Licenta Acte Civile

CUPRINS
1. Introducere..................................................................................... 1
2. Actul juridic civil- Clasificarea actelor juridice…………………. 3
3. Conditiile de valabilitate a actului juridic……………………… 18
3.1 – Consimtamantul………………………………………………
3.2 – Leziunea……………………………………………………..
3.3 – Violenta………………………………………………………
3.4 – Dolul………………………………………………………..
3.5 – Eroarea……………………………………………………….
4. Obiectul actului juridic……………………………………………..
5. Forma actului juridic………………………………………………
6. Cauza actului juridic……………………………………………….
7. Modalitatile actului juridic civil……………………………………
7.1 – Termenul……………………………………………………..
7.2 – Conditia...................................................................................
7.3 - Sarcina .....................................................................................
8. Nulitatea actului juridic civil............................................................
9. Concluzii............................................................................................
10. Bibliografie.....................................................................................
Introducere
“Dreptul este o stiinta pentru studentul care il invata, pentru profesorul care il
explica, pentru legiuitorul care trebuie mai intai sa cunoasca nevoile sociale si principiile
juridice inainte de a concretiza propriile sale principii in legi , si chiar pentru judecatorul
sau avocatul care nu-si poate indeplini misiunea decat daca poseda cunoasterea regulilor
juridice si a principiilor continute in legi.”1
Dreptul civil este dreptul de toate zilele. Este un adevar incontestabil ca cea mai
mare parte a oamenilor intra in contact cu institutiile puterilor de stat in relativ putine
cazuri. De asemenea , putini oameni savarsesc fapte, cu un grad de pericol social
exprimabil, incriminate de legea penala. In schimb, nu exista om, care zilnic sau aproape
zilnic sa nu devina , cu sau fara voia lui, participant la relatiile sociale reglementate de
normele dreptului civil.
De cele mai multe ori, oamenii nici nu-si dau seama, dar nici macar nu-si pus
problema ca anumite relatii in care se gasesc cu anumite persoane , daca acestea sunt
reglementate prin norme juridice , sunt raporturi juridice civile. Utilizarea numelui,
stapanirea unui anumit bun, incheierea unui contract, mostenirea unui bun sau patrimoniu
si multe alte astfel de situatii juridice tin viata cotidiana a unui om. Nasterea, modificarea
sau stingerea unor drepturi patrimoniale par pentru majoritatea oamenilor fapte firestisi
numai cand sunt implicati in participarea la activitati social-juridice sau cand un anumit
drept al lor este incalcat isi dau seama ca se afla in anumite situatii juridice.
Din totalitatea relatiilor sociale, cu sau fara continut economic, dreptul civil
reglementeaza prin normele sale numai unele, adevarat ca cea mai mare a acestora, si
anume acelea in care oamenii (luati individual sau organizati dupa anumire reguliintr-o
persoana juridica) participa ca parti egale, unul alaturi de celalalt, si nu
subordonat,respectiv supraordonat unui altuia. In acest fel, din totalitatea normelor
juridice se poate separa o parte a acestora, care reglementeaza aceste relatii sociale
1
C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul civil roman , Editura Nationala ,
Bucuresti , 1928
1
specifice, existand astfel o categorie de de relatii sociale care care prezinta aceleasi
trasaturi si o totalitate de norme juridice care le reglementeaza, ceea ce constituie asa
numitul drept civil.
Sfera relatiilor sociale care sunt reglementate, la un moment dat, de normele
dreptului civil poate fi ingustata sau largita, in functie de unele cerinte social-economice
si de concluzii doctinate. Cu toate acestea, exista relatii sociale care raman permanent
sunb incidenta normelor dreptului civil, constituind nucleul stabil al acestei ramuri de
drept.
Legiuitorul nu stabileste expres ca o anumita norma juridica apartine unei anumite
ramuri de drept. Prin adoptarea regulilor de conduita, el abstractizeaza, generalizeaza ,
tipizeaza relatiile sociale, le selecteaza si stabileste cadrul lor legal, conform esentei si
scopurilor societatii dar, relatiile sociale astfel generalizate si reflectate in normele de
drept civil, in practica, imbraca intotdeauna forme concrete. Cu alte cuvinte, raporturile
abstracte de drept civil, exprimate in normele acestei ramuri de drept, apar, in conditiile
legii, sub forma unor raporturi concrete de drept civil.
Orice fapt, orice eveniment sau orice act material care are efect juridic, adica
naste, transmite sau stinge un drept , poarta numele generic de fapt juridic, dar printre
faptele juridice unele sunt facute de o persoana cu scopul expres de a produce un efect
juridic, ele fiind numite acte juridice,1 numindu-se asadar act juridic orice act facut de om
in mod voluntar si cu intentia de a crea, a transmite sau a distinge un drept. Actele
juridice joaca un rol covarsitor in viata juridica, si importanta lor , in studiul Dreptului,
intrece cu mult pe aceea a simplelor fapte juridice, acestea avand la baza vointa omului,
si constituind marea majoritate a raporturilor de Drept. Principalele acte juridice sunt
contractele: vanzarea, incheierea, donatia etc.
Primul element al definitiei actului juridic consta in manifestarea de vointa facuta
cu intentie. Actul juridic este genetic legat de vointa umana , iar al doilea element al
definitiei actului juridic civil se refera la efectele juridice ale acestuia, intelegandu-se
raporturile, relatiile de drept civil. Printr0un act juridic se urmareste atingerea unui tel, iar
acesta este intotdeauna juridic.
1
C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul civil roman Editura ALL Bucuresti
1966 pag 76
2
Actul juridic civil –Clasificarea actelor juridice
Impartirea actelor juridice concrete dupa diferite criterii este o traditie a dreptului
civil, determinata de imperative stiintifice si practice. Importanta fiecarei clasificari este
data, in fond, de faptul ca ea permite rationalizarea diferitelor acte juridice, cu scopul ca
acestea sa fie cat mai bine intelese. Teoretic vom avea de-a face cu o taxinomie
inteligibila. Practic, fiecare act cuprins intr-o anumita clasa trebuie sa aiba, cel putin cu
aproximatie, acelasi regim juridic, daca nu chiar aceeasi natura juridica.1
Primul criteriu pe care il amintim se refera la imprejurarea daca actul juridic are
parti sau doar un autor. Astfel, dupa numarul de parti, actele juridice pot fi bilaterale si
multilaterale, iar actele care nu au parti , ci sunt rezultatul unui autor care emite o vointa
juridica unica, sunt acte juridice unilaterale. Esential in privinta actului unilateral este ca
simpla si unica vointa de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestata de catre o
parte este suficienta pentru a da nastere la obligatii in sarcina ei, fara a fi necesara o
acceptare a celeilalte parti. Cele mai tipice acte juridice unilaterale sunt : testamentul,
promisiunea publica de recompensa, acceptarea succesiunii, renuntarea la o mostenire,
denuntarea unui contract, confirmarea unui act anulabil. 2 Formarea valabila sau
producerea de efecte juridice in cazul acestoe acte poate depinde de comunicarea
manifestarii de vointa catre destinatarul direct al actului. De aceea, in functie de
necesitatea acestei comunicari, actele juridice civile se subcasifica in acte supuse
comunicarii, cum sunt oferta, denuntarea contractului de mandat, promisiunea publica de
recompensa etc., si acte nesupuse comunicarii, cum este testamentul. 3De retinut, insa, ca
in cazul actelor supuse comunicarii nu este necesar pentru nasterea lor consimtamantul
destinatarului; valabilitatea lor depinde de indeplinirea obligatiei de comunicare, in lipsa
careia astefel de acte nu vor produce efect. In literatura juridica unii autori( de ex. C.
Stanescu) mentioneaza printre actele juridice civile unilaterale si gestiunea de afaceri.
Aceasta mentionare esrte gresita, deoarece acesta este un fapt juridic, efectul producandu-
se in puterea legii si nu datorita intentiei de a se produce efecte juridice.
1
Ionel Reghini, Serban Diaconescu, Paul Vasilescu- Introducere in dreptul civil, Editura Sfera juridica
Cluj-Napoca 2008 pag 379
2
Ernest Lupan- Drept civil parte generala , Editura Facultatii de drep Dimitrie Cantemir , Cluj-Napoca
1995 pag136
3
Gabriel Boroi – Drept Civil – Partea generala, Editia a doua, Editura All Beck,Bucuresti, 1999.
3
Ceea ce este caracteristic pentru actul unilateral de vointa ca izvor de obligatii
este faptul ca simpla si unica vointa de a se angaja din punct de vedere juridic,manifestata
de o persoana, este suficienta pentru a da nastere unei obligatii a acesteia, fara a fi
necesara o acceptare din partea creditorului.1In aceasta consta, de altfel, principala
deosebire dintre actul unilateral si contract, ca izvor de obligatii.
Actul juridic bilateral este acel act juridic civil care reprezinta vointa concordanta
a doua parti, adica consta in manifestarea de vointa a doua parti, un acord de vointa
realizat intre ele in scopul crearii, modificarii sau stingerii de raporturi juridice civile
concrete.Actul juridic civl bilateral tipic este contactul civil: de vanzare cumparare, de
donatie, de mandat, de imprumut, de depozit etc. In art. 942 C. Civ. avem urmatoarea
definitie: “ Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a construi sau
a stinge intre dansii un raport juridic”.
Autorii actului bilateral se mai numesc si parti, adica persoanele al caror acord de
vointa a creat actul. Vointa fiecarei parti se numeste consimtamant, cuvant care
precizeaza conformitatea vointelor intre ele, cu scopul de a face actul.2
Caracteristic pentru actele juridice civile bilaterale, deci pentru contracte, este
faptul ca fiecare parte urmareste realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmarit de
cealalta parte. De exemplu , intr-un contract de vanzare –cumparare vanzatorul se obliga
sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun pentru ca, in schimbul acestuia, sa
primeasca de la cumparator pretul, adica echivalentul valorii bunului instrainat. La randul
sau, cumparatorul se obliga sa plateasca pretul pentru ca, in schimbul acestuia, sa obtina
de la vamzator stramutarea dreptului de proprietate asupra bunului ce i s-a vandut.
La randul lor, contractele se clasifica in blaterale si unilaterale, ce nu trebuie
confundate cu clasificarea actelor juridice civile bilaterale si unilaterale. Spre deosebire
de actele juridice civile unilaterale, in cazul contractelor unilaterale este necesar acordul
de vointa, consimtamantul ambelor parti, desi se nasc obligatii numai pentru o parte, 3 de
1
Constantin Stanescu, Corneliu Birsan- Drept civil- Teoria generala a obligatiilor Editura ALL Bucuresti
1997 pag 97
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul civil roman , Editura ALL ,
Bucuresti , 1996 pag 79
3
1995 pag137
4
exemplu, in cazul contractului de imprumut, imprumutatul este obligat sa restituie suma
primita de la imprumutator.
Contractele civile din care se nasc obligatii in sarcina ambelor parti, in mod
reciproc, sunt contractele bilaterale sau sinalagmatice( de exemplu in contractele de
vanzare cumparare, vanzatorul se obliga, pe de o parte, sa transmita dreptul sau de
proprietate asupra bunului vandut cumparatorului, care, la randul lui se obliga sa-i
plateasca pretul bunului, iar pe de alta parte sa garanteze pe cumparator de evictiune).1
Actul juridic multilateral este acel act juridic civil care este rodul acordului de
vointa ce provine de la trei sau mai multe parti, care urmaresc realizarea aceluiasi scop.
Acestea sunt denumite si acte juridice uniune, iar un astfel de act este contractul civil de
societate. Exemplul uzual al actelor multilaterale este reprezentat de conventiile colective
, care nu sunt decat contracte in care fiecare parte contractuala e formata dintr-un grup de
persoane.2
Clasificarea actelor jutridice civile in acte unilaterale, bilaterale si multilaterale
prezinta importanta juridica, inainte de toate din punctul de vedere al aprecierii
valabilitatii actului, la actele unilaterale se verifica o singura vointa juridica pe cand la
cele bilaterale si multilaterale trebuie cercetata fiecare dintre vointele juridice respective.
Sub alt aspect, importanta juridica a acestei clasificari este indiscutabila in materia
viciilor de consimtamant , eroarea si dolul functioneaza diferit, in sensul ca, in cazul
actelor bilaterale, pentru a duce la anularea actului juridic, dolul trebuie sa provina de la
co-contractant, iar eroarea sa fi fost cunoscuta si de catre acesta.
De asemenea trebuie retinut ca actul juridic civil unilateral este izvor al raportului
juridic civil concret numai in cazurile expres prevazute de lege, in timp, ce pentru actele
bilaterale acesata problema nu se pune, ele fiind carmuite de principiul libertatii
contractuale, legea recunoscand, deci in anumite limite, putera generatoare de efecte
juridice a acordului intre parti.
Interesul practic al clasificarii la care ne referim mai poate fi evidentiat si in
privinta revocabilitatii actelor juridice civile , in principiu , actele unilaterale sunt
1
1997 pag 102
2
Dan A. Popescu, Amalia Marga, Ernest Lupan –Drept civil roman- Subiectele dreptului civil Editura
Argonaut Cluj-Napoca 1006 Pg 321
5
irevocabile , adica asupra lor nu se poate reveni printr-o manifestare de vointa a autorului
in sens simetric contrar, decat prin exceptie, cand legea prevede ca aele pot fi astfel
desfiintate( de ex testamentul) , in timp e actele bi sau multilaterale, pot fi revocate de
comun acord de catre parti.
In fine, pe planul interpretarii lor, la actele unilaterale se tine seama doar de vointa
autorului unic, in timp ce la celelalte acte trebuie luate in considerare vointa tuturor
partilor, intentia comuna a a cestora.
Actele civile se mai impart in acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, aceata
clasificare se face dupa scopul urmarit la incheierea actelor juridice civile, astfel ca actul
juridic cu titlul oneros este acel act civil prin care, in schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmareste obtinerea altui folos patrimonial Sunt acte cu
titlu oneros contractul de vanzare-cumparare, contractul de antrepriza, contractul de
locatiune, imprumutul cu dobanda, contractul de schimb, contractul de transport.etc.
Actul cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o persoana procura alteia un folos
patrimonial, fara a urmari obtinerea unui folos in schimb. Astfel de acte sunt donatia,
comodatul, imprumutul fara dobanda, legatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit etc.1
Unele acte juridice civile sunt, prin esenta lor, cu titlu oneros. Astfel de acte sunt
vanzarea-cumpararea, schimbul, locatiunea de bunuri etc. In schimb, alte acte juridice
civile sunt cu titlu gratuit ca imprumutul de folosinta. Pentru anumite acte juridice civile
caracterul gratuit tine numai de natura si nu de esenta lor, ele putand fi si cu titlu oneros,
cum este mandatul remunerat, depozitul platit,imprumutul cu dobanda.
Importanta juridica a acestei clasificari poate fi releventa din mai multe puncte de
vedere , astfel sub aspectul formei legea este mai exigenta fata de actele cu titlu gratuit,
decat fata de cele cu titlu oneros, uneori cerand forma solemna.2
Sub aspectul raspandirii, aprecierea este mai severa in cazul unui act cu titlu
oneros, decat in cazul unui act cu titlu gratuit, deoarece in cazul celor dintai avantajele
1
1995 pag140
2
6
sunt reciproce, pe cand in celelalte cazuri o parte procura celeilalte un folos, fara a primi
nimic in schimb.
Importanta acestei clasificari se evidentiaza si sub aspectul capacitatii de a incheia
astfel de acte juridice civile. In privinta actelot cu titlu gratuit, legea civila stabileste mai
multe incapacitati speciale( a medicilor si a farmacistilor de a primi donatii sau legate din
psrtea anumitor persoane etc.) Actele cu titlu gratuit nu pot fi facute de ocrotitorul legalal
minorului sau interzisului judecatoresc cu nici un fel de incuviintare, pe cand actele cu
titlu oneros pot fi facute de ocrotitorul legal cu incuviintarile prevazute de lege. Mai
amintim ca minorul cu capacitate de execitiu restransa poate incheia ca act cu titlu gratuit
numai testamentul, dar numai daca a implinit varsta de 16 anisi numai cu privire la
jumatate din patrimoniul de care ar fi putut dispune daca era major.1
Actele juridice cu titlu oneros se subcasifica in acte comutative si acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros in care partile cunosc sau
pot cunoaste, inca din momentul incheierii lor, existenta si intinderea obligatiilor ce la
revin( contractul de vanzare-cumparare, contractul de antrepriza, contractul de schimb
etc.) Actele aleatorii sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros in care partile au in
vedere posibilitatea unui castig sau riscul unei pierderi, de care fac sa depinda existenta
sau intinderea obligatiilor lor. De exemplu, contractul de asigurare , contractul de renta
viagera, de intretinere,jocul sau prinsoarea.
Actele juridice civile cu titlu gratuit sunt, la randul lor, impartite in liberalitati si
acte dezinteresate. Liberalitatile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care
dispunatorul isi micsoreaza patrimoniu, transmitand gratificatorului( cealalta parte a
actului) un bun, o fractiune de patrimoniu sau un patrimoniu intreg, fara a primi in
schimb vreun echivalent, astefel de acte fiind donatiile si legatele. 2 Actele dezinteresate
sunt acele acte cu titlu gratuit care au ca efect procurarea de catre dispunator a unui
avantaj patrimonial celeilalte parti fara a-si micsora patrimoniul, astfel de acte find
mandatul gratuit , imprumutul fara dobanda , comodatul.
1
2
1966 pag 76
7
Dupa efectele care le produc actele juridice sunt constitutive, translative si
declarative.
Actele consitutive au vocatia de a crea noi situatii juridice, inexistente anterior
incheierii actului juridic. Intra in aceasta categorie acte precum cele prin care se
constituie dezmembraminte ale dreptului de proprietate ( uz, uzufruct, abitatie,
servitute,superficie), acte prin care se constituie garantii personale sau reale ( ipoteca,
gajul) , acte juridice prin care se genereaza raporturi de creanta ( imprumutul, locatia),
acte prin care se creeaza persoane morale de drept privat( asociatii, fundatii, societati
comerciale, sindicate), dar si acte fara continut patrimonial sau scop lucrativ( casatoria) .
Din exemplele date se poate deduce ideea ca actele constitutive sunt compatibile atat cu
drepturile patrimoniale cat si cu cele nepatrimoniale
Actele translative sunt cele prin care se realizeaza stramutarea unor drepturi dintr-
un patrimoniu in altul,de la o persoana la alta. Situatia juridica care se modifica prin acest
tip de acte poate fi concretizata prin drepturi de creata sau reale, drepturi esentialmente
transmisibile, iar elementuld e nouatate e subiectiv, deoarece ceea ce transmite nu se
modifica, schimbandu-se doar titularii acestor drepturi. Aceste drepturi sunt preexistente
actului translativ, iar operatiunea nu are ca scop decat translaterea lor de la o persoana la
alta. In aceasta categorie intra operatiuni juridice cum sunt vinderea, donatia, schimbul,
legatul, cesiunea de creanta.1
Actele declarative se carecterizeaza prin aceea ca reitereaza o anumita situatie
juridica deja existenta la momentul incheierii actului juridic. Desi sunt apte sa produca
efecte si pentru viitor, elementul caracteristic al actelor declarative este recurenta lor,
adica ele se refera la situatii preexistente, pe care vor sa le recalifice sau sa le schimbe
soarta juridica, motiv pentru care actele declarative sunt considerate ca-si produc efectele
ex tunc (cu incepere de atunci, potrivit careia efectele unui act juridic se produc si pentru
trecut,, incepand cu un moment anume stabilit). Numai actele translative pot constitui just
titlu pentru uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani. Numai actul translativ sinalagmatic este
supus rezolutiunii pentru neexecutare, o sanctiune neputand afecta actele declarative.
1
8
Clasificarea actelor juridice civile in acte de conservare, de administrare si de
dispozitie se face dupa importanta lor. Actele de conservare sunt acele acte civile care au
ca efect preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este
intotdeauna avantajos pentru autorul sau, deoarece presupune cheltuieli mult mai mici
decat valoarea bunului salvat. Astfel de acte sunt intreruperea unei prescriptii prin
actiunea in justitie, inscrierea unui ipoteci sau a unui privilegiu, somatia, efectuarea unor
reparatii necesare si urgente la un anumit bun etc.
Actele de administrare sunt acele acte juridice civile prin care se realizeaza o
normala punere in valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. In cazul administrarii uni
singur bun( ut singuli ) nu poate fi vorba decat de punera in valoare a acelui bun, fara sa
se ajunga la instrainarea lui. In schimb, in cazul administrarii unui patrimoniu, folosirea si
expoatarea normala poate presupune si unele acte care, raportate la un bun, reprezinta
acte de instrainare, dar raportate la un patrimoniu sunt considerate acte de administrare.
Ca de exemplu amintim culegerea( perceperea) fructelor, executarea unor reparatii de
intretinere, asigurarea unui bun.
Actele de dispozitie sunt acele acte juridice civile care au ca rezultat iesirea din
patrimoniul unei persoane a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcina reala ( ipoteca,
gaj). Prin incheierea unor acte de dispozitie se urmareste, deci, transmiterea sau
renuntarea la un drept, asumarea unei obligatii, constitutierea unui drept real in favoarea
altei persoane.1Constituie acte de dispozitie vanzarea, schimbul, donatia, renuntarea lam
un drept etc. Aceasta clasificare reprezinta importanta juridica in materia capacitatii de a
incheia acte juridice civile , actele de conservare pot fi facute personal si de cel lipsit de
capacitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, iar actele de administrare
se incheie pentru cel lipsit de capacitatea de exercitiu de reprezentantul sau legal, fara
vreo incuviintare, daca nu sufera prin aceasta vreo leziune ( actele de administare
lezionare sunt anulabile, daca s-au incheiat fara incuvintarea ocrotitorului legal) , pe cand
actele de dipozitie presupun existenta deplinei capacitati de exercitiu ori intregirea ei prin
masura incuviintarii din partea ocrotitorului legal, si, daca legea cere, a autorizarii din
partea autoritatii tutelate.
1
1997 pag 102
9
Importanta acestei clasificari mai poate fi relevata si in materie de reprezentare, in
sensul ca mandatul general dat unei persoane este valabil numai pentru actele de
conservare si de administare. Pentru actul de dispozitie mandatul trebuie sa fie special.
Sub aspectul efectelor desfiintarii unor asemenea acte fata de terti, important este sa
retinem urmatoarele: actele de conservare si de administrare cu privire la buurile ce fac
obiectul unor acte desfiintare se mentin, in timp ce actele de dispozitie se desfiinteaza
retroactiv.
Dupa continutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale si nepatrimoniale.
Sunt patrimoniale acele actejuridice civile care au un continut economic, exprimabil in
bani, ele privind de regula, drepturile reale si drepturile de creanta, cum ar fi contractul de
vanzare-cumparare, contractul de donatie, contractul de imprumut.
Actele nepatrimoniale sunt acele acte juridice civile care nu au continut economic,
nu pot fi exprimate in bani. Astfel de acte juridice dau nastere la drepturi subiective fara
continut economic. De exemplu intelegerea intervenita intre parintii unui copil dinafara
casatoriei ca acesta sa poarte numele de familie al unui dintre acestia. Utilitatea acestei
clasificari a actelor juridice civile poate fi observata in materia efectelor nulitatii, unde nu
se pune problema restituirii prestatiilor facute in cazul anularii actului nepatrimonial, si in
privinta ocrotirii incapabilului.1
Dupa forma de incheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne si
reale. Actele juridice civile consensuale sunt cele care se incheie prin simpla manifestare
de vointa a partilor (sau autorului lor). In dreptul nostru civil este consacrat principiul
consensualismului, potrivit caruia, pentru formarea valabila a unui act juridic civil, este
suficienta simpla manifestare de vointa.
Ca urmare, ori de cate ori legea nu prevede nimic cu privire la modalitatea de
incheiere a unui act juridic, tagem concluzia ca incheierea lui este suficient simplul acord
de vointe, indiferent de forma de ex primare a acestuia.
Actele juridice solemne reprezinta o exceptie de la acest principiu, pentru
incheierea lor v alabila fiind necesara, pe langa manifestarea de vointa, si respectarea
unor cerinte de forma, prevazute anume de lege. Cu alte cuvinte, manifestarea vointei
juridice nu este producatoare de efecte daca nu imbraca o anumita forma.2
1
A. Ionascu –Drept civil partea generala, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti
2
Mircea Muresan- Drept civil-Partea generala, Editura Cordial Lex, Cluj- Napoca, 1994
10
Aceasta forma poate consta in intocmirea unui inscris (cum este cazul la
incheierea contr actului de ipoteca), a unui inscris autentificat la notariat (spre exemplu,
in cazul contractului de donatie ori a contractului de vanzare -; cumparare a unui teren), a
unui inscris fie autentic fie olograf, scris, semnat si datat de mana autorului (cazul
testamentului) etc. In toate aceste situatii, absenta formei echivaleaza cu absenta actului
juridic.1
Spunem ca forma este ceruta ad validitatem (pentru insasi validitatea actului juridic).
Actele juridice solemne nu trebuie confundate cu actele juridice consensuale pentru
probarea carora este necesara redactarea unui inscris. In cazul acestora din urma spunem
ca forma scrisa este ceruta ad probationem.(pentru dovedirea actului juridic). Intr-adevar,
nu se confunda ipoteza in care actul juridic nu exista cu cea in care el exista dar, in caz de
litigiu, nu poate fi probat Cea mai frecventa forma ceruta de lege pentru validitatea sau
pentru probarea actelor juridice este cea scrisa. Fara a intra in detalii, trebuie sa aratam
doar ca inscrisurile sunt de doua feluri.2
Inscrisuri autentice. Potrivit Codului civil, actul autentic este acela care s-a facut
cu solemnitatile cerute de lege, de catre un functionar public competent. Din acest punct
de vedere, inscrisurile autentice pot fi, la randul lor, inscrisuri notariale sau inscrisuri
autentice emise de autoritatile publice centrale sau locale in raport cu competentele lor
legale. Pe langa ipotezele in care inscrisul autentic este cerut chiar d e lege, partile unui
act juridic civil de multe ori recurg la forma autentica a actelor incheiate pentru o mai
temeinica siguranta, inscrisurile autentice bucurandu-se de prezumtia legala de validitate.
Intr-adevar, pana la proba contrara - declararea falsului - inscrisul autentic face dovada
deplina a continutului sau.
Inscrisurile sub semnatura privata. Acestea sunt inscrisurile
intocmite de catre parti fara con cursul unui functionar public ori al unui organ al statului
si semnate de partile in cauza. Semnatura de pe inscris este conditia esentiala a validitatii
acestuia ca mijloc de proba, indiferent ca actul, este scris de mana, dactilografiat,
litografiat, imprimat etc. In unele situatii, legea impune anumite conditii speciale pentru
inscrisurile sub semnatura privata, precum "multiplul exemplar" sau mentiunea "bun si
1
2
1997 pag 102
11
aprobat".1
Astfel, conform regulii multiplului exemplar, in cazul contractelor bilaterale este
obligatorie redactarea unui numar de ex emplare cel putin egal cu numarul partilor cu
interese contrare care incheie actul. De asemenea, pentru evitarea “semnaturilor in alb”,
partea care subscrie un act scris de mana altuia, dactilografiat etc., va trebui ca, inainte de
a semna actul, sa scrie personal "bun si aprobat", dupa care sa indice in cifre si litere
suma la care se obliga si in continuare sa semneze.
Inscrisurile sub semnatura privata, comparativ cu inscrisurile autentice, prezinta mai
putine garantii in raporturile juridice civile. Uneori partile semnatare ale inscrisului sub
semnatura privata nu isi mai recunosc semnatura, fiind nevoie de probe suplimentare,
precum expertiza grafologica. Si actele juridice reale constituie o exceptie de la regula
consensualismului, pentru incheierea lor valabila fiind necesara, pe langa manifestarea de
vointa, predarea sau remiterea bunului care formeaza obiect al actului.
Ø Spre exemplu, contractul de depozit nu se considera incheiat in momentul acordului de
vointe intre deponent si depozitar, ci abia in momentul in care deponentul preda efectiv
bunul in depozitul depozitatrului.2 Predarea bunului poate fi efectiva (inmanarea bunului
care formeaza obiect al contractului de imprumut) sau simbolica (cum ar fi inmanarea
cheilor autoturismului lasat in gaj.) Unii autori, considerand r emiterea (predarea) bunului
ca o conditie legala la incheierea contractelor reale, socotesc ca putem vorbi, in realitate,
numai de doua categorii de acte juridice, dupa criteriul modului de
incheiere: acte juridice consensuale (pentru incheierea carora este necesar si suficient
acordul de vointe al partilor) si acte juridice formale (la
incheierea carora legea pretinde, in afara manifestarii de vointa, si alta conditie, constand
fie intr-o anumita forma de incheiere, fie in remiterea bunului). In functie de momentul
producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt acte intre vii si acte pentru cauza de
moarte.
1
2.Dan A. Popescu, Amalia Marga, Ernest Lupan –Drept civil roman- Subiectele dreptului civil Editura
2
12
Actul juridic intre vii este actul care isi produce efectele neconditionat de moartea
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intra in aceasta
categorie.
Actul incheiat pentru cauza de moarte este actul juridic care nu isi produce
efectele decat la moartea autorului sau. Legatul testamentar, fundatia testamentara s.a.
sunt acte pentru cauza de moarte.1
Dupa rolul recunoscut de lege vointei partilor in determinarea continutului actului
juridic civil distingem,acte subiective si acte conditie. Prin acte subiective intelegem
acele acte juridice civile in care vointa partilor are un rol hotarator in privinta stabilirii- in
limitele dreptului obiectiv a continutului raportului juridic civil. Majoritatea actelor
juridice civile fac parte din aceasta categorie, dand expresie principiului libertatii
incheierii actelor juridice civile. Actul juridic conditie este acel act juridic civil in care
partile isi manifesta dorinta ca anumite reguli sa le fie aplicabile, rolul vointei respective
rezumandu-se la a declansa incidenta regulilor de conduita respective. Cu alte cuvinte, la
incheierea unor astfel de acte, partile isi exprima vointa doar in privinta nasterii
actului,continutul lui fiind predeterminat de lege, de la care partile nu pot deroga. 2 Astfel
de acte sunt inchirierea de locuinte, unele acte cu efecte si in domeniul dreptului civil
sunt casatoria, infierea, recunoasterea maternitatii sau paternitatii. Importanta acestei
clasificari rezulta din aprecierea valabilitatii actelor juridice civile : valabilitatea actelor
conditie este apreciata mai strict, decat cea a actelor subiective, actele juridice conditie
sunt limitativ enumerate de lege, pe cand actele subiective pot fi concepute si de parti.
Dupa legatura lor cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim acte juridice civile
pure si simple si acte juridice civile afectate de modalitati. Actul juridic pur si simplu este
acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu
modalitatile, spre exemplu, actul de optiune succesorala (acceptarea sau renuntarea la o
mostenire), recunoasterea filiatiei, casatoria, adoptia etc. Actul juridic afectat de
modalitati este acela care cuprinde o modalitate, adica un termen, o conditie sau o
sarcina. Unele acte juridice civile sunt acte afectate de modalitati, de exemplu, contractul
de împrumut, contractul de renta viagera, contractul de întretinere, contractul de donatie
1
2
Ovidiu Ungureanu- Manual de drept civil Parte generala- Editura All Beck , Bucuresti, 1999
13
cu sarcina, contractul de asigurare etc.1 Ţinând cont de cele mentionate mai sus, pot
rezulta si o alta clasificare a actelor juridice în functie de criteriul legaturii lor cu
modalitatile si anume: acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalitati si acte
juridice inseparabile de modalitati. Dupa raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi
principale sau accesorii. Actul juridic principal este acel act care are o existenta de sine
statatoare, regimul sau juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil,
cele mai multe acte juridice sunt acte principale. Actul juridic accesoriu nu are o
existenta de sine statatoare, soarta sa juridica depinzând de soarta altui act juridic,
principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penala, fidejusiunea, arvuna,
contractul de gaj, contractul de ipoteca etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în
acelasi timp cu actul juridic principal, dar si într-un moment diferit; de asemenea, el poate
fi un act separat, dar poate fi inclus si în actul principal, sub forma unor clauze.
Importanta acestei clasificari consta în aceea ca, pe când validitatea actului juridic
principal si mentinerea lui se examineaza numai în functie de propriile elemente,
independent de alte acte juridice, validitatea si eficacitatea actului juridic accesoriu se
apreciaza nu numai în raport de propriile elemente, ci si în functie de validitatea si
eficacitatea actului juidic principal; soarta actului juridic accesoriu urmeaza soarta actului
juridic principal – accesorium sequitur principale. 2Desfiintarea sau încetarea, din orice
cauza, a actului juridic principal atrage în mod automat desfiintarea sau încetarea actului
juridic accesoriu. Dupa legatura cu cauza (scopul), actele juridice civile se clasifica în
cauzale si abstracte. Prin act juridic cauzal se întelege acel act a carui valabilitate implica
analiza cauzei sale (scopului sau); în cazul în care cauza lipseste, este ilicita sau imorala,
însusi actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte
cauzale. Prin act juridic abstract se desemneaza acel act a carui valabilitate nu implica
analiza cauzei. Aparitia actelor juridice abstracte a fost impusa de nevoile circuitului civil
si comercial, care presupun uneori o desfasurare rapida a anumitor operatii juridice si,
prin aceasta, eliminarea posibilitatilor permanente de a pune în discutie valabilitatea lor
din punctul de vedere al cauzei. Pe aceste premise, au aparut titlurile de valoare. În cazul
1
1995 pag140
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul civil roman , Editura ALL ,
Bucuresti , 1996 pag 79
14
acestora, actul juridic (negotium), care a dat nastere unui raport obligational, este
inseparabil de înscrisul constatator (instrumentum), deci înscrisul respectiv încorporeaza
creanta ce a luat nastere din actul juridic. Avantajul titlurilor de valoare consta în faptul
ca executarea lor nu cere o cercetare a scopului (cauzei) actului juridic, debitor neputând
invoca exceptia nevalabilitatii cauzei pentru a refuza executarea. Acte juridice strict
personale si acte juridice civile care pot fii încheiate si prin reprezentant Aceasta
clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor juridice.1 Actul juridic strict
personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal, nefiind deci susceptibil de
a fi încheiat prin reprezentare. Pot fi incluse în aceasta categorie: testamentul, casatoria,
recunoasterea unui copil. Majoritatea actelor juridice civile este formata din acele acte ce
pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate si prin reprezentant.2 Clasificarea prezinta
importanta sub urmatoarele aspecte- constituind exceptia, normele care reglementeaza
actul juridic strict personal sunt de stricta interpretare si aplicare; capacitatea de a încheia
acte juridice strict personale este guvernata de anumite reguli speciale, prevazute expres
de lege;- problema actelor strict personale nu se poate pune decât în cazul persoanelor
fizice;- valabilitatea actului juridic strict personal se apreciaza numai în raport de
persoana sau persoanele care îl încheie, în schimb, de regula, la precierea actului juridic
încheiat prin reprezentare se are în vedere si persoana reprezentantului. 3 Dupa
reglementarea si denumirea lor legala, actele juridice civile se clasifica în numite (tipice)
si nenumite (atipice). Prin act juridic civil numit (tipic) se întelege acel act care are o
denumire stabilita de legea civila, precum si o reglementare proprie. Prin act juridic
nenumit (atipic) se întelege acel act care nu se bucura de o denumire lagala si de o
reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertatii acelor acte
juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile vointei juridice. De
exemplu, contractul de întretinere, nefiind reglementat de legislatia noastra, este un
1
2
1995 pag136
3 Gabriel Boroi – Drept Civil – Partea generala, Editia a doua, Editura All Beck,Bucuresti, 1999.
2
3
15
contract nenumit.1 Este însa de retinut în categoria contractelor nenumite nu se includ si
contractele complexe, adica acele contracte care reunesc elementele a doua sau mai multe
contracte numite ( de exemplu, contractul hotelier, ce reuneste elementele contractului de
locatiune, în privinta camerei închiriate, precum si ale contractului de depozit, în privinta
lucrurilor calatorului aduse în hotel); pentru asemenea contracte, în masura în care nu ar
exista o reglementare speciala, se vor aplica normele prevazute de lege pentru elementele
(contractele) componente. Interesul acestei clasificari se manifesta în ceea ce priveste
determinarea regulilor aplicabile. Astfel, pentru actele juridice numite, nu este necesar ca
partile sa prevada în totdeauna întregul continut al lor, ci, în masura în care nu au derogat
de la dispozitiile legale ce reglementeaza actul juridic încheiat (sau nu puteau sa deroge),
acestea se vor aplica în mod automat si complet. Simpla calificare a actului juridic
(încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficienta pentru cunoasterea
regimului sau juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile
stabilite de parti, iar pentru a aspectele la care partile nu s-au referit în mod expres îsi vor
gasi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia obligatiilor, iar nu cele care
guverneaza actul juridic numit cu care se aseamana cel mai mult actul numit încheiat de
parti. Mentionam ca este posibil ca un act juridic nenumit sa devina act juridic numit, în
masura în care se adopta o reglementare corespunzatoare. 2 Spre exemplu, dupa adoptarea
Legii nr.32/1994 privind sponsorizarea, contractului de sponsorizarea, dintr-un contract
nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonantelor nr.51/1997 si
nr.52/1997, contractul de leasing si contractul de franciza au devenit acte juridice numite
etc.Acte juridice civile cu executare dintr-o data si acte juridice civile cu executare
succesiva.Aceasta clsificare are drept criteriu modul de executare al actelot juridice
civile. Actul juridic civil cu executarea dintr-o data (uno ictu) este acel act al carui
executare presupune o singura prestatie din partea debitorului. El se mai numeste si act cu
executare instantanee.3 Actul juridic civil cu executare succesiva este acel act a carui
executare presupune mai multe prestatii esalonate în timp. Pot fi incluse în aceasta
1
2
1995 pag140
3
Eugen Chelaru, Dreptul civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
16
categorie: contractul de locatiune, contractul de arendare, contractul de renta viagera,
contractul de întretinete etc. Clasificarea respectiva prezinta interes din urmatoarele
puncte de vedere- sanctiunea pentru neexecutarea culpabila sau pentru executarea
necorespunzatoare va fi rezolutiunea în cazul contractelor sinalagatice cu executare dintr-
o data (deci contractul ce desfiinteaza cu efectiv retroactiv), iar în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare succesiva va interveni rezilierea (care are ca efect desfacerea
contractului numai pentru viitor); la actele juridice cu executare succesiva, de regula
(anume atunci când executarea este ireversibila), efectele nulitatii se produc numai pentru
viitor (ex nunc), iar nu si pentru trecut (ex tunc) problema suspendarii executarii, din
motive de forta majora, pe toata perioada imposibilitatii de executare se pune numai în
cazul actelor juridice cu executare succesiva: în cazul actelor juridice cu executare
succesiva pentru fiecare prestatie curge câte o prescriptie extinctiva distincta.
Conditii de valabilitate a actului juridic
Consimtamantul
17
Daca actul este definit ca manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce
efecte juridice, este evident ca acesta este privit, cel putin la momentul crearii sale, ca un
construct volitional. Tehnic, acest construct poate fi demontat, pentru a explica mai bine
crearea, cat si efectele sale. Astfel, vointa juridica se compune din doua elemente
conjugate: consimtamantul si cauza actului juridic civil. In ceea ce urmeaza vom trece in
revista care vor fi efectele imperfectiunilor consimtantului. Viciile de consimtamant sunt
expresia juridica a viziunii filozofice asupra autonomiei de vointa, care intelege actul
juridic ca o manifestare de vointa libera.1 Tehnic, viciile de consimtamant desemneaza
anumite deficiente ale vointei interne, pe care legea le sanctioneaza cu nulitatea relativa.
Formarea vointei juridice este rezultatul unui proces psihologic complex, care cuprinde
mai multe etape: nevoia simtita de om si reflectarea acesteia in constiinta, alegerea
mijlocului de satisfacere a acestei nevoi, luarea hotararii de incheiere a actului juridic
civil, exteriorizarea hotararirii luate, aducerea la cunostiinta altor subiecte de drept.
Vointa juridica este guvernata in dreptul civil, de doua principii consacrate in Codul
nostru civil: principiul libertatii actelor juridice civile si principiul vointei reale.
Consimtamantul este o alta conditie de fond, o conditie esentiala si generala de

valabilitate a actului juridic civil. Prin consimtamant se intelege manifestarea hotararii de
a incheia actul juridic civil , de a se obliga juridiceste. Pentru a fi valabil si a produce,
deci efecte juridice, consimtamantul trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele
conditii: sa emane de la o persoana cu discernamant, sa fie exprimat cu intentia de a
produce efecte juridice, sa fie exteriorizat, sa fie neviciat.2
Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant, acesta

conditie de validitate a actului juridic civil , exprima ideea ca subiectul de drept civil
trebuie sa aiba puterea de a aprecia si prevedea efectele juridice care se produc in baza
manifestarii de vointa. Acesta atitudine presupune prezenta discernamatului, pe care , din
punct de vedere juridic il au numai persoanele cu capacitate de exercitiu.
1
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, 2008
2
Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Paralela 45, Piteşti
2002
18
Consimtamatul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice acesta
conditie decurge din esenta actului juridic civil, care este, dupa cum am vazut o
manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, constand in
nasterea , modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.1
Consimtanatul trebuie sa fie exteriorizat. In principiu, forma de exteriorizare a
consimtamantului este lasata la aprecierea autorului sau autorilor acutului juridic civil,
putand fi vorba de o manifestare expresa ori de manifestare tacita a vointei. Manifestarea
de vointa este expresa cand este exteriorizata prin modalitati de natura a o face cunoscuta
altor persoane in mod nemijlocit. Manifestarea de vointa este tacita cand ea se deduce
din anumite semne, gesturi ale autorului ei.
Consimtamantul trebuie sa fie neviciat. Lega civila cere ca formarea vointei sa fie
libera, neinfluentata, nealterata prin ceea ce numim vicii de consimtamant sau vicii ale
vointei. Viciile de consimtamant sunt eroarea, dolul, violenta si leziunea. Este vorba deci,
de anumite imprejurari care afecteaza caracterul constient si liber al vointei de a incheia
un act juridic civil, caracterisitica care consta in fapul ca o manifestare de vointa exista ,
dar aceasta este viciata fie sub aspectul ei intelectual (in cazul erorii si dolului), fie in
caracterul ei liber( in cazul violentei).2
Pentru ca actul juridic sa produca efecte normale si sa fie deplin valabil, nu este
destul sa existe o vointa care sa-l creeze; aceasta vointa trebuie, in plus, sa nu fie viciata.
Vointa este viciata, atunci cand nu este libera si netulburata in manifestarea ei. Vointa
este tulburata, atunci cand intervine o cauza de eroare, care fara a fi destul de grava
pentru a o distruge, este totusi destul de grava pentru a o tulbura. Cand cauza erorii se
datoreaza unui fapt fortuit, iar nu vointei unei personae, tulburarea poarta numele de
eroare propiu-zisa; iar cand cauza erorii se datoreaza manoperelor frauduloase ale unei
personae, eroarea ia numele de dol.3
Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul
consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa uneia din parti
1
V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009
2
I . Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002.
3
I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,
19
intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna vointa in general, inclusa in
manifestarile ei unilaterale.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o oarecare
gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru
a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa
natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost
netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.1
Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se disting de
absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a
putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea
permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic,
printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este
exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei
vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade. Dar fara a fi absolute
inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinate
printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o
influenta exterioara de constrangere sau de amagire.2 In asemenea cazuri vointa exista
totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic
care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor
pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridical a actului dovedind ca vointa a fost
determinate sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta
amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului
de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau
acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.
Eroarea
1
F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002.
2
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a, Editura
Hamangiu, 2008
20
Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia,constituie
viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul
cand e privitoare la un precept al legii. 1Principiul "nemo jus ignorare censetur" nu se
aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli. Se pot ivi
cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa
dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului. In asemenea
cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe
care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa
ci este lipsa de consimtamant, adica de acord. Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu
distinge) poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauza de dezacord,
si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul. Dezacordul asupra
naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au a se naste din contract, sau asupra
identitatii obiectului la care prestatia se refera, sau asupra modalitatilor sub care una din
parti a inteles a se oblige.
In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand
cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles
metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui
drept privat. 2Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru
material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care
partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza
obiectul direct al contractului. Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au
determinat-o, de unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private
ca substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte cuvinte
caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o notiune juridical sis a fie
apreciat subiectiv nu obiectiv. 3
Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea juridica a
prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in anumite conditii voite de
1
C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul civil roman , Editura Nationala ,
Bucuresti , 1928
2
3
21
parti, sau cu privire la lucru, in materia lui,, sau in vechimea lui, sau in originea lui si asa
mai departe, si o eroare asupra unui din aceste elemente, va putea fi considerate ca
substantiala si duce la nulitatea contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost
determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea
comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe
care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici mobilul dar exterior
contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se
traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei
poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana
uneia din parti. 1Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a
cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul,
partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt
contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de
aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite
de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe
aceasta idée ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca
consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului,
nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor.2
Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act incheiat
sub imperiul unei fale reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrna insa consecinte
inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea ataca actul incheiat
invocand credinta sa gresita prtvind anumite calitati ale obiectului. Prin urmare, doua sunt
imperativele ce se cer avute in vedere; pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienta
juridical unui angajament ce nu corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de
a pune la adapost partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.
Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluata de Codul nostru civil in art.
954 este urmatoarea; " Eroare nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei
obiectului conventiei". 3
1
2
3
22
Intr-o prima opinie se considera ca eroarea de drept nu are valoare de viciu de
consimtamant, deoarece legiuitorul prezuma ca legea este cunoscuta de toti si nimeni nu
poate invoca necunoasterea ei (nemo consetur ignorare legem). Dupa alti autori, eroarea
poate constitui viciu de consimtamant si deci cauza a anulabilitatii unui act juridic, daca
nu se incalca dispozitiile unei norme de drept imperative. Argumentele lor se bazeaza pe
art. 953, 993 si 1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, (consimtamantul nu este valabil,
atunci cand este dat prin eroare (...)". Legiuitorul nu precizeaza despre ce fel de eroare
este vorba, de fapt sau de drept, si unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate
face. 1Pentru identitate de ratiune s-a admis ca dispozitiile art. 993 Cod civil, care prevad
ca "acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie (...)" se aplica atat erorii
de fapt, cat si celei de drept. In sfarsit atunci cand legiuitorul a dorit sa distinga intre cele
doua tipuri de eroare, a facut-o in mod expres in cuprinsul art. 1206 alin. 2 Cod civil,
prevazand ca marturisirea judiciara poate fi atacata numai pentru eroare de fapt.
Eroarea este ideea gresita pe care o avem despre un lucru, sau mai précis credinta
in existenta unei calitati sau a unui fapt, relativ la un fapt juridic, calitate sau fapt care nu
exista in realitate. Am vazut ca eroarea asupra naturii actului sau asupra identitatii
obiectului nu este un simplu viciu al vointei, ci este distructiva de vointa. Eroarea
constituie un viciu in cazuri mai putin grave, totusi ea trebuie sa aiba o gravitate
suficienta. Eroarea usoara nu este nici macar un viciu sin u pune in joc soarta actului
juridic.
Cum putem distinge eroarea destul de grava pentru a fi un viciu de vointa de eroarea
usoara care nu atinge validitatea actului juridic? Este greu sa fixam o regula invariabila,
deoarece aprecierea gravitatii erorii depinde mult de felul actului juridic. Astfel, intr-un
fel se apreciaza eroarea in materie de casatorie-unde eroarea nu constituie o cauza de
nevaliditate decat in cazuri exceptionale-, si-n alt fel se apreciaza in contractele ordinare
si mai ales in actele unilaterale. 2 Este totusi posibil sa fixam un criteriu general. Putem
spune ca in general, eroarea este un viciu, cand partea care a comis-o n-ar fi facut actul
juridic daca eroarea n-ar fi existat, si dimpotriva, nu este un viciu, cand partea ar fi facut
1
2
M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
23
actul, chiar daca n-ar fi fost indusa in eroare. Condusi de acest principiu, vom putea
rezolva de cele mai multe ori, fara prea mare greutate, dificultatile relative la aprecierea
erorii.
Astfel se decide ca eroarea constituie un viciu de vointa cand este relative la
substanta obiectului actului juridic (art 954 alin 1 ). Insa, dupa cum am mai spus autorii
discuta ce trbuie sa intelegem prin substanta obiectului. Unii spun ca substanta este
constituita din elemente materiale ce compun obiectul, precum si din propietatile al caror
ansamblu determina natura specifica a obiectului, distingandu-l de orice alta specie de
obiect. Altii inglobeaza in notiunea de substanta, pe langa elementele materiale sau
propietatiile specifice, si calitatile care il individualizeaza. 1 Dar putem aplica criteriul
general fixat mai sus: substanta obiectului este constituita din calitatile in lipsa carora
autorul n-ar fi facut actul daca ar fi cunoscut aceasta lipsa, fiindca in redactarea actului el
a avut in vedere tocmai acele calitati si a facut din ele conditia esentiala a declaratiei de
vointa. De exemplu, exista eroare asupra substantei cand o persoana, dorind sa cumpere
un tablou autentic, cumpara din eroare o copie; sau cand cumpara un obiect fiindca il
crede de aur, iar in realitate obiectul este de alama; caci este evident ca persoana n-ar fi
cumparat copia sau obiectul de alama, daca ar fi cunoscut adevaratele calitati ale
obiectelor cumparate. 2
Eroarea constituie de asemenea un viciu, cand este relativa la identitatea
persoanei cu care se contracteaza, in actele in care identitatea si calitatile persoanei sunt
cauza determinanta sau principala a actului (art 954 alin 2 ) Astfel, cand o persoana,
dorind sa comande un tablou unui pictor consacrat, se adreseaza din eroare altuia, eroarea
constituie un viciu de vointa, deoarece acea persoana n-ar fi comandat tabloul daca
cunostea identitatea aceluia caruia i se adresa.In general, identitatea si calitatile persoanei
sunt determinante in actele cu titlu gratuit. 3 Dimpotriva, eroarea asupra identitatii si
calitatii persoanei nu constituie un viciu de consimtamant, in actele care n-au in vedere
identitatea persoanei si in care calitatile persoanei, cu care se incheie actul, sunt
indiferente (art 954 alin 2 ) .
1
2
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
24
Astfel, pentru un negustor, care vinde obiecte in pravalia sa oricui se prezinta cu
bani gheata, persoana cumparatorului ii este indiferenta; prin urmare, faptul ca vinde un
obiect lui X, pe care il confunda cu Y,nu constituie o eroare care sa atinga validitatea
vanzarii. De asemenea, eroarea relative la o calitate nesubstantiala a obiectului, adica la
o calitate care nu a determinat pe autor sa faca actul, nu constituie un viciu. De exemplu,
o persoana cumpara o mobile veche, opera a unui artist celebru, si a carei valoare consta
numai in antichitatea si valoarea sa artistica, faptul ca cumparatorul o crede din lemn de
nuc, cand in realitate ea este din lemn de stejar, constituie o eroare usoara, care lasa
neatinsa vanzarea, deoarece felul lemnului este o calitate nesubstantiala, care n-a
determinat incheierea vanzarii. Se considera de asemenea, ca eroarea asupra motivului
actelor nu este un viciu de vointa.1
Eroarea poate fi de drept sau de fapt ( desi legea nu distinge). Eroarea este de fapt
cand autorul actului se insala asupra unei circumstante de fapt, eroarea este de drept cand
autorul actului se insala asupra unei dispozitii legale, adica atunci cand ignora, relative la
actul pe care-l face sensul si efectele prescriptiilor legale. In materie de conventii si, in
mod mai general, in materie de autonomie a vointei, unde prescriptiile legii sunt numai
supletive, eroarea de fapt ca si cea de drept viciaza actul, cu conditia sa aiba o gravitate
suficienta, am vazut ca in aceasta materie nu se aplica regula nemo censetur ignorare
legem, si ca autorul indus in eroare poate cere anularea actului, chiar daca eroarea sa se
datoreaza numai ignorarii efectelor legii. 2In schimb, eroarea de drept, nu viciaza actul si
autorul nu poate cere anularea actului pentru acest motiv, relative la dispozitiile
imperative ale legii, de la care nimeni nu se poate sustrage sub motiv de ignoranta sau
eroare; aici se aplica regula nemo censetur ignorare legem.
Dolul sau viclenia
1
2
1995 pag136
25
Dolul este viciul de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie un anumit act juridic.
Dolul este o eroare provocata, nu spontana precum eroarea propriu-zisa.Daca eroarea
spontana constituie un viciu de consimtamant , eroarea provocata constituie si ea un viciu
de consimtamant, urmand a i se aplica si ei regulile de la eroarea spontana. Acest
rationament este folosit in cazul actelor juridice bilaterale, atunci cand dolul nu provine
de la cealalta parte contractanta, careia nu i se poate retine nici o vina, ci de la un
tert.Dolul poate fi probat mai usor decat eroarea, asa incat regelementarea distincta a
dolului este pe deplin justificata.Sfera de aplicare a dolului este mai larga decat cea a
erorii-viciu de consimtamant, in sensul ca nulitatea actului juridic pentru dolar putea sa
intervina si atunci cand eroarea provocata ar cade asupra altor elemente decat substanta
obiectului, calitatea sau insusirile persoanei cocontractante sau beneficiare a actului , in
masura in care aceste elemente au fost determinate la incheierea actului juridic.
Avandu-se la baza distinctia care se facea in dreptul roman intre dolus malus (dolul
grav ) si dolus bonus (dolul usor), dupa consecintele pe care le are sau nu asupra
valabilitatii actului juridic, se deosebeste intre dolul principal si dolul incident.
Dolul principal (dolus dans causam contractul) este acela care priveste imprejurari
importante(determinante) la incheierea actului juridic, atragand nulitatea relativa a
acestuia.1
Dolul incident (dolus incidens), numit si incidental sau secundar, este acela care vizeaza
imprejurari nedeterminante pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea
acestuia,putandu-se cere, cel mult, o reducere a contra- valorii prestatiei, daca este
cazul.Posibilitatea de a solicita o reducere a contra-valorii prestatiei in contractele
sinalagmatice(acel contract in care partile se obliga reciproc una catre alta. 2Aceasta
inseamna ca in schimbul obligatiei de a livra un produs, cealalta parte se obliga , reciproc
si interdependent,sa plateasca un pret.)este justificata de imprejurarea ca manoperele
dolosive ale celeilalte parti constituie intotdeauna o fapta ilicita, iar reducerea respective
reprezinta tocmai acoperirea prejudiciului, deci o modalitate de despagubire.
1
2
26
Ca viciu de consimtamant, dolul este alcatuit din doua componente:un element
obiectiv (material) ce consta in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, manopere
frauduloase, siretenii etc.)pentru a induce in eroare. un element subiectiv (intenţional) ce
consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un
anumit act juridic. 1
Cat priveste elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atat intr-o actiune
(fapt comisiv), cat si intr-o inactiune (fapt omisiv). Spre exemplu, in material
liberalitatilor, faptul comisiv se concretizeaza in sugestie sau captatie, adica in specularea
afectiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina sa faca o donatie sau un legat
(jurisprudenta). Cand elementul obiectiv consta intr-o fapta omisiva , se foloseste
expresia dol prin reticenţa, aceasta concretizandu-se in ascunderea sau necomunicarea
celeilalte parti a unei imprejurari esentiale, pe care aceasta ar fi trebuit sa o cunoasca. De
retinut ca nu constituie dol deoarece lipseste elementul obiectiv, simplu fapt de a profita
la incheierea actului juridic de ignorantasau de lipsa de experienta a unei persoane, insa,
in raport de imprejurarile concrete ale spetei, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi
atrasa de alte cauze.2 DOLUL (Dolus) reprezinta totalitatea manoperelor viclene pe care
una din parti le utilizeaza pentru a o determina pe cealalta parte sa incheie contractul,
respectiv actul juridic, pe care, in lipsa acestor metode, nu l-ar fi încheiat. Victima dolului
se poate apara printr-o "actio de dolo" când contractul este executat si printr-o "exceptio
doli" când contractul nu a fost executat. 3Dolul nu viciaza consimtamantul in mod direct,
ci prin mijlocirea erorii pe care o provoaca. Victima dolului nu se inseala, aceasta este
inselata, fiind indusa in eroare de o alta persoana prin mijloace viclene.
Dolul ca viciu de consimtamant presupune doua elemente: un element subiectiv
intentional (intentia de a induce o persoana in eroare) si un element obiectiv
(intrebuintarea de mijloace marsave prin care se inteleg acte combinate de siretenie,
abilitati sau masinatiuni cu caracter de inselaciune). Element ultim al dolului consta nu
numai intr-o actiune, ci si intr-o omisiune; dolul este cunoscut in acest caz ca dol prin
reticenta si consta in necomunicarea celeilalte parti a unor imprejurari esentiale pentru
1
I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008
2
1995 pag136
3
27
incheierea actului juridic. Avand originea in dreptul privat roman unele se distingeau
intre dolus malus (dolul grav) si dolus bonus (dolul usor) dupa consecintele pe care le are,
ori nu, asupra valabilitatii actului juridic, se distinge intre : dolul principal (dolus dans
causam contractui), care este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate
la incheierea actului juridic si care atrage anularea actului si dolul incident (dolus
incidens), numit si incidental ori secundar, care este dolul ce cade asupra unor imprejurari
nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului (se
poate cere, insa, o reducere a prestatiei, daca e cazul) 1. Dolul, ca viciu de consimtamant,
este alcatuit din doua elemente : un element obiectiv, material, constand in utilizarea de
mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare; un
element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana,
pentru a o determina sa incheie un act juridic civil. 2 Pentru a fi viciu de consimtamant,
dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile : sa fie determinat pentru incheierea
actului juridic; sa provina de la cealalta parte. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat
prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.3
Violenta
Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei

persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe
care altfel nu l-ar fi incheiat. Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre :
violenta fizica “ vis “ existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica
ori bunurile persoanei; violenta morala metus“ existenta atunci cand amenintarea cu raul
se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Dupa caracterul amenintarii, se
deosebeste intre : amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu este viciu de
consimtamant (spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in
cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are) si amenintarea nelegitima,
injusta, cu un rau; numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant,
1
2
1966 pag 76
3
28
atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea
amenintare. 1Ca si dolul, violenta “ viciu de consimtamant este alcatuita din doua
elemente : un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau; un element
subiectiv, constand in insuflarea unei temeri persoanei amenintata; ceea ce altereaza
consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta temere insuflata victimei
violentei. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ,
urmatoarele doua conditii : sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic civil; sa
fie injusta (nelegitima, ilicita). rt. 956, Cod civil prevede: “Este violenta totdeauna cand
spre a face pe o persoana a contracta i s-a insuflat temerea, rationala dupa dansa, ca va fi
expusa (persoana sau averea sa) unui rau considerabil si prezent”.
In primul rand, violenta, ca viciu de consimtamant nu presupune neaparat exercitarea
unor acte de violenta s-au constrangere fizica, fiind suficienta amenintarea unei persoane
cu producerea unui rau.2
In al doilea rand, textul art. 956 pretinde ca pentru a exista violenta, persoana
trebuie sa fie supusa unui rau considerabil si prezent. In realitate, prezenta trebuie sa fie
teama pe care amenintarea o provoaca si nu raul, deoarece acesta poate sa fie in viitor.
In al treilea rand, amenintarea poate sa priveasca integritatea fizica sau bunurile celui
amenintat (caz in care se vorbeste de o violenta fizica) sau onoarea si reputatia celui
amenintat (violenta morala).
In al patrulea rand, potrivit art. 957, Cod civil, amenintarea poate sa priveasca si
persoana sotului, a sotiei, a descendentilor si ascendentilor ori bunurile acestora.
Doctrinar, s-a admis ca enumerarea din art. 957, Cod civil, are caracter exemplificativ si,
prin urmare, amenintarea poate sa priveasca si alte persoane fata de care cel ce incheie
actul juridic are o afectiune deosebita.
In al cincelea rand, temerea provocata de aceasta amenintare trebuie sa fie
determinanta pentru consimtamant, in sensul ca ea nu putea fi inlaturata decat consfintind
la incheierea contractului.3
1
2
1995 pag136
3
idem
29
In al saselea rand, temerea trebuie sa fie rationabila dupa persoana amenintata,
ceea ce inseamna ca seriozitatea acestei temeri se apreciaza dupa criterii preponderent
subiective, ceea ce rezulta si din aln. 2 al art. 956, care dispune ca se tine cont in aceasta
materie de varsta, sex si de conditia persoanelor (de situatia conjucturala a celui
amenintat).1
In al saptelea rand, potrivit art. 958, simpla temere reverentioasa, fara violenta nu
poate anula conventia. Aceasta temere reverentioasa este teama fireasca rezultata din
respectul pe care o persoana il are fata de alta persoana.2
In al optalea rand, cu toate ca legea nu prevede expres, se apreciaza ca violenta
(amenintarea) trebuie sa fie neligitima, pentru a vicia consimtamantul sau cel putin
mijloacele folosite sa fie nelegitime. Nu constituie violenta faptul de a ameninta pe
cineva ca va fi actionat in justitie daca nu isi va executa o obligatie.
In doctrina, a existat tendinta de a asimila aceasta teama provocata de amenintarea cu
producerea unui rau, cu teama provocata de anumite evenimente (fapte naturale) ce pot fi
calificate drept o stare de necesitate.3
In al noualea rand, potrivit art. 959, Cod civil: “Conventia nu mai poate fi atacata
pentru cauza de violenta, daca dupa incetarea violentei s-a aprobat expres sau tacit sau
daca a trecut timpul defipt prevazut de lege pentru restitutiune, adica daca a trecut
termenul de prescriptie al dreptului la actiune”.
Leziunea
În Codul civil francez se prevede expres în articolul 1118, articol care face parte
din secţiunea I dedicată consimţământului ca element esenţial pentru validitatea
convenţiei, că leziunea nu viciază convenţiile decât în anumite contracte sau cu privire la
anumite persoane. Din acest mod de redactare reiese că, potrivit concepţiei din anul 1804,
leziunea era considerată un viciu de consimţământ. Această teorie a devenit între timp
minoritară în doctrina franceză.4 Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa apreciază leziunea
1
Idem
2
idem
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009
4
30
obiectiv raportându-se la obiectul contractului. A fost argumentat în doctrină că leziunea
ar fi un viciu de consimţământ întrucât, de cele mai multe ori, aceasta este rezultatul unei
erori, a unui dol sau a unei violenţe. Riscul unui consimţământ constrâns stă la baza
reglementării leziunii suferite de un incapabil sau a celei suferite de cumpărătorul de
îngrăşăminte. Potrivit aceste teorii, leziunea este strâns legată de principiul autonomiei de
voinţă, aceasta constând în lipsa consimţământului.
În doctrina română, s-a arătat că cel care consimte la un act juridic lezionar o face
fie pentru că se află (eroare) ori este indus (dol) în eroare, fie pentru că este constrâns
(violenţă). Dacă, fiind conştientă de prejudiciul pe care îl suferă, partea încheie totuşi
actul, înseamnă că este animată de o intenţie liberală, astfel că ne aflăm, cel puţin în
limitele leziunii, în prezenţa unei liberalităţi indirecte pe deplin valabilă. 1
Potrivit acestei concepţii, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv,
constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii, şi unul subiectiv, constând în
profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte. In consecinţă, ambele
elemente ar trebui probate. In dreptul francez, începând cu hotărârea dată de Curtea de
Casaţie la 23 decembrie 1932 în legătură cu resciziunea unui contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, se analizează doar dacă există un dezechilibru între
contraprestaţii (elementul obiectiv) „independent de circumstanţele care l-au însoţit sau
care i-au dat naştere”. De aici s-a dezvoltat în dreptul francez concepţia obiectivă a
leziunii. 2
Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de
valoare intre doua prestatii. Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la
baza reglementarii ei. In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente : unul
obiectiv, constand in disproportia de valoare intre contraprestatii si unul subiectiv,
constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte. In conceptia
obiectiva, leziunea are un singur element : paguba egala cu disproportia de valoare intre
contraprestatii.3 Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie
1
2
1966 pag 76
3
1995 pag136
31
intrunite urmatoarele conditii : leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv;
leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia de valoare
intre contraprestatii trebuie sa fie vadita. In starea actuala a legislatiei noastre in materie,
leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor
care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare
pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani,
adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt
anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de
administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea
ocrotitorului legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative. 1 Leziunea are un
domeniu de aplicare restrâns, atât sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept cauză de
anulare, cât şi sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune.Sub
primul aspect, leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe
cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune
trebuie să întrunească următoarele cerinţe: să fie acte juridice civile de administrare; să
fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; să fie încheiate de minorul între
14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare pentru
minor.Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea relativă (acţiunea în
justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea de
acţiune în resciziune); reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. Pentru
anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele cerinţe: prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului
juridic respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului
juridic; disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.
Începând cu secolul al XIX-lea, legiuitorul francez a extins domeniul resciziunii
la noi contracte de vânzare-cumpărare. Această evoluţie a fost anunţată de legea din 8
iulie 1907 cu privire la vânzările de îngrăşăminte, apoi prin dispoziţiile legilor din 29
iunie 1935 şi 17 iulie 1933 şi, în sfârşit, prin legea din 11 martie 1957 în domeniul
cesiunii drepturilor de autor. Lărgirea sferei contractelor vizate este acompaniată de
deschiderea acţiunii în resciziune cumpărătorilor care au plătit un preţ prea mare38.
1
32
Cu privire la cesiunea drepturilor de autor şi legislaţia română a cunoscut o
evoluţie raportându-ne la instituţia leziunii. Art. 43 alin. 3 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor si drepturile conexe (republicată), unde se dispune că în cazul unei
disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut
cesiunea drepturilor patrimoniale stabilite în contractul dintre părţi „autorul poate solicita
organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a
remuneraţiei”. Mai mult, alineatul 4 al aceluiaşi articol, prevede că autorul nu poate să
renunţe anticipat la exerciţiul dreptului prevăzut la alineatul precedent.39
În dreptul francez o evoluţie a avut loc în ceea ce priveşte contractele prevăzute în
Codul civil. Legiuitorul a introdus mecanismul leziunii în contractul de împrumut cu
dobândă, acţiunea în resciziune fiind deschisă împrumutatului împovărat de o dobândă
uzurară. Astfel începând cu 28 decembrie 1966, orice împrumut consimţit la o dobândă
efectivă globală care depăşeşte cu o pătrime dobânda de referinţă este susceptibil de a fi
anulat pentru leziune.
În plus, legiuitorul francez prin Legea din 7 iulie 1967 prevede că orice convenţie de
asistenţă maritimă poate fi anulată sau revizuită dacă contraprestaţiile nu sunt echitabile.
De asemenea, jurisprudenţa franceză a utilizat artificii diverse pentru sancţionarea
dezechilibrelor contractuale. În primul rând, judecătorul poate să sancţioneze leziunea în
contractele aleatorii. Spre exemplu, s-a admis leziunea în cazul contractelor de vânzare-
cumpărare cu rentă viageră40. În al doilea rând, începând cu secolul al XIX-lea, în
practica judiciară s-a admis revizuirea contractului de mandat. Astfel mandantul poate
obţine reducerea remuneraţiei mandatarului dacă un dezechilibru este constatat între
aceasta şi serviciile aduse mandantului. Această jurisprudenţă este justificată, în mod
artificial, pe art. 1986 Cod civil francez care prevede gratuitatea mandatului. Însă în
doctrină s-a apreciat că această jurisprudenţă are la bază oportunitatea, echitatea şi
necesitatea controlării profesiilor liberale.
Din cele expuse mai sus rezultă că domeniul leziunii este lărgit în dreptul francez. Este
important să analizăm daca există alte mijloace în dreptul român care să contrabalanseze
un domeniu restrâns aplicabil leziunii.
33
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil întelegem însasi conduita partilor acelui act,
respectiv, actiunile ori inactiunile la care partile sunt îndreptatite sau de care sunt tinute.
Obiectul actului juridic consta în obiectul obligatiei sau obligatiile generate de acel act. În
acest sens, art. 962 C. civ. prevede ca „obiectul conventiilor este acela la care partile sau
34
numai una din parti se obliga” (s.n.); or, la ceea ce se obliga partile unui act este tocmai
obiectul obligatiei (-iilor), adica o anumita prestatie. Asadar, „obiectul obligatiilor”
consta în prestatia (-iile) datorata(e) de debitor, respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu
face”, dupa caz. Când actiunea se refera la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi
„obiectul prestatiei”.De retinut ca atunci când conduita partilor priveste „lucrurile” ori
„bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu acest
înteles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comert pot fi obiectul unui
contract”. Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie sa îndeplineasca
urmatoarele conditii: a) Obiectul actului juridic civil trebuie sa existe. Este conditia
primordiala, caci daca obiectul lipseste, nu este prevazut de autorul (ii) actului juridic
civil, nu se pune problema celorlalte conditii de valabilitate ale acelui act. Aceasta
conditie presupune cunoasterea urmatoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu
mai exista la data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), conditia nu este
îndeplinita si, ca atare, actul este nul absolut, cu o singura mentiune: sa fi fost vorba de un
res certa; în principiu, un bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect
valabil al actului juridic civil, cu o exceptie: succesiunea viitoare (nedeschisa înca) nu
poate forma obiect nici pentru conventie, nici pentru actul unilateral care este renuntarea
la succesiune. b) Obiectul trebuie sa fie în circuitul civil. Desi art. 963 C. civ. vorbeste de
lucruri „ce sunt în comert”, se apreciaza, unanim, ca e vorba de lucruri care se afla în
circuitul civil. De altfel, aceasta interpretare este confirmata de acte normative noi,
adoptate dupa 1989, care se refera expres la bunuri care „sunt si ramân în circuitul civil”
(art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind circulatia juridica a terenurilor) si bunuri „scoase
din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991). Prin „bunuri aflate în circuitul civil”
întelegem acele bunuri susceptibile sa faca obiectul unor acte translative sau constitutive,
adica bunuri care pot fi dobândite sau înstrainate prin acte juridice. Aceste bunuri (numite
si alienabile) formeaza regula, iar cele inalie-nabile constituie exceptia. Prin urmare, în
lipsa unei interdictii exprese, trebuie considerate a fi „în comert” toate bunurile care pot
face obiect de apropiere privata. Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor,
dupa modul de circulatie, în doua subcategorii: a) bunuri care pot circula liber, neîngradit
(intra aici toate bunurile alienabile care nu se dobândesc în conditii restrictive) si b)
bunuri care pot circula în conditii restrictive (armele si munitiile, materiile explozive,
35
produsele si substantele stupefiante, deseurile toxice, metalele si pietrele pretioase si
semipretioase etc.). Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile
scoase din circuitul civil (inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public si
terenurile vizate de art. 32 din Legea nr. 18/1991, si nici statutul civil al persoanei fizice
si juridice, precum si celelalte drepturi subiective nepatrimoniale. c) Obiectul actului
juridic civil trebuie sa fie determinat ori determinabil. Când obiectul (derivat) consta într-
un res certa, conditia este îndeplinita prin ipoteza. Daca obiectul (derivat) consta în res
genera, conditia este îndeplinita prin stabilirea precisa a cantitatii, calitatii, valorii sau, cel
putin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe baza carora sa se faca
ulterior individualizarea. d) Obiectul actului juridic civil trebuie sa fie posibil. Aceasta
conditie este impusa de regula de drept potrivit careia nimeni nu poate fi obligat la
imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul nu este posibil doar în cazul în care
imposibilitatea este absoluta (adica pentru oricine). Daca imposibilitatea este relativa,
adica numai pentru un anumit debitor, nu si pentru alte persoane –, atunci obiectul actului
este valabil, iar neexecutarea culpabila din partea debitorului îi angajeaza raspunderea
civila. e) Obiectul actului juridic civil trebuie sa fie licit; adica actiunea sau inactiunea
partilor actului juridic civil sa fie în concordanta cu legea. f) Obiectul actului juridic civil
sa fie moral. Obiectul actului este moral atunci când este în concordanta cu regulile de
convietuire sociala, cu morala (sau „bunele moravuri”, cum spune art. 968 C. civ.). g)
Obiectul actului juridic civil trebuie sa fie autorizat. În anumite acte juridice care au ca
obiect anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil daca nu se obtine autorizatia
administrativa (de exemplu; dispozitiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc si al munitiilor, dupa care „împrumutul sau înstrainarea armelor si
munitiilor se poate face numai persoanelor autorizate sa le detina, cu respectarea
destinatiei acestora si a scopului pentru care s-a dat autorizarea”) prevazuta de lege.
. Potrivit art.962 C.civ.”obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai
una din parti se obliga”. Pornind de la aceasta prevedere legala în doctrina se arata ca prin
obiect al actului juridic se întelege conduita partilor stabilita prin acel act juridic,
respectiv actiunile sau inactiunile la care sunt îndreptatite ori de care sunt tinute partile.
O alta definitie prezinta obiectul dreptului civil ca relatii sociale patrimoniale si
36
nepatrimoniale în care partile se gasesc pe pozitie de egalitate juridica.
Obiectul constituie o conditie de fond, esentiala si generala a actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil, prestatiile partilor, se afla în strânsa legatura, dar nu se
confunda, cu “drepturile subiective civile si obligatiile civile la care da nastere actul” si
care formeaza continutul sau efectele actului juridic.
Dreptul se refera întotdeauna la relatii sociale, adica reglementeaza relatii între
persoane (nu relatii între om si un lucru). Dar, fiindca relatiile sociale pot fi numai
patrimoniale si nepatrimoniale si pentru ca astfel de reltii sociale sunt reglementate si de
alte ramuri de drept, se impune delimitarea obiectului reglementarii juridice de celelalte
raporturi reglementate de alte ramuri de drept. Aceasta se poate face cu ajutorul
criteriului de baza care este specificul obiectului reglementarii juridice, adica luând în
considerare pozitia de egalitate juridica a participantilor la aceste raporturi juridice.
Clasificarea obiectului dreptului civil
Clasificarea relatiilor sociale reglementate de normele dreptului civil poate fi
facuta, dupa continutul acestor relatii, în relatii patrimoniale si relatii nepatrimoniale (cu
conditia, desigur, ca partile acestor raporturi juridice sa se afle pe pozitie de egalitate
juridica). Însa, întrucât toate relatiile sociale nu pot fi decât patrimoniale si
nepatrimoniale (neexistând alt tip de relatii sociale), este necesara o detaliere si o
caracterizare a fiecareia dintre aceste doua categorii mari de relatii sociale reglementate
de dreptul civil.
A) Patrimoniale sunt acele relatii sociale, obiect de reglementare al dreptului civil,
care au continut economic, o valoare economica exprimabila în bani. Ele apar în legatura
(directa sau indirecta) cu unele lucruri, indiferent ca acestea sunt create de om ori sunt
produse ale naturii. Astfel, de exemplu, raportul care are în continut dreptul de proprietate
nascut dintr-un contract de vânzare-cumparare a unei case de locuit sau a unui hectar de
teren agricol, dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu material s.a.
Dupa cum rezulta si din exemplele de mai sus, relatiile patrimoniale sunt de doua feluri:
relatii reale si relatii obligationale.
a)Relatii sociale nascute în legatura cu drepturile reale. Aceste relatii sociale au în
continutul lor dreptul de proprietate, dreptul de folosinta, dreptul de servitute, dreptul de
uz, de uzufruct, de abitatie, de servitute, de superficie etc.
37
În foarte strânsa legatura cu relatiile de poprietate se gasesc relatiile de succesiune. Pe
calea mostenirii (legale ori testamentare), mostenitorul dobândeste, în cadrul unor relatii
patrimoniale reglementate de normele dreptului civil, de regula, dreptul de proprietate
asupra unui bun, unei fractiuni de patrimoniu întreg.
b)Relatii sociale obligationale sau de obligatii, care se nasc în legatura cu
drepturile de creanta. Relatiile obligationale sunt acele relatii patrimoniale, obiect de
reglementare al dreptului civil, în cadul carora o parte, numita creditor, are dreptul sa
pretinda de la celalta parte, numita debitor, o anumita prestatie, pe care aceasta este
îndatorat a o îndeplini.Relatiile obligationale pot izvorî din contracte care privesc
transmiterea de drepturi reale, executarea de lucrari, prestarea de servicii sau din acte
juridice civile multilaterale, din delicte civile (adica fapte ilicite cauzatoare de prejudicii),
din gestiunea de afaceri, din îmbogatirea fara just temei (sau justa cauza) s.a.
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem însăşi conduita părţilor acelui act,
respectiv,acţiunile ori inacţiunile la care părţilesunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Obiectul actului juridic constă în obiectul obligaţiei sau obligaţiile generate de acel act. În
acest sens, art. 962 C. civ. prevedecă „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă” (s.n.); or, la ceea ce se obligă părţile unui act este tocmai
obiectul obligaţiei (-iilor), adică o anumită prestaţie. Aşadar, „obiectul obligaţiilor”
constă în prestaţia (-iile) datorată(e) de debitor, respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu
face”, după caz. Când acţiunea se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi
„obiectul prestaţiei”.De reţinut că atunci când conduita părţilor priveşte „lucrurile” ori
„bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu acest
înţeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract”.Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Este condiţia primordială, căci dacă
obiectul lipseşte, nu este prevăzut de autorul (ii) actului juridic civil, nu se pune problema
celorlalte condiţii de valabilitate ale acelui act. Această condiţie presupune cunoaşterea
următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu mai există la data încheierii
actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condiţia nu este îndeplinită şi, ca atare, actul
este nul absolut, cu o singură menţiune: să fi fost vorba de un res certa; în principiu, un
38
bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului juridic civil,
cu o excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru
convenţie, nici pentru actul unilateral care este renunţarea la succesiune.
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Deşi art. 963 C. civ.vorbeşte de lucruri „ce
sunt în comerţ”, se apreciază, unanim, că e vorba de lucruri care se află în circuitul civil.
De altfel, această interpretare este confirmată de acte normative noi, adoptate după
1989, care se referă expres la bunuri care „sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din
Legea nr. 54/1998, privind circulaţia juridică a terenurilor) şi bunuri „scoase din circuitul
civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991). Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înţelegem
acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive, adică
bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Aceste bunuri (numite şi
alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia. Prin urmare, în lipsa
unei interdicţii exprese, trebuie considerate a fi „în comerţ” toate bunurile care pot
face obiect de apropiere privată.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după modul de circulaţie,
în două subcategorii: a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile
alienabile care nu se dobândesc în condiţii restrictive) şi b) bunuri care pot circula în
condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materiile explozive, produsele şi substanţele
stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase etc.). Nu pot
forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil
(inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public şi terenurile vizate de art. 32
din Legea nr. 18/1991, şi nici statutul civil al persoanei fizice şi juridice, precum şi
celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil. Când obiectul
(derivat) constă într-un res certa, condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul
(derivat) constă în res genera, condiţia este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii,
calităţii, valorii sau, cel puţin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe
baza cărora să se facă ulterior individualizarea.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de
regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium,
nulla obligatio.
39
Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru
oricine). Dacă imposibilitatea este relativă –adică numai pentru un anumit debitor, nu şi
pentru alte persoane –,atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din
partea debitorului îi angajează răspunderea civilă.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit; adică acţiuneasau inacţiunea părţilor
actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Obiectul actului este moral atunci când este
în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, cu morala (sau „bunele moravuri”, cum
spune art. 968 C. civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În anumite acte juridice care au ca
obiect anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia
administrativă (de exemplu; dispoziţiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc şi al muniţiilor, după care „împrumutul sau înstrăinarea armelor şi
muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le deţină, cu respectarea
destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea”) prevăzută de lege.
Forma actului juridic civil
Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
40
Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic civil este cârmuită
de principiul consensualismului, care înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu
numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil;
în alţi termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile,
manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: forma
cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad validitatem ori
ad solemnitatem; nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic); formacerută
pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad probationem);
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci, în principiu, imposibilitatea
dovedirii lui cu alt mijloc de probă; forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a
actului juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai
inopozabilitatea, terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul
respectiv ca şi când n-ar exista din punct de vedere juridic.
a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil,
adică ad validitatem, desemnează acea condiţie de validitate care constă în cerinţa
îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul n-ar putea lua
naştere în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este un element constitutiv,
esenţial al actului juridic; în consecinţă, nerespectarea sa atrage nulitatea absolută a
actului juridic civil în cauză; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă; altfel
spus, această formă presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, ceea ce
înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită
formă, de regulă, cea autentică (excepţie face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă (mai ales
autentică) sunt următoarele: donaţia; legatul;revocarea expresă a unui legat; acceptarea
succesiunii sub beneficiu de inventar; renunţarea expresă la succesiune; subrogaţia în
drepturile creditorului consimţită de debitor; ipoteca convenţională; actele juridice între
vii de înstrăinare a terenurilor situate în intravilan şi extravilan; contractele de arendare
scrise; actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial; contractul
de societate comercială.
41
b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil,
adică forma ad probationem, se înţelege acea cerinţă impusă de lege sau părţi care
constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt următoarele: este
obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii
dovedirii actului cu alt mijloc de probă; reprezintă o excepţie de la principiul
consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă (actul juridic) trebuie îmbrăcată în
forma scrisă. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea
actului juridic (cum se întâmplă în cazul nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci
imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă (ceea ce înseamnă
decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţeleg acele formalităţi care sunt necesare,
potrivit legii, pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor care n-au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de
efectele prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături juridice: este obligatorie
(iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului; constituie o excepţie
de la principiul consensualismului, deoarece actul civil trebuie făcut cunoscut terţilor prin
îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în
inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul
invocat de părţi contra sa. În consecinţă, actul civil produce efecte între părţi, dar este
ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamnă că părţile nu se pot prevala de
drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.
.
42
Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul
urmărit la încheierea unui asemenea act. Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza
43
nu se confundănici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act, fiind deci un
element independent, de sine stătător.
Cauza ori scopul este elementul care răspunde la întrebarea:„pentru ce” sau „în ce
scop” s-a încheiat actul juridic civil ? Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se referă la „o cauză
licită” – în Codul civil mai sunt consacrate cauzei încă trei articole, cu caracter de
principiu: art. 966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu
poate avea nici un efect”; art. 967: „Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este
expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicită
când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este acela care se stabileşte
pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în contractele
sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică
prefigurarea mentală a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se
obligă, la rândul ei); în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a
gratifica (animus donandi); în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea
remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită şi scopul actului juridic, constă în motivul
determinant al încheierii unui act juridic civil (acest motiv se referă fie la însuşirile unei
prestaţii, fie la calităţile unei persoane).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală. Aceste condiţii de
valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres, de art. 966 C. civ., în formularea: „Obligaţia
fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).
Importanţa practică a cauzei rezidă, mai întâi, în faptul că ea este un mijloc de exprimare
juridică a unui interes al autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în faptul că ea reprezintă
un instrument juridic eficace de asigurare a concordanţei actelor juridice civile cu ordinea
publică.
Cauza este a patra conditie esentiala, de fond, necesara pentru existenta valabila a
actului jurudic civil. Cauza, ca element esential al actului juridic, a nascut multe
controverse in literature de specialitate , multi autori au negat utilitatea cauzei si, din
44
aceste motive, ea nici nu a fost cuprinsa ca o conditie de fond a contractului in mai multe
coduri moderne.
Art.948 C. Civ. Prevede si “o cauza licita”, iar art 966 C.civ. dispune ca “obligatia
fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate avea niciun efect”.
In dreptul roman, cauza nu era altceva decat o formalitate(verba) care consta in remiterea
lucrului sau indeplinirea(factum) tuturor formalitatilor necesare pentru nasterea valabila a
unui contract formal, real sau nenumit. Aceasta era cauza eficienta generatoare de
contract.
Abia in dreptul canonic se contureaza o teorie a cauzei, din momentul in care
acest drept respinge formalismul dreptului roman si admite ca simplul acord de vointa
sad ea nastere la obligatii juridice, iar nerespectarea obligatiei asumate atrage raspundera
partii culpabile.In stabilirea culpei trebuia cercetat daca ratiunile care au determinat
luarea angajamentului erau prin ele insele suficiente pentru ca debitorul sa fie tinut sa-si
respecte cuvantul dat. Inainte de a trece la analiza structurii sale, cateva aspecte pot fi
subliniate:
• Cauza este o parte a vointei juridice,cealalta parte fiind consimtamantul ; dar cauza este
un element de natura psihologica care raspunde la intrebarea “pentru ce s-a incheiat
actul?”, in timp ce consimtamantul arata daca partea a voit sa se oblige prin acel act;
• Daca obiectul actului juridic civil arata “ce se datoreaza”, cauza arata “pentru ce se
datoreaza”;
• Cauza este prefigurarea mintala a scopului urmarit prin incheierea actului juridic, asa
incat este anterioara(si concomitenta) momentului incheierii actului;
• Cauza, conditie esentiala a actului juridic , nu se confunda cu izvorul efectelor juridice ,
pentru ca aici nu se are in vedere sensul filosofic, ci sensul juridic, de scop urmarit care
sa fie atins prin incheierea actului.
Scopul imediat (causa proxima) , numit si scopul obligatiei, este stabilit pentru
principalele categorii de acte juridice civile astfel: in contractele sinalagmatice , consta in
prefigurarea mentala de catre fiecare parte a contraprestatiei( o parte se obliga stiind ca ca
si cealalta parte la randul ei se obliga) in actele juridice cu titlu gratuit –intentia de a
gratifica ;in actele juridice reale- prefigurarea remiterii bunului ;in contractile aleatorii –
prefigurarea unei imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului sau riscul
45
pierderii.Scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca, in cadrul unei anumite categorii
de acte juridice civile, este un element abstract(deoarece este rezultatul unui proces de
generalizare) si invariabil (intrucut este acelasi, de comun).De exemplu, in cazul oricarui
contract de vanzare-cumparare, scopul imediat al consimtamantului cumparatorului
consta in prefigurarea mentala a dobandirii dreptului de proprietate asupra lucrului ce
formeaza obiectul derivate al contractului, iar scopul imediat al vanzatorului consta in
reprezentarea mentala a platii pretului.
Modalitãtile actului juridic civil
Modalitãþile actului juridic civil sunt: termenul, condiþia si sarcina.
. Termenul
46
Termenul – dies – este un eveniment, viitor si sigur ca realizare,pânã la care este amânatã
începerea ori stingerea exerciþiului drepturilor subiective civile si al obligaþiilor
corelative. Obisnuit,termenul se indicã printr-o datã calendaristicã.
Clasificarea termenului
a) Dupã natura efectelor juridice, termenul este de douã feluri: termenul suspensiv este
acela care amânã începutul exerciþiului dreptului subiectiv civil ºi executãrii obligaþiei
corelative, pânã la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie restituit lucrul
împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amânã stingerea
exerciþiului dreptului subiectiv civil ºi executãrii obligaþiei corelative, pânã la împlinirea
lui (de exemplu, data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).
b) Dupã titularul beneficiului sãu, distingem trei feluri de termene: termen stabilit în
favoarea debitorului (care reprezintã regula, dupã cum rezultã din art. 1024 C. civ.);
termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e în
favoarea deponentului, ca regulã); termen stabilit în favoarea atât a debitorului, cât ºi a
creditorului (cum e cazul, de pildã, al termenului dintr-un contract de prestãri de servicii).
c) Dupã izvorul sãu, termenul este tot de trei feluri: termen voluntar sau convenþional,
adicã acela stabilit prin act civil unilateral ori bilateral; termen legal, adicã stabilit prin
lege, care face parte, de drept, din actul juridic civil (exemplu, termenul de 5 ani de
prorogare a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 ºi 112/1995); termen judiciar
(jurisdicþional), acordat de instanþã.
d) Dupã criteriul cunoaºterii ori nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii actului
juridic civil, distingem: termenul cert – termenul a cãrui împlinire este cunoscutã (de
exemplu, a împrumuta pe B, cu 200.000 lei, pânã la 20 aug. 1999); termenul incert –
termenul a cãrui împlinire nu este cunoscutã, ca datã calendaristicã (de exemplu, al datei
morþii creditorului într-un contract de rentã viagerã ori întreþinere).
Efecte
Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este urmãtorul: termenul afecteazã doar
executarea actului, iar nu ºi existenþa sa.
Sub aspectul efectelor termenului, urmeazã a distinge între termenul suspensiv ºi
termenul extinctiv.
47
Termenul suspensiv întârzie, amânã începutul exercitãrii dreptului subiectiv civil ºi
îndeplinirii, executãrii obligaþiei corelative.
De aici, urmãtoarele consecinþe: dacã debitorul executã obligaþia sa înainte de termen
(scadenþã), el face o platã valabilã, echivalentã cu renunþarea la beneficiul termenului
(art. 1023 C. civ.); în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual
determinate (res certa), termenul suspensiv nu amânã transferul acestor drepturi, afarã de
cazul în care s-ar fi prevãzut, expres, contrariul; pânã la împlinirea termenului suspensiv,
creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.); prescripþia extinctivã nu
curge (art. 7 dinDecretul 167/58).
Termenul extinctiv marcheazã stingerea dreptului subiectiv civil ºi obligaþiei corelative
(de exemplu, moartea credirentierului marcheazã sfârºitul dreptului de a pretinde renta
viagerã ºi a obligaþiei de a o plãti).
Conditia
Condiþia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment, viitor ºi nesigur ca

realizare, de care depinde existenþa dreptului subiectiv civil ºi a obligaþiei corelative.
Deci, ca ºi termenul, condiþia este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen,
evenimentul este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) Dupã natura efectelor produse, condiþia este de douã feluri:
- condiþia suspensivã este aceea de a cãrei realizare depinde naºterea drepturilor
subiective civile ºi a obligaþiilor corelative (sau, cum aratã art. 1017 C. civ., de care
depinde perfectarea actului). De exemplu, cazul unui contract de închiriere care s-ar
perfecta numai „dacã închirietorul se va muta cu serviciul ºi domiciliul temporar în altã
localitate, pânã la începutul lunii viitoare”;
- condiþia rezolutorie este aceea de a cãrei realizare depinde desfiinþarea actului juridic
civil (art. 1119 C. civ.). De exemplu, avem o astfel de condiþie în cazul în care s-ar
stipula cã „Prezentul contract de vânzare-cumpãrare se desfiinþeazã dacã vânzãtorului i
se naºte un copil în doi ani de la încheierea contractului”.
48
b) Dupã criteriul legãturii cu voinþa pãrþilor a realizãrii ori nerealizãrii evenimentului,
condiþia este de trei feluri:
- condiþia cauzalã este aceea a cãrei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind,
deci, independentã de voinþa pãrþilor. (art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul
contract de împrumut se va perfecta dacã voi câºtiga la LOTO cel puþin 150.000 lei”;
- condiþia mixtã este aceea a cãrei realizare depinde de voinþa uneia din pãrþi ºi de cea a
unei alte persoane determinate (art. 1007 C. civ.). De exemplu: „Îþi donez apartamentul
dacã te vei cãsãtori cu X”;
- condiþia potestativã este acea condiþie a cãrei realizare depinde exclusiv de voinþa unei
pãrþi (pur potestativã, dar poate fi ºi potestativã simplã, aceea care depinde de voinþa
unei pãrþi ºi de un fapt exterior sau de voinþa unei persoane nedeterminate).
Efecte
Douã principii guverneazã efectele condiþiei, ºi anume:- condiþia afecteazã însãºi
existenþa drepturilor subiective civile ºi a obligaþiilor corelative (de pildã, pânã la
împlinirea condiþiei suspensive, actul nu-ºi produce efectele, acestea fiind sub semnul
întrebãrii; creditorul nu poate cere executarea obligaþiei, debitorul nu datoreazã nimic;
prescripþia extinctivã nu curge etc.; dacã se îndeplineºte condiþia suspensivã, se
considerã, retroactiv, cã actul a fost pur ºi simplu: plata fãcutã de debitor devine valabilã,
transmisiunile de drepturi se consolideazã etc.);
- condiþia îºi produce efectele retroactiv – ex tunc (dacã condiþia suspensivã nu se
îndeplineºte, se considerã cã actul nu s-a nãscut ºi cã pãrþile se gãsesc în situaþia în care
ar fi fost dacã n-ar fi încheiat niciodatã un asemenea act; de aici, consecinþele: prestaþiile
executate trebuie restituite, transmisiunile de drepturi se desfiinþeazã etc.).
Sarcina
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligaþie de a da, a face sau
a nu face ceva, impusã de dispunãtor gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalitãþi).
Astfel, art. 829 C. civ. dispune: „Donaþiunea între vii se revocã, pentru neîndeplinirea
49
condiþiilor cu care s-a fãcut, pentru ingratitudine ºi pentru naºterea de copii în urma
donaþiunii”. În lipsa unor criterii legale, în doctrinã se face, totuºi, clasificarea acestei
modalitãþi în funcþie de persoana beneficiarului (sarcinã în favoarea dispunãtorului, a
gratificatului sau în favoarea unei terþe persoane) ºi în funcþie de valabilitatea ei (sarcini
posibile, licite, morale faþã de cele imposibile, ilicite, imorale).
Efecte
Sarcina nu afecteazã valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutarea ei, ci
numai eficacitatea actului (mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca
sancþiune tipicã în aceastã materie).
. Efectele actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil se înþeleg drepturile subiective ºi obligaþiile civile la
care dã naºtere, pe care le modificã sau stinge un asemenea act. În esenþã, efectele actului
juridic reprezintã tocmai conþinutul lui. Viaþa juridicã demonstreazã cã sunt ºi situaþii în
care, deºi existenþa actului este neîndoielnicã, efectele sale nu apar cu claritate, existând
îndoieli cu privire la conþinutul juridic al actului. Într-o asemenea ipotezã apare necesarã
determinarea (stabilirea) efectelor actului juridic civil, ceea ce înseamnã, practic, a-i
cunoaºte conþinutul, adicã a-i ºti clauzele care precizeazã drepturile ºi obligaþiile civile
nãscute, modificate ori stinse, dupã caz, ceea ce se face prin interpretarea clauzelor
actului.
a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambeleurmãtoare obiective: calificarea
juridicã a actului; stabilirea înþelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi
ºi obligaþii civile. Ca urmare a calificãrii, se poate ajunge la una din urmãtoarele
concluzii: în esenþã, este vorba despre un act numit (tipic), caz în care i se aplicã regulile
dictate special pentru un asemenea tip de act; este vorba de un act nenumit (atipic), lui
urmând a i se aplica regulile generale privitoare la contracte ori convenþii, iar nu regulile
de la actul numit cel mai apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizeazã prin: obligativitate,
irevocabilitate ºi relativitate. Aceste principii –principiul forþei obligatorii; principiul
irevocabilitãþii; principiul relativitãþii – sunt consacrate în douã articole: potrivit art. 969,
„convenþiile legal fãcute au putere de lege între pãrþile contractante”, iar potrivit art.
973, „convenþiile n-au efect decât între pãrþile contractante”.
50
• Principiul forþei obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind de la prevedrea art. 969:
„Convenþiile legal fãcute au putere de lege între pãrþile contractante”, putem defini
principiul forþei obligatorii ca fiind acea regulã potrivit cãreia actul juridic civil legal
încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul
juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
• Principiul irevocabilitãþii actului juridic civil. Irevocabilitatea convenþiilor este
prevãzutã de art. 969 C. civ.: „Convenþiile nu pot fi revocate prin voinþa uneia din pãrþi,
ci numai prin acordul pãrþilor”. Aºadar, irevocabilitatea este o consecinþã ºi, în acelaºi
timp, o garanþie a principiului forþei obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativitãþii efectelor actului juridic. Este consacrat legal în art. 973 C. civ.:
„Convenþiile n-au efect decât între pãrþile contractante”. Altfel spus, actul produce
efecte numai faþã de autorul sau autorii actului, el neputând sã profite sau sã dãuneze
altor persoane.
Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea poate fi definitã ca fiind acea sancþiune, de drept civil, care lipseºte
actul juridic de efectele contrare normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabilã.
51
În esenþã, deci, nulitatea este sancþiunea care intervine în cazul când nu se respectã, la
încheierea actului juridic civil, condiþiile de validitate.
Categoriile de nulitãþi
a) În funcþie de natura interesului ocrotit, nulitatea este de douã feluri: absolutã ºi
relativã.
• Este absolutã acea nulitate care sancþioneazã nerespectarea, la încheierea actului
juridic, a unei norme care ocroteºte un interes general, obºtesc (sub aspect terminologic,
este desemnatã prin formulele: actul este „nul de drept” sau „nul” ori „nul de plin drept”
sau „actul va fi nul”. Atrag nulitatea absolutã a actului juridic urmãtoarele cauze:
încãlcarea regulilor privind capacitatea civilã a persoanelor; lipsa totalã a
consimþãmântului, când lipseºte cauza ori ea este ilicitã sau imoralã; încãlcarea ordinii
publice; frauda legii; lipsa ori nevalabilitatea autorizaþiei administrative). Acest regim
juridic se exprimã în urmãtoarele trei reguli: 1) Nulitatea absolutã poate fi invocatã de
oricine are interes (pãrþile actului juridic, procurorul, instanþa din oficiu); 2) acþiunea în
nulitate absolutã este imprescriptibilã (adicã, ea poate fi invocatã oricând, indiferent de
timpul scurs de la data încheierii actului); 3) nulitatea absolutã nu poate fi acoperitã prin
confirmare, expresã ori tacitã.
• Este relativã acea nulitate care sancþioneazã nerespectarea, la încheierea actului juridic,
a unei norme care ocroteºte un interes particular, individual ori personal (este indicatã
prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”). Atrag nulitatea relativã a
actului juridic urmãtoarele cauze: viciile de consimþãmânt (eroarea, dolul, violenþa ºi
leziunea); lipsa discernãmântului în momentul încheierii actului juridic; nerespectarea
regulilor privind capacitatea de exerciþiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsitã de
capacitate de exerciþiu; act încheiat fãrã încuviinþarea ocrotitorului legal); nerespectarea
unei incapacitãþi instituite pentru protecþia unui interes individual, personal – interdicþia
vânzãrii-cumpãrãrii între soþi). Acest regim juridic se exprimã în urmãtoarele trei reguli:
1) nulitatea relativã poate fi invocatã doar de persoana al cãrei interes a fost nesocotit la
încheierea actului; 2) acþiunea în anulabilitate este prescriptibilã (ceea ce înseamnã cã
nulitatea relativã trebuie invocatã în termenul de prescripþie extinctivã); 3) nulitatea
relativã poate fi confirmatã expres sau tacit.
b) În funcþie de întinderea efectelor sale, nulitatea este de douã feluri: parþialã ºi totalã.
52
• Este parþialã acea nulitate care desfiinþeazã numai o parte dintre efectele actului juridic
civil (celelalte efecte ale actului continuând sã producã, întrucât nu contravin legii).
• Este totalã acea nulitate care desfiinþeazã actul juridic civil în întregime (de exemplu,
pentru nerespectarea formei cerute ad validitatem).
c) Dupã modul de consacrare legislativã, distingem nulitatea expresã ºi nulitatea virtualã.
• Este expresã (explicitã ori textualã) acea nulitate care este prevãzutã ca atare, într-o
dispoziþie legalã (cazurile de nulitate expresã sunt prevãzute fie în Codul civil, fie în alte
izvoare ale dreptului civil).
• Este virtualã (implicitã sau tacitã) acea nulitate care nu este prevãzutã expres de lege,
dar rezultã din modul în care este reglementatã o anumitã condiþie de validitate a actului
juridic civil, (de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate donaþiunile se fac prin
act autentic”. Textul nu prevede, însã, consecinþa juridicã a nerespectãrii formei
înscrisului autentic care este tocmai nulitatea. Suntem în prezenþa unei nulitãþi implicite,
virtuale).
Principiile efectelor nulitãþii
A. Principiul retroactivitãþii efectelor nulitãþii actului. Acest principiu exprimã regula
potrivit cãreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc –, ci ºi pentru
trecut – ex tunc – adicã aceste efecte se suie pânã în momentul încheierii actului juridic
civil.
Retroactivitatea înseamnã, deci, înlãturarea efectelor actului care s-au produs între
momentul încheierii actului juridic civil ºi acela al anulãrii efective a actului. Principiul
retroactivitãþii efectului nulitãþii decurge din principiul legalitãþii: restabilirea
legalitãþii, încãlcatã la încheierea actului juridic, impune înlãturarea efectelor produse în
temeiul unui act astfel încheiat.
B. Principiul repunerii în situaþia anterioarã – restitutio in integrum. Acest principiu este
o consecinþã a primului principiu, al efectelor nulitãþii – retroactivitatea. Principiul
restitutio in integrum este regula de drept potrivit cãreia tot ce s-a executat în baza unui
act anulat trebuie restituit, astfel încât pãrþile sã ajungã în situaþia în care acel act nu s-ar
fi încheiat. Restitutio in integrum, ca ºi retroactivitatea, priveºte efectele nulitãþii actului
juridic inter partes (între pãrþile raportului juridic), iar nu faþã de terþi.
53
C. Principiul anulãrii actului subsecvent ca urmare a anulãrii actului iniþial. Acest
principiu priveºte efectele nulitãþii faþã de terþi. El este atât o consecinþã a celorlalte
douã principii ale efectelor nulitãþii – retroactivitatea ºi repunerea în situaþia anterioarã –,
cât ºi a unui alt mare principiu de drept, potrivit cãruia dacã se dovedeºte cã
transmiþãtorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinþat titlul sãu, prin
anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult. Prin urmare, acest
principiu poate fi definit ca acea regulã de drept în virtutea cãreia anularea actului iniþial,
primar atrage ºi anularea actului subsecvent, urmãtor, datoritã legãturii sale cu primul.
III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1. Noþiuni generale
A. Definiþia probei
Prin probã se înþelege mijlocul juridic de stabilire a existenþei
unui act sau fapt juridic ºi ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil ºi
a obligaþiei civile corelative. Cuvântul probã are ca sinonim pe acela
de dovadã.
Sub aspect terminologic, termenul „probã” este folosit în trei
sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existenþei drepturilor subiective
ºi obligaþiilor civile; b) operaþiunea de prezentare în justiþie a mijloacelor
de probã: înscrisuri, mãrturii, mãrturisiri, probe materiale,
expertize; c) rezultatul obþinut prin folosirea diferitelor mijloace de
dovadã („reclamantul a probat dreptul sãu prin…”).
B. Sediul materiei
Se gãseºte în Codul civil, în Codul de procedurã civilã ºi în
Codul comercial. Codul civil reglementeazã admisibilitatea ºi forþa
probantã pentru patru mijloace de dovadã: înscrisurile, mãrturia,
mãrturisirea ºi prezumþiile, precum ºi sarcina probei. Codul de
procedurã civilã reglementeazã trei mijloace de dovadã: expertiza,
probele materiale ºi cercetarea la faþa locului.
C. Obiectul probei sau sarcina probei
• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a
54
demonstra existenþa unui drept subiectiv civil ºi a obligaþiei corelative.
Formeazã obiect al probei toate împrejurãrile – acte ori fapte juridice
– care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.
Precizãri: a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei,
deoarece judecãtorul e prezumat a cunoaºte legea; b) faptele negative
nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilã dovedirea
lor, ca atare; c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a
notorietãþii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietãþii).
• Sarcina probei este reglementatã de art. 1169 C. civ., astfel:
„Cel ce face o propunere înaintea judecãþii trebuie sã o dovedeascã”.
Cum primul care se adreseazã justiþiei este reclamantul, înseamnã cã
lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus
146
probandi incumbit actori). Dupã ce reclamantul s-a conformat acestei
exigenþe juridice, este rândul pârâtului ca, în apãrare, sã dovedeascã
faptele pe care-ºi sprijinã cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el;
în acest înþeles se spune cã, în apãrare, pârâtul devine reclamant (in
excipiendo reus fit actor).
La aceste douã reguli privind sarcina probei se adaugã cea de a
treia: judecãtorul trebuie sã aibã rol activ în stabilirea completã a
adevãrului, putând sã ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe
care le va gãsi de cuviinþã, chiar dacã pãrþile se împotrivesc” (art. 129
C. pr. civ.).
D. Condiþiile de admisibilitate a probei
Pentru a fi încuviinþatã de instanþã, proba trebuie sã îndeplineascã,
cumulativ, urmãtoarele condiþii:
a) sã nu fie opritã de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ.
prevede cã: „Interogatoriul ºi jurãmântul nu pot fi cerute pentru
dovedirea motivelor de despãrþenie”);
b) sã fie verosimilã (sã tindã la dovedirea unor fapte credibile);
55
c) sã fie utilã (proba e inutilã când tinde la dovedirea unor fapte
incontestabile);
d) sã fie pertinentã (adicã sã aibã legãturã cu pricina);
e) sã fie concludentã (adicã de naturã sã conducã la rezolvarea
cauzei).
2. Mijloace de probã
A. Înscrisurile
Prin înscris se înþelege consemnarea de date despre acte ºi fapte
juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticlã, carton, scândurã,
peliculã ori bandã magneticã).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic
este acela care s-a fãcut cu solemnitãþile cerute de lege, de un
funcþionar public, care are drept de a funcþiona în locul unde actul s-a
fãcut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile
autentice notariale; hotãrârile organelor jurisdicþionale (ºi, în primul
rând, hotãrârile judecãtoreºti); actele de stare civilã.
În ce priveºte puterea doveditoare a înscrisului autentic,
urmeazã a distinge: menþiunile ce reprezintã constatãri personale ale
147
agentului instrumentator, fãcute cu propriile simþuri, fac dovadã
deplinã, ele neputând fi combãtute decât prin procedura înscrierii în
fals (procedurã dificilã ºi riscantã); menþiunile ce privesc declaraþiile
pãrþilor, fãcute în faþa agentului instrumentator, dar a cãror veridicitate
nu poate fi verificatã de acesta, fac dovada pânã la proba
contrarã; menþiunile strãine de obiectul înscrisului pot avea valoarea
începutului de probã scrisã.
b) Înscrisul sub semnãturã privatã. Se numeºte „înscris sub
semnãturã privatã” acel înscris semnat de cel ori de cei de la care
provine. Existã deci o singurã condiþie cerutã pentru valabilitatea unui
astfel de înscris: semnãtura autorului ori autorilor actului, înscrisului
(semnãturã, în sensul de aici, este numai cea executatã de mâna
56
autorului înscrisului, ºi nu cea dactilografiatã, executatã prin parafã
ori prin punere de deget).
Condiþii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub
semnãturã privatã:
• Condiþia pluralitãþii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele
sub semnãturã privatã, care cuprind convenþii sinalagmatice, nu sunt
valabile dacã nu sunt fãcute în atâtea exemplare originale câte pãrþi
sunt cu interes contrar”);
• Condiþia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun ºi
aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semnãturã
privatã, prin care o parte se obligã cãtre alta a-i plãti o sumã de bani
sau o câtime oarecare, trebuie sã fie scris în întregul lui de acela care la
subscris, sau cel puþin acesta, înainte de a subsemna, sã adauge la
finele actului cuvintele «bun ºi aprobat», arãtând totodatã în litere
suma sau câtimea lucrurilor ºi apoi sã iscãleascã”;
• Condiþia cerutã pentru testamentul olograf: „Testamentul
olograf nu este valabil decât dacã este scris în tot, datat ºi semnat de
mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).
B. Mãrturia (proba cu martori ori testimonialã)
Mãrturia este relatarea, oralã, fãcutã de o persoanã, în faþa
instanþei de judecatã, cu privire la acte sau fapte litigioase, sãvârºite
în trecut, despre care are cunoºtinþã personal.
Regula generalã este cã faptele juridice pot fi dovedite, neîngrãdit,
cu martori; în ce priveºte, însã, actele juridice existã douã excepþii, douã
148
reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al cãror
obiect are o valoare ce depãºeºte suma de 250 lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub
semnãturã privatã. Nu se va primi niciodatã o dovadã prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde
cã s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecþionãrii actului”.
57
Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplicã în
cazul când existã un început de dovadã scrisã”.
Codul civil nu precizeazã forþa probantã a mãrturiei, ceea ce
înseamnã cã ea este lãsatã la libera apreciere a judecãtorului, bazatã pe
intima sa convingere.
C. Mãrturisirea (recunoaºterea)
Mãrturisirea este recunoaºterea de cãtre o persoanã a unui act
sau fapt pe care o altã persoanã îºi întemeiazã o pretenþie ºi care este
de naturã sã producã efecte contra autorului ei.
Mãrturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al
dreptului civil, ºi un mijloc de probã, din punct de vedere al dreptului
procesual civil. Ca act juridic, mãrturisirea este irevocabilã. Ea nu
poate fi revocatã de autorul ei „afarã numai de va proba cã a fãcut-o
din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între mãrturisirea judiciarã ºi cea extrajudiciarã.
„Mãrturisirea judiciarã se poate face înaintea judecãtorului
de însãºi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a
face mãrturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea
(mãrturisirea) nu poate fi luatã decât în întregime împotriva celui care
a mãrturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibilã. Dacã în trecut era
socotitã „regina probaþiunii”, în prezent ea se aflã în rândul celorlalte
probe, adicã lãsându-se forþa probantã la aprecierea judecãtorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei mãrturisirii se
numeºte interogator ºi este reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.
D. Prezumþiile
„Prezumþiile sunt consecinþele ce legea sau magistratul le trage
dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În
esenþã, prezumþia este o presupunere fãcutã de legiuitor sau judecãtor.
Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenþa altui fapt,
vecin ºi conex, datoritã tocmai legãturii ce existã între cele douã fapte.
149
58
Clasificarea prezumþiilor
Dupã autorul lor:
a) Prezumþiile legale. Potrivit art. 1200 C. civ., „sunt prezumþii
legale acelea care sunt determinate special prin lege” (actele pe care
legea le declarã nule pentru cã au fost fãcute în frauda dispoziþiilor
sale; puterea pe care legea o acordã autoritãþii lucrului judecat). Nici o
dovadã nu este primitã împotriva prezumþiei legale, afarã numai de
cazurile când însãºi legea a permis dovada contrarã.
b) Prezumþiile simple sunt acelea stabilite de magistrat (judecãtor).
Potrivit art. 1203 C. civ.: „Prezumþiile care nu sunt stabilite de
lege sunt lãsate la luminile ºi înþelepciunea magistratului…”.
Dupã forþa lor probantã:
a) Prezumþiile absolute – juris et de jure –, adicã acelea care nu
pot fi rãsturnate prin proba contrarã (se mai numesc ºi irefragabile).
Sunt asemenea prezumþii: cea a puterii lucrului judecat (res judicata
pro veritate habetur); cea privind limita maximã, de 300 zile, ºi cea
minimã, de 180 zile, dinaintea naºterii copilului, care marcheazã
timpul legal al concepþiunii – art. 61 din Codul familiei.
b) Prezumþiile relative – juris tantum – adicã acelea care pot fi
rãsturnate prin proba contrarã, fie mai uºor, fie mai greu (cum e cazul
prezumþiei de paternitate – art. 53 din Codul familiei
59
BIBLIOGRAFIE
1. C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul

civil roman Editura ALL Bucuresti 1966
2. Ionel Reghini, Serban Diaconescu, Paul Vasilescu- Introducere in dreptul

civil, Editura Sfera juridica Cluj-Napoca 2008
3. Ernest Lupan- Drept civil parte generala , Editura Facultatii de drep

Dimitrie Cantemir , Cluj-Napoca 1995
4. Gabriel Boroi – Drept Civil – Partea generala, Editia a doua, Editura All
Beck,Bucuresti, 1999.
60
5. Constantin Stanescu, Corneliu Birsan- Drept civil- Teoria generala a
obligatiilor Editura ALL Bucuresti 1997
6. Dan A. Popescu, Amalia Marga, Ernest Lupan –Drept civil roman-

Subiectele dreptului civil Editura Argonaut Cluj-Napoca 1006
7. A. Ionascu –Drept civil partea generala, Editura Didactica si pedagogica,

Bucuresti
8. Mircea Muresan- Drept civil-Partea generala, Editura Cordial Lex, Cluj-

Napoca, 1994
9.Ovidiu Ungureanu- Manual de drept civil Parte generala- Editura All Beck
, Bucuresti, 1999
10.M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2008.
11.M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu

legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007.
12.V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2009.
13. I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Ed. Europa Nova,

Bucuresti, 1995,
14. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
15. I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil,

Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
16. I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002.
17. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2008.
18. F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002.
61
19. Eugen Chelaru, Dreptul civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008
20. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, ediţia a IX-a, Editura Hamangiu, 2008
21. Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Editura Paralela 45, Piteşti 2002
62

Licenta Acte Civile

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Acte Civile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Conditii de valabilitate a actului juridic

Consimtamantul este o alta conditie de fond, o conditie esentiala si generala de

Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant, acesta

Dolul sau viclenia

Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei

Forma actului juridic civil

Modalitãtile actului juridic civil

Modalitãþile actului juridic civil sunt: termenul, condiþia si sarcina.

Condiþia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment, viitor ºi nesigur ca

Nulitatea actului juridic civil

III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1. C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu , Al. Baicoianu, - Tratat de dreptul

2. Ionel Reghini, Serban Diaconescu, Paul Vasilescu- Introducere in dreptul

3. Ernest Lupan- Drept civil parte generala , Editura Facultatii de drep

6. Dan A. Popescu, Amalia Marga, Ernest Lupan –Drept civil roman-

7. A. Ionascu –Drept civil partea generala, Editura Didactica si pedagogica,

8. Mircea Muresan- Drept civil-Partea generala, Editura Cordial Lex, Cluj-

10.M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul

11.M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu

12.V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H.

13. I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Ed. Europa Nova,

15. I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil,

20. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

21. Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a

S-ar putea să vă placă și