaturile medii anuale şi pe cantitatea medie
anuală de precipitaţii, pe valorile extreme, pe intensitatea acestora datorită impactului pe care îl au
asupra reliefului.
Fig. 3.3. Poziţia geografică a bazinelor din Sectorul Central al Câmpiei Române
şi staţiile meteorologice utilizate în analiză
Staţia meteorologică Stolnici este situată la limita dintre piemont şi câmpie. Aici
temperatura medie este de 10,2oC, iar cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor este de 837 mm.
Staţia Furculeşti este localizată în sudul bazinului Călmăţuiul de Teleorman, la sud de izoterma de
11oC, fiind încadrată mai mult în regiunea joasă de luncă a Dunării; temperatura medie este de
11,3oC, iar cantitatea medie de precipitaţii este de 531 mm. Staţia Alexandria este situată în sudul
bazinului Vedea, pe terasa 4 a Dunării, prin această localitate trece izoterma de 11oC, iar cantitatea
medie de precipitaţii este de 523 mm. Staţia Roşiori de Vede este situată în partea sudică a bazinului
Vedea, fiind folosită numai pentru datele privind cantitatea medie a precipitaţiilor (517 mm/an).
Staţia meteorologică Fundulea este localizată în partea nordică a bazinului Mostiştea, în sectorul
estic al câmpiei; media termică este de 10,4oC, iar cantitatea medie de precipitaţii este de 573 mm.
3.2.1. Temperatura
Temperaturile medii multianuale ale aerului oscilează între 10oC în nord şi 11oC şi peste
11 C în sud spre lunca Dunării 1.
o
În nord (staţia meteorologică Stolnici), temperaturile medii anuale nu au depăşit 12oC şi nu

au scăzut sub 9oC. Maxima temperaturilor medii anuale este de 11,6oC în 1994, iar minima
temperaturilor medii este de 9,2oC înregistrată în 1980. Aici, timp de 14 ani s-au înregistrat
temperaturi sub 10oC, iar timp de 21 de ani temperatura medie a fost de peste 10,2oC. Rezultă o
temperatură medie multianuală care se apropie mai mult de 10oC.
În sud (staţiile meteorologice Alexandria şi Furculeşti), cea mai ridicată temperatură medie a
fost de 13,4oC în anul 2000, iar cea mai mică valoare termică medie a fost de 9,5oC înregistrată în
1980 (ambele valori înregistrate la Alexandria). Cu toate acestea, se observă că staţia Furculeşti
prezintă temperaturi mai ridicate în comparaţie cu Alexandria datorită topoclimatului local. Cu
excepţia anilor 1969 şi 1980, când temperatura medie a scăzut sub 10oC la Alexandria, ceilalţi ani
prezintă temperaturi peste 10oC, din care zece ani temperatura medie a fost peste 11oC şi nouă ani în
care temperaturile medii anuale chiar trec de 12oC. Anii în care media termică depăşeşte 12oC în
literatura de specialitate sunt denumiţi ani călduroşi şi au fost: 1961 ... 12oC (S. M. Furculeşti);
1966 ... 12,1oC (S. M. Furculeşti); 1975 ... 12,7oC (S. M. Alexandria); 1990 ... 12oC (S. M.
Furculeşti); 1992 ... 12oC (S. M. Furculeşti); 1994 ... 12,9oC şi 12,6oC (S. M. Furculeşti şi S. M.
Alexandria); 1999 ... 12,7oC şi 12,2oC (S. M. Alexandria şi S. M. Furculeşti); 2000 ... 12,7oC (S. M.
Furculeşti); 2001 ... 12,4oC şi 12,1oC (S. M. Alexandria şi S. M. Furculeşti) şi 2002 ... 12oC (S. M.
Furculeşti).
În est, la staţia meteorologică Fundulea, cea mai ridicată medie termică a fost de 12,1oC
(1994), iar cea mai scăzută medie termică a fost de 9,3oC. Din graficul de mai jos (fig. 3.4), se
observă că din cei 30 de ani de observaţii, doar nouă ani au temperaturi medii sub 10oC, iar 21 de
ani au peste 10oC. Din cei 21 de ani, doar în cinci ani media termică trece de 11oC: 1975 ... 11,1oC;
1989 ... 11,3oC; 1990 ... 11,3oC; 1999 ... 11,6oC şi 2000 cu 11,9oC.
Tabelul 3.1. Temperatura medie a aerului (oC) în perioada 1896-1970
Ampl.
medie
Alt.
Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
(m)
Lehliu 61 -3,6 -1,7 4,5 10,7 16,5 21,3 22,6 21,8 17,7 11,5 5,1 -0,4 10,5 26,2
Fundulea 67 -3,9 -1,6 4,0 10,7 16,3 19,9 22,2 21,9 17,5 11,2 4,8 -0,7 10,1 26,1
1
Datele privind condiţiile generale climatice ale Câmpiei Române au fost preluate din Geografia României, vol. V,
2005 şi Clima României, 2008.
Temperaturile medii multianuale obţinute la staţiile Lehliu (pentru perioada 1896-1970) şi

Fundulea (1896-2000) înregistrează o uşoară scădere de la est la vest. Astfel, la Lehliu, aceasta este
de 10,5oC, iar la Fundulea 10,1oC (tabelul 3.1). Comparativ, pentru staţia Fundulea (tabele 3.1; 3.2.
şi 3.3), unde au fost analizate valorile termice pentru o perioadă mai mare de timp, se constată o
creştere a temperaturii medii multianuale, de la 10,1oC pentru perioada 1896-1970 (74 ani) la
10,4oC pentru perioada 1971-2000 (30 ani).
Ampl.
Staţia Alt. I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
medie
Fundulea 67 -2,14 -1,05 4,5 10,9 16,6 20,4 22,2 21,5 17 0,8 4,1 -0,4 10,44 24,3

Ampl.
Staţia Alt. I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
medie
Fundulea 67 -3,02 -1,3 4,25 10,8 16,4 20,1 22,2 21,7 17,2 11 4,4 -0,5 10,27 25,22
Fig. 3.4. Variabilitatea interanuală a temperaturilor medii la unele staţii meteorologice

din Câmpia Română (1961-2002)
Din graficul de mai sus (fig. 3.4.), se observă că tendinţa temperaturilor medii anuale este de
uşoară creştere cu 0,5oC până la 1oC. În intervalul luat în analiză (1961-2002), se observă perioade
în care mediile termice scad şi perioade în care acestea cresc corelat la toate cele patru staţii
meteorologice. În fiecare deceniu, se constată o variabilitate a mediilor termice. Astfel, în deceniul
1961-1970 se observă două perioade de scădere a mediilor termice cu 1oC în primii cinci ani (1961-
1965) şi în ultimii doi 1968-1970; între acestea, este o perioadă de creştere a temperaturilor cu 1oC
(1965-1968). În următoarele două decenii (1971-1980 şi 1981-1990), se poate delimita clar o
perioadă de creştere accentuată cu peste 2oC, la unele staţii, 1973-1975, şi două perioade de scădere:
1975-1976 cu peste 2oC şi 1983-1986, când mediile termice au scăzut cu 1oC.
Cea mai evidentă tendinţă de creştere a mediilor termice se manifestă începând cu ultimul
deceniu al secolului al XX-lea, la care se adaugă şi cele mai mari amplitudini termice medii, când
temperaturile au oscilat cu 2 ... 3oC până la peste 3oC. Perioada de creştere progresivă a temperaturii
medii este 1991-1994; perioada cu cea mai mare oscilaţie a creşterii mediei termice este 1997-2000,
când s-au înregistrat diferenţe de peste 3oC. Între cele două intervale de creştere se intercalează un
interval, 1994-1997, când mediile termice scad (fig. 3.5), iar după 2000, se observă o tendinţă de
scădere a temperaturilor.
Fig. 3.5. Variabilitatea temperaturilor medii în ultimul deceniu al secolului XX (1991-2000)
În figura 3.6, se observă oscilaţiile termice medii lunare la cele patru staţii meteorologice,
dar şi tendinţa clară de creştere a temperaturilor medii lunare la toate cele patru staţii meteorologice
luate în studiu. Regimul termic anual prezintă minimul în ianuarie (-2 .. -3oC) şi maximul în iulie
(21 ... 23oC).
Se mai constată o creştere
accentuată a temperaturilor medii de la o
lună la altă, dar mai ales de la un anotimp
la altul, cu aproximativ 5oC, acest fapt
indicându-ne, încă o dată, caracterul
continental al climei din Câmpia Română.
Se mai observă faptul că, numai în
anotimpul cald există diferenţa de
temperaturi medii între nord şi sud, în
sensul că la staţia Stolnici temperaturile
sunt un pic mai coborâte în comparaţie cu
mediile înregistrate în sud (fig. 3.6). În Fig. 3.6. Variabilitatea lunară a temperaturilor medii la unele
staţii meteorologice din Câmpia Română (1961-2002)
restul anotimpurilor, diferenţele mediilor
termice nu sunt clar evidenţiate între nord şi sud. În anotimpul rece, luna cea mai geroasă este
ianuarie (gerar), când, la toate cele patru staţii meteorologice, s-au înregistrat medii termice
negative sub -1,5oC, iar la staţiile Stolnici, Alexandria şi Fundulea, temperatura medie a aerului a
scăzut sub -2oC. În anotimpul cald, luna cu cele mai mari temperaturi medii rămâne iulie (cuptor),
când, la toate staţiile, sunt înregistrate valori termice medii multianuale care oscilează între peste
21oC în nord (Stolnici) şi peste 22oC în sud. Cele mai ridicate temperaturi medii trec de 24oC şi sunt
înregistrate la staţia Fundulea.
În figura 3.7 sunt redate oscilaţiile termice medii înregistrate în luna ianuarie (perioada
1961-2002). În general, se observă perioade în care temperaturile medii ale lunii ianuarie scad
drastic sub -5oC şi perioade în care acestea urcă peste +1oC ... +2oC. Aceste date corelate cu cele
care reflectă mediile termice anuale se observă mai bine că perioadele reci corespund anilor în care
temperaturile medii scad sub -5oC, iar perioadele calde corespund anilor în care luna cea mai
geroasă din an prezintă temperaturi pozitive (+1oC ... +2oC).
S-au luat ca exemple analiza mediilor termice înregistrate la staţiile meteorologice Stolnici,
Alexandria şi Fundulea.
La Stolnici, cea mai scăzută temperatură medie este de -8,9oC, înregistrată în anul 1963, iar
cea mai ridicată valoare medie din ianuarie este de +2,4oC în anul 1994. Temperaturile medii sub
-5oC sunt înregistrate în anii: 1964 ... -5,4oC; 1969 ... -5,8oC; 1980 ... -5,2oC; 1985 ....... -6,9oC şi în
anul 2000 ... -5,3oC. Temperaturi medii pozitive în luna ianuarie s-au înregistrat în anii: 1975 ...
0,4oC; 1976 ... 0,2oC; 1983 ... 1,7oC; 1984 ... 0,8oC; 1986 ... 0,4oC; 1988 ... 1oC şi 1994 ... 2,4oC.
Temperaturi medii cuprinse între -2oC şi 0oC au fost timp de zece ani, iar temperaturi medii
cuprinse între -5oC şi -2oC au fost înregistrate timp de 16 ani. Rezultă o temperatură medie
multianuală pentru luna ianuarie cuprinsă între -2,5oC şi -3,5oC.
Fig. 3.7. Variabilitatea interanuală a temperaturilor medii din luna ianuarie

la unele staţii meteorologice din Câmpia Română (1961-2002)
La Alexandria, cea mai scăzută temperatură medie a lunii ianuarie este de -9,1oC în anul
1963, iar cea mai ridicată a fost de +2,4oC înregistrată tot în anul 1994. Temperaturi medii sub -5oC
s-au înregistrat în aceeaşi ani reci, în schimb valorile diferă, astfel: 1964 ... -6,2oC; 1966 ... -5,1oC;
1969 ... -7,4oC; 1980 ... -6,2oC; 1985 ... -7,8oC şi 1990 ... -5,7oC. Temperaturi medii în ianuarie
cuprinse între 0oC şi -2oC s-au înregistrat timp de şapte ani; iar temperaturi medii cuprinse între
-2oC şi -5oC s-au înregistrat timp de 19 ani. Rezultă că temperatura medie multianuală este cuprinsă
între -2,5oC şi -3,5oC.
Pentru staţia Fundulea, se constată o diferenţă de cca 19oC între media multianuală a lunii
iulie (22,2oC) şi a lunii ianuarie (-3,02oC). Temperatura aerului creşte în luna februarie, când se
menţine încă sub 0oC, pentru ca în luna martie să se ridice la 4,25oC. În luna aprilie, se intensifică
radiaţia solară, astfel că bilanţul caloric creşte (10,8oC). În luna mai, media multianuală a
temperaturii aerului depăşeşte 16oC. În noiembrie, se accentuează efectele răcirilor radiative şi
creşte frecvenţa invaziilor de aer mai rece. Cu toate acestea, temperatura se menţine la valori de
4,4oC, pentru a coborî în decembrie la -0,5oC, datorită predominării proceselor atmosferice
caracteristice iernii.
Temperaturile înregistrate în anotimpul rece sunt importante pentru procesele
geomorfologice; frecvenţa ciclurilor de îngheţ-dezgheţ favorizează alterarea şi dezagregarea
depozitelor de suprafaţă şi a rocilor, în general, şi implicit intensitatea tasărilor şi sufoziunilor din
depozitele loessoide din cadrul interfluviilor netede. Temperaturile medii sub 0oC sunt datorate
stagnării aerului rece în regiunile depresionare şi în lungul culoarelor de văi adâncite în depozite
loessoide, de unde rezultă fenomene de îngheţ manifestate de timpuriu. Fenomenele de îngheţ la
nivelul albiei produc presiuni asupra malurilor, iar la degheţ produc dezechilibre provocând o
surpare mai uşoară a lor, rezultă o dinamică accentuată a albiilor din sistemele morfohidrografice.
Oscilaţiile termice medii ale lunii iulie, la cele patru staţii analizate, sunt redate în figura 3.8.
pe o perioada de 41 de ani (1961-2002). Se remarcă faptul că, temperaturile medii cele mai mici se
înregistrează în partea nordică (Stolnici cu 19,0oC), iar cele mai mari medii termice sunt în
Alexandria peste 26oC şi Furculeşti 26oC. Perioadele de creştere a mediilor termice din luna iulie
sunt asemănătoare cu cele de creştere a mediilor termice anuale, la fel ca perioadele de scădere.
Pentru a exemplifica, s-au ales aceleaşi staţii meteorologice: Stolnici, Alexandria şi Fundulea.
La Stolnici, cele mai mari temperaturi medii ale lunii iulie au fost în anul 1988, când s-a
înregistrat o medie de 24,5oC. Valoarea medie cea mai mică a fost înregistrată în anul 1979, când
media a atins numai 19,1oC. Este sigurul an când valoarea termică în iulie a scăzut sub 20oC, în rest
în cei 39 de ani s-au înregistrat valori de peste 20oC. Media termică multianuală a lunii iulie pentru
nord este cuprinsă între 20o ... 21oC (fig 3.8).
În ceea ce priveşte sudul câmpiei centrale, anul cu cea mai mare valoare medie a fost 2000,
când s-a înregistrat 26,2oC. Cele mai mici valori medii nu au scăzut sub 20oC, cea mai scăzută
temperatură medie fiind înregistrată în anul 1979 cu 20oC. Valori peste 25oC ale temperaturii medii
a lunii iulie s-au înregistrat în anii: 1975 ... 25,1oC; 1988 ... 25,7o C; 1998 ... 25,5o C şi anul 1999 ...
25,3o C. Temperaturi medii cu valori sub 22oC s-au înregistrat de-a lungul a 13 ani, iar valori medii
între 22oC şi 25oC s-au înregistrat de-a lungul a 20 de ani. Rezultă o medie termică multianuală
pentru luna iulie de 22o... 23oC.
Fig. 3.8. Variabilitatea interanuală a temperaturilor medii din luna iulie

În estul câmpiei, în iunie, luna solstiţiului de vară, sub influenţa radiaţiei solare mai intense
decât în lunile precedente, temperatura medie a aerului este cu 3,7oC (Fundulea) şi 4,8oC (Lehliu)
mai ridicată faţă de luna mai. În luna iulie, datorită supraîncălzirii din timpul zilei, temperatura
medie atinge 22,6oC, respectiv 22,2oC. În luna august, deşi durata zilelor este mai mică decât în
luna precedentă, media temperaturii aerului este foarte asemănătoare cu cea din luna iulie (21,7oC)
pentru ca să scadă în luna septembrie cu 4,5oC şi 6,2oC în luna octombrie. La staţia Lehliu, cel mai
călduros an a fost 1951, când media anuală a depăşit 12oC, abaterea de la media multianuală fiind
cu 1,5oC, iar anul cel mai răcoros a fost 1956, când s-a înregistrat o temperatură medie anuală de
9,4oC, abaterea fiind negativă (-1,1oC). La staţia Fundulea, cel mai călduros an a fost 2000, când s-a
înregistrat o temperatură medie anuală de 11,9oC (abatere de 1,63oC), iar cel mai răcoros a fost anul
1985, cu 9,25oC (abatere de -1,02oC) (tabelul 3.4).
Temperaturile medii din anotimpul cald reflectă o creştere a evaporaţiei dinspre nord spre
sud, ceea ce ar putea duce la un deficit de umiditate mai ales în depozitele loessoide din sudul
câmpiei. Evapotranspiraţia din depozite elimină apa, rezultând uscarea lor şi creşterea impactului
precipitaţiilor la eroziunea lor. De asemenea, evapotranspiraţia accentuată, asociată cu lipsa
precipitaţiilor, duce la formarea secetelor care afectează grav albiile râurilor, prin pregătirea
malurilor pentru o eroziune accelerată la următoarea etapă pluvială.
O caracteristică esenţială a oscilaţiilor temperaturii aerului în cursul anului este amplitudinea
termică medie anuală. Amplitudinile termice medii multianuale în timpul celor 40 de ani de
măsurători, cresc de la nord spre sud. Astfel, în partea nordică, amplitudinea medie este de 33,4oC,
iar pentru partea sudică amplitudinea atinge 35,3oC.
Tabelul 3.4. Temperaturi medii anuale extreme la staţia Fundulea
Staţia max an minim an
11,29 1999 9,82 1973
11,32 1990 9,72 1976
Fundulea 11,4 1960, 1966 9,6 1969, 1978
(1896-2000) 11,6 1999 9,42 1980
11,9 2000 9,25 1985
Lehliu
12,1 1951 9,4 1956
(1896-1970)
În estul Câmpiei Române, contrastul de temperatură dintre vară şi iarnă este de 26,2oC la
Lehliu şi 25,2oC la Fundulea, valori care reflectă frecvenţa mare a advecţiilor de aer continental
dinspre est şi nord-est şi caracterul excesiv al regimului termic pentru bazinul Mostiştea, aşa cum
reiese din tabelul 3.4, unde sunt prezentate valorile extreme ale temperaturii medii anuale.
Din cauza încălzirii solare reduse determinată de invazia aerului rece continental sosit prin
intermediul anticiclonului siberian şi a radiaţiei puternice a suprafeţei active, cele mai mici medii
ale lunii ianuarie coboară sub -30oC. În extremitatea sudică a bazinului Mostiştei, în apropierea
Dunării, poate fi urmărită izoterma de -2,5oC.
Datorită insolaţiei puternice, temperatura atinge cele mai mari valori medii în sudul
bazinului, în apropierea teraselor Dunării, unde se poate urmări izoterma de 23oC.
Temperaturile extreme absolute prezintă o importanţă atât din punct de vedere practic, cât şi
teoretic, ele constituind caracteristici de bază ale regimului climatic.
Temperaturile minime absolute ajung la -25o ... -30oC, iar temperaturile maxime absolute
depăşesc +40oC. Minima absolută (în perioada 1896-1990), în toată Câmpia Română, a coborât la
-35,5oC în Craiova (Câmpia Olteniei) la data de 23 ianuarie 1963. Maxima absolută din Câmpia
Română a fost de +44,5oC la ferma Ion Sion (Râmnicelu) lângă Brăila, la data de 10 august 1951,
fiind şi maxima absolută a ţării, când o masă de aer tropical foarte fierbinte a acoperit tot Bărăganul
(Clima R.P.R., I, 1962). În Sectorul Central al câmpiei, minima absolută a fost atinsă la Alexandria,
în noaptea dintre 24-25 ianuarie, 1942, când termometrele de minimă au scăzut până la valoarea de
-34,8oC; iar maxima absolută a fost înregistrată tot în Alexandria la data de 5 iulie 1916, când
temperatura aerului a atins 42,9oC. Maxima absolută în regiunea sudică a sectorului estic (tabelul
3.5.) s-a înregistrat în data de 10.VIII. 1951, la Valea Argovei (44,4oC).
Tabelul 3.5. Temperaturi extreme absolute la S. M. Fundulea (1950-1970)
ToC min.
Stația Data ToC max. abs. Data Ampl. abs.
Abs
Fundulea -25,9 25.I.1963 41,3 16.VIII.1963 67,2
Valea Argovei - - 44,4 10.VIII.1951 -
Amplitudinea termică absolută la nivelul Câmpiei Române este de 80oC; iar amplitudinea
termică absolută din Sectorul Central al câmpiei este de 77,7oC. Aceste două valori reflectă
continentalismul accentuat din partea sudică a ţării. Excesiv spre est şi sud, iar spre nord, spre
dealuri mai moderat termic.
3.2.2. Precipitaţiile
Precipitaţiile atmosferice reprezintă o sursă de alimentare importantă a unităţilor acvatice şi
subterane, apa constituind principalul agent de modelare a albiilor râurilor sau a malurilor. Se
caracterizează printr-o foarte mare variabilitate în timp şi spaţiu.
În est, cantităţile medii anuale variază între 400 şi 550 mm, diminuându-se dinspre vest spre
est şi nord-est, concomitent cu creşterea gradului de continentalism. Lipsa precipitaţiilor în timpul
lunilor de vară şi evaporaţia excesivă duc la o scădere considerabilă a debitelor sau, la arterele
hidrografice mai mici (afluenţi ai Mostiştei), la întreruperea totală a curgerii. Părţile mai joase ale
văii rămân cu apă, formând „ochiuri” mai mari sau mai mici, înconjurate sau, cu timpul, chiar
acoperite cu vegetaţie acvatică. În schimb, abundenţa ploilor în unele luni de primăvară sau toamnă
are ca urmare creşterea debitelor şi intensificarea scurgerii şi chiar depăşirea nivelului malurilor.
Precipitaţiile atmosferice anuale se diminuează treptat de la vest către est, de la 550–500
mm, în vest, ajung să scadă la 400 mm şi sub 400 mm, în est. Această scădere este pusă pe seama
tranziţiei treptate de la influenţele submediteraneene combinate cu influenţele oceanice din vest
către cele excesiv de ariditate. Cele mai importante cantităţi de precipitaţii sunt specifice
semestrului cald (circa 2/3 din cumulul anual). Maximul pluviometric se produce în luna iunie, pe
fondul circulaţiei predominant vestice. La sfârşitul toamnei şi începtul iernii se înregistrează un
maxim secundar, determinat de intensificarea ciclonilor mediteraneeni.
Cantităţile mici de precipitaţii produc secete care au un impact mare asupra coeziunii
depozitelor de suprafaţă şi asupra albiilor râurilor, conducând la secarea totală a apei din secţiunea
activă. Precipitaţiile bogate din perioadele menționate se reflectă în regimul hidrologic al râurilor
prin manifestarea apelor mari de primavară şi de toamnă şi prin manifestarea eroziunii accelerate a
depozitelor, cu efecte majore asupra dinamicii albiei. De asemenea, în cadrul interfluviilor plate sau
cvasiorizontale ale câmpurilor, stagnarea îndelungată a apei meteorice conduce la o accelerare a
tasării şi a sufoziunii în depozitele loessoide din subasment. Remarcabile prin impactul lor
hidrogeomorfologic sunt evenimentele pluviale generatoare de viituri.
Prin poziţia sa geografică şi prin extinderea sa de la vest la est, Câmpiei Române corespunde,
din punct de vedere pluviometric, unei zone de tranziţie de la influenţele mediteraneene şi oceanice,
dinspre vest, la cele de ariditate cu excesivitate, înspre est. Variaţia spaţială a cantităţii de precipitaţii
este determinată de creşterea altimetrică de la sud către nord, de la 20-30 m, la peste 300 m.
Pentru a analiza cantităţile de precipitaţii din câmpie au fost folosite date furnizate de cele
patru staţii meteorologice (Stolnici, Furculeşti, Alexandria şi Fundulea), la care s-au mai adăugat
Piteşti şi Roşiori de Vede. Cele mai multe date sunt utilizate pentru anii 1961-2002, iar la staţiile
Piteşti, Roşiori de Vede şi Fundulea, datele sunt până în 2007, pentru a reflecta cantitatea mare de
precipitaţii din anul 2005 (în părţile nordică, centrală şi estică).
Precipitaţiile atmosferice cresc cantitativ de la 500-525 mm/an în Lunca Dunării, la peste
650 mm/an la limita nordică a sectorului (Posea şi colab., 2005). Coeficientul de variaţie al
precipitaţiilor medii anuale este relativ redus (0,23 la Piteşti pentru perioada 1961-1995; 0,29 la
Alexandria pentru perioada 1961-2007). În perioada de timp analizată, se individualizează însă ani
în care precipitaţiile au depăşit cu peste 50% media multianuală. Printre anii cu precipitaţii bogate
se mai înscriu 1966, 1969, 1972, 1975, 1979, 1980. Aceştia corespund anilor în care s-au produs
viituri importante pe râurile din regiune, cu efecte asupra morfodinamicii albiei. Dintre anii foarte
secetoşi se remarcă 1986, 1990, 1992 si 2000, când precipitaţiile anuale nu au depăşit 300 mm.
Analiza graficului de mai jos (fig. 3.9), unde este redată variabilitatea precipitaţiilor anuale,
la cele cinci staţii meteorologice luate în studiu, evidenţiază tendinţe clare de scădere a cantităţilor
medii însumate a precipitaţiilor cu aproximativ 100 mm. De asemenea, în acest interval de timp se
observă perioade de creştere (ani ploioşi) şi perioade de scădere a precipitaţiilor (ani secetoşi).
Ani ploioşi pot fi declaraţi cei în care cantitatea medie de precipitaţii depăşeşte 700 mm.
Astfel de cantităţi apar la toate staţiile meteorologice în următorii ani: 1966, 1972 şi 2005. Cantităţi
de precipitaţii mai mari de 700 mm s-au mai înregistrat separat la anumite staţii, astfel: 1969 la
Roşiori de Vede şi Alexandria; 1970 la Stolnici, Roşiori de Vede şi Furculeşti; 1971 şi 1979 la
Stolnici şi Fundulea; 1980 la Stolnici; 1984 la Furculeşti şi în anii 1991, 1999 şi 2002 la Fundulea.
Anii secetoşi pot fi declaraţi cei în care cantiatea de precipitaţii s-a menţinut sub 400 mm.
Astfel de cantităţi mici apar la toate staţiile în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi anume, în
1990, 1992 (când doar staţia Fundulea înregistra o cantitate cu 8 mm doar peste 400) şi 2000. În
rest, cantităţi de precipitaţii sub 400 mm s-au înregistrat local, astfel: 1963, 1965, 1996 şi 1999 la
Alexandria; 1974 şi 1989 la Roşiori de Vede şi Furculeşti; 1977, 1982 şi 1993 la Roşiori de Vede;
1983 la Fundulea; 1985 la toate staţiile din sud, excepţie staţia Stolnici (fig. 3.9).
Fig. 3.9. Variabilitatea interanuală a precipitațiilor anuale

În partea estică a câmpiei, variaţiile neperiodice ale precipitaţiilor căzute în estul câmpiei
apar aspecte contrastante: de la perioade prelungite de secetă ca în 1945–1946, când media acestora
pe cei doi ani a fost de 250-350 mm, iar uneori, anual, a coborât la ¼ din valoarea multianuală, până
la perioade cu exces de umiditate ca în intervalele 1896–1900, 1969–1973 şi anii 1974, 1979, 1991,
1999, când media pe perioade a atins 750–800 mm, iar în ultimii ani a depăşit 1 000 mm (ex. anul
2005 cu 1 022,4 mm), situaţii unice în acest secol, care au îmbrăcat aspect de hazard climatic.
Dintre perioadele ploioase, caracteristică este perioada 1969–1972 ce s-a remarcat prin cantităţi
anuale mari şi foarte mari de precipitaţii, provocând un mare exces de umiditate. La acestea au mai
contribuit: panta mică, densitatea mare a crovurilor, caracteristici petrografice. Este de subliniat
faptul că, în acea perioadă, cantităţile anuale au fost excedentare, ridicându-se la 750–800 mm. Ca
urmare, apa a staţionat timp îndelungat, iar în albiile râurilor şi în cuvetele lacustre nivelul apei a
crescut considerabil, pe alocuri producându-se inundaţii.
Conform criteriului Hellmann, în Bărăgan predomină lunile excesiv de secetoase (29–33%),
urmate apoi de cele excesiv de ploioase (20–24%). În condiţii specifice de timp sunt posibile 10–20
luni consecutive deficitare pluviometric, ca şi 10–15 luni consecutive excedentare pluviometric.
Precipitaţii căzute în timpul semestrelor (cald şi rece) reflectă tipul acestora, lichide sau
solide. Ambele tipuri sunt foarte importante pentru desfăşurarea proceselor geomorfologice.
Fig. 3.10. Variabilitatea cantităţilor de precipitaţii cumulate în sezonul rece

Din graficul de mai sus (fig. 3.10.), pentru semestrul rece (octombrie-martie), cantităţile
însumate a precipitaţiilor nu trec de 500 mm/an. Maximul pluviometric a fost atins la Alexandria, în
anul 1966, când, în timpul sezonului rece, a căzut o cantitate medie de 476 mm, la celelalte staţii
fiind destul de ridicat (peste 400 mm). Minimul a fost înregistrat în 1992, la Roşiori de Vede, când a
căzut o cantitate de 75 mm, la celelalte staţii fiind înregistrate cantităţi sub 100 mm, aşa cum se
observă în graficul de mai sus. Aceste cantităţi de precipitaţii solide sunt importante în procesele
geomorfologice pentru că, pe de o parte, afectează debitul râurilor (debit minim), iar pe de altă
parte, stagnarea lor pe interfluviile plate favorizează accelerarea proceselor de tasare. Topirea lor de
la începutul primăverii (luna martie) măreşte debitul râurilor şi prin infiltrare în depozitele loessoide
declanşează procese de sufoziune în cadrul interfluviilor plate, iar acolo unde panta permite
provoacă alunecări superficiale de mici dimensiuni.
Semestrul cald (aprilie-septembrie) se remarcă prin cantităţi de precipitaţii ceva mai mari în
comparaţie cu sezonul rece, aşa cum se poate observa în graficul de la figura 3.11. Maximul a fost
atins în anul 2005 la staţiile meteorologice Fundulea (819 mm) şi Roşiori de Vede (753 mm).
Minimul cantităţilor de precipitaţii în acest sezon a fost înregistrat în anul 1965, la Alexandria 146
mm. De altfel, în acest an, la toate celelalte staţii, de unde avem măsurători, cantitatea nu a depăşit
200 mm. Pe tot parcursul intervalului ales pentru studiu, se remarcă în sezonul cald o medie de 400
mm, cu câteva vârfuri care trec peste 500 mm (anii 1965, 1971, 1975 şi 2002). Aceste cantităţi de
precipitaţii sunt cele mai importante pentru activitatea proceselor geomorfologice, prin inundaţiile
pe care le pot provoca, prin intensificarea proceselor de versant, acolo unde panta permite
(torenţialitate şi alunecări) şi prin accelerarea proceselor de sufoziune.
Pentru a exemplifica, prezentăm mai jos analiza datelor pentru staţiile Stolnici şi Alexandria.
Pentru staţia Stolnici, cea mai mare cantitate anuală de precipitații a fost de 929,6 mm în
anul 1966, iar cea mai mică a atins valoarea de 261,9 mm în anul 1992. Valori de peste 700 mm ale
cantităţilor de precipitaţii s-au înregistrat în anii: 1971 – 729,3 mm; 1972 – 817,4 mm; 1979 – 767,5
mm şi în anul 1980 – 816,9 mm. Valori anuale cuprinse între 500 mm şi 700 mm au fost înregistrate
timp de 20 de ani, iar valori sub 500 mm au fost înregistrate timp de 12 ani. Cel mai ploios an, în
partea nordică a fost anul 1966, iar cel mai secetos a fost anul 1992.
Variabilitatea cantităților de precipitații cumulate în sezonul cald la unele stații meteorologice

din Câmpia Română (1961-2007)
Fig. 3.11. Variabilitatea cantităţilor de precipitaţii cumulate în sezonul cald

Luna cea mai ploioasă la staţia Stolnici, pentru durata 1961-2002, a fost iulie, când au căzut
cele mai mari cantităţi medii multianuale de 77,8 mm. Lunile cele mai secetoase au fost ianuarie şi
februarie, când cantitatea de precipitaţii a atins valori de numai 32,2 mm şi respectiv 32,4 mm.
În partea central-sudică, la staţiile Alexandria şi Roşiori de Vede, situaţia se schimbă. Astfel,
în anii 1966 şi 1972 s-au înregistrat cele mai mari valori ale cantităţilor de precipitaţii 787,7 mm şi,
respectiv, 787,4 mm. Cele mai mici valori au atins abia 295,3 mm, în 1992. Cei mai ploioşi ani, în
partea sudică a sistemului, sunt consideraţi anii în care valoarea precipitaţiilor a depăşit 650 mm:
1964 – 701 mm; 1969 – 744,8 mm; 1970 – 681,1 mm; 1971 – 652,1 mm; 1976 – 653,7 mm; 1979 –
667,8 mm (fig. 3.13). Sunt 6 ani consideraţi ploioşi, faţă de numai 4 ani la staţia Stolnici, dar
cantitatea este mai scăzută cu 10 mm. Anii în care cantitatea a scăzut sub 500 mm sunt în număr de
17, iar anii în care valoarea este între 500 mm şi 600 mm sunt în număr de 8. Rezultă că în partea
sudică există un deficit de precipitaţii în comparaţie cu cea nordică.
Fig. 3.12. Variabilitatea precipitaţiilor medii lunare

De altfel, şi din analiza valorilor lunare multianuale a cantităţii de precipitaţii se observă o

scădere (fig. 3.12 și 3.13). Cele mai ploioase luni sunt iunie şi iulie, când în perioada analizată a
căzut o cantitate medie de numai 66,6 mm şi, respectiv, 66,4 mm. Cele mai secetoase luni au fost
octombrie şi februarie, când valorile nu au depăşit 30 mm, ajungând la numai 28,8 mm şi, respectiv,
29,3 mm. În Alexandria s-a înregistrat şi cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută în 24 ore –
144,2 mm, în data de 16 iulie 1906.
1200
100,0
1000 75,0
P (m m )
800 50,0
P (m m )
25,0
600
0,0
400 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
200
Rosiori de Vede (1961 - 31,6 30,4 35,4 39,8 58,8 62,6 58,1 49,6 38,9 32,3 40,7 38,8
0 2007)
1961
1964
1967
1970
1973
1976
1979
1982
1985
1988
1991
1994
1997
2000
2003
2006
Alexandria (1961 - 2007) 32,0 28,0 33,6 43,2 57,1 63,4 65,5 50,4 43,6 32,0 40,0 37,0
Pitesti (1961 - 1995) 34,8 38,8 37,5 53,7 87,5 91,1 82,0 53,7 44,0 39,4 50,5 48,0
Alexandria Rosiori de Vede Pitesti
Fig. 3.13. Variabilitatea interanuală (stânga) şi lunară (dreapta) a precipitaţiilor la staţii meteorologice
din Sectorul Central al Câmpiei Române (Dragotă 2006; Clima României, 2008)
Oscilaţia anuală a cantităţilor de precipitaţii medii lunare la staţiile Lehliu şi Fundulea

prezintă un maxim în lunile mai-iunie-iulie, datorită convecţiei termice foarte frecventă în masele
instabile de aer care pătrund în partea posterioară a ciclonilor.
Cele mai mici cantităţi medii lunare – minimul principal lunar – se înregistrează în intervalul
ianuarie-martie, luna februarie înregistrând cele mai mici cantităţi anuale de precipitaţii, între 26,5
şi 28,1 mm. În aceste luni predomină regimul de mare presiune atmosferică imprimat de dorsalele
anticiclonului continental, euroasiatic.
Toate aceste oscilaţii au loc pe fondul general al cantităţii medii multianuale de precipitaţii,
care la staţia meteorologică Lehliu este de 516,3 mm, iar la staţia Fundulea de 560,2 mm (tabelul 3.6).
Tabelul 3.6. Precipitaţii medii lunare, anuale şi semestriale (mm)
(1896-1915; 1921-1970) la staţiile meteorologice Lehliu şi Fundulea
Sem. Sem.
Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
cald rece
1896-1915; 1921-1970
31,0 27,6 35,0 44,4 57,3 90,8 62,2 37,8 47,9 33,4 42,7 37,5 547,6 340,4 207,2
1971-2007
Fundulea 26,3 28,7 36,0 47,0 57,2 71,7 76,0 49,4 52,7 45,6 42,9 37,8 572,8 353,6 219,2
1896-2007
28,6 28,1 35,5 45,7 57,2 81,2 69,1 43,6 50,3 39,5 42,8 37,6 560,2 347 213,2
1896-1970
Lehliu 40,2 26,5 27,6 37,5 55,1 82,6 51,6 44,0 37,1 35,2 43,2 35,7 516,3 307,9 208,4
Caracterul torenţial al precipitaţiilor atât în cadrul sistemelor morfohidrografice, cât şi în

cadrul ariilor interbazinale, au un impact major prin energia mecanică exercitată de picăturile de
ploaie la nivelul solului. Energia cinetică a picăturii de ploaie se manifestă la nivelul solului, în
cazul în care acesta este defrişat de vegetaţie. Constă în izbirea picăturii de ploaie şi dislocarea
particulelor de sol. Izbirea poate fi atenuată de coronamentul arborilor sau de firele vegetaţiei
ierboase, în cazul în care solul este acoperit de vegetaţie. În cazul când acestea dispar, solul mai
poate opune rezistenţă în funcţie de aşezare şi prin proprietăţile sale: permeabilitate, structură,
textură şi prin gradul de umiditate. Un sol format pe interfluvii plate sau pe poduri de terasă este
mai greu de erodat de către picăturile de ploaie faţă de un sol situat pe versanţi sau frunţi de terasă
cu pante care pot creşte progresiv. Solul permeabil acumulează o mare cantitate de apă din cea
căzută prin precipitaţii, rezultând o forţă cinetică mai mică a picăturilor.
Cele mai agresive precipitaţii sunt cele care au caracter torenţial cu intensitate mare.
Picăturile de ploaie pot disloca particule de sol aruncându-le în aer pe înălţimi de 60-80 cm şi le pot
deplasa pe distanţe de 1-1,5 m (Grecu şi Palmentola, 2003). Cu cât o ploaie durează mai mult, cu
atât energia dezvoltată de picătura de ploaie asupra particulelor de sol este mai mică, deoarece se
trece la o altă formă a eroziunii. Cu cât picătura de ploaie este mai mare, cu atât energia cinetică
asupra solului creşte. Ploile de vară cu caracter torenţial au picături cu diametre de 1 până la 3 mm.
Uneori, asemenea averse de ploaie sunt însoţite de furtuni cu grindină, fenomene tipice pentru
climatul continental cu caracter excesiv, care au în Bărăgan o frecvenţă medie anuală de 0,5-2
cazuri şi o frecvenţă maximă anuală de 2-4 cazuri; dimensiunile greloanelor de grindină pot ajunge
până la mărimea unui ou de gâscă.
Cele mai importante cantităţi de precipitaţii care au caracter torenţial cad în intervalul mai-
august. Mai jos este redată oscilaţia acestor cantităţi la staţiile meteorologice din regiunea luată în
studiu (fig. 3.14).
Fig. 3.14. Variabilitatea cantităţilor medii cumulate a precipitaţiilor cu caracter torenţial

Se observă că, în intervalul de timp 1961-2007, tendinţa generală este de scădere a

cantităţilor de precipitaţii şi în aceste luni în care caracterul torenţial este predominant. Se remarcă
vârfuri care trec de 400 mm/4 luni în anii 1966 – Stolnici; 1970 – Furculeşti; 1975 – Stolnici şi
Roşiori de Vede; 1980 – Stolnici; 1991 – Stolnici şi Furculeşti; 2002 – Fundulea şi 2005 – Roşiori
de Vede şi Fundulea.
De exemplu, în estul câmpiei, la staţia meteorologică Fundulea, în lunile de vară s-au
înregistrat cantităţi de precipitaţii de peste 100 mm. Tot aici, cantităţi cu mult peste media
multianuală în anii 1991 (856 mm), 1999 (738), pentru ca în 2002 să cadă peste 250 mm, numai în
luna iulie, iar anul 2005 să constituie anul excedentar, cu 1 022,4 mm.
Fig. 3.15. Variabilitatea lunară a cantităţii de precipitaţii cu caracter torenţial

Lunar se remarcă o creştere accentuată a cantităţii de precipitaţii în estul câmpiei, din luna
mai spre luna iulie, iar în centru prezintă un maxim în iunie-iulie (peste 60 mm la Alexandria şi
Roşiori de Vede, aproximativ 80 mm la Stolnici şi peste 90 mm la Piteşti). Cele trei luni cumulează
peste 1/3 din cumulul anual al precipitațiilor. Maximul a fost înregistrat la Fundulea, în luna iulie,
când cantitatea de precipitaţii torenţiale a fost de aproximativ 100 mm (fig. 3.15).
Efectele cantităţilor de precipitaţii căzute în semestrul cald (2005) au fost devastatoare, prin
producerea de inundaţii şi ridicarea nivelului freatic. Despre inundaţiile din septembrie 2005 şi
impactul lor asupra morfodinamicii reliefului vom discuta într-un capitol ulterior (cap. 4).
Viiturile, cu ieşirea apei din matcă, sunt foarte rare, însă au existat în decursul anilor
momente când acestea au declanşat ieşirea apelor din matcă şi accelerarea proceselor de eroziune şi
acumulare. Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 h, în bazinele Vedea şi Mostiştea, sunt
evenimente pluviale excepţionale, importante prin consecinţele lor hidrogeomorfologice.
Pe ansamblu, în Câmpia Română, cantităţile maxime absolute de precipitaţii în 24 de ore pot
cumula până la 1/4 din cantitatea medie anuală. Acestea se produc, cu precădere, vara. Dintre
evenimentele pluviale istorice excepţionale se remarcă cele din: 26 iunie 1925, când în vestul
Câmpiei Române, la Ciupercenii Vechi, au căzut în 24 de ore 348,9 mm şi evenimentul din 18 iunie
1901, când în est, la Găișeanca, s-au înregistrat în 24 de ore 265,9 mm (Patachie, Călinescu, 1986,
citați de Posea şi colab., 2005).
Evenimentele pluviale sunt reflectate de valorile precipitaţiilor maxime înregistrate în 24, 48
şi 72 de ore. La staţia meteorologică Alexandria (tabelul 3.6.), cantităţile maxime de precipitaţii au
atins 110,5 mm în 24 de ore (fig. 3.16), 121,1 mm în 48 de ore şi 129,3 mm în 72 de ore. Toate
aceste valori au fost înregistrate în timpul lunii iulie, în perioada 1961-2000 (Dragotă, 2006; Clima
României, 2008).
Tabelul 3.6. Cantităţi maxime de precipitaţii căzute în 24, 48 şi 72 de ore la staţia meteorologică Alexandria
(1961–2000)
Nr.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
ore
24 27.8 28.1 33.7 42.2 58.9 60.9 110.5 50.8 51.3 31.4 37.1 32.0
48 43.5 35.1 64.5 57.7 78.0 73.8 121.1 66.1 79.0 52.4 52.3 40.6
72 48.7 35.1 76.9 60.3 83.8 73.8 129.3 73.2 95.3 64.1 66.9 53.7
Fig. 3.16. Oscilaţia cantităţii de precipitaţii în 24 de ore la staţia meteorologică Alexandria
La Roşiori de Vede, cea mai mare cantitate zilnică de precipitaţii (din intervalul 1961-2007)
a atins 82,6 mm (la 11 iulie 1994). Cantităţi excepţionale zilnice de precipitaţii s-au mai înregistrat
la această staţie: pe 5 iulie 1970 (79,6 mm) şi pe 6 august 2005 (71,3 mm), conform bazei de date
ECA&D). În perioada 1961-2007, tot la Roşiori de Vede, s-au înregistrat 32 de zile cu precipitaţii
de peste 40 mm, majoritatea în lunile iulie şi iunie (11 şi respectiv 8), fiind consecinţa ploilor
convective de vară cu caracter torenţial (fig. 3.17).
Fig. 3.17. Frecvența numărului de zile cu o cantitate de precipitații de peste 30 mm la staţia Roşiori de Vede
Evenimente pluviale de mare intensitate sunt evidente cele din luna iulie 2005, când în
numai 5 ore s-au înregistrat la staţia hidrometrică Văleni, pe râul Vedea, 80 mm, iar la staţia
Ciobani, pe râul Cotmeana, 74 mm, în 4 ore (Caracterizarea hidrologică a anului 2005, INHGA,
2006). În unele cazuri, cantitatea anuală de precipitaţii poate fi realizată într-o singură lună, aşa cum
s-a întâmplat şi la staţia Lehliu în 1897: 571 mm în iunie, 473 mm în mai, comparativ cu 516,3 mm
cât reprezintă media multianuală. Uneori, numai într-o singură zi pot cădea 20% din cantitatea
anuală de precipitaţii, astfel încât valorile maxime de precipitaţii în 24 ore au depăşit în multe cazuri
100 mm (ex: Fundulea, 106,4 mm la 20.09.2005, comparativ cu 572,8 mm media multianuală).
În urma acestor cantităţi impresionante de precipitaţii s-au produs, tot timpul, mari inundaţii,
atât prin revărsarea râurilor, cât şi prin înălţarea pânzei freatice până la depăşirea suprafeţei
topografice. Acestea au cel mai mare risc de producere a unor catastrofe la nivelul societăţii
omeneşti. De asemenea, aceste evenimente excepţionale, produse în timpul când precipitaţiile au
caracter torenţial, duc la declanşarea violentă a unor procese geomorfologice de pantă şi albie
(torenţialitate şi eroziune laterală). Ridicarea pânzei freatice deasupra suprafeţei topografice
conturează numeroasele crovuri existente, prin apa acumulată în ele, scoţând din circuitul agricol
suprafeţe mari de terenuri productive.
3.3. Valori critice în definirea vulnerabilităţii terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice

după criteriul pluviometric (indicele Angot)
În câmpie, alături de elementele geologice (tipul de depozit, grosimea, granulometria),
hidrogeologice (adâncimea pânzei freatice, regimul, direcţia, mineralizarea), antropice (baraje
transversale, diguri, irigaţii), factorul climatic, în general, şi cantitatea de precipitaţii căzută, în
special, constituie unul dintre factorii care condiţionează apariţia şi intensitatea proceselor
geomorfologice actuale.
Unul dintre cei mai folosiţi indici climatici pentru determinarea susceptibilităţii terenului la
precipitaţiile atmosferice, cu reale şi concrete aplicaţii în geomorfologia dinamică, este indicele
Angot.
Precipitaţiile se constituie într-un element meteorologic major în declanşarea, menţinerea şi
reactivarea unor procese geomorfologice, acţionând ca un agent modelator şi în unităţile de câmpie.
Această influenţă se poate evidenţia, cuantificând valorile unor variabile caracteristice (durată,
frecvenţă şi intensitate), precum şi delimitând temporal secvenţele individuale şi succesive care
prezintă un anumit grad de susceptibilitate.
Calcularea valorilor indicelui Angot poate conduce la identificarea, pe de o parte, a lunilor,
sezoanelor sau anilor în care terenul prezintă o vulnerabilitate cu o susceptibilitate foarte ridicată
sau foarte coborâtă de producere a fenomenelor de eroziune a malurilor, ca şi variaţia valorilor
acestui indice în cursul anului, în vederea identificării cumului de condiţii pluviometrice care ar
putea induce, în general, procesele de modelare.
Studiul vulnerabilităţii terenului la precipitaţiile atmosferice a fost realizat în cadrul a două
sisteme morfohidrografice: Vedea şi Mostiştea.
Bazinul hidrografic Vedea este situat în Sectorul Central al Câmpiei Române, unde
particularităţile climatice, alături de cele geologice şi hidrogeologice, pot constitui factori de
vulnerabilitate a terenurilor. Constituie unul dintre sistemele hidrologice alohtone Câmpiei Române,
fiind afluent direct al Dunării (tabelul 3.8).
Cantitatea medie multianuală de precipitaţii în bazinul Vedea scade dinspre sectorul
piemontan, din nord (569,3 mm – Stolnici) spre sud (520,3 mm – Alexandria). Maxima se
înregistrează în luna august, în partea nordică (78,6 mm) şi în luna iulie, în sud (65,9 mm), iar
minimul în ianuarie şi februarie în nord (32,6 mm) şi în octombrie în partea sudică (28,2 mm).
Tabelul 3.8. Vedea – parametrii morfometrici

Parametrii morfometrici Bazinul/râul Vedea
max 559
Altitudinea (m)
min 20
Lungimea râului (km) 251 (200 în câmpie)
Lăţimea bazinului (km) 54
Suprafaţa bazinului (km2) 5266
Ierarhizarea 7
Horton-Strahler
În regim multianual s-au înregistrat abateri considerabile, atât în domeniul excedentar, cât şi
în cel deficitar. Astfel, cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii pot atinge, în anii foarte ploioşi,
peste 700 mm, atât la Stolnici (1966, 1971, 1972, 1979, 1980), cât şi la Alexandria (1964, 1966,
1969, 1972) şi pot să scadă drastic, sub 400 mm, în anii secetoşi astfel: la Stolnici (1990, 2000), iar
la Alexandria (1965, 1985, 1990, 1992, 1996, 2000).
Tendinţa liniară de evoluţie a cantităţilor de precipitaţii este uşor descrescătoare atât în nord,
cât şi în sud. Tendința polinomială, de grad 6, se prezintă astfel: în nord prezintă o creştere
accentuată anuală din 1961 în 1966, după care prezintă fluctuaţii bruşte, de circa 200-250 mm între
anii 1966- 1967 şi 1979-1980 scădere; 1970-1972 şi 1976-1979 creştere; apoi, după 1979 se
remarcă o scădere uşoară până în anul 2000, cu o variabilitate accentuată, sub media multianuală,
între 1990-1995 şi 2000 (fig. 3.18.). Maximul de precipitaţii căzute a fost înregistrat în anul 1966,
având efecte directe prin producerea de inundaţii şi ridicarea nivelului freatic.
Fig. 3.18. Variabilitatea cantităţilor anuale de precipitatii şi tendinţa lor de evoluţie la staţiile Alexandria
şi Stolnici (1961-2000)
În regim multianual, în 18,91% din cazuri, luna iulie a fost cea mai ploioasă lună din an, iar
lunile ianuarie şi februarie, în 64,85% din cazuri, au înregistrat cele mai mici cantităţi de
precipitaţii. Cu excepţia lunii februarie, care nu a deţinut în nici un caz deficit lunar drastic, fiind
cea mai secetoasă lună din an, toate celelalte luni ale anului au înregistrat în perioada specificată şi
cantităţi maxime anuale. Astfel, luna ianuarie a fost cea mai ploioasă lună din an, în 2,3% din cazuri
(valoare procentuală egală deţinută şi de lunile aprilie şi noiembrie), martie, septembrie şi
octombrie, în 4,7% din cazuri, mai şi august în 9,3% din cazuri, iulie în 16,3% şi decembrie în
11,5%. Această pondere lunară în regimul pluviometric fixează pentru regiunea fizico-geografică
analizată, ecartul maxim de variabilitate temporală a elementului meteorologic, în funcţie de care
rata de producere a proceselor geomorfologice acoperă tot anul, sau numai un interval din acesta.
Datele meteorologice şi metoda de calcul a indicelui Angot

În studiul regimului pluviometric specific al bazinului hidrografic Vedea au fost utilizate
datele de la două staţii meteorologice: Stolnici (situată în nordul bazinului) şi Alexandria (situată în
partea sudică a bazinului). Aceste două staţii sunt reprezentative, din punctul de vedere al acoperirii
teritoriale, cât şi ca extincţie a bazei de date pluviometrice. Prima staţie este reprezentativă pentru
sectorul superior şi o parte din sectorul mijlociu al bazinului Vedea, adică sectorul piemontan şi
nordul sectorului de câmpie. A doua staţie este reprezentativă pentru sectorul inferior, cel de
câmpie, traversat de Vedea şi afluenţii săi. Au fost calculate valorile indicelui Angot pentru
intervalul de ani 1961-2000.
În funcţie de caracteristicile specifice regimului pluviometric din bazinele hidrografice
Vedea şi Mostiştea, pentru determinarea susceptibilităţii la procese geomorfologice actuale a fost
folosit indicele Angot:
IAngot = (q/n)/Q/365)
unde:
q = cantitatea medie zilnică de precipitaţii dintr-o anumită lună;
n = numărul de zile din luna respectivă (cu excepţia lui februarie, care are constant 28 de
zile, indiferent dacă este sau nu an bisect);
Q = cantitatea medie multianuală de precipitaţii;
365 = numărul de zile dintr-un an.
Acest índice urmăreşte variaţia în cursul anului a cantităţilor de precipitaţii, evidenţiind

intervale ploioase (IAngot>1) şi secetoase (IAngot<1). În functie de rezultatele obţinute, se determină
clasele de vulnerabilitate a terenului la procesele geomorfologice actuale (tabelul 3.9.).
Tabelul 3.9. Clasele de vulnerabilitate a terenului la procesele geomorfologice în funcţie de cantitatea
de precipitaţii, după indicele Angot (Dragotă, 2006)
Clase de vulnerabilitate foarte mică mică medie mare foarte mare

Valoare indice Angot <0,99 1,00 – 1,49 1,50 – 1,99 2,00 – 2,49 > 2,50
Formula de calcul Angot are avantajul de a caracteriza pluviometric lunile anului, fără ca
aceste caracteristici să fie dependente sau influenţate de numărul zilelor din luna respectivă.
Pentru redarea dinamicii albiilor în intervalul dat, s-a apelat la analiza diacronică a hărţilor
topografice (ediţiile 1971, 2005, scara 1:50 000, 1:25 000), a aerofotogramelor (1972) şi a
ortofotoplanurilor (2005); date statistice ANM; observaţii şi măsurători pe teren (în intervalul 2005-
2010).
Pentru bazinul hidrografic Vedea, valorile supraunitare ale indicelui Angot sunt specifice
pentru tot anul în sectorul nordic (Stolnici), cu maximul în lunile iulie (2,5). În sectorul inferior (la
Alexandria), maximul este atins în luna iunie (2,19), cu o valoare subunitară, în luna octombrie
(0,88) (fig. 3.19). Acest indice reflectă cantitatea mai mare de precipitaţii în acest sector al Câmpiei
Române, faţă de sectorul oriental, unde valorile supraunitare caracterizează doar intervalul aprilie-
septembrie (ex: Bazinul Mostiştea – valoarea maximă a indicelui Angot este de 1,47 în luna iulie
(Ghiţă, Dragotă 2010). Se evidenţiază lunile cele mai secetoase în sezonul rece.
Procentual, în regim multianual, la staţia Stolnici, în 83% din cazuri, luna iulie a fost cea
mai ploioasă lună din an, în 1980 valoarea indicelui a atins maximul (6,32). Lunile ianuarie,
februarie, martie şi octombrie, în peste 60% din cazuri, prezintă cele mai mici cantităţi medii de
precipitaţii înregistrate la staţia Stolnici. Cu excepţia lunii octombrie, care a prezentat deficit
drastice, în anii 1965, 1969 şi 2000, când valorile au fost 0, toate celelalte luni ale anului au
înregistrat, în perioada 1960-2000, şi cantităţi maxime anuale.
La staţia Alexandria, situaţia se prezintă astfel: luna cea mai ploioasă (iunie) prezintă valori
supraunitare în 95% din cazuri, dar valori peste 2 în 20% din cazuri. Luna cea mai secetoasă din an
(octombrie) prezintă valori subunitare într-o pondere de 75%.
Fig. 3.19. Variaţia lunără a indicelui Angot – bazinul Vedea (1961-2000)
La ambele staţii meteorologice, situaţia multianuală (1960-2000) se prezintă astfel: luna

ianuarie a fost cea mai ploioasă lună din an (în 6% din cazuri), valoare procentuală egală deţinută şi
de lunile februarie şi octombrie; lunile martie, aprilie, noiembrie şi decembrie în 7% din cazuri;
lunile mai, iunie, iulie şi august în peste 10% din cazuri (iulie în 13,5% şi iunie în 12,5% din
cazuri). Această pondere lunară în regimul pluviometric fixează pentru regiunea fizico-geografică
analizată, ecartul maxim de variabilitate temporală a elementului meteorologic, în funcţie de care
rata de producere a proceselor geomorfologice acoperă tot anul. De remarcat este luna octombrie,
declarată cea mai secetoasă multianual, prezintă în anul 1972 cele mai mari valori ale indicelui (9,2
la Stolnici şi 5,61 la Alexandria).
Tabelul 3.10. Cel mai secetos an din perioadele 1961-2000 (Vedea)
Anul cel mai secetos K< 0,99
Stația Pp. Nr. % din Luni Nr. % din
Anul annual de Lunile secetoase (K<1) lunile ploioase de lunile
(mm) luni anului (K>1) luni anului
Stolnici 1992 261,9 10 I,II,III,V,VII,VIII,IX,X,XI,XII 83 IV,V 2
Alexandria 2000 330,2 8 II, III, V, VII, VIII, X, XI, XII 66,6 I, IV, VI, IX 4 33,3
3.3.1. Decelarea caracteristicilor pluviometrice anuale, în funcţie de valorile indicelui

Angot (K)
Se constată faptul că, în intervalul 1961-2000, doar într-un an nu s-au creat din punctul de
vedere al impactului pluvial asupra terenului, condiţii favorabile declanşării proceselor
geomorfologice, şi anume anul 2000, când valoarea indicelui Angot a fost subunitară (0,99). Astfel,
sunt redaţi parametrii de scară aferenţi acestei secvenţe temporale neuniform secetoase, potrivit
valorilor indicelui Angot (tabelul 3.10.).
De asemenea, în intervalul 1961-2000, cei mai secetoşi ani nu creează condiţii favorabile
declanşării proceselor geomorfologice, datorită impactului pluvial slab. La staţia Stolnici se
evidenţiază anii: 1961, 1962, 1977, 1982, 1983, 1985, 1986, 1988, 1989, 1990, 1992, 1994 şi 2000,
când valorile indicelui nu au trecut de valoarea de 1,5. Din acest şir, cel mai secetos an este 1992,
când valoarea indicelui Angot este subunitară, în rest toate valorile trec de 1. La staţia Alexandria
sunt consideraţi ani secetoşi doar cei în care valoarea indicelui nu depăşeşte 1,2. Aceşti ani sunt:
1961, 1963, 1965, 1982, 1985, 1988, 1989, 1990, 1992, 1996, 1999 şi 2000. În partea sudică se
remarcă anul 1985, când toate lunile au avut o valoare a indicelui sub 1,2, şi anii 1990, 1992 şi 2000
când valorile medii au fost subunitare. Astfel, sunt redaţi parametrii de scară aferenţi acestei
secvenţe temporare neuniform secetoase, caracteristici anilor selectaţi, potrivit valorilor indicelui
Angot. Fiecărui an îi sunt caracteristice o dominare a lunilor deficitare pluviometric. La staţia
Stolnici, această situaţie se prezintă astfel: din cei 14 ani, selectaţi ca fiind secetoşi, lunile deficitare
pluviometric variază între 7 şi 10 cazuri (58 şi respectiv 83% din durata anilor respectivi). Pentru
staţia meteorologică Alexandria, din cei 12 ani selectaţi ca fiind secetoşi, numărul lunilor cu deficit
pluviometric oscilează 8 şi 12 cazuri, adică procentual între 67 şi 100 %. Lunile secetoase
dominante, comune anilor selectaţi drept cei mai secetoşi, cu valoarea indicelui Angot K < 1,5
acoperă frecvent perioada ianuarie–aprilie şi septembrie–decembrie. În cadrul anilor secetoşi, lunile
ploioase sunt diferite în nordul bazinului faţă de sudul acestuia. La staţia Stolnici, frecvenţa lunilor
cu exces pluviometric oscilează între 2 şi 5 luni, adică 25, respectiv 42%, se suprapun, de regulă,
perioadei mai-august, rar decembrie. Pentru staţia Alexandria, situaţia lunilor cu exces
pluviometric, în cadrul anilor secetoşi, oscilează între 0 şi 4 cazuri, adică 0 şi 33%.
La antipod, prin intermediul valorilor indicelui Angot, au fost decelaţi anii ploioşi, în care K
a fost peste 2, anii cu susceptibilitate mare a terenului la factorul pluvial. Staţia Stolnici din nordul
sistemului, prezintă un şir mai lung de ani în care terenul este supus factorului pluvial, şi anume:
1966, 1971, 1972, 1979 şi 1980, iar la staţia Alexandria au fost doar trei ani: 1966, 1969 şi 1972. De
remarcat anii 1966 şi 1972 prezente la ambele staţii ca fiind ani cu exces pluviometric, semn că
precipitaţiile au fost generalizate în tot sistemul morfohidrografic al Vedei. În partea nordică, la
staţia meteorologică Stolnici, în 1972 doar în patru luni (mai, august, septembrie şi octombrie)
valorile indicelui au trecut de 2 unităţi, iar în Alexandria doar în 5 luni (mai, iulie, august,
septembrie şi octombrie). La ambele staţii, în luna octombrie a anului 1972, valoarea indicelui
Angot a atins maximul (9,2 la Stolnici şi 5,61 la Alexandria), semnul unor inundaţii foarte mari în
bazin. La staţia Stolnici, în cei 5 ani desemnaţi cu susceptibilitate maximă, lunile ploioase au avut o
frecvenţă absolută de 4-8 cazuri, adică 33-67% din durata lor. În general, acoperă semestrul cald,
doar anul 1966 şi 1980 înregistrează valori mari într-o perioadă a sezonului rece. La Alexandria, cei
trei ani desemnaţi ca fiind cu susceptibilitate mare la agresiunea factorului pluvial, numărul lunilor
ploioase oscilează între 5 şi 6 cazuri, adică 42-50% din durata lor. Se remarcă anul 1966, când
majoritatea lunilor cu indice peste două unităţi se află în sezonul considerat rece (tabelul 3.11.).
Tabelul 3.11. Cei mai ploioşi ani din perioada 1971-2007 la staţiile Stolnici şi Alexandria
Cei mai ploioşi ani K = 2,00–2,49
% din lunile Nr. Luni secetoase Anii Luni ploioase Nr. % din lunile
anului luni luni anului
33 4 II,V,IX,X 1966 I,III,IV,VI,VII,VIII,XI,XII 8 67
58 7 I,II,III,IV,X,XI,XII 1971 V,VI,VII,VIII,IX 5 42
67 8 I,II,III,IV,VI,VIII,XI,XII 1972 V,VII,IX,X 4 33
50 6 II,III,VIII,IX,XI,XII 1979 I,IV,V,VI,VII,X 6 50
50 6 I,II,III,VIII,IX,XI 1980 IV,V,VI,VII,X,XII 6 50
Cei mai ploioși ani K = 2,00–2,49

% din lunile Nr. Luni secetoase Anii Luni ploioase Nr. % din lunile
anului luni luni anului
50 6 II,IV,V,VI,IX,X 1966 I,III,VII,VIII,XI,XII 6 50
58 7 III,IV,V,VIII,IX,X,XI 1969 I,II,VI,VII,XII 5 42
58 7 I,II,III,IV,VI,XI,XII 1972 V,VII,VIII,IX,X 5 42
Lunar, din cele 960 de cazuri posibile (numărul lunilor din cei 37 de ani), frecvenţa cea mai
mare este deţinută de clasa de vulnerabilitate foarte mică (40%), urmată de clasa de vulnerabilitate
mică (18%). În 159 cazuri (3,15%), vulnerabilitatea terenului la procese geomorfologice actuale
este foarte mare.
În semestrul rece predomină vulnerabilitatea foarte mică şi mică, în timp ce frecvenţele

relative ale claselor de susceptibilitate mare şi foarte mare sunt reduse.
În semestrul cald predomină, cu valori foarte apropiate, clasele de vulnerabilitate foarte
mare şi mare, iar frecvenţa relativă a clasei medii.
3.3.2. Vulnerabilitatea reliefului la precipitaţii

Pentru a avea o imagine completă asupra gradului de influenţă a cantităţii de precipitaţii
asupra proceselor hidrogeomorfologice, s-a luat în considerare şi frecvenţa lunară pe clase de
vulnerabilitate situat în sectorul oriental al Câmpiei Române, cu particulartităţi climatice diferite.
Din interpretarea valorilor din tabelul 3.12, reiese faptul că în 40% din cantităţile de
precipitaţii cumulate în arealul de interes nu prezintă un impact semnificativ asupra terenului prin
declanşarea sau reactivarea proceselor geomorfologice (K< 0,99) acoperind, cu mici excepţii, lunile
de iarnă, de regulă secetoase în acest sector climatic.
De asemenea, 18% dintre cantităţile lunare de precipitaţii, cuprinse potrivit coeficientului
Angot între 1,00 şi 1,49, impun terenului o vulnerabilitate mică şi sunt distribuite în toate lunile
anului, dar în mod diferit, în funcţie de intervalul din an pe care îl reprezintă. La Stolnici, doar în
luna ianuarie sunt 10 cazuri; iar în Alexandria, în aprilie sunt 15 cazuri şi noiembrie 10.
Probabilitatea de producere sub 20 % pentru tot bazinul, peste 20 % se înregistrează în cele trei luni
amintite mai sus (ianuarie, aprilie şi noiembrie).
Tabelul 3.12. Frecvenţa lunară a cantităţilor de precipitaţii pe clase de susceptibilitate la staţiile meteorologice
Stolnici, Alexandria şi Fundulea (Mostiştea) (Grecu și colab., 2011)
Frecvenţa absolută Frecvenţa cumulată Frecvenţa relativă
Clase de Valori coef.
(nr. cazuri) (nr. cazuri) (%)
vulnerabilitate K (Angot)
Vedea Mostiștea Vedea Mostiștea Vedea Mostiștea
I – foarte scăzut < 0,99 386 348 960 444 40 78,3
II – scăzut 1,00-1,49 246 74 574 96 18 16,6
III – moderat 1,50-1,99 139 16 399 22 14 3,6
IV – mare 2,00-2,49 101 5 260 6 11 1,12
V – foarte mare > 2,50 159 1 159 1 17 0,22
Clasele cu vulnerabilitate medie (III şi IV) cu reale repercusiuni ale cantităţilor de

precipitaţii în impactul asupra mediului prin declanşarea proceselor geomorfologice prezintă o
probabilitate anuală de producere de 14% la nivelul bazinului Vedea. Acestea necesită a fi
amendate cu rata de participare a proprietăţilor loessului în sectorul sudic al bazinului,
caracteristicile hidrogeologice, morfometrice şi de utilizare a terenului. Aceste valori K se remarcă
grupate, mai cu seamă în anotimpul cald al anului.
Clasele superioare de vulnerabilitate, cu valori lunare K de peste 2,00 şi >2,50, care conferă
condiţiile cele mai favorabile dinamicii active a proceselor de albie-versant, respectiv inundaţii, se
regăsesc cu deosebire în lunile cele mai calde ale anului (intervalul mai-iulie). Valori cantitative
mai ridicate se înregistrează în lunile iunie şi iulie, atât în partea nordică (cu 19 şi 18 cazuri), cât şi
în partea sudică (cu 11 şi, respectiv, 17 cazuri). Probabilitatea de producere a unor procese
geomorfologice intense este specifică intervalului mai-iunie-iulie, când depăşeşte 30% (tabelele
3.11 și 3.12).
Valori ale indicelui Angot care marchează cantităţile de precipitaţii cu vulnerabilitate mare
(K = 2,00-2,49) asupra terenului, desemnând condiţii pluviometrice propice inundaţiilor, au fost
remarcate mai ales în sud, în timpul deceniului 1961-1970 (în anii 1966 şi 1969 cu valori K de 2,16
şi 2,04). Cel mai bogat deceniu, din acest punct de vedere, este 1971-1980, atât în nord, cât şi în sud
(în anul 1972 este prezent în tot bazinul, cu valori K de 2,20 în nord şi 2,16 în sud; şi anii 1971,
1979, 1980 numai în nord, cu valori K cuprinse între 2,00 și 2,20). Probabilitatea producerii este de
10 şi 25% (Grecu și colab., 2011).
Maxime anuale excedentare cuprinse în clasa de vulnerabilitate foarte mare (K > 2,50) s-au
realizat o singură dată, în acest interval de 40 de ani, deceniul 1961-1970, numai în nordul
bazinului, anul 1966, când valoarea K a atins 2,60.
În nord, vulnerabilitatea terenului generată de precipitaţii este vizibilă pe pante mai
accentuate şi lipsite de vegetaţie, prin torenţialitate şi ravenări intense.
Coeficientul pluviometric Angot nu trebuie generalizat valoric pentru întreaga suprafaţă a
bazinului Vedea, ci trebuie interpretat diferenţiat în funcţie de proprietăţile hidrogeologice şi
litologice, caracteristicile morfometrice şi morfografice, gradul de antropizare. Astfel, în sud,
conform cu scăderea pantelor şi utilizării terenurilor, dar şi conform cu extinderea pe spaţii mai
extinse a depozitelor loessoide, apar forme specifice: tasări şi sufoziuni.
Având în vedere faptul că pentru întreaga perioadă analizată, 8 cazuri cu excedente majore
de precipitaţii (K peste 2,00) reprezintă aproximativ 17%, putem afirma că procesele geomorfologice
din bazinul morfohidrografic Vedea sunt generate şi de cantităţile de precipitaţii şi se produc mai
ales în partea nordică a bazinului (unde K depăşeşte 2,5). Cele mai ample procese geomorfologice
sunt declanşate în anii cu precipitaţii mari, numai în areale de maximă vulnerabilitate.
Faţă de sectorul oriental al Câmpiei Române (bazinul Mostiştea), se observă totuşi valori
mai mari ale vulnerabilităţii moderate şi mari (17%, respectiv 11% faţă de 1,12% şi 0,22%)
favorizate, în primul rând, de cantităţile de precipitaţii înregistrate şi de condiţiile hidrogeologice
(prezenţa depozitelor piemontane la adâncimi mici – Stratele de Cândeşti, în nord, şi a Stratelor de
Frăteşti, în sud) (Grecu şi colab, 2006) care au impus valori mari ale densităţii de drenaj şi apariţia
proceselor de tip: torenţialitate,
procese de albie şi de versant.
Un exemplu foarte bun în
reflectarea indicelui Angot şi a
claselor de vulnerabilitate specific
acestuia îl constituie sectorul de
confluenţă al Vedei cu Teleormanul
(Brânceni-Smârdioasa), unde dinamica
albiei a suferit modificări importante
în 36 ani. Se constată o scurtare a
lungimii cursului Vedei cu cca 2,5
km datorită, pe de o parte,
autocaptărilor şi migrării spre aval a
unor bucle de meandru, iar pe de altă
parte, a lucrărilor de amenajare
hidrotehnică realizate în ultimii 30 de
ani (fig. 3.20).
De asemenea, evenimentele
pluviometrice deosebite reflectate în
clasele de vulnerabilitate a terenului
la eroziune, au contribuit la
modificări importante şi în perioade
de timp scurte. Menţionam aici anii
cu valori ale indicelui Angot lunar
foarte mari (>2,5), când s-au
înregistrat cantităţi mari de
precipitaţii, cu inundarea albiei Vedei
şi ieşirea din matcă a apei: 1966,
1969, 1971 (mai), 1972, 1980.
Aceste evenimente repetate au Fig. 3.20. Dinamica albiei Vedei la confluenţa cu Teleorman
condus pe lângă modificări în albia (1970-2007)
sistemului fluviatil Vedea (procese de eroziune laterală şi autocaptare a meandrelor şi acumulare),

la slăbirea rezistenţei multor baraje transversale construite peste albia Vedei şi a afluenţilor acesteia.
3.4. Valori şi praguri critice – precipitaţii abundente, secete, îngheţul

Din analiza valorilor parametrilor climatici au rezultat o serie de valori cu rol de praguri
critice cu privire la temperaturi şi precipitaţii. Acestea sunt reflectate în natură prin fenomene şi
procese extreme: precipitaţii abundente, precipitaţii cu caracter torenţial, lipsa precipitaţiilor
asociate cu temperaturi extreme.
Cantităţile de precipitaţii prezintă un grad de vulnerabilitate mare. Analiza acestor cantităţi
este de cea mai mare importanţă, pentru că absenţa sau excesul precipitaţiilor afectează toate
componentele ecosistemelor şi, în special, omul (Topor, 1963).
Valorile şi pragurile critice ale parametrilor climatici influenţează în mod direct o serie de
procese şi fenomene geomorfologice prin acţiunea lor asupra reliefului. Lipsa precipitaţiilor
asociate cu temperaturi extreme pozitive provoacă secete şi conduc la o evaporaţie mare în cadrul
depozitelor şi solurilor. Evaporarea apei din depozite şi soluri conduce la uscarea acestora şi
dislocarea particulelor foarte uşor de către orice forţă: vânturi, precipitaţii. De asemenea, lipsa
precipitaţiilor asociate cu temperaturi extreme negative conduc la o îngheţare a apei în cadrul
depozitelor şi solurilor, din care rezultă mărirea porozităţii şi accelerarea ulterioară a proceselor de
tasare şi sufoziune. În timpul secetelor cu temperaturi pozitive sau negative sunt afectate atât
interfluviile plate, cât şi văile râurilor şi versanţii din cadrul bazinelor morfohidrografice. Aceste
secete pregătesc şi pot fi anticipate o serie de procese geomorfologice ulterioare provocate de
perioade pluviometrice bogate. Precipitaţiile abundente pot produce viituri şi inundaţii în cadrul
văilor, prin volumul lor mare de apă, râurile acţionează violent asupra malurilor, modelându-le prin
eroziune. Precipitaţiile cu caracter torenţial acţionează energic asupra versanţilor descoperiţi de
vegetaţie, producând ravenări şi torenţialitate.
3.4.1. Analiza decenială a temperaturilor medii anuale şi a cantităţilor de precipitaţii

Pentru a avea o imagine corectă asupra pragurilor climatice, redăm mai jos evoluţia
decenială a temperaturilor şi a cantităţilor de precipitaţii medii anuale la cele patru staţii
meteorologice: Stolnici, Furculeşti, Alexandria şi Fundulea.
La staţia meteorologică Stolnici (tabelul 3.13), timp de 42 de ani de observaţii, temperatura
medie cu cea mai mică valoare nu coboară sub 9oC, iar temperatura medie cu cea mai mare valoare
nu trece de 12oC. De asemenea, în aceeaşi perioadă de timp, cantitatea de precipitaţii cu cea mai
mică valoare nu scade sub 200 mm, iar cea mai mare valoare trece de 900 mm. Anii în care aceste
valori medii extreme s-au înregistrat sunt: în deceniul al VIII-lea al secolului trecut, când
temperatura medie cu valoarea cea mai mică a fost de 9,2oC, în 1980 şi 1985; iar cea mai mică
valoare a cantităţii de precipitaţii, când au fost înregistrate doar 261,9 mm în anul 1992; cea mai
mare valoare a temperaturii medii a fost de 11,6oC înregistrată în anul 1994; iar cea mai mare
valoare a cantităţii de precipitaţii a fost de 929,6 mm în anul 1966 (aproape dublu faţă de media
568,2 mm). La staţia Stolnici, din tabelul 3.13 şi figura 3.21, se desprind următoarele: valori mari
ale temperaturilor medii, peste 11oC, s-au mai înregistrat în anii: 1966 ... 11,2oC, 1989 ... 11,0oC,
1999 ... 11,0oC, 2000 ... 11,5oC şi 2002 ... 11,2oC; valori mici ale temperaturilor medii, sub 9,5oC, s-
au înregistrat în anii: 1969 ... 9,3oC, 1976 ... 9,3oC, 1978 ... 9,4oC, 1991 ... 9,4oC şi 1997 ... 9,4oC.
Cantităţi mari de precipitaţii, peste 750 mm, s-au mai înregistrat în anii: 1972 – 817 mm, 1979 –
768 mm şi 1980 – 817 mm; cantităţi foarte mici de precipitaţii medii, sub 450 mm, s-au înregistrat
în anii: 1961 – 434 mm, 1965 – 449 mm, 1977 – 433 mm, 1990 – 361 mm, 1994 – 430 mm şi 2000
– 380 mm. Aceste valori medii extreme, sub sau peste medie, reflectă anumite aspecte
meteorologice reliefate în câteva grafice (fig. 3.22).
Tabelul 3.13. Evoluţia decenială a temperaturilor medii şi a cantităţilor de precipitaţii anuale

Staţia meteorologică Stolnici
Decenii Nr.ani 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
o
1961 – 1970 C 10,7 10,2 9,7 9,6 9,5 11,2 10,3 10,5 9,3 10,2
mm/an 433,6 480,4 685,4 647,4 449,0 929,6 651,8 565,9 616,0 697,9
o
1971 – 1980 C 10,2 10,2 9,5 10,1 10,7 9,3 10,7 9,4 10,1 9,2
mm/an 729,3 817,4 572,1 538,2 669,8 646,9 432,9 558,8 767,5 816,9
o
1981 – 1990 C 10,2 10,0 10,5 9,9 9,2 10,0 9,6 10,2 10,8 11,0
mm/an 627,7 464,5 492,5 605,7 449,7 480,0 564,9 479,7 449,7 361,4
o
1991 – 2000 C 9,4 10,5 9,9 11,6 10,0 9,5 9,4 10,1 11,0 11,5
mm/an 635,0 261,9 485,0 429,5 568,5 543,9 616,1 656,8 550,7 379,5
o
2001 – 2002 C 10,9 11,2 - - - - - - - -
mm/an 476,6 576,4 - - - - - - - -
Fig. 3.21. Evoluţia decenială a temperaturilor şi a cantităţilor de precipitaţii anuale

(staţia meteorologică Stolnici)
La Stolnici, în timpul anilor consideraţi cei mai reci (1980 şi 1985), temperatura medie a
lunii iulie trece puţin peste 20oC, iar cea mai scăzută temperatură medie este înregistrată în lunile
ianuarie şi februarie, când s-au înregistrat valori sub -5oC. În ceilalţi ani reci (1969, 1976, 1978,
1991 şi 1997), temperaturile medii ale lunii iulie nu trec de 21oC (cu excepţia anului 1991-21,4oC),
iar temperaturile medii ale lunii ianuarie sunt sub 0oC. În timpul anului cel mai călduros (1994),
temperatura medie a lunii ianuarie a fost pozitivă (+2,4oC), iar temperatura medie a lunii iulie a
atins 22,2oC. În timpul celorlalţi ani, consideraţi călduroşi (1966, 1998, 1999, 2000 şi 2002), cu
toate că temperatura medie a lunii ianuarie este negativă, temperaturile lunilor de vară depăşesc
20oC. În timpul anului considerat cel mai ploios (1966), valoarea maximă a cantităţii de precipitaţii
a fost atinsă în timpul lunii iulie, când au căzut 171 mm, iar cantităţi peste 100 mm s-au mai
înregistrat în iunie şi noiembrie; de remarcat că, în timpul lunii ianuarie au căzut 91 mm. În timpul
celorlalţi ani, consideraţi ploioşi (1972, 1979 şi 1980), cantităţi mari de precipitaţii au căzut în
timpul lunilor iunie şi iulie; în anul 1972, maximul a fost atins în luna octombrie, când s-a
înregistrat o cantitate de precipitaţii de 259 mm. În anul considerat cel mai secetos, 1992, cantitatea
de precipitaţii pentru fiecare lună nu a depăşit 70 mm (maximul a fost în iunie – 64 mm şi minimul
a fost în septembrie 5 mm). În ceilalţi ani consideraţi secetoşi (1961, 1965, 1977, 1990, 1994 şi
2000), cantitatea de precipitaţii nu a depăşit 160 mm (maximul a fost de 162 mm – iulie 1994, iar
minimul de precipitaţii 2 mm – noiembrie 1990).
Fig. 3.22. Valori critice climatice la staţia Stolnici

La staţia meteorologică Furculeşti (tabelul 3.14 și figura 3.23), timp de 42 de ani de

măsurători, se constată că temperatura medie anuală nu scade sub 10oC, iar cea mai mare valoare a
mediei termice se apropie de 13oC. În privinţa cantităţii de precipitaţii, cele mai mici valori scad sub
400 mm, iar cele mai mari depăşesc 700-800 mm. Rezultă un prag termic minim sub 10,5oC şi un
prag termic maxim peste 12oC; pentru precipitaţii rezultă un prag pluviometric minim sub 400 mm
şi un prag pluviometric maxim peste 700 mm. La Furculeşti, cel mai călduros an a fost 1994, când
media termică a atins 12,9oC; cel mai ploios an a fost 1972, când cantitatea medie de precipitaţii a
atins 826 mm. Cel mai rece an a fost 1969, când s-a înregistrat o medie de 10,2oC; iar cel mai
secetos an a fost 1985, când cantitatea medie a scăzut până la 311 mm. Faţă de media termică de
11,3oC, la Furculeşti, cei mai călduroşi ani când temperatura medie a trecut pragul de 12oC au fost:
1966 ... 12,1oC; 1999 ... 12,2oC; 2000 ... 12,7oC şi 2001 ... 12,1oC. Cei mai reci ani sunt consideraţi
cei când temperatura medie a scăzut sub 10,5oC, astfel de ani au fost: 1978 ... 10,5oC şi 1980 ...
10,4oC. Anii ploioşi sunt consideraţi cei în care cantitatea a depăşit 700 mm: 1964 – 702 mm, 1966 –
711 mm şi 1984 – 704 mm. Anii secetoşi sunt consideraţi cei în care cantitatea de precipitaţii a
scăzut sub 400 mm: 1974 – 368 mm, 1989 – 380 mm, 1990 – 357 mm, 1992 – 329 mm şi 2000 –
356 mm.
Tabelul 3.14. Evoluţia decenială a temperaturilor medii şi a cantităţilor de precipitaţii anuale

Staţia meteorologică Furculeşti
Decenii Nr.ani 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
o
1961 – C 12,0 11,4 10,7 10,9 10,6 12,1 11,5 11,9 10,2 11,3
1970 mm/an 440,6 493,5 505,2 701,6 461,2 710,5 433,1 481,3 697,6 700,3
o
1971 – C 11,2 11,2 10,7 11,5 11,8 10,6 11,3 10,5 11,3 10,4
1980 mm/an 621,1 826,1 588,8 368,2 551,7 581,5 482,7 532,1 610,3 667,0
o
1981 – C 11,4 11,1 11,7 11,3 10,6 11,3 11,0 11,4 11,9 12,0
1990 mm/an 508,2 430,8 437,8 707,0 310,8 486,2 694,3 452,3 379,6 357,3
o
1991 – C 10,8 12,0 11,1 12,9 11,4 10,8 10,6 11,4 12,2 12,7
2000 mm/an 649,8 329,2 423,9 465,0 537,6 476,7 543,1 585,1 530,1 356,4
o
2001 – C 12,1 12,0 - - - - - - - -
2002 mm/an 515,3 660,6 - - - - - - - -
Fig. 3.23. Evoluţia decenială a temperaturilor şi cantităţilor de precipitaţii medii anuale

(la staţia Furculeşti)
Fig. 3.24. Valori critice climatice la staţia meteorologică Furculeşti

La Furculeşti (fig. 3.24), în timpul anului considerat cel mai rece (1969), temperatura medie
a lunii iulie trece puţin peste 20oC (20,9oC), de remarcat că luna august este mai călduroasă decât
iulie (22,1oC); în timpul iernii anului 1969, temperaturile medii sunt sub 0oC, cea mai scăzută
valoare este înregistrată în luna ianuarie, când s-au înregistrat valori sub -6oC (-7,6oC). În ceilalţi ani
reci (1978 şi 1980), temperaturile medii ale lunii iulie nu trec de 23oC (22,8oC în 1980), iar
temperaturile medii ale lunii ianuarie sunt sub 0oC (-5,4oC tot în 1980). În timpul anului cel mai
călduros (1999), temperatura medie a lunii ianuarie a fost -0,1oC, iar temperatura medie a lunii iulie
a atins 24,6oC. În timpul celorlalţi ani, consideraţi călduroşi (1966, 1999, 2000 şi 2001), cu toate că
temperatura medie a lunii ianuarie este negativă (cu excepţia 2001 – +1oC), temperaturile lunilor de
vară depăşesc 23oC (25oC – anul 2000), de remarcat că în anul 2001, luna august a fost mai
călduroasă decât iulie (25,3oC faţă de 24,6oC). În timpul anului considerat cel mai ploios (1972),
valoarea maximă a cantităţii de precipitaţii a fost atinsă în timpul lunii octombrie, când au căzut 199
mm, iar cantităţi peste 100 mm s-au mai înregistrat în iulie şi septembrie, de remarcat că în
decembrie s-au înregistrat 2 mm. În timpul celorlalţi ani, consideraţi ploioşi (1964, 1966 şi 1984),
cantităţi mari de precipitaţii au căzut în timpul lunilor: iunie 156 mm – anul 1964, noiembrie 126
mm – anul 1966 şi martie 147 mm – anul 1984; în anul 1964, valori care au depăşit 100 mm s-au
mai înregistrat în lunile mai şi septembrie, şi în 1966 au fost în luna iunie. În anul considerat cel mai
secetos, 1985, cantitatea de precipitaţii pentru fiecare lună nu a depăşit 50 mm (maximul a fost în
noiembrie – 88 mm şi minimul a fost în octombrie 0,2 mm). În ceilalţi ani consideraţi secetoşi
(1974, 1989, 1990 şi 2000), cantitatea de precipitaţii nu a depăşit 100 mm (maximul a fost de 97
mm – iunie 1992, iar minimul de precipitaţii 1 mm – ianuarie 1989).
La staţia meteorologică Alexandria (tabelul 3.15 şi figura 3.25), timp de 42 de ani de
măsurători, se constată că temperatura medie anuală nu scade sub 9,5oC, iar cea mai mare valoare a
mediei termice trece de 13oC. În privinţa cantităţii medii de precipitaţii cele mai mici valori scad
sub 300 mm, iar cele mai mari depăşesc 700 mm. Cel mai călduros an a fost 2000, când media
termică a atins 13,4oC; cel mai ploios an a fost 1966, când cantitatea medie de precipitaţii a atins
788 mm. Cel mai rece an a fost 1980, când s-a înregistrat o medie de 9,5oC; iar cel mai secetos an a
fost 1992, când cantitatea de precipitații a scăzut până la 295 mm. Faţă de media termică de 11oC, la
Alexandria, cei mai călduroşi ani sunt consideraţi cei în care temperatura medie a trecut pragul de
12oC au fost: 1975 ... 12,7oC; 1994 ... 12,6oC; 1999 ... 12,7oC şi 2001 ... 12,4oC. Cei mai reci ani
sunt consideraţi cei când temperatura medie a scăzut sub 10oC au fost: 1969 ... 9,8oC, 1973 ... 10oC,
1978 ... 10oC, 1985 ... 10oC şi 1987 ... 10oC. Anii ploioşi sunt consideraţi cei în care cantitatea a
depăşit 700 mm: 1964 – 701 mm, 1969 – 745 mm şi 1972 – 787 mm. Anii secetoşi sunt consideraţi
cei în care cantitatea de precipitaţii a scăzut sub 400 mm: 1965 – 368 mm, 1985 – 337 mm, 1990 –
346 mm, 1996 – 391 mm şi 2000 – 330 mm.
Tabelul 3.15. Evoluţia decenială a temperaturilor medii anuale şi a cantităţilor de precipitaţii anuale
Staţia meteorologică Alexandria
Decenii Nr.ani 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
o
1961 – C 11,6 11,1 10,6 10,5 10,5 11,7 10,8 11,4 9,8 10,7
1970 mm/an 445,5 521,1 403,0 701,0 368,3 787,7 479,5 441,9 744,8 681,1
o
1971 – C 10,6 10,6 10,0 10,9 12,7 10,1 10,9 10,0 10,8 9,5
1980 mm/an 652,1 787,4 516,0 550,1 614,3 653,7 493,3 524,7 667,8 640,0
o
1981 – C 10,7 10,3 10,7 10,2 10,0 10,5 10,0 11,0 11,6 11,8
1990 mm/an 643,9 415,6 465,6 603,0 336,6 469,2 466,2 409,0 414,1 345,8
o
1991 – C 10,3 11,5 10,9 12,6 11,0 10,5 10,3 11,9 12,7 13,4
2000 mm/an 601,6 295,3 452,6 462,3 506,5 390,6 638,6 490,3 401,2 330,2
o
2001 – C 12,4 11,1 - - - - - - - -
2002 mm/an 563,9 591,7 - - - - - - - -

(Staţia meteorologică Alexandria)
La Alexandria (fig. 3.26), în timpul anului considerat cel mai rece (1980), temperatura
medie a lunii iulie trece puţin peste 20oC (20,9oC), de remarcat că în lunile de vară, temperaturile
medii nu trec de 20oC; în timpul iernii, temperaturile medii sunt sub 0oC, cea mai scăzută valoare
este înregistrată în luna ianuarie, când s-au înregistrat valori sub –5oC (– 6,2oC). În ceilalţi ani reci
(1969, 1973, 1978, 1985 şi 1987), temperaturile medii ale lunii iulie nu trec de 22oC (maxim 24,4oC
în 1987), iar temperaturile medii ale lunii ianuarie sunt sub –2oC (minima este de –7,8oC în 1985).
În timpul anului cel mai călduros (2000), temperatura medie a lunii ianuarie a fost – 4,9oC, dar
temperaturile medii ale celorlalte luni de iarnă sunt pozitive (+2oC); iar temperatura medie a lunii
iulie a atins 26,2oC. În timpul celorlalţi ani, consideraţi călduroşi, (1975, 1994, 1999 şi 2001),
temperatura medie a lunii ianuarie este pozitivă (maxim +2,4oC – 1994), temperaturile lunilor de
vară depăşesc 21oC (maxima a fost 25,5oC – luna august, anul 2001). În timpul anului considerat cel
mai ploios (1966), valoarea maximă a cantităţii de precipitaţii a fost atinsă în timpul lunii iulie, când
au căzut 123 mm, iar cantităţi peste 100 mm s-au mai înregistrat în ianuarie şi noiembrie, de
remarcat că în aprilie s-a înregistrat cantitatea medie cea mai mică 12 mm. În timpul celorlalţi ani,
consideraţi ploioşi (1964, 1969 şi 1972), cantităţi mari de precipitaţii au căzut în timpul lunilor:
septembrie 149 mm – anul 1964, iunie 166 mm – anul 1969 şi octombrie 174 mm – anul 1972; în
anul 1964, o altă valoare cu peste 100 mm a fost înregistrată în luna iulie; în 1969, au fost în lunile
iulie şi decembrie; în 1972, valori peste 100 mm s-au înregistrat în iulie şi septembrie, cea mai mică
valoare a fost de 0 mm în luna octombrie, anul 1969. În anul considerat cel mai secetos, 1992,
cantitatea de precipitaţii pentru fiecare lună nu a depăşit 50 mm, cu excepţia lunilor iunie şi august,
când au fost atinse cantităţi de peste 60 mm; minimul a fost în noiembrie 0 mm. În ceilalţi ani
consideraţi secetoşi (1965, 1985, 1990, 1996 şi 2000), cantitatea de precipitaţii nu a depăşit 100 mm;
maximul a fost de 89 mm – septembrie 2000, iar minimum de precipitaţii 0 mm – octombrie, tot în
2000.
La staţia meteorologică Fundulea (tabelul 3.16. şi figura 3.27), valorile sunt pentru 37 de ani
(1971-2007), şi se constată că temperatura medie anuală nu scade sub 9,2oC, iar cea mai mare
valoare a mediei termice trece de 12oC. În privinţa cantităţii de precipitaţii, cele mai mici valori
scad sub 400 mm, iar cele mai mari depăşesc 1 000 mm. Cel mai călduros an a fost 1994, când
media termică a atins 12,07oC; cel mai ploios an a fost 2005, când cantitatea de precipitaţii a atins
1 022 mm. Cel mai rece an a fost 1985, când s-a înregistrat o medie de 9,2oC; iar cel mai secetos an
a fost 2000, când cantitatea medie a scăzut pâna la 357 mm. Faţă de media termică de 10oC, la
Fundulea, cei mai călduroşi ani sunt consideraţi cei în care temperatura medie a trecut pragul de
11,5oC au fost: 1999 – 11,6oC şi 2000 – 11,9oC. Cei mai reci ani sunt consideraţi cei când
temperatura medie a scăzut sub 9,75oC au fost: 1976 – 9,72oC, 1978 – 9,6oC, 1980 – 9,42oC, 1987 –
9,74oC. Anii ploioşi sunt consideraţi cei în care cantitatea de precipitații a depăşit 700 mm: 1971 –
864 mm, 1972 – 732 mm şi 1979 – 813 mm, 1991 – 856 mm, 1999 – 738 mm şi 2002 – 735 mm.
Anii secetoşi sunt consideraţi cei în care cantitatea de precipitaţii a scăzut sub 400 mm: 1983 – 378
mm şi 1990 – 367 mm.
Fig. 3.26. Valori climatice critice maxime la staţia meteorologică Alexandria

La Fundulea (fig. 3.28), în timpul anului considerat cel mai rece (1985), temperatura medie
a lunii iulie trece puţin peste 21oC (21,6oC), de remarcat că în luna august, temperatura medie este
de 22,2oC; în timpul iernii, temperaturile medii sunt sub 0oC, cea mai scăzută valoare este
înregistrată în luna februarie -9,4oC, iar luna ianuarie are o valoare de -7,5oC. În ceilalţi ani reci
(1976, 1978, 1980 şi 1987), temperaturile medii ale lunii iulie nu trec de 22oC (excepţie anul 1987,
când valoarea a atins 24,2oC), iar temperaturile medii ale lunii ianuarie sunt sub -0oC (minima este
de -5,5oC în 1980). În timpul anului cel mai călduros (1994), temperatura medie a lunii ianuarie a
fost +2,2oC, iar temperatura medie a lunii iulie a atins 23,3oC. În timpul celorlalţi ani, consideraţi
călduroşi, (1999 şi 2000), temperatura medie a lunii ianuarie este negativă (maxim –5,6oC – 2000),
dar restul lunilor de iarnă, temperaturile depăşesc +1 – +2oC; temperaturile lunilor de vară depăşesc
24oC (maxima a fost 24,7oC – luna iulie, anul 2000). În timpul anului considerat cel mai ploios
(2005), valoarea maximă a cantităţii de precipitaţii a fost atinsă în timpul lunii septembrie, când au
căzut 227 mm, iar cantităţi peste 100 mm s-au mai înregistrat în mai, iunie, iulie, august şi
octombrie, de remarcat că în aprilie s-a înregistrat cantitatea cea mai mică de precipitații, 19 mm. În
anul considerat cel mai secetos 2000, cantitatea de precipitaţii pentru fiecare lună nu a depăşit 50 mm,
cu excepţia lunii septembrie, când a căzut o cantitate de 79 mm; minimul a fost în octombrie 4 mm.
Tabelul 3.16. Evoluţia decenială a temperaturilor medii anuale şi a cantităţilor de precipitaţii anuale
Staţia meteorologică Fundulea
Decenii Nr.ani 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
o
1961 – C - - - - - - - - - -
1970 mm/an - - - - - - - - - -
o
1971 – C 10,35 10,54 9,82 10,3 11,13 9,72 10,43 9,6 10,45 9,42
1980 mm/an 863,5 732,2 494,2 652,8 576,4 489,7 517 577,1 813,2 606
o
1981 – C 10,63 10,43 10,5 10,2 9,25 10,58 9,74 10,32 11,29 11,32
1990 mm/an 617,7 586,6 377,9 579,9 402,3 447,9 482,8 554,2 423,2 367,4
o
1991 – C 9,77 10,73 9,89 12,07 10,75 10,23 9,75 10,57 11,6 11,9
2000 mm/an 856,1 408,2 578,3 593,7 541,7 492,8 674,3 558,2 738 356,6
o
2001 – C - - - - - - - - - -
2007 mm/an 571,8 734,9 472,9 594,1 1022,4 426,3 414,3 - - -

(Staţia meteorologică Fundulea)
Fig. 3.28. Valori critice climatice la staţia meteorologică Fundulea
3.4.2. Valorile pragurilor termice şi pluviometrice în Câmpia Română
Pragurile termice şi cele pluviometrice pentru Câmpia Română au fost stabilite în funcţie de
mediile, termice şi pluviometrice anuale, şi în funcţie de aşezarea geografică a staţiilor
meteorologice.
Valorile pragurilor termice: în partea nordică pragul termic minim a fost stabilit la sub
9,5 C, iar cel maxim la peste 11oC; iar în partea sudică pragul termic minim a fost stabilit sub
o
10oC, iar cel maxim la peste 12oC.

Valorile pragurilor pluviometrice minime sunt diferenţiate în funcţie de aşezarea
geografică (la nord sub 450 mm/an, iar la sud sub 400 mm/an), în timp ce pragul maxim a fost
stabilit la peste 700 mm/an.
Cele mai scăzute praguri termice din Câmpia Română au fost înregistrate, în partea
nordică, la staţia Stolnici, când temperatura medie a anilor 1980 şi 1985 a scăzut până la valoarea
de 9,2oC; în anul 1980, în sud, la Alexandria, temperatura medie a scăzut la 9,5oC, iar în 1985, la
Fundulea, temperatura medie a scăzut la 9,2oC, fiind aceeaşi valoare ca cea înregistrată la Stolnici.
Pragul termic maxim a fost înregistrat în Alexandria, în anul 2000, când valoarea medie a
temperaturilor s-a ridicat la 13,4oC, dar, generalizat, anul 1994 a fost unul foarte călduros în
Câmpia Română, când în nord temperatura medie a atins 11,6oC, iar în sud s-a menţinut peste 12oC
la toate staţiile.
Minimul pluviometric a fost înregistrat în partea nordică, înaltă, a Câmpiei Române, în
anul 1992, când cantitatea de precipitaţii a fost de 262 mm; în acelaşi an, la Furculeşti, a scăzut sub
350 mm, la Alexandria cantitatea a scăzut sub 300 mm, iar la Fundulea a scăzut în jurul a 400
mm. Cu excepţia maximului istoric înregistrat în anul 2005, pe care îl vom analiza separat, pragul
pluviometric maxim a fost atins în anul 1966, la staţia Stolnici, când cantitatea medie de
precipitaţii a ajuns la 930 mm; în acelaşi an, în sud, cantitatea a depăşit pragul de 700 mm.
3.4.3. Valorile pragurilor pentru identificarea precipitaţiilor abundente
Pentru a reliefa precipitaţiile abundente, vom analiza, decenial, anii în care cantitatea de
precipitaţii a depăşit pragul critic de 700 mm la toate staţiile meteorologice analizate, inclusiv la
Roşiori de Vede (fig. 3.29). Pentru deceniul al V-lea al secolului trecut, se remarcă anii: 1964 la
Furculeşti şi Alexandria; 1966 la toate staţiile în care s-au înregistrat valori; 1969 la Alexandria şi
Roşiori de Vede şi 1970 la Furculeşti şi Roşiori de Vede.
Fig. 3.29. Cantităţi medii de precipitaţii în deceniul 1961-1970
Se detaşează anul 1966, ca fiind anul cel mai ploios din deceniul al VII-lea în Sectorul
Central al Câmpiei Române (fig. 3.30).
Fig. 3.30. Cantitatea precipitaţiilor în anul 1966 la diferite S. M. (stânga)

şi a precipitaţiilor lunare (dreapta)
Cantitatea de precipitaţii tot în acest an a depăşit pragul de 700 mm la toate staţiile în care s-
au făcut măsurători. Cea mai mare cantitate s-a produs în nord, la Stolnici, unde a trecut de 900 mm.
În timpul anului, cantităţile lunare de precipitaţii, care au depăşit sau au atins 100 mm, s-au
înregistrat în: ianuarie – Alexandria; iunie – Stolnici şi Furculeşti; iulie la Stolnici (maxima anului
peste 160 mm) Alexandria (peste 120 mm) şi noiembrie la toate staţiile. În tot acest an, mediile
termice (fig. 3.31) au fost foarte ridicate (peste 11oC, în nord, şi peste 12oC, în sud).
Deceniul al VIII-lea (1971-1980)
s-a dovedit a fi cel mai ploios. Se remarcă o
serie de ani, cum ar fi: 1971 – la Fundulea,
Stolnici; 1972 – la toate staţiile; 1979 – la
Stolnici şi Fundulea şi 1980 – la Stolnici şi
Furculeşti (fig. 3.32).
Cu toate că maximul cantităţii de
precipitaţii, în acest deceniu, a fost înregistrat
în anul 1971, la Fundulea (peste 850 mm), ca
an de referinţă este considerat 1972, când
cantităţile au depăşit valorile pragului de 700
mm la toate staţiile (excepţie este la Roşiori
de Vede – 697 mm). Fig. 3.31. Temperaturile medii anuale în anul 1966 la
staţiile meteorologice Stolnici şi Furculeşti
Fig. 3.32. Cantităţile de precipitaţii în deceniul 1971-1980
Fig. 3.33. Cantităţi de precipitaţii în anul 1972 la diferite staţii meteorologice

În anul 1972, la staţiile Stolnici şi Furculeşti, cantităţile de precipitaţii au depăşit 800 mm,
iar la Alexandria au trecut de 750 mm. Se remarcă (fig. 3.33), la toate staţiile, în luna octombrie au
căzut cele mai mari cantităţi de precipitaţii, peste 150 mm (la Stolnici maximul a fost peste 250
mm, iar la Furculeşti 200 mm). Lunile în care cantitatea a trecut de 100 mm au fost iulie şi
septembrie. În acest an, mediile termice au fost normale: maxim în Furculeşti (peste 11,2oC) şi
minim în Stolnici (peste 10oC).
Următoarele decenii s-au dovedit sărace în evenimente pluviometrice care să treacă pragul
critic de 700 mm. Deceniul al IX-lea se remarcă doar printr-un singur an ploios: 1984 – pentru
Furculeşti, unde a fost depăşit pragul de 700 mm.
Fig. 3.34. Cantitatea de precipitaţii (anuală şi lunară) la nivelul anului 1984 la diferite staţii meteorologice
În anul 1984, la Furculeşti (fig. 3.34), cantitatea de precipitaţii a depăşit cu puţin 700 mm, în
acest an numai în luna martie, cantitatea a trecut de 140 mm, iar în restul lunilor foarte rar
s-a apropiat de 60-80 mm.
Pentru ultimul deceniu al secolului trecut (1991-2000), se remarcă tot un singur an (1999),
cu precipitaţii bogate doar la staţia Fundulea, când valorile au atins 738 mm. Pentru primul deceniu
din secolul al XXI-lea, exceptând anul istoric 2005, valori peste pragul de 700 mm s-au înregistrat
în 2002, tot la Fundulea şi anume, 735 mm.
Tabelul 3.17 Cantitatea de precipitaţii în 24 ore la Roşiori de Vede şi Alexandria
Staţia / Precipitaţii (max. în 24 ore) 1961-2010 Anual
luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Roşiori de
25,7 34,2 38,8 43,1 53,6 65,1 82,6 71,3 35,3 45,4 43,7 34,4 82,6
Vede
15/ 21/
Data 18/ 21/ 30/ 4/ 11/ 6/ 20/ 10/ 20/ 21/
197 196
(ziua/anul) 1979 1965 1997 1969 1994 2005 1998 1972 1976 1969
0 7
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Alexandria 27,8 28,1 33,7 42,2 58,9 60,9 110,5 50,8 51,3 31,4 37,1 32,0 47,1
Sursa: Clima României (2008); A.N.M. (2008-2010)
Pentru precipitaţii abundente sunt luate în calcul şi cantităţile care cad în 24 ore (tabelul
3.17). În graficul din figura 3.35, se observă creşterea cantităţii progresivă a precipitaţiilor în 24 ore,
din luna ianuarie până în luna iulie, după care scad progresiv până în decembrie. Cea mai mare
valoare în 24 de ore este înregistrată la Alexandria, în luna iulie 2005, când valorile au atins 111
mm.
Anul 2005 se face remarcat prin cantităţile de precipitaţii impresionante la toate staţiile
meteorologice din Câmpia Română. De exemplu, cumulul precipitaţiilor a atins 973,6 mm la
Alexandria; 944,7 mm la Roşiori de Vede; 999 mm la Slatina; 842 mm la Turnu Măgurele; 1022
mm la Fundulea, în timp ce mediile multianuale oscilează între 510-575 mm (1961-2007, conform
datelor ANAR-DAAV). La postul Nicolae Bălcescu, în anul 1966 au căzut 1000,1 mm precipitaţii
(faţă de media de 500,2 mm). Un semn de întrebare îl pune postul meteorologic de la Lehliu-
Săpunari, unde s-a înregistrat în anul 1897 o cantitate anuală de 1 804,4 mm, ceea ce înseamnă de
peste 3 ori media sa multianuală. Din această cantitate, numai în luna iunie au căzut 571 mm şi 475
mm în luna mai.
Fig. 3.35. Oscilaţia lunară a cantităţii de precipitaţii în 24 ore în anul 2005
La cele trei staţii, Roşiori de Vede, Alexandria şi Fundulea, valorile cantităţilor de

precipitaţii anuale ating cotele cantităţilor de precipitaţii montane: aproximativ 950 mm la Roşiori
de Vede; Alexandria peste 970 mm şi puţin peste 1 000 mm la Fundulea. Maximele lunare au fost
atinse în august pentru Roşiori de Vede şi septembrie pentru Fundulea, în ambele cazuri cantităţile
au trecut de 200 mm, iar pentru Alexandria, în luna iulie se apropie de 200 mm (peste 190 mm). De
remarcat că, din luna mai (mai puţin Fundulea) până în octombrie (doar pentru Fundulea), cantitatea
cumulată nu a scăzut sub 100 mm, iar în lunile de iarnă şi primavară, valorile nu trec de 50 mm (fig.
3.36).
În timpul sezonului cald (aprilie-septembrie), valorile cumulate ale precipitaţiilor au atins
pragul maxim de 700 mm la toate staţiile, iar la Fundulea, cantitatea cumulată a depăşit 800 mm.
Tot în acest sezon s-au înregistrat precipitaţii torenţiale (mai-august) care au depăşit cantitatea de
550 mm. În timpul sezonului rece (octombrie-martie), cantitatea cumulată a precipitaţiilor a depăşit
totuşi 200 mm, excepţie face Roşiori de Vede, unde cantitatea este de aproximativ 200 mm (192
mm).
În 24 de ore, în anul 2005 (tabelul 3.18), cea mai mare valoare a fost înregistrată pe 20, luna
septembrie, când au fost acumulate cantităţi care au depăşit 100 mm (la staţia Fundulea), o cantitate
egală cu a unei luni; tot aici, pe 2 octombrie a căzut o cantitate de 79 mm. La Roşiori de Vede, pe 6
august s-au acumulat 71 mm, iar pe 3 iulie au fost 48 mm (fig. 3.37).
Tabelul 3.18. Cantitatea maximă de precipitaţii în 24 de ore din anul 2005 la staţiile Roşiori de Vede şi Fundulea
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Roșiori de Vede 16,8 12,7 13,3 13,4 29,2 8,4 48 71,3 29 6 9,5 6,5
ziua 30 27 19 22 20 1 3 6 22 15 25 2
Fundulea 8,4 12,5 12 7 20,8 43,4 59,9 55,7 106,4 78,6 18,7 11,9
ziua 30 27 6 22 7 1 12 7 20 2 25 2
Sursa: Clima României (2008)
Fig. 3.36. Cantitatea medie de precipitaţii (anuală şi lunara) la nivelul anului 2005
Fig. 3.37. Cantitatea maximă de precipitaţii in 24 ore – 2005
3.4.4. Valorile pragurilor pentru identificarea secetelor
Seceta este un fenomen care apare din cauza, în primul rând, regimului deficitar al
precipitaţiilor (intensificat de vânturi), temperaturi ridicate, umezeală relativă scăzută şi insolaţie
ridicată. Aceşti factori conjugaţi conduc la creşterea evapotranspiraţiei şi la aprofundarea deficitului
de apă din sol şi din depozitele loessoide. Efectele secetelor sunt imediate în privinţa covorului
vegetal, iar la nivelul ecosistemelor acvatice apar modificări, reducându-se ca suprafață. Afectarea
vegetaţiei reduce protecţia depozitelor în ceea ce priveşte eroziunea. Secetele sunt analizate,
urmărindu-se evidenţierea impactului acestor fenomene asupra reliefului în cadrul Câmpiei
Române.
După definiţia dată de Hellman, prin perioadă de secetă se înţelege „acea perioadă de cel
puţin 14 zile consecutive în intervalul octombrie-martie şi de cel putin 10 zile consecutive în
intervalul aprilie-septembrie”, în care nu au căzut precipitaţii sau precipitaţiile căzute nu au

înregistrat o cantitate mai mare de 0,1 mm.
Spaţial, cantităţile medii multianuale au valori cuprinse între 450 şi 700 mm, influenţa
poziției geografice fiind evidentă. Caracterul şi distribuţia precipitaţiilor în cursul anului nu sunt
aceleaşi pe toată suprafaţa câmpiei. În jumătatea nordică, cade o cantitate mai mare de precipitaţii,
însă în jumătatea sudică precipitaţiile sunt determinate de convecţia termică locală, mai ales în
sezonul rece de activitatea frontală, generată de ciclonii dezvoltaţi în Marea Mediterană.
În ceea ce priveşte regimul lunar al precipitaţiilor, se observă un maxim de precipitaţii în
lunile mai, iunie şi iulie, şi un minim în ianuarie şi februarie, iar pentru staţiile luate pentru analiza
datelor, rezultă o evoluţie progresivă la staţiile situate în nord şi variaţii mari de la o lună la altă la
staţiile situate în partea sudică şi cea estică, ceea ce arată creşterea caracterului continental excesiv
al climei spre aceste regiuni.
Caracterul climatic continental excesiv al precipitaţiilor rezultă şi din ponderea
precipitaţiilor în regim sezonier şi semestrial. Astfel, în semestrul cald (1 aprilie–30 septembrie),
când convecţia termică şi dinamică sunt deosebit de active – se înregistrează cantităţi mai mari de
precipitaţii, 2/3 din sumele anuale ale fiecărei staţii; acest regim de repartiţie inegală pe parcursul
celor două semestre fiind caracteristic pentru toată partea de răsărit a ţării.
Seceta ce se manifestă în partea de est a ţării este genetic legată de influenţele de ariditate ce
se resimt aproape în fiecare an (atât cele din nordul Africii, cât şi cele din întinsele stepe asiatice).
În estul Câmpiei Române, precipitaţiile au un regim specific zonelor cu clima continentală
care au nuanţe de excesivitate, regim caracterizat prin abateri pozitive mari ale precipitaţiilor, însă
cu frecvenţă mică, dar abaterile negative au o periodicitate ridicată.
Perioadele secetoase apar în fiecare an, iar numărul mediu plurianual al acestora creşte de la
nord, unde se înregistrează în medie 2–3 intervale, spre sud, unde ajunge şi la 4 intervale. Durata
medie creşte în acelaşi sens; 10–13 zile în nord şi 14–15 zile în partea sudică.
Determinarea cadrului genetic în care a apărut fenomenul de secetă şi uscăciune, precum
impactul asupra solului şi depozitelor loessoide au rezultat din analiza următoarelor date:
precipitaţii medii anuale (1961–2002), pe baza cărora au fost identificate perioadele de secetă şi
uscăciune, apoi au fost urmărite mediile termice anuale. Pe baza acestor date au fost realizate,
pentru fiecare staţie meteorologică analizată, climogramele pe baza cărora au fost stabilite
perioadele de secetă în intervalul menţionat. Pe baza acestor climograme au mai putut fi stabilite
durata acestor perioade, cât şi anii în care s-au înregistrat pragurile cu maxim de deficit de
umiditate.
Din analiza climogramelor la staţiile meteorologice menţionate, se poate observa că
perioadele de secetă cresc în durată de la nord spre sud şi est. În sudul şi estul câmpiei, chiar şi anii
în care s-au înregistrat o cantitate mare de precipitaţii, sunt incluşi în perioade de secetă. Cantităţile
medii lunare de precipitaţii cele mai reduse sunt în anotimpul de iarnă şi sfârşitul toamnei; valorile
medii lunare cele mai scăzute se înregistrează în lunile ianuarie-februarie şi octombrie-noiembrie.
Punctual, s-au înregistrat un şir de ani în care au fost atinse cele mai mici praguri ale
precipitaţiilor şi cele mai mari valori ale temperaturilor medii. La Stolnici (fig. 3.38), anul cel mai
secetos a fost 1992, când s-a înregistrat cea mai mică valoare a cantităţii de precipitaţii 261,9 mm;
iar cea mai mare valoare a temperaturii medii a fost de 11,6oC înregistrată în anul 1994; valori mari
ale temperaturilor medii, peste pragul de 11oC, s-au mai înregistrat în anii: 1966 ... 11,2oC, 1989 ...
11,0oC, 1999 ... 11,0oC, 2000 ... 11,5oC şi 2002 ... 11,2oC; cantităţile de precipitaţii care au scăzut
sub pragul de 450 mm, s-au înregistrat în anii: 1961 – 434 mm, 1965 – 449 mm, 1977 – 433 mm,
1990 – 361 mm, 1994 – 430 mm şi 2000 – 380 mm. Dintre aceşti ani, cei mai secetoşi au fost anii
1990 şi 2000, când cantitatea de precipitaţii a scăzut sub 400 mm. La Furculeşti, cel mai secetos an
a fost 1985, când cantitatea medie a scăzut până la 311 mm (fig. 3.39); iar cel mai călduros an a fost
1994, când media termică a atins 12,9oC; anii când temperatura medie a trecut pragul de 12oC, au
fost: 1966 ... 12,1oC; 1999 ... 12,2oC; 2000 ... 12,7oC şi 2001 ... 12,1oC; cantităţi medii de
precipitaţii care au scăzut sub pragul, stabilit în sudul câmpiei, de 400 mm s-au înregistrat în: 1974
– 368 mm, 1989 – 380 mm, 1990 – 357 mm, 1992 – 329 mm şi 2000 – 356 mm. La această staţie,
dintre anii enumeraţi mai sus considerăm că cei mai secetoşi au fost 1990, 1992 şi 2000, când
cantitatea medie de precipitaţii a fost în jurul valorii de 350 mm şi chiar sub această valoare.
Fig. 3.38. Perioade de secete la staţia meteorologică Stolnici (1961–2002)
Fig. 3.39. Perioade de secete la staţia meteorologică Furculești (1961–2002)
La Alexandria, cel mai secetos an a fost 1992, când cantitatea a scăzut până la 295 mm; iar
cel mai călduros an a fost 2000, când media termică a atins 13,4oC; anii când temperatura medie a
trecut pragul de 12oC au fost: 1975 ... 12,7oC; 1994 ... 12,6oC; 1999 ... 12,7oC şi 2001 ... 12,4oC;
cantităţi de precipitaţii sub pragul de 400 mm s-au înregistrat în anii: 1965 – 368 mm, 1985 – 337
mm, 1990 – 346 mm, 1996 – 391 mm şi 2000 – 330 mm. Dintre aceştia, cei mai secetoşi sunt
1985, 1990 şi 2000, când cantitatea a scăzut sub 350 mm.
La Fundulea, cel mai secetos an a fost 2000, când cantitatea a scăzut până la 357 mm; iar cel
mai călduros an a fost 1994, când media termică a atins 12,07oC. Alţi ani sunt consideraţi cei în
care temperatura medie a trecut pragul de 11,5oC au fost: 1999 ... 11,6oC şi 2000 ... 11,9oC. Ani
secetoşi sunt consideraţi cei în care cantitatea de precipitaţii a scăzut sub pragul de 400 mm: 1983 –
378 mm şi 1990 – 367 mm. Cele mai mici cantităţi de precipitaţii au fost înregistrate la staţia
Lehliu, 258,7 mm.
În partea central nordică a Câmpiei Române, staţia Stolnici (fig. 3.38), din climograma
Walter–Leith rezultă doar câteva mici perioade în care apar deficite de umiditate: 1961-1962, 1977,
1981-1982, 1985-1986, 1988-1990, 1992-1994 şi 1999-2002. Cea mai accentuată şi cea mai lungă
perioadă de secetă este 1992-1994, când au fost atinse cele mai mici cantităţi de precipitaţii (1992).
Altă perioadă de secetă este 1988-1990, când cantitatea de precipitaţii scade sub pragul de 400 mm.
Spre sud, perioadele de secetă cresc în intensitate şi durată, aşa cum rezultă din
climogramele staţiilor meteorologice din părțile central-sudică şi estică ale câmpiei.
La staţia Furculeşti (fig. 3.39), perioadele cu deficit de umiditate cresc progresiv din
deceniul al VI-lea spre ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Astfel de perioade sunt: 1961-1963,
1965, 1967-1968, 1973-1975, 1977, 1981-1983, 1985-1986, 1988-1990, 1992-1997 şi 1999-2001.
Cea mai lungă perioadă de secetă este în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când de la sfârşitul
anului 1991 cantitatea de precipitaţii începe să scadă până în anul 2001, cu o mică întrerupere între
anii 1997-1998. Cele mai mici cantităţi de precipitaţii sunt înregistrate în anul 1985.
Fig. 3.40. Perioade de secete la staţia meteorologică Alexandria în intervalul 1961-2002
La Alexandria (fig. 3.40), spre est, comparativ cu Furculeşti, sunt identificate ca perioade cu
deficit de umiditate: 1961-1963, 1965, 1967-1969, 1973-1975, 1977-1978, 1982-1983, 1985-1991,
1992-1996 şi 1998-2002. Din analiza climogramei rezultă, la fel ca la Furculeşti, o lungă perioadă
de secetă (peste două decenii), de la sfârşitul anului 1981 până în 2002, timp în care cantitatea de
precipitaţii scade frecvent sub pragul de 400 mm, cu trei întreruperi scurte în anii 1984, 1991 şi
1997. Cele mai mici cantităţi de precipitaţii s-au înregistrat în anul 1992.
La staţia Fundulea (fig. 3.41), timp de 37 de ani (1971-2007), situaţia perioadelor de secetă
este mai accentuată decât în partea centrală a câmpiei. Cu toate că pragul minim de precipitaţii de
sub 400 mm nu a fost atins, decât foarte rar, fondul termic ridicat, peste 10oC, depăşeşte capacitatea
precipitaţiilor de a asigura o cantitate suficientă pentru a crea un surplus de umiditate. Rezultă un
acut deficit, chiar dacă, în majoritatea anilor, cantitatea trece de 500 mm. Astfel, din climogramă se
observă că între anii 1971-1991 este o lungă perioadă cu deficit acut de umiditate, mai ales că în
anii 1983, 1985 şi 1990 cantitatea a scăzut sub 400 mm. O altă perioadă se instalează din 1992 până
în 2004, în acest interval anul 2000 are cea mai scăzută cantitate de precipitaţii.
Fig. 3.41. Perioade de secete la staţia meteorologică Fundulea (1971-2007)
În Câmpia Română, din analiza pragurilor minime pluviometrice şi maxime termice,

perioade de secetă sunt identificate mai ales în ultimele două decenii ale secolului trecut. Din
deceniul nouă, anul 1985 este cel mai secetos în partea sudică a acestei unităţi; iar din ultimul
deceniu al secolului al XX-lea, anii cei mai secetoşi au fost: 1990 (la toate staţiile), 1992 (la trei
staţii) şi 2000 (la toate staţiile). Pragurile maxime termice au fost trecute în anii: 1999 şi 2000
pentru toate staţiile analizate din câmpie. Din cele de mai sus rezultă că, pentru toate staţiile, anul în
care s-au înregistrat cele mai mici cantităţi de precipitaţii şi cele mai mari temperaturi din Câmpia
Română este anul 2000.
Anul 1985 este secetos numai în partea central-sudică a Câmpiei Române, staţiile în care au
fost măsurate valorile sunt: Furculeşti şi Alexandria (fig. 3.42). Din climogramă rezultă că în acest
an este o perioadă de peste 7 luni, în care cantitatea de precipitaţii trece puţin peste 40 mm, în tot
acest timp temperaturile sunt pozitive, atingând aproximativ 24oC. Cele mai mici cantităţi de
precipitaţii s-au înregistrat în luna octombrie, când la jumătatea lunii scad sub 10 mm (la staţia
Furculeşti, cantitatea de precipitaţii este de 0 mm). Perioada de secetă se instalează la sfârşitul lunii
martie şi durează până la sfârşitul lunii octombrie. În acest timp, la staţia Alexandria doar lunile
mai, iunie şi iulie au precipitaţii care trec de 40 mm, pe un fond termic foarte ridicat (media termică
a lunilor trece de 20oC). La staţia Furculeşti, numai luna iunie.
Fig. 3.42. Seceta din anul 1985 la staţiile meteorologice Furculeşti şi Alexandria
În anul 1990, seceta cuprinde toată partea centrală a Câmpiei Române, de la nord la sud,
staţiile în care au fost măsurate valorile sunt: Stolnici, Furculeşti şi Alexandria (fig. 3.43). Din
climogramă, rezultă că în acest an este o perioadă de peste 8 luni, în care cantitatea de precipitaţii
trece de 40 mm, în tot acest timp temperaturile sunt pozitive, atingând aproximativ 24oC. Cele mai
mici cantităţi de precipitaţii s-au înregistrat în lunile martie, august şi noiembrie, când scad sub 20
mm. Perioada de secetă se instalează în a doua parte a lunii februarie şi durează până spre sfârşitul
lunii noiembrie. În acest timp, la staţia Furculeşti, deficitul de umiditate este pentru toată durata
menţionată, doar lunile mai şi iulie au precipitaţii care trec de 40 mm, pe un fond termic foarte
ridicat (media termică a lunilor trece de 20oC). La staţiile Stolnici şi Alexandria, se observă că luna
mai este ceva mai ploioasă, asigurând un surplus de umiditate pe un fond termic relativ rece pentru
această lună (sub 20oC). În rest, la cele două staţii în timpul lunii iunie, precipitaţiile depăşesc
cantitatea de 40 mm, iar la Stolnici se adaugă şi luna octombrie.
Fig. 3.43. Seceta din anul 1990 la staţiile meteorologice Furculeşti, Stolnici şi Alexandria
Anul 2000 se dovedeşte a fi cel mai secetos din perioada 1961-2007 în partea central- estică
a Câmpiei Române (fig. 3.44). Din climograma de mai jos, se observă că perioada în care se
instalează deficitul de umiditate este cea mai mare şi durează aproape tot anul, peste 10 luni. Seceta
se instalează de la sfârşitul lunii februarie până în decembrie, cu o întrerupere la Stolnici şi
Alexandria, pentru luna septembrie, şi la Furculeşti, luna octombrie. Maximele termice oscilează
între 23oC şi peste 26oC, iar minimele coboară sub -5oC. Pe acest fond termic ridicat, maximul
pluviometric trece de 100 mm doar în partea nordică a câmpiei, doar în luna septembrie, iar
minimul este 0 mm sau aproape de 0 mm în octombrie. În acest lung interval de timp (peste 10 luni
din an), precipitaţiile nu depăşesc o cantitate de 40 mm, decât în aprilie, doar la Furculeşti, în iunie
la Alexandria şi în iulie la Stolnici. Este anul cu cel mai acut deficit de umiditate, astfel se remarcă
lunile mai, iunie, august, octombrie, noiembrie şi decembrie, când cantitatea medie lunară de
precipitaţii a scăzut sub 15 mm.
3.4.5. Valorile pragurilor pentru identificarea îngheţurilor

Îngheţul se produce la o scădere a temperaturii sub 0oC, pragul termic critic, la care apa
poate îngheţa. În cadrul Câmpiei Române se produc, în general, îngheţuri de advecţie, produse
iarna, când se instalează mase de aer rece polar. În timpul iernii, în câmpie, se pot produce şi
îngheţuri de radiaţie, mai ales în timpul nopţilor (la începutul primăverii, sfârşitul toamnei şi cel mai
frecvent la începutul iernii). Pentru a analiza fenomenele de îngheţ din partea central-estică a
Câmpiei Române, trebuie să analizăm mediile termice din timpul iernii şi cele de la începutul
primăverii (martie) şi sfârşitul toamnei (noiembrie). Din mediile acestor luni (noiembrie, decembrie,
ianuarie, februarie şi martie), rezultă că în Câmpia Română valoarea este peste 1oC: valoarea cea
mai scăzută a celor cinci luni reci este la Fundulea (1,01oC), iar valoarea cea mai ridicată este la
Furculeşti, aproximativ (2oC).
Fig. 3.44. Seceta din anul 2000 la staţiile analizate
Remarcăm anii cei mai reci, în care temperaturile medii anuale au scăzut sub pragurile
termice menţionate. La Stolnici, temperatura medie cu valoarea cea mai mică a fost de 9,2oC în anii
1980 şi 1985; iar valori mici ale temperaturilor medii, sub pragul de 9,5oC, s-au înregistrat în anii:
1969 ... 9,3oC, 1976 ... 9,3oC, 1978 ... 9,4oC, 1991 ... 9,4oC şi 1997 ... 9,4oC. La Furculeşti, cel mai
rece an a fost 1969, când s-a înregistrat o medie de 10,2oC; iar cele mai scăzute temperaturi medii
sunt considerate când scad sub pragul 10,5oC, astfel de cazuri au fost în anii: 1978 ... 10,5oC şi 1980
... 10,4oC. La Alexandria, cel mai rece an a fost 1980, când s-a înregistrat o medie de 9,5oC; iar anii
când temperatura medie a scăzut sub pragul de 10oC au fost: 1969 ... 9,8oC, 1973 ... 10oC, 1978 ...
10oC, 1985 ... 10oC şi 1987 ... 10oC. La Fundulea, cel mai rece an a fost 1985, când s-a înregistrat o
medie de 9,2oC; iar anii când temperatura medie a scăzut sub pragul de 9,75oC au fost: 1976 ...
9,72oC, 1978 ... 9,6oC, 1980 ... 9,42oC, 1987 ... 9,74oC.
Cea mai nordică staţie, Stolnici (fig. 3.45), temperaturile medii ale lunilor martie şi
noiembrie nu depăşesc 9oC, iar temperaturile medii ale lunilor de iarnă nu trec de 5oC maxim şi nu
coboară sub -9oC minim. Luna cea mai geroasă din an este ianuarie, care are o temperatură medie
multianuală de -2,3oC, prezintă câteva praguri minime în care temperatura medie scade sub -5oC în
anii: 1963 (cu -8,9oC), 1967, 1969, 1980, 1985 şi 2000. În condiţiile în care media termică
multianuală a lunii martie este 4,4oC, temperaturile medii care au scăzut sub pragul de 0oC s-au
înregistrat în 1969, 1987 şi 1996 rezultă că în aceşti ani a avut loc un îngheţ târziu; iar mediile
termice, sub acest prag, din luna noiembrie (cu 4,6oC – temperatura medie multianuală) s-au
înregistrat în anii 1988 şi 1993 (îngheţ timpuriu). Cele mai mici medii termice ale lunii decembrie
(sub -3oC), lună în care temperatura medie multianuală scade puţin sub 0oC, s-au înregistrat în anii:
1962, 1977, 1998 (cu -5oC), 2001 şi 2002. Luna februarie, la Stolnici, are o valoare termică medie
multianuală -0,2oC, iar cele mai mici praguri (sub -4oC) s-au înregistrat în 1965 şi 1985 (cu -7,8oC).
La staţia Furculeşti (fig. 3.46), temperaturile medii ale lunilor martie şi noiembrie nu
depăşesc 10oC, iar temperaturile medii ale lunilor de iarnă nu trec de 6oC maxim şi nu coboară sub
-9oC minim. Luna cea mai geroasă din an este ianuarie, care are o temperatură medie multianuală de
-1,8oC, prezintă câteva praguri minime în care temperatura medie scade sub -5oC în anii: 1963 (cu
-8,9oC), 1969, 1980 şi 1985. În condiţiile în care media termică multianuală a lunii martie este
5,7oC, temperaturile medii nu scad sub pragul de 0oC, numai în anul 1996 s-a înregistrat o medie de
+0,7oC, rezultă că la Furculeşti nu apar îngheţuri târzii decât sporadic; mediile termice, sub 0oC, din
luna noiembrie, cu 5,3oC – temperatura medie multianuală, s-au înregistrat în anii 1988 şi 1993, în
aceşti ani fiind înregistrat îngheţ timpuriu. Cele mai mici medii termice ale lunii decembrie (sub
-3oC), lună în care temperatura medie multianuală scade puţin sub 0oC, s-au înregistrat în anii:
1962, 1977, 1998 (cu -5,2oC) şi 2001. Luna februarie are o valoare termică medie multianuală
+0,7oC, iar cele mai mici praguri (sub -4oC) s-au înregistrat în 1965 şi 1985 (cu -5,3oC).
Fig. 3.45. Variabilitatea interanuală a temperaturilor medii din sezonul rece

la staţia meteorologică Stolnici (1961-2002)

la staţia meteorologică Furculeşti (1961-2002)
La Alexandria (fig. 3.47), temperaturile medii ale lunilor martie-noiembrie nu depăşesc

10oC, iar temperaturile medii ale lunilor de iarnă nu trec de 5oC maxim şi nu coboară sub -9oC
minim. Luna cea mai geroasă din an este ianuarie care are o temperatură medie multianuală de
-2,3oC, prezintă câteva praguri minime în care temperatura medie scade sub -5oC în anii: 1963 (cu
-9,1oC), 1967, 1969, 1980, 1985, 1990 şi 2000. În condiţiile în care media termică multianuală a
lunii martie este 5,2oC, temperaturile medii nu scad sub pragul de 0oC, numai în anii 1969, 1987 şi
1996 s-au înregistrat o medie de +0,2oC, rezultă că la Alexandria, ca şi la Furculeşti, nu apar
îngheţuri târzii decât sporadic; mediile termice, sub 0oC, din luna noiembrie, cu 5oC – temperatura
medie multianuală, s-au înregistrat în anii 1988 şi 1993, în aceşti ani fiind înregistrat îngheţ
timpuriu. Cele mai mici medii termice ale lunii decembrie (sub -3oC), lună în care temperatura
medie multianuală scade puţin sub 0oC, s-au înregistrat în anii: 1962, 1977, 1991, 1998 (cu -6oC) şi
2001. Luna februarie are o valoare termică medie multianuală +0,2oC, iar cele mai mici praguri (sub
-4oC) s-au înregistrat în 1965 şi 1985 (cu -7,4oC).

la staţia meteorologică Alexandria (1961-2002)
La staţia meteorologică Fundulea (fig. 3.48), măsurătorile s-au efectuat din anul 1971 până
2000. În tot acest timp, temperaturile medii ale lunilor martie-noiembrie nu depăşesc 9oC, iar
temperaturile medii ale lunilor de iarnă nu trec de 4oC maxim şi nu coboară sub -10oC minim, sunt
reflectate codiţiile unui continentalism mai accentuat în corelaţie cu Sectorul Central al câmpiei.
Luna cea mai geroasă din an este ianuarie care are o temperatură medie multianuală de -2,14oC,
prezintă câteva praguri minime în care temperatura medie scade sub -5oC în anii: 1980, 1985 (cu
-7,5oC), 1987, 1990 şi 2000. În condiţiile în care media termică multianuală a lunii martie este
4,5oC, temperaturile medii au scăzut sub pragul de 0oC în anii 1987 şi 1996, când s-au înregistrat o
medie de -0,1oC şi respectiv -0,4oC, rezultă că la Fundulea, ca şi la Stolnici, sunt înregistrate
îngheţuri târzii; medii termice sub 0oC în luna noiembrie (cu 4,2oC – temperatura medie
multianuală) s-au înregistrat în anii 1988 şi 1993, în aceşti ani fiind îngheţ timpuriu. Cele mai mici
medii termice ale lunii decembrie (sub -3oC), lună în care temperatura medie multianuală scade
puţin sub 0oC, s-au înregistrat în anii: 1973, 1977, 1991 şi 1998 (cu -6oC). Luna februarie are o
valoare termică medie multianuală -1,1oC, iar cel mai mic prag termic din Câmpia Română s-a
înregistrat în 1985, când media a fost de -9,4oC.

la staţia meteorologică Fundulea (1971-2002)
Fig. 3.49. Sezonul rece în timpul celor mai reci ani din Câmpia Română
3.5. Concluzii
Priviți prin prisma dinamicii hidrogeomorfologice, parametrii climatici se transformă în cei
mai importanți factori care o pot influența. De la radiația solară până la circulația generală a maselor
de aer, toate fenomenele și evenimentele climatice pot afecta activ sau pasiv dinamica
hidrogeomorfologică. Analiza principalilor parametrii climatici (temperaturi, precipitații și vânturi)
din câmpie, în ultimii patruzeci de ani, ne poate identifica o intensificare sau o relativă stagnare a
activității geomorfologice.
Din analiza temperaturilor a rezultat o tendință de creștere a mediei multianuale, mai
accentuat în ultimul deceniu. Uscarea depozitelor influențează intensitatea procesului de dislocare a
particulelor rezultând o dinamică accentuată a tasării, sufoziunii, torențialității și pluviodenudării
(pe frunțile teraselor), cât și surparea accentuată a malurilor. Tendința de creștere a mediilor termice
corelat cu tendința de scădere a cantităților medii de precipitații influențează alte fenomene
meteorologice ce conduc la procese geomorfologice violente. De asemenea, evapotranspirația
accentuată, asociată cu lipsa precipitațiilor, favorizează secetele care afectează grav albiile râurilor,
prin pregătirea malurilor pentru o eroziune accelerată la următoarea etapă pluvială.
Cantitățile mici de precipitații produc secete care au un impact mare asupra coeziunii
depozitelor de suprafață și asupra albiilor râurilor conducând la secarea totală a apei din secțiunea
activă. Precipitațiile bogate din aceste perioade se reflectă în regimul hidrologic al râurilor prin
manifestarea apelor mari de primavară și de toamnă și prin manifestarea eroziunii accelerate a
depozitelor, cu efecte majore asupra dinamicii albiei. De asemenea în cadrul interfluviilor plate sau
cvasiorizontale ale câmpurilor stagnarea îndelungată a apei meteorice conduce la o accelerare a
tasării și a sufoziunii în depozitele loessoide din subasment. Remarcabile prin impactul lor
hidrogeomorfologic sunt evenimentele pluviale generatoare de viituri.
În general se observă perioade în care temperaturile medii ale lunii ianuarie scad drastic sub
-5 C și perioade în care acestea urcă la peste +1oC ... +2oC. Fenomenele de îngheț la nivelul albiei
o
produc presiuni asupra malurilor, iar la degheț produc dezechilibre provocând o surpare mai ușoară
a lor, rezultă o dinamica accentuată a albiilor din sistemele morfohidrografice. Cantitățile de
precipitații solide sunt importante în procesele geomorfologice pentru că, pe deoparte, afectează
debitul râurilor (debit minim), iar pe de altă parte, stagnarea pe interfluviile plate favorizează
accelerarea proceselor de tasare. Topirea lor de la începutul primăverii (luna martie) mărește debitul
râurilor și prin infiltrare în depozitele loessoide declanșează procese de sufoziune pe interfluviile
plate, iar acolo unde panta permite provoacă alunecări superficiale de mici dimensiuni. Cantitățile
de precipiatții lichide sunt cele mai importante pentru activitatea proceselor geomorfologice, prin
inundațiile pe care le pot provoca, prin intensificarea proceselor de versant, acolo unde panta
permite (torențialitate și alunecări) și prin accelerarea proceselor de sufoziune.
Efectele cantităţilor de precipitaţii căzute în semestrul cald al anului 2005 au fost
devastatoare, prin producerea de inundaţii şi ridicarea nivelului freatic. Inundaţiile din septembrie
2005 au avut un impact mare în câmpie și în bazinele hidrogeomorfologice luate în analiză. Aceste
inundații riscă să se repete la un interval de timp, dacă nu se vor lua măsuri de stopare a efectelor
prin lucrări hidrotehnice (M.M.G.A.).
Riscurile eoliene sunt reprezentate de vânturile care bat cu peste 11 m/s
(40 km/h) şi provoacă pagube. Au o frecvență mare în câmpie și corelat cu evapotranpirația
accentuată rezultă o creștere a impactulului eolian asupra terenurilor.
Conform valorilor indicelui Angot, care marchează cantităţile de precipitaţii cu
susceptibilitate mare (K = 2,00 – 2,49) asupra terenului, desemnând condiţii pluviometrice propice
inundaţiilor, au fost remarcate mai ales în sudul câmpiei, probabilitatea producerii de 10 şi 25%. În
nord susceptibilitatea terenului generate de precipitații sunt vizibile pe pante mai accentuate și
lipsite de vegetație, prin torențialitate și ravenări intense.
Identificarea valorilor și pragurilor critice ale parametrilor climatici influențează în mod
direct o serie de procese și fenomene geomorfologice prin acțiunea lor asupra reliefului. Lipsa
precipitațiilor asociate cu temperaturi extreme pozitive provoacă secete și conduc la o evaporație
mare în cadrul depozitelor și solurilor. Evaporarea apei din depozite și soluri conduce la uscarea
acestora și dislocarea particulelor foarte ușor de către orice forță: vânturi, precipitații. De asemenea
lipsa precipitațiilor asociate cu temperaturi extreme negative conduc la o înghețare a apei în cadrul
depozitelor și solurilor, din care rezultă mărirea porozității și accelerarea ulterioară a proceselor de
tasare și sufoziune. În timpul secetelor cu temperaturi pozitive sau negative sunt afectate atât
interfluviile plate cât și văile râurilor și versanții din cadrul bazinelor morfohidrografice. Aceste
secete pregătesc și pot fi anticipate o serie de procese geomorfologice ulterioare provocate de
perioade pluviometrice bogate. Precipitațiile abundente au dus la creșterea debitelor și implicit la
viituri și inundații (vezi cap. 4).
3.6. BIBLIOGRAFIE
A.N.A.R. – D.A.A.V. (2008), Proiectul planului de management al spaţiului hidrografic Argeş–Vedea, pp. 223-234.
BARBU, I., POPA, I. (2001), „Variabilitatea spaţio-temporală a coeficientului de variaţie al precipitaţiilor în România”,
în Rev. Bucovina Forestieră, Câmpulung Moldovenesc.
BOGDAN, OCTAVIA (1980), Potenţialul climatic al Bărăganului, Edit. Academiei, Bucureşti.
BOGDAN, OCTAVIA (1999), „Principalele caracteristici climatice ale Câmpiei Române”, în Comunicări de geografie,
vol. X, pp. 267-280.
BOGDAN, OCTAVIA, NICULESCU, ELENA (1999), Riscuri climatice în România, Academia Română, Insit. de
Geogr., Bucureşti.
CHEVAL, S,. (2000), „Clasificarea hazardelor naturale”, în Comunicări de geografie, vol. I.
CIULACHE, S., IONAC, NICOLETA (2003), Dicţionar de meteorologie şi climatologie, Edit. Ars Docendi, Bucureşti.
DAUPHINE, A. (2003), Risques et catastrofes, Armand Colin, p. 288.
DRAGOTĂ, CARMEN – SOFIA (2006), Precipitatiile excedentare din Romania, Edit. Academiei, Bucuresti, 256 pp.
DRAGOTĂ, CARMEN – SOFIA, MICU, M., MICU, DANA (2008), The relevance of pluvial regime for landslides
genesis and evolution. Case-study: Muscel basin (Buzau Subcarpathians), Romania, Present Environment and
Sustainable Development, volume 2, „Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi.
European Climate Assessment & Dataset (ECA&D), http://eca.knmi.nl/dailydata/index.php
GHIŢĂ, CRISTINA, DRAGOTĂ, CARMEN – SOFIA (2010), „Susceptibilitatea terenului la procese geomorfologice
actuale în funcţie de particularităţile regimului pluviometric din bazinul hidrografic Mostiştea”, în Comunicări
de Geografie, vol. XIII, Bucureşti, pp. 41-47.
GHIŢĂ, CRISTINA (2008), „Iezerul Mostiştei. Dinamica peisajului cu privire spaţială asupra morfodinamicii”, în
Comunicări ştiinţifice, vol. VII, Edit. Samuel, Mediaş, pp. 341-347.
GRECU, FLORINA, PALMENTOLA, G. (2003), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti, p. 392.
GRECU, FLORINA, CÎRCIUMARU, E., GHERGHINA, ALINA, GHIȚĂ, CRISTINA (2006), „Semnificaţia
reliefogenă a depozitelor cuaternare din Câmpia Română la est de Olt”, în Comunicări de Geografie, vol X,
Bucureşti, 21-36.
GRECU, FLORINA, ZAHARIA, LILIANA, IOANA-TOROIMAC, GABRIELA, DOBRE, R. (2007), Risque meteo-
hydrologique dans la vallee du Danube roumain.Le cas des inondations d’avril – mai 2006, Climat, Tourisme,
Environement, Actes du XX-eme, Colloque de L’Association Internationale de Climatologie, 3–8 septembrie
2007, Tunis-Carthage, pp. 277- 282.
GRECU, FLORINA, GHIŢĂ, CRISTINA, CÎRCIUMARU, E. (2011), „Land vulnerability to geomorphological hazard
induced by pluviometric criteria (Romanian Plain)”, în Revista de geomorfologie, 13, pp. 59-66..
I.N.H.G.A. (2006), Caracterizarea hidrologica a anului 2005, p. 22.
Institutul de geografie al Academiei Române (2005), Geografia Romaniei, vol. V (Câmpia Română, Dunărea, Podişul
Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma Continentală), Edit. Academiei Bucuresti, p. 968.
LITEANU E. (1969), Harta hidrogeologică, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic.
POSEA, GR., IORDAN, I., ZĂVOIANU, I. (2005), Câmpia Română în Geografia României, vol. V, Edit. Academiei,
TOPOR, N. (1963), Anii ploioși și anii secetoși în R.P.R., Edit. Institutul meteorologic, București, p. 304.
VASECIUC, FELICIA (2003), Riscuri climatice generate de precipitaţii în bazinul hidrografic al Siretului, Bucureşti
*** (1790), Harta austriacă Specht.
*** (1857), Harta austriacă Szatmary.
*** (1962), Clima Republicii Populare Române, volumul 1, Bucureşti.
*** (1970-1971), Hărţi topografice, 1: 50 000, 1: 25 000.
*** (1974), Atlas R.S. Romania, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1992), Atlasul Cadastrului Apelor din România, Partea I-a şi a II-a, Edit. Aquaproiect, Bucureşti.
*** (2008) Clima României, Administraţia Naţională de Meteorologie, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
*** (2004), „Consideraţii privind distribuţia spaţială a precipitaţiilor în Podişul Central Moldovenesc dintre Stavnic şi
Siret”, în Analele Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, Secţiunea geografie, anul XIII.
*** (2005), Geografia României, vol. 5, Edit. Academiei Române, Bucureşti, p. 967.
*** (2006), Ortofotoplanuri, scara 1 : 5 000.
***http://www.esrl.noaa.gov/psd/
4. DEMERSUL HIDROLOGIC
Dinamica hidrogeomorfologică şi riscurile asociate acesteia sunt consecinţa directă a

proceselor fluviale, a căror manifestare este influenţată, într-o măsură considerabilă, de
particularităţile hidrologice, între care determinante sunt regimul scurgerii lichide şi solide a
râurilor, precum şi fenomenele de îngheţ. Acestea sunt, la rândul lor, reflexul acţiunii sinergice a
celorlalţi factori geografici, atât naturali, cât şi antropici.
4.1. Particularităţi hidrologice generale ale Câmpiei Române
Condiţiile fizico-geografice specifice Câmpiei Române şi presiunea antropică exercitată

asupra unităților acvatice au impus corpurilor de apă, superficiale şi subterane, unele particularităţi
cantitative şi calitative distincte, ce influenţează procesele de dinamică hidrogeomorfologică şi,
implicit, vulnerabilitatea la asemenea procese.
4.1.1. Apele subterane

Depozitele cuverturii sedimentare a Câmpiei Române, prin gradul lor ridicat de
permeabilitate, au constituit condiţii favorabile acumulării apelor subterane. Acestea cantonează
45% din resursele de ape subterane utilizabile ale României (fără a se considera şi resursele de apă
înmagazinate în formaţiunile aluvionare ale luncii şi teraselor Dunării, care mai deţin aproape 10%)
(Şerban şi Bretotean, 1998). După cum s-a amintit în capitolul întâi, privind principalele
caracteritici geologice, cele mai importante structuri acvifere din arealul Câmpiei Române
corespund stratelor de Cândeşti şi stratelor de Frăteşti (de vârstă Pleistocen inferior), cărora li se
adaugă pietrişurile de Colentina, nisipurile de Mostiştea, pietrişurile de terasă (toate aparţinând
Pleistocenului superior) şi formaţiunile aluvionare holocene (pietrişuri şi nisipuri) (Liteanu, 1969).
Apele freatice
Apele freatice deţin un rol foarte important în alimentarea râurilor, contribuind la definirea
regimului hidrologic. Rolul lor este accentuat în perioadele cu deficit pluviometric când, în lipsa
precipitaţiilor, scurgerea este doar rezultatul alimentării subterane. Aceasta asigură scurgerea de
bază a râurilor, în funcţie de care amploarea şi volumul viiturilor pot fi mai mari sau mai mici.
Circulaţia şi chimismul apelor freatice influenţează procesele de sufoziune şi tasare, determinând
dinamica spaţială şi temporală a acestora.
Ca urmare a extinderii spaţiale importante a Câmpiei Române şi varietăţii condiţiilor de
formare, circulaţie şi alimentare, caracterisicile apelor freatice prezintă diferenţieri regionale şi
locale. Adâncimile acestora variază între mai puţin de 5 m, în formaţiunile aluvionare ale luncilor şi
peste 30–40 m, la nivelul interfluviilor din câmpiile piemontane şi cele acoperite cu depozite
loessoide, depăşind 50 m în Câmpul Hagienilor (Ujvári, 1972).
Cele mai bogate acvifere freatice corespund depozitelor aluvionare ale luncilor şi teraselor
râurilor care drenează Câmpia Română şi ale Dunării. Apele din aceste hidrostructuri apar frecvent
la suprafaţă sub formă de izvoare cu debite bogate la baza teraselor. Izvoare importante mai apar în
zonele de efilare a apelor freatice, de la contactul piemonturilor cu câmpia şi de la periferia
câmpiilor piemontane şi alimentează cursuri de apă autohtone.
La vest de Olt (în Câmpia Olteniei), principalele acvifere freatice sunt cantonate în
depozitele aluvionare ale teraselor şi luncilor Dunării, Jiului şi Oltului. Nivelul freatic se află la
adâncimi variabile, ce pot oscila între mai puţin de 5 m (în lunci), la 15–20 m (în cadrul teraselor înalte).
Între Olt şi Argeş, cele mai importante hidrostructuri cu apă freatică sunt nisipurile de
Mostiştea (în Câmpia Găvanu–Burdea) şi stratele de Frăteşti (în Câmpia Burnazului) (vezi
capitolele 1 şi 4.2.1.).
La est de Argeş, varietatea condiţiilor litologice, morfologice şi de drenaj a impus
diferenţierea mai multor subregiuni ale apelor freatice. Astfel, pe baza regionărilor realizate de
Liteanu şi colab. (1959), Ioaniţoaia (1962), Cădere şi colab. (1964), citaţi de Ujvári (1972), se
disting: câmpiile piemontane şi glacisurile, cu ape freatice bine drenate, cantonate în stratele de
Cândeşti, în depozitele teraselor şi ale conurilor de dejecţie (remarcabile sunt conurile aluvionare
Argeş–Dâmboviţa, Prahova–Teleajen, ale Buzăului, Râmnicului Sărat, Putnei), situate la adâncimi
ce scad de la 20-60 m (la nivelul interfluviilor), la 2–5 m (la contactul cu câmpia), cu mineralizare
de 0,5–2 g/l (şi chiar peste 3 g/l la nord de Buzău); câmpiile de divagare, unde apele freatice sunt
situate la adâncimi reduse (sub 5 m), în depozite aluviale recente, au un drenaj slab și mineralizare
ridicată (dominant fiind tipul hidrochimic clorurat); câmpiile tabulare, cu hidrostructuri freatice la
baza depozitelor loessoide, nivelul piezometric fiind la adâncimi mari (peste 20–30 m în Bărăganul
sudic), apele având caracter intens mineralizat (până la 3–5 g/l), de tip hidrochimic predominant
clorurat şi sulfatat şi cu duritate mare; regiunea de contact între sectorul central şi cel estic al
Câmpiei Române în care sunt caracteristice apele freatice înmagazinate în nisipurile de Mostiştea,
pietrişurile de Colentina (în Câmpia Vlăsiei şi Mostiştei) şi în depozitele aluvionare ale teraselor
principalelor râuri (Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa), situate la adâncimi variabile (până la 30 m pe
interfluvii) şi cu debite bogate. În Lunca Dunării, depozitele aluvionare au o stratificaţie variată şi
grosimi ce pot depăşi 100 m (între Hârşova şi Brăila) şi oferă condiţii favorabile acumulării apelor
freatice, al căror nivel se află la adâncimi reduse (frecvent 0,5–2 m).
Apele de adâncime
Câmpia Română deţine resurse bogate de ape de adâncime în orizonturi acvifere din
depozitele cuverturii sedimentare (triasice, jurasice, cretacice, paleogene, neogene şi cuaternare) a
căror grosime creşte treptat spre avanfosa carpatică. Apele situate la mari adâncimi (ce pot ajunge
până la 2000 m) sunt intens mineralizate, iar în unele cazuri, termale (de exemplu, în zona de nord a
oraşului Bucureşti). Calitate bună au cele din depozitele pliocene şi cuaternare.
Cea mai mare dezvoltare o au straturile acvifere din formaţiunile pleistocene, ce se extind în
aproape toată Câmpia Română între Siret şi Olt (Cădere şi colab., 1964). În cadrul acestora,
importante din punct de vedere cantitativ şi calitativ sunt cele din depozitele pleistocen-inferioare
corespunzătoare stratelor de Cândeşti şi stratelor de Frăteşti. Datorită calităţii bune, aceste acvifere
sunt exploatate pentru alimentarea cu apă potabilă.
Stratele de Cândeşti sunt specifice ramei exterioare a Subcarpaţilor de la vest de Jiu până la
valea Trotuşului (unde apar la zi, fiind dispuse monoclinal deasupra depozitelor de molasă) şi se
prelungesc în sectorul nordic al Câmpiei Române, unde sunt însă acoperite de depozite mai recente
(Bretotean, 1981). Ele sunt constituite din acumulări de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică,
depuse de râurile care n-au atins Dunărea. Alimentarea se realizează, în principal, în zonele de
apariţie la zi, din precipitaţii, dar şi din apele râurilor şi prin drenanţă. La marginea externă a
Subcarpaţilor, adâncimea apei în straturile acvifere captive este de 50–200 m, iar în arealul câmpiei
se manifestă ascensional şi artezian. Debitul acestor acvifere variază de la 5–10 l/s în nord, la mai
puţin de 1 l/s în sud (Liteanu şi colab., 1969). Ca urmare a înclinării către sectorul median al
câmpiei, în acest areal se realizează saturarea depozitelor, ceea ce conduce la alimentarea straturilor
acvifere freatice.
Stratele de Frăteşti ocupă suprafeţe extinse în Câmpia Română, la sud de stratele de
Cândeşti, fiind constituite din pietrişuri şi nisipuri provenite dinspre Podişul Prebalcanic. Sunt
înclinate dinspre sud către nord, afundându-se treptat dinspre Dunăre spre zona mediană a câmpiei
(mai accentuat în sectorul estic şi central). Adâncimile la care se află aceste structuri acvifere
variază de la 20–30 m (la vest de Vedea, unde sunt dispuse sub forma unui singur orizont cu
grosimi de până la 25 m şi nivel hidrostatic liber), la peste 200–300 m (în acest caz fiind mai multe
orizonturi, iar apa având caracter ascensional) (Liteanu şi colab., 1969). În zona Bucureştiului, în
cadrul stratelor de Frăteşti s-au identificat trei orizonturi acvifere distincte separate de intercalaţii de
argile şi argile nisipoase de circa 20 m grosime. Aceste orizonturi au grosimi de 25–30 m şi sunt
situate la adâncimi de 60–160 m în nordul oraşului şi 200–360 m în sud (Bretotean, 1981).
Alimentarea stratelor de Frăteşti se realizează din precipitaţii (în sectoarele cu nivel liber), din râuri
şi prin drenanţă. Direcţia de curgere a apei în aceste acvifere este diferită: la vest de Argeş, dinspre
nord-vest spre sud-est, la est de Argeş, dinspre vest către est, în timp ce pe aliniamentul Feteşti-
Galaţi, direcţia de curgere este dinspre sud către nord. Debitele sunt mai bogate (până la 10 l/s) în
sectorul sudic al Câmpiei Române şi mai reduse (sub 3 l/s) în partea mediană (Liteanu şi colab.,
1969).
În condiţiile hidrogeologice specifice Câmpiei Române, alimentarea râurilor se realizează în
proporţii moderate din subteran. Ea deţine ponderi reduse (sub 15%) în sectoarele mai secetoase ale
câmpiei, putând ajunge până la 30–35%, în zonele de efilare a apelor freatice de la periferia
piemonturilor şi conurilor de dejecţie. Ponderea alimentării subterane poate avea variaţii
semnificative de la un râu la altul (20–25% în cazul Vedei şi Neajlovului; 15% în cel al Mostiştei)
(Ujvári, 1972).
4.1.2. Apele curgătoare
Reţeaua hidrografică ce drenează Câmpia Română este în totalitate tributară fluviului

Dunărea (care mărgineşte câmpia la sud şi est, pe o lungime de circa 800 km). Ea s-a individualizat,
aşa cum s-a menţionat în capitolele anterioare, pe măsura retragerii treptate spre est a Lacului Getic
prin colmatarea acestuia cu depozite cărate de râurile care îşi aveau izvoarele în zona carpatică şi
subcarpatică. Cursurile râurilor s-au adâncit în depozite de vârstă Romanian Superioară şi
Cuaternară, cunoscând, însă, de-a lungul timpului, numeroase remanieri şi modificări, impuse, în
principal, de condiţiile climatice şi tectonice. Orientarea reţelei hidrografice se modifică treptat,
dintre partea vestică spre cea estică a câmpiei, în concordanţă cu înclinarea generală a reliefului
impusă de adâncirea Dunării, retragerea lacului cuaternar şi subsidenţa din nord-estul Câmpiei
Române. Astfel, la vest de Olt orientarea cursurilor este de la nord către sud, în sectorul central
câmpiei devine de la nord-vest către sud-est, în partea estică este vest-est, iar în partea nord-estică
cursurile unor râuri se orientează către nord-est (fig. 4.1.). Densitatea medie a reţelei hidrografice în
Câmpia Română este frecvent de 0,2–0,3 km/km2. În vest (Câmpia Olteniei) şi în sud-est (Câmpia
Bărăganului), densitatea este mai redusă (mai puţin de 0,1–0,2 km/km2) (Gâştescu şi colab., 1983).
Sistemele hidrografice din arealul Câmpiei Române includ râuri alohtone şi autohtone ce
sunt tributare Dunării fie direct, fie prin intermediul limanurilor fluviatile sau al bălţilor.
Râurile alohtone îşi au originea atât în Carpaţi (Meridionali, Orientali), cât şi în arealele
deluroase subcarpatice şi piemontane. În Carpaţi îşi au obârşia marile râuri care traversează Câmpia
Română şi principalii afluenţi ai acestora: Jiul, Oltul (cu afluentul sau Olteţul), Argeşul (cu
afluentul Dâmboviţa), Ialomiţa (cu afluentul Prahova, care, la rândul său, are ca afluent Teleajenul).
Partea de NE a Câmpiei Române este drenată de cursul inferior al Siretului, care colectează apele
afluenţilor Putna, Rm. Sărat şi Buzău (pe partea dreaptă) şi Bârladul (pe partea stângă).
Râurile carpatice au în arealul Câmpiei Române lungimi, în general, de peste 100 km, în
câmpie desfăşurându-se sectoarele lor inferioare. Cele mai lungi cursuri au Ialomiţa (336 km) 2,
Argeşul (242 km) şi Buzăul (152 km). Râurile carpatice deţin în arealul câmpiei suprafeţe cuprinse
între 10% din suprafeţele totale (Jiu, Siret) şi 75% (Argeş) (tabelul 4.1). Alimentarea bogată din
sectorul superior asigură scurgerea permanentă, cu debite importante.
2
Datele morfometrice ale râurilor au fost preluate din Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992.
Fig. 4.1. Reţeaua hidrografică din Câmpia Română, cu evidenţierea principalelor râuri alohtone şi autohtone
Râurile alohtone cu originea în zona deluroasă şi piemontană de la periferia Câmpiei

Române, sunt reprezentate de cursuri de apă ce îşi află obârşia în Piemontul Getic, Subcarpaţii
Curburii şi Podişul Moldovei. Principalele râuri care îşi au izvoarele în Piemontul Getic sunt:
Blahniţa, Drincea, Desnăţui, Teslui (afluent al Oltului), Vedea (cu afluenţii săi Vediţa, Cotmeana,
Valea Câinelui, Teleorman), Sabarul (afluent al Argeşului). Din Subcarpaţii Curburii izvorăsc
Cricovul Dulce şi Sărata (afluenţi ai Ialomiţei), Cricovul Sărat (afluent al Prahovei), Milcovul şi
Râmna (afluenţi ai Putnei), iar din Podişul Moldovei, Bârladul, Gerul cu Suhurluiul (tributari ai
Siretului). Aceste râuri au în câmpie lungimi diferite, ce variază între 16 km (Bârlad) şi peste
100 km (Vedea, 154 km; Teleorman, 148 km; Sabar, 123 km), iar suprafeţele acestora deţin în
arealul câmpiei ponderi cuprinse între 5% din suprafaţa totală a bazinului (Bârlad) şi peste 90%
(Desnăţui, Teleorman) (tabelul 4.1). Ca urmare a condiţiilor climatice, dar şi litologice ale
regiunilor pe care le traversează, debitele acestor râuri sunt, în general, reduse, unele fiind afectate
de secare (mai ales în sezonul cald).
Râurile autohtone îşi au obârşia, cu precădere, în izvoarele din zonele de efilare de la
periferia câmpiilor piemontane şi a conurilor de dejecţie ale râurilor mari, formate la ieşirea din
Piemontul Getic sau din Subcarpaţi. Dintre aceste râuri se remarcă: Calmăţuiul de Teleorman cu
afluentul său Urlui, afluenţii Argeşului (Neajlovul, cu Dambovnicul şi Câlniştea; Sabarul; Colentina –
afluent al Damboviţei), Mostiştea, Călmăţuiul de Buzău. Lungimile principalelor râuri autohtone
depăşesc 100 km, cel mai lung fiind Neajlovul (186 km), urmat de Călmăţuiul Buzoian (152 km).
Suprafeţele bazinelor de recepţie sunt cuprinse între 535 km2 (Valea Câinelui) şi 3 720 km2
(Neajlovul), cu altitudini medii reduse (54–184 m) (tabelul 4.2.).
Alimentarea pluvială deficitară, precum şi permeabilitatea substratului litologic, determină
scurgeri reduse, cu frecvente fenomene de secare, specifice îndeosebi câmpiilor piemontane şi
suprafeţelor conurilor de dejecţie, unde apa se infiltrează în depozitele permeabile. În sectoarele cu
pânza freatică aproape de suprafaţă (câmpii joase, subsidente), alimentarea subterană asigură
scurgerea permanentă a râurilor. Pantele reduse (1–2%) favorizează procesele de meandrare
(coeficienţii de meandrare depăşesc valoarea de 1,3, iar în cazul Câlniştei ating 2,1; tabelul 4.2), şi
eroziune laterală, precum şi acumularea aluviunilor, ceea ce are drept consecinţă micşorarea
capacităţii de transport a albiei. Ca urmare, în timpul viiturilor, râurile se revarsă mai uşor, apa
ocupând spaţiul luncii unde stagnează, alimentând pânza freatică, al cărui nivel se află, după cum
am văzut anterior, la adâncimi reduse (1–2 m). Albiile minore sunt, în general, înguste, iar la viituri
apa inundă cea mai mare parte a luncilor (Grecu, 2010). De-a lungul râurilor alohtone au fost
amenajate iazuri cu folosinţe multiple (piscicultură, pentru irigaţii, agrement) (vezi cap. 4.1.6.).
Tabelul 4.1. Caracteristici morfometrice ale principalelor râuri alohtone care drenează Câmpia Română
Nr. Lt L CR SCR
Râul Hizv HGV Pmed Hmed St
crt. (km) (% din 2 2 (% din
(km) (m) (m) (‰) (m) (km ) (km )
Lt) St)
Râuri alohtone cu originea în Carpaţi
1 Jiu 339 96 28 1 720 26 5 418 10 080 1 021 10
2 Olt 698 123 18 1 440 18 2 624 24 050 5 208 22
3 Olteţ 185 50 27 1 480 85 8 364 2 663 532 20
4 Argeş 350 242 69 2 140 12 6 379 12 550 9 489 75
5 Dâmboviţa 286 148 52 1 800 27 6 399 2 824 1 836 60
6 Ialomiţa 417 336 80 2 310 6 15 327 10 350 4 393 41
7 Prahova 193 132 68 1 100 56 5 541 3 738 848 24
8 Teleajen 122 32 26 1 760 81 13 493 1 656 671 40
9 Siret* 726 132 18 1 238 2 2 515 44 014 4 420 10
10 Putna 153 30 20 1 480 16 10 512 2 480 885 36
11 Rm. Sărat 137 67 49 1 260 13 9 319 1 063 640 60
12 Buzău 302 152 50 1 250 8 4 479 5 264 1 544 27
Râuri alohtone cu originea în zona deluroasă şi piemontană
13 Blahniţa 56 41 73 230 30 4 122 555 493 88
14 Drincea 79 61 77 277 29 3 171 741 632 85
15 Desnăţui 115 75 65 278 24 2 129 2 015 1 867 93
16 Teslui 110 67 61 245 71 3 193 569 396 70
17 Vedea 224 188 84 504 16 2 169 5 430 4 453 82
18 Vediţa 60 30 50 470 145 5 307 223 143 64
19 Cotmeana 93 22 24 597 134 6 338 498 97 20
20 Teleorman 169 148 88 390 29 2 148 1 427 1 386 97
21 Sabar 174 123 71 349 37 2 175 1 346 1 064 79
22 Cricovul Dulce 80 28 35 700 115 7 387 579 129 23
23 Cricovul Sărat 94 56 60 600 63 6 287 809 329 41
24 Sărata 72 44 61 440 45 6 130 1 290 1 160 89
25 Milcov 79 22 28 1 040 25 13 357 444 46 10
26 Râmna 66 23 35 510 22 7 266 415 115 28
27 Bârlad 207 16 8 347 20 2 211 7 220 330 5
28 Ger 62 50 80 222 9 3 755 535 71
29 Suhurlui (Suhu) 72 52 72 3 373 223 60
Lt = lungime totală; LCR= lungime în Câmpia Română; Hizv= altitudine izvor; HGV= altitudine gură de vărsare; Pmed= panta medie a râului;
Hmed= altitudine medie a bazinului hidrografic; St= suprafaţa totală a bazinului hidrografic; SCR= suprafaţa bazinului hidrografic în Câmpia Română.
Sursa: Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992. *) Conform datelor din Ujvári, 1972.
Tabelul 4.2. Caracteristici morfometrice ale principalelor râuri autohtone care drenează Câmpia Română
Nr. L Hizv HGV P*med S Hmed
Râul Ks
crt. (km) (m) (m) (‰) (km2) (m)
Călmăţui
1 139 157 17 1 1,67 1413 104
(de Teleorman)
2 Urlui 62 115 31 1,4 1,65 650 96
3 Burdea 107 230 66 1,5 1,59 365 142
4 Valea Câinelui 106 245 52 1,8 1,39 535 125
5 Neajlov 186 315 43 1,5 1,47 3 720 123
6 Dâmbovnic 110 315 79 2,1 1,36 639 184
7 Câlniştea 112 117 46 1,1 2,10 1 748 101
8 Glavacioc 120 192 56 0,6 1,69 682 118
9 Colentina 101 179 52 1,2 1,56 643 180
10 Mostiştea 98 91 13 0,8 1,3 1 758 60
Călmăţui (de
11 152 92 5 0,6 1,71 1668 54
Buzău)
L = lungime; Hizv = altitudine izvor; HGV = altitudine gură de vărsare; Pmed = panta medie a râului; Ks = coeficient
de sinuozitate a râului; Hmed = altitudine medie a bazinului hidrografic; S = suprafaţa bazinului hidrografic.
*) Valorile pantelor au fost determinate de autori prin calcul, raportând diferenţa dintre altitudinea izvorului şi
cea a gurii de vărsare, la lungimea râului.
Sursa: Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992.
4.1.3. Regimul scurgerii lichide
Regimul scurgerii lichide deţine un rol major în dinamica proceselor hidrogeomorfologice

cu implicaţii directe asupra riscurilor induse de acestea. Amplitudinea variaţiei nivelurilor şi
debitelor, dar, mai ales, forţa cu care apa acţionează asupra albiei minore şi majore în timpul
viiturilor şi inundaţiilor, determină modificări ale morfologiei şi morfometriei albiilor, ce pot avea
consecinţe socio-economice şi ecologice negative.
Scurgerea apei râurilor din Câmpia Română este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor
fizico-geografici şi antropici din arealul său, dintre care rolul determinant îl deţin condiţiile
climatice. Alimentarea este predominat superficială (până la 85%), fiind de origine pluvială şi nivo-
pluvială. Aşa cum am precizat anterior (capitolul 4.1.1.), alimentarea din surse subterane este relativ
modestă, deţinând ponderi reduse (sub 15%) în sectoarele mai secetoase ale câmpiei, dar putând
ajunge până la 30–35%, în zonele de efilare a apelor freatice de la periferia piemonturilor şi
conurilor de dejecţie (Ujvári, 1972). De asemenea, alimentarea subterană este mai importantă în
arealele de subsidenţă, în care datorită adâncimii reduse a pânzei freatice, se manifestă excesul de
umiditate.
În condiţiile în care cantităţile de precipitaţii (în medie 400-600 mm/an) sunt inferioare
evapotranspiraţiei (700–800 mm/an), bilanţul hidric în arealul Câmpiei Române este deficitar, fiind
reflectat de valorile reduse ale scurgerii râurilor autohtone, majoritatea având un caracter temporar
şi intermitent.
Scurgerea medie
După cum deja am menţionat, râurile alohtone (cu precădere cele carpatice), datorită
alimentării bogate din sectorul superior, au în arealul Câmpiei Române caracter permanent, cu
debite lichide importante. Cele mai mari debite medii multianuale prezintă Siretul (201 m3/s), Oltul
(180 m3/s) şi Jiul (93,6 m3/s) (tabelul 4.3., fig. 4.2 A). Scurgera acestora se formează însă, în cea
mai mare parte, în amonte de pătrunderea în Câmpia Română. Râurile alohtone cu originea în zona
deluroasă şi piemontană prezintă debite medii multianuale cuprinse între 0,366 m3/s (Sărata) şi 8,33
m3/s (Bârlad) (tabelul 4.3, fig. 4.2 B). Ca urmare a condiţiilor climatice deficitare în precipitaţii, cu
evaporaţie ridicată, coroborate cu pantele reduse ale reliefului şi permeabilitatea mare a substratului
litologic şi a solurilor (în cea mai mare parte prelucrate agricol), râurile autohtone au debite scăzute
şi sunt afectate frecvent de fenomenul de secare, cu precădere în a doua parte a verii şi prima parte a
toamnei. Debitele acestor râuri, cu excepţia Neajlovului şi Câlniştei, care beneficiază de o
alimentare subterană mai bogată, sunt, în general, sub 1– 2 m3/s (tabelul 4.3, fig. 4.2 C). Pantele
mici favorizează fenomenul de stagnare a apei.
Tabelul 4.3. Date privind scurgerea lichidă medie a principalelor râuri care drenează Câmpia Română
Nr. Staţia S Hmed Qmed qmed
Râul Perioada
crt. hidrometrică (km2) (m) (m3/s) (l/s.km2)
Râuri alohtone cu originea în Carpaţi
1 Jiu2 Podari 9 253 446 1950-1980 93,6 10,11
2 Olt2 Vărsare 24 050 624 1950-1980 180 11,6
3 Olteţ2 Balş 2 131 414 1950-1967 12,8 6,00
4 Argeş4 Budeşti 9 365 391 1950-1994 50,8 5,42
5 Dâmboviţa6 Plătăreşti 2 590 425 1950-1989 19,1 7,37
6 Ialomiţa3 Slobozia 8 550 387 1950-1999 40,2 4,70
7 Prahova3 Adâncata 3 682 549 1950-1996 25,9 7,03
8 Teleajen3 Moara 1 434 540 1950-1996 9,07 6,32
Domnească
9 Siret2 Lungoci 36 083 539 1950-1980 201 5,57
10 Putna3 Boţârlău 2 518 554 1950-1996 16,9 6,7
11 Rm. Sărat3 Tătaru 992 295 1950-1996 2,74 2,76
12 Buzău3 Baniţa 3980 670 1950-1996 28,7 7,21
Râuri alohtone cu originea în zona deluroasă şi piemontană
13 Blahniţa1 Bucura 349 140 1950-1990 0,81 2,32
14 Drincea3 Cujmir 680 195 1950-1994 1,04 1,53
15 Desnăţui1 Goicea 1 622 132 1950-1990 2,46 1,48

16 Teslui3 Reşca 528 162 1950-1994 1,28 2,42
17 Vedea3 Alexandria 3 312 194 1965-2007 7,64 2,31
18 Cotmeana8 Ciobani 430 151 1965-2007 1,37 3,18
19 Teleorman3 Teleormanu 1 295 156 1965-2007 3,13 2,49
20 Sabar3 Vidra 1 212 191 1950-1994 3,01 2,48
21 Cricovul Dulce5 Băltiţa 542 404 1950-1967 2,17 4,00
22 Cricovul Sărat3 Cioranii de Sus 596 300 1950-1996 3,22 5,40
23 Sărata3 Mărgineanu 369 161 1950-1996 0,366 0,99
24 Milcov3 Goleşti 395 410 1950-1996 1,39 3,5
25 Râmna3 Jilişte 334 315 1950-1996 0,830 2,5
26 Bârlad7 Tecuci 6 775 223 1950-2007 8,33 1,23
Râuri autohtone
27 Călmăţui (de Crângu 891 113 1950-1994 1,26 1,41
Teleorman)3
28 Urlui8 Furculeşti 642 96 1965-2007 0,56 0,87
29 Valea Câinelui3 Vârtoapele 252 151 1950-1994 0,418 1,66
30 Neajlov3 Călugăreni 1 700 154 1963-2007 8,68 5,1
31 Dâmbovnic8 Slobozia 314 227 1965-2007 1,94 6,17
32 Glavacioc8 Crovu 288 97 1988-2007 0,83 2,88
33 Câlniştea5 Stoeneşti 1 761 99 1950-1967 2,30 1,30
34 Colentina3 Colacu 150 162 1950-1994 0,543 3,62
35 Călmăţui (de Cireşu 1 018 65 1950-1996 1,22 1,2
Buzău)3
S= suprafaţa bazinului hidrografic; Hmed= altitudinea medie a bazinului hidrografic; Qmed = debit mediu multianual;
qmed = debit specific mediu multianual.
Sursa datelor: 1) Zaharia, 1993; 2) Geografia României, 1982; 3) I.N.H.G.A.; 4) Zaharia şi colab., 1997;
5) Ujvari, 1972; 6) Dinu, 1996; 7) A.N.A.R. – D.A. Prut; 8) Dina (Toma) F., 2011; 9) Savin C., 1990.
A B
C Fig. 4.2. Debite medii multianuale (Q) ale

principalelor râuri care drenează Câmpia
Română: A) râuri alohtone cu originea în
Carpaţi; B) râuri alohtone cu originea în zona
deluroasă şi piemontană; C) râuri autohtone
(staţiile hidrometrice şi perioadele corespund
celor din tabelul 4.3.)
Pe ansamblul Câmpiei Române, scurgerea medie specifică a râurilor oscilează între mai
puţin de 1 l/s.km2 (în partea sudică şi estică) şi 3-4 l/s.km2 în partea nordică, în arealul câmpiilor
piemontane (Atlasul R.S. România, 1974). Scurgere specifică mai mare prezintă doar râurile
alohtone carpatice. Dacă, în majoritatea lor, râurile autohtone au scurgeri specifice reduse (sub
2 l/s.km2), în secţiunile în care alimentarea subterană este mai importantă, debitele specifice sunt
mai mari, putând depăşi 5 l/s.km2 (Neajlov la Călugăreni, Dâmbovnic la Slobozia) (tabelul 4.3).
Regimul anual al scurgerii lichide se caracterizează prin ape mari de primavară, cu viituri
generate din precipitaţiile bogate, cumulate cu apele rezultate din topirea zăpezilor. Ape mari se mai
produc în doua parte a toamnei, ca urmare a ploilor frontale. Iarna şi la sfârşit de vară–început de
toamnă, sunt specifice apele mici, pe fondul cărora se pot produce însă viituri de vară (generate de
ploile torenţiale) şi de iarnă (cauzate de pătrunderea maselor de aer calde şi umede de origine
mediteraneană). În anotimpul de primăvară se tranzitează cele mai bogate volume de apă (până la
41% 3 din volumul mediu anual). Iarna, ponderea scurgerii este de până la 30% din volumul mediu
multianual. Scurgeri bogate în acest anotimp sunt specifice râurilor autohtone (28%) şi râului Vedea
(30%), în timp ce râurile alohtone carpatice deţin ponderi sub 20%. Cele mai reduse debite medii
(14–15% din volumul scurgerii medii anuale) sunt rulate în perioada de toamnă, cu excepţia râurilor
autohtone, care prezintă scurgerea cea mai redusă vara (19%), urmată de toamnă (20%) (fig. 4.3).
În ceea ce priveşte repartiţia lunară a scurgerii, pe ansamblul Câmpiei Române, lunile cu cea
mai bogată scurgere sunt martie, aprilie şi mai, cu ponderi, în general, de 10–15% din volumul
scurgerii medii anuale (fig. 4.4). Luna cea mai secetoasă, din punct de vedere hidrologic, este
septembrie (mai puţin de 5% pentru majoritatea râurilor). Există, însă, unele diferenţe de la un
sector la altul al câmpiei, impuse, în principal, de particularităţile condiţiilor climatice şi de
alimentarea subterană. Râurile autohtone şi bazinul Vedei, spre deosebire de celelalte râuri
principale din Câmpia Română, prezintă ponderi mai ridicate ale scurgerii în intervalul ianuarie–
martie, când pe cursurile lor se produc viituri, ca urmare a pătrunderii maselor de aer mediteranean.
Ele au debite mai reduse în comparaţie cu celelalte râuri, în perioada aprilie-iunie şi iulie-august. În
cazul râurilor alohtone, repartiţia lunară a scurgerii medii în arealul Câmpiei Române, este reflexul,
în principal, al alimentării din sectorul superior şi mai puţin al celei din câmpie.
Fig. 4.3. Repartiţia anotimpuală a

scurgerii medii a principalelor râuri din
Câmpia Română (în % din volumul mediu
multianual)
Fig. 4.4. Repartiţia lunară a scurgerii medii a principalelor râuri din Câmpia Română
(în % din volumul mediu multianual)
3
Ponderile lunare şi anotimpuale ale scurgerii medii au fost determinate pe baza datelor de la I.N.H.G.A.
Scurgerea maximă
Scurgerea maximă prezintă o influenţă majoră asupra dinamicii hidrogeomorfologice,
generând modificări, în general rapide ale albiilor, mai ales în timpul viiturilor. În Câmpia Română,
cele mai mari viituri din ultima jumătate de secol au avut loc în anii 1969, 1970, 1972, 1975, 1979
şi 2005 (tabelul 4.4), viituri ce au generat inundaţii cu importante pagube socio-economice. În anul
2005, pe multe râuri din Câmpia Română s-au produs debite istorice sau care s-au situat printre
primele 3 valori din seriile de debite maxime din perioadele de observaţii (tabelul 4.4).
Viiturile din 2005 au generat importante pagube materiale, care la nivelul judeţelor ce se
suprapun în cea mai mare parte Câmpiei Române au totalizat 1438182,7 RON (tabelul 4.5). Au fost
afectate 343 de localităţi şi peste 41 000 de case şi anexe gospodăreşti (M.M.G.A., 2006). Din punct
de vedere al valorii totale a pagubelor, cel mai afectat a fost judeţul Teleorman, peste 320 mii RON.
Inundarea terenurilor agricole pe suprafeţe de peste 300 000 ha are consecinţe geomorfologice,
întrucât excedentul de apă favorizează procesele de sufoziune şi tasare. De asemenea, deterioarea
construcţiilor hidrotehnice are drept efect modificări ale morfologiei albiilor minore şi majore.
Tabelul 4.4. Debite maxime (Qmaxim) ale principalelor râuri din Câmpia Română
Nr. Qmaxim Qmaxim în 20054
Râul Staţia hidrometrică Data
crt. (m3/s) (m3/s)
1 Jiu1 Podari 2 000 11.10.1972
2 Drincea1 Cujmir 163 08.10.1972
3 Olt1 Izbiceni 2 900 12.10.1972
4 Teslui1 Reşca 190 12.03.1955
5 Vedea1 Alexandria 950 12.10.1972 676 (Q2)
6 Cotmeana1 Ciobani 444 05.07.1970
7 Valea Câinelui1 Vârtoapele 47 11.10.1970
8 Teleorman1 Teleormanu 278 11.10.1972
9 Neajlov1 Vadu Lat 372 06.07.1970 216 (Q3)
10 Sabar1 Vidra 515 24.06.1979
11 Colentina1 Colacu 57 02.07.1975
12 Ialomiţa1 Coşereni 1 440 03.07.1975 1 332 (Q2)
13 Cricovul Dulce1 Băltiţa 318 02.07.1975 413 (QI)
14 Prahova1 Adâncata 1 220 03.07.1975 912 (Q2)
15 Teleajen1 Moara Domnească 850 03.07.1975 582 (Q2)
16 Cricovul Sărat1 Cioranii de Sus 238 05.1975 334 (QI)
17 Siret1 Lungoci 3 190 19.05.1970 4 650 (QI)
18 Putna1 Boţârlău 1 250 18.05.1970 1 323 (QI)
19 Râmna2 Jilişte 325 18.04.1969 666 (QI)
20 Milcov2 Goleşti 310 18.04.1969 577(QI)
21 Bârlad3 Tecuci 579 04. 2004
22 Buzău1 Baniţa 2 200 03.07.1975
QI = debit istoric; Q2 = a doua valoare în seria de debite maxime anuale; Q3= a treia valoare în seria de debite maxime anuale.
Sursa: 1) Mustăţea, 2005; 2) Zaharia, 1999; 3) A.N.A.R.; 4) Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, 2006.
Tabelul 4.5. Situaţia pagubelor produse de inundaţiile din anul 2005 în judeţe din Câmpia Română
Total pagube Localităţi Case şi anexe Terenuri agricole
Judeţul Construcţii hidrotehnice (nr.)
(mii RON) afectate (nr.) gospodăreşti (nr.) inundate (ha)
Bucureşti 9 096,4 781
Brăila 184 392,9 28 1 352 36 950 3
Călăraşi 4 9607,7 14 939 27 896 2
Dolj 203 397,1 20 4 244 20 620 29
Galaţi 214 470,4 27 4 739 35 267 37
Giurgiu 71 336,4 26 2 304 8 177 18
Ialomiţa 15 3167,6 33 745 93 598 14
Ilfov 11 919,5 37 931 2 760
Olt 220 672,1 62 14 301 12 787 16
Teleorman 320 122,6 96 11 934 73 787 44
Total 1 438 182,7 343 41 339 311 792 163
Sursa: M.M.G.A., 2006.
În cazul râurilor autohtone, faza de scurgere maximă a regimului hidrologic este specifică
perioadei de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, fiind generată de alimentarea din apa pluvială
şi a celei rezultate din topirea zăpezii. Râurile alohtone prezintă scurgerea maximă primăvara şi la
începutul verii, alimentarea nivală fiind mai întârziată. Ambele tipuri de râuri mai prezintă o a doua
fază a scurgerii maxime (mai diminuată însă ca volum), în a doua parte a toamnei, ca urmare a
ploilor frontale.
Pe ansamblul Câmpiei Române, până la 70% din debitele maxime produse sunt de origine
pluvială, iar 25–30% sunt mixte (Zăvoianu, 2005). Ele se produc îndeosebi în timpul viiturilor din
perioada de iarnă-primăvară şi din a doua jumătate a toamnei.
Scurgerea minimă
În regimul scurgerii râurilor din Câmpia Română, scurgerea minimă este specifică vara şi la
începutul toamnei, precum şi iarna. Pe ansamblul câmpiei, mediile lunare ale debitelor minime
specifice sunt de circa 0,5 l/s.km2 în sectorul nordic şi sub 0,1 l/s.km2 în partea sudică şi estică
(Zăvoianu, 2005). Aşa cum deja am menţionat, ca urmare a deficitului pluviometric şi substratului
litologic şi edafic permeabil, râurile autohtone şi chiar alohtone (cu precădere cele care îşi au
obârşia în regiunile deluroase şi piemontane periferice câmpiei) sunt afectate de fenomenul de
secare, având în unele sectoare, caracter intermitent sau temporar. Permeabilitatea rocilor
favorizează pierderea apei prin infiltrarea în patul albiei şi scurgerea de subsuprafaţă, prin
depozitele aluvionare. Acest fenomen este întâlnit pe suprafaţa conurilor de dejecţie şi a câmpiilor
piemontane. În zonele de efilare a apelor freatice de la periferia piemonturilor şi a conurilor de
dejecţie, alimentarea subterană asigură o scurgere minimă mai bogată, iar râurile cu albii mai adânci
au caracter permanent.
4.1.4. Regimul scurgerii de aluviuni

Regimul scurgerii de aluviuni este direct dependent de cel al scurgerii lichide şi al
precipitaţiilor. Ca urmare a debitelor scăzute şi a pantelor mici ale reliefului şi albiilor, în arealul
Câmpiei Române scurgerea de aluviuni prezintă valori reduse. Pe ansamblul câmpiei, scurgerea
medie specifică de aluviuni în suspensie variază între mai puţin de 0,5 t/ha.an în sud şi est, până la
2,5 t/ha.an în partea nordică, la contactul cu zona piemontană şi subcarpatică (Mociorniţă şi Birtu,
1987). Valori mai ridicate ale scurgerii de aluviuni în suspensie prezintă râurile alohtone care
drenează Subcarpaţii Curburii şi care pătrund în câmpie cu o bogată încărcătură aluvionară. Astfel,
Milcovul are la Goleşti un debit specific mediu multianual de aluviuni în suspensie de 15,7 t/ha.an,
iar Râmna, la Jilişte, 21,6 t/ha.an (Zaharia, 1999; Zaharia şi alţii, 2011).
Principala sursă de aluviuni o constituie materialele din albia minoră. Dacă în mare parte din
an scurgerea de aluviuni este nesemnificativă, ea devine importantă cantitativ în timpul apelor mari
şi al viiturilor, când forţa erozivă şi de transport a râurilor este crescută, acţionând asupra patului şi
malurilor. Cel mai bogat transport aluvionar în suspensie este specific intervalului martie-iulie, când
precipitaţiile bogate cumulate cu topirea zăpezilor (primăvara) şi cele torenţiale (vara) favorizează
alimentarea cu sedimente prin intensificarea proceselor de eroziune în albii, ca urmare a creşterii
debitului lichid. În intervalul menţionat, ponderea scurgerii medii lunare de aluviuni în suspensie
poate depăşi 20-25 % din volumul mediu anual. Cele mai reduse volume de aluviuni în suspensie
(mai puţin de 5% din volumul mediu anual) sunt tranzitate în lunile de toamnă, caracterizate prin
precipitaţii şi debite reduse (Mociorniţă şi Birtu, 1987; Zaharia şi alţii, 2011).
4.1.5. Fenomenele de îngheţ
Formaţiunile de gheaţă, prin acţiunea mecanică asupra patului albiei şi prin influenţa lor
asupra regimului scurgerii, influențează în mod direct sau indirect procesele hidrogeomorfologice.
Pe ansamblul Câmpiei Române, frecvenţa fenomenelor de îngheţ al apei râurilor este ridicată,
oscilând între 80–90% în partea vestică, aflată sub influenţa climatului mediteranean şi 100% în
centru şi în est, cu un climat continental mai excesiv. Durata medie a formaţiunilor de gheaţă creşte
de la mai puţin de 40 de zile în partea estică a Câmpiei Române (Desnăţui, Jiu, Olt), la peste 60–70
de zile, în partea de est (Milcov, Râmna, Rm. Sărat, Buzău). În acelaşi sens, creşte şi grosimea
maximă a gheţii (tabelul 4.6, fig. 4.5). În cazul Putnei, la Boţârlău, durata mai redusă a
formaţiunilor de gheaţă este determinată de alimentarea subterană importantă a râului în această
secţiune.
Tabelul 4.6. Date privind fenomenele de îngheţ pe râuri din Câmpia Română
Frecvenţă Durată totală
Frecvenţă Durată Grosime
Nr. Staţia GM şi S (% medie
Râul Perioada PG (% din nr. medie maximă a
crt. hidrometrică din nr. total formaţiuni
total ierni) PG (zile) gheţii (cm)
ierni) gheaţă (zile)
1 Desnăţui Lipov 1951-1980 93 41 14 33 30
2 Jiu Podari 1951-1980 82 28 9 35 40
3 Olt Izbiceni 1951-1980 97 59 15 40 60
4 Olteţ Balş 1951-1980 100 79 21 59 40
5 Teslui Reşca 1953-1980 96 37 12 49 75
6 Vedea Alexandria 1958-1980 97 82 19 42 40
7 Teleorman Teleormanu 1951-1980 93 55 10 32 60
8 Argeş Budeşti 1951-1980 100 38 15 45 35
9 Neajlov Călugăreni 1951-1980 93 86 21 41 42
10 Sabar Vidra 1951-1980 86 32 8 25 30
11 Ialomiţa Slobozia 1951-1980 100 76 21 46 56
Cricovul
12 Cioranii de Sus 1954-1980 100 97 41 68 40
Sărat
13 Călmăţui Cireşu 1954-1979 100 100 42 61 62
14 Putna Boţârlău 1951-1980 93 55 11 26 45
15 Milcov Goleşti 1956-1980 100 100 46 73 43
16 Râmna Jilişte 1951-1980 100 100 60 80 65
17 Rm Sărat Tătaru 1951-1980 100 97 52 72 76
18 Buzău Racoviţa 1954-1980 100 92,3 51 68 80
GM = gheaţă la mal; S = sloiuri; PG = pod de gheaţă
Sursa: Miţă, 1986.
Fig. 4.5. Durata totală medie a formaţiunilor de gheaţă (stânga) şi grosimea maximă a gheţii pe râuri din
Câmpia Română (dreapta) (staţiile hidrometrice corespund celor din tabelul 4.6)
Sursa datelor: Miţă, 1986.
4.1.6. Lacurile
În arealul Câmpiei Române se află numeroase lacuri, cu geneză diferită, atât naturală, cât şi
antropică. În funcţie de originea cuvetelor şi de amplasarea lor, lacurile prezintă caracteristici
morfometrice şi hidrologice ce sunt influenţate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de
manifestarea proceselor geomorfologice de la nivelul albiilor şi interfluviilor. Majoritatea lacurilor
din Câmpia Română se află în strânsă legătură cu reţeaua hidrografică, ele fiind consecinţa directă a
dinamicii albiilor minore şi majore ale râurilor sub acţiunea factorilor climatici şi tectonici. În
aceste condiţii, cele mai multe lacuri naturale se află de-a lungul cursurilor de apă, sub forma
limanurilor fluviatile, lacurilor de luncă, de meandru (curs părăsit), a căror alimentare se află sub
influenţa directă a râurilor. Lacurile antropice, create pentru asigurarea diferitelor cerinţe de apă,
sunt amplasate, de asemenea, de-a lungul râurilor (lacuri de acumulare, iazuri), regimul lor
hidrologic fiind determinat, atât de cel al râurilor pe care sunt amplasate, cât şi de modul în care
sunt exploatate.
La nivelul interfluviilor acoperite cu depozite loessoide, procesele de sufoziune şi tasare au
determinat apariţia lacurilor de crov, cu caracter, în general, temporar, fiind alimentate din apa din
precipitaţii şi din topirea zăpezii.
Ca urmare a condiţiilor climatice specifice Câmpiei Române, deficitare în precipitaţii şi cu
evapotranspiraţie ridicată, elementele morfometrice ale lacurilor naturale (suprafeţe, volume,
adâncimi) sunt în cea mai mare parte variabile, iar existenţa multor lacuri este dependentă de
alimentarea din cursurile de apă şi cea subterană.
Informaţii detaliate asupra originii lacurilor din Câmpia Română şi asupra particularităţilor
morfometrice, hidrologice şi hidrochimice ale acestora se regăsesc în lucrări de sinteză limnologică,
precum cele realizate de Gâştescu (1963, 1971), Pişota şi Trufaş, (1971), în Limnologia sectorului
românesc al Dunării (1967), lucrări din care a fost sintetizată o parte din informaţiile prezentate.
Limanurile fluviatile s-au format pe văile mici, afluente ale râurilor principale şi ale căror
guri de vărsare au fost anastomozate, ca urmare a transgresiunilor şi regresiunilor marine din
Holocen, mişcărilor de subsidenţă şi inundării de către râurile principale. Legătura cu râul colector
poate fi controlată antropic prin intermediul stăvilarelor. Au alimentare predominant fluvială şi
parţial subterană şi pluvială. În funcţie de ponderea diferitelor surse de alimentare şi de condiţiile
geologice şi hidrogeologice locale, pot avea apă dulce sau mineralizată (Gâştescu, 1971).
Limanurile fluviatile au o largă răspândire, cu precădere în partea estică a Câmpiei Române.
Ele se întâlnesc în cursul inferior al Siretului (Cătuşa, Mălina, Lozova), al Buzăului (Costeiu, Jirlău,
Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa), al Ialomiţei, atât pe stânga (Sărăcineanca, Micşuneşti,
Cotorca, Rogoz, Sărăţuica, Munteni, Fundata, Şchiauca, Iezer, Ograda, Strachina), cât şi pe dreapta
(Bălteni, Snagov, Balta Neagră, Căldăruşani, Comana), al Prahovei (Maia), în bazinul râului Sărata
(Fulga, Amaru, Jilavele). La acestea se adaugă limanurile din lungul Dunării: cele de la vest de
Giurgiu sunt instalate în văi înguste, cu versanţi joşi, factorul genetic principal fiind inundarea de
către Dunăre a gurilor de vărsare ale afluenţilor (limanurile Negoiu, Bistreţ, Islaz, Malu); la est de
Giurgiu, limanurile au cuvete lărgite, cu faleze înalte şi abrupte, un rol important în geneza lor
având evoluţia paleogeografică (lacurile Mostiştea, Gălăţui, Potcoava) (Gâştescu, 1971).
Limanurile fluviatile se extind pe suprafeţe variabile, între mai puţin de 20 ha (Sărăcineanca,
Micşuneşti) şi peste 1000 ha (cel mai extins este limanul Mostiştea, 2000 ha) şi au adâncimi de până
la 9 m (tabelul 4.7.). În funcţie de condiţiile climatice, alimentarea subterană şi legătura cu râul
colector, limanurile fluviatile pot avea apă dulce, salmastră şi sărată. Au, în general, folosinţe
piscicole, de agrement şi pentru irigaţii.
Lacurile de luncă ocupă spaţiile depresionare din luncile principalelor râuri care drenează
Câmpia Română: Argeş (Mitreni), Neajlov (Comana), Dâmboviţa (Tătarului), Ialomiţa (Bentu,
Piersica, Batalu, Marsilieni), Prahova (Rodeanu), Călmăţui (Bătrâna, Lacul lui Traian, Luciu),
Siretul inferior (Tălăbasca, Măxineni, Lacul Negru). În lunca Dunării, foarte multe lacuri au fost
desecate. Dintre cele rămase, mai importante sunt Gârla Mare, Fântâna Banului, Maglavit, Golenţi,
Ciuperceni, Manginiţa, Bistreţ, Suhaia, Ciocăneşti, Ceacu ş.a., majoritatea amenajate pentru
piscicultură.
Lacurile de luncă au adâncimi reduse şi suprafeţe mari. Cele mai extinse se află în lunca
Dunării, depăşind 1000 ha (Suhaia, Bistreţ). Majoritatea conţin apă dulce şi salmastră (tabelul 4.8.).
Regimul lor hidrologic este mai mult sau mai puţin dirijat antropic pentru folosinţe (în principal
piscicultură).
Tabelul 4.7. Date privind principalele limanuri fluviatile din Câmpia Română
Nr. Cursul de Hmax. W* Caracterizare
Denumirea lacului S (ha) Folosinţă
crt. apă (m) (mil. m3) hidrochimică
Bălteni (Scroviştea,
1 Mănăstirea, Ialomiţa 175 1,225 CS, D
Ciolpani)
2 Snagov Ialomiţa 575 9 17,250 Agrement BS, D
3 Balta Neagră Ialomiţa 44 3 BM, D
4 Căldăruşani Ialomiţa 224 5 4,480 Agrement CS, D
5 Sărăcineanca Ialomiţa 16 BC, D
Micşuneşti (Lacul
6 Ialomiţa 16 3 BC, D
Mare)
Rogozului (Sf. Piscicolă,
7 Ialomiţa 20 BC, D
Gheorghe) irigaţii
Piscicolă,
8 Sărăţuica Ialomiţa 69 BS, Sa
irigaţii
9 Fundata Ialomiţa 510 10,000 SS, Sa
10 Şchiauca Ialomiţa 106 3 SS/CS, Sa
11 Iezer Ialomiţa 194 0,970 CS/SS; Sa
12 Strachina Ialomiţa 1 050 CS/SS; Sa
13 Coşteiu Buzău 294 2,058 Piscicolă CS, Sa
14 Jirlău Buzău 962 (890*) 5600 Piscicolă CS/BS, Sa
15 Câineni Buzău 119 Balneară CA/SS; Sr
16 Amara Buzău 769 (600*) 3,600 Piscicolă
17 Balta Albă Buzău 1 012 5,060 Balneară CS, Sa
18 Ciulniţa Buzău 69 0,345 Piscicolă SS, Sa
Piscicolă,
19 Mostiştea Dunăre 2 000 (1 860*) 280 BS, D/Sa
agrement
Piscicolă,
20 Gălăţui Dunăre 250 (712*) 8,554 BS, D/Sa
irigaţii
Piscicolă,
21 Potcoava Dunăre 125 BS, D/Sa
irigaţii
S = suprafaţă; Hmax. = adâncime maximă; W = volum; CS = clorurat sodic; D = dulce; BS = Bicarbonatat sodic;
BM = Bicarbonatat magnezian; BC = Bicarbonantat calcic; Sa= salmastru; SS = Sulfatat sodic; Sr = sărat.
Sursa: Gâştescu, 1971; Atlasul Cadastrului apelor din România, 1992.
*Conform datelor din Atlasul Cadastrului apelor din România, 1992.
Lacurile de meandru se întâlnesc atât în lunci, cât şi pe terasele mai joase, în spaţii ale unor
braţe părăsite. Au adâncimi ce pot depăşi 10 m (tabelul 4.8) şi se alimentează atât din apele
freatice, cât şi din infiltraţiile din râu. Mai cunoscute sunt cele din lunca Dunării (Japşa Plopilor,
Dunărea Veche, Bentul Lătenilor, Bentul Stânii), a Călmăţuiului (Batogu). Dintre lacurile de
meandru situate pe terase, se remarcă Lacul Sărat de lângă Brăila (amplasat la nivelul terasei I-a a
Dunării), lacul Amara (pe terasa inferioară a Ialomiţei). La geneza acestor lacuri au contribuit şi
procesele de tasare (Gâştescu, 1971). Apa din lacurile care nu mai au legătură hidraulică cu râul, a
devenit cu timpul salmastră şi chiar sărată. Aceste lacuri conţin nămol sapropelic (Lacul Sărat,
Amara, Batogu), unele fiind valorificare în scop balnear (Lacul Sărat, Amara).
Lacurile din crovuri, aşa cum deja am menţionat, au rezultat din acumularea apei pluviale
şi din topirea zăpezii în arealele depresionare, formate ca urmare a proceselor de tasare şi sufoziune
la nivelul câmpurilor interfluviale şi teraselor acoperite cu depozite loessoide. Cele mai mari au
suprafaţe ce depăşesc 1 km2 şi adâncimi de peste 5 m (tabelul 4.9). Au caracter temporar sau
permanent. Cele mai numeroase şi extinse, majoritatea permanente, sunt situate în Câmpia
Bărăganului: Tătaru, Unturos, Colţea, Plaşcu (între Ialomiţa şi Călmăţui), Ianca, Plopu, Iazu, Lutul
Alb, Movila Miresii ş.a. (între Călmăţui şi Buzău). În Câmpia Snagovului sunt lacurile Frăteşti,
Căratu, Vieru (Gâştescu, 1971).
La vest de Argeş, lacurile din crovuri sunt mai puţine şi mai reduse ca dimensiuni, în cea
mai mare parte fiind cu caracter temporar (având apă, mai ales, în perioada de primăvară), în timp
ce în Bărăgan sunt mai bine reprezentate, mai extinse şi cu caracter atât temporar, cât şi permanent.
Lipsa drenajului superficial şi evaporarea intensă conferă apei lacurilor din crovuri caracter
salmastru şi sărat.
Tabelul 4.8. Date privind principalele lacuri de meandru şi de luncă din Câmpia Română
Nr. Denumirea Hmax W* Caracterizare
Cursul de apă S (ha) Flolosinţă
crt. lacului (m) (mil. m3) hidrochimică
1 80 11 0,370 -
Bentul Lătenilor Meandru Dunăre D
(74*)
2 Lacul Sărat Meandru 172 0,8 0,195 Balneară,
SS/CS, Sr
(Brăila) terasă Dunăre (39*) agrement
3 Batogu Meandru Călmăţui 84 0,5 0,63 CS, Sr
4 156 4 2,640 Balneară,
Amara Meandru terasă Ialomiţa SS/CS, Sr/Sa
(132*) agrement
5 Ciocăneşti Luncă Dunăre 230 - - - -
6 Ceacu Luncă Dunăre 400 - - Piscicolă D
7 1 050 - 18 Piscicolă
Suhaia Luncă Dunăre D
(1 094*)
8 2 050 - 28 Piscicolă
Bistreţ Luncă Dunăre D
(1 867*)
9 Tălăbasca Luncă Siret 144 - - Piscicolă D
10 Măxineni Luncă Siret 541 - - Piscicolă D
11 62,5 - 0,500 -
Bătrâna Luncă, Călmăţui Sa
(25*)
12 81 - 0,456 -
Lacul lui Traian Luncă, Călmăţui -
(76)
13 Rodeanu Luncă Prahova 34 - - - CS, Sa
14 Mitreni 14 - 0,200 -
Luncă Argeş BS/CS, Sa
(Potcoava) (25*)
15 700 - 6
Comana Luncă Neajlov Agrement D
(1 200*)
S = suprafaţa; Hmax. = adâncime maximă; W = volum; D = dulce; SS = Sulfatat sodic ; CS = clorurat sodic; Sr = sărat; Sa= salmastru;
BS = Bicarbonatat sodic;
Tabelul 4.9. Date privind principalele lacuri din crovuri din Câmpia Română
Nr. Suprafaţa Adâncimea Volum*
Denumirea lacului Caracterizare hidrochimică
crt. (km2) maximă (m) (mil. m3)
1 Tătaru 3,2 9 - Sulfatat sodic, salmastru
Sulfatat sodic/clorurat sodic,
2 Plaşcu 1,8 7 -
salmastru
3 Lutu Alb 3,1 11 0,255 Clorurat sodic, salmastru
4 Plopu 1,8 10 0,720 Clorurat sodic, sărat
5 Movila Miresii 1,8* 11 4,500 Clorurat sodic, sărat
6 Ianca - 3,22* 1,610 -
7 Chichineţu - 8 - Sulfatat sodic, salmastru
Lacuri interdune. În arealele cu dune de nisip din sudul Câmpiei Olteniei, din cursul
inferior al Siretului (Hanul Conachi) şi de pe partea dreaptă a cursurilor inferioare ale Ialomiţei și
Călmăţuiului Buzăului s-au instalat lacuri interdune, cu caracter, în general, temporar. Sunt
alimentate din precipitaţii, din pânza freatică şi din revărsarea cursurilor de apă. Mai cunoscute sunt
cele din sudul Olteniei situate pe malul stâng al Jiului, în zona localităţii Apele Vii (Lacul cu
Trestie, Ciocoiului, Bălţile Cernei, Balta Belia ş.a.) şi în lunca şi pe terasa inferioară a Dunării
(lacurile de la Manginiţa) (Gâştescu, 1963).
Lacurile antropice din Câmpia Română, areal cu densitate ridicată a populaţiei şi aşezărilor
şi activităţi social-economice intense, au apărut din necesitatea de a se asigura apa pentru diferitele
folosinţe, în condiţiile unui climat cu precipitaţii reduse şi evapotranspiraţie intensă. Acumulările
lacustre antropice au generat însă modificări importante în regimul scurgerii apei şi în dinamica
albiilor, determinând schimbări în profilul longitudinal şi transversal al acestora. În timpul
evenimentelor hidrologice extreme (cum au fost viiturile din 2005), ruperea barajelor şi a digurilor
ce stabilizează lacurile de acumulare pot provoca inundaţii şi modificări bruşte ale albiilor în aval.
Din categoria lacurilor antropice, dominante în Câmpia Română sunt iazurile. Prezenţa lor
în acest areal este atestată încă din sec. al XVII-lea (Zăvoianu, 2005). Ele au fost amenajate, de
regulă, pe râurile autohtone, cu scurgere redusă (frecvent cu caracter intermitent), pentru asigurarea
volumelor de apă necesare pentru irigaţii, piscicultură, morărit, creşterea animalelor. Prezintă şi un
rol de regularizare a scurgerii şi de asigurare de rezerve pentru perioadele secetoase.
Specifice arealelor acoperite cu depozite loessoide sunt iazurile amenajate pe văile de tip
„mostişte”. Formarea, evoluţia şi caracteristicile morfometrice ale acestor văi sunt consecinţa
evoluţiei paleogeografice recente a Câmpiei Române şi proceselor sufozionale şi de tasare (vezi
capitolele 1 şi 2). Ele au ca particularităţi: profil transversal evoluat prin procese de tasare, cu
maluri puţin înclinate; profil longitudinal cu pante reduse (0,09-0,92 m/km), influenţat de
modificarea nivelului de bază, ca urmare a transgresiunilor şi regresiunilor marine; caracter puternic
meandrat; prezenţa teraselor fluviale; fundul văii larg (100-300 m), invadat cu apă; succesiune de
lacuri puţin adânci, acoperite cu vegetaţie acvatică (Gâştescu 1963, 1971).
Văi de tip mostişte sunt specifice mai multor râuri din Câmpia Română estică, precum: cele
din bazinul Mostiştei; Valea Lată (tributară lacului Strachina); Sărata (afluent al Ialomiţei); Gălăţui;
Rasa şi Luica (afluenţi ai Argeşului în aval de Budeşti); Câlnău, Pasărea, Colentina (afluenţi ai
Dâmboviţei); Cocioc (afluent al Sabarului); Snagov, Vlăsia şi Cociovaliştea (afluenţi ai Ialomiţei);
Sboi şi Gogoşari (afluenţi ai Dunării în sectorul Olteniţa-Giurgiu); sistemul fluviatil al Câlniştei;
Vâjiştea şi Gabrul (afluenţi ai Teleormanului); Nanov şi Găuriciu (afluenţi ai Vedei); Călmăţuiul de
Teleorman şi afluentul său Urlui; afluenţi ai Oltului între Caracal şi Corabia (Gâştescu, 1963).
Lacurile din văile de tip mostişte au origine mixtă, fiind rezultatul, pe de o parte, al
aluvionării naturale a zonelor de confluenţă, iar pe de altă parte, a intervenţiei antropice,
materializată în realizarea de diguri şi baraje succesive în lungul văii (Gâştescu 1963, 1971). Cele
mai cunoscute iazuri amenajate pe văile de tip mostişte sunt cele de pe râul Mostiştea şi afluenţii
acesteia: Frăsinet (142 ha), Valea Argovei (200 ha), Polceşti (63 ha), Tămădăul Mare (60 ha),
Plumbuita (50 ha) (Gâştescu, 1971).
În afara iazurilor din văile de tip mostişte, numeroase alte iazuri au fost realizate pe râurile
care drenează câmpiile piemontane şi zona de contact dintre câmpie şi piemont. Astfel de lacuri
sunt frecvente în bazinul Vedei și pe unii afluenţi ai Argeşului (Glavacioc, Dâmbovnic, Neajlov ş.a.).
Pe principalele râuri alohtone care traversează Câmpia Română au fost amenajate acumulări
lacustre cu funcţii complexe (producere de hidroenergie, irigaţii, piscicultură, agrement). În acest
sens, se remarcă lacurile de pe cursul inferior al Oltului (Slatina, Ipoteşti, Drăgăneşti, Frunzaru,
Rusăneşti, Izbiceni), al Argeşului (Piteşti, Goleşti, Mihăileşti ş.a.), al Dâmboviţei (Lacul Morii),
salba de lacuri de pe Colentina (Buftea, Flămânzeni, Bucumeni, Mogoşoaia, Chitila, Străuleşti,
Griviţa, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon I şi II, Cernica). Pe
Ialomiţa inferioară sunt acumulările de la Dridu şi Coşereni, iar pe Siretul inferior, în amonte de
Focşani, este acumularea de la Movileni. Pe Dunăre se află lacul Ostrovul Mare.
În Anexa 1 sunt prezentate date privind principalele lacuri de acumulare din Câmpia
Română.
4.2. Condiţiile hidrologice şi rolul lor asupra proceselor hidrogeomorfologice
Analizele din prezentul capitol al lucrării se focalizează, cu precădere, pe sectorul central al

Câmpiei Române. Poziţia geografică şi favorabilitatea condiţiilor fizico-geografice au contribuit la
dezvoltarea socio-economică mai accentuată a acestei părţi a Câmpiei Române, în comparaţie cu
alte sectoare din cadrul său. Aşezările sunt concentrate îndeosebi în lungul principalelor cursuri de
apă. De asemenea, numeroase căi de comunicaţie, rutiere şi feroviare sunt dispuse de-a lungul
râurilor sau traversează cursurile de apă, ceea ce le conferă vulnerabilitate la procesele
hidrogeomorfologice. În aceste condiţii, dinamica proceselor geomorfologice, atât la nivelul
interfluviilor (valorificate preponderent pentru culturi agricole), cât, mai ales, al văilor (în principal,
al albiilor minore şi majore), prin consecinţele sale negative asupra activităţilor social-economice şi
infrastructurii de transport, constituie un fenomen de risc ce trebuie analizat şi gestionat
corespunzător. Un rol determinat în această dinamică deţin apele (subterane şi/sau superficiale) care
prin circulaţia şi regimul lor de variaţie influenţează, pe termen mai lung sau mai scurt, modul de
manifestare şi intensitatea proceselor geomorfologice.
Sunt analizate bazine morfohidrografice care prin particularităţile lor hidrologice pot fi
considerate reprezentative pentru condiţiile fizico-geografice din sectorul supus cercetării,
particularităţi care influenţează procesele geomorfologice din arealul lor şi riscurile asociate
acestora. Aceste bazine corespund sistemelor hidrografice Călmăţui (de Teleorman), Vedea şi
Neajlov (subbazin al Argeşului). Deşi, analizele morfohidrografice realizate în cadrul prezentei
lucrări au vizat şi bazinul Mostiştei, lipsa unor date sistematice asupra parametrilor scurgerii lichide
şi solide şi gradul ridicat de amenajare, nu au permis însă o analiză hidrologică a acestui sistem
fluviatil.
4.2.1. Apele subterane şi influenţa lor asupra proceselor hidrogeomorfologice
Manifestarea proceselor geomorfologice de la nivelul albiilor (minore şi majore), versanţilor

şi interfluviilor este influenţată direct sau indirect de regimul de variaţie, dinamica şi caracteristicile
hidrochimice ale apelor subterane, în principal cele freatice. Aşa cum am menţionat în capitolul
4.1.1, apele freatice influenţează scurgerea râurilor, asigurând alimentarea acestora în perioadele
lipsite de precipitaţii. De asemenea, apele freatice influenţează volumul viiturilor, pe de o parte, prin
mărimea scurgerii de bază, iar pe de altă parte, prin adâncimea la care se află situate (arealele cu
pânza freatică aproape de suprafaţă au o capacitate mai mică de infiltrare a apei din precipitaţii şi
topirea zăpezilor, favorizând scurgerea superficială şi alimentarea râurilor cu apă de origine pluvială
şi nivală). La nivelul interfluviilor acoperite cu depozite loessoide, apele freatice influenţează
procesele sufozionale şi de tasare. La nivelul versanţilor văilor sau al frunţilor de terasă, apele
subterane favorizează producerea alunecărilor de teren.
În sectorul analizat, straturile acvifere freatice se dezvoltă în (Harta hidrogeologică
1: 100000, foaia 49 a,c; Drăguşin (Cîrlea), 2011):
 formaţiunile holocene cu origine aluvial-proluvială (pietrişuri, bolovănişuri, nisipuri) din
luncile principalelor râuri (Olt, Argeş, Vedea, Teleorman, Neajlov, Câlniştea, iar în
extremitatea sudică, Dunărea), în care apele freatice prezintă nivel liber şi adâncimi mai
mici de 10 m (fig. 4.6) ;
 formaţiuni de vârstă Pleistocen superioară, cu origine deluvial-proluvială (pietrişuri şi
nisipuri) din alcătuirea teraselor inferioare, cu nivel parţial sub presiune; Pleistocenului
superior îi aparţin şi acviferele cantonate în Pietrişurile de Colentina (prezente în sud-
estul Câmpiei Teleormanului, în Câmpia Bucureştiului şi în sudul Câmpiei Titu–Răcari)
şi în Nisipurile de Mostiştea (din Câmpia Mostiştei);
 formaţiuni de vârstă Pleistocen medie (pietrişuri şi nisipuri) din alcătuirea teraselor
superioare şi a interfluviilor, acoperite în unele sectoare (partea de sud a Câmpiilor
Câlniştea, Burnas şi Iminog) cu depozite loessoide, aflate sub presiune;
 depozitele de pietrişuri şi nisipuri (cu intercalaţii argiloase) din alcătuirea stratelor de
Frăteşti şi de Cândeşti, de vârstă Pleistocen inferioară, atât cu nivel liber (în partea
sudică), cât şi sub presiune. Formaţiunile acvifere freatice din Stratele de Cândeşti au o
dezvoltare mai redusă, fiind prezente în sectorul nordic al arealului analizat (Câmpia
Piteştiului), la adâncimi de 20–30 m, până la circa 50 m. Stratele de Frăteşti se dezvoltă
în jumătatea sudică a câmpiei şi sunt acoperite, în mare parte, cu depozite loessoide (fig.
4.6). În partea vestică a sectorului studiat şi în vecinătatea teraselor Dunării, Stratele de
Frăteşti se află la adâncimi mici, sub 20–25 m, imediat sub depozitele loessoide. La vest
de Vedea şi în Câmpia Burnasului, apele subterane din Stratele de Frăteşti au nivel liber,
situat la 20–30 m, în timp ce spre interiorul câmpiei, stratele se afundă şi capătă caracter
ascensional (Liteanu şi colab., 1969). În figura 4.7 este reprezentată o secţiune
hidrogeologică transversală în Câmpia Iminogului (subunitatea nordică a Câmpiei

Boianului) şi Burdea, în cuprinsul căreia pot fi identificate diferite tipuri de structuri
acvifere specifice sectorului studiat.
Fig. 4.6. Hartă hidrogeologică în sectorul de

confluenţă Vedea–Teleorman
(după Harta hidrogeologică 1: 100 000, foaia 49 a,c)
Legendă: 1: Nisipuri şi pietrişuri (acvifere) – Strate de
Frăteşti (Plesitocen Inferior) acoperite de depozite
loessoide ; 2: Pietrişuri şi nisipuri (acvifere) din alcătuirea
teraselor superioare (Pleistocen mediu) acoperite de
depozite loessoide; 3: Pietrişuri şi nisipuri (acvifere) din
alcătuirea teraselor inferioare (Pleistocen superior)
acoperite de depozite loessoide; 4: Pietrişuri, bolovănişuri
şi nisipuri (acvifere) din alcătuirea şesurilor aluviale
(Holocen); 5: Curs de apă; 6: Lac; 7: Izvor; 8: Cotă
altimetrică; 9: Hidroizohipsele stratului acvifer freatic
acumulat în aluviunile luncilor şi teraselor; 10:
Hidroizohipsele stratului acvifer freatic acumulat în
Stratele de Frăteşti; 11: Direcţia de curgere a stratului
acvifer freatic; 12: Hidroizobatele stratului acvifer freatic;
13: Mlaştini şi terenuri inundabile; 14: Localitate.
Fig. 4.7. Secţiune hidrogeologică transversală prin Câmpiile Iminog şi Burdea

(după Drăguşin (Cîrlea), 2011)
Valorile izohipselor apei freatice scad de la peste 250 m în câmpia înaltă, la mai puţin de
20 m, în lunca Dunării. Direcţia de scurgere este de la Nord la Sud sau de la NV spre SE, conformă
cu cea a reţelei hidrografice.
Între apa râurilor şi cea subterană au loc schimburi permanente, acestea fiind mai puternice
în zonele de luncă. În perioadele cu alimentare pluvială redusă, scurgerea apei râurilor este asigurată
din sursele subterane (legături hidraulice directe), în timp ce în perioadele cu debite bogate, râul
alimentează stratul acvifer (legături hidraulice inverse) (Pişota şi Zaharia, 2002). Râurile care
beneficiază de alimentare subterană (curs de apă drenant) au caracter permanent şi o variabilitate
mai redusă a debitului, în timp ce râurile care nu au legătură hidraulică cu stratul acvifer (curs de
apă independent şi/sau suspendat), în lipsa alimentării pluviale, sunt afectate de secare (Scrădeanu
şi Gheorghe, 2007). În fig. 4.8 este ilustrată variabilitatea similară a nivelurilor medii lunare ale
râului Vedea, la staţia hidrometrică Buzeşti, şi ale apei freatice din forajul F2, de la Ciureşti, din
lunca Vedei.
148.50
148.00
cotele nivelurilor medii lunare (m)
147.50
147.00
146.50
146.00
Jan-74
Jan-75
Jan-76
Jan-77
Jan-78
Jan-79
Jan-80
Jan-81
Jan-82
Jan-83
Jan-84
Jan-85
Jan-86
Jan-87
Jan-88
Jan-89
Jan-90
Jan-91
Jan-92
Jan-93
Jan-94
Jan-95
Jan-96
Jan-97
Jan-98
Jan-99
Jan-00
Jan-01
Jan-02
Jan-03
Jan-04
Jan-05
Perioada
POSTUL BUZESTI CIURESTI F2
Fig. 4.8. Variabilitatea nivelurilor medii lunare (în cote absolute) ale râului Vedea (la staţia hidrometrică Buzeşti)
şi ale apei freatice din forajul F2, de la Ciureşti (după Drăguşin (Cîrlea), 2011)
4.2.2. Caracteristici hidrologice ale principalelor sisteme hidrografice

După cum am menţionat la începutul capitolului 4.2., analiza hidrologică s-a focalizat asupra
a trei sisteme hidrografice, considerate reprezentative din punct de vedere al particularităţilor
hidrologice pentru sectorul supus cercetării, şi anume: Călmăţui (de Teleorman), Vedea şi Neajlov
(subbazin al Argeşului).
Călmăţuiul (L 4 = 139 km; S = 1 413 km2) izvorăşte din partea nordică, mai înaltă, a
Câmpiei Boianului (de la 157 m altitudine) şi se varsă în lacul Suhaia din lunca Dunării, la 17 m
altitudine, având o pantă medie de 1‰ (tabelul 4.2). Este un râu tipic de câmpie, a cărui vale este
adâncită în depozite de loess, iar cursul prezintă un grad ridicat de meandrare (coeficientul de
meandrare este 1,67). Din cauza condiţiilor climatice şi litologice din arealul bazinului său, prezintă
o scurgere redusă (debitul mediu multianual este de 1,26 m3/s) (tabelul 4.3), cu caracter intermitent
în sectorul superior şi semipermanent în cel inferior, unde, ca urmare a adâncirii văii, râul are o
alimentare mai bogată din pânza freatică (Ujvári, 1972). Are ca afluenţi principali, Sohodolul
(L = 19 km; S = 60 km2) şi Călmăţuiul Sec (L = 48 km; S = 167 km2), în sectorul superior, iar în cel
inferior, Urluiul (L = 62 km; S= 650 km2).
Vedea (L = 224 km; S = 5 430 km2) este principalul sistem hidrografic care drenează
sectorul central al Câmpiei Române şi cel mai reprezentativ pentru condiţiile fizico-geografice din
4
Datele morfometrice ale bazinelor şi reţelei hidrografice din sectorul analizat, au fost preluate din Atlasul Cadastrului
Apelor din România, 1992.
acest sector. Râul Vedea izvorăşte din Piemontul Cotmeana, la circa 500 m altitudine, şi se varsă în
Dunăre, la 16 m altitudine. Peste 80% din lungimea râului şi din suprafaţa totală a bazinului se află
în arealul Câmpiei Române, iar restul în zona piemontană (tabelul 4.2.). Bazinul hidrografic al
Vedei este alungit pe direcţia generală nord-vest – sud-est, direcţie pe care o prezintă şi majoritatea
râurilor. Cei mai importanţi afluenţi ai Vedei sunt pe partea stângă, ceea ce îi conferă bazinului o
puternică asimetrie: Vediţa (L = 60 km; S = 223 km2) şi Cotmeana (L = 94 km; S = 498 km2), în
sectorul superior; Burdea (L = 107 km; S = 366 km2) şi Valea Câinelui (L = 106 km; S = 535 km2)
în cel mijlociu, iar în cel inferior, Teleormanul (L = 169 km; S = 1 427 km2), cu Teleormănelul
(L = 30 km; S = 74 km2) şi Claniţa (L = 81 km; S = 267 km2). Afluenţii de pe partea dreaptă sunt
reduşi ca număr şi de mici dimensiuni, cei mai mari fiind Plapcea (L = 56 km; S = 354 km2) şi
Bucovul (L = 36 km; S = 85 km2).
În sectorul superior al bazinului, atât Vedea, cât şi afluenţii săi, au caracter intermitent, din
cauza infiltrării apei în depozitele permeabile ale Piemontului Cotmeana. La sud de aliniamentul
localităţilor Costeşti-Găieşti, ca urmare a efilării apei freatice de la periferia piemontului şi a
conului de dejecţie al Argeşului, cursurile devin, în majoritatea lor, permanente. Albiile majore ale
Vedei şi principalilor săi afluenţi sunt largi şi în cea mai mare parte inundabile (Ujvári, 1972).
Panta medie a râului Vedea, în ansamblul său, este de 2,1 m/km. În sectorul superior, panta
medie este de peste 5 m/km. Râul îşi adânceşte valea (aproape rectilinie) în depozitele permeabile
ale pietrişurilor de Cândeşti şi depozitelor loessoide care le acoperă, prezentând debite reduse şi
scurgere cu caracter intermitent din cauza pierderilor de apă prin infiltraţie şi adâncimii mari a
pânzei freatice. Odată cu pătrunderea în câmpie, ca urmare a reducerii pantei (în aval de confluenţa
cu Teleormanul, este de numai 0,3 m/km), se intensifică procesele de acumulare, meandrare şi
eroziune laterală. În sectorul inferior, datorită interceptării pânzei freatice, scurgerea devine
permanentă.
Neajlovul (L = 186 km; S = 3 720 km2) este principalul afluent de pe partea dreaptă a
Argeşului, din sectorul său inferior. Izvorăşte din Câmpia înaltă a Piteştiului (de la circa 315 m
altitudine) şi confluează cu Argeşul la 43 m altitudine, având o pantă medie de 1,5‰, ce se reduce
însă în sectorul inferior la mai puţin de 0,5‰, favorizând procesul de meandrare (pe ansamblul
râului, coeficientul de meandrare este de 1,47).
Neajlovul are un bazin asimetric, cu o dezvoltare mai mare pe partea dreaptă, de unde
primeşte pe cei mai importanţi afluenţi: Holoboca (L = 45 km; S = 86 km2); Dâmbovnicul (L = 110
km; S = 639 km2) şi Câlniştea, care este cel mai mare afluent al său (L = 112 km; S = 1 748 km2)
care, la rândul său, are un afluent important, Glavaciocul (L = 120 km; S = 682 km2). Panta redusă a
cursului Câlniştei (în medie 0,6 ‰) determină un grad accentuat de meandrare, reflectat de cea mai
mare valoare a coeficientului de meandrare dintre principalele râuri autohtone Câmpiei Române şi
anume, 2,1 (tabelul 4.2). Dezvoltarea deosebită a meandrelor Câlniştei este, în acelaşi timp, şi
consecinţa condiţiilor litologice şi tectonice specifice arealului pe care îl străbate. Relaţia dintre
tectonică şi meandrare este analizată în articolul lui Grecu et al. 2010 a, iar aspecte privind
meandrele Câlniştei şi dinamica în profil longitudinal şi transversal al albiilor principalelor râuri din
sectorul central al Câmpiei Române sunt detaliate în capitolul 2.
În sectorul superior al bazinului Neajlov, ca urmare a pierderii apei prin infiltrare în
depozitele permeabile ale câmpiei înalte, scurgerea apei râurilor este foarte redusă, frecvent afectată
de secare, în timp ce în sectorul inferior, alimentarea subterană determină scurgere permanentă şi
semipermanentă. Cu excepţia Neajlovului şi Câlniştei, care au debite mai importante (circa 4 m3/s şi
respectiv 2,3 m3/s; tabelul 4.3), debitele celorlalte râuri nu depăşesc, de regulă, 1 m3/s. Pantele
reduse favorizeză stagnarea apei şi fenomene de înmlăştinire.
Analizele hidrologice din acest capitol se bazează pe valorificarea, în principal, a datelor
privind scurgerea lichidă şi de aluviuni de la staţiile hidrometrice Alexandria (pe Vedea),
Teleormanu (pe Teleorman) şi Călugăreni (pe Neajlov), staţii din cadrul reţelei hidrometrice de stat
(gestionată de Administraţia Naţională „Apele Române” – A.N.A.R.) (fig. 4.9).
Fig. 4.9. Principalele sisteme hidrografice din Sectorul Central al Câmpiei Române
şi staţiile hidrometrice valorificate în analizele hidrologice
4.2.2.1. Variabilitatea scurgerii lichide

Scurgerea lichidă prezintă un rol major în manifestarea proceselor hidrogeomorfologice,
determinând, la scară temporală mai mică sau mai mare, modificări ale albiei minore şi majore,
unele cu efecte socio-economice negative.
În condiţiile fizico-geografice specifice sectorului de câmpie analizat, între care se impun
cele climatice şi geologice, scurgerea apei râurilor este redusă. Numeroase râuri au scurgere
intermitentă (Atlasul secării râurilor din România, 1974). Alimentarea râurilor este mixtă. În cazul
râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov, sursa nivală asigură 36–40% din scurgerea medie
multianuală, iar cea pluvială 27–32%. Ponderea alimentării subterane este diferită de la un sector la
altul. Dacă în cazul Vedei, în sectorul inferior, alimentarea subterană constituie circa 29 % din
scurgerea medie, în cazul Călmăţuiului (în cursul inferior) este de 32%, iar al Neajlovului (în cursul
mijlociu, la Moara din Groapă) de 36,4% (Râurile României, 1971).
Scurgerea medie
Debitele lichide medii multianuale ale principalelor râuri analizate din sectorul studiat
oscilează între 7,64 m3/s (Vedea, la Alexandria; după confluenţa cu Teleormanul, debitul Vedei este
de aproximativ 11 m3/s) şi 0,418 (Valea Câinelui). Debitele medii specifice sunt cuprinse între
0,87 l/s.km2 (Urlui) şi 5,21 l/s.km2 (Neajlov). Caracterul deficitar al resurselor de apă ale râurilor
este reflectat foarte bine de volumele mici de apă ale râurilor (cu excepţia Vedei şi Neajlovului, sub
100 mil. m3) şi grosimea redusă a stratului de apă echivalent scurgerii superficiale, ale cărei valori
sunt mai mici de 100 mm, pentru majoritatea râurilor analizate. Cele mai mari straturi au Neajlovul
(164 mm) şi Cotmeana (100 mm), care beneficiază de alimentare subterană mai bogată şi mai
constantă (tabelul 4.10 şi fig. 4.10).
Tabelul 4.10. Date privind scurgerea medie a principalelor râuri din bazinele morfohidrografice
Vedea, Călmăţui şi Neajlov
Nr. Staţia Hmed Q W (mil
Râul S (km2) Perioada q (l/s.km2) h (mm)
crt. hidrometrică (m) (m3/s) m3)
1
1 Vedea Alexandria 3 312 194 1965-2007 7,64 2,31 241,1 72,8
2 Cotmeana2 Ciobani 430 151 1965-2007 1,37 3,18 43,2 100
3 Teleorman1 Teleormanu 1 295 156 1965-2007 3,13 2,49 98,8 76,2
Călmăţui (de Crângu 891 113 1,26
4 1950-1994 1,41 39,8 44,6
Teleorman)1
5 Urlui2 Furculeşti 642 96 1965-2007 0,56 0,87 17,7 27,5
6 Valea Câinelui1 Vârtoapele 252 151 1950-1994 0,418 1,65 13,1 52,3
7 Neajlov1 Călugăreni 1 700 154 1963-2007 8,86 5,21 279,6 164
8 Glavacioc2 Crovu 288 97 1988-2007 0,83 2,88 26,2 91
S = suprafaţa bazinului hidrografic; Hmed = altitudinea medie a bazinului hidrografic; Q = debit mediu multianual;
q = debit specific mediu multianual; W = volum mediu multianual de apă; h = strat mediu multianual de apă.
Sursa datelor privind S, Hmed şi Q: 1) A.N.A.R.; 2) Dina (Toma), 2011.
Fig. 4.10. Debite specifice medii multianuale (q) (la stânga) şi grosimi medii multianuale ale stratului de apă
scurs (h) (la dreapta) pentru principalele râuri din bazinele morfohidrografice Călmăţui, Vedea şi Neajlov
(staţiile hidrometrice şi perioadele corespund celor din tabelul 4.10)
Variabilitatea interanuală este accentuată, ca reflex direct al condiţiilor pluviometrice.

Legătura dintre precipitaţii şi scurgerea lichidă a râurilor este evidenţiată de valorile coeficienţilor
de corelaţie liniară (r) dintre precipitaţiile şi debitele medii anuale. Asemenea corelaţii au fost
realizate pentru perioada 1965-2007, între precipitaţiile anuale (mediate de la staţiile meteorologice
Alexandria şi Roşiori de Vede) şi debitele medii multianuale ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria)
şi Teleorman (la s.h. Teleormanu) (fig. 4.11). Valorile r sunt aproape egale pentru cele două
corelaţii (0,68 şi respectiv 0,69), ceea ce exprimă legături statistic semnificative (conform testului
Bravais-Pearson, pentru un risc de eroare α = 0,02).
Fig. 4. 11. Corelaţii liniare între precipitaţiile anuale (P – mediate la staţiile meteorologice Roşiori de Vede şi
Alexandria) şi debitele medii multianuale (Q) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria), la stânga şi Teleorman
(la s.h. Teleormanu), la dreapta, în perioada 1965-2007
În perioada 1965-2007, coeficientul de variaţie a scurgerii medii anuale a râului Vedea (la
s.h. Alexandria) este de 0,73, al râului Teleorman (la s.h. Teleormanu), de 0,54, iar al Neajlovului
(la Călugăreni), de 0,48, ceea ce indică faptul că Teleormanul şi Neajlovul beneficiază de o
alimentare subterană mai importantă decât Vedea (în secţiunile considerate). În perioada
menţionată, se identifică atât în cazul Vedei, cât şi al afluentului său Teleorman, o tendinţă liniară
de diminuare a scurgerii medii anuale semnificativă statistic 5 (la un nivel de semnificativitate
α = 0,01), conformă cu tendinţa ce a fost semnalată în variabilitatea precipitaţiilor. Scurgerile medii
cele mai bogate s-au produs pe ambele râuri în anii 1972, 1970, 2005 şi 1980 (fig. 4.12), ani în care
s-au manifestat cele mai mari viituri din sectorul central al Câmpiei Române. Variabilitatea similară
a scurgerii medii anuale a Vedei şi Telormanului, rezultat al condiţiilor asemănătoare de formare a
scurgerii, este reflectată de coeficientul ridicat de corelaţie liniară (r = 0,97) dintre debitele medii
anuale ale celor râuri, la staţiile Alexandria (pe Vedea) şi Teleormanu (pe Teleorman), în perioada
1965-2007 (fig. 4.13).
Fig. 4.12. Variabilitatea interanuală a debitelor medii Fig. 4. 13. Corelaţia liniară dintre debitele medii
anuale (Qmed) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria) şi anuale ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria) şi
Teleorman (la s.h. Telormanu) (1965-2007) Teleorman (la s.h. Teleormanu),
în perioada 1965-2007
În cazul râului Neajlov a fost identificată, de asemenea, o tendinţă liniară de diminuare a
scurgerii medii (la un nivel de semnificativitate α = 0,1). Cele mai bogate scurgeri medii au fost
înregistrate în anii 1970, 2005, 1973 şi 1981
(fig. 4.14).
Regimul scurgerii lichide medii în
timpul anului este variabil, reflectând în
mare măsură variabilitatea condiţiilor
climatice, în principal pluviometria. Cele
trei râuri analizate înregistrează cele mai
bogate scurgeri în lunile martie şi februarie
(14–20% din volumul mediu anual).
Ponderile cele mai reduse ale scurgerii
lichide sunt specifice lunii august (sub 5%),
urmată de septembrie şi noiembrie (3–6%)
(fig. 4.15). În aceste condiţii, anotimpual, Fig. 4.14. Variabilitatea interanuală a debitelor medii anuale
cele mai importante volume de apă sunt (Q) ale râului Neajlov (la s.h.Călugăreni) (1965-2007)
tranzitate primăvara (33–36% din volumul
5
Semnificativitatea statistică a tendinţei liniare a fost stabilită cu ajutorul testului Mann-Kendall, aplicat cu programul
MAKENSES.
mediu anual). O particularitate a acestui spaţiu o constituie ponderea mare a scurgerii în sezonul de
iarnă (aproape 30%), când sunt specifice şi viituri, produse pe fondul existenţei stratului de zăpadă
şi al pătrunderii maselor de aer umed şi cald de origine mediteraneană. Vara şi toamna, ponderile
scurgerii sunt relativ apropiate, oscilând între 16 şi 20% (fig. 4.15).
Fig. 4.15. Repartiţia lunară (la stânga) şi anotimpuală (la dreapta) a scurgerii medii a râurilor Vedea
(la s.h. Alexandria), Teleorman (la s.h. Teleormanu) şi Neajlov (la s.h. Călugăreni), în perioada 1965-2007
(în % din volumul mediu multianual)
Analiza variabilităţii scurgerii lunare a râurilor Vedea şi Teleorman indică în perioada de

observaţie (1965-2007) o tendinţă liniară de diminuare a acesteia, statistic semnificativă în lunile
ianuarie–martie şi noiembrie–decembrie. În cazul râului Vedea, tendinţele sunt semnificative
statistic pentru un nivel de semnificativitate de 0,05 şi în intervalul mai–iulie (tabelul 4.11). În ceea
ce priveşte Neajlovul, au fost identificate tendinţe de diminuare a scurgerii medii lunare pentru un
nivel de semnificativitate de 0,05 în lunile februarie, noiembrie şi decembrie şi pentru un nivel de
semnificativitate de 0,1 în martie, iunie şi iulie.
Tabelul 4.11. Valorile pantei Sen (S) şi nivelul de semnificativitate statistică a tendinţelor liniare în variabilitatea
debitelor medii lunare şi anuale ale râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov
Râul Vedea – Râul Teleorman –
Râul Neajlov – s.h. Călugăreni
s.h. Alexandria s.h. Teleormanu
Perioada
Nivel de Nivel de Nivel de
S S S
semnificativitate semnificativitate semnificativitate
I -0,054 * -0,036 ** -0,051
II -0,296 ** -0,114 ** -0,180 *
III -0,164 ** -0,075 * -0,118 +
IV -0,047 -0,010 -0,028
V -0,065 * -0,013 -0,036
VI -0,084 * -0,027 -0,089 +
VII -0,076 * -0,018 -0,074 +
VIII 0,003 -0,008 -0,045
IX -0,020 -0,010 -0,032
X 0,001 -0,004 -0,013
XI -0,034 * -0,019 ** -0,034 *
XII -0,038 + -0,020 ** -0,063 *
An -0,129 ** -0,043 ** -0,072 +
*** nivel de semnificativitate α = 0,001; ** nivel de semnificativitate α = 0,01; * nivel de semnificativitate α = 0,05;
+ nivel de semnificativitate α = 0,1.
Scurgerea maximă
Aşa cum am menţionat deja, scurgerea maximă prezintă o influenţă majoră asupra dinamicii
hidrogeomorfologice. În timpul perioadelor cu ape mari, dar, mai ales al viiturilor, ca urmare a
capacităţii erozive şi de transport mărite, procesele de dinamică fluvială se intensifică, determinând
modificări, în general rapide, ale albiilor minore şi majore (în timpul inundării acestora).
În perioada analizată (1965-2007), cele mai mari debite maxime anuale pe râurile Vedea,
Teleorman şi Neajlov s-au înregistrat în anii 1972, 2005 şi 1975 (fig. 4.16), ani în care s-au produs
cele mai ample viituri, cu consecinţe socio-economice grave. Ca şi în cazul scurgerii medii, există o
corelaţie strânsă între variabilitatea debitelor maxime anuale ale râurilor Vedea şi Teleorman, însă
cu un coeficient de corelaţie ceva mai redus (r = 0,89) (fig. 4.17), ceea ce indică existenţa unor
factori locali care influenţează scurgerea maximă.
Fig. 4.16. Variabilitatea interanuală a debitelor maxime Fig. 4.17. Corelaţia liniară dintre debitele maxime
anuale (Qmax) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria), anuale (Qmax) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria)
Teleorman (la s.h. Telormanu) şi Neajlov (la Călugăreni) şi Teleorman (la s.h. Teleormanu) (1965-2007)
(1965-2007)
Variabilitatea interanuală a scurgerii maxime este destul de importantă. În perioada 1965-

2007, debitele maxime ale Vedei (la Alexandria) au oscilat între 4,5 m3/s (în 1992) şi 949 m3/s (în
1972), cu un coeficient de variaţie (Cv) de 0,95. În cazul râului Teleorman (la staţia Teleormanu),
debitele maxime anuale au variat între şi 2,5 m3/s (în 1990) şi 278 m3/s (1972), cu Cv = 1,1. În ceea
ce priveşte Neajlovul, debitele sale maxime au înregistrat valori cuprinse între 8,6 m3/s (1993) şi
430 m3/s (1973), cu un coeficient de variaţie (Cv) de 1,04. În perioada analizată, tendinţa generală
este de diminuare a debitelor maxime anuale (fig. 4.16 şi tabelul 4.12).
În condiţiile climatice specifice sectorului central al Câmpiei Române, pe râurile din acest
areal, scurgerea maximă (ca fază a regimului hidrologic) se manifestă în perioada de sfârşit de
iarnă-început de primăvară (martie), fiind
generată de alimentarea mixtă, nivală şi
pluvială. Debitele maxime cele mai mari s-au
produs, însă, pe râurile analizate, în lunile
octombrie (1972) şi iulie (1975), ca urmare a
viiturilor pluviale (fig. 4.18).
Analiza variabilităţii debitelor maxime
lunare la scară multianuală indică tendinţe
liniare de scădere în toate lunile anului, unele
semnificative statistic, la diferite niveluri de
semnificativitate. În cazul râului Teleorman,
se constată tendinţe de scădere (la un nivel de
semnificativitate α = 0,01) în şase luni, în timp
ce în cazul Vedei, doar în 2 luni (februarie şi Fig. 4.18. Variabilitatea debitelor maxime lunare (Q) ale
râurilor Vedea (la Alexandria), Teleorman (la Teleormanu)
iulie), iar în cel al Neajlovului, doar într-o şi Neajlov (la Călugăreni) (1965-2007)
lună (iulie) (tabelul 4.12).
Tabelul 4.12. Valorile pantei Sen (S) şi nivelul de semnificativitate statistică a tendinţelor liniare în variabilitaea
debitelor maxime lunare şi anuale ale râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov
Râul Vedea – Râul Teleorman –
Râul Neajlov – s.h. Călugăreni
s.h. Alexandria s.h. Teleormanu
Perioada
S S
S semnificativitate semnificativitate semnificativitate
I -0,106 + -0,104 ** -0,064
II -1,120 ** -0,433 ** -0,452 *
III -0,278 + -0,160 + -0,367 +
IV -0,080 -0,026 -0,133
V -0,237 * -0,039 -0,137 *
VI -0,279 * -0,106 * -0,183 +
VII -0,362 ** -0,067 ** -0,194 **
VIII -0,019 -0,025 -0,098 *
IX -0,034 -0,032 ** -0,055
X -0,004 -0,012 + 0,001
XI -0,056 + -0,033 ** -0,070
XII -0,050 -0,031 -0,074
An -3,563 + -1,202 * -1,521 +
Scurgerea minimă
În cazul scurgerii minime, procesele de dinamică fluvială sunt mai atenuate, ca urmare a
forţei erozive şi de transport diminuate a râului. Alternarea, însă, rapidă a debitelor reduse cu cele
mari, poate conduce la diminuarea stabilităţii albiei şi la modificări ale acesteia.
Aşa cum deja s-a mai precizat, condiţiile climatice şi litologice din arealul Câmpiei Române,
inclusiv din sectorul analizat, sunt responsabile de scurgeri lichide reduse ale râurilor, multe dintre
ele având caracter temporar şi intermitent (cu precădere cele care îşi au obârşia în regiunile
deluroase şi piemontane periferice câmpiei). Secarea se poate produce atât în perioada de vară,
generată de lipsa precipitaţiilor, cât şi în cea de iarnă, pe fondul temperaturilor negative şi debitelor
reduse, care determină îngheţul total al apei.
În ceea ce priveşte râurile Vedea, Teleorman şi Neajlov, la staţiile hidrometrice Alexandria,
Teleormanu şi, respectiv, Călugăreni, ele nu au fost afectate de secare în perioada analizată (1965-
2007), scurgerea lor în sectoarele inferioare (unde sunt situate staţiile) fiind alimentată şi din
izvoare subterane. Debitele minime anuale ale Vedei au oscilat în perioada considerată între 0,124
m3/s (în 1968) şi 2,8 m3/s (în 1970), ale Teleormanului, între 0,1 m3/s (în 1968) şi 1,54 m3/s (în
2006), iar ale Neajlovului, între 0,141 m3/s (în 1968) şi 6 m3/s (în 1981). Valorile coeficienţilor de
variaţie (Cv) a debitelor minime anuale sunt relativ reduse (0,47 în cazul Vedei; 0,35 în cazul
Teleormanului şi 0,46 în cel al Neajlovului), ceea ce indică influenţa alimentării subterane asupra
scurgerii lichide.
Tendinţa generală în variabilitatea debitelor minime anuale este de uşoară creştere (fig.
4.19), însă semnificativă statistic doar pentru Vedea, la un nivel de semnificativitate α = 0,05
(tabelul 4.13). Spre deosebire de situaţiile identificate la analiza scurgerii medii şi maxime, în cazul
celei minime, corelaţia dintre debitele minime anuale ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria) şi
Teleorman (la s.h. Teleorman), în perioada 1965-2007, este mai slabă (r = 0,68) (fig. 4.20), ceea ce
conduce la ideea existenţei unor diferenţe induse de condiţiile locale de alimentare subterană.
În general, scurgerea minimă, ca fază a regimului hidrologic al râurilor din sectorul analizat,
se produce în perioada de vară-toamnă (datorită deficitului de umiditate şi evapotranspiraţiei
bogate) şi în lunile de iarnă (ca urmare a producerii fenomenelor de îngheţ). În cazul râurilor Vedea,
Teleorman şi Neajlov, cele mai reduse debite minime lunare (sub 0,2 m3/s) s-au înregistrat în lunile
iulie şi august (fig. 4.21).
Analiza variabilităţii debitelor minime lunare la scară multianuală a pus în evidenţă atât
tendinţe de scădere, cât şi tendinţe de creştere şi staţionaritate. Majoritatea tendinţelor identificate
nu sunt însă statistic semnificative (tabelul 4.13).
Tabelul 4.13. Valorile pantei Sen (S) şi nivelul de semnificativitate statistică a tendinţelor liniare în variabilitaea
debitelor instantanee minime lunare şi anuale ale râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov
Râul Vedea – Râul Teleorman – Râul Nejlov –
s.h. Alexandria s.h. Teleormanu s.h. Călugăreni
Perioada
S semnificativitate S semnificativitate S semnificativitate
I 0,006 -0,011 -0,021
II -0,038 + -0,018 * -0,031
III -0,058 ** -0,019 + -0,010
IV -0,025 0,000 0,004
V -0,005 0,002 0,000
VI -0,001 0,004 -0,010
VII 0,008 0,007 -0,046
VIII 0,007 0,006 -0,028
IX 0,005 0,001 -0,015
X 0,002 0,003 -0,016
XI -0,010 -0,006 -0,023
XII -0,010 -0,004 -0,045 +
An 0,019 * 0,007 -0,015
Fig. 4.19. Variabilitatea interanuală a debitelor minime Fig. 4.20. Corelaţia liniară dintre debitele minime
anuale (Q) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria), anuale (Qmin) ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria)
Teleorman (la s.h. Telorman) şi Neajlov şi Teleorman (la s.h. Teleorman) (1965-2007)
(la s.h. Călugăreni)(1965-2007)
4.2.2.2. Scurgerea de aluviuni
Scurgerea de aluviuni constituie un factor important al dinamicii albiilor râurilor.
Variabilitatea sa este direct dependentă de cea a scurgerii lichide şi de a precipitaţiilor. Debitele
lichide reduse, coroborate cu condiţiile
geologice, morfologice şi climatice specifice
sectorului analizat, determină o scurgere solidă
medie modestă, dar care, în timpul viiturilor,
poate deveni impresionantă.
Râul Vedea (la Alexandria), transportă în
medie anual 12,4 kg/s aluviuni în suspensie
echivalentul unui debit specific de aluviuni în
suspensie de 1,18 t/ha.an şi unui volum de
391 344 t/an. Teleormanul prezintă un debit
mediu multianual de aluviuni în suspensie de
1,44 kg/s, ceea ce corespunde unui debit specific Fig. 4.21. Variabilitatea debitelor minime lunare
de 0,35 t/ha.an şi a unui volum mediu anual de instantanee (Q) ale râurilor Vedea (la Alexandria),
Teleorman (la Teleormanu) şi Neajlov (la Călugăreni),
aluviuni de 45446 t/an (pentru perioada 1968- în perioada 1965-2007
2007, conform datelor de la A.N.A.R). În ceea
ce priveşte Neajlovul, în perioada 1973-2007, a transportat în medie anual 1,12 kg/s aluviuni în
suspensie (echivalent unui debit specific de 0,2 t/ha.an şi unui volum de 35 347 t/an, conform
datelor de la A.N.A.R.). Valorile debitului specific de aluviuni în suspensie sunt inferioare mediei
la nivelul României, de 2,06 t/ha.an (Mociorniţă şi Birtu, 1987), ceea ce reflectă, în ansamblu,
condiţii puţin favorabile formării aluviunilor.
Influenţa precipitaţiilor asupra scurgerii de aluviuni în suspensie a fost evidenţiată pe baza
corelaţiei liniare între precipitaţiile anuale mediate la staţiile meteorologice Alexandria şi Roşiori de
Vede şi debitele medii anuale de aluviuni în suspensie ale râurilor Vedea (la Alexandria) şi
Teleorman (la Teleormanu), pentru perioada 1968-2007. Valorile coeficienţilor de corelaţie (r) sunt
de 0,63 şi respectiv 0,74 (fig. 4.22), ceea ce indică faptul că există o legătură directă semnificativă
statistic între precipitaţii şi scurgerea de aluviuni în suspensie (conform testului Bravais-Pearson,
pentru un risc de eroare α = 0,02).
Fig. 4.22. Corelaţii liniare între precipitaţiile anuale (P) (mediate la staţiile meteorologice Roşiori de Vede
şi Alexandria) şi debitele medii multianuale de aluviuni în suspensie (R) ale râurilor Vedea
(la s.h. Alexandria), la stânga şi Teleorman (la s.h. Teleormanu), la dreapta (1968-2007)
În perioada 1968-2007, debitul mediu anual de aluviuni în suspensie al Vedei (la

Alexandria) a oscilat între 0,1 kg/s (în 1990) şi 67 kg/s (în 1972), iar al Teleormanului (la s.h.
Teleormanu), între 0,08 kg/s (în 2002 şi 2007) şi 8,31 kg/s (în 2005). Neajlovul a înregistrat în
intervalul 1973-2007 debite medii de aluviuni în suspensie, cuprinse între 0,05 kg/s (în 2006) şi
6,40 kg/s (în 1979). Variabilitatea interanuală a debitelor medii de aluviuni în suspensie şi a celor
lichide este foarte similară (fig. 4.23), între cei doi parametri existând o strânsă relaţie de
dependenţă directă, reflectată de coeficienţi de corelaţie liniară (r) de 0,83 pentru Vedea şi
Teleorman, şi de 0,81, pentru Neajlov (la staţiile şi în perioadele considerate). În intervalele de timp
analizate, tendinţa în variabilitatea debitelor medii anuale de aluviuni în suspensie este de diminuare
(fig. 4.23), conformă cu cea a debitelor lichide medii şi a precipitaţiilor.
Transportul aluvionar este mai important în intervalul februarie-iulie şi în octombrie, cu
maximul în luna martie (22–26% din volumul mediu anual de aluviuni în suspensie). În august şi în
perioada noiembrie-ianuarie, pe fondul scurgerii lichide scăzute, sunt cele mai mici debite de
aluviuni în suspensie (sub 5% din volumul mediu anual). La scară anotimpuală, se detaşează
sezonul de primăvară cu ponderi ale volumului scurgerii de aluviuni în suspensie de 34–41% (fig.
4.24).
Aşa cum deja am menţionat, cele mai bogate cantităţi de aluviuni în suspensie sunt transportate
în timpul viiturilor, datorită, pe de o parte, vitezei şi forţei cu care apa râului acţionează asupra
albiei, iar pe de altă parte, eroziunii exercitate de apa pluvială asupra versanţilor. Între debitele
maxime lichide şi cele maxime de aluviuni în suspensie există o strânsă corelaţie, reflectată de
valoarea ridicată a coeficientului de corelaţie liniară (r), care este de 0,89, în cazul râului Vedea, şi
0,86, în cel al Teleormanului (fig. 4.25). În cazul Neajlovului, corelaţia este mai slabă (r = 0,6).
Fig. 4.23. Variabilitatea debitelor medii

lichide (Q) şi de aluviuni în suspensie (R)
ale râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov
Fig. 4.24. Variabilitatea debitelor medii de aluviuni în suspensie lunare (la stânga) şi anotimpuale (la dreapta)
ale râurilor Vedea (la s.h. Alexandria), Teleorman (la s.h. Teleormanu) şi Neajlov
(la s.h. Călugăreni) (în % din volumul mediu annual)
Fig. 4.25. Corelaţii liniare între debitele maxime lichide (Q) şi cele maxime de aluviuni în suspensie (R)
în cazul râurilor Vedea, la s.h. Alexandria (la stânga) şi Teleorman, la s.h. Teleormanu
(la dreapta) (1968-2007)
Debitele maxime anuale de aluviuni în suspensie ale Vedei (la Alexandria) au variat în
perioada 1968-2007, între 0,2 kg/s (în 1992) şi 5 838 kg/s (în 2005), ale Teleormanului (la s.h.
Teleorman) între 0,48 kg/s (în 1992) şi 796 kg/s (în 2005), iar ale Neajlovului (la Călugăreni), între
359 kg/s (în 1979) şi 0,25 kg/s (în 2002). Cele mai mari debite maxime de aluviuni în suspensie
corespund, în general, anilor în care s-au produs şi cele mai mari viituri (1972, 1973, 1975, 1984 şi
2005). Pe ansamblul perioadelor analizate, tendinţa în variabilitatea debitelor maxime anuale de
aluviuni în suspensie este de scădere (fig. 4.26).
Fig. 4.26. Variabilitatea şi tendinţele liniare

ale debitelor maxime anuale de aluviuni în
suspensie (R) ale râurilor Vedea (1968-2007),
Teleorman (1968-2007) şi Neajlov
(1973-2007)
În ceea ce priveşte distribuţia lunară a debitelor maxime de aluviuni în suspensie, ea este

destul de variabilă. În cazul Vedei, se detaşează luna iulie, urmată de octombrie şi mai, iar în cazul
Teleormanului, luna iulie, urmată de octombrie şi martie. În ceea ce priveşte Neajlovul, cele mai
mari debite maxime de aluviuni în suspensie s-au înregistrat în lunile iunie, iulie şi martie (fig. 4.27).
4.2.3. Viiturile – factor activ al dinamicii hidrogeomorfologice
Viiturile constituie „episoadele cele mai

dramatice ale hidrologiei” (Pardé, 1969, citat de
Pişota şi Zaharia, 2002). Ca urmare a
consecinţelor negative pe care le pot avea asupra
societăţii şi a dezechilibrelor pe care le pot
provoca în funcţionalitatea sistemului
environmental, viiturile constituie fenomene
hidrice de risc.
Consecinţele geomorfologice ale
viiturilor sunt rezultatul proceselor de eroziune,
transport şi acumulare ce se manifestă cu viteze
Fig. 4.27. Variaţia debitelor maxime lunare de aluviuni şi intensităţi crescute şi care generează, în timp
în suspensie (Rmax) ale râurilor Vedea
(la s.h. Alexandria), Teleorman (la s.h. Teleormanu)
relativ scurt, modificări ale albilor minore şi
şi Neajlov (la s.h. Călugăreni) chiar ale albiilor majore ale râurilor (ca urmare a
revărsării apei): eroziunea malurilor, degradări ale albiei minore, acumulări de sedimente, despletiri,
schimbări ale cursului, modificări ale morfologiei albiei majore.
Cele mai mari viituri produse în bazinele morfohidrografice analizate au avut loc în anii
1970, 1972, 1975 şi 2005. Acestea au provocat inundaţii cu importante pagube materiale şi au
influenţat dinamica albiilor. Pe râul Vedea, cea mai amplă viitura din ultimii 50 de ani s-a produs în
octombrie 1972. În timpul său, debitele maxime au atins 949 m3/s la Alexandria şi 1 168 m3/s la
Cervenia (cu câţiva km în amonte de gura de vărsare), pe 12 şi, respectiv, 13 octombrie.
Teleormanul a înregistrat (la s.h. Teleormanu) pe 11 octombrie, 278 m3/s (Mustăţea, 2005). Viitura
de pe Vedea a avut un caracter compus, cu trei vârfuri, fiind rezultatul precipitaţiilor bogate din
prima parte a lunii, concentrate în trei intervale: 3–4, 7–8 şi 10–11 octombrie (fig. 4.28).
În timpul viiturilor, apa râurilor antrenează cantităţi importante de materiale solide,
determinând modificări ale albiei în profil transversal şi pe verticală. Debitul mediu anual de
aluviuni în suspensie al râului Vedea la Alexandria este de numai 12,4 kg/s, însă în timpul viiturilor
majore (din 1972, 1975, 1995 si 2005) s-au depăşit 5 000 kg/s (fig. 4.26). Maximul a fost atins în
timpul viiturii din iulie 2005 (5 838 kg/s). Teleormanul (la s.h. Teleormanu), care prezintă un debit
mediu anual de aluviuni în suspensie de numai 1,44 kg/s, a atins în timpul viiturii din iulie 2005,
796 kg/s. În ceea ce priveşte Neajlovul, în timpul viiturii din 1979 a înregistrat un debit maxim de
aluviuni în suspensie de 359 kg/s (debitul mediu multianual fiind de doar 1,12 kg/s).
Fig. 4.28. Viitura din octombrie 1972 pe râul Vedea, la Alexandria

(conform datelor din Anuarul hidrologic, 1972)
4.2.3.1. Aspecte generale privind frecvenţa şi elementele caracteristice ale viiturilor
Ca urmare a condiţiilor climatice specifice regiunii cercetate, cu ierni umede şi advecţii de

aer mediteraneean, cel mai frecvent 6, viiturile anuale (în timpul cărora s-a produs cel mai mare
debit maxim anual) s-au manifestat în lunile februarie şi martie (până la 26 % din numărul viiturilor
anuale, în fiecare din cele două luni), având geneză mixtă (pluvio-nivală sau nivo-pluvială).
Frecvenţă relativ ridicată au şi viiturile din luna iulie, generate de ploile torenţiale. Anotimpual,
viiturile anuale au avut cea mai mare frecvenţă primăvara (33–47% din numărul viiturilor anuale
din perioada 1965-2007) şi iarna (30–40%) (fig. 4.29), ceea ce individualizează acest sector în
cadrul ţării, întrucât în majoritatea celorlalte regiuni viiturile se manifestă cel mai frecvent
primăvara şi vara. O analiză mai riguroasă a frecvenţei viiturilor, în funcţie de valori critice, se va
realiza în capitolul 4.4.
6
Frecvenţa viiturilor anuale s-a realizat pe baza datelor privind debitele maxime anuale de la A.N.A.R.
Fig. 4.29. Frecvenţa lunară (la stânga) şi anotimpuală (la dreapta) a viiturilor anuale produse pe râurile Vedea
(la Alexandria), Teleorman (la Teleormanu) şi Neajlov (la Călugăreni), în perioada 1965-2007
Consecinţele viiturilor (inclusiv cele de ordin hidrogeomorfologic) sunt determinate de

caracteristicile undelor de viitură: durată de manifestare, debit de vârf, volum de apă şi strat de
apă. În cadrul unui studiu asupra viiturilor din sectorul central al Câmpiei Române, realizat în 2011
de Dina (Toma), rezultatele analizei cantitative a elementelor primelor două viituri înregistrate
anual la staţiile hidrometrice de pe principalele râuri din regiunea cercetată (Călmăţui, Urlui,
Teleorman, Cotmeana, Valea Câinelui, Vedea, Dâmbovnic, Neajlov, Galvacioc), pentru perioade
cuprinse între 27 şi 43 de ani (în intervalul 1965-2007), au evidenţiat faptul că durata totală medie a
viiturilor din această regiune a oscilat între 68 ore (Vedea, la s.h. Buzeşti) şi 241 ore (râul Urlui, la
Furculeşti). Timpul total minim, care reflectă rapiditatea de manifestare a viiturilor, a fost cuprins
între 15 ore (râul Teleorman la Tătărăştii de Sus, în timpul viiturii din 1997) şi 206 ore 7 (râul Urlui,
la Furculeşti). În ceea ce priveşte timpul de creştere (durata dintre momentul declanşării viiturii şi
cel al atingerii debitului maxim), care constituie parametrul cel mai relevant pentru a ilustra viteza
de creştere a nivelului şi debitului de apă, acesta a avut valori medii cuprinse între 25 ore (Vedea la
s.h. Buzeşti) şi 128 ore 8 (râul Urlui, la Furculeşti). Cele mai scurte durate de creştere ale viiturilor
au fost de 3–15 ore (fără a mai considera râul Urlui), durate ce evidenţiază o forţă erozivă şi de
transport a râurilor ridicată, cu impact hidrogeomorfologic important. Volumul de apă aferent
perioadei de creştere a avut valori medii cuprinse între 1.16 mil. m3 (râul Călmăţui la s.h. Crângu) şi
20,66 mil. m3 (Vedea la Alexandria), în timp ce valorile maxime au oscilat între 2,28 mil. m3 (râul
Urlui la Furculeşti) şi 324,7 mil. m3 (Vedea la Alexandria). Stratul echivalent volumului de apă
scurs în timpul viiturilor analizate a avut grosimi maxime cuprinse între 6,54 mm (râul Călmăţui la
s.h. Crângu) şi 118,7 mm (Vedea la Alexandria) (fără a considera râul Urlui).
4.2.3.2. Viiturile şi inundaţiile din 2005

Anul 2005 a fost pentru România un an extrem din punct de vedere pluviometric şi
hidrologic. Cumulul anual al precipitaţiilor pe ansamblul ţării a fost de 870 mm, cu circa 1/3 mai
mare decât media multiauală pentru perioada 1961-1990 (647 mm) (M.M.G.A., 2006). Precipitaţii
excedentare au căzut îndeosebi în sudul ţării, unde anomaliile pozitive au fost 50-75% peste valorile
normale (Zaharia et al., 2006). La Alexandria, cumulul de precipitaţii înregistrate în 2005 a fost de
974 mm, cu 85% mai mult faţă de media din perioada 1961-2006. Cele mai mari anomalii pozitive
s-au produs în lunile mai (163%), iulie (188%), august (167%) şi septembrie (332%). Precipitaţiile
bogate au generat debite lichide ale căror valori medii din perioada iunie-septembrie 2005 au
7
Valoare pe care o considerăm ca fiind prea mare pentru acest râu, estimarea ei putând fi eronată din cauza modului în
care a fost secţionată unda de viitură, precum şi a numărului redus (2) de viituri considerate în analiză.
8
În condiţiile în care considerăm eronate duratele estimate pe râul Urlui, cele mai mari valori ale timpilor de creştere
medii (81 ore) corespund râurilor Călmăţui (la s.h. Crângu) şi Glavacioc (la s.h. Crovu).
depăşit cu peste 200% debitele medii lunare din perioada 1961-2006. Cele mai mari depăşiri s-au
produs în lunile iulie (725%), august (911%) şi septembrie (1 308%). Debitul mediu anual din 2005
a fost cu 158% mai mare decât cel din perioada 1961-2006 (Grecu et al., 2010 b). Scurgerea lichidă
bogată a antrenat cantităţi foarte mari de aluviuni. Astfel, în 2005, debitul mediu anual de aluviuni
în suspensie a fost cu 252% superior mediei pentru perioada 1968-2006. Cantităţi de aluviuni în
suspensie deosebit de mari au fost tranzitate în lunile iulie, august şi septembrie, când debitele
medii lunare de aluviuni în suspensie au depăşit cu 988%, 2 248% şi respectiv 2 971% valorile
medii lunare multianuale (Grecu et al., 2010 b) (fig. 4.30).
Fig. 4.30. Abaterile valorilor

precipitaţiilor (P) la staţia
meteorologică Alexandria, ale debitelor
medii lichide (Q) şi de aluviuni în
suspensie (R) ale râului Vedea la
Alexandria, în anul 2005, faţă de
perioada multianuală (1961-2006 pentru
precipitaţii şi debite lichide; 1968-2006
pentru debite de aluviuni în suspensie)
(după Grecu et al., 2010 c)
Valori deosebit de mari ale debitelor lichide şi solide s-au înregistrat in timpul viiturilor. În
anul 2005, pe râul Vedea, la s.h. Alexandria, s-au produs 4 viituri cu debite de vârf superioare celui
corespunzător cotei de atenţie 9 (145 m3/s), în lunile martie, iulie, august şi septembrie. În timpul
viiturii din iulie, s-a atins debitul de 834 m3/s, al doilea ca mărime în seria de debite maxime din
perioada de observaţii la această staţie (ce a debutat în 1965), după cel înregistrat cu ocazia viiturii
din octombrie 1972 (949 m3/s).
Viitura din iulie 2005 a fost generată de precipitaţii care în intervalul 2-4 iulie au depăşit în
bazinul Vedei 140 mm şi chiar 200 mm: 143,4 mm la Alexandria, 183 mm la Ciobani, 197 mm la
Buzeşti şi 218 mm la Buzeşti (Dina (Toma), 2011). Viitura a debutat de la un debit de bază de 9,4
m3/s (corespunzător nivelului la miră de 178 cm), înregistrat pe 3 iulie la ora 6:00. În 18 ore (pe
data de 4 iulie la ora 12:00), s-au atins valorile maxime ale debitului (834 m3/s) şi nivelului (618
cm), cu mult superioare celor echivalente cotelor de pericol (462 m3/s şi respectiv 500 cm). În
figura 4.31 este redat hidrograful viiturii din iulie 2005. Viitura a avut un caracter destul de rapid,
durata sa totală fiind de 81 de ore 10, din care 30 de ore au revenit timpului de creştere şi 50 de ore,
celui de scădere. Volumul de apă scurs în timpul viiturii a fost estimat la 85,5 mil m3 (volumul total
a fost de 97,4 mil m3, diferenţa de 11,9 mil m3, revenind scurgerii de bază). Stratul de apă echivalent
volumului de apă scurs în timpul viiturii a fost de de 26 mm.
Debitele viiturilor din august şi septembrie, produse pe râul Vedea la Alexandria, le-au
depăşit pe cel echivalent cotei de inundaţie (220 m3/s), fiind de 374 şi, respectiv, de 304 m3/s.
Viiturile din anul 2005 au generat inundaţii cu pagube umane şi materiale deosebit de grave.
La nivelul judeţului Teleorman, care se suprapune în totalitate sectorului central al Câmpiei
Române, şi care a fost cel mai grav afectat, valoarea totală a pagubelor inundaţiilor din 2005 a fost
estimată la 320 122,6 mii RON. Au fost înregistrate 4 persoane decedate şi au fost afectate aproximativ
1 200 de case şi gospodării, 46 de obiective socio-economice, 370 de poduri şi podeţe, 44
construcţii hidrotehnice, 529 km de drumuri judeţene şi comunale, 282 de km de străzi, 22 km de căi
ferate, 73 737 ha terenuri agricole, reţele electrice (M.M.G.A., 2006).
9
Valorile debitelor echivalente cotelor de atenţie, inundaţie şi pericol corespund anului 2010 (conform datelor
A.N.A.R.).
10
Valorile elementelor caracterisitice ale viiturii au fost determinate de autori pe baza datelor de la A.N.A.R.
Consecinţe hidrogeomorfologice
şi ecologice importante au avut avariile ce
au afectat barajele iazurilor piscicole
amenajate pe râurile din spaţiul cercetat.
Astfel, în judeţul Teleorman au fost
avariate 27 de baraje ale iazurilor: Tecuci
şi Dobroteşti, pe pârâul Tecuci;
Zâmbreasca I şi II, pe Valea Zâmbreasca;
Beuca, pe pârâul Drăcşenei; Negrileşti,
Şoriceşti, Bâscoveni I, II şi III pe Clăniţa;
Talpa Ogrăzii, pe un afluent al Clăniţei;
Frăsinet I şi II pe Câlniştea; Ciuperceni I,
Fig. 4.31. Hidrograful viiturii din iulie 2005, pe râul Vedea, Blejeşti ş.a. (conform Buletinului
la s.h. Alexandria Informativ al Ministerului Administraţiei
şi Internelor din iulie 2005 şi A.N.A.R. –
D.A.A.V., 2007). Volumele bogate de apă acumulate în spatele barajelor au determinat deversări
peste coronamente şi apariţia de breşe care au afectat corpul barajelor şi au generat, prin scurgerea
bruscă a unor volume mari de apă, eroziune intensă a albiei în aval (a se vedea capitolul 4.3.2.).
4.3. Presiuni antropice asupra reţelei hidrografice şi unităţilor acvatice, cu implicaţii

asupra proceselor hidrogeomorfologice
Dinamica proceselor hidrogeomorfologice este influenţată de o serie de acţiuni antropice

care au determinat modificări mai mari sau mai mici ale parametrilor morfometrici ai reţelei
hidrografice, ale regimului hidrologic al apelor subterane şi superficiale, cu implicaţii directe sau
indirecte asupra funcţionalităţii sistemelor hidrogeomorfologice. Principalele activităţi antropice din
Câmpia Română cu influenţă asupra dinamicii proceselor geomorfologice de la nivelul albiilor sunt
barajele transversale (în spatele cărora s-au format acumulări lacustre), lucrările hidrotehnice de
amenajare a cursurilor de apă (rectificări, îndiguiri, recalibrări, consolidări de maluri), exploatarea
materialelor de construcţie din albiile râurilor (balastiere), realizarea de canale de derivaţie a apei,
de drenaj, de irigaţii, exploatarea apelor superficiale şi subterane pentru diferite folosinţe.
Asemenea activităţi au consecinţe importante, pe termen mai scurt sau mai lung, asupra dinamicii
hidrogeomorfologice, prin modificările directe ale morfologiei albiilor minore (şi uneori majore)
sau indirect, prin modificări ale regimului scurgerii lichide şi solide a râurilor, ale regimului apelor
subterane.
4.3.1. Amenajările hidrotehnice – factor de presiune hidrogeomorfologică
Particularităţile fizico-geografice (cu precădere cele climatice şi hidrologice) şi socio-

economice (densitatea mare a populaţiei şi a aşezărilor şi gradul de dezvoltare a activităţilor sociale
şi economice) au impus realizarea în cadrul regiunii analizate a numeroase amenajări hidrotehnice
care să asigure, pe de o parte, cerinţele de apă pentru diferitele folosinţe (casnice, agricole,
industriale, sociale), iar pe de alta, regularizarea debitelor şi diminuarea riscului inundaţiilor. În
tabelul 4.14 sunt sintetizate date privind lucrări hidrotehnice din Câmpia Română, din arealul
judeţelor Teleorman, Giurgiu, Ilfov şi al municipiului Bucureşti şi aflate în administraţia A.N.A.R.–
A.B.A. Argeş–Vedea, iar în figura 4.32. harta lucrărilor hidrotehnice în spaţiul hidrografic Argeş–
Vedea.
Tabelul 4.14. Amenajări hidrotehnice în Câmpia Română

(judeţele Teleorman, Giurgiu, Ilfov şi municipiul Bucureşti)
Judeţul
Tipul lucrării Unităţi măsură Bucureşti şi
Teleorman Giurgiu Total
Ilfov
Lacuri de acumulare Nr./ 129 / 83 / 47 / 256/
permanente / volum la NNR mii mc 82 238 13 648 30 257 126143
Derivaţii, canale aducţiune -
km 0,7 11,557 25,2 37,457
lungime
Prize de apă şi NH Nr. / 7/
- - -
Debit instalat mc/s 183
Îndiguiri Nr. /km 6 / 81,3 12 / 30,398 19 / 26,3 37 / 137,998
Lucrări de protecţii albii şi
Nr. /km 7 / 24,152 12 / 142,175 14 / 74,206 33 / 240,533
maluri (apărări, regularizări)
NNR = nivel normal de retenţie; NH = nod hidrotehnic.
Sursa: A.N.A.R. http://www.rowater.ro/daarges/default.aspx
În regiunea supusă cercetării, cele mai importante amenajări hidrotehnice care exercită
presiuni hidrogeomorfologice sunt: lucrări de barare transversală a cursurilor de apă, lucrări în
lungul râului, lucrări de captare, evacuare şi derivare a apei.
Lucrări de barare transversală a cursurilor de apă

Lucrările de barare transversală includ baraje, stăvilare, praguri de fund. În spatele barajelor
şi stăvilarelor s-au format acumulări de apă, de dimensiuni mai mari sau mai mici, cu diverse
funcţionalităţi. Acestea pot fi diferenţiate în lacuri de acumulare şi iazuri piscicole. Dintre ele, cea
mai mare răspândire în sectorul analizat o au iazurile piscicole. Aşa cum am menţionat în capitolul
4.1.6., existenţa iazurilor în acest areal este atestată încă din sec. al XVII-lea, fiind amenajate, de
regulă, pe râurile autohtone, pentru realizarea unor rezerve de apă în perioada secetoasă de vară şi
regularizarea debitelor. În prezent, sunt utilizate îndeosebi pentru piscicultură. În majoritatea lor,
iazurile s-au realizat prin bararea cursurilor de apă cu diguri de pământ şi nu au incinte indiguite.
Specifice arealelor acoperite cu depozite loessoide sunt iazurile amenajate pe văile de tip „mostişte”
(vezi capitolul 4.1.6.).
În Câmpia Română dintre Olt şi Argeş au fost inventariate 233 de lacuri antropice, din care
127 se află în bazinul Vedei (Posea şi colab., 2005). În bazinul Vedei, toate acumulările lacustre
sunt de tip iazuri. În bazinul Mostiştei, numărul iazurilor este de circa 130, cu o suprafaţă totală de
2000 ha (Bogdan şi colab., 2005). Pe unele râuri, aceste iazuri sunt realizate în cascadă, modificând
puternic regimul natural de scurgere a râurilor şi morfologia albiilor (de exemplu, pe râurile Urlui,
Nanov, Izvoarele, Gabur, Claniţa, Câlniştea, Ilfovăţ ş.a.).
Lacuri de acumulare sunt amenajate, în principal, pe râurile alohtone (Olt, Argeş,
Dâmboviţa) (a se vedea capitolul 4.1.6 şi Anexa 1). Ele sunt gestionate de Administraţiile Bazinale
de Ape din cadrul Administraţie Naţionale „Apele Române”. Există, însă, numeroase acumulări
lacustre, cu folosinţă predominant piscicolă, care sunt în administraţia altor deţinători (consilii
locale, agenţi economici) şi a căror exploatare şi întreţinere se realizează, în general, în interes strict
economic (tabelul 4.15). În aceste condiţii, asemenea acumulări constituie un factor de risc
geomorfologic ridicat, în cazul evenimentelor pluviometrice şi hidrologice extreme, barajele lor
putând ceda sub presiunea volumului mare de apă, aşa cum s-a întâmplat în 2005.
Tabelul 4.15. Baraje din Câmpia Română (judeţele Teleorman, Giurgiu, Ilfov şi municipiul Bucureşti)
Baraje administrate de A.N.A.R. –
Baraje în administraţia
Judeţul D.A. Argeş – Vedea Total
altor deţinători (nr.)
(nr.)
Teleorman 1 147 148
Giurgiu 7 118 125
Ilfov - Bucureşti 14 96 110
Fig. 4.32. Lucrări hidrotehnice în spaţiul hidrografic Argeş-Vedea

(sursa: A.N.A.R.- D.A.A.V., 2011)
Lucrările hidrotehnice de barare transversală a cursurilor de apă au numeroase efecte

hidrologice şi morfologice, precum:
 modificări ale regimului natural de scurgere şi apariţia de acumulări cu caracter relativ
stagnant, cu regim de scurgere controlat; variaţia bruscă a nivelurilor prin evacuarea unor
volume importante de apă din lacuri afectează stabilitatea albiei;
 reducerea pantei, ce determină micşorarea vitezei de scurgere a apei şi, prin urmare,
diminuarea forţei erozive a apei şi de transport al sedimentelor;
 reţinerea materialului aluvionar în spatele barajelor, cu implicaţii asupra morfologiei
albiilor în aval;
 modificări în profilul longitudinal al râurilor, materializate în supraînălţări prin acumulare
de sedimente (în spatele barajelor) şi adânciri ale albiei (în aval de baraje);
 modificări ale dimensiunii (reducere) şi morfologiei luncii inundabile, prin diminuarea
debitelor maxime etc.
Modificările hidrologice şi hidrogeomorfologice au consecinţe ecologice, prin schimbările
pe care le determină asupra biotopului şi biocenozelor acvatice. O consecinţă ecologică importantă
este discontinuitatea transversală care afectează migrarea organismelor acvatice.
Lucrările hidrotehnice în lungul râurilor

Principalele lucrări hidrotehnice efectuate în lungul râurilor sunt: îndiguirile, consolidările
de maluri şi regularizările de albii (canalizări, tăieri de meandre). În regiunea supusă cercetării,
astfel de lucrări sunt frecvent întâlnite de-a lungul râurilor Călmăţui, Vedea, Teleorman, Plapcea,
Argeş, Neajlov, Sabar, Câlniştea, Ciorogârla, Ilfovăţ, Dâmboviţa, Colentina. În arealul judeţelor
Teleorman, Giurgiu, Ilfov şi al municipiului Bucureşti sunt efectuate îndiguiri pe circa 138 km şi
lucrări de protecţie a malurilor şi regularizări, pe 240,533 km (tabelul 4.14).
Pe râul Argeş (în ansamblul său) sunt realizate lucrări de regularizare pe mai mult de un sfert
(26,7%) din lungimea cursului său. Principalii afluenţi din regiunea de câmpie sunt regularizaţi în
proporţii diferite: Ilfovăţ – 32%, Dâmboviţa – 11,2%, Neajlov – 4,30%, Potop – 3,6%. În bazinul
Vedei, cele mai regularizate râuri sunt Plapcea Mică (32,9%), Teiuşul (26,7%), Cotmeana (7,53%).
Vedea şi Teleormanul sunt afectate mai puţin de asemenea lucrări: 0,87% şi, respectiv, 0,71%.
Călmăţuiul este regularizat pe mai mult de 31% din lungimea sa (conform A.N.A.R – D.A.A.V.,
2008).
În aval de acumularea Mihăileşti, albia Argeşului a fost modificată prin realizarea canalului
Argeş-Dunăre. O modificare similară a cunoscut şi râul Vedea, a cărui albie a fost regularizată în
aval de localitatea Bujoru, până la confluenţa cu Dunărea. Remarcabile sunt lucrările de amenajare
complexă a râului Dâmboviţa, în perimetrul municipiului Bucureşti (în perioada 1985-1989), ce
includ, printre altele, canalizarea albiei.
Lucrările hidrotehnice din lungul râurilor au drept consecinţe hidrologice şi morfologice
modificări ale cursurilor în profil longitudinal (reducerea lungimii, având ca efect accelerarea
vitezei de scurgere şi a eroziunii), transversal (prin modificări ale parametrilor hidraulici ai albiei –
adâncime, lăţime, raza hidraulică) şi ale rugozităţii. Îndiguirile accelerează propagarea scurgerii,
accentuând intensitatea viiturilor şi consecinţele lor. Prin construirea digurilor laterale la marea
majoritate a lacurilor de acumulare, vechile lunci inundabile şi zonele umede din lunca Argeşului şi
Dâmboviţei au fost transformate în teren agricol, modificând definitoriu ecosistemele preexistente
(A.N.A.R – D.A.A.V., 2008). Amenajările din lungul râurilor diminuează conectivitatea laterală,
afectând interacţiunea dintre cursurile de apă şi luncile inundabile, cu influenţe asupra morfologiei
luncii şi ecosistemelor din arealul acesteia.
Lucrări de captare, evacuare şi derivare a apei

Lucrările de captare, evacuare şi derivare a apei sunt reprezentate prin: prize pentru prelevări
de apă, amenajări pentru restituţii (evacuări) de la diferitele folosinţe, derivaţii.
Cele mai semnificative captări de apă sunt cele pentru alimentarea cu apă potabilă şi
industrială a principalelor oraşe şi obiective economice. Pentru municipiul Bucureşti, alimentarea
cu apă potabilă se realizează, în cea mai mare parte, prin priza de la Crivina-Ogrezeni (pe râul
Argeş), cu un debit prelevat de 5,75 m3/s şi prin priza de la Arcuda (pe râul Damboviţa), cu un
debit prelevat de 4,64 m3/s (A.N.A.R. - D.A.A.V., 2011). Pentru alimentarea cu apă a municipiului
Piteşti se captează apă din acumularea Budeasa, iar a platformei „Arpechim” Piteşti, din acumularea
Prundu–Goleşti.
În ceea ce priveşte restituţiile, cele mai semnificative cantitativ provin, de asemenea, din
mediul urban şi de la obiective industriale. Astfel, apele uzate din Bucureşti sunt evacuate în
Dâmboviţa, cele din Piteşti, în Argeş, iar cele din Alexandria şi Roşiori de Vede, în râul Vedea.
Apele uzate industriale de la platforma „Arpechim” Piteşti sunt restituite în râul Dâmbovnic. Prin
calitatea lor necorespunzătoare, apele uzate evacuate în râuri afectează ecosistemele acvatice.
Printre unităţile economice din sectorul central al Câmpiei Române, al căror debit restituit constituie
o presiune hidrogeomorfologică se impun: SC APA NOVA S.A. Bucureşti (cu un debit evacuat de
11,70 m3/s) şi PETROM OMV–ARPECHIM Piteşti (cu un debit evacuat de 0,806 m3/s) (A.N.A.R.–
D.A.A.V., 2011).
Derivaţiile au fost amenajate pentru gestionarea corespunzătoare a apelor (pentru
satisfacerea diferitelor folosinţe sau protecţia împotriva inundaţiilor) prin transferul de apă dintr-un
râu în altul, în condiţii de ape mari, de ape mici şi de ape medii. Realizarea de canale de derivaţie
este datată încă din secolul al al XVIII-lea. Printre cele mai vechi amenajări de acest tip se înscriu
canalele Iazul Morilor (derivate din râurile Dâmboviţa, Prahova, Teleajen, Buzău), Leaotul (din
Prahova), Sturza (din Putna), canalul de derivaţie de pe dreapta Oltului, din aval de Slatina
(Zăvoianu, 2005; Zaharia, 1999; SNIF, 2011). De la 1780 datează canalul Ipsilanti, amenajat pentru
protecţia Bucureştiului împotriva inundaţiilor, prin devierea apelor Dâmboviţei în Argeş şi
Ciorogârla. În 1866, sub domnia lui Al. I. Cuza, s-a definitivat derivaţia Ilfov–Ciorogârla şi nodul
hidrotehnic de la Brezoaiele, tot pentru apărarea capitalei împotriva inundaţiilor. În perioada
domniei lui Şerban Cantacuzino s-au realizat primele lucrări de consolidare a malurilor la Bucureşti
(în 1865), iar în perioada 1868-1900 s-au realizat lucrări de redimensionare a albiei (Botzan, 1984,
citat de Zăvoianu, 2005). Cele mai importante şi complexe lucrări de derivaţii s-au realizat în partea
central-estică a Câmpiei Române, în zona municipiului Bucureşti. În judeţul Ilfov, lungimea
lucrărilor de derivaţie este de cca 25 km, iar în Giurgiu, de 11,5 km (tabelul 4.16).
Lucrările de captare, evacuare şi derivare a apei determină modificări ale regimului
nivelurilor, scurgerii şi ale vitezei apei râurilor, care influenţează procesele de eroziune, transport şi
acumulare, afectând, astfel, dinamica albiei minore.
Tabelul 4.16. Lucrări de derivaţie în Câmpia Română
(judeţele Teleorman, Giurgiu, Ilfov şi municipiul Bucureşti)
Curs de apă Curs de apă în Lungime Debit (Q)
Nr. crt. Derivaţia
derivat care se derivă (km) (mc/s)
Judeţul Argeş: o derivaţie; lungime totală: 5,1 km; Qtot = 600 m3/s
1 Derivaţia Potopu–Argeş Potopu Argeş 5,1 600
Judeţul Teleorman: o derivaţie; lungime totală: 0,7 km; Qtot = 55 m3/s
2 Derivaţia Bucov–Teleorman Bucov Teleorman 0,7 55
Judeţul Giurgiu: 3 derivaţii ; lungime totală : 11,557 km ; Qtot = 495,4 m3/s
3 Derivaţia Cocioc-Sabar-Argeş Cocioc-Sabar Argeş 4,977 485
4 Derivaţia Argeţ–Ilfovat Argeş Ilfovăţ 6,30 2,4
5 Derivaţia Argeş–Sabar Argeş Sabar 0,28 8,0
Judeţul Ilfov şi Municipiul Bucureşti: 4 derivaţii; lungime totală: 25,2 km; Qtot = 64,5 m3/s
6 Derivaţia Bilciureşti–Ghimpaţi Ialomiţa Colentina 9,2 8
7 Derivaţia Cocani–Dârza Crevedia Cociovaliştea 12,5 6,5
8 Derivaţia Snagov–Ialomiţa Snagov Ialomiţa 2,5 50
9 Canal aducţiune priză Jilava Sabar 1.0
4.3.2. Amenajările hidrotehnice – factor de risc hidrogeomorfologic
Influenţa amenajărilor hidrotehnice asupra dinamicii albiei se manifestă atât în regim de

scurgere normal, cât, mai ales, în cazul evenimentelor extreme. Dacă în primul caz, efectele sunt pe
termen, în general, lung, în cel de-al doilea, ele sunt rapide. În situaţia unor evenimente meteo-
hidrologice excepţionale, existenţa barajelor şi a digurilor poate amplifica riscul la inundaţii şi

consecinţele acestora. Intrucât cele mai multe acumulări din Câmpia Română sunt de dimensiuni
reduse şi se află amenajate pe râuri mici, ele nu au capacitatea de a reţine volumele de apă din
precipitaţiile foarte bogate. Presiunea mare a apei asupra barajelor acumulărilor (construite în
majoritatea situaţiilor din pământ) sau a digurilor, poate conduce la ruperea acestora şi la
producerea de viituri şi inundaţii cu efecte socio-economice şi hidrogeomorfologice importante.
În iulie 2005, cantităţile foarte mari de precipitaţii căzute în sectorul central al Câmpiei
Române (conform I.N.H.G.A., 2006, în intervalul 1–4 iulie, la staţii meteorologice din Câmpia
Română, precipitaţiile au cumulat 100-200 mm; pe Vedea, la Văleni, s-au înregistrat 80 mm în
5 ore, iar pe Cotmeana, la Ciobani, 74 mm în 4 ore) au determinat depăşirea volumelor maxime ale
acumulărilor, iar apa a început să se reverse necontrolat peste baraje. Presiunile mari au generat, în
unele cazuri, fisuri ce au condus la distrugerea barajelor şi la amplificarea viiturilor şi a efectelor
lor. Aşa cum deja am menţionat în capitolul 4.2.3.2., numai în judeţul Teleorman, au fost avariate
27 de baraje ale iazurilor (A.N.A.R.–D.A.A.V., 2007). În figura 4.32 sunt redate barajele avariate
de la acumulările Ciuperceni I şi Mozăceni. La nivelul barajului iazului piscicol Ciuperceni I de pe
râul Sericu (afluent al Glavaciocului) se afla un drum judeţean, ce a fost, de asemenea, avariat.
Fig. 4.32. Barajele acumulărilor Ciuperceni I (stânga) şi Mozăceni (dreapta) avariate, ca urmare a precipiţatiilor
bogate şi viiturii din iulie 2005 (sursa: A.N.A.R.)
Ruperea barajelor a generat un efect de domino, cu consecinţe din ce în ce mai grave în aval.
Pe unele râuri (Glavacoic, Sericu), inundaţiile au fost favorizate şi de capacitatea redusă de
transport a albiilor, ca urmare a adâncimilor reduse (în unele sectoare malurile au doar 30–40 cm
înălţime).
Din cauza volumului foarte mare de apă transportat de râuri, presiunea exercitată asupra
digurilor a determinat producerea de breşe, care au favorizat inundarea spaţiilor riverane. În timpul
evenimentelor hidro-meteorologice din iulie 2005, în 4 diguri de pe râul Vedea, în aval de
Alexandria, s-au produs 20 de breşe, cu o lungime totală de circa 740 m (A.N.A.R. - D.A.A.V.,
2007).
4.3.3. Alte presiuni antropice cu impact asupra proceselor hidrogeomorfologice
Printre activităţile antropice cu impact direct sau indirect asupra proceselor geomorfologice
de la nivelul albiilor sau interfluviilor se mai înscriu balastierele şi irigaţiile.
Balastierele. Alături de lucrările hidrotehnice, exploatarea materialelor de construcţie din
albiile râurilor prin intermediul balastierelor (fig. 4.33) constituie un important factor de presiune
hidromorfologică asupra râurilor din zonele de câmpie. Aceste activităţi au efecte multiple
hidrologice, hidrogeomorfologice, hidrogeologice și calitative:
 modificarea vitezei apei şi a regimului natural al scurgerii lichide;
 modificarea profilului longitudinal şi transversal al albiei;
 modificări ale regimului scurgerii de aluviuni, ale bugetului de aluviuni, ale distribuţiei
şi granulometriei depozitelor din albie;
 modificări ale regimului apelor freatice din zona riverană;
 modificări în manifestarea naturală a proceselor de eroziune şi acumulare ce se pot
intensifica şi afecta lucrări hidrotehnice;
 deteriorarea calităţii apei (prin creşterea turbidităţii şi poluare cu produse utilizate de
utiliajele de exploatare).
Efectele balastierelor sunt amplificate în condiţiile în care acestea nu respectă reglementările
legale de exploatare.
În balastierele din Spaţiul Hidrografic Argeş-Vedea, în anul 2006 a fost extras un volum
mediu de balast de 192 028 m3 (A.N.A.R.–D.A.A.V., 2011).
Irigaţiile. În vederea asigurării necesarului de
apă pentru dezvoltarea în condiţii optime a culturilor
agricole, în arealul Câmpiei Române s-au realizat peste
50 de sisteme de irigaţii, alimentate, în principal, din
Dunăre şi, într-o măsură redusă, din râurile interioare.
Înainte de anul 1990, suprafaţa totală irigată cu apă din
Dunăre a fost de circa 1 407 000 ha, iar din râurile
interioare de cca 300 000 ha (Zăvoianu, 2005). Cele
mai extinse sisteme de irigaţii au fost amenajate în
Bărăgan: Câmpia Brăilei (72 270 ha), Gălăţui–Călăraşi
(83 660 ha), Pietroiu–Ştefan cel Mare (89 000 ha),
Jegălia (18 700 ha), Făcăieni–Vlădeni (6 500 ha),
Fig. 4.33. Balastieră în albia Siretului inferior, la alimentate din Dunăre şi parţial din Ialomiţa. În partea
Bilieşti (Foto L. Zaharia) centrală şi de vest a Câmpiei Române, au fost
amenajate sisteme de irigaţii mai puţin extinse:
Stoeneşti-Scărişoara, Fărcaşele, Calafat–Băileşti, Cetate–Galicea, Sadova–Corabia, terasa
Zimnicea, Fundeni–Buciumeni, Popeşti–Leordeni, Giurgiu–Răzmireşti, Berceni–Vidra–Frumuşani.
În nord–estul Câmpiei Române existau sisteme de irigaţii alimentate din Putna (Putna–Focşani) şi
din Siretul inferior (Cotu Lung, Baldovineşti) (Bordânc, 1984). După 1990, în condiţiile economice
şi sociale de tranziţie de la economia centralizată la cea de piaţă, o mare parte din canalele de
irigaţii au fost abandonate şi deteriorate.
Ca urmare a irigaţiilor, în unele sectoare din Câmpia Română (de exemplu, în Bărăgan), s-a
produs ridicarea pânzei freatice, având drept consecinţe inundarea unor areale mai joase, a subsolurilor
construcţiilor, alimentarea lacurilor din crovuri, intensificarea proceselor de sufoziune şi tasare.
4.3.4. Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra scurgerii lichide
Lucrările de amenajare a cursurilor de apă au determinat modificări ale scurgerii apei în

regim multianual şi anual. De exemplu, în cazul râului Argeş (la s.h. Malu Spart), dacă la nivel
multianual nu există diferenţe importante între regimul de scurgere natural şi amenajat (debitul
mediu multianual în regim amenajat fiind doar cu 2% mai mare decât cel în regim natural, pentru
perioada 1970-1997), în repartiţia lunară a scurgerii se remarcă diferenţe importante între regimul
natural şi cel amenajat, cu creşteri ale ponderilor scurgerii în regim amenajat în lunile de iarnă
(până la 83%, în ianuarie) şi scăderi în lunile de primăvară (până la 45%, în mai) (fig. 4.34). Aceste
modificări se remarcă şi în repartiţia anotimpuală a scurgerii medii: iarna şi toamna, anotimpuri care
în regim natural sunt caracterizate prin scurgeri reduse, ponderea scurgerii este cu 71% (iarna),
respectiv 34% (toamna), mai mare în regim amenajat faţă de cel natural, în timp ce primăvara şi
vara, sunt diminuări cu 27% şi, respectiv, 11%. Modificările identificate reflectă rolul regularizator
al lacurilor de acumulare asupra regimului de scurgere, prin diminuarea scurgerii în perioadele cu

ape mari şi creştere în perioadele cu ape mici.
În cazul Sabarului, râu autohton Câmpiei Române, cu scurgere medie multianuală redusă
(circa 3 m3/s, în regim natural), ca urmare a aportului de apă prin canale de derivaţie fie din Argeş,
fie din Dâmboviţa, debitul mediu multianual s-a mărit cu 179 % (de la 3, la 8,5 m3/s), cu creşteri
mai importante în perioada caldă (mai-septembrie, cu maximul de 400% în august) şi mai reduse
iarna (fig. 4.34). La scară anotimpuală, se impune vara, cu creşteri de 252%, urmată de primăvară
(180%), în timp ce iarna ponderea creşterilor este de 108% (amplasarea staţiilor hidrometrice Malu
Spart şi Vidra de pe râul Argeş şi respectiv Sabar este redată în fig. 4.9).
Fig. 4.34. Ponderea diferenţelor între scurgerea medie în regimul amenajat şi natural (raportate la regimul natural)
în cazul râurilor Argeş, la s.h. Malu Spart (stânga) şi Sabar, la s.h. Vidra (dreapta)
în perioada 1970-1997 (pe baza datelor din Zaharia şi Cocoş, 2001)
4.4. Valori şi praguri critice hidrologice
În hidrologie, valorile şi pragurile critice corespund unor limite cu o anumită semnificaţie

pentru manifestarea fenomenelor hidrologice şi pentru activităţi operaţionale. Valori prag ale unor
parametri hidrologici se utilizează, de asemenea, în definirea presiunilor hidrogeomorfologice.
În variabilitatea parametrilor hidrologici pot fi considerate ca valori critice, valorile extreme
(maxime şi minime) înregistrate de parametrii respectivi (niveluri, debite lichide şi solide) în
perioadele de monitorizare. Ele se mai numesc valori istorice şi oferă o imagine asupra magnitudinii
fenomenului până în momentul prezent (sau pentru perioada considerată), cu posibilitatea, însă, de a
fi depăşit în viitor. În afara valorilor extreme, în analizele hidrologice se mai utilizează valori sau
praguri cu diferite semnificaţii pentru activităţi operaţionale ce privesc amenajările hidrotehnice,
gospodărirea resurselor de apă, managementul riscurilor hidrice şi hidrogeomorfologice ş.a.
4.4.1. Valori şi praguri critice specifice privind scurgerea lichidă

Întrucât procesele hidrogeomorfologice şi riscurile induse de acestea sunt direct dependente
de scurgerea lichidă, am focalizat analiza privind valorile critice asupra acesteia. Variabilitatea
scurgerii lichide se manifestă între două fenomene hidrologice extreme: viiturile şi etiajele şi/sau
secările. Cele două fenomene, în funcţie de intensitatea şi durata lor, pot avea consecinţe socio-
economice, hidrogeomorfologice şi ecologice importante.
În practica hidrologică, în analiza scurgerii lichide se consideră debite/volume (medii,
maxime, minime) cu diferite asigurări (probabilităţi de depăşire) sau timp mediu de revenire,
estimate prin metode statistice. În cazul scurgerii minime, valori prag cu importanţă practică pentru
alimentarea cu apă a obiectivelor industriale şi a aşezărilor umane sunt debitele minime cu asigurări
de 95–97% pentru perioada întregului an (Diaconu şi Şerban, 1994). Un prag deosebit de important
pentru asigurarea stării ecologice bune a apei râurilor este debitul de diluţie, echivalent debitului
mediu lunar minim anual cu asigurarea de 95% (Pişota şi Zaharia, 2002).
În ceea ce priveşte scurgerea maximă, pot fi considerate ca valori prag debitele/volumele

maxime cu asigurări de: 0,1%, 0,5%, 0,2%, 1%, 2% , 5% şi 10 %. Asemenea valori sunt luate în
considerare pentru dimensionarea construcţiilor hidrotehnice, gestionarea resurselor de apă,
managementul riscului indus de viituri etc. Conform Directivei europene 2007/60/CE privind
evaluarea şi managementul riscului la inundaţii, hărţile zonelor inundabile se realizează în condiţiile
a 3 scenarii: viituri rare (extreme), viituri cu probabilitate medie (probabilitate de depăşire
superioară sau egală cu 1%) şi viituri cu probabilitate mare (O.J.E.U., 2007). În Elveţia, în
evaluarea riscului la inundaţie se ia în considerare gradul de periculozitate al unei viituri, definit de
produsul dintre intensitatea viiturii (estimată, la rândul ei, ca produs între viteza şi adâncimea apei)
şi frecvenţa acesteia, exprimată în timp mediu de revenire, considerându-se ca valori prag debitele
viiturilor cu perioade de revenire de: 30 de ani (frecvenţă mare), 100 de ani (frecvenţă medie) şi 300
ani (frecvenţă mică). Viiturile cu perioade de revenire mai mari de 300 ani sunt considerate extreme
(Stănescu şi Drobot, 2002).
În România, managementul riscului la inundaţii se bazează pe valorile prag ce corespund
celor trei cote de alertă, şi anume: de atenţie, de inundaţie şi de pericol. Cota de atenţie 11(CA) este
echivalentă nivelului la care pericolul de inundare este posibil după un interval de timp relativ scurt,
în care se pot organiza acţiunile de apărare sau de evacuare. Cota de inundaţie (CI) corespunde
nivelului la care începe inundarea primului obiectiv. Cota de pericol reprezintă nivelul la care
sunt necesare măsuri deosebite de evacuare a oamenilor şi bunurilor, restricţii la folosirea podurilor
şi căilor rutiere, precum şi luarea unor măsuri deosebite în exploatarea construcţiilor hidrotehnice.
În studiile hidrogeomorfologice, unul dintre parametrii consideraţi în analiza dinamicii albiei
este debitul la maluri pline, estimat cu ajutorul formulei hidraulice Mannig-Strickler (Leopold, 1954):
Qp = A *k*(R2/3S1/2)/n,
unde: Qp = debitul la maluri pline (m3/s); A = suprafaţa secţiunii (m2); R = raza hidraulică (m); S = panta oglinzii apei
(‰); n = coeficient de rugozitate calculat după formula Strickler; k = constantă de conversie (egală cu 1 pentru Sistemul
Internaţional de Unităţi de măsură).
Pe baza debitului la maluri pline, se poate estima puterea fluvială a râului şi puterea fluvială
specifică, în funcţie de care se pot face aprecieri asupra dinamicii acestora, iar prin stabilirea de
valori prag se pot realiza tipologii ale cursurilor de apă (despletite, meandrate, sinuoase) (Minea şi
colab., 2011; Ioana-Toroimac şi colab., 2011).
4.4.2. Valori şi praguri critice ale scurgerii râurilor Vedea, Teleorman şi Neajlov
4.4.2.1. Valori extreme
Valorile extreme privind scurgerea maximă şi minimă pentru principalele râuri supuse
cercetării (Vedea, Teleorman şi Neajlov) au fost evidenţiate în capitolul 4.2.2.1. În tabelul 4.17 este
prezentată o sinteză a acestora. Din analiza datelor, se poate remarca faptul că, cea mai mare
variabilitate a scurgerii o prezintă râul Vedea, în cazul căruia, raportul Qmax/Qmed este cel mai
mare (124), iar Qmin/Qmed este cel mai mic (0,02).
Tabelul 4.17. Valori extreme ale debitelor maxime (Qmax) şi minime (Qmin) ale râurilor Vedea, Teleorman
şi Neajlov şi raportarea lor la debitul mediu multianual (Qmed) (1965-2007)
Nr. Staţia Qmin Qmed Qmax/ Qmin/
Râul Qmax (m3/s)/Data
crt. hidrometrică (m3/s)/Data (m3/s)/ Qmed Qmed
1. Vedea Alexandria 949/X.1972 0,124/VII.1968 7,64 124 0,02
2. Teleorman Teleormanu 278/X.1972 0,100/VII.1968 3,23 86 0,03
3. Neajlov Călugăreni 430/III.1973 0,141/VII.1968 8,86 48 0,24
Sursa datelor ce au fost prelucrate: A.N.A.R.
11
Cotele de alertă sunt definite conform Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de
inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale
(http://www.mmediu.ro/vechi/departament_ape/gospodarirea_apelor/inundatii/legislatie/Regulament_situatii_urgenta.pdf
4.4.2.2. Praguri de alertă

Întrucât un rol major asupra dinamicii hidrogeomorfologice şi riscurilor induse de acestea îl
au scurgerea maximă şi viiturile, ne-am focalizat analiza asupra valorilor prag specifice acestora şi
anume, debitele echivalente cotelor de atenţie (Qa), de inundaţie (Qi) şi de pericol (Qp). Aceste
valori, pe lângă semnificaţia lor ca praguri de alertă în activitatea de mangement al riscului, au şi
importanţă hidrogeomorfologică, întrucât ele corespund viiturilor importante (cu precădere cele cu
debite maxime superioare debitelor echivalente cotelor de inundaţie şi de pericol), în timpul cărora
forţa erozivă şi de transport a apei încărcate cu materiale solide creşte foarte mult, determinând
modificări ale albiei minore şi majore (în timpul inundării acesteia). Pe baza valorilor prag
menţionate mai sus, s-a determinat şi analizat frecvenţa celor mai importante viituri produse pe
râurile Vedea, Teleorman şi Neajlov, la staţiile Alexandria, Teleormanu şi, respectiv, Călugăreni,
staţii pentru care s-a dispus de serii de date privind debitele maxime lunare şi anuale pentru
perioada 1965-2007 (provenind de la A.N.A.R.), ceea ce a permis prelucrări statistice pertinente.
Pentru râul Vedea, la staţia hidrometrică Alexandria, valorile prag ale debitelor considerate
în analiză au fost 12: Qa = 145 m3/s, Qi = 220 m3/s şi Qp = 462 m3/s. În perioada 1965-2007 au fost
identificate 40 de viituri cu debite superioare Qa, din care aproape 50% (18) au avut debite mai mari
decât Qi. Patru viituri au depăşit debitul echivalent cotei de pericol (Qp): în octombrie 1972 (949
m3/s), iulie 2005 (834 m3/s), iulie 1975 (544 m3/s) şi în iulie 1970 (463 m3/s). Cel mai frecvent,
viiturile s-au produs în lunile martie şi februarie (fig. 4.35.), având geneză mixtă (pluvială şi nivală).
În cele două luni au avut loc peste 50% din viiturile cu debite > Qa: 28% în martie şi 25% în
februarie. În martie s-a produs 1/3 (33%) din viiturile cu debitul > Qi, urmată de lunile februarie şi
mai (fiecare cu câte 17%). În ceea ce priveşte viiturile cu debitul > Qp, trei au avut loc în iulie şi
una în octombrie.
Fig. 4.35. Frecvenţa absolută lunară a viiturilor cu debite superioare celor echivalente cotelor de atenţie (Qa),
de inundaţie (Qi) şi de pericol (Qp) (la stânga) şi numărul anual al viiturilor cu debite superioare celor echivalente
cotelor de atenţie (la dreapta) pentru râul Vedea (la s.h. Alexandria)
Caracterul aleator al viiturilor este reflectat de faptul că în acelaşi an s-au manifestat mai
multe viituri importante. Astfel, în anul 2005 s-au produs pe râul Vedea 4 viituri cu debite
superioare celui corespunzator cotei de atenţie, iar în 1980, 3 viituri. Câte două viituri importante
s-au produs în mai mulţi ani (1972, 1975, 1986, 1996), în timp ce în unii ani nu s-a înregistrat nici o
viitură importantă (Grecu et al., 2010 c).
În cazul râului Teleorman, la staţia hidrometrică Teleormanu, valorile prag ale debitelor
considerate în analiză au fost: Qa= 72 m3/s, Qi = 106 m3/s şi Qp = 200 m3/s. În perioada 1965-2007
au fost identificate 12 de viituri cu debite superioare față de Qa, din care 8 au avut debite mai mari
decât Qi şi doar una a depăşit debitul echivalent cotei de pericol (278 m3/s, în octombrie 1972). Cel
12
Valorile debitelor echivalente cotelor de alertă, inundaţie şi de pericol pentru râurile Vedea, Teleorman şi Neajlov
corespund celor de la Administraţia Naţională „Apele Române” (A.N.A.R.) şi erau valabile în anul 2010.
mai frecvent, viiturile s-au produs în luna martie (fig. 4.36): 42% din cele cu debite > Qa şi 50% din
cele cu debite > Qi. În ceea ce priveşte frecvenţa anuală a viiturilor importante (cu debite superioare
celor echivalente cotelor de atenţie) produse pe Teleorman, în secţiunea considerată, aceasta este relativ
redusă, doar în aproximativ 1/3 din numărul total al anilor analizaţi înregistrându-se asemena viituri.
Fig. 4.36. Frecvenţa absolută lunară a viiturilor cu debite superioare celor echivalente cotelor de atenţie (Qa),
de inundaţie (Qi) şi de pericol (Qp) (la stânga) şi numărul anual al viiturilor cu debite superioare celor echivalente
cotelor de atenţie (la dreapta) pentru râul Teleorman (la s.h. Teleormanu)
Pentru râul Neajlov, la staţia hidrometrică de la Călugreni, cele trei valori prag
corespunzătoare cotelor de alertă au fost: Qa = 60,8 m3/s, Qi = 110 m3/s şi Qp = 212 m3/s. În
intervalul 1965-2007, au fost inventariate 48 de viituri cu debitele mai mari decât cele echivalente
cotei de alertă, din care aproape o treime (15) au avut debite mai mari decât Qi. Şase viituri au
depăşit debitele echivalente cotei de pericol: în martie 1973 (430 m3/s), martie 1984 (392 m3/s),
iulie 1975 (385 m3/s), iulie 1970 (340 m3/s), octombrie 1972 (301 m3/s) şi aprilie 1997 (225 m3/s).
Frecvent, viiturile s-au manifestat în martie şi februarie (fig. 4.37).
În cazul acestui râu, se constată o frecvenţă anuală destul de ridicată a viiturilor importante
(cu debite superioare celui echivalent cotei de atenţie). Astfel, în anii 1970 şi 2005 s-au produs câte
5 viituri, în anii 1969 şi 1979 câte patru, iar în 1980 şi 1996, câte trei viituri (fig. 4.37.).
Fig. 4.37. Frecvenţa absolută lunară a viiturilor cu debite superioare celor echivalente cotelor de atenţie (Qa), de
inundaţie (Qi) şi de pericol (Qp) (la stânga) şi numărul anual al viiturilor cu debite superioare celor echivalente
cotelor de atenţie (la dreapta) pentru râul Neajlov (la s.h. Călugăreni)
4.4.3. Debite maxime cu diferite probabilităţi de depăşire

Pe baza seriilor de debite maxime anuale de la staţiile hidrometrice Alexandria, Teleormanu
şi Călugăreni au fost estimate debitele maxime ale râurilor Vedea, Teleorman şi, respectiv, Neajlov,
cu probabilităţile de depăşire de 0,1%, 0,5%, 1%, 2%, 5% şi 10% (Tabelul 4.18). Estimările s-au
realizat pe baza repartiţiei teoretice binomiale Pearson III, considerând valoarea coeficientulului de
asimentrie (Cs) al seriei de debite maxime anuale ca fiind de 3,5 ori mai mare decât coeficientul de
variaţie (Cv) (conform recomandărilor din Instrucţiuni pentru calculul debitelor maxime în bazine
mari, 1997).
Tabelul 4.18. Debite maxime (în m3/s) cu diferite probabilităţi de depăşire/perioade medii de revenire pentru râurile
Vedea (la s.h. Alexandria), Teleorman (la s.h. Teleormanu) şi Neajlov (la s.h. Călugăreni) (perioada 1965-2007)
Probabilitatea de depăşire/Timp mediu de revenire (în ani)
Râul/Staţia hidrometrică
0,1% /1000 0,5%/200 1% /100 2% /50 5% /20 10%/10
Vedea/Alexandria 1729 1261 1059 853 611 434
Teleorman/Teleormanu 531 378 311 245 168 115
Neajlov/Călugăreni 978 706 586 466 326 225
Din compararea debitelor maxime înregistrate cu cele estimate pe baze statistice, se poate
constata că debitele maxime înregistrate pe râul Vedea, în timpul viiturilor din 1972 şi 2005 (949
m3/s, respectiv 834 m3/s), corespund unor asigurări de circa 2%. Debitul echivalent cotei de pericol
(462 m3/s) este aproximativ egal cu cel al viiturii decenale (434 m3/s).
În cazul Teleormanului, cel mai mare debit înregistrat în perioada de observaţii (278 m3/s)
are o probabilitate de depăşire de circa 1,5%. Debitului echivalent cotei de inundaţie (106 m3/s) îi
corespunde o probabilitate de circa 10%, în timp ce debitul echivalent cotei de atenţie are o
probabilitate de depăşire mai mare de 10%.
Cel mai mare debit înregistrat pe râul Neajlov, la Călugăreni, în martie 1973 (430 m3/s), este
apropiat debitului maxim cu asigurarea de 2%, cu o perioadă medie de revenire de 50 de ani.
Tabelul 4.19. Parametri şi valori prag pentru definirea presiunilor hidromorfologice semnificative
(conform A.N.A.R.–D.A.A.V., 2011)
Nr.
Construcţii hidrotehnice Efecte Parametri ce reflectă presiunea Pragul
crt.
Asupra regimului hidrologic, Densitatea pragurilor (nr. /km) sau >1
Lucrări de barare transversală
transportului sedimentelor si
Baraje, deversoare, praguri de fund
migrării biotei 1) Inălţimea obstacolului (cm) ≥ 20
1 Asupra scurgerii minime şi *2)
Debitul minim in albie / Q (%) ≤ 100
biotei
Lacuri de acumulare
Asupra regimului hidrologic, Gradientul (des) creşterii nivelului
≥ 50
stabilităţii albiei şi florei apei (cm) / oră
Lungime diguri / Lungime corp de

Lucrari în lungul râului Asupra conectivităţii laterale, ≥ 30
apă (%)
Diguri, amenajări agricole, piscicole vegetaţiei din lunca inundabilă şi
Suprafaţa afectată / suprafaţa luncii
etc. zonelor de reproducere ≥ 30
2 inundabile (%)
Asupra profilului longitudinal al

Lucrări de regularizare şi consolidare Lungime lucrare de regularizare /
râului, structurii substratului şi
de maluri, tăieri de meandre Lungime corp de apă (%) ≥ 30
biotei
Lăţimea şenalului (dragat) /
3 Şenale navigabile Asupra stabilităţii albiei şi biotei ≥ 30
Lăţimea albiei (%)
Debitul prelevat sau restituit / ≥ 10
Prize de apă, restituţii folosinţe Asupra scurgerii minime, Debitul mediu multianual (%)
4.
(evacuări), derivaţii stabilităţii albiei şi biotei
Debitul minim in albie / Q*2) (%) ≤ 100
Notă:
1)
se consideră doar biota migratoare;
2) Q* = Q95% (m3/s)+ 0,1 pentru Q95% > 200 l/s ; Q* = 1,25 x Q95% (m3/s)+ 0,05 pentru Q95% < 200 l/s; pentru bazine cu
suprafaţa < 3000 km2; dacă suprafaţa bazinului este > 3000 km2, se vor considera debitele de servitute menţionate în regulamentele
de exploatare ale acumulărilor. Pentru bazine având Q95% < 0,1 m3/s, Q*=1,1 × Q95% ; Q95% = debitul mediu lunar minim anual
cu asigurarea de 95 % (mc/s);
3)
frecvenţa > 1/zi.
4.4.4. Valori prag şi criterii pentru definirea presiunilor hidromorfologice

Pentru identificarea presiunilor hidrogeomorfologice semnificative asupra cursurilor de apă,
determinate de amenajările hidrotehnice, în Planurile de amenajare a bazinelor hidrografice,
realizate în conformitate cu prevederile legislaţiei în domeniu la nivel european, sunt prevăzute

criterii abiotice, bazate pe valori prag ale unor parametri care reflectă presiunea (tabelul 4.19). Din
analiza acestuia, se poate remarca faptul că, dintre parametrii hidrologici importanţi în stabilirea
pragurilor, sunt Q95% (debitul mediu lunar minim anual cu asigurarea de 95 %) şi debitul mediu
multianual.
4.5. Concluzii
Caracterisiticile hidrologice constituie unul dintre principalii factori care determină dinamica
proceselor hidrogeomorfologice. Apele subterane, prin circulaţia lor şi variabilitatea nivelului
freatic, influenţează în mod direct procesele geomorfologice de pe suprafaţa interfluviilor (tasarea,
sufoziunea) şi versanţilor (frunţilor de terasă) şi în mod indirect procesele de albie, prin aportul la
alimentarea râurilor. Determinante pentru manifestarea proceselor de dinamică a albiei sunt regimul
scurgerii lichide şi solide a râurilor, precum şi fenomenele de îngheţ.
În prezentul capitol, într-o primă parte, au fost evidenţiate particularităţile hidrologice și
hidrografice generale ale Câmpiei Române: aspecte specifice privind apele subterane; sistemele
hidrografice şi variabilitatea spaţială şi temporală a scurgerii lichide şi solide; aspecte privind
fenomenele de îngheţ; tipuri genetice de lacuri şi caracteristici ale acestora.
Într-o a doua parte, analizele s-au focalizat, cu precădere, asupra unor bazine
morfohidrografice din partea centrală a Câmpiei Române, considerate reprezentative pentru
condiţiile fizico-geografice şi socio-economice din acest areal, şi anume: bazinul Călmăţuiului (de
Teleorman), bazinul Vedei şi cel al Neajlovului (subbazin al Argeşului). Deşi în cadrul prezentei
lucrări au fost realizate analize morfohidrografice şi în bazinul Mostiştei, din cauza lipsei de date
sistematice asupra parametrilor scurgerii lichide şi solide, nu a fost posibilă o analiză hidrologică şi
a acestui bazin.
O atenţie deosebită a fost acordată viiturilor, fenomene hidrologice extreme cu impact
puternic asupra proceselor de dinamică a albiilor. Analizele au evidenţiat aspecte privind frecvenţa
viiturilor, elementele lor caracteristice, consecinţe.
Au fost relevate, de asemenea, presiunile antropice asupra reţelei hidrografice şi unităţilor
acvatice, materializate în lucrări hidrotehnice şi activităţi cu implicaţii directe sau indirecte asupra
proceselor hidrogeomorfologice: barajele transversale (în spatele cărora s-au format acumulări
lacustre), lucrările de amenajare a cursurilor de apă (rectificări, îndiguiri, recalibrări, consolidări de
maluri), exploatarea materialelor de construcţie din albiile râurilor (balastiere), realizarea de canale
(de derivaţie a apei, de drenaj, de irigaţii), exploatarea apelor superficiale şi subterane pentru
diferite folosinţe. În cazul unor evenimente meteo-hidrologice excepţionale, unele amenajări
(baraje, diguri) constituie factori de risc hidrogeomorfologic, prin amplificarea viiturilor şi
inundaţiilor, ca urmare a avarierii lor (aşa cum s-a întâmplat în anul 2005).
În finalul capitolului sunt prezentate aspecte privind valori şi praguri critice hidrologice.
Acestea corespund unor limite cu o anumită semnificaţie pentru manifestarea fenomenelor
hidrologice şi pentru activităţi operaţionale. Au fost considerate în acest sens valori extreme ale
scurgerii lichide, praguri de alertă (în funcţie de care s-a relevat frecvenţa de manifestare a viiturilor
lunare şi anuale), debite maxime cu diferite probailităşi de depăşire. De asemenea, au fost
prezentate valorile prag pentru definirea presiunilor hidrogeomorfologice.
ANEXA 1
Date privind principalele lacuri antropice din Câmpia Română

Suprafaţa Volum Volum la
Nr. Denumirea
Cursul de apă la N.N.R. total N.N.R. Folosinţă
crt. acumulării
(ha) (mil. m3) (mil. m3)
B.H. Jiu
1 Castranova Gioroc 4 1 1 Piscicolă
B.H. Olt
1 Drăgăşani Olt 825 73 48 Energetică
2 Strejeşti Olt 2 204 249 202 Energetică
3 Arceşti Olt 837 61,6 43,4 Energetică
5 Slatina Olt 540 31 19,2 Energetică
6 Ipoteşti Olt 1 692 110 110 Energetică
7 Drăgăneşti Olt 1 080 76 76 Energetică
8 Frunzaru Olt 1 280 96 96 Energetică
9 Rusăneşti Olt 1 100 78 78 Energetică
10 Izbiceni Olt 1 095 74 74 Energetică
B.H. Vedea
1 Rusciori Plapcea Mică 33,00 3,40 1,00 Complexă
2 Stolnici Ursoia 35,00 1,64 1,02 Complexă
Mozăceni
3
Vale Tecuci 47,00 1,40 0,88 Complexă
4 Măldăeni I Bratcov 39,00 1,56 1,17 Complexă
Zâmbreasca I-
5
II Zâmbreasca 25,00 1,25 1,00 Complexă
6 Cornăţel Băidana 40,00 1,16 0,50 Complexă
7 Izvorul Bucov 44,00 1,20 0,78 Complexă
8 Negrileşti Clanița 20,00 1,20 0,77 Complexă
9 Ogrăzile Clanița 22,00 1,26 0,64 Complexă
10 Bâscoveni III Clanița 30,00 1,67 1,12 Complexă
11 Băbăiţa Clanița 78,00 2,78 0,96 Complexă
12 Viroşi Viroși 16,00 1,00 0,83 Complexă
13 Piatra I Izvoarele 40,00 2,00 1,60 Complexă
14 Piatra II Izvoarele 56,00 2,75 2,20 Complexă
15 Baba Dana Izvoarele 48,00 1,44 0,96 Complexă
16 Iliescu Izvoarele 30,00 1,77 1,47 Complexă
B.H. Argeş
1 Piteşti Argeş 122,32 5,10 4,48 Alimentare cu apă
2 Goleşti Argeş 646,50 86,00 58,20 Complexă
3 Mihăileşti Argeş 1 013,00 102,13 76,31 Complexă
4 Suseni Dâmbovnic 31,00 1,30 1,12 Complexă
Mozăceni
5 Mozacu 30,00 1,65 1,50 Complexă
Deal
6 Grădinari Ilfovăț 179,00 12,40 11,60 Complexă
7 Făcău Ilfovăț 83,00 3,00 2,60 Irigații
8 Văceni Suhat 55,00 2,90 1,64 Complexă
9 Bujoreni I Letea 38,00 1,20 1,00 Piscicultură
10 Văcăreşti Dâmboviţa 234,00 54,00 14,10 Energie
11 Lacul Morii Dâmboviţa 256,00 19,62 14,18 Energie
12 Udreşti Ilfov 61,00 1,50 1,20 Complexă
13 Bunget I Ilfov 93,00 3,10 2,77 Complexă
14 Bunget II Ilfov 91,00 3,10 2,70 Complexă
15 Brăţeşti I Ilfov 97,00 4,10 3,60 Complexă
16 Adunaţi Ilfov 96,00 3,10 2,60 Complexă
17 Ilfoveni Ilfov 104,00 4,10 3,60 Complexă
18 Nucet Ilfov 50,00 1,62 1,32 Piscicultură

19 Buftea Colentina 307,00 14,55 9,60 Complexă
20 Mogoşoaia Colentina 92,00 3,25 2,80 Complexă
21 Chitila Colentina 39,00 1,30 1,10 Irigații
22 Griviţa Colentina 80,00 1,60 1,20 Complexă
23 Herăstrău Colentina 77,00 2,70 2,30 Agreement
24 Floreasca Colentina 70,00 1,85 1,50 Agreement
25 Tei Colentina 80,00 2,60 2,20 Agreement
26 Plumbuita Colentina 55,00 1,85 1,50 Agreement
27 Fundeni Colentina 123,00 4,40 3,80 Agreement
28 Pantelimon I Colentina 53,00 1,55 1,30 Complexă
29 Pantelimon II Colentina 337,00 13,95 11,30 Complexă
30 Cernica Colentina 301,00 8,76 7,00 Complexă
31 Vadul Anei Pasărea 33,00 1,15 1,00 Complexă
32 Fundeni I Pasărea 47,00 1,55 1,30 Complexă
33 Fundeni II Pasărea 55,00 1,75 1,50 Complexă
34 Fundeni III Pasărea 33,00 1,15 1,00 Complexă
35 Pîrlita I Câlnău 42,00 1,35 1,15 Complexă
B.H. Ialomiţa
1 Dridu Ialomiţa 996,00 60,00 45,00 Complexă
2 Coţoreni Ialomiţa 31,00 5,00 1,30 Complexă
3 Băieni Racoviţă 23,00 2,00 1,04 Complexă
4 Butimanu VII Snagov 30,00 0,80 0,36 Piscicultură
5 Tâncăbeşti I Snagov 62,00 1,90 1,25 Piscicultură
6 Tâncăbeşti II Snagov 30,00 1,10 0,78 Piscicultură
7 Căciulaţi I Cociovaliştea 37,00 1,70 1,00 Complexă
8 Căldăruşani Cociovaliştea 460,00 24,00 16,00 Complexă
9 Paltinu Doftana 275,00 62,30 56,00 Complexă
10 Măneciu Teleajen 192,00 58,00 50,00 Complexă
11 Pitulicea Sărata 125,00 3,75 2,90 Complexă
12 Ratca Sărata 337,00 8,30 3,20 Piscicultură
13 Mihăileşti Sărata 96,00 1,73 1,00 Piscicultură
14 Grădiştea I Ghighiu 105,00 2,50 2,45 Piscicultură
15 Grădiştea II Ghighiu 180,00 5,00 4,95 Piscicultură
16 Parepa V. Războiului 54,00 1,70 1,00 Piscicultură
17 V. Războiului V. Războiului 97,00 2,40 1,80 Piscicultură
18 Amaru Râiosu 150,00 3,70 2,90 Piscicultură
19 Jilavele Toţi 56,00 2,00 1,50 Complexă
20 Pleaşa Teleajen 190,00 4,00 3,60 Agreement
21 Cotorca I Cotorca 20,00 1,30 1,08 Complexă
22 Cotorca II Cotorca 103,00 5,00 4,00 Complexă
23 Valea Ciorii Strachina 185,00 3,00 1,80 Complexă
24 Lata Sărată Strachina 680,00 34,50 19,20 Complexă
25 Sărăţuica Sărăţuica 60,00 1,80 1,20

Limbă

Campia Romana

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Campia Romana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Românã

Hazard — Vulnerabilitate — Risc

Florina GRECU, Liliana ZAHARIA, Cristina GHIÅÃ,

Lucrare elaborată și publicată cu sprijinul financiar al Proiectului de Cercetare exploratorie

Tehnoredactare computerizată: Meri Pogonariu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Română. Hazard-vulnerabilitate-

Introducere (Florina Grecu) ........................................................................................................ 9

1. Demersul geologic – analiza complexă a depozitelor (Florina Grecu)................................. 15

2.6. Analiza morfometrică a meandrelor și identificarea valorilor critice .............................. 106

3. Demersul climatologic (Florina Grecu, Emil Cîrciumaru)...................................................... 135

4. Demersul hidrologic (Liliana Zaharia) ................................................................................... 188

4.2.3. Viiturile – factor activ al dinamicii hidrogeomorfologice .................................... 216

5. Caracteristicile loessurilor, depozitelor loessoide și solurilor (Cristina Ghiță) ............... 239

6. Utilizarea terenurilor și presiunea antropică–factori ai vulnerabilității la procese

7. Harta vulnerabilității terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice (Florina Grecu,

7.1.3. Metode .................................................................................................................... 271

9. Hydrogeomorphological Systems in the Romanian Plain. Hazard – Vulnerability –

Caracterul complex și interdisciplinar al cercetării rezidă din problematica circumscrisă

Mulțumim instituțiilor și institutelor care ne-au sprijinit în obținerea datelor, bibliografiei,

Prof. univ. dr. FLORINA GRECU

Fig. 1 Poziţia geografică a Câmpiei Române (A) şi a bazinelor analizate (B)

Caracterul depresionar al Câmpiei Române față de Munții Carpați și Balcani

2. Demersul geomorfologic (Florina Grecu, E. Cîrciumaru, Maria Dinu, Cristina Ghiță)

3. Demersul climatologic (Florina Grecu, Emil Cîrciumaru)

4. Demersul hidrologic (Liliana Zaharia)

5. Caracteristicile loessurilor, depozitelor loessoide și solurilor (Cristina Ghiță)

1.1. Evoluţie paleogeografică

Din punct de vedere geologic, Câmpia Română se situează în domeniul de platformă,

1.1.1. Fundamentul cristalin

1.1.2. Cuvertura sedimentară precuaternară

În al doilea ciclu de sedimentare, în regiunile vecine Sectorului Central, continuă

Fig. 1.2. Lacul Câmpiei Române (după Voiteşti, 1936)

Fig. 1.3. Evoluția paleogeografică a Câmpiei Romane (după Coteț, 1976)

Cuaternarul debutează în Pleistocenul inferior (Villafranchian) cu ultimele ridicări carpatice

Fig. 1.4. Harta mișcărilor

Mişcarea de ridicare a Carpaţilor continuă şi în Pleistocenul inferior. Râurile care coborau

În sectorul vestic al Câmpiei Române (Câmpia Olteniei), depozitele acumulate în

Fig. 1.7. Câmpia Română la est de Olt. Harta hidrogeologică

Tabelul 1.1. Depozite Pleistocen inferior

Pleistocenul inferior în partea orientală se prezintă astfel: la contactul cu Subcarpaţii

Fig. 1.9. Secţiune geologică prin depozite cuaternare în Câmpia Telormanului

Loessurile şi depozitele loessoide acoperă toată Depresiunea Valahă între Valea

1. Pietrişuri şi nisipuri din terasa înaltă

PLEISTOCEN SUP qp22 10–15 Pietrişuri şi nisipuri din terasa veche

Vârsta Oscilaţiile de nivel Evoluţia Paleocronologie

1.1.4. Omul în Cuaternar – Culturile materiale

Fig. 1.13. Răspândirea așezărtilor neolitice și geto-dace din Câmpia Română

1.2. Formarea şi evoluţia cuaternară a Câmpiei Române

Pentru a realiza o scară morfocronologică, pentru Cuaternar, corectă, în Câmpia Română,

1.2.1. Etapele retragerii Lacului Pleistocen şi individualizarea reţelei hidrografice

La sfârşitul Pleistocenului inferior (Günz), schimbările survenite în relief au influenţat şi

Pe ansamblu, în sectorul central al Câmpiei Române, în perioada Pleistocen superior au loc

Carpaţi. Vârsta depozitelor loessoide deluviale-proluviale din Câmpia de platformă ar reveni,

Semnificația depozitelor din Holocen

1.2.3. Sinergismul relief-depozite. Particularităţi regionale

Sectorul Central (Olt-Argeş)

Fig. 1.21 Formațiunile sedimentare de suprafață și subdiviziunile Câmpiei Române

Friabilitatea depozitelor şi altitudinile relativ mari, în comparaţie cu cele din sud, au

Sectorul Estic (la est de Arges)

Fig. 1.22. Procese geomorfologice actuale în sectorul mediu al bazinului Vedea.

Complexul marno-calcaros (Pleistocen mediu) nu apare clar decât în sondajul de la

Fig. 1.23. Procese şi forme de relief actuale în Câmpul Ciornuleasa-Mostiştea