Flori de mucegai

Tudor Arghez
Poet proteic cu viziune artistic conoclastă,Arghezi e autorul volumelor
de versuri ,,Cuvinte Potrivite”, ,,Flori de mucegai”, ,,Cântare omului”, dar și a
volumelor în proză: ,,Icoane ce lemn”, ,,Bilete de papagal” , ,,Ochii Maicii
Domnului”.
Revendicat în egală măsură de tradiționaliști și moderniști, vehement
contestat de câteva personalități ale vremii (Ion Barbu,Nicolae Iorga), Arghezi are
o longevitate artistică excepțională cu o creație ce se întinde pe parcursul a peste
șapte decenii.Invenția sa cea mai notabilă se află în sfera limbajului poetic pe care
Arghezi îl înnobilează introducând cuvinte din toate sferele vocabularului, multe
fiind evitate până la el, fiind considerate inexpressive.
În volumul ,,Flori de mucegai”, Arghezi prezintă o umanitate decăzută,
estropiată surprinsă în decrepitudine în care simbolic omul îi e asociat viermelui.În
mediul conturat, apare o lume bolnavă, androgini,pușcăriași, ucigași, ce trăiește
într-un univers în care domină întunericul, mizeria, umezeala.Universul devine
tragic, lumea e desfigurată,chinuită de coșmaruri, căci așa cum spune Francisco de
Goya: ,,Somnul rațiunii naște monștri”.
În acest volum, Arghezi prelucrează tehnica esteticii urâtului întâlnită și la
Baudelaire în volumul ,,Florile răului” (acestei tehnici îi dedică un studiu omonim
(Rarl Rosenkranz).Despre volumul arghezian Eugen Simion susține că descrie un
infern uman.
Titlul volumului parafrazează volumul lui Baudelaire, însă după cum
remarcă Mircea Scarlat ar putea fi și o replică polemică la adresa volumui ,,Florile
Bosforului”, scris de Dimitrie Bolintianu.
Specie: artă poetică, meditație filosofică pe tema condiției umane alcătuită
pe tema unei confesiuni.
Temele acestei poezii sunt: cindiția umană,creația și creatorul, natura,
raportul om-divinitate.
Motivele regăsite în acestă poezie a lui Arghezi sunt: întunericul,
singurătatea, ploaia.
Titlu este sugestiv, deoarece dezvăluie în sens denotativ mica pâlpâire de
umanitate care dăinuie și în întunericul lăuntric al ființei degradate.Se sugerează o
lume a valorilor alterate, iar cuvântul ,,mucegai” trimite la o lume ancestrală a
începuturilor.Prin referire la conceptul de artă poetică ,,florile” pot fi versurile,
creația, iar ,,mucegaiul” poate fi mediul în care acestea iau naștere.Sunt prezente
mărci ale eului liric: ,, am scris”, ,,am lăsat” ,,mă” ,,mi”, lirismul fiind subiectiv.
Compoziție: este alcătuită din două strofe inegale, structurat în trei secvențe
poetice.
Secvența I (versurile 1-7): Primele versuri trimit la scrierile
întemnițatului într-un spațiu ermetic care poate fi chilia monahală, caverna sau
închisoarea ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală/ Pe
întuneric în singurătate”.Se prezintă astfel truda creației în condiții vitrege.În
absența hârtiei, poetul folosește materia dură a tencuielii, iar în locul tocului
folosește unghia.Versurile scrise devin expresia claustrării,a vidului
existenței.Unghia este un instrument imperfect, ce ne trimite cu gândul la o jertfă
creatoare.Actul poetic devine trudă specific artei, artă care stă sub semnul unei
sacralități negative.Următoarele versuri evidențiază ideea că poetul e părăsit de
semeni și divinitate ,,Cu puterile neajutate/Nici a taurului, nici de leul, nici de
vulturul/ Care au lumea împrejuril/Lui Luca , lui Matei și lui Ioan”.Lipsa celor trei
evangheliști sugerează lipsa forței, a negativității și a transcendenței din momentul
creației.Matei și simbolul său îngerul , nici măcar măcar nu sunt amintiți, semn că
poetul coboară din sferele înalte ale îndumnezeirii până în bolgile infernului.Se
conturează o poetică a antipoeticului.Singura lume în bezna celulei prizonierului-
artist e creația pe care nimeni nu poate s-o facă să înceteze.
Secventa II (8-16) e conturată imaginea creației care ia naștere în
acest univers ,,sunt sthuri fără an, stihuri de groapă,/De sete de apă/ Și de foame de
scrum,/Stihurile de acum.Primele două versuri evidențiază faptul că poetul
pierduse simțul duratei și resimțea acut apropierea morții (groapa este o metaforă a
condiției umane).Setea și foamea și-au pierdut calitatea de impulsuri primare,
transformându-se în scrum.Se mai sugerează și setea de viață a omului , foamea de
ardere până la instruire.Tocirea unghiei îngerești trimite la faptul că poetul simțea
proximitatea morții și semnele dezintegrate .Deși actul de reație e văzut ca
condamnare, poezia rămâne singurul mijloc de salvare.
Secvența III (17-20) e descris un univers ostil, strin, agresiv ,,Era
întuneric.Ploaia bătea departe, afară/Și mă durea mâna ca o ghiară/Neputincioasă
să se strângă”.Se evidențiază acum sentimente de agresiune și de neputință.Ploaia
are efecte tragice, ce descompune câte puțin trăirile eului liric, disoluția și apăsarea
lăuntrică.Ghiara sugerează și disperarea ființei damnate care se agață de orice
nădejde, de supraviețuire și libertate.Ultimul vers redă încrederea poetului care
vede o cale de reluare prin forța chatartică ,,Și m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”.Poetul se jertfește pe sine, însemnarea fiindu-i străină,Acesta
coboară din chipul angelic la chipul demonic, căci e prizonier fără șansa evadării,
ceea ce provoacă suferința ce se cere exprimată în cuvinte.
Concluzia: Textul arghezian este o scriere fundamental a liricii interbelice,
Arghezi fiind considerat de Nicolae Balotă ,,meșter Manole al cuvântului ce
posedă vocația sacrificiului de sine”.